IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

CURSUL IX

IGIENA APEI

IMPORTANŢA IGIENICO-SANITARĂ
ŞI SOCIAL-ECONOMICĂ A APEI

Apa este un component major şi indispensabil al oricărui organism. Conţinutul

organismului uman în apă este diferit: plasma conţine 90% apă, ţesutul nervos 70-89%,
ţesutul muscular 75%, ţesutul conjunctiv 60%, cel osos (fără măduvă) 25-30%, iar ţesutul
gras 20% apă. Proporţia de apă din organism variază cu vârsta:în ţesuturile tinere
proporţia apei este mai crescută (embrionul conţine între 80-95% iar nou-născutul la
termen 70%), în timp ce la adult, apa reprezintă 60-70% din greutatea corporală, iar la
persoanele în vârstă scade şi mai mult.
Repartiţia apei pe compartimente este următoarea: 50% este apă intracelulară,
15% se află în interstiţiu ca apă extracelulară şi 5 % apă intravasculară.
La copilul mic repartiţia este diferită: apa intracelulară reprezintă doar 25%, apa
interstiţială 45% adică de 3 ori mai multă ca la adult, de aceea copilul suportă mult mai
greu orice abatere de la aportul sau eliminarea normală a apei.
Omul poate trăi fără hrană până la 30 zile, dar lipsa aportului de apă poate fi
suportat maximum 5 zile. Dacă apa din ţesuturi scade cu 15%, viaţa omului este în
pericol.
Apa este considerată ca un constituent esenţial al materiei vii pentru următoarele
motive: este mediul favorabil de desfăşurare a tuturor proceselor fiziologice cum ar fi
absorbţia, difuzia şi excreţia, contribuind la menţinerea constantelor de bază ale
organismului:
 izotonia (presiune osmotică constantă),
 izotermia (temperatură constantă),
 echilibrul acido-bazic,
 metabolismul bazal.
Apa constituie mediul în care sub influenţa enzimelor dizolvate se petrec
biosintezele şi descompunerile ce caracterizează viaţa. În acest mod apa permite
desfăşurarea proceselor metabolice ce asigură refacerea permanentă a ţesuturilor vii, iar
produşii de catabolism din ţesuturi sunt preluaţi de apă şi transportaţi spre organele de
eliminare. De aceea se spune că toate vieţuitoarele, inclusiv omul trăiesc în apă şi sunt
scăldate permanent de aceasta.

Nevoile de apă individuale şi ale colectivităţilor umane

Necesităţile individuale de apă
Se referă la apa pe care trebuie să o consume individul pentru a contrabalansa
pierderile prin urină (1.500 ml), transpiraţie (500 ml), expiraţie (350 ml) şi tubul digestiv
(150 ml). În permanenţă trebuie să existe un echilibru între pierderile de apă menţionate
şi aportul acesteia pentru a evita deshidratarea cu consecinţele ei. Acest echilibru este

1
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

controlat de hipotalamus, hipofiză (hormonul antidiuretic) şi corticosuprarenală

(aldosteron).
Aportul de apă este cauzat de senzaţia de sete care apare atunci când pierderile de
apă ating 0,5% din greutatea corporală.
Nevoile zilnice pur fiziologice se estimează la 2 litri de apă pentru un adult de 60
kg, care locuieşte în zona temperată. Ingestia de apă zilnică trebuie să fie de minimum 1-
1,5 l, restul aportului fiind asigurat de apa ce intră în compoziţia alimentelor şi de cea ce
rezultă din metabolizarea trofinelor.
Apa ce rezultă din metabolizarea trofinelor:
 din 100 g lipide rezultă 107, g apă
 din 100 g glucide rezultă 55,1 g apă
 din 100 g proteine rezultă 41,3 g apă
 din 100 g alcool rezultă 117,4 g apă.

Nevoile individuale nu se rezumă la acoperirea pierderilor de apă ale

organismului, ci se asociază cu apa necesară pentru asigurarea igienei corporale, pentru
călirea organismului, creşterea rezistenţei nespecifice, nevoile de curăţenie a locuinţei şi
localurilor publice, prepararea alimentelor, spălarea veselei, curăţarea îmbrăcămintei şi
încălţămintei etc.
Recomandările necesarului de apă pentru nevoi individuale după OMS sunt: de
minimum 5 litri/24 ore şi optim 100 litri/24 ore.

Nevoile de apă ale colectivităţilor umane

Colectivităţile umane nu pot supravieţui fără un aport corespunzător de apă.
Aceste nevoi variază între 25-60 l/om şi pe zi şi pot fi împărţite în:
 nevoi urbanistice care sunt destinate salubrităţii publice (adică curăţirii
străzilor, a pieţelor publice), stropirii spaţiilor verzi, în scop decorativ şi
arhitectonic, şi implică consumul a 5-20 l apă/om şi pe zi;
 nevoi industriale care sunt foarte mari, depind de tipul industriei existente, de
nivelul producţiei;
 nevoile agrozootehnice de apă se referă la apa folosită pentru adăparea şi
igienizarea animalelor, salubrizarea adăposturilor, stropirea culturilor folosite
ca hrană a acestora, întreţinerea utilajelor, apa pentru irigaţii, pentru
piscicultură etc.
Determinarea cantităţii de apă necesară pentru industrie. Întreprinderile
industriale moderne sunt mari consumatoare de apă. Ele folosesc apa pentru diverse
scopuri: ca materie primă, solvenţi pentru separarea substanţelor cu densitate diferită,
spălarea unor produse sau purificarea altora, spălarea şi întreţinerea diverselor maşini şi
instalaţii etc.
Nevoile industriale de apă pot fi sintetizate astfel:
 apă necesară pentru procesele de fabricaţie (cu caracter tehnologic);
 apă pentru nevoile igienico-sanitare şi social-administrative;
 apă pentru combaterea incendiilor.

2
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

Determinarea cantităţii de apă necesară pentru unităţile agrozootehnice. Acest

necesar se referă la:
 necesarul de apă pentru creşterea şi îngrăşarea animalelor;
 udarea şi stropirea în sere, solarii, grădini, livezi, vii;
 nevoile de întreţinere a maşinilor agricole şi a atelierelor;
 nevoile igienico-sanitare ale lucrătorilor la locul de muncă;
 funcţionarea cantinei, a punctelor sanitare;
 spălatul şi stropitul spaţiilor de circulaţie şi a celor verzi;
 combaterea incendiilor.

SURSELE DE APĂ ŞI CARACTERISTICILE SANITARE

Circuitul apei în natură

Este important de a cunoaşte circuitul apei în natură pentru a înţelege cum s-au
format sursele de apă potabilă. Sub acţiunea căldurii soarelui, apele de suprafaţă (oceane,
mări, lacuri, fluvii, râuri) împreună cu apa din vegetaţie şi apa conţinută în porii solului
umed se evaporă în atmosferă. Această evaporare se soldează cu formarea norilor, care se
deplasează datorită curenţilor de aer. În momentul în care dă de temperaturi scăzute se
condensează şi cade la suprafaţa pământului sub formă de precipitaţii (ploi, grindină,
lapoviţă, zăpadă).
Apa atmosferică şi precipitaţiile constituie prima fază a circuitului apei în natură.
Dacă solul unde cad precipitaţiile este impermeabil şi înclinat, apele se scurg la
suprafaţa lui, constituind apele de suprafaţă curgătoare (fluvii, râuri, pâraie). Dacă terenul
este plat, apele stagnează şi formează apele de suprafaţă stătătoare (lacuri, bălţi, mlaştini).
Apele de suprafaţă constituie a doua fază a circuitului apei în natură
Dacă solul pe care ajung precipitaţiile este permeabil, apele se infiltrează prin
acesta până întâlnesc primul strat impermeabil, deasupra căruia acestea formează apele
subterane de mică adâncime (freatice). Deasupra următoarelor straturi impermeabile se
formează ape subterane de adâncime care constituie sursa ideală de apă potabilă, având în
vedere faptul că este protejată de stratul impermeabil de impurificare.
Apele subterane constituie următoarea fază a circuitului apei în natură
Apele subterane se deplasează în funcţie de înclinarea stratului impermeabil şi pot
ajunge la suprafaţa solului sub formă de izvoare, care pot contribui împreună cu
precipitaţiile care nu s-au infiltrat în sol, la formarea apelor de suprafaţă (mări, fluvii).
Fluviile se varsă în mări şi oceane, de la suprafaţa cărora apa se evaporă în atmosferă, şi
aşa continuă circuitul apei în natură.

Sursele de apă potabilă

Acestea sunt trei, care reprezintă cele trei faze ale circuitului apei în natură:
 apele subterane (freatice şi de adâncime);
 apele de suprafaţă;
 apele de precipitaţii (ape meteorice).

3
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

Apele subterane
Aceste ape au următoarele surse: infiltrarea apei de precipitaţii prin straturile
solului, infiltrarea apei mărilor şi lacurilor prin albiile acestora, condensarea vaporilor de
apă din aerul teluric şi condensarea vaporilor degajaţi de magmele din profunzime. Ele se
împart în ape freatice şi de adâncime.
Apele freatice
Sunt apele ce se acumulează deasupra primului strat impermeabil al solului, cu
nivel hidrostatic liber, uşor contaminabilă, nu are presiune şi în plus debitul şi
proprietăţile sunt variabile. Colectivităţile rurale se alimentează de regulă din apele
freatice, fiind uşor abordabile; fântânile au 2-3 metri până la 10-12 metri adâncime.
Captarea lor trebuie făcută cu mari precauţii: în amonte de centrele populate şi
obiectivele industriale, priza de apă să fie acoperită de un sol filtrant suficient,
amenajarea să se facă corespunzător cu asigurarea unei zone de protecţie sanitară.
Apele de adâncime
Sunt acele ape ce se formează deasupra următoarelor straturi impermeabile,
subiacente primului strat. Stratul impermeabil inferior permite acumularea apei, iar cel
superior o acoperă şi asigură protecţia acesteia. Fiind între două straturi impermeabile,
apa se află adesea sub presiune.
Ele au proprietăţi pe baza cărora sunt considerate cele mai bune surse de apă
potabilă:
 sunt ferite de impurificări şi contaminări;
 au proprietăţi fizico-chimice stabile, dar concentraţii mari de amoniu din
cauza proceselor chimice şi biochimice din sol;
 oxigenul dizolvat scade cu adâncimea apei, poate deveni zero, deoarece este
consumat pentru oxidarea substanţelor organice şi minerale din apa care s-a
infiltrat;
 conţinutul în cloruri, sulfaţi este scăzut, iar aceştia din urmă sunt reduşi la
hidrogen sulfurat;
 conţinutul în substanţe humice este neînsemnat, oxidabilitatea fiind redusă;
 apa este ireproşabilă din punct de vedere bacteriologic;
 excepţii în ceea ce priveşte conţinutul de substanţe organice (humice) se
întâlnesc în vecinătatea depozitelor subterane de turbă;
 sunt în general mineralizate, în funcţie de natura rocilor traversate, pot conţine
compuşi ai fierului, manganului, calciului, magneziului şi uneori gaze (bioxid
de carbon, amoniac, hidrogen sulfurat);
 apele mineralizate intens nu se folosesc ca apă potabilă.

Apele de adâncime îndeplinesc de obicei condiţiile de potabilitate, fiind sursa cea

mai bună de apă potabilă. Cantitativ nu pot acoperi nevoile colectivităţilor mari şi uneori
se pot polua, când abordarea lor nu se face corect, sau sunt prezente fisuri, gropi,
excavaţii la nivelul solului, ce permit pătrunderea impurităţilor etc.

4
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

Apele de suprafaţă
Acestea cuprind două tipuri: ape curgătoare (fluvii, râuri, pâraie, torenţi) şi ape
stătătoare (mări, oceane, lacuri).
Ele provin din precipitaţiile atmosferice, topirea zăpezilor şi din izvoare şi curg
sau staţionează în funcţie de înclinarea solului.
Apele curgătoare
Cele permanente (râurile şi fluviile) se pot folosi ca surse de aprovizionare cu apă.
Compoziţia lor este variată de la izvor la vărsare, şi de la un mal la altul. Debitul lor
constituie un criteriu important în alegerea ca sursă de apă potabilă şi acesta variază de la
valori mari, care pot provoca inundaţii (dezgheţ, ploi torenţiale) până la debite foarte
reduse (perioade de secetă). La proiectarea instalaţiilor de aprovizionare cu apă se ia în
consideraţie debitul minim anual asigurat tot timpul anului.
După precipitaţii intense sau dezgheţuri, volumul lor creşte, iar mineralizarea
scade prin diluţia mare, pe când în de temperaturi crescute, în urma evaporării intense
gradul de mineralizare creşte. Solul (albia apelor curgătoare) exercită o influenţă
considerabilă asupra compoziţiei chimice a apelor iar sursele de poluare determină
conţinutul în substanţe organice. Compoziţia chimică a apei curgătoare depinde foarte
mult de proporţia între cele două surse de alimentare ale râului: precipitaţii, alimentare
subterană, (din apele freatice).
Apele de şiroire după ploi şi dezgheţ spală terenurile agricole, străzile antrenând
impurităţi de tot felul, ca urmare creşte conţinutul de substanţe organice şi minerale,
germeni, ouă de paraziţi, suspensii, îngrăşăminte, pesticide în apele curgătoare.
Datorită conţinutului crescut în substanţe organice, germeni microbieni etc. apele
de suprafaţă nu pot fi folosite în alimentarea populaţiei decât după o prealabilă tratare în
cadrul uzinei de apă.
Apele stătătoare
Lacurile naturale constituie o sursă mai bună de apă potabilă comparativ cu apele
curgătoare atunci când au debite mari. Ele prezintă avantajul că având bazinul de
alimentare mai redus în comparaţie cu apele curgătoare, sunt mai bine apărate de poluare.
În zonele de munte, lacuri au apa curată din cauza timpului îndelungat de
staţionare a apei (adevărate bazine de sedimentare).
Deşi sunt ape stătătoare, apa lor nu este imobilă, deoarece din cauza diferenţelor
de temperatură iau naştere curenţi verticali, până la adâncimi de 30 de metri. De
asemenea, vânturile de la suprafaţa lacurilor creează curenţi orizontali până la adâncimea
de 10 metri.
Deşi este agitată, apa din lacuri are o dispoziţie stratificată chimic şi microbian, de
aceea este posibilă o captare a apei la adâncime cu calităţile dorite.
Lacurile de acumulare pot fi folosite pentru diverse scopuri (furnizarea de energie
electrică, irigaţii, piscicultură) dar şi în aprovizionarea cu apă a centrelor populate.
Apa mărilor şi oceanelor are o compoziţie chimică complexă, conţinând săruri
(3,5%) constituite în proporţie crescută din clorură de sodiu (78%) şi altele, cum ar fi
clorura şi sulfatul de magneziu, în proporţii mai mici bromura de magneziu, carbonatul
de calciu etc. Pentru a fi folosită ca apă potabilă, apa mărilor şi oceanelor necesită
tratamente speciale, care să asigure în primul rând o desalinizare corespunzătoare.

5
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

POLUAREA APEI

Poluarea naturală
Aceasta este pasageră şi este dată de reziduuri organice descompuse, de
microorganisme, resturi vegetale, cadavre aduse de apa de precipitaţie, clorura de sodiu
pe terenurile sărate. Toţi aceşti poluanţi intră în descompunere şi ca atare necesită oxigen,
de aceea duc la reducerea acestuia din apă şi ca urmare la scăderea ecosistemului acvatic.
Când nu mai este oxigen descompunerea se face în condiţii anaerobe şi se formează
metan, hidrogen sulfurat, amoniac, care duc la dispariţia peştilor şi dezvoltarea unor
specii de organisme anaerobe.
În apele stătătoare, în aceste condiţii se întâlneşte “înflorirea apei” care constă în
dezvoltarea în masă a unor specii de alge şi diatomee ceea ce duce la modificarea culorii,
a mirosului, apa devine toxică.

Poluarea artificială
Este cauzată cel mai frecvent de apele uzate, care rezultă din folosirea apei pentru
diverse scopuri. Poluarea poate fi de natură chimică, fizică, biologică.
Poluarea chimică provine din procesele industriale şi este dată de diverse
substanţe chimice care imprimă gust, miros, culori particulare, creşte turbiditatea, scade
oxigenul dizolvat, se modifică pH-ul, calităţile biologice, poate genera intoxicaţii acute
sau cronice.
Poluarea fizică este dată de suspensiile organice şi/sau minerale care cresc
turbiditatea apei ce influenţează penetrarea radiaţiei solare şi ca atare flora şi fauna
acvatică. Această poluare fizică poate fi şi de origine termică cu ape calde, ce
influenţează viaţa florei şi faunei.
Poluarea biologică este dată de bacterii, virusuri, protozoare, helminţi etc. care
pot determina patologia hidrică de natură infecţioasă.
Patologia radiologică este datorată utilizării substanţelor radioactive, care se
concentrează în fitoplancton şi zooplancton, în peştii care se hrănesc cu fito- şi
zooplancton, iar prin ingestia speciilor marine se contaminează omul care se găseşte la
capătul lanţului trofic alimentar.

Sursele de poluare ale apei

Acestea sunt de două categorii: surse organizate şi surse neorganizate.

Sursele organizate de poluare

Sunt reprezentate de apele reziduale rezultate din colectivităţile umane. Ele sunt
produse în mod permanent, sunt cunoscute şi ca atare nu ridică probleme pentru
comunitate, atunci când sunt corect tratate înainte de deversare.
Apele reziduale pot fi după originea lor: comunale, industriale şi zootehnice.
Apele reziduale comunale provin din locuinţe, instituţii publice şi se
caracterizează printr-o încărcătură bogată de substanţe organice, germeni (bacterii,
virusuri) şi paraziţi, substanţe chimice utilizate în gospodărie (detergenţi, insecticide) şi
ca atare prezintă un risc infecţios ridicat.
Apele reziduale industriale au o structură variabilă după profilul industriei ce le
generează. Pot conţine substanţe potenţial toxice (reziduuri de petrol, fenoli, crezoli,

6
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

cianuri, metale grele) şi microorganisme (industria alimentară, pielării), ele prezintă în

special risc toxic.
Apele reziduale zootehnice provin din unităţi de creştere a animalelor, conţin
germeni în cantitate mare, substanţe organice, antibiotice, biostimulatori, pesticide şi
prezintă risc infecţios şi toxic.

Sursele neorganizate de poluare

Aceste surse au caracter accidental, temporar. Ele nu sunt cunoscute şi de aceea
sunt greu de stăpânit. Este vorba de deversări ale reziduurilor provenite din activităţile
umane din apropierea surselor de apă şi de apele meteorice care spală solul ce are o
încărcătură biologică şi chimică variată şi în final ajung în apele de suprafaţă.
Reîntoarcerea în râuri sau lacuri a apelor de irigaţie a terenurilor agricole, care de regulă
sunt tratate cu pesticide, fertilizante constituie un alt prilej de poluare neorganizată a
cursurilor de apă.

IMPACTUL POLUĂRII APEI ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE

Nitraţii se găsesc în mod normal în cantităţi mici provenind din mineralizarea

substanţei organice. În situaţii particulare concentraţia poate creste datorita: antrenării lor
din solurile intens mineralizate; pătrunderii în apa a substanţelor organice provenite din
solurile intens poluate cu reziduuri organice; antrenarea din solurile tratate cu
îngrăşăminte azotate.
Consumul de apa cu nitraţi determina apariţia intoxicaţiei cu nitraţi -
methemoglobinemie. Boala apare și în urma consumului de alimente vegetale cultivate pe
terenuri fertilizate (spanac, pătrunjel, morcovi, ţelină).
Mecanismul de îmbolnăvire - este reprezentat de transformarea nitraţilor în nitriţi
ceea ce determina apariţia îmbolnăvirii. Nitraţii sunt resorbiţi în partea superioara a
intestinului care este aproape sterila. În prezenta germenilor și la un pH peste 4 apare
transformarea nitraţilor în nitriţi. Flora nitrat-reducătoare este flora intestinala
reprezentata în special de Enterobacteriacee: Salmonella, Colibacili, Proteus,
Streptococul fecal, Stafilococ, Bacilus cereus, Bacilus subtilis. Nitritul se combina cu
hemoglobina formând methemoglobina, o hemoglobina la care fierul este oxidat la fier
trivalent, iar oxigenul este legat de molecula și nu poate fi eliberat în ţesuturi.
Clinic apare cianoza fetei și a extremităţilor, dispnee, tahicardie, convulsii,
diaree/constipaţie.
Gravitatea bolii depinde de cantitatea de methemolobina formată:
 10 - 25% forma uşoară de boala;
 25 - 45% forma medie de boala;
 50% forma grava de boala.

Sunt afectaţi copiii de la 0 la un an alimentaţi artificial la care:

7
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

 aciditatea sucului gastric este redusă;

 hemoglobina fetală are o reactivitate crescută;
 cantitatea de sânge este redusă;
 ingestia de apă este crescută comparativ cu adultul;
 lipseşte enzima ce desface complexul.

În intoxicaţia cronică apare scăderea rezistentei la infecţii și dezvoltarea fizica

lenta (concentraţii ale methemoglobinei de 5-10%).
Tratamentul consta în întreruperea consumului de apa cu nitrat/nitrit;
administrarea de albastru de metilen sau vitamina C; profilaxia impune cunoaşterea
concentraţiei de nitrat/nitrit din apa și alegerea corecta a sursei de apa.

Substanţele pesticide sunt folosite pentru distrugerea dăunătorilor (insecticide,

fungicide, erbicide).
După tratare
 o parte din substanţa este fixată în sol și încorporată în plante,
 o parte rămâne în cantităţi reziduale pe suprafaţa solului,
 o parte este antrenată de apa de precipitației în apa subterană sau de suprafaţă
 o cantitate mică se volatilizează în aerul atmosferic.

Pesticidele au toxicitate variabilă, fiind rezistente la atacul chimic și biologic,

persistând mult timp în mediul ambiant.
Sursele de apa sunt poluate prin:
 tratarea solului pentru creşterea producţiei agricole;
 deversarea de ape reziduale din industria de sinteza;
 tratarea apelor de suprafaţa pentru combaterea insectelor;
 antrenarea pesticidelor din sol prin apa de irigaţie;
 tratamente aeriene.
Persistă timp îndelungat (de la 2 săptămâni la 2 ani) și determină:
 modificarea proprietăţilor organoleptice ale apei;
 concentrarea în organismele acvatice;
 interfera cu mineralizarea naturala a substanţei organice din apa;
 au o toxicitate redusa pentru populaţia piscicola;
 scad eficienta staţiilor de tratare.
Clinic determina apariţia unor efecte acute sau cronice în funcţie de tipul de
substanţa utilizat.

Detergenţii sunt substanţe cu proprietăţi de curăţire, sunt agenţi de suprafaţă care

scad tensiunea superficiala a lichidelor cu care vin în contact.
Chimic sunt neionici și ionici.
În apă apar prin deversarea apelor menajere / industriale și prin tratarea terenurilor
agricole.
Efecte
 modifică proprietăţile fizico-chimice și organoleptice ale apelor;

8
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

 în prezența sărurilor de calciu și magneziu produc spumare;

 distrug populaţia piscicolă;
 perturbă tratarea apei prin împiedicarea sedimentarii particulelor în suspensie.
Toxicitatea este scăzută manifestându-se la 1g/kg corp astfel că intoxicaţia apare
doar rar; modificarea tensiunii superficiale determina modificarea permeabilităţii
mucoasei digestive ceea ce favorizează pătrunderea altor substanţe cu efect toxic sau
cancerigen; au efect alergizant.

Substanţele cancerigene sunt substanţe ce au un efect probabil cancerigen.

Argumentele pentru rolul cancerigen sunt:
 creşterea incidenţei bolii canceroase la populaţia ce consuma apă provenită
din surse poluate;
 populaţia piscicolă provenită din apele poluate prezintă îmbolnăviri cu
caracter malign;
 animalele de laborator expuse la aceste substanţe demonstrează caracterul lor
oncogen și teratogen.
Poluarea apei apare în condiţiile: apelor necorespunzător tratate; a poluării
accidentale a apei din conducte; vopsirii sau tratării conductelor.
Hidrocarburile policiclice aromate provin din apele uzate menajere și industriale.
Reprezentantul de baza este 3,4 benzpiren. Ele se concentrează în organismele marine
(plancton, moluşte, peşti), iar tratarea apei determină îndepărtarea lor în proporţie de 20 -
100%.
Nitrozaminele și nitrozamidele sunt sintetizate din nitrat/nitrit și aminele prezente
în apa sau în plantele acvatice şi peşti. Nitrozaminele determina cancer de ficat, esofag,
pulmon, rinichi, în timp ce nitrozamidele sunt responsabile de apariţia cancerului gastro-
intestinal.
Trihalometanii se formează prin dezinfecţia apei cu clor. Acţionează asupra
parenchimului hepatic, a rinichiului și sistemului nervos.
Substanţele radioactive naturale și artificiale pot avea efecte negative asupra
organismului. Cele naturale provin din sol, iar cele artificiale apar în urma deversării
apelor uzate contaminate radioactiv. Este periculoasa iradierea interna prin emisiuni alfa
și beta din substanţele radioactive.

AUTOPURIFICAREA APEI
Autopurificarea apelor de suprafaţă: debarasarea de impurităţile primite, încât
după un anumit timp acestea să poată ajunge la calităţile pe care le-am prezentat înainte
de poluare.

Apele de suprafaţă
Acestea pot conţine impurităţi de natură minerală (particule de argilă sau nisip
suspendate în apă) ce provin de la izvoare sau sunt aduse de afluenţi, care se depun atunci
când pe parcurs viteza de curgere a apei scade. Impurităţile de natură organică ajung în
apele de suprafaţă odată cu apele reziduale neepurate ale localităţilor şi întreprinderilor
industriale.

9
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

Substanţele poluante ale apelor de suprafaţă pot fi de două tipuri după

comportamentul lor în mediul acvatic:substanţe care persistă nemodificate, nefiind
supuse procesului de autopurificare şi substanţe care se descompun, fiind biodegradabile.
Exemple de substanţe care nu se modifică: clorurile reprezintă un exemplu tipic,
concentraţia lor în apă depinzând de diluţie. Din contra, amoniacul este o substanţă care
este supusă procesului de autopurificare, trece în nitrit prin oxidare şi ulterior în nitrat
prin acelaşi proces chimic. Acesta este asimilat de alge şi apoi de organismele animale.
Reziduurile de carbohidraţi sunt descompuse până la bioxid de carbon care trece în aer.
Metalele grele pot fi precipitate sub formă de săruri insolubile şi îndepărtate prin
sedimentare.
Rapiditatea reacţiilor depinde de temperatură, pH, concentraţia altor substanţe,
măsura în care râul este acomodat la o atare poluare. Stabilizarea, respectiv oxidarea
nitriţilor în nitraţi sau a sulfiţilor în sulfaţi se efectuează rapid.
O atenţie deosebită trebuie acordată efectului poluării asupra conţinutului în
oxigen solvit, deoarece trebuie ca poluarea să nu cauzeze scăderii neacceptabile ale
concentraţiei oxigenului solvit.
Nitraţii şi fosfaţii reprezintă substanţe nutritive care în lacurile cu ape dulci
determină o puternică proliferare a algelor (înflorirea apei) ce conferă miros şi gust
neplăcut apei. Tratarea clasică a apelor reziduale menajere în cadrul staţiilor de epurare
nu are efect de prevenire a îmbogăţirii efluentului cu substanţe nutritive, deoarece
produşii finali ai epurării sunt nitraţii, fosfaţii, carbonaţii, care de fapt reprezintă
principalele substanţe eutrofizante.

Procesele de autopurificare
Sunt constituite din procese fizice, chimice, biologice şi biochimice.
Procesele fizice au un rol important în autopurificarea apei şi constau în: diluţie şi
amestec, sedimentare, acţiunea radiaţiilor solare şi a temperaturii apei.
Diluţie şi amestec : după deversarea apelor reziduale într-un receptor (fluviu, râu,
lac) are loc diluţia acestora care depinde de raportul dintre debitul receptorului (Q) şi cel
al efluentului (q). Diluarea apelor reziduale în apa râului este condiţionată de amestecul
complet al apelor reziduale cu apa bazinului receptor; cu cât receptorul este mai
tumultuos şi mai puţin întins, amestecul se face mai bine şi mai repede.
Sedimentare: depunerea treptată a substanţelor minerale şi organice în suspensie
în albia râului, care se face cu viteze diferite în funcţie de greutatea particulelor,
temperatura apei (sedimentarea este influenţată pozitiv de temperatură), adâncimea ei
(invers proporţională cu aceasta) şi în special de viteza de curgere (sedimentarea este mai
rapidă cu cât viteza de curgere este mai mică). Odată cu particulele sedimentează şi
germenii, paraziţii, care sunt absorbiţi de acestea.
Radiaţiile solare prin componenţa UV acţionează la suprafaţa apei, cu condiţia ca
aceasta să fie transparentă, exercitând un efect bacteriostatic şi bactericid.
Temperatura apei influenţează supravieţuirea germenilor patogeni în apă, care
sunt obişnuiţi cu temperatura corpului uman sau animal şi nu întâlnesc condiţii prielnice
de supravieţuire în apă. În mod indirect temperatura apei influenţează reacţiile chimice şi
biochimice care au loc în apă şi care contribuie la autopurificarea acesteia.

10
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

Procesele chimice au un rol secundar în autopurificare. Este vorba de reacţii de

oxidare, reducere, neutralizare, adsorbţie, absorbţie, precipitare, floculaţie, care au loc în
masa bazinului receptor.
Procesele biochimice duc la transformarea şi descompunerea a materiei organice.
Pentru desfăşurarea acestor procese participă microorganisme (bacterii, ciuperci)
specializate în procesele respective. Are loc scindarea moleculelor cu greutate moleculară
ridicată şi mineralizarea lor.
Modul şi intensitatea descompunerii substanţelor organice sunt influenţate de o
serie de factori: temperatura apei, însorirea, pH-ul apei, tensiunea oxigenului (dacă
oxigenul este abundent, procesele de descompunere vor fi realizate pe cale aerobă, dacă
acesta lipseşte procesele sunt anaerobe iar produşii finali rezultaţi sunt diferiţi) etc.
Substanţele organice pot fi uşor degradabile (ape reziduale menajere) sau greu
biodegradabile (reziduuri petroliere, celulozice, fenoli, detergenţi).
În concluzie, apele uzate trebuie reintroduse în circuitul apei în natură, iar
asigurarea menţinerii sanogenităţii apei bazinelor receptoare reclamă tratarea apelor
uzate, eliminând din ele tot ceea ce este nociv sau toxic pentru flora acvatică, încât
activitatea purificatoare a acesteia să nu fie perturbată.

IMPACTUL MICROELEMENTE DIN APĂ

ASUPRA STĂRII DE SĂNĂTATE

Apa conţine un număr mare de substanţe minerale importante pentru sănătatea

umana. Vom insista asupra fluorului și iodului din apa.

Fluorul este larg răspândit pe sol sub forma de fluoruri.

Sunt bogate în fluor solurile fosfatice, terenurile agricole îngrăşate cu produse
fosfatice și cele din apropierea surselor industriale. Apa este o sursa esenţială de fluor
datorita absorbţiei crescute.
Importanța pentru organism - fluorul este preluat din mediu sub diferite forme
chimice care influenţează gradul de absorbţie. Absorbţia, distribuţia și fixarea în ţesuturi
are loc foarte rapid (minute). Fluorul absorbit se fixează 99% în ţesutul dur osos și dentar
și 1% în ţesuturile moi.

Carența este asociată cu caria dentară, ce reprezintă o distrugere locală și

progresivă a dinţilor. Caria dentară apare datorita carenței de fluor, alimentaţiei deficitare,
masticaţiei deficitare, lipsei igienei bucale, absentei radiaţiei ultraviolete.
Modul în care intervine fluorul este explicat prin faptul că
 transformă hidroxiapatita în fluoroapatita, ceea ce creşte rezistența dinţilor;
 exercită un efect bactericid prin inhibarea metabolismului bacterian;
 exercită un efect antienzimatic la nivelul smalțului.

Concentraţiile optime de fluor sunt de 0,7 - 1,5 mg/dm³.

Profilaxia carentei de fluor se realizează prin:

11
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

 fluorizarea apei este metoda cea mai des folosită datorită unui consum relativ
constant de apă;
 suplimentarea orală implică administrarea comprimatelor de la naştere şi până
la sfârşitul perioadei de creştere;
 aplicaţiile locale prin pasta de dinţi, soluţii de clătit gura;
 fluorizarea laptelui, a sării de bucătărie;
 alimentaţia echilibrată.
Excesul de fluor are efecte nocive deoarece determina apariţia intoxicaţiilor acute
și cronice.
Intoxicaţiile acute apar accidental și pot duce la deces prin inhibarea enzimatica
ceea ce perturba generarea și transmiterea influxului nervos.
Intoxicaţiile cronice apar în condiţiile expuneri la doze ce depăşesc necesarul,
ceea ce determina cumularea fluorului în oase şi dinţi.
În dinţi apare fluoroza dentară, manifestată prin pete albe opace, de diferite nuanţe
de galben-maro ajungând pana la negru (în funcţie de gravitatea bolii). Dinţii sunt cretoşi,
friabili, în formele grave asistam la o edentare totala.
La concentraţii de peste 5mg/dm³ apare afectarea scheletului manifestata prin
osteoscleroza evidenta la nivelul coloanei vertebrale (calcificări ligamentare, osteofite) și
a oaselor lungi (exostoze). În formele severe apar deformări anchilozante (osteofibroza
anchilozanta). Modificările osoase apar datorita perturbării homeostaziei calciului ceea ce
duce la fracturi osoase spontane.

Iodul este prezent în apa, alimente și sol. Solul argilos este bogat în iod în timp ce
solul nisipos este sărac. Alimentele vegetale sau animale conţin concentraţii variate de
iod, cele mai bogate fiind cele din mediul marin. Apa aduce doar 10-15% din necesar, dar
este importanta prin reflectarea aportului de iod din alimente și sol. Sunt bogate în iod
apele marine, cele dulci sunt sărace, dar cele de profunzime au un conţinut mai mare
comparativ cu apele de suprafaţa.
Importanța pentru organism - iodul intra în structura hormonului tiroidian și o
cantitate mica este prezenta în muşchi, ficat, piele, ovar. Se absoarbe în proporţie de 80 -
90% sub forma de ioduri, trece în sânge și apoi în ţesutul tiroidian.
La acest nivel se combina cu tirozina din moleculele de tireoglobulina și formează
mono și diiodotirozina. Cuplarea a doua molecule de diiodotirozina formează tiroxina sau
hormonul activ.
Acest proces este controlat de tireostimulina hipofizara ce determina pătrunderea
iodului în foliculul tiroidian. În lipsa iodului producerea hormonului tiroidian este
perturbata astfel ca hipofiza reacţionează eliberând hormon tireotrop și determinând
creşterea de volum a glandei.

Deficitul de iod
 apele de suprafaţa sunt mai carenţate în iod;
 apele de profunzime au un conţinut variat de iod;
 carența de iod se asociază cu un conţinut crescut de substanţe organice și o
duritate crescută (probabil apare scăderea asimilării iodului).

12
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

Deficitul relativ de iod apare în situaţia:

 tratării apei la nivelul staţiei;
 prezentei bromului și cobaltului în cantităţi mari reduce morbiditatea prin guşa
chiar daca iodul este în cantităţi mici;
 manganul interfera sinteza hormonului;
 alimentele bogate în tiocianaţi (varza, gulii) scad utilizarea iodului și sinteza
hormonului sau au efect inhibitor asupra cuprului din enzimele de oxidare,
ceea ce are efecte negative asupra sintezei hormonului tiroidian;
 excesul de nitraţi în mediul alcalin are efecte guşogene.

Nu se poate stabili o corelaţie absolută între prezenta iodului şi apariţia guşei

endemice. Guşa endemica este o afecţiune plurifactorială, în care intervin factori
endogeni și exogeni, dar carența de iod joacă un rol important.
Profilaxia implică în primul rând dozarea iodului, carenta fiind diagnosticata în
condiţiile eliminării sub 50μg/24 ore sau 50 μg/g de creatinina.
Profilaxia se realizează prin iodarea sării de bucătărie (15-25mg/kg) sau
administrarea de tablete de iodură de potasiu (copii sub 6 ani 1/2 comprimat pe
săptămână, peste 6 ani un comprimat/săptămână, gravide 2 comprimate/săptămână).
Guşa endemică se manifesta prin: scăderea metabolismului bazal; fatigabilitate;
lentoare în activitate; scăderea rezistentei la frig; creştere lenta; retard mental;
macroglosie; hipogonadism; bradicardie; mixedem; întârziere în mineralizarea osului și
în apariţia dinţilor.

MINERALIZAREA APEI
ŞI IMPLICAREA EI ÎN BOLILE CARDIOVASCULARE

Bolile cardio-vasculare au o etiopatogenie incomplet elucidată, intervenind

factori: genetici; metabolici; stres; obiceiuri alimentare aberante; obezitate; sedentarism;
consum exagerat de alcool, tutun.
La aceşti factori se adaugă unul nou reprezentat de aportul de elemente minerale
din organism. Pentru acest factor se ia în consideraţie aportul hidric care este constant și
uşor de evaluat. Există o corelaţie invers proporţională între incidenţa și mortalitatea prin
boli cardio-vasculare și conţinutul de elemente minerale din apă.

Au fost elaborate 3 teorii care nu au fost confirmate încă:

 unul sau mai mulţi constituenţi ai durităţii apei acţionează protector;
 unul sau mai multe microelemente din apele dure au acţiune protectoare;
 în apele moi există substanţe chimice ce au efecte nefavorabile asupra
aparatului cardio-vascular.

Majoritatea informaţiilor susţin primele doua ipoteze.

Sărurile de calciu şi magneziu ce formează duritatea apei protejează aparatul

cardio-vascular.

13
 IGIENĂ ȘI EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE
SPECIALIZAREA A.M. 2012 / 2013

Rolul ionilor de calciu în protecţia aparatului cardiovascular a fost confirmat prin

date epidemiologice și experimentale. În condiţiile consumului de apa dura apare
scăderea indicelui de mortalitate și a frecvenței morţii subite.
La animalele de laborator carența de calciu determină apariţia modificărilor de
electrocardiogramă: aritmii și scăderea intervalului QT. Persoanele decedate prin boli
cardio-vasculare prezintă concentraţii mici de calciu în ser, muşchiul inimii și în peretele
arterelor coronare.
Magneziul este implicat în reglarea metabolismului intermediar al lipidelor,
proteinelor și glucidelor; el este modulatorul principal al activităţii muşchiului cardiac;
complexul Mg ATP reprezintă substratul reacţiilor enzimatice ce stau la baza contracţiei
și relaxării musculare; intervine în reglarea pompei de Na la nivel trans-membranar.
Experimental carenţa de magneziu se însoţeşte de modificarea ECG, de aritmii,
hipertensiune arteriala și tromboza coronariana.

În apele dure conţinutul de microelemente este crescut.

Tulburările apar în situaţia în care acestea sunt în cantităţi dezechilibrate.

Microelemente care determină efecte benefice la nivel cardiovascular

Cromul scade cu înaintarea în vârsta, până la dispariţie în zonele cu morbiditate

crescută. La bolnavii după infarct miocardic și la cei cu ateroscleroză concentraţia
cromului în ţesuturi este mult scăzută.
Cromul, zincul, manganul și vanadiul influenţează favorabil metabolismul
lipidelor și ar împiedica instalarea aterosclerozei.
Zincul împreuna cu manganul diminua lipidele din organele interne, inclusiv din
ficat.
Manganul pare a avea un efect lipotrop important, el contribuie la reglarea
metabolismului lipidic mai ales atunci când organismul dispune de colina adusă prin
alimente. Are efect hipo-colesterolemiant și previne sau diminuă modificările
aterosclerotice de la nivelul vaselor. Contribuie la oxigenarea ţesuturilor și a miocardului.
Vanadiul are rol important în transportul oxigenului, datorita capacităţii sale de
formare a unor compuşi cu valenţe diferite.

Microelemente care determină efecte nefavorabile la nivel cardiovascular

Cuprul în exces intensifică oxidarea grăsimilor, modificând metabolismul lipidic.

În sângele bolnavilor ci infarct miocardic s-au dozat cantităţi crescute de cupru.
Cadmiul în concentraţii ridicate favorizează hipertensiunea arteriala și atero-
scleroza.

14