CAPITOLUL VIII

EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI

Secţiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului screirii

În practică, în corespondenţa şi încheierile instanţelor de judecată ori altor organe

judiciare întâlnim foarte des termenul “expertiză grafologică”, utilizat cu sensul de “expertiză
grafoscopică”. Deşi codurile de procedură, nu fac precizări explicite asupra tipului de
expertiză, este evident că “procedura verificării de scripte” nu are ca obiectiv examinarea
personalităţii autorului scrierii ori semnăturilor contestate, ci identificarea acestuia. Literatura
de specialitate a relevat faptul că cele două discipline vizează domenii de cercetare diferite.1

Este de remarcat, de asemenea, că cele două modalităţi de examinare a scrisului au

fost la origine „ejusdem farinae”, dezvoltându-se istoric ca o unitate de concepte şi metode
intuitive şi experimentale destinate examinării scrisului.2 La începuturi, Grafologia includea şi
ceea ce mai târziu se va constitui separat ca ramură a Criminalisticii, Grafoscopia.
Într-o formulare sintetică putem concluziona că dacă Grafologia ne spune cum este
autorul scrierii sub aspectele personalităţii, temperamentului, abilităţilor, Grafoscopia
răspunde întrebării „cine este executantul scrierii?”.
Literatura română de specialitate defineşte Grafologia ca fiind ştiinţa care are ca
obiect studiul scrisului unei persoane pentru a determina caracterul, temperamentul, în general
personalitatea, cu calităţile şi defectele acelei persoane.3

Conform definiţiei, formulate de Girolamo Moretti (considerat de unii părintele

grafologiei italiene moderne), la care subscriem pentru conciziunea sa, “Grafologia este

1 N. Dan. I. Anghelescu ş.a., Dicţionar de Criminalistică, Ed. Ştiintifică şi

Enciclopedică Bucuresti, 1986, p. 96.

2 M.R. Hecker, Traktat über den Wissenschaftlichkeitsanspruch der Forensichen

Schriftvergleichung, Ed. Kolonia Ltd.Wroclaw, 2000, p. 45.

3 A. Athanasiu, Tratat de grafologie.Cunoaşterea personalităţii prin scris,Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 5.

1
ştiinţa experimentală care prin simplul gest grafic al unui scris, relevă tendinţele naturii”.4
Aceasta este concordantă cu spiritul definiţiei lui Moretti, care apreciază gestul grafic ca pe
ceva automat, spontan, căruia obişnuinţa îi conferă o atitudine personală, eliberată de
controlul conştient, încât gestul grafic este materializarea personalităţii scriptorului5.
Etimologic, termenul îşi are originea în cuvintele greceşti grafein-scriere şi logos-
studiu, fiind utilizat pentru prima dată de abatele Jean Hippolyte Michon în lucrarea sa
„Systeme de la graphologie, l’art de connaitre les hommes d’apres leur ecriture”.
Metoda de studiu a Grafologiei are ca punct de plecare teoria expresivităţii potrivit
căreia orice mişcare exprimă caracterul personal al executantului, reflectat în modalităţile şi
amplitudinea sentimentului relevat. Aceasta este consecinţa naturală a corelării neuronice
existente între diferitele zone ale creierului – zona motorie, cortexul şi centrii emoţionali ai
subcortexului - care prin intermediul căii piramidale comune ajung la ramurile anterioare ale
măduvei spinării generând astfel gestica de tip personal, inclusiv mimica, scrisul, dansul etc.

Grafologia apare astfel ca o disciplină complexă care tinde să descrie personalitatea

autorului scrierii prin evaluarea condiţiilor subiective ale scriptorului şi scrierii, care se
întemeiază pe teza că personalitatea unei persoane este recognoscibilă în gesturile sale
conştiente şi inconştiente. De altfel, doctrina italiană a relevat că „a ne ocupa de ştiinţa
Grafologiei înseamnă a ne cunoaşte pe noi înşine înainte de a interveni asupra altora”6.

Chiar dacă cercetarea scrisului are rădăcini în perioada antică, prima operă propriu-
zisă dedicată examinării scrisului poate fi considerată lucrarea medicului şi profesorului
universitar Camillo Baldi intitulată „O metodă de recunoaştere a naturii şi calităţii unui
scriptor prin scrierea sa”, publicată în 1622.

Este de remarcat contribuţia lui Francis Galton care, încă în 1883, pe baza studiilor
sale asupra gemenilor monozigotici, a concluzionat că în scris - mai mult decât în orice alt
domeniu - aceştia apărcu trăsături de personalitate diferite.
Hocquart, reprezentant de marcă al şcolii franceze, a publicat, în 1812, lucrarea
„L’art de juger de l’esprit et du caractere des hommes sur leur ecriture”, cuprinzând norme
de natură a permite formarea unei baze experimentale în Grafologie.

4 G.M. Moretti,Trattato di Grafologia.Intelligenza-Sentimento, Ed. Messagero,

Padova, 13-ima Edizione 1985, p. 3.

5 L. Torbidoni, L Zanin ,Graphologie, Ed. Frison-Roche Paris, 1993, p. 13.

6 E. Crotti, A. Magni, Grafologia Ed.Red Como, 1994, p. 9.

2
 În 1830 s-a înfiinţat Societatea Grafologică constituită mai ales din membri ai
clerului: abatele Michon (1806-1881), Baudinet episcop de Amines, abatele Flandrin şi alţii.
Aşa cum însuşi Michon remarca,7 meritul operei sale este acela de a fi dat Grafologiei un
caracter raţional, ştiinţific, stabilind principiile şi legile acestui domeniu ştiinţific. Discipol al
lui Michon, J. Crepieux-Jamin a efectuat o valorificare sistematică a realizărilor intuitive ale
maestrului, atribuind calităţi psihice nu doar semnelor izolate, dar şi ansamblului de gesturi
grafice care alcătuiesc scrisul unei persoane.

Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii care utilizând metode şi

cunoştiinţe complexe din domeniul fiziologiei, psihologiei, dar şi al anatomiei, caligrafiei şi
grafologiei, serveşte la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea
autorului unei manifestări grafice: scriere, semne de punctuaţie, cifre, semnături, alte
elemente de aceeaşi natură.

Literatura criminalistică română a precizat că obiectul nemijlocit al expertizei grafice

se concretizează în practică în următoarele situaţii 8:

- verificarea faptului dacă un text sau o semnătura(n.n.) provin realmente de la

scriptorul nominalizat;

- identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură(n.n.) despre care s-a
probat cu certitudine ca nu au fost executate de titularul prezumat;

- identificarea autorilor unor scrisori anonime, semnături fictive, adăugiri etc.;

Originile examinării judiciare a scrisului au fost identificate în antichitate, începând

cu „Lex Cornelia de Falsis”, care atestă primele reguli de cercetare a falsurilor. Abatele
Michon apare şi în acest domeniu ca un antemergător, el fiind fondatorul unei structuri de
„semne fixe” pe temeiul cărora s-au constituit şi funcţionează şi în prezent premisele
identificării autorilor scrierii9. În conformitate cu spiritul şi nivelul de cunoaştere al epocii,
acestea au însă un caracter limitat, privind scrierea ca pe ceva static.

În România sunt fundamentale lucrările lui H. Stahl, „Expertiza grafică anonimul şi

falsul” (1929) şi Aurel Boia, „Scrisul orbilor” (1932), care prin cercetările lor au acţionat
concomitent ca experţi grafici dar şi ca grafologi. Lui Aurel Boia i se datorează realizarea, pe

7 Apud L. Torbidoni L Zanin, op.cit, p. 22.

8 L. Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed. Dacia 1972. , p. 17-18

9 M.R.Hecker,op.cit. , p. 8.

3
temeiul cercetărilor de grafologie, a unui tablou de clasificare a scrisurilor, util expertizei
grafice. De asemenea, în ultimii ani ai secolului XX au fost reluate preocupările de grafologie
sub influenţa profesorului univ. dr. Andrei Athanasiu, autorul unui „Tratat de grafologie”
(1996). S-au publicat cărţi cu semnificative referiri la Grafologie dar şi la expertiza grafică,
iar alţi experţi grafici (R. Constantin şi L. Ionescu) s-au dedicat cursurilor universitare de
specialitate. În acest domeniu, rămâne încă o lucrare de referinţă, chiar dacă a trecut o
importantă perioadă de timp de la publicarea sa (1973), monografia lui Lucian Ionescu
intitulată „Expertiza criminalistică a scrisului”.

Delimitarea netă între cele două domenii are mai degrabă un caracter scolastic,
cunoştiinţele despre mecanismele intime ale scrisului dezvoltându-se concomitent în cele
două domenii ale examinării scrisului. Ambele discipline se ocupă cu studierea scrisului, prin
modalităţi conexe, dar şi distincte, având nu numai finalităţi diferite dar şi criterii de
investigare diferite. Concluzionând, putem aprecia ca între Grafologie şi Grafoscopie există
următoarele deosebiri:

- Grafologia este o ştiinţă care urmăreşte surprinderea caracterului unei persoane prin
examinarea scrisului acesteia, în timp ce Grafoscopia studiază scrisul din perspectiva
identificării şi/sau diferenţierii autorilor scrisului după elemente dominate grafic –dimensiune,
direcţie, presiune, continuitate etc.;

- Grafologia este o disciplină experimentală, destinată cunoaşterii personalităţii

scriptorului prin raportare la scrisul său. Ea vizează surprinderea modului în care trăsăturile
psihologice şi caracterologice ale autorului sunt reflectate de manifestările sale grafice.
Grafoscopia serveşte identificării autorului pe temeiul celor două componente fundamentale
ale scrisului: individualitatea şi stabilitatea relativă;

- Grafologia examinează scrisuri sincere, nedisimulate, autorul fiind cunoscut şi

necontestat ca identitate, iar expertiza grafică supune atenţiei scrisurile contestate, precum şi
probele de scris ale autorilor prezumtivi;

- Grafologia acţionează ca un demers cognitiv corelat cu matricea psiho-fiziologică a

autorului scrierii, în timp ce Grafoscopia studiază simplul „produs finit” al gestului grafic;

- Grafologia ia în considerare legile fizice ale scrierii, aplicând însă cu scop

interpretativ în evaluarea răspunsului final legile psihologiei scrisului. Grafoscopia apelează
la legile fizice ale scrierii, aplică în raţionamente uneori conceptele psihologice asupra unor
mecanisme particulare ale scrierii, dar nu face şi interpretări ale acestora;10
10 A.Frăţilă, R. Constantin, Expertiza grafică şi raţionamentul prin analogie, Ed.
Tehnică, Bucureşti 2000, p. 11.

4
 - metodologia Grafologiei interpretează, pe temeiul legilor psihologiei şi scrierii,
semantica determinată a acestuia, încadrând gestul grafic într-un proces factic complex şi
exhaustiv. Metodologia Grafoscopiei optează pentru confruntarea şi interpretarea
fenomenelor grafice (trasee, forme, semne grafice tipizate şi particulare) în contextul logicii
lor motrice, formulând post confruntativ aprecieri de natură formală şi de semantică;

- în Grafologie, metoda descriptivă are un caracter de reper obiectiv, interpretările

fiind însă de natură psihologică şi neuromusculară. Grafoscopia recurge în mod determinant
la metoda descriptivă, interpretarea datelor furnizate pe această cale fiind însă extrem de
limitată;

- grafologul poate respinge un scris neadecvat, expertul grafic este adesea forţat să
realizeze comparaţii pe baza unui singur act cu scris sau a unei semnături necontestate;

- expertiza grafologică examinează un scris finalizat (necontestat) spre a evidenţia

caracteristicile personalităţii autorului (cert) prin latura lor psihologică - normală sau
patologică - cu luarea în considerare şi a condiţiilor ambientale de execuţie - stres, disconfort
fizic, psihic etc.

- Grafoscopia cercetează în semnele grafice particularităţile scrisului (contestat) unei

persoane (scriptorul prezumat) şi le compară cu materialele de referinţă (probe) pentru
evidenţierea individualităţii grafice şi stabilirea autenticităţii unui produs grafic.

Între cele două ramuri, diferite ca finalitate şi metode, dar operând cu principii
comune, există alături de deosebiri şi numeroase asemănări. Ele îşi au sorgintea în utilizarea
cunoştinţelor despre mecanismele scrierii, ale mişcării grafice în totalitatea sa, precum şi în
metodele particulare utilizate de fiecare ramură. De altfel, jurisprudenţa italiană a remarcat că
„expertiza grafică bazată doar pe interpretarea caligrafică este în general insuficientă fără
contribuţia grafologiei care poate să înlăture pericolul unei erori.” 11, În esenţa lor, atât
Grafologia cât şi Grafoscopia au ca scop imediat şi mediat identificarea scrisului şi atribuirea
sa, în final, unui autor. Ca elemente de pregătire tehnică şi capacitate diagnostică aceste două
domenii trebuie în mod necesar să colaboreze şi să se coordoneze.12

Aplicaţiile practice ale Grafologiei - ca instrument adjuvant al deciziilor de angajare

pentru anumite posturi, ori grafoterapia - sunt incitante, de asemenea, la o primă vedere. S-a
opinat în mediul profesional că, în ansamblul cunoştiinţelor de caracterologie, aplicaţiile

11 Rev. Magistratura 29 Dicembre 1959, Seconda Sezzione della Corte di Cassazione,

Giustizia penale, volume. III, p. 358.

12 B.Vetorazzo, Grafologia giudiziaria e perizia grafica, Giuffre Editore Milano,

2004, p. 73.

5
grafologiei ar putea fi utile organelor judiciare. Avem însă serioase rezerve cu privire la
background-ul profesional necesar şi chiar la validitatea unor asemenea opinii formulate fără
o solidă formare ca grafolog şi psiholog.

Practica de expertiză a relevat că (aparent) „mai simpla” Grafoscopie nu este

suficient înţeleasă şi cunoscută de către magistraţi, avocaţi sau jurişti, în general. Lăsând la o
parte confuziile terminologice - minore în finalitatea lor - constatăm adesea limite serioase ale
cunoştinţelor, nu numai în aprecierea concluziilor expertizelor, dar mai ales în pregătirea
expertizelor şi formularea obiectivelor ori alegerea materialelor de comparaţie. Privind în
viitor, observăm nevoia imperativă de completare a formării profesionale a tinerilor magistraţi
cu mult mai temeinice cunoştinţe aplicate de pregătire, dispunere şi valorificarea a
expertizelor grafice în cauzele penale şi civile.

1.2 Ce este scrisul ?

Răspunsul la această întrebare poate părea la prima vedere unul facil. Enciclopedia
Criminalistică ne spune că scrisul este o formaţiune de caractere, litere sau simboluri realizate
prin utilizarea unui model ce poate fi recunoscut şi care este constituit pentru a putea
comunica cu alte persoane. 13 însă o definiţie a scrisului nu este uşor de formulat într-o frază.

Prin rolul complex şi marea sa semnificaţie socio-umană scrisul este mai mult decât
o simplă aşternere pe suport material a unor semne care însumate să alcătuiască cuvinte ori
fraze, ori să reprezinte „marca grafică” a unui autor. Scrisul a constituit mijlocul suprem de
comunicare inter-umană, o culme şi un vehicul a progresului intelectual pentru multe secole,
rămânând şi azi un produs al educaţiei şi semn al culturii. Pe de altă parte pe lângă valenţele
sale culturale, emoţionale, personale, scrisul este şi un important mijloc de identificare a
persoanei. În literatura recentă s-a spus că „Scrierea, ca mijloc de fixare şi comunicare a
ideilor constituie o deprindere, şi anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate varii
acte motrice.”14 Prin scris, ideile sunt fixate pe o suprafaţă cu ajutorul unor semne
convenţionale care redau sunetele ce alcătuiesc cuvintele. Se înţelege, deja, că între scris,
gândire şi limbaj este o legătură organică. Se mai poate deduce încă un fapt important şi
anume că actul scrierii se află sub imediatul control al creierului.

Citându-l implicit pe Camillo Baldi, s-a susţinut cu temei că particularităţile grafice

dintr-un scris sunt irepetabile într-un alt scris şi ireproductibile în totalitatea lor de o altă

13 The Encyclopedia of Forensic Sciences, Academic Press 2000, pag. 584

14 R: Constantin-Grafologie,Ed. SAAB, Bucureşti 2006 pag. 76.

6
persoană,15. Din această perspectivă scrisul poate fi privit atât ca mijloc de identificare
criminalistică grafoscopică, dar şi ca instrument de evaluare grafologica. Însă despre
asemănările şi deosebirile dintre cele două domenii conexe vom vorbi la timpul potrivit în
cadrul acestei lucrări. Credem adecvat mai întâi, în spiritul oricărui demers cu pretenţii de
seriozitate, că se impune a începe printr-o definire a noţiunii asupra căreia operăm sub aspect
cognitiv.
Ca activitate specific umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală, motrică şi
de comunicare dobândită în cadrul unui proces de învăţare prin repetare. Realizat printr-un
ansamblu de gesturi grafice cu caracter de automatisme controlate, el este un mijloc specific
destinat fixării, transmiterii şi valorificării complexe a imaginilor, percepţiilor, ideilor,
sentimentelor şi altor elemente rezultate din procesul activităţii intelectuale omeneşti şi este
alcătuit din structuri ce pot include : litere, cifre, cuvinte, fraze, precum şi derivatele cu
caracter de individualitate ale acestora. : semnături, ideograme, prescurtări, etc. În noţiunea
de scris16 trebuie să includem nu numai manifestările explicit literale, dar şi cele grafice
neliterale : semne de punctuaţie, modurile de subliniere, semnele care însoţesc cifrele de
numerotare a paginilor, de continuitate ori finalizare a frazei, marcarea aliniatelor, desenele
explicative,chiar modurile de anulare ale unor cuvinte 17 .Gestul grafic se constituie astfel ca
un act conştient, coordonat, care prin intermediul învăţării integrate procesului educativ
devine în funcţie de timpul şi frecvenţa repetitivităţii exerciţiilor, o activitate semi-reflexă
coordonată, cu conţinut ideatic şi de comunicare.

Dintr-o perspectivă sintetică (deşi oarecum reducţionistă n.n.) scrisul poate fi privit
ca produsul deprinderilor grafice ale persoanei constând din elemente de text, componente
cifrice şi semnături. El este urma materializată a ideilor, dar una de un gen cu totul aparte 18.
Ca şi fiinţa umană care îl produce, scrisul este o realitate dinamică, chiar dacă la prima vedere
el pare un ansamblu de structuri standardizate (modelele caligrafice învăţate în

15 L. Ionescu, D. Sandu-Identificarea criminalistică- ed, Stiintifică, Bucuresti 1990.

pag. 99 cu referire la .

16.scrisul materializat în formele grafice ale unui manuscris, este urmarea activităţii
nervoase şi musculare a omului,tradusă printr-un complex de mişcări sau de deprinderi
tehnice “ L.Ionescu Expertiza criminalistică a scrisului Ed. Junimea Iaşi 1973, pag. 17.

17 Gh Păşescu,Particularităţile expertizei semnelor auxiliare ale scrisului în Colectiv

-Metode şi tehnici de identificare criminalistică ,Asociaţia Criminaliştilor din România
Bucuresti 2006 pag. 128

18 L. Ionescu op.cit. pag. 16.

7
şcoala primară). Am dori să reamintim susţinerea, la care achiesăm ,conform căreia: „Scrisul
ca mijloc de identificare nu se limitează însă doar la grafismul propriu - zis, el cuprinzând şi
alte forme de exprimare grafică a persoanei, inclusiv desenele, ideogramele ori semnăturile
neliterale (subl.ns.), accentele şi punctuaţia"19.

În cadrul unui proces mai îndelungat de învăţare şi fixare se constituie la nivelul

cortexului20 un ansamblu de legături de natura a permite transpunerea în elemente grafice a
percepţiilor, a simbolurilor rezultate prin ascultare, citire, pronunţie, ca şi cele produse în
procesul intim al reflexiei şi creaţiei ideatice. Indiferent de forma concretă pe care o îmbracă
(cuvinte, semne, etc.), se poate însă observa cum chiar dacă există o anumită similitudine între
primele linii trase pe hârtie de copilul neştiutor şi primele sale încercări de scriere, a scrierii
sale se manifestă deja semnificative schimbări. În cursul învăţării scrierii, ca şi pe parcursul
cristalizării sale grafice, scrierea unei anumite persoane rămâne însă „constituţional” aceeaşi
chiar dacă în evoluţia ulterioară ea suportă amprentele pasagere ale unor momente ori şocuri
ce pot marca personalitatea.

Scrisul se însuşeşte ca orice deprindere prin exerciţii repetate timp îndelungat. La fel
ca orice deprindere scrisul poate stagna imediat după ce atinge un nivel minim de
automatizare sau se poate perfecţiona, printr-un proces evolutiv care poate fi considerat ca
încheiat când scrisul atinge aşa-numitul nivel general superior. Acesta s-ar caracteriza printr-o
dexteritate deosebită şi prin simplificarea sau stilizarea semnelor grafice. Coordonarea este,
de asemenea, la parametrii maximi.

Mecanismul care asigură scrierea este extrem de complicat şi are o multitudine de

componente. Unele dintre acestea se manifestă constant, altele sunt variabile. Pentru ilustrarea
acestui aspect redăm un pasaj elocvent dintr-o carte mai puţin cunoscută, un compendiu de
criminologie şi poliţie ştiinţifică avându-l ca autor pe.Guillame.Beroud. „Scrisul este urma
lăsată de un ansamblu de gesturi. Gesturile acestea ca toată mimica omenească sunt
condiţionate în acelaşi timp de elemente variabile şi de elemente constante.

Variabile: excitaţia cerebrală, graba, temperatura exterioară, instrumentele

întrebuinţate.

19 L. Torbidoni ,L Zanin-Grafologia Test teoretico pratico Brescia 1998 pag. 33

20 Ludwig Klages îl numea « dansul stiloului pe hârtie », în care mâna care scrie
este corpul balerinei,al dansatorului, iar marele regizor al acestui dans e creierul nostru
(Apud.Domenico Franco-« La perizia grafica a base grafologica » Ed. Instituto di indagini
psichologiche Milano 1978 pag. 78).

8
 Constante: educaţia şi obişnuinţa, care au fixat tipul caligrafiei, poziţia mâinii,
lungimile osoase ale membrului scriitor, elasticitatea pumnului, forţa muşchilor antebrachiali
şi palmari.

Rezultanta acestor factori este o pletora de gesturi care nu sunt totdeauna identice cu
ele însele, dar îndestulător de asemănătoare, ca identitatea autorului lor să rămână constant
perceptibilă”.

Această enumerare a elementelor constante şi variabile care stau la baza scrierii

poate fi completată cu foarte mulţi factori de acest fel dar o astfel de operaţie ar depăşi
intenţiile noastre. Ne mulţumim să repetăm că mecanismul scrierii este extrem de complex,
practic, la orice act scriptural participând într-un fel sau altul întregul ansamblu psiho-fizic în
care rezidă o persoană. „Scrisul - preciza C.I.Parhon – este într-adevăr graficul unei
persoane....”. Este vorba de un grafic mai complicat care prezintă raporturi atât de strânse cu
personalitatea autorului încât se poate recunoaşte o persoană după scrisul său aşa cum se
recunoaşte după figură sau după fotografia sa”.

Individualitatea strictă a oricărei persoane determină şi individualitatea scrisului ca

expresie sintetică a autorului său. Individualitatea scrisului este acea proprietate a acestuia de
a fi propriu doar autorului său. Prin caracteristicile de ordin grafic care îl definesc scrisul unei
anumite persoane prezintă deosebiri esenţiale faţă de orice scris aparţinând oricărei alte
persoane. Elementele constante din mecanismul ce stă la baza scrierii au un rol major în
realizarea complexului de mişcări automatizate ceea ce face ca rezultanta lor să fie la fiecare
act scriptural aceeaşi. Manifestarea lor stabilă conferă scrisului proprietatea de a fi stabil.
Acest adevăr ştiinţific este exprimat în termeni extrem de clari e cunoscuta cercetătoare a
scrisului, E. Solange-Pellat în prima „lege” a scrisului: „Gestul grafic se află sub influenţa
imediată a creierului. Forma sa nu este modificată de organul scriptor dacă acesta
funcţionează normal şi este suficient de adaptat la funcţia sa” 21. În plan grafic stabilitatea
scrierii se traduce prin apariţia unui grup de atribute manifeste constant. Această grupare
individualizatoare poate fi decelată de marea diversitate de forme grafice generate de
constituenţii variabili ai mecanismului scrierii care au caracter circumstanţial. Stabilitatea
scrisului ar fi imuabilă dacă aparatul ce îl creează nu s-ar caracteriza printr-o mare reactivitate
ce îl face să reacţioneze cu promptitudine la stimuli endogeni şi exogeni.

Această proprietate a mecanismului scrierii a fost sesizată şi de cunoscutul grafolog

şi mai ales expert grafic H.Stahl care nota sugestiv: „... s-a observat, într-un cuvânt că scrisul
e un aparat înregistrator extrem de sensibil al inteligenţei, sensibilităţii şi voinţei”.

21 E.Solange-Pellat – Les lois de l'écriture, Paris, VUIBERT 1927, pag. 14.

9
 La polul opus, se situează scrisurile ce prezintă un tablou aparent diferit de la o
execuţie la alta. Deosebirile sunt evidente dar nu alterează structura fundamentală a scrisului
care poate fi determinată prin observaţie. Numim aceste ambitusuri ale variabilităţii, mică şi
mare variabilitate. Undeva, între aceste praguri se situează variabilitatea medie, scrisurile cu
această caracteristică fiind identificabile. Variabilitatea poate fi considerată ca o manifestare
naturală a oricărui scris. De aceea, în expertiza tehnică a documentelor absenţa acestui
fenomen este interpretată ca fiind un indiciu de fals. Stabilirea gradului de variabilitate pe
care îl prezintă un scris sau o semnătură este important în expertiză deoarece ne oferă o
imagine credibilă a posibilităţilor scripturale ale unei persoane şi permite o evaluare a
deosebirilor ce sunt raportate la limitele şi direcţiile fenomenului.

Uneori apare chiar şi tendinţa negativă de explicare forţată a unor deosebiri ce sunt
interpretate ca efecte ale unei mari variabilităţi. Referitor la variabilitatea naturală a scrisului
ar mai fi necesare câteva precizări care vor fi de folos pentru evitarea unor posibile confuzii.
Astfel, variabilitatea scrierii nu trebuie confundată cu folosirea de către un scriptor a două sau
mai multe tipuri de scriere prin tipul de scriere aceasta înţelegându-se un scris compus în
exclusivitate sau în mare măsură din litere de acelaşi fel.

Variabilitatea scrisului nu se confundă nici cu variantele de scriere prin variantă de

scriere înţelegând un anumit mod de scriere în cadrul aceluiaşi tip de scriere. Variantele de
scris pot fi însă considerate ca modalităţi de expresie ale variabilităţii. Variabilitatea scrisului
nu se manifestă în mod nelimitat şi în toate direcţiile astfel că nu este în măsură să lezeze
stabilitatea scrisului. În schimb, aceasta poate fi grav afectată de alte fenomene datorate tot
reactivităţii mecanismului de scriere. Faptul că scrisul unei persoane poate suferi modificări
esenţiale conferă proprietăţii scrisului de a fi stabil o oarecare relativitate. Această stare de
fapt este corect explicată prin sintagma „stabilitate relativă”. Paleta agenţilor care provoacă
modificări esenţiale ale scrisului este destul de largă. Aceasta include: leziunile sau/şi
afecţiunile unor părţi ale corpului sau ale unor organe care participă la mecanismul de scriere,
o lungă listă de boli grave, intoxicaţiile grave, condiţiile de scriere neobişnuite ş.a. Sub
acţiunea unora dintre aceşti factori se pot produce modificări (mai mari sau mai mici) în
privinţa caracterelor grafice de ordin general şi particular ale scrisului, tabloul obişnuit al
scrisului respectiv suferind prefaceri majore. Considerăm că ar fi necesar să facem câteva
observaţii privind execuţiile scripturale realizate în condiţii neobişnuite.

Execuţia în condiţii neobişnuite este un act scriptural în desfăşurarea căruia

intervine un agent de sorginte endogenă sau exogenă care influenţează negativ mecanismul
scrierii. Această prezenţă inoportună este capabilă să producă modificări în câmpul grafic.
Schimbările de această natură se caracterizează printr-o mare diversitate, mergând de la
variaţia uneia sau mai multor note grafice, până la degradarea ansamblului grafic care devine

10
aproape de nerecunoscut. Cercetătorii scrisului au descoperit o multitudine de factori capabili
să provoace o mare varietate de efecte.

Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-au fost încă reunite şi
prezentate sistematic, se poate spune că experţii cu experienţă cunosc principalii agenţi care
pot interveni în desfăşurarea unui act scriptural şi efectele pe care le provoacă în plan grafic.

Secţiunea 2. Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după scris

CEVA AICI SE DUBLEAZA – prima probabil este individualitatea scrisului pag.

105 din Cusrul vechi

(1). Reactivitatea mecanismului scrierii

are consecinţe asupra aspectului scrisului, fiind la originea fenomenului de

variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul „naturală” poate pentru a se sublinia că
este generată de însăşi pulsaţiile fiinţei care este autorul. Variabilitatea este prezentă la fiecare
act scriptural şi face parte din însuşi modul de manifestare a scrisului. Se pare că stimulii care
determină variaţii permanente la nivelul scrisului sunt de mică amplitudine, impactul lor cu
mecanismul de scriere fiind minor şi ca atare neproducând nici măcar perturbaţii (tulburări)
ale acestuia.

Concret, variabilitatea se manifestă prin variaţii în privinţa caracteristicilor

elementelor componente ale scrisului şi chiar modificări ale caracteristicilor generale ale
acestuia. Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau
chiar şi o semnătură dar este pusă mai bine în evidenţă cu ocazia examinării mai multor
grafisme având acelaşi autor. Orice comparaţie a mai multor scrisuri sau semnături aparţinând
aceleiaşi persoane va arăta faptul că nici unul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte,
între ele înregistrându-se deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente,
practic nici unul dintre acestea nereuşind să iasă de sub incidenţa fenomenului dar diferenţe
pot apărea şi în privinţa caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilităţii
nu sunt aceleaşi la toate scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuţie
egal cu sine însuşi. Desigur, este doar o aparenţă, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”.
Manifestările sale sunt însă aproape imperceptibile.

11
 Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală cointeresând şi
un lanţ psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învăţare şi fixare prin
repetare, are loc constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea
grafică a cuvintelor şi simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunţie, sau rezultate din
procesul reflexiei şi idealizării.

În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând controlului realizat de
sistemul nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învăţarea scrierii,
realizează acţiunea propriu-zisă de scriere.

,,Plecat pentru toată lumea de la acelaşi punct - modelul caligrafic - scrisul ia, încă de
la primele mâzgălituri ale copilului caractere distincte, personale.”22

Într-adevăr, scrierea este puternic şi direct influenţată de particularităţile personale şi

de specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se
manifestă prin caracteristicile generale (dominantele grafice) şi prin elementele specifice de
detaliu (construcţia semnelor grafice, gesturi spontane). Alături de baza psiho-somatică,
element inten, fundamental al deprinderii de a scrie, scrisul mai este influenţat şi de alte
elemente externe:

- metoda de predare şi modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de

învăţare;

- imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul semnăturilor parentale)

sau a unor modele curente (de exemplu, ornamente ale unor majuscule);

- influenţele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu

majuscule, etc;

- caractere grafice nationale - scrirea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.

(2). Stabilitatea scrisului

În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristlaizarea grafismului, caracteristicile

generale şi formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieţii. Stabilitatea scrierii
trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni
notabile asupra identificării autorului. De exemplu, modele multiple de execuţie a

22 Boia, Aurel, Introducere în grafologie şi expertiza grafică, Bucureşti 1944, p. 6.

12
semnăturilor, elemente literale noi sau diverse, afecţiuni motorii prin care se alterează scrisul,
îmbătrânirea.

Într-o enumerare, fără pretenţii de exhaustivitate, am include printre elementele care

pot interveni:

a) Modificări la nivelul evoluţiei scrierii

- după formarea şi cristalizarea scrierii, la unele persoane evoluţia grafismului

stagnează; la alte persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluţie (chiar aproape
neevident pentru perioade relativ scurte).

b) Modificări datorate stării psiho-somatice

- dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la normalitatea psihică şi

fiziologică, cât şi legatura de netăgăduit dintre starea psihică şi cea fizică, scrisul va putea
suferi ,,alterări” generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice. De
exemplu, biletele sinucigaşilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihic.

Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mişcărilor - lipsa de

coordonare, plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect
haotic al conţinutului, repetiţii de fraze complete, incoerente de text.

Bătrânetea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staţionare sau
progresie, se manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare),
fragmentarea (poligonarea) traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl
reprezintă aşa numitele <<fire de paianjen>>, constând în întârzierea vârfului peniţei pe foaia
de hârtie, ceea ce dă naţtere unor trăsături foarte fine şi încâlcite.”23
c) Modificări rezultate din acţiunea asupra mâinii de către o altă persoană (mână
condusă); asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acţionează prin ,,ajutarea mâinii”
pentru executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente, contracte).

- scrierea cu mâna inertă (cu mâna moartă)

- scriere cu mâna ajutată.

d) Modificări produse de stări de intoxicaţie

- în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicaţii cu ciuperci, auto-

otrăviri suicidiare, ş.a.

e) Modificări cauzate de incapacităţi fizice ale organelor implicate în scriere

23 Ionescu, L., op. cit.

13
 - accidente, amputări ale degetelor, mâinilor;

- pierderea sau afectarea vederii.

f) Modificări generate de factori aleatorii

- sunt rezultatele unor influenţe de moment şi afectează numai câte un specimen de

scris sau semnatură, care sunt date în acele condiţii speciale: suportul actului, suprafeţe
neregulate (ex., lemn cu noduri, suprafeţe foarte alunecoase, poziţii instabile); poziţii de
scriere incomode (ex., rezemat pe spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau
defectuos (ex., pix cu pastă de scris la temperaturi foarte scăzute).

3.REACTIVITATEA SCRISULUI

Reactivitatea mecanismului scrierii are consecinţe asupra aspectului scrisului, fiind

la originea fenomenului de variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul „naturală”
poate pentru a se sublinia că este generată de însăşi pulsaţiile fiinţei care este autorul.
Variabilitatea este prezentă la fiecare act scriptural şi face parte din însuşi modul de
manifestare a scrisului. Se pare că stimulii care determină variaţii permanente la nivelul
scrisului sunt de mică amplitudine, impactul lor cu mecanismul de scriere fiind minor şi ca
atare neproducând nici măcar perturbaţii (tulburări) ale acestuia.

Concret, variabilitatea se manifestă prin variaţii în privinţa caracteristicilor

elementelor componente ale scrisului şi chiar modificări ale caracteristicilor generale ale
acestuia. Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau
chiar şi o semnătură dar este pusă mai bine în evidenţă cu ocazia examinării mai multor
grafisme având acelaşi autor. Orice comparaţie a mai multor scrisuri sau semnături aparţinând
aceleiaşi persoane va arăta faptul că nici unul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte,
între ele înregistrându-se deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente,
practic nici unul dintre acestea nereuşind să iasă de sub incidenţa fenomenului dar diferenţe
pot apărea şi în privinţa caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilităţii
nu sunt aceleaşi la toate scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuţie
egal cu sine însuşi. Desigur, este doar o aparenţă, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”.
Manifestările sale sunt însă aproape imperceptibile.

Secţiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului

Sunt ,,dominantele grafice” care, prin ansamblul combinărilor, determină aspectul

general al scrisului unei persoane.

14
 Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate şi diversitate face
ca, în baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind
autorul unui anumit scris.

1. Dimensiunea scrisului

Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică

generală. Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm
înălţime. Peste 4-5mm înălţime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.

Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului după lăţime:

 dilatat;
 normal;
 înghesuit.
 Sub aspectul continuităţii înălţimii, scrisul poate fi :
 uniform;
 crescător (îngladiat);
 descrescător (gladiolat);
 filiform.

2. Proporţionalitatea scrisului

Această determinantă a scrisului se va aprecia prin raportul dintre majuscule și

minuscule, dintre cele depasante și nedepasante.
 Scrisul proportional - când există între majuscule şi depasante şi minuscule
nedepasante un raport de aproximativ 1/2;
 subînălţat - când raportul majuscule minuscule este de aproximativ 1/1;
 supraînălţat - când raportul este de 1/3 între majuscule şi minuscule, ca şi
între depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) şi nedepasante.

15
 3. Nivelul de evoluţie a scrierii

Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru fineţea gradelor.
Evoluţia scrisului exprimă gradul în care o persoană şi-a însuşit deprinderea de a scrie, gradul
de coordonare a mişcării.

Sub aspectul evoluției scrisul poate fi:

 evoluat (superior);
 mediu (mediocru) cu grade intemediare - la limita cu nivelul superior, mediu,
şi la limita cu nivelul inferior;
 scris inferior (neevoluat).

4. Forma scrisului

- poate fi apreciată după configuraţia literelor, urmărindu-se şi sensul şi tipul

mişcărilor şi complexitatea executiei

a) după configuraţie:
 scris cursiv;
 scris cu carctere ce imită pe cel tipografic.

b) după mişcare:
 arcadat;
 ghirlandat;
 unghiular;
 rotunjit;
 pot rezulta şi forme mixte – arc - ghirlandat.

c) după gradul de simplificare:

 scris simplificat;
 scris simplu;
 scris complicat (încărcat).

5. Înclinarea scrisului

Aprecierea acestei caracteristici generale se va face trasând axe imaginare ale

literelor și observând dominanta. Aceasta poate fi verticală, spre dreapta, spre stânga. De
asemenea, scrisul poate avea și o înclinare inconstantă, sau nedefinită

16
  poate fi verticală;
 spre dreapta (dextroclin);
 spre stânga (sinistroclin).
 Nedefinită

6. Dinamica şi viteza scrierii

- aprecierea acestor elemente se va face într-un context mai complex. Este evident că
un scris evoluat va avea o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul
imitaţiilor servile sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar
viteza mai redusă.

7. Presiunea şi spatierea scrisului

- presiunea poate fi mare, normală, redusă, fluctuantă, constantă, crescătoare,

descrescătoare

- spaţierea este normală, înghesuită, scris risipit (spaţiere mare). Ea mai poate fi şi
inconstantă.

8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor

- legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3
litere), tocată (de la italianul ,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).

- forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de

scris - traseele putand fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuţite.

9. Topografia elementelor şi a textului

- priveşte plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura,
adresa, etc.

- plasarea textului în pagină - la stânga, spre dreapta etc., dar se poate aprecia şi
forma şi dimensiunea aliniatelor.

17
 10. Direcţia şi forma rândurilor

- orizontală, ascendentă, descendentă;

- fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile scaliforme);

Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreţ).

Secţiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului

Elementele (detaliile) de construcţie literală

Ele reprezintă de fapt modul particular, personl, în care un anumit autor execută
construcţia semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea şi
atacul execuţiei, finalizarea, monogramarea, etc.

Vor fi avute în vedere elemente cum sunt:

a) Morfologia (structura) semnelor grafice; un anumit autor execută un anumit model

de semn grafic, sau mai multe modele specifice - caz de polimorfism literal;

- de exemplu - B caligrafic şi B gotic

b) Numărul elementelor constructive: numărul de mişcări, trăsături, grame, (ex., m

dintr-o mişcare sinuoasă sau m din patru grame).
c) Forma elementelor constructive
 trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;
 trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;
 trăsături unghiulare (ascuţite);
 trăsături concave (ghirlandate);
 trăsături convexe (arcadate);
 trăsături ondulte (sinuoase);
 trăsături rotunde, ovoidale, buclate.

d) Direcţia mişcărilor predominante

după sens – dextrogire;

sinstrogire;

pe verticală - de extensie (de jos în sus);

18
 de flexie (de sus în jos);

pe orizontală - spre dreapta (ducţie);

spre stânga (aducţie).

e) Modul de începere (atacul) semnelor grafice

dupa poziţie - superior, median, inferior

după forma utilizată la punctul de atac - punct, croşet, oval, etc.

f) Modul de finalizare

- poate fi: eterat, punctat, în croşet, detaşat,

etc. g) Legarea semnelor şi a elementelor lor

h) Modul de repartizare a presiunii pe trasee

i) Alinierea semnelor pe linia de bază

j) Modul de execuţie a unor elemente grafice

- bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i (poate fi în croşet,
liniar, oval, spiralatetc.)

- execuţia semnelor diacritice

k) Modul de scriere a unor menţiuni

- abrevieri (str., nr., no., dv., dvs., ş.a., ş.a.m.d.)

- date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 1995, '95)

- bifarea, execuţia unor operaţii matematice, numerotarea paginilor

Importanţa detaliilor de construcţie a semnelor grafice diferă - astfel, forma literei,

atacul, numărul de elemente vor fi întotdeauna menţionate, în timp ce alte elemente se indică
numai în măsura în care prezintă interes prin particularităţi şi detalii specifice în raport cu alte
elemente, permiţând identificarea/excluderea autorului.

19
 Secţiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenţionat

1. Deghizarea scrisului

Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea

autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv se menţin elemente din scrisul obişnuit al
autorului, întrucât ,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original.”24

De aceea este necesar să se acorde o atenţie specială modului în care se iau probe de
scris. Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Oboseala
generată de autocontrol face ca, pe măsura creşterii cantităţii de probe de scris, să apară
,,scăpate” unele elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.
Deghizarea se poate realiza prin:
a) Denaturarea caracterelor grafice

Are loc schimbarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a modului de formare şi legare

a unor litere. În general se dă o înclinare regresivă (spre stânga) întregului scris, alteori se
scrie chiar cu mâna stângă, şi se încercă a se da aparenţa unui nivel grafic inferior celui real al
autorului.

Un procedeu de deghizare îl constituie ţinerea instrumentului de scris într-o poziţie

anormală (ex., între degetul mijlociu şi inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a
scrisului.

Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuţia altor
modele literale, etc.
b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar

În general se folosesc majuscule. În acest caz autorul va executa modele personale

ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris se vor lua şi cu acest
gen de caractere.
c) Scrirera cu mâna stângă (sinistrografia)

În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre
stânga. Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe
date doar cu mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”

24
Ionescu, Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, ED. Junimea, 1974.

20
 Scrisul deghizat

În cazul în care expertul va avea convingerea că scrisul în litigiu este deghizat acesta
va încerca să descopere în ansamblul scriptic acele semne grafice care au aspect obişnuit şi a
căror persistenţă în text s-ar explica prin neatenţia scriptorului. Decelarea unui grup de semne
grafice neafectate de autofalsificarea scrisului este o treabă extrem de grea şi de nesigură.
Dacă, însă, expertul reuşeşte să „culeagă” un grup (rezonabil ca număr) de astfel de grafisme
„sincere” el va proceda la compararea lor cu literele şi cifrele corespondente selectate din
scrisul de comparaţie. Comparaţia se va face punctual, în maniera prezentată mai sus.
Rezultatele examinării vor fi „prelucrate” după aceleaşi reguli simple expuse mai sus. Această
modalitate de lucru ni se pare că suferă de unele neajunsuri. Astfel, faptul că scrisul este
deghizat împiedică expertul să facă o examinare a caracterelor generale ale scrisului, în lipsa
cărora orice examinare comparativă este incompletă şi discutabilă.

O altă deficienţă o reprezintă modul de obţinere a literelor şi cifrelor folosite de

comparaţie. Acestea sunt „culese” şi nu „alese” cum s-ar cere. Apariţia singulară sau în număr
mic a unor semne grafice nu permite stabilirea cu precizie a particularităţilor acestora.
Adevăratele caractere morfologice ale acestora sunt imposibil de stabilit. Expertul trebuie să
se mulţumească cu presupunerea că toate literele şi cifrele de acelaşi fel cu cele prezente în
text ar avea caracteristici asemănătoare. Această adevărată „girare în alb” a unor semne
grafice poate conduce la mari erori, în condiţiile în care este de presupus că o multitudine de
scriptori pot executa în mod analog literele respective. Un alt obstacol pe care îl întâmpină
expertul îl reprezintă imposibilitatea de a studia trăsăturile de legătură ale semnelor grafice
„sincere” plasate în mod aleatoriu în text.

De cele mai multe ori, un astfel de semn grafic este legat cel puţin de un semn grafic
deghizat iar legătura dintre ele, dacă există, nu poate fi considerată ca specifică scrisului
sincer al autorului. Pe lângă acest lucru, care împiedică expertul să facă o analiză ştiinţifică a
scrisului în litigiu, se mai poate întâmpla ca acesta să confunde un element deghizat cu unul
sincer, sau dimpotrivă, să aprecieze ca fiind natural un semn deghizat. Faţă de modul în care
este obţinut materialul grafic operant în litigiu şi având în vedere imposibilitatea efectuării
unor comparaţii în privinţa caracterelor generale, se înţelege că examinarea comparativă va fi
inadmisibil de limitată, iar rezultatele ei discutabile. Cu toate acestea, statisticile activităţii de
expertiză criminalistică a scrisului confirmă existenţa unui procent destul de mare de
concluzii certe pozitive în speţele privind scrisuri deghizate.

Această situaţie ar trebui să dea mult de gândit, deoarece formularea unor concluzii
de identificare în condiţiile în care materialul în litigiu este în mod constant incomplet şi
extrem de precar nu pare a fi posibilă. Cel puţin, după logica noastră. Desigur că pot exista

21
opinii care ar combate acest punct de vedere, ele însă nu au în opinia noastră o fundamentare
logică.

Explicitând, vom arăta că în domeniul expertizei scrisului dacă nu aderăm la ideea că

este doar o activitate empirică, orice apreciere trebuie susţinută de elemente logice, ştiinţifice.
Deci, punctele de vedre explicate prin simpla părere, nu pot constitui fundamente temeinice
ale unei dezbateri care are pretenţii de coeziune conceptuală.

2. Contrafacerea scrisului

Scrisurile contrafăcute pot fi produse prin copiere şi prin imitare, modalităţi

specifice falsificării semnăturilor. Ele apărrar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un
aspect forţat, artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii
iniţiale a unor trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

Pentru cazurile în care expertul nutreşte convingerea că scrisul în litigiu a fost

contrafăcut prin imitaţia liberă, în urma examinărilor comparative vor rezulta, cum se
întâmplă de obicei, atât asemănări, cât şi deosebiri. Vor trebui să se analizeze asemănările
pentru a se lămuri dacă acestea sunt reale sau factice. În cazul în care asemănările se dovedesc
a fi reale, expertul trebuie să-şi pună întrebarea dacă nu s-a înşelat atunci când a „etichetat”
scrisul în litigiu ca reprezentând o contrafacere. În situaţia în care studiul asemănărilor pune
în evidenţă caracterul artificial al acestora şi confirmă falsul, expertul odată ce a lămurit
chestiunea principală şi a stabilit că scrisul nu aparţine titularului, poate deschide o nouă linie
de examinare, vizând identificarea plastografului. Acest lucru este posibil prin verificarea
deosebirilor care ar putea scoate la iveală semne grafice sincere aparţinând falsificatorului. În
alte cazuri, expertul poate nutri convingerea că scrisul în litigiu a fost realizat prin imitaţie
servilă. În astfel de cazuri, se recomandă să nu se încerce descoperirea unor posibile semne
sincere care i-ar fi „scăpat” falsificatorului. Este mai bine ca după explorarea grafismului
suspect de contrafacere să se treacă la o examinare comparativă în care fiecare atribut al
scrisului în litigiu să fie raportat la corespondentul său din scrisul cu autor cunoscut.

În urma unei astfel de analize se va putea conchide dacă asemănările existente sunt
artificiale şi se datorează unui procedeu imitativ sau dimpotrivă sunt reale, situaţie care
răstoarnă ipoteza de lucru şi conduce investigaţia în direcţia identificării autorului.

Semnficativă în toate acestea situaţii este contribuţia organului judiciar care poate
ridica şi oferi spre examinare o paletă cât mai largă de material provenind indubitabil de la
titulari.

22
 Secţiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor.

Nu am găsit în literatura de specialitate o definiţie comprehensivă a semnăturii, iar pe

de altă parte nici nu credem că ar fi posibil să realizăm definirea perfectă a semnăturii, astfel
încât să îi surprindem toate valenţele identificatoare, cognitive, sociale, culturale,
criminalistice.

Putem spune, cu titlu argumentativ, că semnătura constituie produsul unui act

conştient manifestat ca expresie grafică în scopul de a aproba, accepta, exterioriza o voinţă
individuală, de maniera în care aceasta va putea fi observată, recunoscută şi unanim
acceptată ca o „amprentă grafică” personală, opozabilă ( până la proba contrară) erga
omnes.

Alături de aceasta încercare sumară de definire a semnăturilor, trebuie să arătăm că

prin specificul lor concret, prin trecutul socio-cultural care le-au însoţit, dar şi în consecinţa
„greutăţii identificatoare” pe care le-o conferă legile în vigoare, semnăturile sunt mai mult
decât simplul produs scris realizat de un anume scriptor cu scopul exprimării/ susţinerii
acordului său la un anume act confirmat ca atare prin semnare.

O privire sintetică asupra tipologiei şi varietăţii semnăturilor ne arătă că acestea pot

cuprinde elemente structurale pe care titularul nu le execută întotdeauna în scrisul propriu-zis:
reveniri, repasări, exagerări ale unor elemente, îndepărtarea exagerată, ori înghesuirea unor
componente literale, supraînălţarea ori reducţia aproape nefirească a unor structuri, exagerarea
de bucle, bare, volute, retroversii axiale, simplificarea unor elemente literale până la chiar
anularea lor etc. .

Legiuitorul nu a reglementat anterior noţiunea de semnătură şi nici modalităţile sale

de constituire, însă, în noul Cod de Procedură Civilă se prevede printr-un articol distinct, art.
262 cu privire la „Rolul semnăturii: „ Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la
proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la
conţinutul acestuia. Dacă semnătura aparţine unui funcţionar public, ea conferă autenticitate
acelui înscris, în condiţiile legii”.

Plecând de la această prevedere, care în opinia noastră va fi determinantă conceptual

pentru o perioadă de timp semnificativă, vom încerca să vedem ce ne spune literatura de
specialitate şi care sunt tendinţele actuale în dezvoltarea conceptului de semnătură.

Astfel, fără să spună explicit ce este semnătura, textul legal lasă conţinutul
conceptului extrem de lax. Pe firul analizei, vom încerca să desprindem din chiar textul de
lege liniile directoare sub care trebuie să se situeze semnătura pentru a fi recunoscută ca atare.
Acestea sunt în opinia noastră conţinute în termenii” face deplină credinţă, până la proba
contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul

23
acestuia.” Pentru a realiza concordanţă cu cerinţele acestei prevederi legale, semnătura trebuie
deci să fie de natura a conduce în mod indubitabil la executantul (“care l-a semnat”) său
prezumat (“până la proba contrară”) pentru a purta mărturie “despre existenţa
consimţământului”.

In afara acestei sublinieri, nu sunt cuprinse indicii importante despre modul în care
trebuie să se constituie/să arate o grupare grafică 25 pentru a fi recunoscută şi acceptată ca
semnătura propriu-zisă. Pe de altă parte, legiuitorul nu uită să amintească de semnătura
valabilă a anumitor acte, realizată prin punerea degetului. Ea ne duce cu examinarea în cu
totul alt câmp al criminalisticii, fără ca recunoaşterea legală şi socială să fie diferită de cea a
semnăturilor obţinute prin gesturi grafice.

Orice demers cu conţinut ştiinţific, fie acesta cât de sumar, nu poate eluda meandrele
necesare ale clasificărilor. Marea diversitate a criteriilor acceptate pentru fundamentarea
clasificărilor, se reduc în ultima înstanţă la:
 -forma semnăturilor
 -dimensiunile lor
 -tipul semnăturii

In funcţie de formă, semnăturile pot fi literale- alcătuite prin scrierea numelui şi

prenumelui titularului, ori a unor iniţiale şi a numelui ori prenumelui ( ex. I. Olar sau Ioan O.).
Semnăturile mai pot fi realizate parţial literal ( ex. IoOl, Jol, OlJ, O. I. ,etc.),ori pot avea
forme neliterale –semnături sub forme de simple parafe- cum sunt cele realizate adesea de
funcţionarii care semnează zilnic un număr extrem de mare de acte- semnături rezultate din
sublimarea unor structuri literale, etc.

Atât semnătura, cât şi scrisul, se deprind în timp de masa manifestărilor grafice

aleatorii, dobândind personalitate şi identificabilitate. Există şi cazuri când persoane care nu
ştiu să scrie au învăţat să execute o anumită semnatură. Expertiza grafică a semnăturilor are
menirea de a stabili autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost
executate de titular sau de o altă persoană, ca şi dacă cineva a contrafăcut o semnatură sau a
executat un model fictiv. Rolul expertului este acela de a întreprinde un demers profesional
bazat pe rigoare şi obiectivitate26. Deosebit de importantă pentru succesul expertizei este
alegerea materialului de comparaţie.

25 . Scrisul conceput drept “caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea
unui model ce poate fi recunoscut” L Ionescu op.cit. pag.584.

26 Bruno Vettorazzo, Metodologia della preizia grafica su base grafologica, Giufre

Editore, Milano, 1998, p. 2.

24
 Se vor alege materiale cu garanţii de autenticitate (state de plată, contracte de muncă,
cărţi de muncă, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.), ca şi alte acte de
comparaţie de natură să asigure acurateţe concluziei.
Este importantă şi data de la care provin materialele de comparaţie. Acestea trebuie
căutate în perioadele apropiate şi anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când
organele judiciare acceptă ca materiale de comparaţie acte datate ulterior datei actului contestat,
existând posibilitatea ca autorul semnăturii să îşi fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnatură.

Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiţi prin indicarea
acestora de a imita semnătura suspectă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se
apopie de model în mod absolut accidental.

Expertiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experienţă

organizată, adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de
lucru, bogată în corelaţii şi verificări27.
După dimensiunile lor semnăturile pot fi mari, medii, mici, aşa cum apare evident,
în raport cu dimensiunile grafismelor care le compun.
Ar mai fi de aminti că în raport cu tipul lor ar trebui să facem deosebire, cel puţin
din punct de vedere al necesităţii teoretice, între semnături realizate în forma grafică prin
scriere, cele depuse prin pictare ori cioplire pe operele de artă, semnăturile rezultate prin
aplicarea degetului ( specifice neştiutorilor de carte) şi mai recenta semnătură electronică.
„Semnatura elecronica” este acceptată în prezent ca un termen general ce permite
autentificarea unui document electronic de către un anumit titular de drept de semnatura.
Termenul de „semnatura electronica” este destinat a conferi neutralitate si a nu limita
prevederile la tehnologia criptografica actuala.

Practic, semnatura electronica este echivalenta de autentificare a unui document

electronic printr-un certificat digital calificat.

Din punct de vedere al semnificaţiei, semnatura electronica este corespondentul

digital al semnăturii realizate în forme grafice, in sensul de a fi reflexia în spaţiul virtual al
acesteia. O semnătură electronica are functionalităţi şi aplicabilităţi similare cu semnătura
grafică propriu-zisă In plus, dacă in cazul unei semnături clasice există uneori dubii asupra
identităţii semnatarului, în cazul semnăturii electronice aceste suspiciuni sunt practic
eliminate, prin securizarea electronică şi digitală.28 O astfel de semnătură este greu de
contestat in instanţă, asigurând autentificarea unică a semnatarului şi integritatea
documentelor semnate.

27 Bruno Vettorazzo, op. cit., p. 3.

25
 Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în
principal:
1. Metoda caligrafică

Numită şi gramatomorfică ori caligrafic descriptivă29 - ea examinează grafismele ca

structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei
metode, două scrisuri au acelaşi autor dacă sunt asemănăntoare morfologic, sau au autori
diferiţi în caz contrar.30 Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat
pe înţelegerea simplistă a simetriei şi a stabilităţii scrisului, conducând la un paradox.
Expertul ajunge să aprecieze denaturat elementele de rigoare şi obiectivitate, căutând în
paralel intersecţii analogice de natură aparentă şi recurgând la elemente de natură empirică în
afara recursului la logica expertizei.

Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice

este cel al procesului Dreyfus unde însuşi Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzaţia de
spionaj a fost susţinuttă pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele examinate s-ar fi
datorat chiar autodeghizărilor la care ar fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că
scrisul său a fost imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparţinea baronului Esterhazi.
2. Metoda grafometrică

Acestă metodă de examinare grafică nu priveşte forma grafică în sine, ci are în

vedere raporturile dimensionale care se stabilesc între forme şi mişcare, considerate constante
în baza experinţei empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de
raporturi interliterale, plasărilor spaţiale, treaseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare,
etc. Acestea sunt apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii şi comparării.

28 Domeniile de aplicabilitate a semnării electronice sunt: Depunerea declaratiilor on-line la

ANAF; Semnarea facturilor (Conform Cod Fiscal); Semnarea documentelor trimise catre O.N.R.C.
pentru infiintari de societati comerciale Raportarile catre CNVM - obligatoriu pentru toate entitatile
reglementate si supravegheate de CNVM;Raportarile catre Casele de Sanatate (CNAS, CASMB,
OPSNAJ, CASMT);Semnarea mesajelor catre alte institutii ale statului (SEAP, CSA-CEDAM, BVB);-
Semnarea si/sau criptarea mesajelor trimise prin e-mail catre parteneri; Autentificarea in sisteme
informatice private sau pe domeniul societatii etc.

29 Ionescu, L., op. cit., p. 155.

30 Idem, p. 7.

26
 Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce
diversitatea cvasi-inifinită a caracteristicilor grafice la o cotaţie arbitrară, la elemente rigide,
ce eludează tocmai aspectul atât de complex şi important al variabilităţii grafice31.
3. Metoda grafonomică

Este numită de unii autori şi semnalectico-descriptivă 32; acesta apare ca cea mai
modernă. Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux-Jamin şi a fost apoi
dezvoltată de şcoala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei
metode se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului şi ansamblul elementelor
constatnte şi variabile, împletirea complexă a generalului şi particularului în scris, semnături,
cifre. Vor fi individualizate elementele de ordin general, variabilele şi constantele înţelese în
contextul general. Interpretarea priveşte, sub aspectul naturaleţei lor, elementele normale –
repasări, model particular, ca şi cele patologice- disgrafii, tremur patologic, mişcări spastice,
alternanţe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin
compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelaţiilor complexe şi la identificarea
autorului. Un factor important aplicat acestei metode este luarea în considerare a tuturor
elementelor individuale în antecedetele autorului în măsura în care au influenţat grafismele –
vârsta la momentul scrierii, accidente, boli, infirmităţi, etc.

Secţiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor

1. Copierea

Copierea directă - prin executare pe actul în litigiu semnăturii model prin

transparenţă sau utilizând metoda proiecţiei.

Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau plombagină) prin care
se transmit traseele originale, apoi se repasează.

Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza

transpunerea este aşezat pe un suport mai moale (carton, mai multe coli de hârtie, lemn de
brad), iar semnătura ce se copiază (modelul) se urmăreşte cu un pix sau un creion tare.
Traseele de presiune vor fi apoi acoperite cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune rămân
însă vizibile, pe verso, traseele cu instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnături

31 Ionescu, L., op,cit., p. 158.

32 B.Vettorazzo, op.cit., p. 14 şi urm.

27
are ca rezultat perfecta corespondenţă dimensională între semnătura copiată şi cea rezultată.
La examinarea microscopică se pot observa traseele iniţiale realizate cu creionul şi apoi
repasate. De asemenea, examinarea în lumină razantă a actelor de pe care s-a făcut copierea
permite a se observa traseele de adâncime determinate de apăsare.

În practică uneori falsificatorul depune ca material de comparaţie tocmai actul de pe

care a fost copiată semnătura în litigiu, pentru a convinge de ,,autenticitate”. Această perfectă
corespondenţă dimensională este dovada indubitabilă a falsului, deoarece nici o persoană nu
poate semna absolut identic sub aspect dimensional.

2. Imitaţia servilă

Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model pe care îl
observă, o semnatură autentică.

Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente, cu reluări, opriri şi

chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnături realizate prin imitaţie
servilă poate fi depistat. Aceasta deoarece, în acest caz, scrisul falsificatorului se
depersonalizează, urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final,
pierzându-şi răbdarea, falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată (de
exemplu, un final eterat urmat de un punct ca şi în semnatura proprie).

3. Imitaţia liberă

Această modalitate se realizează prin ,,învăţarea” semnăturii ce trebuie imitată. Prin

exerciţii prealabile se elimină lipsa dinamismului şi a coordonării. Are loc însă o reproducere
cu mai puţină acurateţe a detaliilor, şi pot apărea unele deosebiri. Identificarea rămâne însă
dificilă, chiar dacă există şanse mai mari decât la imitaţia servilă, apărând unele elemente
personale (ex., înclinaţie, linia de bază, atacul unor litere).

4. Semnăturile executate din fantezie

În acest caz nu se urmează un model autentic, ci ,,se inventează” o semntură. Pentru

aceste cazuri, grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului, regăsindu-se
caracteristici suficiente pentru identificare.

Deși în aceste situații identificarea autorului poate fi mai dificilă, există totuși
suficiente posibilități de identificare. Un studiua atent al semnăturii contestate va permite
desprinderea dominantelor și evidențierea unor posibile similitudini cu semnătura ori scrisul

28
autorului bănuit. Acestea apar cel mai frecvent când, în încercarea de a conferi mai multă
credibilitate semnăturii fanteziste, executantul îi conferă viteză, iar prin execuția spontană „se
scapă” unele elemente indiviuale ale propriului său scris sau semnătură. De exemplu: mod de
atac, structură proporțională, finalul, aplicarea unui punct consecutiv, etc. Acestea apar ca
expresie a caracterului cvasi-automat al scrierii situate la un anumit nivel de evoluție.
35