ART.

5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

ARTICOLUL 5
Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia
următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de
un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci
când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale
necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau
despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a
unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii
ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege,
asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol
trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor
judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate
poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui
tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa
dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are
dreptul la reparaţii.

I. Pretinsa încălcare+ încadrarea în 5.1./2/3/4/5

II. Aplicabilitatea
III. Aplicarea directă a standardului CEDO (Constituția României - art. 11 și 20)
IV. Standardul CEDO
- 5.1. - pag. 4
- 5.3. (motivarea reținerii / arestării preventive) - pag. 7
- 5.4. (garanții procedurale - recurs efectiv) - pag. 10
- 5.5. - pag. 13
V. Aplicarea standardului în speță în funcție de cazul concret / excepția avută în vedere
- 5.1. a (condamnări) - pag. 4
- 5.1. b teza a II-a (de ex. martori) - pag. 5
- 5.1. c (reținere/arest preventiv) - pag. 6

1
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE + ÎNCADRAREA ÎN CAZ

5.1. Pretinsa încălcare vizează o privare de libertate fizică a persoanei.

5.2. Pretinsa încălcare vizează neinformarea asupra motivelor privării / acuzație adusă împotriva sa
5.3. Aspecte procedurale - aducerea în fața unei instanțe independente după reținere/arestare
5.4. + 5.5. Aspect procedural - lipsa dreptului la un recurs în fața unui tribunal care să statueze asupra legalității deținerii
sale + despăgubiri pentru deținere nelegală.

II. APLICABILITATE

Creangă c Ro Hot Marii Camere 23 feb 2012

84. Curtea aminteşte că art. 5 din convenţie consacră un drept fundamental, protejarea oricărei persoane împotriva
atingerilor de natură arbitrară ale statului aduse libertăţii sale. Prin proclamarea „dreptului la libertate“, art. 5 § 1 se
referă la libertatea fizică a persoanei; el are drept scop să garanteze că nimeni nu este privat de aceasta în mod arbitrar.
Acesta nu vizează simplele restrângeri ale libertăţii de circulaţie, care intră sub incidenţa art. 2 din Protocolul nr. 4.
Curtea reaminteşte totodată că art. 5 § 1 precizează explicit că garanţiile pe care le consacră se aplică pentru „orice
persoană“.
89. Curtea a stabilit deja că aceste considerente sunt valabile şi în cazul dispariţiilor, examinate din perspectiva art. 5 din
convenţie, atunci când, chiar dacă nu s-a dovedit că o persoană a fost arestată de către autorităţi, se poate stabili că
aceasta a fost citată oficial de către autorităţi, a intrat într-un sediu al acestora şi nu a mai fost văzută de atunci. În
asemenea situaţie, Guvernului îi revine sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă şi satisfăcătoare a evenimentelor
petrecute în sediul respectiv şi de a demonstra că persoana în cauză nu a fost reţinută de autorităţi, ci a părăsit sediul fără
a fi în consecinţă privată de libertate
90. Curtea consideră că aceste principii se aplică şi în prezenta cauză, cu condiţia ca reclamantul să prezinte indicii
prima facie concordante, de natură să demonstreze că a fost într-adevăr sub controlul exclusiv al autorităţilor la data
faptelor, respectiv că a fost citat oficial de către autorităţi şi a intrat întrun sediu al acestora.

Cu privire la lipsirea de libertate

91. Curtea reaminteşte că, pentru a determina dacă un individ este „lipsit de libertate“ în sensul art. 5, se pleacă de la
situaţia concretă şi se ia în considerare un ansamblu de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele şi modalităţile de
executare ale măsurii în cauză. Fără îndoială, adesea este necesar, pentru a se pronunţa asupra existenţei unei încălcări
a drepturilor apărate de convenţie, să se identifice realitatea dincolo de aparenţe şi de vocabularul folosit.
92. Curtea adaugă că încadrarea juridică sau absenţa încadrării juridice de către stat a unei situaţii de fapt nu poate avea
o influenţă decisivă asupra concluziei Curţii privind existenţa unei lipsiri de libertate.
93. Curtea observă că, în cauzele soluţionate de Comisie, însuşi scopul prezenţei persoanelor în sediile de poliţie sau
faptul că persoanele în cauză nu au cerut voie să iasă a fost considerat decisiv. Astfel, nu au fost consideraţi lipsiţi de
libertate copiii care au petrecut două ore la comisariat pentru interogatoriu fără să fie arestaţi, nici reclamantul adus la
sediul poliţiei din considerente umanitare, dar care era liber să se plimbe prin sediu şi nu a cerut voie să plece. De
asemenea, faptul că reclamantul nu a avut niciodată intenţia de a părăsi palatul de justiţie unde asista la o şedinţă a
fost decisiv pentru Comisie. Jurisprudenţa a evoluat în consecinţă, din moment ce scopul unei măsuri privative de
libertate luate de autorităţi împotriva unui reclamant NU mai pare decisiv atunci când Curtea trebuie să se pronunţe cu
privire la însăşi existenţa unei lipsiri de libertate. Până în prezent, acest scop a fost luat în considerare numai într-un
stadiu ulterior al analizei, în vederea examinării compatibilităţii lipsirii de libertate cu art. 5 § 1 din convenţie.
OBS. 94 nici caracterul voluntar al prezentării NU este un element care să permită să se stabilească definitiv dacă
este vorba despre lipsire de libertate sau nu.

2
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

Pe de altă parte, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia art. 5 § 1 se aplică, de asemenea, unei
lipsiri de libertate de scurtă durată.

5.3. - Aplicabilitate - Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, termenul final al perioadei vizate la
art. 5 § 3 este „ziua în care s-a statuat asupra temeiniciei acuzaţiei, chiar şi numai în primă instanţă“ - ulterior devenind
aplicabil art. 5.1.a. (Calmanovici c. României, 1 iulie 2008, parag. 82)

5.4. - Aplicabilitate - În măsura în care acest capăt de cerere se poate interpreta ca denunţând absenţa unui recurs
garantat de art. 5 § 4 din convenţie, Curtea reaminteşte că această dispoziţie a convenţiei nu este încălcată atunci când
privarea de libertate ia sfârşit într-un termen mai scurt decât cel care ar fi fost necesar pentru derularea procedurii
prevăzute în această dispoziţie. (Soare și alții c. României, 22 feb 2011, parag. 241)

5.5. - Aplicabilitate - Tase c Ro, 10 iunie 2008 - 41. Curtea reiterează faptul că articolul 5 §5 este respectat acolo unde
este posibilă aplicarea unei compensaţii în ceea ce priveşte o privare de libertate efectuată în condiţii contrare
paragrafelor 1, 2, 3 sau 4. Dreptul la compensaţie stabilit în §5 presupune prin urmare că o încălcare a unuia
dintre alineatele precedente ale articolului 5 a fost stabilită, fie de o autoritate de drept intern sau de către Curte.

III. Aplicarea directa a standardului CEDO ( art. 19-20 Constitutie )

5.1.

IV. STANDARDUL CEDO

GENERAL

Curtea reaminteşte că art. 5 § 1 garantează, în primul rând, „legalitatea” detenţiei, inclusiv respectarea căilor legale. În
domeniu, convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia naţională şi enunţă obligaţia de a respecta dispoziţiile
normative şi procedurale ale acesteia, însă impune, de asemenea, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul
art. 5: protejarea persoanei împotriva caracterului arbitrar. Art. 5 § 1 enumeră cazurile în care convenţia permite
privarea unei persoane de libertate. Această listă are un caracter exhaustiv şi numai o interpretare strictă se potriveşte cu
scopul acestei dispoziţii: să se asigure că nimeni nu este privat în mod arbitrar de libertate. (Soare și alții c. României,
22 feb 2011, parag. 232)

Creangă c Ro Hot Marii Camere 23 feb 2012 - mai detaliat

84. Lit. a)-f) ale paragrafului 1 al art. 5 conţin o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de
libertate; o asemenea măsură nu este legală dacă nu corespunde unuia dintre aceste motive. Mai mult, în privinţa
„legalităţii“ unei arestări, inclusiv respectarea „căilor legale“, convenţia face trimitere, în principal, la legislaţia
naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond, precum şi normele de procedură ale acesteia. Cu toate
acestea, respectarea legislaţiei naţionale nu este suficientă: art. 5 § 1 cere în plus conformitatea oricărei lipsiri de
libertate cu scopul de a apăra persoana împotriva arbitrariului. Există un principiu fundamental conform căruia
nicio detenţie arbitrară nu poate fi compatibilă cu art. 5 § 1, iar noţiunea „arbitrară“ pe care o prevede art. 5 § 1 nu se
limitează la lipsa conformităţii cu dreptul intern, astfel încât o lipsire de libertate poate fi legală potrivit legislaţiei
interne şi totodată arbitrară, deci contrară convenţiei.

PLÂNGERE PRIVIND ÎNTÂRZIERI ÎN EXECUTAREA UNEI HOT DE PUNERE ÎN LIB

3
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

Curtea reaminteşte că lista excepţiilor la dreptul la libertate care figurează în art. 5 § 1 din Convenţie prezintă un
caracter exhaustiv şi că numai o interpretare restrânsă se încadrează în scopul acestei prevederi: să se asigure că nimeni
nu este lipsit în mod arbitrar de libertatea sa. Pe de altă parte, ea reafirmă că, dacă un anumit termen pentru executarea
unei hotărâri de punere în libertate este adesea inevitabil, el trebuie redus la minim - cerința termenului inevitabil
minim. (Calmanovici c. României, 1 iulie 2008, parag. 76; Răducu c. Ro 21 aprilie 2009, par. 70)
- întârzieri nejustificate din partea autorităților - Calmanovici;
- întârzierile s-au datorat necesității îndeplinirii formalităților administrative cu privire la punerea sa în libertate.
Potrivit Curţii, este sarcina autorităţilor să arate o atenţie deosebită în vederea identificării locului corect de
detenţie a persoanei în cauză şi, astfel, a reducerii la minimum a timpului necesar punerii în libertate a acesteia.
Curtea constată că, în urma acestei erori, care nu a fost rectificată de către autorităţi decât douăsprezece ore mai
târziu, reclamantul a fost obligat să mai petreacă o noapte în închisoare (Răducu c. Ro 21 aprilie 2009, par. 72)

V. ÎNCADRAREA ÎN EXCEPȚIE ȘI APLICAREA ÎN CAUZĂ

5.1.A.
(începând cu detenția ulterioară condamnării în primă instanță - Calmanovici c. României, 1 iul 2008, parag. 82)

având în vedere că art. 5 § 1 lit. a) prevede şi ca privarea de libertate să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească
pronunţată de o instanţă competentă, care are autoritatea necesară pentru a statua asupra cauzei. (Calmanovici c.
României, 1 iulie 2008, parag. 67)

5.1.B TEZA A II - A
(în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege - de ex. martorii)

A. Dispoziții de drept intern

a. Existență
Această situaţie are un temei legal în dreptul român, întrucât art. 83 C. proc. Pen. îi obligă pe martori să se înfăţişeze şi
să depună mărturie cu privire la faptele de care au cunoştinţă. (Soare și alții c. României, 22 feb 2011, parag. 235)

b. Calitatea normelor legale

Mai exact, este esenţial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern să definească clar condiţiile de
detenţie şi ca legea să fie previzibilă în aplicarea sa. (Creangă c Ro Hot Marii Camere 23 feb 2012 parag. 101)

B. Conformitatea cu scopul art. 5 - prevenirea arbitrariului

a. Justificarea măsurii
Curtea reaminteşte că, pentru ca o deţinere să fie justificată din perspectiva art. 5 § 1 b):
- obligaţia în cauză trebuie să fie specifică şi concretă - de ex. informare obligația de a depune mărturie
- iar arestarea şi detenţia trebuie să aibă drept scop garantarea executării acesteia, fără a avea un caracter punitiv -
de ex. reținerea pentru a depune mărturie, pentru o confruntare etc. + să nu existe suspiciuni plauzibile că
declarațiile se înscriau într-o anchetă preliminară împotriva lor.
În plus, de îndată ce este îndeplinită această obligaţie, temeiul detenţiei încetează să existe. (Soare și alții c.
României, 22 feb 2011, parag. 236)

b. Echilibru

4
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

(Soare și alții c. României, 22 feb 2011, parag. 236) În cele din urmă, trebuie să se stabilească un echilibru între
necesitatea în cadrul unei societăţi democratice de a garanta executarea imediată a obligaţiei în cauză şi importanţa
dreptului la libertate. În această privinţă, Curtea va ţine seama de:
- natura obligaţiei, inclusiv de obiectul şi de scopul subiacente ale acesteia,
- de persoana deţinută,
- de circumstanţele specifice care au condus la deţinerea sa - de ex. consemnarea declarațiilor.
- şi de durata acesteia - nu trebuie să existe perioade de inactivitate vădit nejustificate din partea autoritatilor

5.1.C (reținere - arest preventiv)

A. Dispoziții de drept intern

a. Existență

b. Calitatea normelor legale

Mai exact, este esenţial, în materie de lipsire de libertate, ca dreptul intern să definească clar condiţiile de detenţie şi ca
legea să fie previzibilă în aplicarea sa. (Creangă c Ro Hot Marii Camere 23 feb 2012 parag. 101)

c. Respectarea normelor legale - să existe „temei legal” pentru privarea de libertate

- existența actului în materialitatea sa (mandat, ordonanță, încheiere, etc.);
- enunțarea motivelor pentru care autoritatea consideră că lăsarea în libertate a părții interesate ar fi prezentat un
pericol pentru ordinea publică, așa cum prevăd prevederile relevante în materie - (Calmanovici c. Ro, 1 iulie 2008, par.
64; Tase c Ro, 10 iunie 2008, para. 25-26).
- respectarea regulilor de competență
o Curtea reaminteşte că o perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă are loc ca executare a unei
hotărâri judecătoreşti. Constatarea ulterioară a unei încălcări de către judecător nu poate să se răsfrângă,
în dreptul intern, asupra valabilităţii detenţiei suferite în acel interval. (Calmanovici c. României, 1 iulie
2008, parag. 68)
o În acest sens, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă art. 5 § 1 din Convenţie a fost respectat, este
potrivit să se facă o distincţie fundamentală între hotărârile prin care s-a dispus în privinţa detenţiei vădit
nelegale - de exemplu, cele emise de o instanţă în afara competenţei sale - şi hotărârile prin care s-a
dispus asupra detenţiei care sunt prima facie valabile şi eficace până în momentul în care sunt anulate de
o altă instanţă internă (Calmanovici c. României, 1 iulie 2008, parag. 69)
o Validarea retroactivă a unei detenții dispuse de o instanță lipsită de competență ar fi contrară dreptului
intern și art. 5 alin. 1 din Convenție (Calmanovici c. României, 1 iulie 2008, parag. 69)
- Curtea a mai stabilit că o hotărâre judecătorească, prin care se prelungeşte arestarea preventivă, fără să se
precizeze durata acestei prelungiri şi depăşind limitele prevăzute de legislaţia naţională, astfel cum este
interpretată de Curtea Constituţională (obligația de a controla legalitatea arestării la fiecare 30 de zile,
până la încheierea procedurii), nu poate constitui un temei legal suficient, în sensul art. 5 § 1 din Convenţie
(Bujac c. României, 2 noiembrie 2010, parag. 58)

B. Conformitatea cu scopul art. 5 - prevenirea arbitrariului(cu privire la motive - 5.3. pag. 7)

a. Justificarea măsurii
b. Echilibru

5.3(procedurile inițiate de autorități??? - legat de art. 5.1. lit. c)

5
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

Standardul Curții - Calmanovici c. României, 1 iulie 2008 - tulburarea ordinii publice

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol, constă în a oferi persoanelor lipsite de
libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa
în mod arbitrar. Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute
cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de
libertate. Art. 5 § 3 are în esenţă ca obiect să impună punerea în libertate în momentul în care detenţia încetează a mai fi
rezonabilă. (Calmanovici c. României, 1 iulie 2008, parag. 86)
De principiu nu se mai analizează dacă s-a constatat că deținerea a fost nelegală.

Există o prezumţie în favoarea punerii în libertate. Astfel cum a mai arătat Curtea în Cauza Neumeister împotriva
Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4), cea de-a doua latură a art. 5 § 3 nu oferă autorităţilor
judiciare o opţiune între trimiterea în judecată într-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Până la
condamnarea sa, persoana acuzată trebuie considerată nevinovată, iar prevederea analizată are, în esenţă, ca obiect să
impună punerea în libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă. Aşadar,
continuarea detenţiei nu se mai justifică într-o speţă dată decât dacă anumite indicii concrete relevă o veritabilă
cerinţă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii de respectare a
libertăţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie. (Calmanovici c. României, 1 iulie 2008, parag. 90)
Curtea reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii. În această
privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare
preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui
acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi. (idem, parag.
91)
Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei. Pe de
altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie „generale şi abstracte“. (idem, 92).

În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui
acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune:
o pericolul ca acuzatul să fugă;
o riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei,
o să comită noi infracţiuni sau
o să tulbure ordinea publică (idem, 93).

(idem. 94.) Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de
autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice:
- fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun în caz de punere în libertate a părții interesate;
- analiză a situației individuale a acesteia;
- analiză a posibilităților de a aplica măsuri alternative.
La fel este şi cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 în
aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat
ca relevant şi suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar
tulbura într-adevăr ordinea publică.

6
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

Standardul Curții pe scurt - Becciev c. Moldovei, 4 octombrie 2005 - pericol de eschivare

53. O persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie să fie întotdeauna eliberată în cursul procedurii, decât dacă
statul poate dovedi că există motive „relevante şi suficiente” care să justifice detenţia continuă a persoanei.
54. Articolul 5 § 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca autorizând aplicarea necondiţionată a detenţiei preventive,
care să dureze nu mai mult de o anumită perioadă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent de cât e de
scurtă, trebuie să fie, în mod convingător, demonstrată de autorităţi.
55. O funcţie suplimentară a unei decizii motivate este de a dovedi părţilor că ele au fost auzite. Mai mult, o decizie
motivată oferă unei părţi posibilitatea de a depune apel împotriva acesteia, la fel ca şi posibilitatea ca decizia să fie
revizuită de o instanţă de apel. Numai prin adoptarea unei decizii motivate poate exista un control public al administrării
justiţiei.
56. Argumentele în favoarea sau defavoarea eliberării nu trebuie să fie „generale şi abstracte”.
57. Jurisprudenţa Convenţiei a elaborat patru motive principale acceptabile pentru deţinerea unei persoane până la
pronunţarea hotărârii atunci când acea persoană este bănuită că a săvârşit o infracţiune:
- când există riscul că acuzatul nu se va prezenta pentru a fi judecat;
- când există riscul că acuzatul, în caz că este eliberat, va întreprinde măsuri care ar prejudicia administrarea
justiţiei;
- fie va comite alte infracţiuni;
- fie va cauza dezordine publică.
58. Pericolul ca un acuzat să se eschiveze nu poate fi evaluat numai în baza severităţii sentinţei pe care o riscă. El
trebuie evaluat cu referire la un număr de alţi factori relevanţi care pot fie să confirme existenţa unui pericol de
eschivare, fie să facă ca acesta să pară atât de nesemnificativ, încât el să nu poată justifica detenţia în cursul procedurii.
Riscul de eschivare trebuie să fie evaluat în contextul factorilor care au legătură cu caracterul persoanei, valorile
sale morale, locuinţa sa, ocupaţia sa, bunurile sale, legăturile familiale şi cu toate tipurile de legături cu statul în
care el este urmărit. Riscul aplicării unei sancţiuni severe şi temeinicia probelor pot fi relevante, dar nu sunt,
prin sine, decisive, iar posibilitatea obţinerii garanţiilor ar putea fi folosită pentru a compensa orice risc.
59. Pericolul ca persoana acuzată să influenţeze buna desfăşurare a procedurilor nu poate fi invocat in abstracto,
ci trebuie să fie susţinut prin probe bazate pe fapte.

Standardul Curții pe scurt - Tase c. Ro, 10 iunie 2008

36. Curtea reiterează că o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte
exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica detenţia continuă.
Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de
către autorităţi. Prelungirea aproape automată a detenţiei contravine garanţiilor stabilite în articolul 5 §3.
37. În cauza de faţă, Curtea constată că Tribunalul Judeţean Ploieşti a prelungit detenţia reclamantului de cinci ori prin
folosirea aceleiaşi formule şi fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale. Curtea nu poate fi de acord cu
Guvernul care susţine că lipsa argumentării în cadrul sentinţelor Tribunalului Judeţean era completată de dovezile din
dosar. Aceasta reiterează că doar prin furnizarea unei decizii argumentate poate exista o cercetare atentă publică a
administrării actului de justiţie.

Standardul Curții pe scurt - Tarău c Ro 24 feb 2009

45. Curtea face trimitere la principiile generale care se desprind din jurisprudenţa sa în materie. În mod special, ea
reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca şi cum ar autoriza o arestare preventivă în mod
necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru
o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi. În acest sens, ea reaminteşte că

7
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei; în
plus, argumentele pro şi contra repunerii în libertate nu trebuie să fie „generale şi abstracte“.
47. Curtea reaminteşte că, în Cauza Calmanovici menţionată mai sus, a constatat că autorităţile nu au furnizat motive
„relevante şi suficiente“ pentru a justifica necesitatea de a menţine reclamantul sub arest preventiv pe o perioadă de
circa 3 luni şi jumătate, având în vedere că ele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun
în caz de punere în libertate a părţii interesate, că nu au analizat situaţia individuală a acestuia şi că nu au ţinut
cont de posibilitatea de a aplica măsuri alternative arestării.
5.4.
(plângerile persoanei reținute???)

Becciev c. Moldovei - 4 octombrie 2005 - garanții procedurale - administrare probe

68. Articolul 5 § 4 nu garantează, ca atare, dreptul de a contesta deciziile prin care se dispune sau se prelungeşte
detenţia, deoarece această prevedere vorbeşte despre „proceduri”, şi nu despre „recurs”. Intervenţia doar a unui organ
satisface condiţia prevăzută de articolul 5 § 4 ca procedura urmată să aibă un caracter judiciar şi să acorde persoanei în
cauză garanţii corespunzătoare formei de privare de libertate în cauză. Totuşi, un stat care stabileşte un al doilea nivel
de jurisdicţie pentru examinarea cererilor de eliberare din detenţie trebuie, în principiu, să acorde deţinutului, în
procedura de recurs, aceleaşi garanţii ca şi în faţa primei instanţe.
69. Articolul 5 § 4 nu garantează dreptul la revizuire judiciară într-o asemenea măsură, încât să împuternicească
tribunalul în ceea ce priveşte toate aspectele cauzei, inclusiv chestiuni cu privire la oportunitatea eliberării persoanei, să
substituie prin propria sa discreţie discreţia autorităţii care a luat decizia. Totuşi, revizuirea trebuie să fie suficient de
largă pentru a asigura acele condiţii care sunt esenţiale pentru „legalitatea” detenţiei unei persoane în
conformitate cu articolul 5 § 1.
70. În cazul arestării preventive, articolul 5 § 1 (c) prevede că detenţia preventivă poate fi justificată numai dacă există
motive verosimile că persoana acuzată a săvârşit o infracţiune. Existenţa motivelor verosimile este o condiţie sine qua
non pentru legalitatea detenţiei continue. Astfel, instanţa competentă trebuie să examineze nu numai respectarea
cerinţelor procedurale stabilite în legislaţia naţională dar, de asemenea, şi caracterul temeinic al motivelor care
au justificat arestul, precum şi legitimitatea scopului urmărit prin arestarea persoanei şi urmările detenţiei.
71. Potrivit jurisprudenţei Curţii, din textul articolului 6 – în special, din sensul autonom care urmează a fi dat
termenului de „acuzaţie în materie penală” – rezultă că această prevedere se aplică, într-o oarecare măsură, procedurilor
prejudiciare. Astfel, rezultă că, în lumina impactului dramatic al privării de libertate asupra drepturilor
fundamentale ale persoanei în cauză, procedurile desfăşurate în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei trebuie, în
principiu, de asemenea, să respecte, în cea mai mare măsură posibilă, luând în consideraţie circumstanţele unei
urmăriri penale în desfăşurare, cerinţele de bază ale unui proces echitabil. O instanţă care examinează un recurs
împotriva detenţiei trebuie, astfel, să asigure garanţiile unei proceduri judiciare. Procedurile trebuie să fie contradictorii
şi trebuie, întotdeauna, să asigure „egalitatea armelor” între părţi, procuror şi persoana deţinută.
72. În cazul unei persoane a cărei detenţie cade sub incidenţa articolului 5 § 1 (c), o audiere este necesară. Mai mult,
atunci când există probe care prima facie par să aibă legătură directă cu chestiunea legalităţii detenţiei continue,
pentru ca articolul 5 § 4 să fie respectat, este esenţial cainstanţele judecătoreşti naţionale să le examineze şi
evalueze.

EX. Martor ale cărui declarații ridică chestiuni nu doar cu privire la veridicitatea acuzaţiilor aduse reclamantului, dar, de
asemenea, şi cu privire la comportamentul acestuia pe parcursul urmăririi penale, chestiuni care erau prima facie
relevante pentru a răspunde la întrebarea dacă au existat motive verosimile că reclamantul a săvârşit o infracţiune şi era
necesar să fie arestat preventiv. În acest sens, se subliniază faptul că colonelul C.B. nu era doar un martor obişnuit în

8
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

această cauză, dar un martor ale cărui depoziţii puteau pune la îndoială întreaga bază legală a reţinerii şi detenţiei
reclamantului.

Tarău c Ro 24 feb 2009- garanții procedurale - dreptul la apărare

58. Curtea reaminteşte în primul rând că, potrivit art. 5 § 4, persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o analiză a
respectării cerinţelor de procedură şi de fond necesare „legalităţii“, în sensul art. 5 § 1, a privării lor de libertate. Deşi
procedura ce intră sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice cu cele
prevăzute de art. 6 § 1, pentru persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5 § 1 lit. c) este necesară o
audiere. În mod special, un proces având ca obiect un recurs formulat împotriva unei detenţii sau prelungirii sale
trebuie să garanteze egalitatea armelor între părţi, procuror şi deţinut.
59. În speţă, Curtea observă că după ce tribunalul municipal a dispus la data de 26 iunie 2001 punerea în libertate a
reclamantei în prezenţa acesteia şi a unui avocat care o asista, procedura de judecare a recursului formulat de
parchet împotriva acestei încheieri s-a derulat în faţa tribunalului municipal în aceeaşi seară, în lipsa părţii interesate,
care a fost citată să se prezinte, însă nu a fost adusă la şedinţa de judecată din cauza unei lipse de personal
(paragrafele 12-14 de mai sus). Sub acest aspect, Curtea constată că autorităţile interne însele au considerat, cel puţin în
primă fază, că prezenţa părţii interesate era necesară, deşi la data respectivă prezentarea unui inculpat nu era obligatorie
în dreptul intern la analizarea recursului.
60. Curtea reiterează că un stat care dispune de un recurs împotriva hotărârilor referitoare la arestarea preventivă
trebuie să le acorde părţilor interesate aceleaşi garanţii în recurs ca şi în primă instanţă. Ea reaminteşte şi că
prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţă în primă instanţă nu poate scuti statul de obligaţia de a asigura şi
prezenţa lor personală în faţa instanţei de recurs sau, dacă este nevoie, a reprezentanţilor lor, pentru a asigura egalitatea
armelor cu procurorul care a cerut menţinerea arestării. În speţă, respectarea acestei obligaţii avea o importanţă specială,
având în vedere că era vorba de cererea de a desfiinţa o hotărâre ce dispunea punerea în libertate.
61. Observând că delegaţia avocatului G.S. data din 27 iunie 2001, Curtea nu consideră necesar să statueze asupra
faptului controversat între părţi cu privire la prezenţa acestui avocat din oficiu la analiza recursului parchetului din
seara de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal. Presupunând chiar că acest avocat ar fi participat la şedinţa în
discuţie, Curtea constată că acesta a fost desemnat pe loc şi că nu cunoştea nici dosarul, nici pe clienta sa. Astfel,
trebuie subliniat că, spre deosebire de procuror, avocatul nu a avut la dispoziţie decât câteva minute pentru a-şi
pregăti apărarea, deoarece dosarul fusese trimis la tribunalul municipal în jurul orei 18,25, iar acest tribunal şi-a
pronunţat hotărârea spre ora 19,00.
62. Având în vedere aceste circumstanţe şi fără a se pronunţa asupra modalităţii concrete în care avocatul din oficiu şi-a
îndeplinit obligaţiile, Curtea constată că autorităţile nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare
efectivă în procedura desfăşurată la data de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal şi că egalitatea de arme cu
procurorul nu a fost păstrată. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie în această privinţă.

Răducu c Ro 21 aprilie 2009 - durata procedurii - „termen scurt”

a) Perioada care trebuie luată în considerare

79. Curtea reiterează că garanţia care prevede dreptul unei persoane lipsite de liberate de a obţine într-un termen scurt o
hotărâre judecătorească cu privire la legalitatea reţinerii sale se referă atât la procedura de apel, cât şi la cea din primă
instanţă, pentru statele care au un sistem cu grad dublu de jurisdicţie. „Termenul” în cauză, care trebuie examinat ţinând
seama de desfăşurarea generală a procedurii şi de măsura în care întârzierile pot fi imputate conduitei
reclamantului sau a deciziilor sale, începe cu prezentarea unei acţiuni (sau a unei cereri de prelungire) în faţa instanţei
şi se încheie în ziua în care se pronunţă hotărârea în şedinţă publică sau, dacă o asemenea lectură nu este prevăzută, în
ziua comunicării deciziei către reclamant sau avocatul său.
9
 ART. 5
DREPTUL LA LIBERTATE ȘI LA SIGURANȚĂ

80. În speţă, Curtea observă că termenul care trebuie luat în considerare a început la 14 august 2000, dată la care
plângerea a fost depusă la parchet, şi s-a încheiat la 13 septembrie 2000, dată la care a fost pronunţată hotărârea
definitivă a Curţii de Apel Bucureşti. În consecinţă, termenul a fost, în speţă, de treizeci de zile pentru două grade de
jurisdicţie.

b) Respectarea cerinţei de „termen scurt”

81. Curtea reaminteşte că respectarea dreptului oricărei persoane, conform art. 5 § 4 din convenţie, de a obţine într-un
termen scurt o hotărâre din partea unei instanţe cu privire la legalitatea detenţiei sale trebuie apreciată având în vedere
circumstanţele fiecărei cauze. Totuşi, în principiu, având în vedere că este în joc libertatea unei persoane, statul trebuie
să se asigure că procedura se desfăşoară într-un interval minim de timp.
82. De asemenea, Curtea reiterează faptul că scopul convenţiei nu este acela de a proteja drepturile teoretice sau iluzorii,
ci pe cele concrete şi efective. În analiza respectării cerinţei de „termen scurt” în cadrul examinării legalităţii ordonanţei
de arestare a reclamantului, emisă de procuror, Curtea consideră că trebuie să se ţină seama şi de diferitele dispoziţii
şi termene de procedură prevăzute de dreptul intern.
83. Chiar dacă termenul de treizeci de zile nu este în sine excesiv, Curtea consideră că acesta trebuie examinat în cadrul
termenelor prevăzute de Codul de procedură penală şi al circumstanţelor speţei. Curtea observă că a fost necesară o
perioadă de zece zile pentru ca plângerea reclamantului din 14 august 2000, depusă la parchetul competent, să fie
înregistrată la grefa tribunalului care trebuia să se pronunţe cu privire la aceasta. Or, conform dreptului intern, dosarul ar
fi trebuit trimis în termen de douăzeci şi patru de ore. Deşi ar putea accepta ca justificare lipsa activităţii serviciilor
poştale, Curtea constată că, în speţă, această justificare nu poate acoperi lipsa de diligenţă a parchetului şi omiterea
acestuia cu privire la trimiterea dosarului către tribunal timp de zece zile. În plus, în măsura în care reclamantul
beneficia de un termen de trei zile pentru a formula recurs împotriva încheierii din 25 august 2000, Curtea de Apel a
pronunţat hotărârea cu şaisprezece zile mai târziu.
84. Având în vedere lipsa oricărei justificări relevante pentru termenele menţionate anterior şi faptul că era vorba de
examinarea legalităţii ordonanţei de arestare emisă de procuror, Curtea consideră că – în circumstanţele speţei –
procedura în cauză s-a desfăşurat într-un „termen scurt”, astfel cum cere art. 5 § 4 în sensul jurisprudenţei Curţii.
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 în această privinţă.

5.5.

Aplicabilitate
Tase c Ro, 10 iunie 2008 - 41. Curtea reiterează faptul că articolul 5 §5 este respectat acolo unde este posibilă aplicarea
unei compensaţii în ceea ce priveşte o privare de libertate efectuată în condiţii contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4.
Dreptul la compensaţie stabilit în §5 presupune prin urmare că o încălcare a unuia dintre alineatele precedente
ale articolului 5 a fost stabilită, fie de o autoritate de drept intern sau de către Curte.
42. Curtea reiterează că în prezenta cauză a constatat că detenţia reclamantului înainte de proces a fost făcută cu
încălcarea articolului 5 §1 şi 3 din Convenţie. A concluzionat de asemenea că reclamantul nu avea nicio cale de atac
eficientă prin care să conteste ilegalitatea menţinerii sale în arest.
Prin urmare, Curtea consideră că articolul 5 §5 este aplicabil în această cauză.

Standardul Curții
- cale legală efectivă pentru a pretinde despăgubiri (Tase c. Ro 10 iun 2008 par. 45 - 46).

10