LĂCĂTUȘU ȘTEFANIA-ELENA 1

ROMÎNĂ-ENGLEZĂ

TEORII ACTUALE DESPRE NUMELE PROPRII DE PERSOANĂ

Aparenta lor a facut ca observatiile sa se limiteze la distinctia nume propiu/nume comun:

-La nivel morfologic, paticularitatile de gen si de numar
-La nivel sintactic, incompatibilitatea fata de dteminati
-La nivel semantic,rolul referential de individualizare.
Cu toate acestea, despre numele proprii se vorbeşte de mai bine de un secol, dar nu în lingvistică, ci în
logică şi filosofie sau în antropologie. În mod paradoxal, tocmai trăsătura care reprezenta motivul
plasării numelui propriu dincolo de graniţele ce delimitează domeniile “fertile” de cercetare în
lingvistică, şi anume proprietatea de a fi un operator de individualizare, a fost motivul ce a
justificat şi a alimentat interesul deosebit care i s-a acordat în logică.Lingvistica nu a putut rămâne
multă vreme indiferentă, cu atît mai mult cu cît numele propriu se regăseşte peste tot în limbaj- în viaţa
curentă, în presă sau în literatură.
La nivel SEMANTIC:
În continuare, vom încerca nu atît să trasăm istoria teoriilor din logică asupra numelor proprii, cît să
punctăm momentele esenţiale ale unei evoluţii, care, prin consecinţele sale, s-a repercutat asupra
abordărilor de tip lingvistic.
Demersurile referitoare la numele proprii s-au ordonat în jurul a două axe majore, prin
opunerea identităţii uneia alterităţii celeilalte.
1. Prima este reprezentată de teoriile referinţei directe , conform cărora numele propriu îşi
identifică direct referentul, în absenţa oricărui recurs la proprietăţile sale constitutive, ceea ce
duce, implicit, la negarea existenţei oricărei valori semantice pentru numele propriu.
Punctul de plecare al teoriei lui Mill este oferit de caracterul non-descriptiv al numelor
proprii: “Numele proprii sînt ataşate direct obiectelor şi nu depind de permanenţa unui anumit
atribut”(1988: p.33). Spre deosebire de descrierile definite, numele propriu este non–conotativ : el
denotă un individ fără, însă, să spună ceva despre acest particular la care se referă. De aceea, numele
proprii “n-au, pe drept cuvînt, nici o semnificaţie “(idem), fiind o etichetă care permite distingerea
unui particular, în absenţa indicării proprietăţilor prin care se diferenţiază de ceilalţi indivizi.
Descrierile definite, în schimb, au o semnificaţie: ele nu desemnează un particular decît în măsura
în care acesta posedă o anumită proprietate, “conotată” de descriere. Însă, dacă i se refuză
numelui propriu orice semnificaţie, se ajunge, inevitabil, la negarea statutului său de semn
lingvistic şi, mai departe, la descoperirea unui punct în care limbajul se comportă, în termeni
saussurieni, ca un “nomenclator”. În faţa acestei dileme, Mill recurge la reprezentarea mentală a
individului desemnat pe care o propune ca element coeziv între numele proprii şi locutor. Or, aşa
cum a remarcat Kleiber (1981: p.354), “dacă se acceptă că numele este legat de reprezentarea sau
imaginea obiectului, se reintroduce, fie că se vrea, fie că nu, noţiunea de sens pentru numele propriu”.
2.A doua direcţie de cercetare este constituită de teoriile referinţei indirecte, conform cărora
numele proprii desemnează un particular prin intermediul unui ansamblu de proprietăţi ce-i
configurează singularitatea şi care reprezintă sensul lor: fie intensiunea numelui acoperă toate
predicaţiile atribuite referentului, aşa cum susţin Frege şi Russell, fie se reduce la un număr finit
de trăsături, considerate relativ stabile, după cum afirmă Searle.Încercînd să remedieze această
“carenţă” a teoriei descriptiviste, Searle (1972, p.215–227), propune definirea sensului numelor proprii
ca disjuncţie logică a unui număr determinat de descrieri. Dat fiind că un individ este caracterizat
printr-un număr de trăsături care, luate în parte,pot fi comune şi altor indivizi, dar a căror conjuncţie nu
corespunde decît individului în cauză,sensul numelui propriu va fi constituit din această constelaţie
singularizantă. Însă, ce se întîmplă atunci cînd se constată că, după un anumit interval de timp, una din
proprietăţile referentului s-a modificat? Pentru a rămîne în limitele teoriei lui Searle, s-ar părea că
există doar două alternative:fie se va reduce la minimum reţeaua de trăsături (data şi locul naşterii,
părinţi, etc.), fie se va accepta înlocuirea perpetuă a unei proprietăţi cu altele. Nici una dintre aceste
soluţii nu este satisfăcătoare, în primul caz, pentru că presupoziţiile pe care se fundamentează numele
propriu,deşi constante, sînt insuficiente pentru a desemna referentul în totalitatea manifestărilor sale, în
cel de-al doilea caz, deoarece, tot înlocuind o proprietate cu alta, riscul ambiguităţii referenţiale devine
inevitabil.
Numele propiu in LINGVISTICA:
După ce demonstrează că atît teza vacuităţii semantice, cît şi cea descriptivistă sînt non-
pertinente, ele nereuşind să elimine dificultăţile semantice (mai ales, problema statutului
lingvistic) şi referenţiale (respectarea regulii de subordonare sens - referinţă), G. Kleiber propune
analizarea sensului numelui propriu în termeni predicativi, ca abreviere a predicatului de
denominaţie a fi numit /N/ (x). Conţinutul semantic al numelor proprii va fi compus dintr-un
element comun întregii categorii: trăsătura de denominaţie a fi numit şi un element diferenţiator,
LĂCĂTUȘU ȘTEFANIA-ELENA 2
ROMÎNĂ-ENGLEZĂ

/N/. De asemenea, contrar opiniei lui J. Rey – Debove (1978:pp.251-270), a fi numit /N/ nu
reprezintă o “conotaţie autonimică”, ci sensul denotativ al numelui propriu, întrucît Kleiber arată
că “nu este cazul să vorbim de autonimie, pentru că a se numi nu are statut metalingvistic, iar /N/ nu
poate fi considerat autonim al numelui propriu” (op. cit. : p. 391), ci are statutul unui “semn lingvistic
al cărui semnificat semnifică o secvenţă grafică sau fonică omomorfă” (op.cit.: p. 399).
Din punctul nostru de vedere, considerăm că teoria lui Kleiber prezintă următoarele
avantaje:
(1) Soluţia sa permite concilierea a două poziţii teoretice, la prima vedere, incompatibile, şi
anume a tezei conform căreia numele propriu posedă un conţinut noţional cu teza care susţine că
numele propriu nu descrie referentul. Şi aceasta, pentru că intensiunea numelui propriu nu
priveşte atributele intrinsece ale referentului, care rămîn să fie surprinse de numele comun, ci o
calitate extrinsecă, dobîndită prin procesul de desemnare: calitatea de a fi numit /N/(x). Lucrul
acesta era, de altfel, surprins în semnificaţia termenului grecesc onoma kurion (tradus în latină prin
nomen proprium): numele autentic, numele care numeşte cu adevărat, semnificaţie pierdutăîn
interpretarea actuală (nume care aparţine la propriu unui individ). De asemenea, am putea să
considerăm, după modelul propus de E. Coşeriu (1962), că numele propriu este un “semn de gradul al
doilea”, în comparaţie cu numele comun: primul denotă referenţi ce pot fi desemnaţi şi printr-un nume
comun, însă referinţa este realizată în virtutea unei trăsături achiziţionate prin limbaj, spre deosebire de
cel de-al doilea care îndeplineşte actul de referinţă graţie trăsăturilor naturale ale referentului. Nu este
vorba, aici, de intervenţia unui criteriu axiologic care să impună o categorie de nume celeilalte, ci de o
ordonare care are în vedere natura, imanentă sau dobîndită, a proprietăţilor individului desemnat.
Numele propriu acţionează la origine ca un performativ, în sensul că atribuirea sa unui individ, prin
actul de datare socială a numelui, reuşeşte să-i impună referentului o însuşire care se va integra în
ansamblul celor care-i configurau deja identitatea: proprietatea de a fi numit /N/(x)Teoria kleiberiană
permite explicarea situaţiilor în care numele propriu nu mai desemnează un individ particular. Opoziţia
dintre numele propriu şi numele comun nu se exprimă prin opoziţia dintre termenul singular şi
termenul general, întrucît numele propriu acoperă ambele laturi ale acestei distincţii logico–
gramaticale, el putînd apărea atît în poziţie referenţială, cît şi în poziţie atributivă. Singura diferenţă
dintre numele propriu şi cel comun, sub aspect logico–semantic, constă în natura predicatelor atribuite
referentului: predicate denominative (extrinsece) – pentru numele propriu, şi predicate imanente
(intrinsece) – pentru numele comun. În plus, se remarcă existenţa unui grad mai mare de libertate a
numelui propriu în privinţa compatibilităţii cu celelalte predicate logice din enunţ, lipsa restricţiilor
selecţionale explicîndu-se prin chiar această

natură diferită a preProprietăţile referentului iniţial care intervin în interpretarea numelui propriu
depind fie de universul de cunoştinţe comune locutorului şi interlocutorului (atunci cînd referentul este
considerat unanim cunoscut), fie de universul de credinţe ale locutorului (atunci cînd subiectivitatea
locutorului intervine în selectarea ansamblului de trăsături reţinute),fie de o imagine a universului
(atunci cînd locutorul nu se implică în procesul de selectare, ci se supune unei tradiţii). Sursa
cunoaşterii referentului iniţial nu este reprezentată, în toate aceste cazuri, de o competenţa
enciclopedică (necesitatea de a şti totul despre referent), ci ea sa află în discursul însuşi (o “cunoaştere
discursivă”). dicatelor atribuite referentului Gary – Prieur distinge trei tipuri de funcţionare a numelui
propriu, şi anume:

1. Interpretarea denominativă – bazată exclusiv pe sensul numelui propriu, utilizarea numelui

neimplicînd specificarea relaţiei cu referentul.Exemple: -“N-am dat o asemenea scrisoare niciodată şi
nu cunosc pe acest al o mie unulea Ionescu, răspunse Ministrul”. (T. Arghezi).

2. Interpretarea identificatorie – fundamentată pe sensul numelui propriu şi pe o presupoziţie

existenţială care priveşte referentul său (numele este atribuit unor indivizi care pre-există actului de
enunţare).

Exemple: -“Acest copil, născut în cadrul familiei lui Augustus, este Tiberiu, fostul soţ al
Liviei”(V.Horia)

-“Citeam primele versuri din mea la cercul lui Valerius Mesala şi stăteam alături de Horaţiu, Properţiu,
Tibul “ (idem);
LĂCĂTUȘU ȘTEFANIA-ELENA 3
ROMÎNĂ-ENGLEZĂ

3. Interpretarea predicativă – realizată atît prin sensul cît şi prin conţinutul numelui propriu:Exemple:
-“(…)autorul vrea să sublinieze dorinţa dureroasă de căldură şi omenie a lui Adrian Leverkuhn, Faust
al epocii noastre”(H. Perez);

-“Reputaţia de neserios, de scandalagiu, de Gavroche al criticii îl va urmări aproape în permanenţă.”

(G. Ionescu).3. Interpretarea predicativ – metaforică, în care numele propriu trimite la un referent
discursiv diferit de referentul iniţial, printr-un mecanism metaforic de identificare, care are la bază
selectarea unor proprietăţi ale referentului iniţial (proprietăţi aparţinînd conţinutului numelui propriu)
ce vor fi aplicate, prin transfer, referentului discursiv. Însă caracteristicile care favorizează comparaţia
globală (analogia) rămîn neexplicitate.Exemple: -“Cuvîntul cu care l-a salutat vechiul său vrăjmaş
academic, şi anume acela de României >(…) ni si pare îndreptăţit”(Ş. Cioculescu);

-“Creangă este Homer al nostru”. (G. Ibrăileanu).

4. Interpretarea predicativ – metonimică, în care referentul iniţial al numelui propriu intervine în

calitatea sa de agent al unei activităţi ce are ca rezultat referentul discursiv al numelui (de obicei, o
operă de artă).

Exemple: -“De n-ar fi decît locul din Eminescu de la sfîrşitul lui < Făt – Frumos din lacrimă >…” (C-
tin Noica);

-Ascultam Bach de ore întregi;

-Grigorescul cumpărat îl obseda.

5. Interpretarea predicativ – calificativă, în care numele propriu realizează o calificare prin identificarea
unor proprietăţi prezente în conţinutul său.

Exemple: -“Astfel, Danton este mai presus decît Danton” (A. Petrescu);-“Nu era exclus ca oamenii lui
să fi făcut unele mişcări, înlocuind un tablou valoros cu o pictură de gang şi o garnitură stil Ludovic
XV cu mobila de bucătărie luată la repezeală dintr-o casă oarecare”. (M. Sorescu);-“Sufăr de
complexul Ienăchiţă Văcărescu, sînt o <amărîtă turturea> “. (idem).6. Interpretarea de fracţionare, în
care numele propriu trimite la un referent discursiv ce reprezintă o imagine a referentului iniţial, relaţia
dintre cei doi referenţi fiind una de tipul parte–întreg.Exemple: -“Victor Hugo –ul lui E. Ionescu este,
cu siguranţă, şi unul din primele sale personaje literare”(G. Ionescu);-“Cum este deci acest Victor
Hugo ionescian ?”(idem);

7. Interpretarea exemplificatorie, în care sensul şi conţinutul numelui propriu generează o clasă virtuală
al cărei unic reprezentant este referentul iniţial (apare doar în instanţiere).Exemple: -"Or, este tocmai
sigiliul celei mai autentice nobleţe de romancier acest acelaşi mod de a interpreta lumea şi
evenimentele, sigiliu care marchează oricare din operele marilor romancieri, un Stendhal, un Balzac
sau, pentru literatura noastră, un Liviu Rebreanu, un Sadoveanu sau o Hortensia Papadat-Bengescu "
(Perpessicius)

La nivel PRAGMATIC:

Unităţile care permit efectuarea unui act de referinţa definită unică se grupează în două mari categorii,
după cum ele cer sau nu prezenţa în situaţia de comunicare a particularului vizat: e de o parte, vom
avea indicatorii a căror ocurenţă discursivă necesită prezenţa efectivă a obiectului de referinţă, fie în
contextul lingvistic11, fie în contextul extralingvistic12 şi, pe de altă parte, numele proprii şi descrierile
definite care pot fi întrebuinţate atît în prezenţa, cît şi în absenţa referentului. Faptul că numele proprii,
ca şi descrierile definite, permit referinţa la un particular absent reprezintă un indiciu că acestea posedă
unele proprietăţi referenţiale intrinsece, spre deosebire de indiLa nivel MORFOLOGIC, teza clasică a
incompatibilităţii numelui propriu faţă de pluralizare este abandonată, arătîndu-se că, din punct de
vedere distribuţional, numărul nu este o categorie distinctivă a numelor proprii, întrucît ele sînt supuse
variaţiei singular / plural, ca şi numele comune: “regula din gramaticile curente privitoare la însuşirea
de singularia tantum a numelor proprii de persoană nu corespunde întocmai realităţii lingvistice”(I.
Iordan, 1954). Singura deosebire care rămîne valabilă, din această perspectivă, este că antroponimele
LĂCĂTUȘU ȘTEFANIA-ELENA 4
ROMÎNĂ-ENGLEZĂ

sînt intrinsec numărabile, deşi se pot utiliza în sintagme nominale nenumărabile, în care determinanţii
contribuie, în calitate de mărci externe ale opoziţiei, la stabilirea unei trăsături masive. Explicaţia
constă în aceea că numele proprii trimit la entităţi percepute în manieră individuală, ca unităţi discrete,
izolabile, care se opun unei prezentări referenţiale omogene, globale, specifice numelor
nenumărabile.Apariţia numelor proprii la plural este rezultatul unei operaţii obligatorii de clasificare.
catori, care sînt expresii non-descriptive.În utilizare generică, numele proprii trimit la referenţi detaşaţi
de circumstanţele spaţiotemporale ale existenţei lor. Nonspecificitatea ocurenţelor rezidă în caracterul
lor factual, contingent (trecut sau prezent), potenţial (viitor) sau contrafăcut, care transformă referentul
numelui într-un individ virtual. Unicitatea referentului este garantată de unicitatea elementului /N/ din
structura predicatului de denominaţie a fi numit /N/(x). G. Kleiber(1984, 1990) atrage atenţia asupra
faptului că utilizarea generică nu intervine decît atunci cînd contextul lingvistic sau situaţia de
comunicare nu conţin o indicaţie contrară, care să impună interpretarea specifică.Dat fiind că
întrebuinţarea generică a numelor proprii reclamă întotdeauna o pluralitate ocurenţială, ne-am aştepta
ca, la nivel gramatical, să fie blocată apariţia singularului. Însă, realitatea lingvistică nu face altceva
decît să contrazică acest orizont de aşteptări: atît singularul,cît şi pluralul pot apărea în utilizările
generice ale numelor proprii, în ciuda faptului că opoziţia de număr nu mai corespunde unei opoziţii
referenţiale între singularitate şi pluralitatePluralul generic se exercită numai la nivel extern, în
sintagme nominale în care numele propriu este modificat de articolul hotărît la plural, al cărui rol este
de a presupune unicitatea întregii clase denotate de către numele propriu.Exemple: -“Actul al treilea, al
Helenei, vrea să cunune toate lumile, greacă şi nouă, şi să desfete pe om cutote Helenele în trup şi
idee”(C-tin Noica)

La nivel SINTACTIC, caracterizarea numelui propriu ca nume fără determinant este repusă în discuţie,
dovedindu-se inadecvată. În exemple precum:

-“Frumoasa Lenoră fuma şi ea, dar o ţigară delicată pe zi, la cafea”(H. Papadat-Bengescu)

-“Nici o Antigonă nu se mai poate împotrivi ordinii raţionale a bărbatului” (C-tin Noica)

-“Un Mihai Eminescu verifică rezistenţa celulei româneşti tot atît de sigur ca o luptă istorică împotriva
unei cotropiri străine " (M. Eliade) -"Balzac este el este însuşi un Rastignac şi un Vautrin, un Birotteau
şi un Hulot " (N. Manolescu)-"Ca şi Caragiale,(…), un Caragiale aplicîndu-şi spiritul asupra
colectivităţii contemporane labil burgheze a Regatului, Alecsandri cuprinde, contemporan,
colectivitatea stratificată în destrămare" (I. Negoiţescu) numele propriu nu poate fi considerat nume
comun doar din nevoia de a rămîne consecvenţi modelului teoretic asumat. În afara acestui reproş de
circularitate, nonpertinenţa transformării oricărui nume propriu cu determinanţi în nume comun este
susţinută şi de inexistenţa, aşa cum a remarcat Kleiber (1981), a unor “deosebiri importante pentru a
justifica clasarea lui Hugo ca nume propriu în Hugo a lăsat o operă enormă în urma lui şi ca nume
comun în Neuitatul Hugo a lăsat o operă enormă în urma lui ”.Trecerea de la propriu la comun
(antonomaza) trebuie privită dintr-o perspectivă dinamică, admiţîndu-se existenţa unor grade diferite
ale procesului de conversiune, criteriile de delimitare utilizate nefiind de natură exclusiv sintactică
(prezenţa sau absenţa determinanţilor), ci, mai ales, de ordin pragmasemantic(interpretarea implică sau
nu referentul iniţial; caracterul particular sau general al proprieLa SINGULAR, numele proprii
nemodificate, cu excepţia celor metonimice, sînt incompatibile cu articolul hotărît deoarece, în
interpretare denominativă, numele propriu nu este folosit pentru a trimite la un referent a cărui
existenţă să fie presupusă semantic, iar, în celelalte interpretări, prezenţa articolului hotărît este
redundantă, ambele unităţi avînd o funcţie identică: de a introduce o presupoziţie semantică de
existenţă şi /Totalitate/, care, combinată cu factorii /Singular/ şi /Numărabil/ se transformă în
/Unicitate/. Numele propriu reuşeşte, prin el însuşi, să presupună existenţa unui singur individ (specific
sau generic) care verifică predicatul a fi numit /N/(x), nefiind necesară prezenţa articolului care ar fi
tautologică. Numele proprii metonimice prezintă caracteristica de a permite prezenţa articolului hotărît.
tăţilor atribuite referentului).
LĂCĂTUȘU ȘTEFANIA-ELENA 5
ROMÎNĂ-ENGLEZĂ