Caracteristica distinctiva a manipularii: realizarea influentarii fara stirea si implicit fara

consimtamantul subiectului, fata de persuasiune, care presupune acceptul explicit sau tacit al
tentativei de influentare si fata de propaganda, care se bazeaza  pe o doza mai mare sau mai mica
de factori coercitivi sau autoritari. 

Asadar, persuasiunea si manipularea pot fi privite fie ca tehnici specifice de propaganda,

fie ca aspecte particulare ale acesteia, cu mentiunea ca nu orice actiune de persuasiune este in
acelasi timp si una de propaganda, in timp ce manipularea este o forma de propaganda.
Deosebirile esentiale intre semnificatiile acestor termeni constau in modul in care se desfasoara
actiunea de influentare desemnata de fiecare dintre acestia: persuasiunea se exercita cu stirea
persuadatului, manipularea se executa fara stirea manipulatului. Pe de alta parte, audienta tinta a
propagandei poate sau nu sa fie constienta de actiunea de influentare exercitata asupra sa, iar
daca este constienta, atunci din motive coercitive sau de autoritate, nu se poate sustrage acesteia.
Desfasurarea unei actiuni de persuasiune sau de manipulare nu reclama neaparat excluderea unei
actiuni similare exercitate asupra aceleiasi tinte, in timp ce propaganda isi cauta mereu un teren
cat mai exclusiv de actiune, ce poate merge pana la cele mai severe forme de cenzura.   

„PR-ul negru” şi dezinformarea în administraţia publică.

1. „PR-ul negru”: delimitări conceptuale

2. Tactica PR-ului negru

3. Dezinformarea ca instrument al “PR-ului negru”.

1. „PR-ul negru”: delimitări conceptuale

Clasicul PR „negru” este considerat americanul Sam Black. Conform acestuia, o tehnică
a PR „negru” este şi propaganda - „albă”, „gri” până la cea „neagră” . De asemenea, PR „negru”
este o provocare şi „o spălare de creieri”, termen lansat în SUA.
Andrei Biriukov, director PR „Niccolo M”: aşa cum PR are ca sarcină crearea unei
imagini pozitive pentru o instituţie, persoane, idei, atunci PR „negru” ar putea fi definit ca o
totalitate de tehnologii „murdare”, „negre” electorale şi informaţionale, dar nici de cum ca o
variantă de PR.
PR-ului „negru” reprezintă, în primul rând, un set de tehnologii electorale „murdare”,
utilizate cu scopul demoralizării contracandidatului şi crearea imaginii negative a acestuia.
Metodele pe care le utilizează specialiştii în PR negru sunt lipsite de etică şi vin în contradicţie
chiar cu normele morale ale societă- ţii.
Actualmente cele mai uzuale sunt următoarele două metode:
- lansarea materialelor compromiţătoare despre concurentul X pe piaţa mediatică;
- „cumpărarea „jurnaliştilor, care fac mai apoi partizanat politic, amplasează informaţia
favorabilă „clientului”- contraplată, deplasează părtinitor accentele, profocând confuzie în
mediul electoral, care nu mai poate să distingă între materialele autentice şi cele „comandate”,
aşa-numita „djinsa”
Rădăcinile PR-ului politic „negru” duce în SUA, anul alegerilor prezidenţiale din 1957.
Prima „jertfă” a armei PR-iste fiind preşedintele în exerciţiu al SUA, D.Eisenhower. Atunci,
pentru prima dată, americanii au aplicat tehnicile publicităţii negative împotriva preşedintelui,

1
care candida pentru al doilea mandat la Casa Albă. Lui Eisenhower, pur şi simplu, echipa
adversară îi imputa promisiunile făcute în alegerile anterioare (1952) şi nerespectarea acestora
PR-ul  negru și formele ce denaturează informația
PR-ul negru – utilizarea „tehnologiilor murdare” (minciuni, falsificări) pentru
denigrarea, distrugerea imaginii pozitive a unei persoane, partid sau grup concurent, difuzarea în
numele acestora a unor declaraţii umilitoare sau periculoase din punct de vedere moral, etic,
juridic etc. 
Uneori este suficient publicarea unor informaţii compromiţătoare. De fapt, mecanismele
„murdare” nu se limitează doar la PR-ul „negru”, și nu întotdeauna, ceea ce noi numim drept PR
„negru” corespunde acestei noțiuni ca atare.
PR-ul cenuşiu – publicitate (pozitivă sau negativă), care nu-şi divulgă sursa Acesta este
o varietate a PR-ului negru indirect care nu conţine minciuni directe orientate spre a influenţa
subconştientul. De exemplu, când într-un articol despre un caz de asasinat se menţionează în
mod aparte că acesta ar fi avut loc în apropierea oficiului unei organizaţii sau în localitatea de
origine a unei personalităţi cunoscute.
PR-ul alb – această îmbinare de cuvinte a apărut pentru a defini noţiunea opusă PR-ului
negru, altfel zis, o publicitate deschisă în numele propriu.
PR-ul galben – utilizarea cu scopul atragerii atenţiei elementelor imorale (cuvintelor tabu
în denumiri, imagini, acţiuni publice, declaraţii rasiste, xenofobe etc.).
PR-ul brun – propaganda fascistă şi neofascistă.
PR-ul verde – un PR social responsabil.
PR-ul self – prezentarea exacerbată propriei persoane, de regulă, în formă anonimă.
PR-ul viral – noţiunea „virus” în cazul dat înseamnă răspândire autonomă. Este
determinat de necesitatea oamenilor de a lansa un zvon “oficial”, afirmație a cărei corectitudine
nu poate fi verificată.

2. Tactica PR-ului negru

Printre cele mai practicabile, actualmente, tehnologii „murdare” sunt considerate
următoarele:
• utilizarea resurselor administrative (acestea pot asigura suplimentar aproximativ 10%
din sufragii);
• „schimbarea săgeţii indicatoare” – expunerea unui alt personaj pentru mesajele critice,
menţinând departe de scandalurile mediatice adevăratul vinovat de cele întâmplate;
• „porţile verzi” – electoratul este pus în faţa dilemei: „votaţi cu noi sau votaţi în favoarea
concurenţilor noştri compromişi”;
• „plăcinta din multe foi” – lansarea în cursa electorală a unor qwasi-concurenţi, care au
sarcina de a înclina „balanţă” în favoarea „stăpânului” şi de a „rupe” cât mai multe voturi de la
principalul concurent al „stăpânului”. De exemplu, Alexandr Lebedi pentru Boris. Elţin în
alegerile prezidenţiale din 1996, Rusia; Anatol Plugaru, Maricica Leviţchi şi Iuliana Gore-Costin
– pentru Petru Lucinschi în alegerile prezidenţiale din 1996, Moldova;
• „altoirea” – se pune miză pe anticiparea mesajelor critice din partea oponenţilor, pentru
a le „prinde”, a le opri astfel şi a lipsi de conţinut chiar şi lozincile lor politice;
• „contuzie informaţională” – lansarea oricăror promisiuni, care din start sunt fără de
acoperire, concurenţii uită de ele imediat după întâlnirile cu alegătorii (demagogia electorală);

2
 • „clonarea” – înregistrarea candidaţilor – dublori (deseori, persoane care au acelaşi
nume), cu scopul de a deruta electoratul şi a duce la scindarea lui, respectiv, reducerea
procentajului de voturi;
• „scurgerea de informaţii” – are loc, de regulă, în ultima săptămână competiţiei electorale, are
scopul de a compromite favoritul campaniei electorale.

2. „Atacul de gherilă”. Spre deosebire de cel frontal (direct), legătura dintre emiterea
informaţiei compromiţătoare şi autorul ei nu trebuie să fie clară. Alegătorii pot suspecta şi
răspândi zvonuri la nesfârşit, însă nici ei, nici oponenţii, nici comisia electorală nu vor avea nici
o dovadă. Pentru aceasta, trebuie găsite câteva cunoştinţe mai vechi de-ale oponentului care ar
putea oferi informații denigratoare candidatului.
3. Printre formele intermediare de luptă pot fi numite atacul inspirat al organelor de drept,
fără mandate legal asupra oponentului: percheziţia, intentarea proceselor penale, aresturile – tot
ceea ce l-ar putea compromite pe oponent.
4. Printre acţiunile din categoria PR-ului negru fac parte iniţierea unor atacuri asupra
membrilor propriului staff sau răpirea acestora cu scopul de a trezi compătimirea alegătorilor.
Către începutul campaniei, acţiunile oponenţilor pot căpăta un caracter tot mai feroce.
Printre cele mai cunoscute „tehnologii murdare” se numără infiltrarea în staff-ul oponentului a
propriilor persoane de încredere, aprovizionarea concurenţilor cu informaţii false, transferul unei
sume de bani concurentului din partea unei organizaţii care nu are dreptul să o facă sau din
partea unor persoane fizice cu un trecut dubios (cu deschiderea ulterioară a unor anchete penale).
Din categoria tehnologiilor negre-cenuşii se înscriu, de asemenea, formal, următoarele
proceduri legale: înregistrarea clonelor, a dublurilor. Forţele aflate la putere adeseori recurg la
asemenea metode, cum ar fi: refuzul înregistrării sau anularea acesteia pe motivul „perfectării
incorecte a datelor despre bunuri, venituri etc.”, pentru „demararea prematură a campaniei de
agitaţie”, pentru „abuz de putere”.
Pe parcursul campaniei electorale, tehnologiile murdare se pot schimba, fără însă a
deveni curate. ”Atacurile” au loc prin intermediul mass-mediei – de regulă, proprii, sau a celor
din umbră ori străine, dar „bine alimentate”. În acest caz, sarcina constă nu numai în a-i atribui
oponentului averi imense sau legături criminale, principalul este distrugerea imaginii sale
pozitive.
Pentru a induce în eroare pe adepţii oponenţilor sunt telefoanați din partea membrilor
unei echipe selectate special în acest scop, pentru a face agitaţie în favoarea oponentului, dar o
face foarte grosolan, ceea ce provoacă efectul invers. Aceeaşi echipă de „killeri de telefon” ar
putea dezorienta activitatea staff-ului oponentului, ocupând ore în şir linia telefonică a acestuia,
adresând întrebări stupide, chipurile din partea unor adepţi ai partidului respectiv sau ai liderului
acestuia.
Formele de denaturare a informației
Există diverse modalităţi de manipulare a informaţiei. Printre principalele modalităţi aplicate în
calitate de tehnologii murdare ale PR-ului negru sunt:
Trecerea sub tăcere – simpla tăinuire a informaţiei de beneficiarul acesteia.
Selectarea – permiterea doar a informaţiilor convenabile.
Trişarea – evidenţierea conştientă doar a unor aspecte convenabile ale fenomenului.
Denaturarea – subestimarea, exagerarea, disproporţionarea.
Inversarea – are loc substituirea „albului cu negrul”.

3
Modelarea – se inventează nişte date false, care nu există în realitate.
Metodele se combină în permanenţă! După cum afirma Jean Rostand: „Minciuna poate
părea mai puţin falsă decât un adevăr bine ales”.
Cele mai grave încălcări sunt comise în ziua alegerilor. Este vorba de mituirea
alegătorilor, compromiterea oponentului, falsificarea buletinelor de vot, substituirea proceselor-
verbale, introducerea în buletinele concurenţilor a unor însemnări suplimentare, cu scopul
anulării acestora, etc.
Punerea în practică a tehnologiilor de PR „negru” reprezintă tendinţa de expansiune a
manipulării opiniei publice în societăţile contemporane. Ar fi, astfel, profund eronat să afirmăm
că manipularea este un element al comunicării politice emergent sistemelor totalitare. Fenomenul
manipulării persist şi în societăţile democratice, mai preponderent - în timpul competiţiilor
electorale, în special, care includ pe agenda politică şi aceste tehnologii reprobabile.

De regulă, campania negativă, atacând oponentul, îl prezintă ca fiind incompetent,

inconsecvent, un escroc, persoană care nu este capabilă să reprezinte şi să apere interesele
oamenilor simpli. La baza strategiei de creare a imaginii negative se află concepţia, potrivit
căreia candidatul care este apreciat de către opinia publică cu notă negativă în mediu de 30-40%,
ese pierdant din alegeri. O campanie negativă de PR şi imagine, respectiv, se întemeiază, de
regulă, în baza bârfelor, ipotezelor inargumentabile şi nu a doctrinelor.
Drept subiecte pot servi afacerile ilicite, anumite activităţi ce ţin de lumea interlopă,
corupţie, amante, unele hobby-uri. PR „negru” poate fi „alimentat” şi dintr-o simplă
dezinformare. Dezinformare, de regulă, este rezultatul unor zvonuri – agresive sau bizare sau
chiar al minciunilor, multiplicate prin massmedia. În acest context, televiziunea este considerată
„paradisul dezinformărilor”.
3. Dezinformarea ca instrument al “PR-ului negru”.

Dezinformarea este o arma redutabila utilizata in sens unic, fara posibilitati de replica.
Efectele sale ascunse adesea nu pot fi scoase la iveala decat odata cu trecerea timpului. Este un
fenomen complex, care nu poate fi supus unei analize simpliste, ci se inscrie mai degraba in zona
numeroaselor interpretari.
Din perspectiva procesului comunicational dezinformarea este considerata, „orice
interventie asupra elementelor de baza ale unui proces comunicational care modifica deliberat
mesajele vehiculate cu scopul de a determina la receptori (numiti tinte in teoria dezinformarii)
anumite atitudini, reactii, actiuni, dorite de un anumit agent social”(Dictionar de
sociologie,1933,p.169).
Dezinformatorul poate fi o persoana, un grup social, o organizatie sau institutie etc. De
asemenea, dezinformarea este privita si dintr-o perspectiva instrumentala. Vladimir Volkoff
„Istoria dezinformării”, autor a numeroase lucrari despre dezinformare defineste dezinformarea
ca fiind „Manipulare a opiniei publice (si nu a indivizilor) in scopuri politice (astfel ar putea fi
vorba de publicitate) prin mijloace indirecte de tratare…(altfel ar putea fi vorba de propaganda)
…a unei informatii veridice sau nu (nu veridicitatea informatiei e ceea ce conteaza, ci felul in
care este ea prezentata).

Actiunile de dezinformare sunt produse de organizatii specializate, militare sau

paramilitare etc. si sunt, de regula, elemente componente ale unor strategii. Actiunile de
dezinformare presupun existenta unor comanditari (cei care comanda actiunile de dezinformare),
4
a unor specialisti (planificatori si controlori), a unor intermediari intre acestia (agenti de influenta
sunt cei mai importanti, fiind de regula lideri de opinie). Si a unor relee (indivizi care sunt utili in
amplificarea si propagarea dezinformarii si care nu sunt constienti de rolul pe care il joaca).
În concepţia lui Vladimir Volkoff, principalele etape ce le implică conceperea şi
organizarea unei operaţiuni de dezinformare constau in:
1. Stabilirea beneficiarului (o persoană, o instituţie, un partid, o grupare etc.), acesta fiind
şi cel care va achita nota de plată;
2. Incredinţarea misiunii de a organiza şi susţine dezinformarea unei agenţii specializate;
3. Studiul şi analiza „pieţei”, a stării de spirit a publicului vizat, a ceea ce doreşte acesta, a
ceea ce ar accepte şi ce nu;
4. Alegerea spoturilor de bază care prin conţinutul şi forma lor să şocheze, să surprindă şi
să seducă;
5. Stabilirea transmiţătorilor, care ziar, revistă, post de radio, de televiziune etc. vor fi
folosite in operaţiunea de dezinformare şi care (atenţie!) in caz de nereuşită ar putea să devină
ţapul ispăşitor;
6. Precizarea temei (obiectul dezinformării) intr-o formulă cat mai simplă şi directă;
7. Tratarea temei, apelul la o diversitate de abordări a informaţilor şi intr-un limbaj
accesibil publicului;
8. Alegerea „cutiilor de rezonanţă”, a ziarelor şi revistelor, posturilor de radio şi
televiziune, anumite categorii socio-profesionale, partide sau oameni politici care vor prelua,
dezvolta şi susţine tema ce face obiectul dezinformării;
9. Pregătirea graduală a opiniei publice pentru ca, in final, să accepte cu uşurinţă ideile de
bază ale dezinformării;
10. Dezumanizarea sau diabolizarea adversarului, afirmarea a cat mai multe lucruri rele
despre acesta, utilizand informaţii, declaraţii, inregistrări, fotografii false;
11. Maniheismul, crearea a două tabere departajate categoric, opuse ireductibil, una a
celor buni şi alta a celor răi;
12. Psihoza, crearea in randul publicului a unei stări iraţionale care să-l impingă să nu mai
vadă decat ceea ce se intamplă in sensul dezinformării, să o imbogăţească, să se dezinformeze el
insuşi (culmea dezinformării: autodezinformarea!).
Exista numeroase metode de transpunere in practica a actiunilor de dezinformare.
Vladimir Volkoff, de pilda, identifica in lucrarile sale 12 „moduri profesioniste” de trucare
a informatiei:
- inversarea faptelor: prezentarea agresorului drept victima va avea un efect imediat
asupra opiniei publice, care, prin mecanisme de psihologie colectiva, va simpatiza cu victima;
- amestecul intre adevar si minciuna: atunci cand evidenta unor fapte nu pot fi negata, se
adauga alte amanunte inventate, care altereaza, la fel, raportul agresor-victima in favoarea
primului. De fapt, se induce in opinia publica o stare de indoiala cu privire la identitatea
agresorului: oare victima este total inocenta?. Nu cumva victima a inceput conflictul?;
- motivarea motivului: scopul actiunilor sunt prezente opiniei publice ca fiind in
beneficiul „victimei”sau interesului colectiv si nu ale dezinformatorului;
- modificarea circumstantelor: se face abstractie de avantajele uneia dintre parti,
exacerbandu-se in acelasi timp asa-zise avantaje ale parti adverse;
- estomparea: inundarea unui fapt sub o avalansa de alte amanunte fara legatura cu faptul
in cauza, dar care atrag in mai mare masura atentia publicului;

5
 - camuflajul: este o varianta a estomparii, in care personajului negativ i se atribuie un rol
pozitiv, minimalizand actiunile sale reprobabile, in timp ce relele comise de cealalta parte sunt
exacerbate;
- interpretarea: fara a fi trunchiate in vreun fel in prealabil, faptele pot fi interpretate intr-
un mod favorabil sau nefavorabile;
- generalizarea: permite diminuarea responsabilitatii uneia dintre parti, demonstrand ca
acelasi lucru s-a intamplat in multe alte cazuri;
- ilustrarea: inundarea unui fapt sub o avalansa de alte amanunte fara legatura cu faptul in
cauza, dar care atrag in mai mare masura atentia publicului;
- mediatizarea inegala: in prezentarea unui fenomen, aspectele negative sunt tratate
expeditiv, sumar, trunchiat, in vreme ce eventualele aspecte pozitive (sau trasaturile negative ale
adversarului) sunt reliefate pe larg, cu insistenta;
- mediatizarea egala: este utilizata mai ales in faza finala a unei operatiuni de
dezinformare, cand opinia publica tinde deja sa imbratiseze teza dezinformatorului. Pentru a da
aparenta de obiectivitate, fiecareia dintre parti i se acorda conditii „egale” de mediatizare;
- combinarea: intr-o actiune de dezinformare nu se utilizeaza o singura metoda, nici
macar, nici macar in diferite stadii ale desfasurarii procesului. Sunt folosite simultan mai multe
metode, in parale sau combinate. Amploarea si scenariul concret al combinatiei depind de
maiestria celor care o pun in practica.

Daca dezinformarea este practicata de institutii specializate, contrarea ei este de

asemenea atributul unor organizatii sau institutii specializate. „Antidoturile” dezinformarii, in
opinia lui Vladimir Volkoff (2007, p.114), sunt de trei categorii:
- la nivel elementar, antidotul merge de la simpla mefianta (refuz sa ma las pacalit) si
pana la verificarea sistematica a informatiei, ceea ce nu inseamna citirea a doua ziare care, asa
cum se intampla cel mai adesea, spun aproximativ acelasi lucru, ci, de fiecare data cand acest
lucru e posibil, interogarea surselor insesi;

- in ce priveste gandirea, se practica examenul, comparatia, confruntarea, traducerea

formulelor in limbaj concret, refuzul ideologiilor, efortul permanent, acceptarea ordinii logice ne
amintim ca limbajul e cel ce a pus ordine in strigate;
- in ce priveste societatea, se incearca prezervarea legaturilor sociale organice si
evitarea pulverizarii lor in indivizi si regruparea lor in clase si partide care il lasa pe Om fara
aparare, se acorda o mai mare incredere familiei decat pietei si nu se face un idol din libertatea
anarhica, stiind perfect ca libertatea adevarata traieste din propriile sale limite precum biliardul
din muchiile sale si piscina din marginile ei.

„Este adevarat ca astazi, mai mult ca oricand, ne aflam in plina „epoca a

dezinformarii”- afirma amiral Pierre Lacoste in prefata lucrarii lui Henri-Pierre Cathala, Epoca
dezinformarii.. - Este necesar deci ca in aceasta privinta societatea noastra sa faca o cura de
dezintoxicare; sa fie aparate libertatile individuale in cadrul carora figureaza in primele randuri
libertatea de a judeca in deplina cunostinta de cauza faptele si oamenii. Agresorii s-au bazat
intotdeauna pe ignoranta si pe frica pentru a-si slabi adversarului. Intelegerea clara a
obiectivelor, a metodelor si a mijloacelor folosite pentru a manevra opiniile publice ale statelor
libere ne va permite sa facem fata cu calm si incredere tuturor incercarilor de destabilizare”.

6
7