MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI
ADMINISTRATIVE
CATEDRA RELAŢII INTERNAŢIONALE

Meriacri Cristina

PROTOCOLUL ŞI CEREMONIALUL DIPLOMATIC ÎN ACREDITAREA

MISIUNILOR DIPLOMATICE ŞI A ŞEFILOR REPREZENTANŢELOR
DIPLOMATICE
TEZĂ DE AN

Conducător ştiinţific: Frunză Veronica,

magistru în politologie, lector

Autorul: Meriacri Cristina gr.203

Chişinău, 2012
 Cuprins

Introducere....................................................................................................................4
Capitolul I.Aspecte: istorico, teoretico-instituţionale................................................7
1.1 Evoluţia istorică a normelor de protocol în acreditarea diplomatică........................7
1.2 Noţiuni de bază şi abordări juridice a normelor de protocol în acreditarea
diplomatică....................................................................................................................12
Capitolul II.Protocolul şi ceremonialul dipolomatic norme aplicative în
acreditarea diplomatică..............................................................................................25
2.1 Accepţiunea generală a normelor de protocol în acreditarea diplomatică .............25
2.2 Acreditarea misiunilor diplomatice în Republica Moldova....................................36
Încheiere.......................................................................................................................43
Bibliografie...................................................................................................................45
Anexe.............................................................................................................................46

3
 Introducere

Actualitatea temei: După multiplele cercetări pe care le-am efectuat, am constatat

că această temă este actuală şi importantă pentru practica diplomatică deoarece
vizează acţiunile şi mişcările consolidate între relaţiile statelor prin înfiinţarea
misiunilor diplomatice.În baza normelor protocolului şi ceremonialului diplomatic ,
acreditarea multiplelor misiuni diplomatice între diferite state constituie o etapă de
dezvoltare şi de modernizare a întregii societăţi.Protocolul ceremoniilor de acreditare
ca o constantă de dezvoltare permanentă opteză să fie reprezentanta notorie a
respectului părţilor participante.Caracteristică lor cît şi rolul major al normelor de
protocol în spectrul ceremonialului de acreditare şi de acordare a agrementului,este
semnificativ de importantă pentru că se prezintă de regulă prerogativele statului dat şi
direcţia activitaţii diplomatice.Dezvoltarea protocolului diplomatic şi evoluţia sa de zi
cu zi reprezintă revoluţionarea procesului de acreditare şi de înfiinţare a misiunilor
diplomatice dar totodată rămîne a fi şi practicata de mulţi diplomaţi care rămîn a fi
adepţi ai practicelor clasice şi celor tradiţionale.Însă aceasta nu denotă faptul că tema
dată ramîne să fie cunoscută în întregime şi nu este o temă actuală. Relevînd prin
argumente de ordin major actualitatea temei, care în opinia multor cercetători ştiinţifici
se prezintă a fi etapa cea mai importantă pentru activitatea diplomatică. Astfel însaşi
această comunicare vine să ne aducă actualitatea temei ca fiind foare importantă la
etapa actuală şi se regăseşte prin felul oamenilor de a fi, prin politica externa pe care o
promoveaza statele cît şi prin dorinţa fiecăruia din ele de a coopera pentru echilibru,
dezvoltare şi menţinerea securităţii
Gradul de cercetare:tema data se caracterizează minuţios ţinînd cont de faptul
importanţei sale.Astfel cercetătorul italian A.Maresca1 configureză legitimitatea
legăturilor diplomatice şi prezintă principalele condiţii şi premise ale procesului de
2
acreditare.La rîndul său cercetătorul G.Geamănu pune în valoare practica

Adolfo Maresca, Misiunea diplomatică,Bucureşti 1994,Ed.Cartier Juridic.

2
Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1975, p.26

4
protocopară la ceremoniile de înfiinţare a misiunilor diplomatice cît şi la încetarea
activităţii acestora; la acreditarea şefilor misiunilor diplomatice precum şi in cazul
declarării de „peroana non grata”. Un alt francez J.Serres3 defineşte dreptul de legaţie
activă ca fiind aptitudinea de a acredita agenţi diplomatici în alte state,iar dreptul de
legaţie pasivă ca aptitudinea de a primi trimişii altor state. H.Nicholson4 este cel care
opteaza pentru dreptul fiecărui stat de a înfiinţa reprezentanţe diplomatice enumerînd
care ar trebui să fie obligaţiile şi drepturile lor conform normelor protocolare şi de
drept internalional.M.Maliţa5 se conformează vechiul „jus legationis” şi încearcă să
demonstreze influenţa acestuia în decursul evoluţie relaţiilor internaţonale pe cînd
I.Anghel6 parcă ar veni cu un contraargument la adresa lui Maliţa, demonstrînd şi
evidenţiind normele prioritare ce pun baza instituirii unei misiuni diplomatice iar O.
Tărîţa7 prezintă misiunile diplomatice şi toate mijlocele de comportament civilizat în
cadrul acestora. Cel mai obiectiv din toţi este A.Buruian 8 care vine cu un limbaj
teoretic foarte simplu dar totodată pe înţelesul tuturor şi cu o noţiune la fel de precisă
pentu”înfiinţarea misiunilor diplomatice”.V.Beniuc şi Gh.Rusnac 9 cît şi I.Oprea10
sînt cei care dau conceptele şi noţiunile de baza ale misiunilor diplomatice.Aşadar am
constatat clar ca tema abordată este cercetată integru şi reprezintă o consecvenţa
pentru activitatea diplomatică.
Scopul şi obiectivul cercetării: Am abordat această temă avînd ca scop
prezentarea şi diferenţierea esenţei normelor de protocol în activitatea diplomatică.
Obiectivele ce subscriu scopul enunţat sunt:
-retrospectiva istorică a misiunilor diplomatice;

3
Jean Serres, Manual de practică protocolară, 1992, p. 49
4
Harold Nicholson. Arta Diplomatică, Ed. Politică Bucureşti 1996
5
Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972.
6
Ion Anghel .Drept diplomatic şi consular.Ed. Lumina Bucureşti 1996.
7
Orest Tărîţă. Tratat de protocol şi comportament civilizat. Ed Bonus Chişinău 2007.
8
Alexandru Buruian. Întroducere în practica diplomatică.Cartier Juridic,Chişinău 2000.
9
V.Beniuc,Gh.Rusnac”Concepte şi noţiuni de bază ale diplomaţiei”-dicţionar USM,Chişinău 1998.
10
Ion Oprea.Noul dicţionar universal al Limbii Române,Ed.Litera,Chişinău 2006.

5
 -prezentarea noţiunilor epistimologice şi a celor teoretice;
-prezentarea aspectelor general acceptate pe arenă internaţianală;
-prezentarea acreditării misiunilor diplomatice în Republica Moldova;
În concluzie reprezentarea practică a normelor de protocol şi ceremonial
diplomatic în acreditarea misiunilor diplomatice şi a şefilor reprezentanţelor
diplomatice.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării: La cercetarea temei am
folosit un suport metodologic vast: istorismul utilizat la prezenarea etapei de apariţie
a misiunilor diplomatice ,analiza şi sinteza juridică ,care apare în compartimentul
teoretic de prezentare a ideelor, comparatismul , ce notifică diversitatea formelor şi
stucturilor de misiuni diplomatice,metoda sistemică ce a ajutat la sistematizarea
materialului şi metoda sociologică care redă nuanţele ce influenţiază societatea.
Mai mult ca atît procedeul emperismului prevalează în decucţia principalelor idei.
Noutatea ştiinţifică şi valoarea aplicativă a lucrarii: tema dată demonstreaza
importanţa normelor de protocol şi ceremonial diplomatic în acreditarea misiunilor
diplomatice iar noutatea sa ştiinţifică reese însă-şi din actualitatea temei.
Volumul şi structura: Teza abordează tema „Protocolul şi ceremonialul diplomatic în
acreditarea misiubilor diplomatice” şi este cuprinsă din două capitole cu un conţinut vast,primul
avind 18 pagini,iar al doilea 17 pagini ,precedate de o introducere de 3 pagini şi urmate de o
incheiere de 2 pagini, o pagina a referinţelor bibliogafice,iar la final anexa privind Convenţia de
la Viena(1961)cu privire la relaţiile diplomatice.

Capitolul I.Aspecte: istorico, teoretico-instituţionale

6
 1.1 Evoluţia istorică a normelor de protocol în acreditarea diplomatică

În literatura de specialitate pe lîngă multitudinea de abordări ale acreditării

diplomatice găsim şi explicaţie specificului acestor norme de ceremonial care cresc
calitativ şi condiţionat dea lungul evoluţiei istorice.O dezvoltare istorică înaltă în
sursele şi monumentele antice,exemple de încheiere a păcii, de creare a alianţelor
militare ,tratatelor comerciale etc.,toate aceste realaţii diplomatice aveau însă un
caracter haotic epizodic dar totuşi cu timpul se cristalizează şi se stabilesc schimbări
cardinale în relaţiile dintre state.Prima menţionare de stabilire a relaţiilor dintre state o
găsim în opera Indiei Antice “Arthaşastra” care conţine informaţii despre obligaţiile
solilor şi deasemenea despre caracterul de acrediatere a lor.Printre altele această operă
mai menţionează şi prima clasificare a categoriilor de soli:
1.persoana acreditată;
2.persoană cu imputerniciri limitate;
3.curier.
În Grecia Antică de acreditarea misiunilor diplomatice se ocupa “Proxenia”,solii
erau desemnaţi în Adunarile Poporului,din rîndul oamenilor de vază-calmi ,culţi şi cu
darul vorbirii.La întoarcerea din misiune ei dădeau socoteala în public la aceste
adunări care la rîndul lor primeau şi solii străini.
Roma a avut şi ea legături internaţionale din cele mai vechi timpuri.Un rol major în
activitatea diplomatică il avea Colegiul Fetialilor11 ce deţinea rolul de mediere a
conflictelor începute între triburi,apoi supravegheau împlinirea prevederelor unui tratat
internaţional,declrau război şi încheiau pace.În timpul republicii politica externă era
condusă de senat; solia era periculoasă ca şi la greci,căci senatul putea pedepsi o solie
tradatoareş şi numea solii printr-un senatus consultus,un document care fixa
împuternicirile acestora. La întoarcere solii raportau senatului îndeplinirea misiunilor-
legationem referre sau renuntiare12.
11
Colegiul Fetialilor era compus din 20 de persoane aparţinînd familiilor romane şi erau aleşi pe viaţa.Purtau haine de
lînăavînd pe cap o eşarfă şi ţineau un bulgăre de pămînt sacru,cu iarba şi rădăcini luat de pe Capitoliu. Erau reprezentaţi
depater patratus.
12
Ambasadorii primeau un inel de aur,care le dadea dreptul să călătorească gratuit şi de a primi cele necesare tot

7
 În Evul Mediu activitatea diplomatică era concentrată în jurul Imperiului Bizantin
care constituea un model pentru regatele barbarilor.Pastrînd vechile tradiţii romane şi
adaptîndu-se situaţiei noi,relaţiile diplomatice bizantine au exercitat o influenţă
covîrşitoare pe întrega arenă internaţională,găsindu-şi cea mai stralucită expresie în
activitatea diplomatică în înfiinţarea noilor misiuni diplomatice în timpul domniei
împăratului Iustinian I -unul dintre cei mai de seamă diplomaţi ai tuturor timpurilor.El
a ştiut să îmbine relaţiile diplomative abile, cu loviturile miliatre bine ţintite care au şi
lărgit hotarul imperiului.
Misiunile diplomatice permanente au fost necunoscute pînă foarte tîrziu in evul
mediu iar apariţia lor a constituit un progres, nu numai pe plan instituţional (ca
mecanism prin care se menţin relaţiile între state), ci şi din punctul de vedere al
dezvoltării dreptului internaţional, în general, şi dreptului diplomatic în special
(marcînd momentul conturării acestuia). Faptul ci papii au avut reprezentanţi
permanenţi (aşa-zişii "aprocrisiarii” sau "responsales") la curtea regilor francezi, şi la
Constantinopol pînă la separarea finală a bisericii în cea de est şi vest, au trebuie să fie
considerat ca primul exemplu de legaţie permanentă, pentru că sarcina acestora nu
avea nimic de-a face cu treburile internaţionale, ei cu cele bisericeşti. Obiceiul de a
trimite şi primi agenţi diplomatici le-a dat naştere în momentul în care s-a constituit
comunitatea internaţională din state independente şi juridiceşte egale. Ca atare,
instituţia reprezentanţei permanente se conturează, capătă o fizionomie proprie numai
în evul mediu.
Epoca Modernă este caracterizată prin renaşterea actvitaţii diplomatice ce a luat un
climat inovator.După Harold Nokolson13 prima misiune diplomatică permanentă
atestată in istorie este cea a ducelui de Milano Francesco Sfortza,creată la Genova în
1445 mai tîrziu şi alţi principi italieni incep să-şi instituie misiuni permanente,iar în
1519 Tomas Bolein şi doctorul West au fost trimişi la Paris in calitate de reprezentanţi
permanenţi ai Londrei,dar această practica a relaţiilor diplomatice avea un caracter
neorganizat.
gratuit.Uneori erau însoţiţi de nave de război,pentru a le ridica prestigiul.
13
Harold Nikolson-Arta Diplomatică

8
 Instituţia diplomaţiei permanente a fost practicată pentru prima oară între statele
italiene; de aici s-a răspîndit în Europa occidentală, apoi în cea răsăriteană. Dată fiind
importanţa crescîndă pe care o prezentau spentru ea relaţiile comerciale şi necesitatea
de a le asigura o dezvoltare sistematică, Republica Veneţia a fost primul stat care a
trimis agenţi diplomatici permanenţi în alte state, schimbînd cu alte republici italiene,
începînd din secolul al XIII-lea, ambasadori temporari care, sub numele de "oratores”
şi "ambasciatori continui", au devenit permanenţi în secolul al XlV-lea. Exemplul
Veneţiei a fost urmat imediat de Florenţa, apoi de Milano (Francesco Sforza, ducele
Milanului, întreţinea o misiune permanentă pe lîngă Cosimo de Media), de Ducatul de
Savoia şi de alte state italiene, care au început ai trimită reprezentanţi permanenţi în
Spania, Germania, Franţa şi Anglia. Instituţia misiunii diplomatice permanente se
răspîndeşte şi se generalizează în Italia (după pacea de la Lodi (1452), care încheie
lungile războaie între statele italiene de la mijlocul secolului al XV-lea)14.
În secolul al XVI-lea instituţia se extinde rapid în Europa, în special după pacea de
la Virvins (1598), cînd s-au încheiat războaiele religioase ale Renaşterii şi s-a facilitat
astfel crearea de reprezentanţe permanente între statele catolice şi cele protestante (de
la sfîrşitul secolului al XV-lea, Anglia, Franţa, Spania şi statele componente ale
imperiului romano-german aveau legaţii permanente). Generalizarea instituţiei în
Europa are loc în a doua parte a secolului al XVI-lea ca urmare, mai ales, a impulsului
dat de Richelieu şi Ludovic al XIV-lea diplomaţiei franceze, iar prin aceasta, tuturor
statelor europene.
Papalitatea a fost reprezentată pe lîngă principalii suverani ai Europei prin legaţi;
statele i-au luat exemplul şi guvernele au trecut, în secolele XV-XVI, la înfiinţarea în
străinătate de misiuni permanente. După pacea de la Westfalia, tendinţa statelor de a
înfiinţa reprezentanţe permanente pe lîngă statele străine a fost generală şi notabilă. La
începuturile sale, instituţia misiunii diplomatice nu se prezenta în forme juridice
conturate şi definitive; misiunea diplomatică nu avea încă o organizare stabilită,
14
I.Anghel .Drept diplomatic şi consular

9
colaboratorii şefului de misiune fiind angajaţii săi personali; fundamentul juridic al
imunităţilor diplomatice decurgea nu atît din ideea de a se asigura desfăşurarea în bune
condiţii a sarcinilor misiunii (ne impediatur legatio), cît din calitatea agentului de
reprezentant personal al suveranului; neexistînd încă reguli precise în materie, s-au
ridicat interminabile probleme de precădere care, uneori, au dat naştere la incidente
grave; aceste ezitări au subzistat şi în jerarhţa diplomatică (ambasadorii erau organele
învestite cu cea mai înaltă demnitate şi reprezentau persoana suveranului; ministru]
rezident avea un rang mai puţin ridicat, nu avea un caracter reprezentativ şi deci, nu
era calificat pentru o activitate complexă şi continuă; agentul avea o situaţia juridică
mai modestă).
Existenţa instituţiilor diplomatice româneşti este atestată încă din cele dintîi ştiri
referitoare la formaţiunile statale feudalen,iar odată cu anul revoluţionar 1848, se poate
vorbi de o diplomaţie romînească unitară
Primul reprezentant diplomatic a fost capuchehaia (agentul acreditat de domn pe
lîngă Poartă), iar în Regulamentul organic se vorbea de "agentul sau însărcinatul cu
trebile ţării pe lîngă Poartă"; unii dintre aceşti agenţi cu rang mai mic erau trimişi şi pe
lîngă paşalele de la graniţa Principatelor. Unii domni romîni aveau agenţi peste
hotarele Imperiului otoman (Brîncoveanu avusese agenţi la Viena şi Veneţia; domnii
din Moldova aveau agenţi diplomatici în Polonia şi Ungaria). Chiar înainte de a-şi fi
cîştigat independenţa, statul naţional romîn unificat a avut multe agenţii oficioase care,
începînd cu anii 1877-1878, s-au transformat în legaţii.
Revoluţia ştiinţifică şi tehnică, la care asistăm în această epocă, precum şi
schimbările intervenite pe arena mondială care au produs o restructurare a vieţii
internaţionale, au avut o îrirîurire directă asupra formelor şi metodelor diplomatice.
Asistăm la o extindere şi diversificare a raporturilor dintre state (schimburi economice,
comerciale, tehnico-ştiinţifice, culturale ş.a.) - ceea ce atrage o lărgire considerabilă a
sectoarelor cooperării internaţionale.în raport de noua situaţie, s-a pus problema
recurgerii la categorii de instituţii şi concepte care, pe planul sociologiei şi al dreptului
internaţional, si dea soluţii noilor date ale fenomenului, să conducă la elaborarea unor

10
norme noi de cooperare internaţională, a unor modele mai simple pentru negociere,
care să permită reprezentarea, apărarea şi promovarea intereselor statelor Al relaţiile
dintre ele.
Perioada postbelică a accentuat rolul misiunilor diplomatice, ca organe de stat
specifice domeniului relaţiilor externe, în dezvoltarea cooperării paşnice între naţiuni.
S-a produs astfel o creştere spectaculoasă a numărului de misiuni pe care un stat le
trimite sau te primeşte.
Era misiunii diplomatice permanente clasice nu se apropie de sfîrşit, instituţia fiind
actuală şi în epoca în care au apărut multiple forme de diplomaţie nouă (diplomaţia
specializată - economici, financiară, militară, culturală; diplomaţia itineranţi;
diplomaţia organizaţiilor internaţionale şi te organizaţiile internaţionale). Misiunile
permanente "constituie încă cel mai important canal al relaţiilor între state”. Misiunea
diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc şi se menţin relaţiile
diplomatice, contribuind direct şi nemijlocit la realizarea colaborării între state. În
dorinţa lor de a asigura relaţii cu alte state, toate statele, indiferent de mărime,
posibilităţi economice, grad de dezvoltare, regim politic etc, înfiinţează un număr mai
mare sau mai mic de misiuni diplomatice.
Relaţiile internaţionale se desfăşoară şi se dezvoltă pe temeiul solid al voinţei
statelor care o alcătuiesc,.ca entităţi suverane; calea unică de armonizare a intereselor
statelor rămîne înţelegerea, respectiv, acordul sau consensul lor; aceasta se înfăptuieşte
prin negocieri, care pot să aibă loc fie pe canalele diplomatice obişnuite, fie ale
diplomaţiei ad-hoc sau ale diplomaţiei în cadrul organizaţiilor internaţionale.
În mod normal şi tipic, legătura dintre state ia forma raportului diplomatic misional,
permanent sau temporar (raport care dă expresie acordului de voinţă al statelor în
cauză cu privire la stabilirea între ele a relaţiilor diplomatice şi schimbul de misiuni
permanente în scopul întreţinerii şi dezvoltării acestor relaţii). Este de evidenţiat ci
misiunea diplomatici tradiţională rămîne, în anumite limite, modelul noii diplomaţii la
organizaţiile internaţionale, prototipul după care se reproduce, cu acele modificări
structurale, funcţionale şi protocolare pe care interesele de natură diferită le serveşte.

11
 În cele menţionate mai sus distingem că evoluţia normelor de protocol şi ceremonial
în acreditarea misiunilor diplomatice cunoaşte o vastă activitate începind cu lumea
Antică pînă-n prezent.În decursul acestei perioade relaţiile dintre state prin intermediul
misiunilor diplomatice a cunoscut o dezvoltare înaltă.Au fost înfiinţate mii de
reprezentanţe diplomatice care aveau ca scop crearea relaţiilor de cooperare între state,
de ajutor reciproc în menţinerea păcii şi a echilibrului de forţă,înfiinţarea relaţiilor
comerciale etc. Astfel înfiinţarea misiunilor diplomatice la etapa actuală a cunoscut o
vastă utilizare in practica internaţională.

1.2 Noţiuni de bază şi abordări juridice a normelor de protocol în acreditarea

diplomatică

Misiunile diplomatice
În afară de noţiunea de "reprezentanţă diplomatică" - denumire avînd un caracter
generic - în practică, este cel mai adesea uzitat termenul de "misiune diplomatică", dar
ambele denumiri pot fi considerate echivalente, pentru că desemnează aceeaşi instituţie
(chiar dacă, riguros vorbind, nu sunt identice).
În general în literatură există mai multe definiţii ale misiunii diplomatice:
1.misiune15-însărcinare,înputernicire dată cuiva,sarcină pe care o primeşte sau şi-o
asumă cineva de a face ceva anume:delegaţie trimisă în străinătate cu un anumit scop.
2.misiune diplomatică16-oficiu sau reprezentanţă diplomatică a unui stat cu grad de
ambasadă sau de legaţie creată în urma stabilirii relaţiilor diplomatice între două state.
În literatura juridică de specialitate, termenului de “misiune diplomatică” i se dau
mai multe înţelesuri: raport juridic bilateral de drept internaţional ("raportul de misiune
diplomatică"); sarcină încredinţată de statul trimiţător agentului său diplomaţie; grup
constituit din totalitatea persoanelor însărcinate cu funcţii diplomatice (agenţii
diplomatici) sau care să asiste pe agentul diplomatic în îndeplinirea sarcinii
15 16
/ Ion Oprea.Noul dicţionar universal al Limbii Române.
16

12
(colaboratorii lui); în sfîrşit, sensul care are relevanţă în acest context, şi anume acela
de organ al statului trimiţător, de instituţie permanentă şi distinctă de persoanele fizice
care o alcătuiesc, deci acea instituţie care, preexistă numirii agenţilor diplomaţiei şi
continuă să subziste, chiar şi după ce misiunea individuală a unuia dintre aceşti agenţi
s-a încheiat.
Misiunea diplomatică17 este definită ca organ al unui subiect de drept internaţional,
instituit te mod permanent pe lîngă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu
asigurarea relaţiilor diplomatice a acestui subiect sau agenţia ori instituţia pe care un
stat o înfiinţează într-un alt stat cu consimţămîntul acestuia, în scopul de a menţine cu
el relaţiile diplomatice.
Prin urmare, misiunea diplomatică este un organ al unui stat, al statului acreditant;
raţiunea de a fi a misiunii diplomatice este aceea de a reprezenta te exterior statul al
cărui organ este. Dar ceea ce trebuie scos în evidenţă, ca trăsătură comună a tuturor
acestor definiţii, este faptul că ele au la bază conceptul instituţional al misiunii.
Misiunea diplomatică nu trebuie confundată cu membrii săi, pentru că ea este un
organ al statului, deci e entitate distinctă. Una dintre principalele şi cele mai
importante contribuţii ale Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice este
însemnătatea pe care ea o acordă instituţiei misiunii diplomatice ca atare, privită ca o
entitate independentă; bucurîndu-se de imunităţi şi privilegii distincte, misiunea dă
coeziune şi unitate organică actelor întreprinse de membrii acesteia.
Adolfo Maresca a schiţat o sinteză a elementelor care marchează distincţia ce
trebuie să se facă între o misiune şi membrii săi:
- înfiinţarea unei misiuni diplomatice este rezultatul unei proceduri cu totul diferite
de cea urmată pentru numirea agenţilor diplomatici, iar capacitatea ei funcţională este
anterioară perfectării raportului de misiune relativ la titularul ei;
- cele mai multe din documentele misiunii diplomatice, prin care se materializează
actele oficiale îndeplinite de misiune ca organ de relaţii externe faţă de statul acreditar,
17
V.Beniuc,Gh.Rusnac”Concepte şi noţiuni de bază ale diplomaţiei”-dicţionar USM,Chişinău 1998.

13
sunt făcute li numele acestei misiuni şi nu al titularului;
- existenţa misiunii nu este afectată de schimbările care pot interveni în compunerea
personalului;
- cauzele de încetare a funcţiei unu membru sunt diferite de cauzele de încetare a
misiunii însăşi;
- misiunea are privilegii proprii, distincte de cele acordate membrilor săi.
Fiind un organ de stat, misiunii diplomatice i se aplică norme ale dreptului intern
(referitor la: personalul şi procedura de numire a şefului misiunii, organizarea misiunii
şi desfăşurarea activităţii acesteia, raporturile între misiunea diplomatică şi
administraţia centrală ş.a.). Fiind însă organ care desfăşoară o activitate În domeniul
relaţiilor externe, statutul juridic al misiunii diplomatice nu se epuizează prin
reglementarea ce se face prin normele din dreptul intern (stabilirea clasei sau a
rangului misiunilor diplomatice ţine de competenţa internă a statului trimită tor, cum
însă schimbul misiunilor între statele care leagă raportul diplomatic se întemeiază pe
consimţămîntul lor comun, acesta trebuie să existe şi în privinţa rangului
reprezentanţelor respective).
Reprezentanţele diplomatice (noţiune, categorii)
Multiplele şi variatele probleme şi activităţi care apar în sfera relaţiilor
internaţionale nu pot fi rezolvate în totalitatea lor de către şeful de stat ţi de ministrul
afacerilor externe, deoarece ei nu se pot ocupa şi nici trata direct chestiunile
internaţionale - politice, economice, juridice ş.a. - care apar între naţiuni1; nici chiar
frecventa participare din ultima vreme, activă şi dinamică, la viaţa internaţională a
unor şefi de state şi miniştri de externe nu poate acoperi întreaga arie de probleme şi
situaţii pe care le implică viaţa internaţională. întîlnirile în congrese, ca ţi contactele
bilaterale între conducerile de stat, nu asigură abordarea decît a unui număr limitat de
probleme şi nu se pot substitui în nici un caz activităţii permanente, reclamate de
menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor dintre state. Pe de altă parte, trebuie asigurat
elementul de continuitate în relaţiile dintre state, impus de faptul că stabilirea şi
extinderea relaţiilor de prietenie şi de colaborare sunt rezultatul unei activităţi care se

14
desfăşoară în timp.
De aici a rezultat necesitatea de a crea şi întreţine în străinătate reprezentanţe
atestatului care sunt însărcinate să negocieze şi să acţioneze în numele său şi să ajute la
rezolvarea problemelor cotidiene, care sunt numeroase şi complicate.
Termenul generic pentru desemnarea organului permanent de relaţii diplomatice
între state este cel de "reprezentanţă diplomatică" (fiind expresia cu cea mai largă
accepţiune); în unele lucrări de specialitate, expresiile de "reprezentanţă" şi "misiune"
sunt folosite într-un sens echivalent. Noţiunea de "reprezentantă diplomatică", nu
trebuie confundată cu aceea de "reprezentanţă internaţională'" pentru că, în vreme ce
"reprezentanţa diplomatică" este organul unui subiect de drept internaţional destinat să
acţioneze în raport cu un alt subiect al ordinii internaţionale, "reprezentanţa
internaţională" (sau reprezentarea de drept internaţional, inclusiv reprezentarea
diplomatică), în schimb, este un act juridic de interpunerea a umii subiect de drept
internaţional (o relaţie între doi subiecţi de drept internaţional); primul vizează
instrumentul, cel al doilea, operaţiunea.
Categoriile de reprezentanţe diplomatice se deosebesc ta funcţie de anumite criterii.
- Din punctul de vedere al scopului sau al obiectului lor, putem avea reprezentanţa
trimisă pentru negocieri politice (mission de caractere politique) şi reprezentanţa
trimisă pentru scopuri de ceremonial (de ceremonie), pentru a marca un gest (mission
d'obedience) sau de a comunica unele schimbări în conducerea unui stat - d'etiquette -
(statele îşi trimit unul altuia trimişi speciali cu ocazia unor încoronări, căsătorii,
funeralii, jubilee ş.a.).
- Principala împărţire a reprezentanţelor diplomatice este însă cea făcută ta funcţie
de durata lor reprezentanţe diplomatice permanente şi reprezentanţe diplomatice
temporare.
Apărută iniţial în secolul al XV-lea în Italia, reprezenta permanentă a devenit forma
cea mai obişnuită chiar a reprezentării diplomatice (căutînd să stabilească un echilibru
european, Pacea de la Westphalia (1648) a obligat statele să se supravegheze reciproc
şi a impus generalizarea acestei practici)

15
 Cea de a doua formă o constituie reprezentanţele nepermanente sau, cum li se zice
de obicei, misiunile speciale cu caracter nepermanent sau aşa-zisa diplomaţie ad-hoc.
O categorie a reprezentanţelor speciale o constituie misiunile conduse de persoane
cu responsabilitate politică directă; este vorba de vizitele făcute sau întîlnirile la care
participă personalităţile politice conducătoare, ca: şefii de guvern care încearcă să
rezolve diferende politice majore sau miniştrii de externe care reprezintă ţările lor la
sesiunile regulate ale organizaţiilor internaţionale.
Urmează apoi misiunile speciale propriu-zise (alcătuite din persoane desemnate
pentru îndeplinirea unei anumite sarcini sau cărora li se acordă ranguri speciale în
acelaşi scop).
Misiunile diplomatice: structura, clasele, categoriile şi funcţiile
Misiunile diplomatice sînt reprezentanţele permanente ale statelor înfiinţate prin
consimţămînt mutual. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice din 1961 18 a
definit noţiunile de misiune şi de personal diplomatic şi a determinat funcţiile
misiunilor diplomatice.
Articolul 1 al Convenţiei menţionate precizează că:19
Structura misiunilor diplomatice diferă de la ţară la ţară şi de la misiune la misiune.
În articolul 3 al Convenţiei sînt determinate funcţiile misiunilor diplomatice, care
constau în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în
limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului
acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi

18

Convenţia de la Viena din 1961

19
Vezi anexa 1

16
ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.
Personalitatea de drept internaţional.Ca şi în cazul stabilirii de relaţii diplomatice,
personalitatea de drept internaţional a entităţii care trimite misiunea diplomatică şi a
celeia care o primeşte reprezintă o premisă de bază a normelor protocolare, pentru că
misiunea diplomatică nu poate fi creată, decât de un subiect de drept internaţional pe
lângă un alt subiect de drept internaţional20.
Această cerinţă are valoare de-sine-stătătoare şi în acest caz; constituind un organ
de relaţii externe al unei entităţi internaţionale, misiunea diplomatică n-ar putea fi
creată decât dacă această entitate are personalitate juridică internaţională.Facultatea
sau dreptul de a stabili şi întreţine relaţii diplomatice, inclusiv aceea de a trimite şi
primi misiuni diplomatice, este de esenţa statelor; acest drept aparţine însă şi altor
subiecţi recunoscuţi de dreptul ginţilor deşi în cazul acestora dreptul este mai
limitat.Prin urmare, intră în categoria celor care au dreptul la reprezentare diplomatică
mai întâi statele de asemenea, şi acele entităţi, diferite de state, care au personalitate
juridică de drept internaţional (adică sunt subiecţi de drept internaţional).
Din cea de a doua grupă de entităţi care au personalitatea juridică internaţională fac
parte: Sfântul Sediu - membru originar al comunităţii internaţionale care şi-a păstrat
calitatea de subiect al ordinii juridice internaţionale 21 atât după dizolvarea acelei
"Respublica gentium christianorum" şi stingerea prin debellatio a statului pontifical
sau a statelor papale (1870), cât şi după Tratatul de la Lateran din 1929 (prin care s-a
recunoscut statutul Cetăţii Vaticanului sub suveranitatea Pontifului suprem şi dreptul
activ şi pasiv de legaţie al Sfântului Sediu). Statutul special al Sfântului Sediu constă
în aceea că, deşi în 1870 şi-a pierdut suveranitatea temporală pe care o avusese secole
de-a rândul. Papa, ca şef al bisericii catolice, şi-a păstrat atributul de personalitate
internaţională22, un număr deloc neglijabil de state recunoscându-1 ca atare (în 1974
avea relaţii diplomatice cu 83 de state şi participa la un număr de instituţii specializate
al O.N.U.; încheie tratate cu statele).
20
Adolfo Maresca, Misiunea diplomatică,Bucureşti 1994,ed.Cartier Juridic.
21
A.Buruian ,Drept diplomatic şi consular
22
Prin Concordatul din 1929, Italia a recunoscut Sfântul Sediu în domeniul internaţional, suveranitatea şi jurisdicţia sa
exclusivă asupra Cetăţii Vaticanului.

17
 Unii autori îi contestă calitatea de subiect de drept internaţional, dar cei mai mulţi i-
o recunosc.
- Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta23 este unul dintre cei mai vechi subiecţi
de drept internaţional; deşi fără o bază teritorială, rămâne ca entitate independenţi şi
suverană. Investită cu prerogative care aparţin numai statelor suverane (întreţine relaţii
cu un număr de state şi are drept de legaţie activă şi pasivă).
- Beligeranţii şi insurgenţii, în anumite condiţii, constituie entităţi cu personalitate
juridici internaţional24; personalitatea lor are însă un caracter limitat (nedevenind
beneficiari ai tuturor normelor de drept internaţional) şi provizoriu (începând sau
definitivându-se odată cu sfârşitul războiului insurecţional).
-Deşi situaţia mişcărilor de eliberare este diferită de aceea a insurgenţilor (aceştia
au efecti vitatea ordinii lor juridice, iar preluarea puterii duce la crearea unui guvern de
fapt), mişcarea de eliberare din epoca noastră a evoluat ca instituţie şi sub raportul
relevanţei pe care o are în dreptul internaţional.
-Alături de state, organizaţiile internaţionale reprezintă tipul normal de subiect de
drept internaţional. Organizaţiile internaţionale au personalitate juridică funcţională (şi
nu generală), în sensul că sunt titulare ale unei personalităţi cu caracter strict
instrumental (funcţional), cuprinzând acele prerogative care le sunt necesare realizării
scopurilor pentru care au fost create
Noţiunea de agrement şi particularităţile sale
Deşi ar trebui să primească pe trimişii unei naţiuni prietene, nici unui stat nu i se
poate pretinde si accepte un agent diplomatic care nu i se pare indicat pentru
exercitarea funcţiilor respectiv. Ca atare, statul acreditant este ţinut să ceară
întotdeauna consimţământul - agrementul - înainte de a numi în mod oficial un şef de
misiune într-un alt stat; consimţământul statului acreditar constituie, aşadar, condiţia
preliminară şi esenţială a numirii .
Neobservarea acestei obligaţii implică riscul ca statul acreditar să refuze în mod

23
A. Maresca, Diplomaţia multilaterală ,Bucureşti 1994
24
P. Guggenheim, Tratat de drept internaţional public.

18
public primirea unui şef de misiune care nu este agreai, iar acest refuz ar fi jenant şi ar
duce la situaţii nedorite25; pentru aceste raţiuni de evidentă oportunitate, statele au luat
obiceiul ca, înainte de a proceda la acreditarea formală a şefului lor de misiune, să
ceară, în mod confidenţial, statului acreditar consimţământul pentru această numire -
agrementul (un consimţământ preventiv - preventivo gradimentó).
Cu toate că agentul diplomatic este numit şi trimis de către statul acreditant,
activitatea lui se desfăşoară pe teritoriul statului acreditar, în relaţiile cu autorităţile
acestuia; funcţia lui este exclusiv internaţională şi de aceea, este necesar ca la
desemnarea lui să existe şi consimţământul statului de destinaţie. Ca atare, statul
acreditant, deşi are prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui si ţină
seama în alegerea lui de punctul de vedere al statului acreditar, pentru că, potrivit
dreptului internaţional cutumiar, confirmat prin prevederile art. 4 din Convenţia de la
Viena din 1961, nici un stat nu poate ii constrâns să primească un agent diplomatic
care i se pare impropriu pentru îndeplinirea misiuni.
Statul acreditar nu poate, desigur, indica persoana convenabilă şi nici să aleagă între
mai multe persoane, pentru că aceasta ar fí o imixiune în treburile interne ale unui stat.
Dreptul de a alege persoana căreia să-i dea sarcina de şef de misiune, deci dreptul de a
numi, aparţine în mod incontestabil statului acreditant; nu mai puţin însă acesta trebuie
să se asigure că alegerea sa va fi acceptată de statul acreditar.
Procedura prin care un stat se informează la alt stat dacă persoana aleasă de el
este persona grata pentru a ocupa postul de şef al misiunii existente pe teritoriul
acestuia din urmă, constituie agrearea, iar procedura acceptării unui şef de misiune sau
actul prin care se dă asentimentul la numirea făcută de statul trimiţător, poartă
denumirea de agremert.
Raţiunea acestui principiu este multiplă: rezidă în primul rând, în suveranitatea
statelor asupra teritoriului lor (în virtutea jurisdicţiei exclusive, pe teritoriul unui stat
nu pot fi admise persoane care sunt inacceptabile pentru el) şi în împrejurarea că
25

In doctrină, este citată situaţia din 1832 când împăratul Nicolae al Rusiei a refuzat să-l primească pe
ambasadorul Regatului Unit, pe motiv că numirea acestuia se făcuse fără ca agrementul să fi fost cerut - drept care, nici
un ambasador n-a mai fost numit, iar relaţiile diplomatice normale s-au reluat numai în 1835 .

19
funcţia diplomatică implică exercitarea unei activităţi de natură publică care se
interferează cu suveranitatea locală;în al doilea rând, se ia în considerare înalta misiune
pe care un şef de misiune este chemat să o îndeplinească pe teritoriul statului acreditar,
precum şi obligaţia pe care acest stat fi-o asumă de a acorda un tratament special
şefului de misiune; un alt considerent îl reprezintă natura confidenţială a sarcinilor pe
care şeful de misiune poate să le îndeplinească şi care reclamă excluderea, chiar şi a
celor mai mici rezerve în legătură cu persoana sa, precum şi caracterul însuşi al
funcţiei diplomatice (din moment ce un şef de misiune are menirea de a reprezenta un
stat într-un alt stat şi de a face ca relaţiile dintre ele să fie cât mai bune cu putinţă, nu
se poate concepe ca trimiterea unei persoane neagreabile să fie în concordanţă cu acest
scop). Este de dorit ca agentul diplomatic să fie înconjurat de respect şi simpatie, să
dispună de toate acele garanţii morale şi materiale care-i pot uşura îndeplinirea
misiunii sale.
Obţinerea agrementului are deci, menirea să prevină o situaţie delicată, dacă nu
chiar neplăcută, şi să concilieze cât mai mult, două drepturi absolute şi uneori, chiar
opuse, care, nepuse de acord, împiedică naşterea raportului de misiune: dreptul de a
numi şi dreptul de a refuza.
Cererea de agrement nu fusese considerată, până recent, că ar corespunde unei
obligaţii strict juridice26; prin Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului
diplomatic (art. 4), obligaţia a fost însă înscrisă ca o regulă cu aplicaţie obligatorie.
Dar, nu este mai puţin adevărat că, opinia afirmativă a fost îmbrăţişată dintotdeauna,
atât de doctrină, cât şi de practica majorităţii statelor.
În Convenţia de la Viena din 1961 (în art. 4 pct. 1), se stipulează că:
"Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o
acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat".Deşi nu
s-a făcut o menţiune specială, se subînţelege că această necesitate de a cere agrementul
se aplică tuturor şefilor de misiune, fie că este vorba de ambasadori, miniştri sau
însărcinaţi cu afaceri cazul înărcinatului cu afaceri ad interim este diferit -In cursul
26
. A. Maresca, op. cit., p. 109.

20
discuţiilor din Comisia de drept internaţional, s-a ajuns la concluzia că, în timp ce
agrementul nu este necesar pentru cazul însărcinatului cu afaceri ad interim, este în
schimb obligatoriu în toate celelalte cazuri (ambasadori, miniştri şi însărcinaţi cu
afaceri en pied).
Procedura agrementului constă în comunicarea pe care un stat o face unui alt stat
în legătură cu intenţia sa de a numi pe lângă acesta din urmă o anumită persoană în
calitate de şef de misiune şi în cererea de a i se face cunoscut în prealabil dacă este
dispus să-şi dea asentimentul la o asemenea numire;pocedura agrementului include,
totodată, şi răspunsul pe care statul străin îl dă la cererea ce i s-a adresat.
Cererea de agrement va fi făcută statului acreditar, fie de către ultimul şef de
misiune în momentul când îşi părăseşte postul, fie de către însărcinatul cu afaceri ad
interim care-l înlocuieşte, fie de către ministrul afacerilor străine al statului acreditant
şefului de misiune al statului acreditar care se găseşte în acel stat.
Cererea de agrement este supusă, pentru decizia finală, şefului de stat, dacă şeful
de misiune aparţine uneia din primele două clase sau ministrului de externe, dacă face
parte din cea de a treia clasă.
Cererea de agrement trebuie să fíe făcută într-o formă confidenţială şi dacă este
posibil, să fie înconjurată de o discreţie desăvârşită.Nedezvăluirea numelui
ambasadorului desemnat înainte ca agrementul să fi fost obţinut constituie o uzanţă
diplomatică acceptată de toate statele şi aceasta din motive de curtoazie. Statul
acreditar trebuie să se simtă liber a agrea sau nu un asemenea diplomat care îi este
propus; o publicitate prematură ar putea deci să fíe considerată ca o încercare destinată
să-i forţeze decizia şi l-ar pune într-o situaţie delicată, dacă ar trebui să respingă public
această candidatură; anunţarea desemnării unui ambasador înainte ca agrementul să fi
fost acordat este în general blamată sau regretată de statul acreditar (care uneori
protestează împotriva unei divulgări premature).
Răspunsul guvernului statului acreditar va fi comunicat statului acreditant prin
ministerul de externe sau prin şeful său de misiune, acreditat în acest din urmă stat. Dat
fiind caracterul obligaţiei de a cere agrementul şi fapul că se poate trece la acreditare

21
numai în situaţii neechivoce, răspunsul nu poate fi tacit, ci numai expres.
Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar 27. Cu toate acestea,
statul acreditar nu trebuie să abuzeze de dreptul de a refuza agrementul; acesta este
aproape întotdeauna acordat,reprezentând un aspect al bunei înţelegeri între două state
şi în acelaşi timp, o regulă de curtoazie.Aceasta nu modifică însă cu nimic caracterul
discreţionar al consimţământului statului acreditar. Cu toate că orice întârziere poate fi
stânjenitoare pentru guvernul statului acreditant, dreptul diplomatic nu a reglementat
niciodată acest termen, căci procedura administrativă a ţărilor nu este uniformă, iar
împrejurări speciale pot ocaziona întârzieri involuntare; nu există prevăzut un termen
în care această facultate să se exercite,iun termen stabilit în care răspunsul afirmativ
sau negativ să fie dat.În acest sens, merită a fi menţionată încercarea făcută la
Conferinţa de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, prin amendamentele
prezentate prin care se tindea să se stabilească că timpul care se scurge între cele două
formalităţi nu trebuie să exceadă o anumită durată şi de aceea, propunea să se specifice
că aceasta va avea loc într-un termen rezonabil ("délai raisonnable") şi să se precizeze
ce trebuie înţeles prin acest termen.
Comunicarea agrementului se face, în principiu, pe cale diplomatică normală şi în
sensul invers al cererii - de obicei,printr-o notă verbală; dacă este negativă, decizia va
fi comunicată verbal, fn practică, un răspuns amânat poate fi intrerpretat ca un refuz
tacit; dacă totuşi se insistă pentru un răspuns, acesta va fi dat tot verbal. Odată
agrementul obţinut, şeful de misiune este informat şi numirea se dă publicităţii cât mai
curând posibil.Prin maniera în care acordă agrementul, un stat îşi manifestă satisfacţia
sau insatisfacţia faţă de alegerea ce s-a făcut pentru postul de şef de misiune.
Se pune problema dacă statul care refuză să accepte o anumită persoană ca trimis
al altui stat este obligat să dea anumite explicaţii, iar, în caz afirmativ, dacă statul care
numeşte trimisul are dreptul să aprecieze temeinicia explicaţiilor prezentate.
Acordarea agrementului constituie un act discreţionar al statului solicitat, în

27
Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p.25

22
sensul că acesta rămâne liber să-1 acorde sau nu, fără a trebui să dea vreo explicaţie 28.
În practică, oricare ar fi motivele de refuz, statul acreditar nu le dezvăluie şi nici nu
este obligat s-o facă şi se poate spune că problema dacă un stat trebuie sau nu să
motiveze refuzul acordării agrementului este lăsată la latitudinea fiecărui stat în parte.
Cât priveşte consecinţele refuzului de agrement, este de arătat că, în general, el nu
afectează relaţiile dintre cele două state.
Motivele refuzului pot fi de ordin politic: atitudinea inamicală a acestei persoane
faţă de statul acreditar şi mai ales, dacă persoana respectivă este cunoscută a avea
sentimente neprieteneşti, ostile faţă de statut în care este propusă a fi acreditată.
în acest sens, în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 4, pct. 2) 29, se stipulează că
statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele unui refuz de
agremen.In cursul dezbaterilor care avuseseră loc în Comisia de drept internaţional,
marea majoritate a membrilor ei erau de părere că motivele refuzului de agrement nu
trebuiau să fie enunţate.
Cât priveşte efectele acordării agrementului, este locul să precizăm că procedura
agrementului crează premisele necesare procedurii acreditării. Dar agrementul
constituie doar o fază prealabilă şi obligatorie; de aceea, procedura acreditării se
desfăşoară separat şi numai după îndeplinirea ei, şeful de misiune va dobândi această
calitate în raport cu statul acreditar şi va fi învestit în mod definitiv cu exercitarea
funcţiilor sale. In practica diplomatică, şefului de misiune pentru care s-a cerut
agrementul, dar nu s-a perfectat încă acreditarea, i se acordă, din partea statului al cărui
oaspete este, o calitate specială, tradiţional denumită "agree" şi pe baza notificării
acestei calităţi, el poate fi înscris în lista diplomatică a statului acreditar. Primirea
agrementului nu creează obligaţia pentru statul acreditant de a acredita persoana
respectivă ca şef al misiunii; statul acreditant a obţinut numai consimţământul de a
acredita acea persoană, dar nu este ţinut s-o facă; el poate să-şi schimbe intenţia şi să
pună problei acreditării unei alte persoane.
Retragerea agrementului. Unii jurişti susţin că, odată ce consimţământul a fost
28
A. Maresca, op. cit., p. 109
29
Convenţia de la Viena din 1961 (art. 4, pct. 2)

23
acordat, statul acreditar nu mai are dreptul să formuleze obiecţii împotriva numirii,
invocând motive anterioare acordării agrementului. În acest caz însă statul acreditar
este liber să-l considere pe acel şef de misiune persona non grata, pentru că o asemenea
măsură poate fi luată atât în cursul misiunii, cât şi înainte ca misiunea să fi început .În
practica contemporană, unele state au retras agrementul aproape imediat ce l-au
acordat; asemenea decizii, deşi rarisime, s-au produs chiar înainte ca numirea să se fi
făcut publică, iar uneori în timp ce şeful de misiune era în drum spre a ajunge la postul
său.
În cele din urmă acest paragraf prezintă aspectele teoretice generale ale noţiunilor
legate de protocol şi ceremonial diplomatic, misiuni diplomatice şi importanţa
respectării acestora în conformitate cu normele prevazute de dreptul
internaţional.Astfel conform celor expuse mai sus am vrut să demonstrăm premisele
necesare infiinţării unei misiuni diplomatice prin contribuţia majoră a agrementului-
comunicarea pe care un stat o face unui alt stat în legătură cu intenţia sa de a numi pe
lângă acesta din urmă o anumită persoană în calitate de şef de misiune şi în cererea de
a i se face cunoscut în prealabil dacă este dispus să-şi dea asentimentul la o asemenea
numire.
Capitolul II. Protocolul şi ceremonialul dipolomatic norme aplicative în
acreditarea diplomatică

2.1 Accepţiunea generală a normelor de protocol în acreditarea diplomatică

Acreditarea Numirea unui şef de misiune se perfectează în mod formal prin

procedura acreditării şi nu din primul moment - acela al acordării agrementului.
Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internaţional reglementează
afirmarea definitivă a calităţii de şef de misiune a unei persoane fizice care a primit
deja agrementul30. Această procedură constă în reciproca a doua declaraţii de voinţă
distincte: voinţa care emană de la statul acreditant, relativă la numirea agentului

30
A.Maresca,op.cit.,p.112

24
diplomatic şi declaraţia expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.
Deşi se pun în concordanţă, ele nu apar totuşi ca un acord, ca un acord internaţional, ci
rămân declaraţii unilaterale distincte - propunere şi acceptare, cărora dreptul
internaţional le atribuie efectul juridic de perfectare a raportului de misiune
diplomatică.
Scrisorile de acreditare.Declaraţia de voinţă prin care statul acreditant participă la
procedura acreditării este cuprinsă într-un document formal, scrisorile de acreditare
(litterae fidei, lettres de creance, lefter of credence)declaraţia de voinţă prin care statul
acreditar îşi exprimi consimţământul la numirea şefului de misiune este implicită în
primirea solemnă a scrisorilor de acreditare efectuată de organul destinatar al acestora.
Scrisorile de acreditare reprezintă documentul prin care se constată calitatea
oficială a şefului de misiune şi se face dovada că această persoană este abilitată de
către guvernul său să exercite funcţiile sale de diplomat.Scrisorile de acreditare
constituie instrumentul diplomatic, întocmit după formele şi în terminologia proprie
dreptului diplomatic, semnate de către şeful statului acreditant şi adresate şefului
statului acreditar, în cazul şefului de misiune din prima şi a doua clasă - ambasador sau
ministru - sau de către ministrul afacerilor externe al statului acreditant şi adresate
ministrului afacerilor externe al statului acreditar, în cazul însărcinatului eu afaceri.
În privinţa formei lor, nu există reguli fixe; limbajul unor asemenea documente
constituie o chestiune comun acord. Scrisorile de acreditare cuprind numele, titlurile,
calitatea specială a agentului, obiectul general al misiunii sale; se menţionează şi faptul
ci este abilitat a acţiona fă numele guvernului său, precum şi dorinţa de a i se acorda o
primire binevoi toare.
În trecut, scrisorile de acreditare erau încărcate cu formule de politeţe excesive, în
special când un ambasador era acreditat de către un suveran faţă de altul. în timpurile
modeme însă şi-a făcut loc stilul simplu, direct, redactarea fiind diferită de la o (ară la
alta, potrivit cu tradiţiile acesteia şi depinzând în mare măsură de faptul dacă un stat
este o monarhie sau republică; ele trebuie si cuprindă, fn orice caz însă, menţiunea că
agentul diplomatic vorbeşte în numele suveranului sau guvernului său, aceasta

25
constituind partea esenţială a unei scrisori de acreditare.
În cazul înaltului Comisar, i se dă o scrisoare de prezentare (Lefter of
Introduction) care are valoarea unor scrisori de acreditare.Reprezentantul Sfântului
Sediu, nunţiul papal, nu primeşte totuşi scrisori de acreditare, bulă prin care este nuntit
constituind actul său de acreditare.Dacă este vorba de un însărcinat cu afaceri
permanent, scrisoarea prin care este acreditat în această calitate este adresată
ministrului afacerilor externe (scrisorile de cabinet).
Scrisorile de acreditare se întocmesc într-o limbă de circulaţie diplomatică; în caz
contrar, şeful dem isiune trebuie să prezinte o copie a scrisorilor traduse în limba
franceză sau în limba statului acreditar.Înainte de a se deplasa pentru a-şi ocupa postul,
agentul diplomatic trebuie să se asigure că data probabilă a sosirii sale este notificată
ministerului afacerilor externe al statului acreditar - pentru ca, atunci când ajunge la
frontiera acestuia să poată imediat să se bucure de imunităţile şi privilegiile înaltei sale
funcţii şi să primească tratamentul ce i se cuvine potrivit poziţiei sale. De asemenea,
este de dorit ca ţările de tranzit si fie încunoştiinţate asupra programului acestuia, astfel
încât si poată primi tratamentul pe care statele terţe urmează să-1 acorde, în baza
dreptului şi practicii internaţionale, reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
Agentului diplomatic i se înmânează un paşaport în care se menţionează statutul său
oficial. In majoritatea ţărilor, există practica de a se elibera paşapoarte diplomatice
şefilor de misiune sau altor membri ai serviciului diplomatic.
Şeful de misiune sosit pe teritoriul statului acreditar are asupra sa scrisorile de
acreditare; este posibil şi cazul în care, persoana numită ca şef de misiune să se afle
deja pe teritoriul statului acreditar (atunci când funcţia de şef de misiune este
încredinţată unui diplomat care este promovat şi se află deja la post în acest stat) -
ipoteză în care acesta va primi o scrisoare de acreditare sigilată şi o copie a acesteia
deschisă.Sosirea şefului de misiune are însă un caracter privat, întrucât el nu şi-a
început încă misiunea în mod oficial; cu toate acestea, însărcinatul cu afaceri ad-
interim va înştiinţa pe ministrul afacerilor externe al statului acreditar asupra datei
sosirii şefului de misiune acreditat, astfel că acesta va fi întâmpinat la sosire şi de către

26
şeful protocolului din ministerul afacerilor externe.
În perioada cuprinsă între data sosiri şi cea a prezentării scrisorilor de acreditare,
şeful de misiune trebuie să se abţină de la orice activitate diplomatică; în consecinţă,
nu va face vizite mu nu va avea contacte oficiale. Cu toate acestea, şeful de misiune va
putea contacta, neoficia pe unii dintre viitorii săi colegi şi în primul rând, pe Decanul
Corpului Diplomatic, cărui va putea informa asupra uzanţelor ţării în materie de
protocol şi în special, cu privire la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare; va
putea face, de asemenea, o declaraţie foarte generală presei cu ocazia sosini sale la
post.În vederea prezentării seniorilor de acreditare, şeful de misiune va face însă o
vizită ministrului afacerilor externe, pentru a-i preda o copie a acestora, iar, uneori»
pentru a-i preda scrisorile de rechemare a predecesorului său şi pentru a-l ruga să
organizeze audienţa de prezentare a scrisorilor de acreditare.
Scrisorile de acreditare sunt prezentate (predate) personal de către şeful di misiune
organului statului acreditar cărui a-i sunt adresate, şi anume: şefului de stat, pentru
ambasadori şi miniştri sau ministrului de externe, pentru însărcinaţii cu
afaceri.Prezentarea scrisorilor de acreditare este esenţială pentru recunoaşterea editaţii
de şef de misiune şi are loc în cadrul unei solemnităţi speciale, a cărei organizare şi
desfăşurare variază de la o ţară la alta. Cu toată varietatea detaliilor, ceremonia
prezentării scrisorilor de acreditare are la bază anumite reguli care sunt uniforme Sta
orice sistem de protocol: prezentarea în (ţinută de gală, venirea şefului de protocol
pentru a-l lua pe şeful de misiune şi conduce la primirea de către şeful de stat,
acordarea de onoruri militare etc; în cadrul acestei audienţe, şeful de misiune pronunţă
în prezenţa şefului de stat o alocuţiune privind relaţiile dintre cele două state, după care
predă scrisorile de acreditare.Există o practică în multe ţări ca şeful de misiune să facă
un discurs formal într-o asemenea ocazie; discursul are un caracter general (cuprinzând
anumite elemente esenţiale şi tradiţionale, care ţin de curtoazia protocolară) iar o copie
a textului acestuia trebuie să-i fie dată în prealabil ministrului de externe.In căzui
însărcinatului cu afaceri, ceremonia primirii este mult mai simplă.În privinţa
prezentării scrisorilor de acreditare Convenţia de la Viena din 1961 (art. 18) face

27
aplicaţia principiului nediscriminării între state: "În fiecare stat, procedura ce trebuie
urmaţi pentru primirea şefilor de misiune trebuie să fie uniformă faţă de fiecare clasă".
Acceptarea acreditării este atestată de faptul prezentării scrisorilor de acreditare,
dar poate fi reiterată şi în scris, într-un document formal, corespunzător, ca stil şi
formă de adresare, acrişorilor acreditare; un asemenea document este trimis statului
acreditant pe cale diplomatică.Ca atare, odată cu încheierea ceremoniei prezentării
scrisorilor de acreditare, şeful de misiune dobândeşte în mod definitiv funcţia sa
oficială de şef de misiune, fiind învestit сî exerciţiul deplin al funcţiilor sale.
în această calitate, va face vizite principalelor personalităţi din statul acreditar,
precum fi celorlalţi şefi de misiune străini acreditaţi în acea ţară.
După ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare (respectiv scrisorile de cabinet),
trimisul diplomatic permanent nu mai are nevoie de un alt document de împuternicire,
decât dacă i s-au încredinţat şi alte sarcini care exced sfera obişnuită a activităţilor unei
misiuni permanente.
Intrarea oficială în funcţie a şefului de misiune. Se ridică problema care este
poziţia şefului de misiune în intervalul de timp dintre sosirea lui pe teritoriul statului
acreditar şi momentul prezentării scrisorilor de acreditare.
Cât priveşte relaţiile şefului de misiune cu guvernul propriu, nu se pune nici un fel
de problemă, pentru că de la sosirea sa, el îţi ocupă postul şi-şi exercită funcţiile în
raport cu personalul misiunii, primeşte colaboratorii, conduce munca, semnează
rapoarte etc.
Problema se ridică însă în relaţiile pe care şeful de misiune le are cu autorităţile
statului acreditar şi cu alte misiuni diplomatice şi în această privinţă, se disting două
practici: cea tradiţională, care este încă îfc vigoare în majori tatea ţărilor - aceasta
consideră că şeful de misiune n u-şi poate asuma oficial funcţia decât din momentul
prezentării scrisorilor sale de acreditare şi practica mai puţin rigidă - potrivit căreia,
data intrării în funcţie coincide cu momentul remiterii copiei scrisorilor de acreditare la
ministerul afacerilor externe.
Principiul după care prezentarea scrisorilor de acreditare constituie momentul de

28
începere a misiunii oficiale al şefului de misiune este bine încetăţenit în doctrină, cât şi
în practică, în ceea ce priveşte privilegiile referitoare la securitatea şi inviolabilitatea
persoanei sale (de exemplu, extrateritorialitatea ş.a.), acestea trebuie însă să-i fie
garantate, chiar înainte de primirea sa oficială, deoarece capacitatea sa de trimis
diplomatic datează nu din momentul primirii sale oficiale, ci din cel în care scrisorile
de acreditare i-au fost înmânate la plecarea din ţară, paşaportul lui reprezentând
garanţia capacităţii sale diplomatice. Conferinţa de la Viena a adus o inovaţie în
materie, introducând un sistem alternativ. Astfel, în art. 13, se prevede că:
Şeful misiunii este considerat că ţi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată
cе şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosireaşi
primirea scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată ministerului afacerilor externe
al statului acreditar, sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit, conform
practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.
Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este
determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii."
Articolul 13 reglementează două probleme: în primul punct, pe aceea a începem
oficiale a misiunii, iar în al doilea punct, pe aceea a ordinii de precădere între şefii de
misiune sau şi mai exact ar fi, să se spună că stabileşte numai un element esenţial al
modului de determinare a precăderii - momentul intrării în funcţiune fiind decisiv în ce
priveşte stabilirea ordinii de precădere (care este reglementată propriu* zis în art. 16).
Rezolvarea concomitentă a celor două probleme era însă necesară, pentru că nu se
poate vorbi de asumarea funcţiilor de şef de misiune ca urmare a prezentării scrisorilor
de acreditare fără a stabili şi în ce ordine se va face această prezentare.
Dispoziţiile din art. 13 înlătură soluţia tradiţională care avea în vedere exclusiv
momentul prezentării scrisorilor de acreditare şi instituie un sistem care cuprinde
exclusiv momentul prezentării scrisorilor de acreditare şi instituie un sistem care
cuprinde o alternativă între prezentarea scrisorilor de acreditare şi notificarea sosirii
şefului de misiune însoţită de predarea unei copii a acestor scrisori. Textul adoptat este
cel propus de Comsia de drept internaţional, căruia nu i s-au adus modificări (în

29
această privinţă), deşi a fost prezentat un amendament în acest scop.
Condiţiile şi premisele necesare înfiinţării unei misiuni diplomatice
În baza protocolului şi ceremonialului diplomatic, pentru înfiinţarea unei misiuni
diplomatice este necesar întrunirea următoarelor două condiţii: să existe relaţii
diplomatice între cele două state şi să intervină un acord între ele pentru shimbul de
misiuni diplomatice; celelalte două elemente - personalitatea juridică internaţională a
statului care înfiinţează o misiune diplomatică şi cea a statului în care aceasta
funcţionează şi necesitatea ca cele două state sau guverne să se fi recunoscut - apar ca
fiind implicite, deoarece acestea sunt obligatorii pentru existenţa însăşi a relaţiilor
diplomatice, ele având rolul de premise.
Existenţa acordului între statul acreditant şi statul acreditar este esenţială în baza
normelor de protocol diplomatic; ea apare ca o condiţie specifică, intervenind în mod
direct şi nemijlocit cu privire la înfiinţarea misiunii.Existenţa personalităţii
internaţionale şi recunoaşterea lor ca atare permite stabilirea de relaţii
diplomatice,precum şi punerea problemei înfiinţării de misiuni diplomatice fără a o
rezolva însă;pentru aceasta,este necesar acordul de voinţă între cele două state în
cauză31.Problema înfiinţării unei misiuni diplomatice nu se poate pune decât în
contextul existenţei de relaţii diplomatice între cele două state în cauză, existenţa
relaţiilor diplomatice apărând deci ca o condiţie obligatorie pentru abordarea
problemei înfiinţării de misiuni diplomatice; existenţa relaţiilor constituie cadrul
obligatoriu pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice, iar această înfiinţare reprezintă
consecinţa logică a relaţiilor diplomatice existente între cele două state. Înfiinţarea de
misiuni diplomatice poate fi hotărâtă de comun acord de cele două state, chiar odată cu
stabilirea de relaţii diplomatice; în acest caz, înfiinţarea misiunii diplomatice apare ca
un act concomitent cu stabilirea de relaţii diplomatice însă numai sub aspect
cronologic, pentru că, şi de această dată, înfiinţarea misiunii diplomatice rămâne tot
consecinţa logică a existenţei relaţiilor diplomatice.
Recunoaşterea.Deşi în baza protocolului şi normelor diplomatice intercondiţionarea

31
Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p.26

30
directă se face între recunoaştere şi stabilirea relaţiilor diplomatice, recunoaşterea nu
rămâne însă fără efect, cel puţin implicit, asupra existenţei misiunii diplomatice
(pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesară o recunoaştere de iure; o
recunoaştere de facto nu ar permite decât schimbul de agenţi oficiali care nu pot fi
trataţi ca reprezentanţi diplomatici32 fi invers; înfiinţarea unei misiuni diplomatice
atestă recunoaşterea sau mai exact, o încorporează; lot aşa, menţinerea într-un anumit
stat a misiunii diplomatice a unui alt stat, după ce se produsese o schimbare
neconstituţională a guvernului statului gazdă implică, de reguli - în lipsa unei declaraţii
exprese în sens contrar din partea guvernului statului trimiţător - o recunoaştere tacită
din partea statului trimiţător a noului guvern al statului primitor.
Recunoaşterea deschide calea spre înfiinţarea misiunii diplomatice, pentru ci odată
cu recunoaşterea unui stat şi stabilirea relaţiilor diplomatice între statul care face actul
recunoaşterii fi statul recunoscut, pasul următor îl constituie, în mod normal,
înfiinţarea de misiuni diplomatice.

Transformarea, suspendarea şi încetarea (desfiinţarea) misiunii diplomatice

În baza normelor protocolare, transformarea unei misiuni diplomatice constă în
schimbarea rangului său - schimbare care, de regulă, se va face în sens superior (deci,
se va ridica).Cauzele care fac ca statele să procedeze la asemenea schimbări de rang a
misiunii diplomatice pot fi variate, dar aceste cauze sunt, de obicei, de ordin politic (de
exemplu, faptul că relaţiile s-au dezvoltat într-o asemenea măsuri încît apare necesară
ridicarea nivelului de reprezentare la rang de ambasadă; dorinţa de a sublinia
cordialitatea care domneşte între două state sau intenţia statelor respective de a scoate
în evidenţă interesul de a dezvolta relaţiile etc).
Ca şi înfiinţarea unei misiuni diplomatice, transformarea nu se poate face în mod
unilateral, ci prin acordul intervenit în acest sens între statul acreditant şi statul
acreditar; modificarea rangului convenit şi modificarea unui element al statutului
juridic al misiunii diplomatice n-ar putea să se facă, decît tot printr-un acord între

32
Jean Serres, Manual de practică protocolară, 1992, p. 49.

31
ele.In mod normal, modificarea rangului misiunii este reciprocă, ceea ce înseamnă că
ambele state vor proceda la ridicarea nivelului misiunilor lor. Nu este exclusă nici
excepţia, astfel că un stat poate accepta schimbarea rangului misiunii altui stat, fără a
proceda în acelaşi sens în privinţa misiunii sale.
Acordul pentru modificarea rangului unei misiuni diplomatice va fi expres,
încheierii acestuia dîndu-i-se publicitatea necesară. Pe data intrării în vigoare a
acordului, misiunea îşi schimbă rangul.
Data schimbării rangului misiunii diplomatice nu corespunde deci cu aceea a
schimbării clasei diplomatului însărcinat s-o conducă - ceea ce înseamnă că, pînă la
preluarea funcţiei de către titular, misiunea va fi condusă de un însărcinat cu afaceri ad
interim.
Modificarea rangului misiunii trebuie să se reflecte în scrisorile de acreditare; în
cazul în care aceeaşi persoană va fi menţinută în funcţia de şef al misiunii, este
necesar, de asemenea, să se facă o numire în noul rang, precum şi noi scrisori de
acreditare.
Suspendarea unei misiuni intervine în contextul menţinerii relaţiilor
diplomaticecînd misiunea diplomatică nu mai este, din diferite motive, în măsură să
funcţioneze şi să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar. Prin
urmare, nu este vorba de suspendarea relaţiilor diplomatice, ci numai de suspendarea
activităţii unei misiuni diplomatice. Acest lucru poate avea loc chiar şi în condiţiile în
care celălalt stat îşi menţine misiunea sa diplomatică, pentru că împrejurarea care a
dictat suspendarea misiunii poate să fie de natură a nu impune o asemenea măsură în
ambele sensuri, ci numai cu privire Ia una dintre misiuni; prin urmare, principiul
reciprocităţii nu se aplică în mod automat, relevantă fiind natura situaţiei care a impus
măsura suspendării.
Cazurile de suspendare a unei misiuni diplomatice nu sunt prea frecvente în
practică; totuşi ele s-au produs, în special, în cursul celui de al doilea război mondial.
Sunt menţionate în această privinţă cazurile statelor care, fiind ocupate de forţele
germane, şi-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales, la Londra).

32
 Un alt caz citat în literatura de specialitate este cel apărut după al doilea război
mondial, cînd, în urma eliberării de sub jugul fascist, într-o serie de ţări europene a fost
instaurat regimul de democraţie populară; unele state din Occident, refuzînd să
recunoască noile guverne revoluţionare, au continuat să întreţină relaţii cu guvernele
înlăturate de la putere, deşi acestea nu mai aveau controlul asupra nici unei părţi din
teritoriul naţional (este menţionat faptul că vechile misiuni diplomatice ale Poloniei
ş.a. au continuat să fie acreditate pe lîngă Sfîntul Sediu în vreme ce acesta din urmă nu
a mai avut reprezentanţi pe lîngă guverne care deveniseră simple ficţiuni).
Pentru reinstalarea misiunii diplomatice, nu este necesar un acord în acest sens, de
vreme ce suspendarea n-a avut alt efect decît să împiedice funcţionarea unei misiuni
diplomatice care fusese înfiinţată. întrucît cu privire la înfiinţarea misiunii diplomatice
intervenise un acord în care se stabiliseră toate elementele necesare acestui scop, iar
suspendarea fusese impusă de elemente exterioare acordului, conchidem că acordul
respectiv a continuat să subziste şi că nu arc nevoie de confirmare după ce a dispărut
cauza care împiedicase funcţionarea misiunii. Cît priveşte scrisorile de acreditare,
acestea vor putea fi valabile în continuare sau reînnoite, în funcţie de împrejurări, dacă
este vorba de aceeaşi persoană; dacă este trimis un nou şef de misiune, emiterea unor
noi scrisori de acreditare se impune.
Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcţiilor misiunii
diplomatice în ansamblul ei, ca instituţie şi deci, încetarea automată şi a sarcinilor care
revin membrilor misiunii diplomatice. încetarea misiunii diplomatice poate fi
rezultatul deciziei statului acreditant şi în acest caz, constituie o desfiinţare a misiunii
diplomatice sau poate fi consecinţa altor împrejurări (ruperea relaţiilor diplomatice,
dispariţia unuia din subiecţii raportului de misiune ş.a).
Desfiinţarea unei misiuni diplomatice nu trebuie să fie confundată cu încetarea
activităţii şefului de misiune şi a celorlalţi agenţi diplomatici, după cum nu se poate
face confuzie între misiunea diplomatică st membrii ei - încetarea misiunii constituind
un fapt mult mai grav. Ca atare, încetarea activităţii agenţilor diplomatici nu are efect
asupra existenţei misiunii; In schimb desfiinţarea unei misiuni diplomatice are ca efect

33
obligatoriu încetarea activităţii agenţilor diplomatici şi a întregului personal existent la
misiune.
Trebuie făcută distincţie între desfiinţarea misiunii diplomatice şi ruperea relaţiilor
diplomatice, întrucât sunt situaţii diferite: una priveşte relaţiile diplomatice, în vreme
ce alta priveşte misiunea diplomatică; ca atare, în vreme ce ruperea relaţiilor
diplomatice înseamnă că încetează să mai existe relaţiile diplomatice, iar pe cale de
consecinţă, îşi încetează activitatea şi misiunea diplomatică, în cel de al doilea caz,
misiunea diplomatică este desfiinţată în condiţiile în care relaţiile diplomatice continuă
să fiinţeze. Existenţa misiunii diplomatice atestă existenţa relaţiilor diplomatice între
statele respective, iar acordul dintre ele pentru înfiinţarea de misiuni reprezintă dovada
indiscutabilă a acestora; desfiinţarea unei misiuni diplomatice nu implică însă
întotdeauna şi o încetare a relaţiilor diplomatice.
Misiunea diplomatică poate să înceteze, fie ca urmare a încetării relaţiilor
diplomatice între statul acreditant şi statul acreditardeci, pe cale de consecinţă, fie ca
urmare a unor cauze proprii (în condiţii în care relaţiile diplomatice între cele două
state continuă să existe).
Printre cauzele de încetare a unei misiuni diplomatice, sunt menţionate ruperea
relaţiilor diplomatice, schimbarea formei de guvernământ în statul acreditar sau
acreditant, abdicarea sau decesul suveranului, ocuparea teritoriului statului acreditar,
dispariţia acestuia ca subiect de drept internaţional, suprimarea misiunii, retragerea
recunoaşterii, declararea de persona non grata, expulzarea, rechemarea sau retragerea.
Modificările instituţionale ale unui stat pot avea implicaţii asupra continuării
relaţiilor diplomatice, cât şi a menţinerii misiunii diplomatice, pentru că nici relaţiile şi
mei misiunea nu pot supravieţui personalităţii de drept internaţional a entităţii de la
care emană sau pe lângă care este constituită (întrucât numai statele au un drept de
legaţie, în cazul în care are loc o capitis deminutio,dispare şi acest drept). Încetarea
unei misiuni diplomatice poate interveni independent de încetarea relaţiilor
diplomatice, şi anume prin desfiinţarea pur şi simplu a misiunii diplomatice. în acest
caz, relaţiile diplomatice se menţin, însă statul acreditant pune capăt reprezentanţei

34
sale diplomatice care se află în statul acreditar. Această măsură constituie un act
unilateral al statului acreditant, determinată de motive politice sau de altă natură. Dar
desfiinţarea unei misiuni diplomatice poate avea loc şi la cererea statului acreditar
(măsură care intervine în situaţii de gravă tensiune).
Desfiinţarea misiunii diplomatice poate interveni şi pentru raţiuni de economie
bugetară; este posibil ca funcţionarea misiunii diplomatice să reclame eforturi
financiare care depăşesc interesele pe care le prezintă activitatea misiunii sau cărora
statul acreditant nu le poate face faţă.Raţiuni de oportunitate (altele decât de ordin
bugetar) pot constitui motive de desfiinţare a misiunii diplomatice, fără ca acest act să
afecteze relaţiile diplomatice, în măsura în care actul desfiinţării are loc într-un context
amiabil.
Unii autori par să respingă orice distincţie între suspendarea şi încetarea misiunii
diplomatice (mai ales, ca urmare a ruperii relaţiilor diplomatice).
În primul caz, relaţiile de misiune între cele două state nu sunt întrerupte; una din
cele două misiuni poate continua să funcţioneze, iar cealaltă, deşi nu funcţionează,
continuă să existe, în contextul în care înseşi relaţiile diplomatice dintre cele două state
se menţin.
În cel de al doilea caz, dimpotrivă, există o încetare completă a activităţii misiunii
diplomatice, raportul de misiune încetează şi este posibil ca acest lucru să se întâmple
în condiţii de încetare a relaţiilor diplomatice.
În caz de desfiinţare a misiunii diplomatice, va fi necesar acordul celor două state
pentru reînfiinţarea ei; acest acord nu va fi necesar în cazul suspendării.
Astfel conform acestui paragraf am vrut să demonstrăm premisele necesare
infiinţării unei misiuni diplomatice: scrisorile de acreditare , recunoaşterea , importanţa
existenţei unui acord între cele doua state; înfiinţarea,transformarea sau suspendarea
misiunilor diplomatice însaă toate aceste axîndu-se pe acreditare-numirea unui şef de
misiune ce se perfectează în mod formal prin procedura acreditării şi nu din primul
moment - acela al acordării agrementului.Astfel acreditarea este procedura specială
prin care dreptul internaţional reglementează afirmarea definitivă a calităţii de şef de

35
misiune a unei persoane fizice care a primit deja agrementul.

2.2 Înfiinţarea misiunilor diplomatice în Republica Moldova

Moldova fiind încorporată în cadrul URSS, nu era autorizată, ca şi celelalte

republici unionale, pentru stabilirea relaţiilor diplomatice, consulare ori pentru
schimbul de reprezentanţe cu statele străine. Activitatea diplomatică era exercitată în
exclusivitate de către Centrul unional. Ministerul Afacerilor Externe al RSSM, în
realitate, reprezenta o instituţie cu caracter formal care, până la începutul anilor ‛80, n-
a desfăşurat nici un fel de activitate diplomatică independentă. Ministerul de Externe
nu-şi îndeplinea funcţia firească de promotor al politicii externe a republicii .
Activitatea sa se limita la exercitarea funcţiilor protocolare, în unele cazuri şi a celor
consulare. Prima misiune diplomatică poate fi considerată Reprezentanţa permanentă a
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici
al URSS, care promova raporturile cu Centrul unional şi cu celelalte republici. De
remarcat că Guvernul RSS Moldoveneşti, prin intermediul Reprezentanţei sale de la
Moscova, a reuşit să rezolve un şir de probleme de ordin economic, social şi cultural
deosebit de acute, mai ales în raport cu distrugerile enorme care au urmat celui de-al
doilea război mondial.
Reprezentanţa a contribuit la acumularea unei anumite experienţe în procesul de
negocieri şi stabilire a relaţiilor social-economice, comerciale şi culturale între RSSM
şi celelalte republici unionale, însă prerogativele sale erau determinate de Centrul
unional, rămânând extrem de limitate.
Experienţa diplomatică sovietică a avut un impact contradictoriu asupra constituirii
şi consolidării serviciului diplomatic naţional în perioada de tranziţie a Republicii
Moldova de la totalitarism la democraţie.
Odată cu Declaraţia de Independenţă şi destrămarea URSS în istoria diplomaţiei
Republicii Moldova începe o perioadă nouă - tânărul stat independent Republica

36
Moldova începe să se afirme ca subiect al relaţiilor internaţionale, fiind recunoscut de
principalele state ale lumii. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu ţările lumii şi
promovarea unei politici externe independente a fost restructurat cardinal sistemul
instituţiilor serviciului diplomatic al ţării, începând cu organul central, Ministerul de
Externe. A fost creat un nou minister cu funcţii complexe ce se deosebea în mod
principial de cel precedent.
Instituţionalizarea serviciului diplomatic naţional a parcurs o cale complicată şi
anevoioasă. Republica Moldova nu dispunea de cadrul juridic pentru exercitarea
funcţiilor sale externe, nu dispunea de cadre diplomatice cu studii speciale, nu avea
experienţă în domeniul activităţii diplomatice şi nu dispunea de o bază de date privind
normele şi principiile de drept internaţional. A fost necesară elaborarea a patru
regulamente cu privire la activitatea MAE, în căutarea unui model adecvat al acestei
instituţii de stat care ar corespunde rigorilor dreptului internaţional public. În rezultatul
restructurării şi lărgirii aparatului administrativ, asigurării cu specialişti de înaltă
calificare MAE a devenit o instituţie de stat autorizată care avea misiunea de a
contribui la edificarea şi realizarea unei politici externe proprii a Republicii Moldova.
Concepţia politicii externe a Republicii Moldova, elaborată în anul 1995, se bazează
pe principiile raporturilor deschise cu toate ţările lumii, pe neamestecul în afacerile
interne ale altor state, pe neutralitatea statală şi supremaţia intereselor general-umane
asupra celor ideologice. De menţionat, că anticiparea diplomaţilor profesionişti cu
privire la necesitatea revizuirii permanente şi aprobării unei concepţii flexibile a
politicii externe a fost ignorată.
În elaborarea şi dezvoltarea bazei normativ-legislative a serviciului diplomatic şi
politicii externe, înfiinţarea misiunilor diplomatice, negocierea tratatelor internaţionale
un rol deosebit l-a exercitat Parlamentul Republicii Moldova, Comisia parlamentară
pentru relaţiile externe. Prin activitatea sa multilaterală, diplomaţia parlamentară şi-a
câştigat o poziţie deosebită în cadrul relaţiilor internaţionale. Posibilitatea şi
importanţa cunoaşterii directe de către parlamentari a problemelor cu care se confruntă
mediul internaţional, luarea unor atitudini şi decizii referitoare la acestea constituie o

37
modalitate în plus de acţiune în sprijinirea propriei naţiuni şi apărarea intereselor
statului. În dezvoltarea relaţiilor cu alte ţări, bazate pe cooperare reciproc-avantajoasă,
respect şi demnitate naţională, un rol important l-au jucat ambasadele. În anul 2001
Republica Moldova avea deschise 19 ambasade acreditate în mai multe state ale lumii
(inclusiv prin cumul) şi 3 reprezentanţe permanente acreditate pe lângă organizaţiile
internaţionale33.
Înmînarea scrisorilor de acreditare în Republica Moldova
Cît priveşte acreditarea ambasadorilor în Republica Moldova, se respectă principiile
general acceptate la nivel internaţional34.
Practica acreditării şefilor de misiune în Republica Moldova a suferit unele
schimbări în comparaţie cu perioda precedentă, întrucît aceasta prevede la etapa
actuală acreditarea în aceeaşi zi a mai multor agenţi diplomatici.
Dacă cu cîţiva ani în urmă fiecare ambasador sosit se acredita de unul singur acum
se acreditează concomitent mai mulţi ambasadori care sunt invitaţi în ziua acreditării la
sediul Preşedinţiei Republicii Moldova.
Odată ce începe ceremonia, consecutivitatea acţiunilor derulează în modul următor.
Ambasadorii, unul cîte unul, coboară la etajul 1 (în sunetele marşului), în holul
Preşedinţiei, şi lîngă uşa principală sînt întîmpinaţi de şeful Gărzii de Onoare care le
prezintă raportul:
Excelenţa Voastră, Domnule Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al
(denumirea ţării) în Republica Moldova, Garda de Onoare este constituită în cinstea
sosirii Dumneavoastră. Vă prezintă onorul Căpitan( numele de familie).
Ulterior, împreună cu şeful Gărzii de Onoare (şefii Gărzii înainte), ei se îndreaptă
spre centrul sălii şi se opresc cu faţa spre drapele (RM şi ţara acreditantă) şi purtătorii
de drapele. Se intonează imnurile ţărilor lor1 şi apoi, însoţiţi de Şeful Protocolului
Diplomatic de Stat trec pe covor şi se plasează spre centrul Gărzii de Onoare. Se
postează cu faţa spre ostaşi care îi salută (Buna ziua, ostaşi! Să trăiţi, Domnule

33
www.mfa.gov.md
34
O.Tărîţă.,Tratat de protocol şi comportament civilizat,p.189

38
Ambasador). Apoi ambasadorii se închină, iar după aceasta împreunăcu persoanele
însoţitoare şi responsabilul 2 de protocol sînt conduşi în Sala de decoraţii - locul
ceremoniei de acreditare. Uşile se închid. In sală sînt prezenţi Ministrul Afacerilor
Externe şi Integrării Europene, Consilierul Preşedintelui pentru Politica Externă şi
Decanul Corpului Diplomatic. In timp ce ei discută în hol se instalează drapelul
următorului şef de misiune care va înmîna scrisorile de acreditare. Scenariul
întîmpinării festive se repetă. După sosirea tuturor ambasadorilor şi plasarea lor în
centrul sălii (însoţitorii ocupă spaţiu în dreapta lor) este invitat Preşedintele Republicii
Moldova care îi salută cei prezenţi. La intrarea Preşedintelui şeful Departamentului
Protocol diplomatic de Stat anunţă:
Doamnelor şi Domnilor, Preşedintele Republicii Moldova.
Urmează intonarea Imnului de Stat al Republicii Moldova. După intonarea imnului
şeful Departamentului Protocol Diplomatic de Stat începe prezentarea ambasadorilor:
Domnule Preşedinte al Republicii Moldova
Cu ocazia înmînării scrisorilor de acreditare,
Am onoarea să prezint:
1.Excelenţa Sa, Domnul.., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în
Republica Moldova.
2. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în
Republica Moldova.
3. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în
Republica Moldova, cu reşedinţa...
4. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în
Republica Moldova, cu reşedinţa...
5. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în
Republica Moldova, cu reşedinţa...
6. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar ti... în
Republica Moldova, cu reşedinţa...
7. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în

39
Republica Moldova, cu reşedinţa...
8. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în
Republica Moldova, cu reşedinţa...
9. Excelenţa Sa, Domnul..., Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al... în
Republica Moldova, cu reşedinţa...
Fiecare şef de misiune, după prezentare, trece la mijlocul sălii şi rosteşte: Excelenţă,
am onoarea să înmînez Excelenţei Voastre scrisorile care mă acreditează- în calitate
de Ambasador Extraordinar şi Plenpotenţiar al... în Republica Moldova, apoi
înmînează scrisorile care îl acreditează ca ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, se
fotografiază împreună cu Preşedintele (în dreapta acestuia) şi se retrage la locul său.
După înmînarea scrisorilor de acreditare de către toţi ambasadorii urmează discursul de
răspuns al Preşedintelui, la finele căruia toţi cei prezenţi sint invitaţi pentru a ciocni o
cupă de şampanie.
După terminarea ceremoniei primul se retrage Preşedintele, apoi şefii misiunilor
diplomatice care, în ritmul marşului de rămas bun şi însoţiţi de responsabilii de
protocol, părăsesc sediul Preşedinţiei.
Ambasadorii sînt conduşi pînă la uşă şi cu aceasta ceremonia de înmînare a
scrisorilor de acreditare ia sfîrşit.
Ţinuta - costum de culoare închisă, uniformă diplomatică sau costum naţional.
Pronunţîndu-ne asupra scrisorilor de acreditare de către şefii de misiune
străini,credem că formula în cauză avea mai multe avantaje vis-a-vis de modalitatea de
primire actuală. în primul rînd, primirea unui singur şef de misiune evidenţiază din
start importanţa pe care o acordă statul acreditar trimisului altui stat, relaţiilor spre care
tind ambele state, domeniile de interes comun etc. Deci, această procedură trebuie să ia
în consideraţie interesele actuale, atît politice, cît şi economice pe care le are Republica
Moldova în anumite regiuni şi spaţii geografice din lume. în al doilea rînd, înmînarea
scrisorilor de acreditare de către fiecare trimis al statului acreditant în parte poate
constitui un prilej pentru iniţierea unei mai strînse cooperări bilaterale pe viitor şi
contribui efectiv la implementarea în practică a obiectivelor strategice ale ţării. De

40
aceea, funcţionarii de protocol de la MAEIE vor trebui să facă o analiză reală a
practicii actuale de înmînăre a scrisorilor de acreditare la Preşedinţia Republicii
Moldova şi, dacă vor găsi de cuviinţă, să înainteze propunerile de rigoare conducerii
ţării.
Cu referire la numărul şi categoria de funcţionari diplomatici care trebuie să-1
însoţească pe şeful de misiune la ceremonia de înmînăre a scrisorilor de acreditare la
Preşedinţie, ceremonialul diplomatic al Republicii Moldova prevede prezenţa a două
persoane: a unui diplomat (fără a i se specifica rangul) şi a unui membru al familiei. La
acest compartiment practica internaţională variază.
De exemplu, în ianuarie 1995, înainte de înmînarea scrisorilor de acreditare de către
ambasadorul Republicii Moldova în Republica Elenă nota Ministerului Afacerilor
Externe al ţării în cauză specifica că la ceremonie puteau să asiste numai secretarul I al
ambasadei şi consulul, nicidecum consulul onorific. Exemple de acest gen pot fi aduse
mai multe.
În acest sens, poate că ar fi bine ca MAEIE să determine rangul diplomaţilor care îi
vor însoţi pe şefii de misiune străini la ceremonia de înmmare a scrisorilor de
acreditare, aşa cum se practică în mai multe ţări ale lumii.
În cele enumerate mai sus am dorit să meţionam faptul cum au evoluat normele
protocolare în cadrul întemeierii statului moldovenesc şi care au fost barierele care
stopau dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi înfiinţarea misiunilor diplomatice încă
din timpul presiunilor URSS-ului. Totuşi concepţia politicii externe a Republicii
Moldova a reuşit în cele din urmă să se dezvolte conform procticii internaţionale
bazîndu-se pe principiile raporturilor deschise cu toate ţările lumii, pe neamestecul în
afacerile interne ale altor state, pe neutralitatea statală şi supremaţia intereselor
general-umane asupra celor ideologice.

41
 Încheiere
La finele cercetării acestei teme am determinat importanţa majoră a
componentelor de ceremonial şi protocol în activitatea diplomatică, redînd accepţiunile
generale de abordare a acreditării diplomatice.
Astfel materialul prezentat în lucrarea dată vine să constate principalele norme şi
valori care corespund acreditării diplomatice. La început am încercat evaluarea din
punct de vedere a metode istoricismului autentic, relevind primele apariiţii ale
normelor de protocol care vizează acreditarea misiunilor diplomatice ,crearea primei
misiuni diplomatice şi evoluţia lor în contextul dezvoltării premergătoare a cursului
istoric. Am reuşit să evidenţiem principalele etape de apariţie ,dezvoltare şi
modernizare misiunilor diplomatice .
Evoluţia anterioară a normelor de protocol şi ceremonial diplomatic în
acreditarea misiunilor diplomatice şi in relaţiile internaţionale a fost mai instabilă.
Doar epoca antică a păstrat evoluţia transformatoare ele devenind extrem de utilizate

42
în Grecia Antică,Roma Antică (Colegiul Fetialilor), China şi India(Arthaşastra)
.Epoca medievală a lăsat o amprentă de umbră peste înfiinţarea misiunilor
diplomatice,care erau inutile în comunicarea cu triburile barbare care au invadat
Europa. Astfel numai în Bizanţ mai întîlneai legaturi diplomatice şi ceremonii de
acreditare a trimişilor străini,apogeul acestora ridicîndu-se în timpul domniei lui
Iustinian I.
Mai apoi înfiinţarea misiunilor diplomatice revene, în timpul Renaşterii
cultivîndu-se pe larg la curţile din Veneţia, Padova, Florenţa şi un secol mai tîrziu la
curtea lui Loudovic al XIV-lea la Paris , care devenise capitala inrigelor diplomatice
europene .
La fel în capitolul I găsim noţiuni teoretice de bază şi abordări juridice a normelor
protocolare pentru înfiinţarea misiunilor diplomatice.
Capitolul II a avut ca obiectiv reprezentarea accepţiunii generale a normelor de
protocol în acreditarea diplomatică şi importanţa acestora in relaţiile
internaţionale.Astefel a fost necesară demonstrarea şi importanţa :
1.acreditării-procedura specială prin care dreptul internaţional reglementează
afirmarea definitivă a calităţii de şef de misiune a unei persoane fizice care a primit
deja agrementul;
2. Scrisorilor de acreditare- acte prin care se constată calitatea oficială a şefului de
misiune şi se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să
exercite funcţiile sale de diplomat,astfel constituind instrumentul diplomatic, întocmit
după formele şi în terminologia proprie a dreptului diplomatic, semnate de către şeful
statului acreditant şi adresate şefului statului acreditar;
3. Condiţiilor şi premiselor necesare înfiinţării unei misiuni diplomatice-care în
baza protocolului şi ceremonialului diplomatic, pentru înfiinţarea unei misiuni
diplomatice este necesar întrunirea următoarelor două condiţii: să existe relaţii
diplomatice între cele două state şi să intervină un acord între ele pentru schimbul de
misiuni diplomatice;
4.Recunoaşterii (de iure şi de facto) - care pentru înfiinţarea unei misiuni

43
diplomatice este strict necesară ,permiţînd schimbul de agenţi oficiali care pot fi trataţi
ca reprezentanţi diplomatici.
În partea a doua a capitolului am încercat să demonstrăm importanţa înfiinţării
misiunilor diplomatice în Republica Moldova,ceremoniile de înminare a scrisorilor de
acreditare.Am dorit să accentuăm rolul Parlamentul Republicii Moldova în elaborarea
şi dezvoltarea bazei normativ-legislative a serviciului diplomatic şi politicii externe,
înfiinţarea misiunilor diplomatice, negocierea tratatelor internaţionale etc.
De asemeni am dorit să remarcăm rolul major al ambasadelor în dezvoltarea
relaţiilor cu alte ţări, bazate pe cooperare reciproc-avantajoasă, respect şi demnitate
naţională. În anul 2001 Republica Moldova avea deschise 19 ambasade acreditate în
mai multe state ale lumii (inclusiv prin cumul) şi 3 reprezentanţe permanente
acreditate pe lângă organizaţiile internaţionale.

Bibliografie:

Acte normative:
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice(18 aprilie
1961). Ratificată de parlamentul R.M. la 4 august 1992, nr. 1135-XII.
Învigoare pentru R.M.din 25 februarie 1993

Literatura generală

1. Harold Nicholson. Arta Diplomatică, Ed. Politică Bucureşti 1996

2. Jean Serres, Manual de practică protocolară, Bucureşti1992
3. Maliţa Mircea, Teoria şi practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972
4. Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, vol. II, Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1975

44
5. Ion Anghel .Drept diplomatic şi consular.Ed. Lumina Bucureşti 1996.
6. Alexandru Buruian. Întroducere în practica diplomatică.Cartier Juridic,Chişinău
2000
7. Alexandru Buruian. Drept diplomatic şi consular.Ed. Arc Chişinău 2001
8. Adolfo Maresca, Misiunea diplomatică,Bucureşti 1994,Ed.Cartier Juridic.
9. Alexandru Buruian. Relaţii internaţionale, politică exetrnă şi diplomaţie.Ed
Alma-Matter. Chişinău 2007.
10.Orest Tărîţă . Protocol , ceremonial, etichetă. Ed. Cartier Chişinău 2006.
11.Orest Tărîţă. Tratat de protocol şi comportament civilizat. Ed Bonus Chişinău
2007.
12.Ion Oprea Noul dicţionar universal al limbii române. Chişinău 2006.
13.V.Beniuc,Gh.Rusnac. Conceptele şi noţiunile de bază ale diplomaţiei.Dicţionar
14.Toma Georgescu, Uzanţe diplomatice, protocol şi relaţii internaţionale. Ed Sylvi,
Bcureşti, 2002,
15.www.mfa.gov.md
Anexe:

1.Convenţia de la Viena(1961)cu privire la relaţiile diplomatice

Art.1:
a) prin expresia „şef de misiune'' şe înţelege persoana însărcinată de statul acreditant să
acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii" se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului
misiunii;
c) prin expresia „membrii personalului misiunii" se înţelege membrii personalului
diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al
misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic" se înţelege membrii personalului
misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia „agent diplomatic" se înţelege şeful misiunii sau un membru al

45
personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic" se înţelege membrii
personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu" se înţelege membrii personalului
misiunii angajaţi ia serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular" se înţelege persoanele folosite în serviciul
casnic al unui membru al misiunii, care nu sînt angajaţi ai statului acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii" se înţelege clădirile sau părţile din clădiri şi din
terenul aferent care, Indiferent de proprietar, sînt folosite pentru realizarea scopurilor
misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.
Structura misiunilor diplomatice diferă de la ţară la ţară şi de la misiune la misiune.
în articolul 3 al Convenţiei sînt determinate funcţiile misiunilor diplomatice, care
constau în:
a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în
limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor
din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi ştiinţifice
între statul acreditant şi statul acreditar.
Şefii misiunilor diplomatice se împart în trei clase:
a) clasa ambasadorilor sau nunţiilor, care sînt acreditaţi pe lîngă şefii de stat;

46