Sunteți pe pagina 1din 10

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
UNIVERSITATEA ORADEA
FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
[Audit Public Intern]

xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
Popovici Selia
CAGA,AN II

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
opasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Auditul public interntrebuie să se manifeste atât ca un veritabil
agent al schimbării instituţiilor publice, cât şi ca agentul propriei
schimbări armonizându-şi componenta conceptuală şi cea acţională
printr-o atitudine inteligentă, proactivă şi imaginativă, în măsură să
anticipeze provocările determinate de manifestarea schimbării şi să
determine un răspuns adecvat la acestea.
Este clar că şi în domeniul auditului public intern, la fel ca în
întreaga societate românească, se manifestă o acută nevoie de schimbare
care să ofere răspunsuri şi soluţii pertinente la întrebările „Ce să
schimbăm?“ şi „Când să schimbăm?“, precum şi încheierea armonioasă
a întregului demers logic prin formularea răspunsurilor la întrebarea
„Cum să schimbăm?“.
Apreciem că manifestarea auditului public intern ca un veritabil
agent al schimbării în entităţile publice nu este doar o opţiune, ci şi o
necesitate stringentă. În situaţia contrară, auditul public intern se poate
transforma într-un serios instrument de rezistenţă la schimbare,
împiedicând astfel instituţia publică să funcţioneze eficient şi eficace. În
instituţiile publice, auditul intern are un rol de profund agent al
schimbării. Se poate pune, desigur, întrebarea: „De unde decurge acest
rol?“, „Care este izvorul său?“, „Ce determină auditul intern să se
manifeste ca un veritabil agent al schimbării instituţiilor publice?“
Răspunsul este unul foarte simplu şi rezidă în aplicarea conceptului
guvernanţei corporatiste şi la nivelul entităţilor publice care, în esenţă,
nu înseamnă altceva decât faptul că o instituţie publică trebuie condusă
la fel ca şi o afacere, adică profitabil şi eficient, cu atât mai mult cu cât
este finanţată din bani publici.

Auditul public intern se adresează următoarelor trei mari categorii de


personal aparţinând acestor instituţii:
– strategii schimbării reprezentaţi de liderii, conducătorii
instituţiilor publice care sunt preocupaţi de performanţele organizaţiei pe
care o conduc, precum şi de raporturile stabilite între organizaţie şi
mediul ambiant. Acestora auditul intern le furnizează o viziune despre
cum evoluează performanţa organizaţiei, precum şi în legătură cu
decalajul ce se înregistrează între organizaţie şi mediul ambiant,
concomitent cu formularea unor soluţii prin care acest decalaj poate fi
redus;
– implementatorii schimbării sunt reprezentaţi de managerii de
mijloc din cadrul instituţiilor publice, adică de aceia care au
responsabilităţi în coordonarea efortului de schimbare. Auditul intern se
adresează acestui grup prin formularea unor soluţii de optimizare a
managementului schimbării organizaţionale şi de gestionare eficientă şi
legală a riscurilor asociate acestui proces, prin creşterea performanţelor
sistemului de control intern;
– beneficiarii schimbării reprezentaţi de angajaţii care sunt
afectaţi de schimbare şi care, în cele mai multe cazuri nu sunt implicaţi
sau atraşi în conceperea sau implementarea procesului de schimbare.
Auditul se adresează acestui segment prin consilierea oferită, prin
evidenţierea elementelor de valoare adăugate create sau care pot fi create
ca urmare a implementării schimbării, prin comunicarea mai eficientă a
impactului şi a consecinţelor schimbării, realizând prin aceasta reducerea
rezistenţei la schimbare a beneficiarilor schimbării. În ceea ce priveşte
poziţia auditului intern de agent al schimbării în instituţiile publice, pot
fi identificate cinci roluri prin exercitarea cărora auditul intern îşi
defineşte poziţia menţionată.
Acestea sunt:
– rolul de observare;
– rolul de diagnoză;
– rolul de consiliere;
– rolul de asigurare;
– rolul de stimulator.
Încă de la început trebuie precizat că rolurile enumerate sunt mai
mult succesive decât consecutive deoarece rolul anterior nu este complet
îndeplinit în momentul în care se trece la rolul următor.
Rolul de observare al auditului public intern este unul
fundamental şi are importanţa cea mai mare. Auditul intern este cel în
măsură să contureze situaţia reală a organizaţiei în vederea stabilirii
corecte a schimbărilor ce se impun a fi făcute. Rolul de observator nu se
reduce doar la simpla activitate de a privi în jur, ci presupune analiza
fenomenelor, a proceselor, a operaţiunilor şi a activităţilor de pe o poziţie
critică, precum şi cuantificarea şi interpretarea performanţelor acestora
prin prisma reglementărilor legale în vigoare sau a standardelor
existente. A fi un observator eficace şi eficient este prima şi cea mai
importantă sarcină a auditului intern din poziţia sa de agent al
schimbării.
Rolul de diagnoză este cel mai împovărător şi pretenţios dintre
toate rolurile auditului intern. În cadrul acestui rol auditul intern
analizează observaţiile relevante culese, astfel încât să poată ajunge la
concluzii cu privire la schimbările necesare a fi implementate. Pentru
îndeplinirea acestui rol, auditul intern utilizează metode, tehnici şi
instrumente specifice, precum şi experienţă şi abilităţi de comunicare ale
auditorilor interni, în scopul formulării unor soluţii şi propuneri ce
vizează efectuarea unor schimbări organizaţionale, fără a se lăsa
influenţaţi nici de dorinţele managerilor, nici de cele ale angajaţilor.
Rolul de consiliere se obiectivează prin activitatea desfăşurată de
auditul intern, menită să creeze plusvaloare şi să îmbunătăţească
administrarea entităţii publice, gestiunea riscului şi controlul intern, fără
ca auditorul intern să-şi asume responsabilităţi manageriale. Auditul
intern desfăşoară activităţi de consiliere alături de activităţile de
asigurare, precum şi la cererea expresă a conducerii entităţii publice.
Există trei tipuri de consiliere acordată de către auditul intern: –
-consultanţă – având ca scop identificarea obstacolelor
care împiedică desfăşurarea normală a proceselor, stabilirea cauzelor,
determinarea consecinţelor, prezentând totodată soluţii pentru eliminarea
acestora;
– facilitarea înţelegerii – destinată obţinerii de informaţii
suplimentare pentru cunoaşterea în profunzime a funcţionării unui
sistem standard sau prevedere normativă, necesare personalului care are
ca responsabilitate implementarea acestora;
– formarea şi perfecţionarea profesională destinată furnizării
cunoştinţelor teoretice şi practice referitoare la managementul financiar,
gestiunea riscurilor şi controlul intern prin organizarea de cursuri şi
seminarii. În prezent există o întreagă dezbatere la nivelul Ministerului
Finanţelor şi a Uniunii Centrale pentru Armonizarea Auditului Public
Intern (U.C.A.A.P.I.) în privinţa amplificării rolului de consiliere al
auditului intern şi a implementării unor noi forme de desfăşurare a
activităţilor de consiliere, cum ar fi:
– misiuni de consiliere formalizate, cuprinse într-o secţiune
distinctă a planului anual de audit, efectuate prin abordări sistematice şi
metodice, conform unor proceduri prestabilite şi având un caracter
formalizat;
– misiuni de consiliere cu caracter informal, realizate prin
participarea în cadrul diferitelor comitete permanente sau la proiecte de
durată determinată, la reuniuni punctuale sau schimburi curente de
informaţii;
– misiuni de consiliere pentru situaţii excepţionale,
cuprinzând participarea în cadrul unor echipe constituite în vederea
reluării activităţilor ca urmare a unei situaţii de forţă majoră sau a altor
evenimente excepţionale.
Apreciem că orientarea în direcţia creşterii ponderii activităţilor de
consiliere în totalul activităţilor auditului intern reprezintă o abordare
modernă şi „o schimbare“ revoluţionară în concepţia auditului intern
prin deplasarea efortului de pe identificarea problemelor, pe prevenirea
apariţiei acestora, ceea ce determină consecinţe benefice asupra creşterii
performanţelor sistemelor de conducere şi control intern la nivelul
entităţilor publice. Această abordare se înscrie în tendinţa generală de
renunţare la „concepţia poliţienească“ de exercitare a auditului intern şi
adoptarea concepţiei preventive în exercitarea acestuia.
Rolul de asigurare al auditului intern conferă conducerii
instituţiilor publice încrederea atât în necesitatea realizării unor
schimbări, cât şi în ceea ce priveşte impactul şi rezultatele acestora sau
ale celor deja implementate. Auditul intern furnizează concluzii asupra
calităţii proiectării corecte a nevoilor de schimbare, a stabilirii corecte a
priorităţilor în domeniu, a calităţii proiectării şi implementării
schimbării, cât, mai ales, a nivelului de performanţă ce trebuia atins, care
a fost atins sau care va fi atins.
Auditul intern trebuie să-şi prezinte asigurările chiar dacă acestea
vizează o situaţie bună sau foarte bună, evidenţiind permanent rezervele
de performanţă ce pot fi identificate şi fructificate. Cu alte cuvinte,
auditul intern evidenţiază şi situaţiile pozitive propunând soluţii de
îmbunătăţire continuă a acestora şi fiind prin aceasta un semnificativ
agent al schimbării.
Când sunt identificate disfuncţii, auditul intern propune
managementului entităţilor publice soluţii de schimbare, modificare,
îmbunătăţire şi completare a unor documente şi proceduri tocmai pentru
încadrarea strictă în prevederile legale şi în standardele în vigoare.
La nivelul entităţilor publice, auditul intern, de pe poziţia de cel
mai înalt mijloc al controlului intern, constituie principalul instrument de
schimbare a mentalităţilor managementului şi angajaţilor entităţilor
publice de la starea actuală către starea nouă presupusă de introducerea
conceptului de guvernanţă corporatistă.
Există în prezent o confuzie între auditul public intern şi controlul
intern, în sensul că auditul intern ar fi o formă de control intern.
Conform definiţiei internaţionale, unanim acceptate şi recunoscute,
auditul public intern nu reprezintă o activitate de control, ci o activitate
obiectivă şi independentă care oferă consiliere şi asigurare
managementului entităţilor publice, în scopul creşterii performanţelor
sistemelor de conducere şi control intern, pe baza gestiunii riscului. Prin
urmare, din punctul nostru de vedere apreciem că este mai corect să se
spună că auditul public intern, este un mijloc al controlului intern, şi nu
o formă de control intern.
Rolul de stimulator este cel mai puţin înţeles rol al auditului intern.
Este cel mai evoluat, dar şi cel mai greu de realizat. Acesta poate deveni
operaţional numai dacă toate celelalte patru roluri enunţate anterior au
fost îndeplinite la un nivel cel puţin satisfăcător. În situaţia contrară,
auditul intern se poate transforma într-un veritabil instrument de
rezistenţă la schimbări, împiedicând astfel instituţia publică să
funcţioneze eficient şi eficace. Auditul intern îşi îndeplineşte rolul
stimulator prin propunerea celor mai bune soluţii pentru ca instituţia
publică să ajungă la standardele de legalitate, eficienţă şi eficacitate
fixate, dar nu trebuie să se implice în procesul managerial de
implementare efectivă a acestora. Prin urmare, auditul intern stimulează
managementul şi membrii organizaţiei pentru aplicarea unor soluţii, dar
nu se implică în procesul efectiv de implementare a acestora, păstrându-
şi astfel rolul de consiliere şi echidistanţa atât de necesare.
Din punctul nostru de vedere, auditul intern ca agent al schimbării
are:
– rolul de observator în etapa de pregătire a misiunii de audit;
– rolurile de diagnosticare şi consiliere în fazele de colectare a
dovezilor, analiza problemelor identificate şi formularea soluţiilor,
revizuirea documentelor de lucru şi şedinţa de închidere specifice etapei
de intervenţie la faţa locului;
– rolul de asigurare în fazele de elaborare şi difuzare a raportului
de audit;
– rolul de stimulator în etapa de urmărire a implementării
recomandărilor şi soluţiilor propuse.
Auditul intern poate fi un veritabil agent al schimbării în
instituţiile publice cu condiţia necesară şi obligatorie de a fi credibil,
ştiut şi verificat fiind faptul că un mesaj nu este luat în considerare atâta
timp cât receptorul acestuia nu are încredere în emitent. Prin urmare,
managerii instituţiilor publice vor analiza rezultatele activităţii auditului
intern prin prisma şi sub rezerva credibilităţii pe care acesta le
demonstrează.
Auditul intern trebuie să deţină calităţile şi abilităţile necesare
pentru a sesiza şi încuraja schimbarea, ajutând astfel instituţiile publice
să progreseze. Astfel, auditul intern trebuie să dispună de:
– cunoştinţe în managerizarea schimbărilor;
– cunoştinţe de specialitate ce vizează obiectul schimbării;
– deprinderi perfecţionate de comunicare sub toate formele;
– cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi în diagnosticarea
organizaţională;
– creativitate în aplicarea inspirată a cunoştinţelor profesionale şi a
standardelor în materie.
Se poate pune întrebarea: „Ce garanţie avem că auditul public
intern îşi poate îndeplini dubla menire, aceea de a fi un veritabil agent al
schimbării instituţiilor publice, cât şi agentul propriei schimbări?“
Existenţa unui cadru legal modern şi a unor norme şi proceduri
elaborate în concordanţă cu standardele de audit acceptate pe plan
internaţional şi cu buna practică din Uniunea Europeană constituie
garanţii fundamentale că atât prin rolul de consiliere, dar şi prin celelalte
roluri auditul public intern este un veritabil agent al schimbării în cadrul
instituţiilor publice.
Auditul intern nu poate să acţioneze ca un agent eficient şi eficace
al schimbării în instituţiile publice atâta timp cât este incapabil să se
autoperfecţioneze, adică să fie propriul agent al propriei schimbări. Cu
alte cuvinte, auditul intern nu poate ajuta instituţiile publice să
progreseze atâta timp cât el însuşi nu îşi adaptează procedurile,
metodele, concepţiile şi mentalităţile cerinţelor şi aşteptărilor
managementului entităţilor publice. Se poate vorbi astfel, pe de o parte
de o autoevaluare permanentă a calităţii auditului intern, iar pe de altă
parte de necesitatea unui „audit“ al auditului intern exercitat de către
organismul abilitat, pe plan naţional, U.C.A.A.P.I., sau de către
comitetele de audit care sperăm să se înfiinţeze la nivelul entităţilor
publice cu rang de ordonator principal de credite.
Din experienţa acumulată, putem afirma că există încă
semnificative rezerve de îmbunătăţire, modificare, actualizare, cu alte
cuvinte de schimbare a actualului sistem de audit public intern, atât în
planul eficacităţii, cât şi în cel al eficienţei