pentru Matei

Matei se scutură de făină și coboară bucuros

de pe scaun. Gata, măreața plăcintă cu mure
este la cuptor, acum nu rămâne decât să o
supravegheze și apoi să o taie cu pricepere,
câte o felie pentru fiecare: bunica Mimi,
mami, tati, Mara. Și o bucățică pisicuței Mia,
deși ar prefera oricând o tartă cu pește,
haha.
Cu obrajii mânjiți de praful alb, Matei o
ghiontește pe buni, făcându-i din ochi.

- Bate palma, buni, am făcut o treabă bună

împreună, îi spune, umflându-se-n pene.
- Ești tare mândru, nu-i așa?, chicotește bunica
Mimi. Îl strânge tare în brațe, de rămâne fără aer.
Matei e așa de îmbujorat, încât nu-ți dai seama dacă e
de la căldura cuptorului sau de la încurajările bunicii.
Băiatului îi place mult să gătească – dacă ar fi să
aleagă meseria lui de viitor, ar fi cu siguranță o
amestecătură interesantă între „bucătar” și
„inventator”. Poate să inventeze un robot care să
gătească toate bunătățile ce-i trec prin cap?
Asta ar fi chiar grozav!
Dar până atunci, Matei își dă repede jos șorțul și fuge
în dormitor. Mirosul plăcintei a îmbrățișat toată casa
și băiatului îi crește inima de mândrie.
„Buun, ce roboțel să construiesc acum?” se întreabă,
încruntând sprâncenele. Se așază pe podea, cu piesele
de Lego înșirate în jur și cu ochii deja ghicește ce
piese îi trebuie.
Ochii ca două castane se fac mici-mici în timp ce Matei
se concentrează. Cu sprâncenele adunate între ochi și
obrajii ca două mere coapte, băiatul pune bucățică
peste bucățică.
„Aham, știu, am să construiesc un Robotunicorn pentru
Mara. I-ar trebui și ceva sclipici”, se gândește Matei, Dar nicăieri în camera lui nu avea să găsească
râzând ca pentru el. sclipici. Și Robotunicornul nu ar fi fost perfect
dacă nu ar străluci.
Așa că Matei se strecoară pe ușă, tiptil până în
camera mamei. Mama ținea pe undeva trusa cu
farduri, sigur avea să găsească acolo sclipici! Ce
surpriză avea să fie!
Dar chiar când să deschidă sertarul,
aude un ciocănit în fereastră. Sare doi
pași în spate și face ochii mari. Până
să se dezmeticească, un alt ciocănit
răsare.
Ca un vulpoi la furat, Matei merge ușurel, să nu
facă zgomot. Trage dintr-o mișcare perdeaua și
deschide fereastra. Strecoară cu grijă capul pe
geam, se uită atent în stânga și-n dreapta.
Nimic.

Să se ducă înspre fereastră?

Să mai aștepte un pic?
Să fugă la buni?
Matei respiră adânc și își face curaj.
Trebuie să vadă cu ochii lui!
„Poate doar mi s-a părut”, își spune el, pregătit să
închidă fereastra. De aici putea simți și mai bine
mirosul plăcintei care se perpelea în cuptor. Gata-gata
să se întoarcă în casă, Matei zărește cu colțul ochiului
o umbră. „Ciudat, e un nor mare și pufos care se
plimbă pe cer”, se dumirește el. „
Nimic interesant”. Apoi aude o voce vorbindu-i.
- Mai stai un pic, haide să povestim.
Băiatul înlemnește, ce-o mai fi și asta? Vorbește
cerul.
Norul umbros își făcuse plimbarea și acum nu era
decât soarele pe cer, nici măcar o vrăbiuță rătăcită,
nimic.
- Cred că mi-o fi foame... își spune Matei.
- Pun pariu că plăcinta va ieși grozav de gustoasă, dar
până e gata, mai rămâi cu mine, se aude parcă din înaltul
cerului.
Hotărât lucru, Matei visează, da, da. N-are cum să fie
altceva.
Își face mâinile acoperiș de asupra ochilor, ca să poată privi
spre soare și răspunde.
- Tu... tu vorbești?
- Aha, chiar eu.
- Oh, e clar, am vedenii, își spune Matei scrâșnind din dinți.
- Ce-ai spus? Zi mai tare!
- Ah, nu, nimic, se fâstâcește băiatul. E atât de curios, dar
parcă nu-i ies cuvintele potrivite.

***

Ghicindu-i gândurile, vocea răspunde, chicotind:

- Probabil te întrebi cum de vorbesc, nu-i așa? Ei bine, cu
foarte mulți ani în urmă, prea mulți ca să îi țin minte, un
copil cam de vârsta ta mă iubea și mă îngrijea în fiecare zi.
Eram atât de fericit! Dar într-o zi, m-am trezit singur...
- ... stai, cum adică? îl întrerupe Matei. Nu ești tu prea
mare și prea fierbinte ca să stai în brațele unui copil?
- Prea mare? Prea fierbinte?
- Da, adică, ești un fel de minge de foc, o stea care nu se
stinge niciodată, răspunde Matei cu însuflețire.
După o pauză de câteva secunde, vocea râde.
- Tu... tu crezi că sunt Soarele?
- Cine altcineva? se miră băiatul. Dacă nu ești
Soarele, atunci cine ești?
- Hahaha, copile, nu, nu sunt Soarele! Ia întinde-ți un
pic gâtul spre pervazul de afară, privește în jos. Așa,
cu grijă, da. Uite, aici. Mai la stânga. Bingo!
Uau! Matei se dumirește în sfârșit! Nu Soarele îi
vorbise până acum, ce naiv! Era un roboțel pe
jumătate ascuns în noroi, atât de murdar, încât era
una cu pământul.
- Stai acolo, nu pleca nicăieri, vin după tine! strigă
Matei, iar roboțelul râde și mai tare.
„Oare unde aș putea să plec?” apucă să spună.
 www.casutapovestilor.ro

©Toate drepturile rezervate

Aceasta este o carte 100% unică pe lume, realizată de o mamă antreprenor. Îți mulțumim pentru sprijin!