Instrumente muzicale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Instrumente muzicale.

Instrumentele muzicale sunt utilizate în interpretarea compozițiilor muzicale și sunt de obicei
clasificate în patru mari grupe tradiționale: cu coarde, suflători din lemn, suflători din alamă și
instrumente de percuție, la care se adaugă suflători cu structură complexă și instrumentele
electronice. Acestea se folosesc pentru a crea muzica, fiind făcute din plastic, sârma, pânza etc.

Genuri muzicale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Genuri muzicale.
Există numeroase clasificări ale genurilor muzicale: vocal și instrumental, sacru și laic, cult și
comercial („de consum”), rock, de origine afro-americană, muzică electronică etc.

Istoria muzicii[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Istoria muzicii.

 Antichitate: s-au păstrat puține exemple de compoziții. Acestea sunt bazate pe moduri.
Instrumentele reprezentative ale Greciei Antice sunt lira (cu care este reprezentat Apollo) și
aulos (vedeți figura). Pitagora (aprox. 570 î.Hr. - 495 î.Hr.) a considerat că esența muzicii
este dată de rapoarte de numere simple proporționale cu lungimea
coardelor monocordului pentru diferite note.
 Evul Mediu (500-1400): cântul bizantin și gregorian domină discursul muzical. Leonin, un
compozitor asociat cu catedrala Notre Dame din Paris, a organizat aproximativ în anul 1200
primul cor pe mai multe voci.[6] Pentru următorii 400 de ani acesta a fost principalul mod de
exprimare muzicală. [7] Instrumentele muzicale importante au fost orga (inițial portabilă, de
proveniența bizantină) și lăuta (utilizată în muzica laică, de exemplu de trubaduri).
 Renaștere (1400-1600): muzica vocală corală domină. Vocile sunt combinate în feluri din
ce în ce mai complicate. Cântul gregorian stă la baza unei voci, nu a întregii compoziții
polifonice.
 Baroc (1600-1750): muzica rămâne polifonică, dar devine tonală (se trece de la moduri la
game). Instrumentele din familia viorii sunt perfecționate și muzica instrumentală se dezvoltă
mult. În tradiția vocală apare opera. Jean-Philippe Rameau (1683-1764) a considerat că
esența muzicii constă în combinarea vibrației coardelor cu o frecvență invers proporțională
cu lungimea acestora.
 Perioada clasică și romantică (1750-1910): muzica rămâne tonală, dar devine omofonă.
Pianul capătă o importanță deosebită.
 Secolul XX: Noi experiențe muzicale atonale, neoclasicism, jazz, blues, rock, etc. La
începutul secolului al XX-lea, Ernst Kurth (1886-1946) a propus idea conform căreia muzica
este în primul rând o senzație psihologică.
În România au fost compuse imnuri la mănăstirea Cozia în secolele al XIV-lea și al XV-lea.
Muzica laică a fost cultivată din secolul al XVII-lea la curțile domnești din București și Iași.
Conservatorul de Muzică și Declamație, cu filiale la București și Iași, a fost înfințat în anul 1864.

Educația muzicală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Educație muzicală.

Estetică muzicală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Estetică muzicală.
Notație muzicală[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Notație muzicală.

Analiză muzicală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Analiză muzicală.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Vedeți melodie.
2. ^ Vedeți armonie.
3. ^ Termenul de muzică a fost utilizat uneori pentru a descrie orice aranjament de sunete generate
în mod deliberat sau nu. In general, se presupune însă că sunetele sunt organizate într-un mod
inteligent.
4. ^ Termenul a avut o semnificație mai largă in Grecia Antică. Astfel, toate artele au fost considerate
intr-o oarecare măsură „muzică” (de aceea numele tuturor protectoarelor artelor este de muză). In
antichitatea târzie (Boetius, aprox. 480-524) sunt definite trei feluri de muzică: musica mundana (a
universului, a sferelor cerești), musica humana (armonia sufletului și a trupului, în sens filozofic)
și musica instrumentalis (muzica produsă de instrumente și voce, sens care s-a păstrat astăzi).
5. ^ Muzicologia studiază muzica și manifestările acesteia. Etnomuzicologia studiază aspectul
antropologic sau cultural al muzicii.
6. ^ Corul pe o singură voce a fost utilizat cu mult înainte, de exemplu în teatrul Greciei Antice.
7. ^ In tradiția ortodoxă s-a păstrat cântul pe o singură voce.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 The Harvard Dictonary of Music, Harvard University Press, ediția a 4-a, 2003.
 The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Macmillan Publishers Ltd., 2001.
 The Oxford Dictonary of Music, Oxford University Press, 2008

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Mică enciclopedie muzicală, Iosif Sava, Luminița Vartolomei, Editura Aius, Craiova, 1997
 Dicționar universal de muzică, Jean Lupu, Editura Litera, 2008 - recenzie
 O istorie a muzicii universale: De la Orfeu la Bach. 1, Ioana Ștefǎnescu, Editura
Fundației Culturale Române, 1995
 O istorie a muzicii universale: Opera romantică de la Rossini la Wagner, Ioana
Ștefănescu, Editura Fundației Culturale Române, 19

Echivalente în alte limbi[modificare | modificare sursă]

Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare circulație, iar acolo unde există
sintagme similare, înțelesul lor poate să difere. „Echivalările” oferite cel mai des expresiei
românești sunt franțuzescul musique légère și sintagma englezească easy listening (care s-a
răspândit și în alte limbi - de exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele muzicii
ușoare sunt împărțite între subgenurile music-hall, light music, beautiful music ș.a., astfel încât o
relație de echivalență precisă nu poate fi stabilită. Totuși, mergând pe criteriul limbii, nu se poate
conchide că muzica ușoară există numai în România (cu toate că, sintagma fiind autohtonă, vom
stabili muzica ușoară românească ca prim reper de comparație), ci este și situația altor culturi
(de pildă, cea italiană) care se apropie într-o măsură semnificativă de stilistica dată. Asemănarea
muzicii ușoare românești cu cea franceză, italiană ș.a.m.d. se justifică în primul rând ca un
număr de influențe exercitate din afară. (De pildă, o contribuție însemnată în anii șaizeci au avut-
o turiștii străini, veniți din toată Europa pe litoralul românesc al Mării Negre. Fie melomani care
aduceau cu ei înregistrări la modă în țara lor, fie interpreți străini care susțineau concerte, astfel
de surse erau de mare interes pentru artiștii români, angajați pe timpul verii la restaurantele de
pe litoral.)

Semnificații[modificare | modificare sursă]
Muzica ușoară, în conștiința publicului actual, își are rădăcinile situate nu mai devreme de anii
1950. În consecință, cadrul ei este determinat prin opoziție cu alte genuri ale muzicii de consum
(muzica rock, chiar și pop), în funcție de context. Uneori, ea este prezentată ca însumarea
tuturor acestor genuri și pusă în opoziție cu muzica de factură cultă.