Banatica 29, 2019, Istorie PDF

BANATICA
29 – II
2019
M UZE U L B A N ATU LU I M O NTA N REŞIŢA
B A N AT I C A
29
II
I S TO � I E
Editura MEGA | Cluj-Napoca | 2019

FONDATOR
Acad. CONSTANTIN DAICOVICIU
COLEGIUL DE REDACŢIE/ EDITORIAL BOARD

FLAVIUS PETRU BOZU (manager), LIGIA BOLDEA (secretar de redacţie/ editorial secretary),
ADRIAN MAGINA (secretar de redacţie/ editorial secretary), LIVIA MAGINA, VASILE
RĂMNEANŢU, ANA HAMAT
CONSILIUL ŞTIINŢIFIC/ SCIENTIFIC BOARD

RADU ARDEVAN (Cluj-Napoca), IONEL CÂNDEA (Brăila), OVIDIU CRISTEA (București),
COSTIN FENEȘAN (București), RUDOLF GRÄF (Cluj-Napoca), HARALD HEPPNER (Graz),
ISTVÁN PETROVICS (Szeged), IOAN AUREL POP (Cluj-Napoca), MARTYN RADY (Londra),
VICTOR SPINEI (Iaşi)
Banatica are calificativul ERIH PLUS (European Reference Index for Humanities)/
Banatica is ranked ERIH PLUS (European Reference Index for Humanities).
Banatica este indexată în baza de date EBSCO (Historical Abstracts with Full Text) /
Banatica is indexed in the EBSCO database (Historical Abstracts with Full Text).
Articole din această revistă sunt indexate în “Regesta Imperii” /

Articles appearing in this journal are abstracted in “Regesta Imperii”.
Toate materialele trimise spre publicare trec prin procesul de peer-review /

All papers submitted for publication go trough the peer-review process.
ISSN 1222-0612
BANATICA
Orice corespondenţă se va adresa / Any mail will be sent to the following address:
MUZEUL BANATULUI MONTAN

320151 REŞIŢA, B-dul Republicii nr. 10, ROMÂNIA
E-mail: office@muzeulbanatuluimontan.ro; lboldea.ist27@gmail.com; adimagina@gmail.com
http: www.muzeulbanatuluimontan.ro
tel. 0355/401219; fax. 0355/401220
Editura MEGA | www.edituramega.ro

e-mail: mega@edituramega.ro
CUPRINS • CONTENTS • INHALT • SOMMAIRE
Muzeul la ceas aniversar ~ 60 de ani de activitate muzeală la Reșița ~�� 9
STUDII ȘI ARTICOLE
Beatrix F. Romhányi
The Banat region as reflected in the mirror of the changing ecclesiastic network�� 17
Regiunea Banatului reflectată în oglinda schimbărilor din rețeaua eccleziastică �� 29
Mihai Kovács
Un caz de numire a arhidiaconilor de Hunedoara în prima parte a secolului al XVI-lea�� 31
Designating the Archdeacons of Hunedoara in the first part of the 16th century.
A case-study�� 40
Edit Szegedi
Opţiuni teologice şi simpatii politice în Transilvania secolului al XVI-lea: cazul
antitrinitarienilor�� 41
Theological options and political likes in Transylvania in the 16th century: the case of
Antitrinitarians�� 53
Ligia Boldea
High dignity and property in the 16th–17th centuries in the Banat – “the nobles
Gârleșteanu of Rudăria’s wealth”�� 55
Dregătorie și prosperitate în Banatul secolelor XVI-XVII – “averea nobililor
Gârleșteanu de Rudăria”�� 74
Petronel Zahariuc
Trei documente slavo-române din Arhivele de la Budapesta privitoare la istoria
Țării Românești �� 75
Three slav-romanian charters in Budapest Archives concerning the history of Wallachia�� 90
Dragoş Lucian Ţigău
Fragmente biografice ale nobililor Flore în secolele XVI–XVII�� 91
Biographical sequences of nobles Flore in the 16th–17th centuries�� 102
Adrian Magina
Documente privind comitatul Timiș la finalul secolului al XVI-lea – începutul
secolului al XVII-lea�� 103
Documents regarding Timiş County at the end of 16th century-early 17th century�� 120
Livia Magina, Florin Nicolae Ardelean
Fortuna brevis: destine și averi în 1674 în comitatul Satu Mare�� 121
Fortuna brevis: Destinies and Warranties in 1674 in Satu Mare County�� 143
Costin Feneșan
“Provinzialnachrichten” – relatările unui ziar vienez despre Răscoala lui Horea
(1784–1785)�� 145
“Provinzialnachrichten” – a journal from Vienna on Horea’s Uprising (1784–1785)�� 200
Paula Virag
Aspecte demografice ale plasei Baia Mare din comitatul Satu Mare, oglindite în
recensământul iosefin�� 203
Demographic aspects in the census of Joseph II, concerning Baia Mare district, county
of Satu Mare �� 214
Dorin-Ioan Rus
Les savants Benkő József et Johann Georg Kleinkauf sur l’environnement,
l’economie et la population de la Transylvanie à la fin du XVIIIeme siecle�� 217
Savanții Benkő József și Johann Georg Kleinkauf despre mediul, economia și populația
Transilvaniei la sfârșitul secolului al XVIII-lea�� 239
Felicia Aneta Oarcea
Pe urmele generației Marii Uniri. Episoade din istoria familiei Ispravnic�� 241
On the footsteps of the Great Union generation. Episodes from the history of the
Ispravnic’s�� 250
Nicoleta Demian
Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger�� 251
Portraits of Brediceanu family members from Lugoj by Anton Rudolf Weinberger�� 269
Răzvan Mihai Neagu
Consideraţii privind viaţa şi activitatea unei mari personalităţi a Banatului: Cornel
Corneanu (1884–1960)�� 287
Considerations regarding the life and activity of a great personality of the Banat:
Cornel Corneanu (1884–1960)�� 301
Emanuil Ineoan
Prezențe clericale ortodoxe la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din
parohiile eparhiei Caransebeșului rămase în afara granițelor României�� 303
Orthodox clercks from Caransebeș diocese’ parishes outside of Romanian frontiers,
taking part in the Great National Assembly in Alba Julia�� 319
Andreea Dăncilă Ineoan
Parcursul istoriografic al revoluției transilvănene de la finele Primului Război
Mondial�� 321
On the historiographical itinerary of the Transylvanian revolution from the end of
World War I�� 340
Minodora Damian
Produse de igienă și înfrumusețare în Timișoara interbelică�� 343
Hygiene and beauty products in interwar Timișoara�� 370
Eusebiu Narai
Aspecte ale vieţii politice în judeţul Timiş-Torontal în a doua jumătate a anului
1946�� 371
On the political life in Timiș-Torontal county in the second half of 1946�� 407
Felician Velimirovici
Problema elaborării tratatelor de istorie națională în România. O analiză asupra
scrierii istoriei oficiale în timpul regimului comunist�� 409
On the national history treatises elaborating in Romania. An analysis concerning the
official history writting during the communist regime�� 429
Liviu Sadowsky
Vizita preşedintelui Charles de Gaulle în România, 14–19 mai 1968 �� 431
Visit of president Charles de Gaulle in Romania, May 14–19, 1968�� 441
Vasile Rămneanţu
Controlul Partidului Comunist Român asupra mediei timişorene în anii ’70 ai
secolului al XX-lea�� 443
Romanian Communist Party’s control of media in Timișoara, in the 1970s �� 472
VARIA
Mihaela Vlăsceanu
Consideraţii teoretice privind barocul în artă – scop sau mijloc al persuasiunii?�� 477
Theoretical considerations on the Baroque Art – aim or means of persuasion?�� 485
Mihaela Grancea
Fake news și “funeralii fericite” în La Belle Epoque. Moartea și înhumarea lui I. L.
Caragiale�� 487
Fake news and “Happy funerals” within La Belle Epoque. I. L. Caragiale’s death and
inhumation�� 497
Ileana Simona Dabu
Space and Time within the Romanian Mentality�� 499
Spațiul și timpul în mentalitatea românească�� 504
Delia Nadolu
Teren în Munții Orăștiei. Rituri de trecere în comuna Orăștioara de Sus�� 507
In the Orăștie Mountains – a field research rites of passage at Orăștioara de Sus�� 533
RECENZII, PREZENTĂRI DE CARTE
Zoltan Iusztin, Politică și administrație în Banatul medieval, Academia Română,
Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2018, 345 p. (Ligia Boldea)�� 537
Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu (editori), Istoria comunismului din
România, vol. III, Documente Nicolae Ceauşescu (1972–1975), Editura Polirom, Iași,
2016, 805 p. (Vasile Rămneanțu)�� 540
Cătălin Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și

postcomunism, Editura Humanitas, București, 2018, 278 p. (Felician Velimirovici)�� 545
NORME DE TEHNOREDACTARE�� 549
EDITORIAL GUIDE�� 553

MUZEUL LA CEAS ANIVERSAR
~ 60 de ani de activitate muzeală la Reșița ~
Volum dedicat aniversării a

60 de ani de activitate muzeală la Reșița
~
This volume is dedicated to the 60th anniversary
of the Museum of Highland Banat in Reșița
Primele inițiative de constituire a unei instituții muzeale în centrul indus-

trial al Reșiței s-au manifestat la începutul anului 1957, ele fiind formulate de
societatea civilă locală și de lucrătorii uzinelor reșițene, în ideea organizării unui
muzeu tehnic al Reșiței. Rezultatele acestor acțiuni conjugate s-au materializat
prin constituirea în cadrul Combinatului Metalurgic Reșița a “Comisiei pentru
înființarea muzeului”, formată din 27 de reprezentanți ai acestei mari unități
industriale, avându-l ca președinte pe inginerul Gheorghe Ilin. Această comisie
a început, pe de-o parte, să identifice și să colecteze documente și piese indus-
triale cu valoare istorică, pe de altă parte, să colaboreze cu oamenii de cultură
reșițeni, precum și cu o serie de colecționari din oraș dispuși să contribuie la
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
10 ‌| Muzeul la ceas aniversar
alcătuirea unui muzeu local. Ca urmare a acestor demersuri, în toamna anului

1959 Sfatul Popular din Reșița a hotărât înființarea unui muzeu de istorie locală,
prilej cu care s-a constituit “Comitetul de organizare al muzeului orășenesc
Reșița” condus de profesorul de istorie Octavian Răuț, cel care avea să devină
și primul director al muzeului (1959–1965). Inaugurarea sediului primei insti-
tuții muzeale de istorie din Reșița, localizat pe str. 6 Martie, nr. 27, la parterul
fostului Sfat popular raional, s-a produs în ziua de 23 decembrie 1959. Cu acest
prilej, prima expoziție organizată prezenta o serie de piese arheologice, precum
și obiecte legate de începuturile și dezvoltarea uzinelor reșițene, toate acestea
provenind de la cei peste 50 de colecționari amatori care au contribuit prin
donațiile lor la piatra de temelie a patrimoniului muzeului reșițean.
În următorii doi ani, preocupările de sporire a patrimoniului muzeal au
continuat, atât prin achiziții de piese, cât mai ales prin demararea unui program
propriu de cercetare arheologică a zonei, sprijinit de specialiștii Muzeului regi-
onal al Banatului din Timișoara. Astfel, s-a ajuns la creșterea semnificativă a
patrimoniului istoric și arheologic (6000 de piese), fapt ce a atras după sine atât
nevoia de recunoaștere oficială a muzeului, cât și de atribuire a unui nou sediu.
În consecință, la începtului anului 1962 muzeului i-a fost repartizat imobilul
de pe str. 7 Noiembrie, nr. 50, dotat cu subsol, parter și etaj, ce a fost inau-
gurat în 11 martie 1962. Patru zile mai târziu, în 15 martie 1962, prin adresa nr.
48322/1962 a Ministerului Învățământului și Culturii, Muzeul orașului Reșița a
dobândit aprobarea oficială de funcționare, ca instituție de categoria II b.
Având de acum un statut juridic bine determinat și un sediu cu potențial
corespunzător nivelului dezvoltării patrimoniului în etapa respectivă, activi-
tatea muzeului a putut fi reorganizată și așezată pe baze riguros științifice. Astfel,
anii 1962–1964 au fost o perioadă în care s-au demarat o serie de investigații
de teren și s-au organizat primele săpături arheologice sistematice de-a lungul
Văii Bârzavei (la Berzovia, Ramna, Bocșa Română, Zorlențul Mare, Surduc,
Greoni), teritoriu aflat în arealul de cercetare al orașului Reșița. În același timp,
noua direcțiune a muzeului, deținută între anii 1965–1967 de către istoricul
Volker Wollmann, a efectuat în zonă (la Doman, Lupac, Dognecea, Ocna de
Fier, Bocșa, Anina, Oravița) cercetări care vizau domeniul istoriei tehnice a
mineritului și metalurgiei, care au adus un important patrimoniu industrial
instituţiei (hărți și planuri miniere, unelte și accesorii de minerit), ce au oferit
suportul organizării unor expoziţii temporare cu privire la istoria secolelelor
XVIII-XIX în Banatul Montan. Sporirea considerabilă a patrimoniului institu-
ției a atras după sine și nevoia unei evidențe riguroase, alcătuite pe baze știin-
țifice, astfel că în acești ani s-a inițiat cel dintâi Registru general de inventar al
Muzeului Orăşenesc Reşiţa.
Reorganizarea administrativă pe județe a României din anul 1968 a oferit
Muzeul la ceas aniversar | 11
muzeului reșițean oportunitatea de a-și modifica statutul pornind de la toate

acumulările cantitative și calitative din ultimul deceniu. În consecință, Muzeul
Orășenesc Reșița a devenit Muzeul de Istorie al județului Caraș-Severin, o denu-
mire standard pentru acea vreme. S-a constituit astfel o instituție care derula
activitatea de cercetare și conservare a patrimoniului cultural pentru un spațiu
geografic și administrativ de circa 9.000 km2, sub o nouă conducere, asigurată
de istoricul Ilie Uzum (1968–1990). În noul context, tânărul colectiv științific
în formare, sprijinit de o serie de colaboratori externi provenind din marile
centre universitare și de cercetare din Cluj-Napoca, Timișoara sau București,
a demarat un program de cercetare istorico-arheologică de largă perspectivă,
menit să valorifice patrimoniul cultural din sud-vestul României. Punerea în
practică a acestui program a atras după sine și nevoia realizării unei publicații
proprii de specialitate, care să disemineze în mediul științific național rezul-
tatele cercetărilor arheologice și istorice efectuate de specialiștii muzeului,
precum și de colaboratorii externi ai acestuia. Astfel, în 1971 a fost inaugurată
și activitatea editorială a muzeului odată cu apariția primului număr al revistei
Banatica, publicație științifică editată din doi în doi ani, ce a reunit la începu-
turile sale materiale și studii referitoare la arheologia și istoria județului Caraș-
Severin.
Extinderea sferei activității de cercetare a instituției reșițene a fost dublată
în permanență de o amplificare la nivelul întregului județ a activității cultu-
ral-educative și expoziționale. În consecință, Muzeul județean de istorie a spri-
jinit înființarea unor secții externe, dar și a expozițiilor permanente reprezenta-
tive pentru anumite zone ale județului sau pentru un anumit domeniu de activi-
tate. Astfel, în 1969 a fost creat la Gornea (com. Sichevița) primul muzeu sătesc
al județului. Cu sprijinul și participarea directă a specialiștilor muzeului, în anii
următori au fost înființate mai multe unități muzeale: Expoziția permanentă
de istorie a stațiunii Băile Herculane (1971), Expoziția permanentă de istoria
culturii în sediul Teatrului Vechi din Oravița (1969), Expoziția permanentă de
istorie a mineritului carbonifer din Anina (1976) și Expoziția permanentă a
dezvoltării istorice pe teritoriul Clisurii, la Moldova Nouă (1977).
Acumularea cantitativă a unui patrimoniu material tot mai bogat a deter-
minat autoritățile județene să repartizez, în 1972, un sediu mai încăpător
muzeului, în clădirea de pe strada 7 Noiembrie, nr. 8, ce aparținuse înainte
Primăriei Reșița. Noul sediu, complet renovat, reamenajat și dotat cu insta-
lațiile și unitățile de mobilier necesare a permis organizarea, în același an, a
unei consistente expoziții permanente, bazată exclusiv pe obiecte și materiale
rezultate din propriile cercetări și achiziții. Această expoziție a prezentat, pe
de-o parte, evoluția societății omenești în spațiul județului Caraș-Severin din
paleolitic și până în contemporaneitate; pe de-altă parte, printr-un mare număr
12 |‌ Muzeul la ceas aniversar
de documente originale și materiale tridimensionale, o altă parte a expoziției

ilustra dezvoltarea mineritului în zonă.
Din păcate, în 1976 începe o perioadă de aproape 10 ani de peregrinări ale
instituției reșițene, ce a afectat în primul rând continuitatea activității expo-
ziționale. Astfel, împrejurări determinate de extinderea uzinelor au făcut ca
sediul muzeului să fie mutat într-un imobil impropriu de pe str. Văliugului, nr.
103, unde întregul patrimoniu a fost depozitat, fără posibilitate de expunere.
După patru ani, în 1980, numeroasele colecții constituite între timp au revenit,
împreună cu tot personalul muzeului, în sediul inițial de pe str. 6 Martie, nr. 27,
fără ca acest lucru să însemne și o reluare a activității expoziționale. În schimb,
în toți acești ani muzeul nu a încetat să desfășoare o susținută activitate de
cercetare științifică, de evidență a bunurilor culturale, a monumentelor isto-
rice și de arhitectură sau a rezervațiilor și monumentelor naturale existente pe
tot teritoriul județului. În plan expozițional s-a încercat să se compenseze lipsa
expoziției permanente prin organizarea a zeci de expoziții tematice, temporare
sau itinerante.
Periplul patrimoniului muzeal și al personalului instituției s-a încheiat în
decembrie 1987, odată cu ocuparea clădirii special construite și destinate acti-
vității muzeistice din b-dul Republicii, nr. 10, unde se află și astăzi. Creație a
arhitectului Șerban Antonescu, noul sediu a fost inspirat de modelul muzeului
Guggenheim din New York. Ocupând un spațiu de 2500 m2, clădirea actuală se
ridică pe 7 nivele: subsolul – destinat depozitelor și laboratorului de restaurare;
spațiul expozițional extins pe 6 nivele; și un corp de birouri pe două nivele,
unde se desfășoară activitatea personalului de specialitate și auxiliar al institu-
ției. Dotările pentru laboratoare, amenajările interioare și o parte din mobilier
s-au făcut treptat, între anii 1991–1999. Începând cu anul 1997, printr-o hotă-
râre a Consiliului județean Caraș-Severin, denumirea standard a muzeului a
fost modificată în aceea de Muzeul Banatului Montan, titulatură sub care insti-
tuția funcționează și astăzi. Din anul 1990 și până în martie 2018 direcțiunea
muzeului a fost deținută de Dumitru Țeicu, pentru ca din vara lui 2018 condu-
cerea muzeului să îi revină lui Flavius Petru Bozu.
Noile condiții au permis reactivarea funcției expoziționale a muzeului, astfel
încât în anii 1999–2001 a fost organizată expoziția permanentă pe trei paliere:
Preistoria în Banatul Montan, Civilizația daco-romană în Banatul Montan și
Evul Mediu în Banatul Montan. Ulterior, în 2016, cu prilejul a 245 de ani de
industrializare în Banat, a fost vernisată noua expoziție permanentă a muze-
ului – Banatul Montan în secolele XVIII-XX – reflectând istoria mineritului, a
metalurgiei, a construcției de mașini și a vieții sociale din Banatul montan în
perioada respectivă. Se adaugă acesteia și Sala Stendl – un spațiu de expunere
dedicat artiștilor plastici Ioan și Teodora Stendl, rezultat în urma donației în anul
Muzeul la ceas aniversar | 13
2007 a 20 de lucrări plastice și de tapiserie. Pe de altă parte, muzeul a găzduit, în

spațiile destinate expunerilor temporare, numeroase expoziții din țară și străi-
nătate (Germania, Franța, Austria, Ungaria, Cehia, Serbia, Croația, Ucraina sau
Mexic). La fel de importantă a fost organizarea de către muzeu a unor expoziții
în Germania, la Düsseldorf și Sindelfingen (în colaborare cu Asociația șvabilor
bănățeni din München), precum și participarea unor piese din colecțiile de
arheologie sau istoria mineritului la expoziții internaționale de mare amploare
din Elveția, SUA, China sau Belgia în anii 2008, 2009, 2014 și 2019.
Activitatea editorială a muzeului a fost o altă modalitate de valorificare a
cercetărilor arheologice, istorice, sociologice sau etnografice desfășurate în muzeu
și nu numai, ce au vizat spațiul istorico-geografic și cultural al Banatului Montan.
Sub egida muzeului reșițean au văzut lumina tiparului peste 100 de volume repre-
zentând cercetări de autor, teze de doctorat, restituiri istoriografice, surse docu-
mentare, precum și o serie de cataloage de colecții. În paralel, revista muzeului –
Banatica și-a lărgit, după anul 1990, spectrul tematicii și al colaborărilor interne
și externe, publicând materiale atât în limba română, cât și în limbi de circulație
internațională. Astfel, în decursul anilor, au publicat în paginile sale cercetători și
istorici din Germania, Austria, Franța, Marea Britanie, SUA, Polonia, Republica
Moldova, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Croația, Rusia sau Kazahstan. Din anul 2008
Banatica apare anual, ajungând astăzi la cel de-al 29-lea număr. De asemenea,
revista este cuprinsă în BDI ErihPlus (din 2007) și EBSCO (din 2012).
Colegiul de redacție
STUDII ȘI ARTICOLE
THE BANAT REGION AS REFLECTED
IN THE MIRROR OF THE CHANGING
ECCLESIASTIC NETWORK
Beatrix F. Romhányi*
Keywords: medieval Banat, monastic network, parish network, population

dynamics, demographic changes
Cuvinte cheie: Banatul medieval, rețea monastică, rețea parohială, dinamica
populației, schimbări demografice
The Banat region known in the history of medieval Hungary as Temesköz

is not an easy terrain.1 Its medieval charters, settlement network and archi-
tectural memories have largely disappeared, and post-Ottoman settlements
have covered the previous layers not only physically, but in terms of historical
memory as well. In addition, the storms of the twentieth century did not favour
the research of this region. Some of the medieval and modern events in the
region’s history also suggest that some of its parts have been difficult to populate
at times. The failure of the Cumans to settle in the thirteenth or the difficulties
of the colonization initiated by Queen Maria Theresia in the eighteenth century
are the best-known examples of this phenomenon. Obviously, the lost written
sources cannot be replaced, but getting to know the dynamics of changes in the
settlement network and in the population can also contribute to a better under-
standing of the (public) history of the region. Here, I would like to contribute
to this by examining a relatively well-known data group, the network of the
church institutions.
From a geographical point of view the area bordered by the Mureș/
Maros, the Tisza, the Danube and the Transylvanian Mountains is one of the
most watered areas of the Great Hungarian Plain. The northern part of the
region was formed by the former branches and the floodplain of the Mureș/
*
Károli Gáspár Református Egyetem, Budapest, e-mail: t.romhanyi@gmail.com
1
The present paper is the English version of an earlier published in Hungarian: “Egy furcsa
régió: a Temesköz a középkori egyházi intézményhálózat változásainak tükrében,” in Urbs, civi-
tas, universitas. Ünnepi tanulmányok Petrovics István 65. születésnapja tiszteletére, eds. S. Papp,
Z. Kordé, S. L.Tóth (Szeged, 2018), 41–52.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
18 ‌| Beatrix F. Romhányi
Maros, Aranca/Aranka/Zlatica, Galadska/Galacka, Bega/Béga and many other

unnamed streams. The western border at the Tisza is also accompanied by
many abandoned riverbeds, rotting and intermittently watered areas, and in the
south not only the floodplain of the Danube, but also the Deliblato Sands and
the Alibunar Swamp have influenced the possibilities of settling and transport.
There were fords in the Mureș/Maros at Cenad/Csanád and Arad, in the Tisza
at Kaniža/Magyarkanizsa, Bačko Petrovo Selo/Péterréve, Bečej/Óbecse and
Titel, and in the Danube at Kovin/Keve and Banatska Palanka/Palánk (medi-
eval Haram). These crossings were not a single bridge-like point in themselves,
but a longer or shorter section of the river, where it was possible to get over
depending on the time-varying water course, the eventually changing course of
the riverbed and the current water level. In addition, these sites did not always
work in parallel, their use was dependent on environmental factors, changes
in the network of settlements and trade opportunities. The roads leading
from the region to the East passed partly to Transylvania (through the Mureș/
Maros valley, Făget/Facsád or Hațeg/Hátszeg), partly to the Balkans (through
Caransebeș/Karánsebes or along the left bank of the Danube).
The smaller, mountainous part of the area belonged in the Roman era to
Dacia, the plain part to Barbaricum, but due to the importance of the roads
passing through it, Roman facilities were built between the 2nd and the 4th
centuries along both the Mureș/Maros and the Danube, too. Among them,
Contra Margum (Kovin/Keve) and Morisena (Cenad/Csanád) played an
important role in the development of the medieval settlement network. In
addition, the Devil’s Dykes (Șanțurile diavolului/Csörszárok) also crossed
this area, connecting Arad with Timişoara/Temesvár and Kostolac (Roman
Viminacium) and remaining a visible element of the landscape for centuries.2
Although it is outside the area, it is worth mentioning the two longitudinal
ramparts in the southern part of the Danube-Tisza interfluvial region: the great
Roman rampart between Bačko Gradište/Bácsföldvár and Kać/Káty, and the
little Roman rampart between Apatin and Bačko Petrovo Selo/Péterréve.3 The
original function of all these earthworks is controversial from time to time, and
the possibility of using them as a road has reappeared in addition to the most
common protection function.4 Without taking a stand on the issue, it is surely
2
É. Garam, P. Patay, S. Soproni, Sarmatisches Wallsystemim Karpatenbecken (Budapest, 2003).
3
N. Stanojević, Srednjovekovna seoska naselja od V–XV veka u Vojvodini (Novi Sad, 1996),
117–118; L. Szekeres, “Adalékok a Kis római sánc kérdéséhez,” Híd 50 (1986): 518–527.
4
E. Istvánovits, V. Kulcsár, “The history and perspectives of the research of the Csörsz
Ditch,” in Proceedings of the XVIIIth International Congress of Roman Frontier Studies Held in
Amman, Jordan (September 2000), eds. P. Freeman, J. Bennett, T. Z. Fiema, B. Hoffmann, BAR
International Series, I–II, 1084 (2000), 625–628; Zs. Pinke, “A Csörsz-árok és a tiszántúli erek
The Banat region as reflected in the mirror of the changing ecclesiastic network | 19
possible to say that in many places, the well-known dungeons were certainly
used as a signpost in the past centuries, thus influencing the development of the
settlement network.
In fact, in the Middle Ages we are interested in, we are not abundant in
written sources. For the eleventh century, we only have data on the edge of the
Banat, the interior of the area first appeared in the written evidence as late as in
the twelfth century. Of the county’s headquarters, Cenad/Csanád was already
a centre before 1030, and Kovin/Keve appeared as an important ford in 1071.5
At the very end of the eleventh century, the county of Arad appeared when the
estates of the new collegiate chapter of Titel were confirmed. The fortress of Arad
itself was first mentioned in 1132 in a charter.6 The first mention of Timisoara/
Temesvár is found in the work of al-Idrisi in the middle of the 12th century,
with the first data on the county being known from 1177.7 Haram was first
mentioned in the 12th century in connection with the Byzantine-Hungarian
conflicts of 1128 and 1161; the count (Hung. ispán) of the castle was mentioned
in 1177.8 In addition to the fords of Kovin/Keve and Banatska Palanka/Haram,
the fords of Kaniža/Magyarkanizsa, Bačko Petrovo Selo/Péterréve, Bečej/
Óbecse and the Titel were all mentioned in eleventh- and twelfth-century docu-
ments. The harbour of Sâmbăteni/Szabadhely (medieval Szombat) near Arad
also appears early. Besides, monasteries and some church estates are mentioned
in the sources before the Mongol Invasion.
The situation is slightly better with the archaeological sources. Due to the
boundaries of the area since 1920, and the varying intensity and interest of
archaeological research over a long period of time, we have quite uneven data
on both the spatial and the temporal aspects of Banat. However, the situation
has improved somewhat in recent decades, new research has been launched,
and previously unpublished materials have been published. Although the
overall picture is incomplete, the patterns on the map help to interpret the
kapcsolata,” in Történeti tájak – vizes élőhelyek. Régészet, környezettörténet, tájvédelem, eds. E.

Jerem, J. Laszlovszky, Zs. Pinke, Á. Drosztmér, Z. Renner (Budapest, 2017), 65.
5
Gy. Györffy, Az Árpád-kori Magyarország történeti földrajza, vol. I (Budapest, 1967), 850 and
vol. III, (Budapest, 1987), 317–318.
6
Gy. Györffy, Az Árpád-kori Magyarország történeti földrajza, vol. I (Budapest, 1963), 170–
171, 240–241.
7
A. Zsoldos, “A megyeszervezés kezdetei a Magyar Királyságban (Az “óriás” és az “átla-
gos” nagyságú megyék kérdése),” in Megyetörténet. Egyház- és igazgatástörténeti tanulmányok
a veszprémi püspökség 1009. évi adománylevele tiszteletére, eds. I. Hermann, B. Karlinszky
(Veszprém, 2010), 313.
8
SRH I, 441; I. “Borsa, III. Béla 1177. évi könyvalakú privilégiuma az aradi káptalan számára,”
Levéltári Közlemények 33 évf (1962), 213.
20 ‌| Beatrix F. Romhányi
written sources – for example, to identify areas that were constantly or period-
ically empty.
Despite the shortcomings, one group of data connected to the medieval
settlement network can certainly be used as an indicator for the analysis of
demographic processes of a particular area. That group of data is the eccle-
siastic network, i.e. the rural churches, the parishes and the monasteries. Of
course, we cannot claim at all to know all of them. But institutions that need to
be included or, where appropriate, excluded, no longer have a significant effect
on the overall picture. After this brief, somewhat apologetic introduction, let us
see the point.
It is not a simple task to write about the diocese of Cenad/Csanád and the
monastic network of Banat/Temesköz. Most of the institutions are known only
from one single evidence, some of them cannot be even identified precisely.
As for the numerical data of the monastic network (Table 1), two things can
be immediately noticed: on the one hand, the number of institutions is small
compared to the size of the area, and on the other there are many short-lived
monasteries. The former is less unusual in the dioceses of the Great Hungarian
Plain (see Table 2 about the relative proportions of the monastic networks of the
dioceses), but the latter is clearly an outlier, even if considering that we know
neither the exact time of founding, nor of closing of many monasteries.
Looking at the data in a little more detail, it also turns out that the strong
presence of monastic orders throughout the Middle Ages in other parts of the
country, especially in the western regions, can be observed in this area only
until the middle of the thirteenth century. The number of abbeys fell by half
after the Mongol invasion. The financial conditions of the survivors have dete-
riorated significantly, and none of them has survived till the end of the Middle
Ages. They were dissolved at the latest in the 1490s, their estates having been
merged with those of the Csanád bishopric or with the Collegiate Chapter of
Arad. Only the Csanád Abbey continued to function as a monastic institution,
run by the Observant Franciscans who strictly rejected possessing landed prop-
erty. Similarly, in contrast to the northern and western parts of the country, the
Premonstratensians played only episodes in the diocese: the monastery of Sadio
(Szaggyú) – most probably identifiable with present-day Soca/Karátsonyiliget,
mentioned in various forms and repeatedly wrong diocese in the Order’s regis-
ters – was abandoned in the second half of the 14th century the latest. Meanwhile,
the dissolution of the abbeys was followed by the spreading of the mendicants
with a considerable delay. Certainly, the Dominicans settled shortly before
the Mongol invasion in Vršac/Érsomlyó (there is no data on the late medieval
existence of the friary), other friaries are documented rather late. The Austin
Hermits settled in the late thirteenth century in Şemlacu Mare/Mezősomlyó
and Lipova/Lippa, but the first one vanished before the end of the fourteenth
century. The Dominican friary of Timişoara/Temesvár is mentioned in the early
fourteenth century, like the Franciscan friaries of Timişoara/Temesvár and
Lipova/Lippa. Still, compared to the rest of the country, the establishing of the
mendicant network was much slower. The network became denser only in the
1360s when a large number of new Franciscan friaries were founded. However, it
should also be added that, unlike the general tendencies, these friaries were not
part of the Hungarian Franciscan province but of the Bosnian vicariate. Sacoşu
Turcesc/Cseri, Gherman/Ermény, Banatska Palanka/Haram, Kovin/Keve,
Bocşa Română/Kövesd, Caransebeş/Karánsebes and Orşova/Orsova belonged
to the Bulgarian custody comprising only Hungarian friaries, except for two
short-lived attempts in Vidin and Čiprovci. They were both on the territory
of the Bulgarian Banat founded by King Louis I. During this period, only the
monastery of Arača/Aracs near the Tisza River, established by Queen Elisabeth
the Elder, belonged to the Hungarian province of the Order. Most friaries of
the Bosnian vicariate disappeared around the middle of the fifteenth century,
only Sacoşu Turcesc/Cseri and Caransebeş/Karánsebes survived as part of the
Hungarian Observant vicariate established in 1445. Almost all these mendicant
friaries were founded for to promote the mission among the Orthodox popu-
lation of the North Balkans, and, besides the alms of the local population, their
presence was largely based on the direct royal support.9
The spatial distribution of the abbeys is also instructive. Most of them stood
along the Mureş/Maros River and its smaller arms that left the main course after
the river reached the plain. In the inner part of the Banat, there was only one
Benedictine abbey, mentioned under interesting circumstances: the monks of
the monastery of Ittebe (Srpski Itebej) were accused in 1219 of minting false
coins. Taking advantage of this, the Bishop of Cenad/Csanád transformed the
abbey into a collegiate chapter, which, however, probably fell victim to the
Tartars, at least by the fact that after the middle of the thirteenth century it
disappeared from written documents. The settlement itself is located next to
the Bega River. The road leading from Cenad/Csanád to Kovin/Keve passed
here. Since there were two settlements called Böszörmény (today Banatsko
Veliko Selo/Bánátnagyfalu and Jaša Tomić/Modos) close to the monastery, it is
9
According to the tradition of the Franciscan Order, the friaries of the Banat/Temesköz were
founded by King Louis I. Although that statement cannot be proven by contemporary written
evidence, the high interest of the ruler for the friaries of the region can be demonstrated by a
charter of King Sigismund of Luxembourg issued in 1428 (Acta Bosnae potissimum ecclesiastica
cum insertis editorum documentorum regestis: ab anno 925 usque ad annum 1752, ed. Eusebius
Fermendžin (Zagreb, 1892), 127–130, n. 679). The reason of the royal support is also given in
the text: the king took diverse measures for to convert the Orthodox population of the region.
22 |‌ Beatrix F. Romhányi
possible that the abbey itself was in contact with the trade, and their unlawful
actions were also related to this. The fact that the bishop converted Ittebe into
a collegiate chapter refers to the need for pastoral care in the area, that could
not be undertaken by a monastery after the Council of Lateran IV prescribing a
stricter observance of Church ordinances.
In contrast to the overwhelming majority of abbeys, the Mendicant
friaries and the Pauline monasteries appeared in the Banat mainly along the
road to the south, connecting Arad to Haram. Outside this area, there were
a Pauline monastery and two friaries – one of the Austin Hermits, the other
of the Franciscans – in and around Lipova/Lippa, and the Franciscan friary
in Arača/Aracs, mentioned above. This pattern suggests that the number of
souls increased significantly in the south-eastern part of Banat after the Mongol
invasion. However, the established network could not survive permanently.
After the mid-fifteenth century, while most of the Observant Franciscans left,
orthodox monasteries appeared. Among them, Vojlovica, Partas (Mânăstire/
Monostorszentgyörgy) and Bodrogu Vechi/Hodos Bodrog already existed in
the last quarter of the 15th century, and by the 1580s the number of Orthodox
monasteries increased to 25.10 Until then, all the Latin monasteries and friaries
have been extinct, western Christianity was represented mainly by Protestant
preachers. The orthodox monasteries, as the earlier pattern, appear mainly in
the lane of the road connecting Arad to Haram. Thus, the change was not in the
number of souls or in the settlement area, but in the composition of the popu-
lation. The process began in the 1360s with the arrival of Bulgarian refugees.
King Sigismund’s above-mentioned 1428 charter (see footnote 9) was already
the result of the next Balkan refugee wave, and immigration was since essen-
tially continuous. In the relationship with the newcomers, the Florence Union,
signed in 1439, was a major change, since the conversion of the Orthodox
population was removed from the agenda. One of the consequences was the
departure of the Franciscans from the Banat, another the increasing number of
Orthodox monasteries from the last decades of the fifteenth century on.
Due to its small size, the monastic network can only give a very general
Reliable data on the early modern Orthodox monasteries can mainly be found in the
10
Ottoman defterler. They also give some information about the community of monks living in
them. In general, there were no more than two or three monks, i.e. they were hardly bigger
than the late medieval parishes. Thus, they can be considered as a transitional form between
Latin monasteries and parishes. In this context it is even more striking that there were hardly
any such institutions in the western part of the Banat, while they were completely absent in the
north-western corner. On the one hand, this suggests that the population density of the territory
was low, and on the other, it sheds new light on the presence and activity of the Franciscans in
Szeged who lived in their friary throughout the Ottoman period.
overview of the settlement network of the region. The first – and indeed the only
– source showing some sort of picture of the entire settlement network of Banat
is, similarly to many other parts of the country, the papal tithe register of 1332–
1337. Here I would not detail why the list can be considered complete in the
statistical sense. I have already described it elsewhere and I will only refer to the
relevant parts of that article11. Unlike some other areas of the Great Hungarian
Plain, such as the Danube-Tisza Interfluve, many parishes were registered in the
Banat: 218 in the entire area of the Cenad/Csanád diocese, about 80 per cent of
which was south of the Mureş/Maros River. Based on the pattern of the network,
the region can be divided into four parts. The densest parish network was in
the narrow strip along the Mureş/Maros. Another rather dense network can
be observed in the eastern part of the central band extending from the Mureş/
Maros River to Gherman/Ermény, while in the western part of the same band
towards the Tisza River, the network is rather loose. Furthermore, it was visibly
aligned with the fords (Senta/Zenta, Bečej/Óbecse, Zrenjanin/Nagybecskerek,
Titel). To the south of the Titel-Biniş/Bényes line, we can hardly find any parish.
The few ones follow the road leading to the ford at Banatska Palanka/Haram.
At the time of the compilation of the papal tithe register, the area reaching the
mountains was still almost empty.12
“Although the whole picture recorded by the tithe list reflects reality, there
are confusing shortcomings. Such is the missing parish of Kovin/Keve. Albeit
the settlement was the headquarters of one of the archdeaconries of the Cenad/
Csanád diocese, the parish of the town is not on the list, which may have several
reasons. The least likely is that there was no parish in the town, or it was simply
forgotten. It is possible that it was hiding behind one of the unidentified parishes
that are only referred to by their patron saints, or the parson did not pay the
tithe himself because of his status as archdeacon and member of the cathedral
chapter. Theoretically, it may also be that the page recording the parish disap-
peared for some reason. However, if we assumed this, it would mean that many
other parishes were “lost” besides Kovin/Keve, which is, however, unlikely,
since the parish network of the neighbouring Eastern Sirmium does not differ
11
Beatrix F. Romhány, “A középkori magyar plébániák és a 14. századi pápai tizedjegyzék,”
Történelmi Szemle 61 (2019), 339–360.
12
The distribution map of the tenth- and eleventh-century archaeological findings shows a
similar picture, see M. Takács, “A honfoglaló magyar szállásterület déli kiterjedése,” in A hon-
foglalás kor kutatásának legújabb eredményei – Tanulmányok Kovács László 70. Születésnapjára,
eds. L. Révész, M. Wolf (Szeged, 2013), 641–666; as well as the topographic works published
about the territory: E. Gáll, Az Erdélyi-medence, a Partium és a Bánság 10–11. századi teme-
tői, vol. I–II (Szeged, 2013); Археолошка топографија Баната, vol. I (Нови Кнежевац) – II
(Чока), ed. С. Трифуновић (Novi Sad, 2013–2016).
from the southern part of the Banat. Thus, in the first half of the fourteenth
century, there were two sub-regions with a dense parish network and a corre-
spondingly higher population density in the north and east of the Banat; there
was a sparsely populated area on the Tisza side and a barely populated part in
the south. The northern sub-region corresponds to the Maros salt transport
route, and the eastern strip corresponds to the north-south trade route along
the Devil’s Dyke, crossing the Danube at Banatska Palanka/Haram.
Apparently, in the twelfth–thirteenth century, the salt transport on the
Mureş/Maros determined the settlement network. During this period, the
Arad-Haram Road seems to be less busy. Instead the Cenad/Csanád–Timişoara/
Temesvár–Banatska Palanka/Haram road with an alternative towards Turnu
Severin/Szörényvár and the Cenad/Csanád–Kovin/Keve road that was also
marked by al-Idrisi, were more intensively used. The transport corridors crossed
relatively sparsely populated areas.
At the end of the thirteenth and the beginning of the fourteenth century,
the north-south band, which also passed through Timișoara/Temesvár, became
at least equal to the former, which reflected not only the growing intensity of
economic activities in the region, but also the increasing number of souls – as
it was reflected in the parish network and in the monastic network. One of the
driving forces was obviously the Balkan trade, but other factors could also have
played a role. One of these factors was mining, albeit we have no data on its
volume. Its importance is suggested by a few fourteenth and fifteenth century
charters. In 1351, the road leading from Ocna de Fier (Bánya, later Vaskő) to
Biniș (Bényes) appears in a charter13, in 1358 a royal mine is mentioned in
Dognacea (Székesbánya).14 A charter issued in 1395 about King Sigismund’s
exchange of land with the Csáki family highlighted the iron mine of the Bocșa
Română/Kövesd estate, today Bocșa Montană/Boksánbánya.15 Since iron
mines were usually not recorded, the fact alone that it was mentioned, refers
to its importance. In 1437 Ciclova Montană (Csiklóbánya) and in 1454 Gladna
(Galadnabánya) were mentioned.16 About 1400, four of the five mines, mentioned
above, were without any doubt in royal hands (besides Dognecea/Székesbánya
13
V. Achim, “Mutaţii în statutul unor sate cneziale din Banat în epoca angevină. Cazul Biniş,”
Banatica 12 (1993), 58.
14
F. Pesty, Krassó vármegye története, vol. III, Oklevéltár (Budapest, 1882), n. 29: cuiusdam
montane regalis Sekusbanya.
15
G. Wenzel, Magyarország bányászatának kritikai története (Budapest, 1880), 124: necnon
aliud castrum ipsorum Kevesd vocatum in comitatu de Crassow habitum, simul cum villis et mon-
tanaferri ad ipsum castrum spectantibus.
16
Pesty, Krassó, 274, n. 305. Both, iron and copper ore can be found in Ciclova Montană, any
of them could be produced in the Middle Ages.
and Bocșa Montană/Boksánbánya, Ciclova Montană was the pertinence of the

Ilidia/Illyéd estate17, Ocna de Fier/Vaskő also belonged to the estate of Bocșa
Română). Iron processing was present in the region as early as in the Árpádian
age. Bog iron can be found, for example, in Ilidia/Illyéd, Berliște/Berlistye,
Vrăniuţ and in the valley of the Vicinic stream. Furthermore, a twelfth-century
iron-melting workshop was discovered in Gornea (Felsőlupkó).18 In the moun-
tains around Reşiţa (Resica), there was intensive mining in the Roman era,
and production was significant in modern times, too. Although the number of
medieval sources is small, however, considering the extent of the destruction
of written evidence and the fact that they were iron and copper mines, which
appear less often in written sources, their significance is much greater. In addi-
tion, a 1522 source mentions gold-wash around Caransebeş/Karánsebes, which
obviously also had previous history.19 Considerable population density and
economic importance of the Banat mountain range are supported by data on
early Ottoman raids20, by the network of Orthodox monasteries dating back to
the end of the fifteenth century, as well as sixteenth-century defterler.21 Perhaps
even the failed attempt of King Louis I to establish the Bulgarian Banat was
connected with the increasing activity of the region.
However, several phenomena point to the vulnerability of the region. The
slow establishment of the monastic network, concentrated on the northern part
of the area in the Árpádian age, the discrepancy between the monastic network
and the central places of the region22, the repeated colonization (the Cumans
in the mid-thirteenth century, the Bulgarians in the 1360s, the Serbs from
the late fifteenth century on). Of course, in the 15th century, Ottoman raids
were important causes, but perhaps other options might have to be consid-
ered, regarding the lack of stability even in peaceful periods. One of the factors
is the dense hydrographical picture of the area, which was also very volatile:
the dynamically changing sediment cone of the Mureş/Maros, the constantly
changing meander of the Tisza, as well as changes in the bedrock and water
flow of the rivers passing through the area. As an example, let me refer to a
17
A large tower dated to the twelfth century was unearthed in Ilidia/Illyéd that was the centre
of the estate. In 1233, the domain was given by King Andrew II to his sister Margaret who
was the widow of the Byzantine Emperor Isakios. See D. Ţeicu, Banatul Montan în EvulMediu
(Timişoara, 1998), 105, 122, 176, 304; Györffy, Az Árpád-kori földrajza, III, 473.
18
Ţeicu, Banatul Montan, 261 and 267. The author also quotes the above charters.
19
Wenzel, Magyarország bányászatának, 125.
20
P. Engel, “A török-magyar háborúk első évei,” Hadtörténelmi Közlemények 3 (1998): 561–577.
21
P. Engel, A temesvári és moldovai szandzsák törökkori települései 1554–1579 (Dél-Alföldi
évszázadok 8) (Szeged, 1996).
22
I. Petrovics, “Towns and Central Places in the Danube-Tisza/Tisa-Maros/Mureş Region in
the Middle Ages,” Banatica 26/II (2016): 87–88.
charter issued by King Ladislaus IV in 1277, in which the bishop of Veszprém

received the income of the salt delivered on the Mureş/Maros (!) in Slankamen/
Szalánkemén.23 Another – partly related – factor is the limited availability of
arable land. In other regions of the Great Hungarian Plain, this also limited the
settling of mendicant friaries24, and probably affected the estates of the abbeys
along the Mureş/Maros, more precisely their extreme scarcity. This may be the
reason why their income came from other sources, mainly from the salt trade,
before the Mongol invasion. The consequences of landscape features, partly
related to the number of souls and the differing maintenance capacities can be
clearly seen in the differences of the ecclesiastical network of the dioceses of
Cenad/Csanád and Veszprém, similar in size (Table 2, graph 1a-b). The ratio
between the number of monasteries and parishes of the two dioceses was quite
different even in the “peace era” of the fourteenth century (218/515 vs. 11/68),
meaning that while the ratio in parishes between Cenad/Csanád and Veszprém
reached about 1:2.5, the same ratio in monasteries was 1:6. By the end of the
fourteenth century, the situation did not improve much, and in the fifteenth
century there was no chance because of the repetitive Ottoman attacks. Such
anomalies can be seen mainly in areas of animal husbandry, mining or forestry
(e.g. in the Danube-Tisza Interfluve, in the northern Hungarian mining towns
or in south western Hungary, along the Austro-Hungarian border). Apparently,
animal husbandry and mining were present in the late medieval Banat.
In summary, the inhabited areas of the Banat changed several times during
23
RA, II/2–3, n. 2789. The formulation refers to a branch of the Mureş/Maros that does not exist
anymore and joined the Tisza near Titel and Slankamen/Szalánkemén. That branch probably
left the Mureş/Maros somewhere close to Sâmbăteni/Szabadhely and came around Timişoara/
Temesvár on the north, partly in the bed of today Bega/Béga. The abbey of Srpski Itebej/Ittebe,
from 1219 on Collegiate Chapter stood at that river branch. We do not know when this water
way ceased to exist, but the change of the inner structure of the Banat/Temesköz around 1300
may have been a consequence of that event. About recent activity of the Mureş/Maros alluvial
fan see G. Timár, B. Székely, G. Molnár, Cs. Ferencz, A. Kern, C. Galambos, G. Gercsák, L.
Zentai, “Combination of historical maps and satellite images of the Banat region – reappearance
of an old wet land area,” Global and Planetary Change 62/1–2 (2008): 29–38. About the changes
of the chanel and of the discharge of theMureş/Maros in the past 1500–2000 years see also O.
Katona, Gy. Sipos, A. L. Onaca, F. Ardelean, “Reconstruction of Palaeo-Hydrological and Fluvial
Architecture at the Orosháza Palaeo-Chanel of River Maros, Hungary,” Journal of Environmental
Geography 5/1–2 (2012): 29–38; F. Timofte, A. L. Onaca, “Paleodischarge of Mureş River in the
low land area,” Ecoterra – Journal of environmental research and protection 13/1(2016): 7–13.
24
Zs. Pinke, P. Pósa, Z. Mravcsik, B. Romhányi, F. Gyulai, “A hajdúsági várostérség agroö-
kológiai adottságai,” Urbs – Magyar Várostörténeti Évkönyv 10–11 (2017): 235–274. A similar
phenomenon could be observed in Western Hungary, in the south-western part of Zala County
and the neighboring part of Styria, see B. F. Romhányi, “Kolostorhálózat, területfejlesztés, régiók
a Borostyán-út mentén,” Soproni Szemle 72/2 (2018): 119–146, esp. 140–141.
the middle Ages. Only the coastal strip of the Mureş/Maros, parts of the trans-
port corridor between Arad and Haram and the narrower area of the Tisza
and Danube were inhabited permanently. The western part of the region had
a much weaker population than the east, and the south western part between
the Tisza and Deliblato Sands was almost uninhabited. Based on the evolu-
tion of the monastic network, the sustaining capacity of the area reached its
peak twice during the middle Ages: first just before the Mongol invasion and
secondly around 1400. Compared to the monastic network of other regions
of the country, the number of monasteries was clearly lower than the national
average. It could not even reach the proportion of fourteenth-century parishes,
even in pre-Ottoman peacetime periods. The reason for this can be found in
economic factors related to the natural environment.
Table 1: Development of the monastic network in Banat/Temesköz between 1100 and 1580
Order 1100 1200 1240 1300 1400 1500 1580
Eastern rite 1 1 0 5 25
Benedictine 1 6 11 4 3 0
Cistercian 1 1 1 1 0
Premonstratensian 1 0
Dominican 1 1 1 1 0
Franciscan 8 (1)* 3 0
Austin Hermits 2 1 1 0
Pauline 1 1 (2)* 1 0
Female communities 0 (2)*
Sum 2 8 13 10 15 (3)* 12 25 (2)*
*
(In brackets the number of monasteries destroyed in the 1390s and 1550s which were not inclu-
ded into the figure before.)
Table 2: The two church provinces, as well as the dioceses of Veszprém and Cenad/
Csanád compared on the basis of different data, expressed in per cent
Esztergom Kalocsa Veszprém Csanád
province province diocese diocese
1200 66,9 33,1 18,5 6,2
1300 81,6 18,4 23,8 4,1
monastic network
1400 74,2 25,8 23,9 4,8
1500 71,4 28,6 24,1 3,1
parishes (1332–1337) 61,1 38,9 12,0 5,1
1433 (draft of Siena) 59,8 40,2 3,6 3,6
art. XX of 1498 decree1 60,9 39,1 6,3 2,1
1
At the end of the fifteenth century, there was a difference in the conscription rate between
certain parts of the kingdom. The general rate was 36 tenant plots per light horseman, but in
eleven southern counties including the Banat/Temesköz the rate was 24 tenant plots per light
horseman. One of the possible explanations may be connected with the decrease of the income
of the Cenad/Csanád bishop. The Orthodox population was exempted from paying the tithe to
the bishop, limiting the military capacity of the bishopric. Still, the expected number of soldiers
could be granted by increasing the conscription rate. See art. XVI of the 1498 decree: Decreta
Regni Mediaevalis Hungariae. The Laws of the Medieval Kingdom of Hungary, vol. IV, 1490–
1526, eds. P. Banyó, M. Rady, J. Bak (Budapest, 2012), 96–98. About the comparison of the draft
of Siena and the articles of the decree of 1498 see B. F. Romhányi, “És ha mégis tudtak számolni?
Avagy: hány katona kell az ország védelmére?,” in Hadi és más nevezetes történetek: Tanulmányok
Veszprémy László tiszteletére, ed. K. M. Kincses (Budapest, 2018), 106–116.
Cenad Diocese, 1100-1580
Cenad Diocese, 1100-1580
30
30
25 Beguines
25 Beguines
Pauline
Pauline
20 Austin Hermits
20 Austin Hermits
Franciscan
15 Franciscan
15 Dominican
Dominican
Premonstratensian
10 Premonstratensian
10 Cistercian
Cistercian
5 Benedictine
5 Benedictine
Orthodox
Orthodox
0
0
10001050110011501200124012501300135014001450150015501580
10001050110011501200124012501300135014001450150015501580
Fig. 1a: The monasteries of the Cenad/Csanád diocese between 1000 and 1580
Veszprém Diocese
Veszprém Diocese
90
90
Beguines, nuns
80 Beguines, nuns
80 Pauline
Pauline
70 Carmelite
70 Carmelite
60 Austin Hermits
60 Austin Hermits
50 Franciscan
50 Franciscan
Dominican
40 Dominican
40 Carthusian
Carthusian
30
30 Austin Canons
Canons
Austin
20 Premonstratensian
Premonstratensian
20
Cistercian
Cistercian
10
10
Benedictine
Benedictine
00
Orthodox
Orthodox
10001050110011501200124012501300135014001450150015501580
10001050110011501200124012501300135014001450150015501580
Fig. 1b: The monasteries of the Veszprém diocese between 1000 and 1580
Although the number of the late medieval and early modern Orthodox
monasteries was considerably higher than the number of earlier, Latin monas-
teries in the region, the number of monks in each of those monasteries was in
general much lower, often not more than two or three. Therefore, and because
they participated in pastoral care, this monastic network was a sort of transition
between the Latin monastic network and the parish network.
REGIUNEA BANATULUI REFLECTATĂ ÎN OGLINDA

SCHIMBĂRILOR DIN REȚEAUA ECCLEZIASTICĂ
Rezumat
Cercetarea regiunii Banat, cunoscută în istoria Ungariei medievale sub numele de

Temesköz, este dificilă întrucât au dispărut în mare măsură documentele sale medievale,
rețeaua de așezări și vestigiile arhitecturale, iar așezările de după cucerirea otomană au
acoperit nu doar fizic vechile straturi, ci și sub aspectul memoriei istorice. În plus, turbu-
lențele din secolul al XX-lea nu au fost prielnice cercetării acestei regiuni. Parte din eveni-
mentele epocii medievale și moderne petrecute în acest areal indică faptul că popularea
unora dintre zonele sale a fost dificilă uneori
Articolul de față își propune să contribuie la detectarea evoluției regiunii prin analiza
unui grup de date relativ cunoscute, anume rețeaua instituțiilor religioase. Pe baza analizei
rețelei monastice și parohiale, rezultă că zonele populate ale Banatului au cunoscut mai
multe modificări în Evul mediu. Numai zona de coastă limitrofă Mureșului, părți ale culoa-
rului de transport dintre Arad și Haram, precum și zonele imediat limitrofe Tisei și Dunării
au fost permanent locuite. Zona vestică a regiunii a fost mult mai slab populată decât cea
estică, iar arealul sud-vestic, între Tisa și Dunele Deliblat, a fost aproape nelocuit. Evoluția
rețelei monastice indică faptul că zona a avut două perioade de vârf din perspectiva susți-
nerii acesteia în Evul mediu: prima, înainte de invazia mongolă, cea de a doua, în jurul
anului 1400. Comparativ cu alte regiuni ale țării, numărul mănăstirilor a fost categoric mai
mic decât media națională. Rețeaua monastică nu a mai putut atinge nivelul numeric al
parohiilor din secolul al XIV-lea nici măcar în perioadele de pace ante-otomane. O expli-
cație în acest sens poate fi dată de factorii economici în strânsă legătură cu mediul natural.
UN CAZ DE NUMIRE A ARHIDIACONILOR
DE HUNEDOARA ÎN PRIMA PARTE
A SECOLULUI AL XVI-LEA
Mihai Kovács*
Cuvinte cheie: Evul Mediu, Transilvania, episcop, canonic, umanism

Keywords: Middle Ages, Transylvania, bishop, cathedral canon, humanism
La 19 iunie 1519, episcopul Transilvaniei, Franciscus Várdai, aflat în acel

moment la Buda, le poruncea vicarului său și capitlului de la Alba Iulia să îl
instaleze pe Wolfgangus Buzlai de Gergelyaka (Gregorovce, în prezent în
Slovacia) în arhidiaconatul de Hunedoara, în urma decesului lui Stephanus
Taurinus. Mandatul episcopal se oprea asupra meritelor și virtuților lui Buzlai,
însă menționa și faptul că acesta fusese demis din același arhidiaconat pe baza
unor motive întemeiate.1
Scopul articolului de față este să explice acest paradox prin reconstituirea
rețelei de relații care a stat la baza demiterii și redesemnării lui Wolfgangus
Buzlai. Această scriere își propune totodată să clarifice unele aspecte legate
de biografia celor doi arhidiaconi de Hunedoara și de arhontologia capitlului
Transilvaniei.
Deși articolul XXII din 1498 nu enumera familia Buzlai printre baronii
regatului2, rudele arhidiaconului de Hunedara făceau parte cu siguranță din
categoria superioară a nobilimii la începutul secolului XVI, atât din perspectiva
dimensiunii domeniilor acumulate, cât și din cea a poziției la curtea regală.
Bunicul lui Wolfgangus, Ladislaus, se ridicase din rândul familiarilor voievo-
dului transilvănean Nicolaus Újlaki la funcțiile de comis (1456−1457, 1459)
și postelnic al reginei (1462−1464)3, unchiul său, Moses, a fost postelnic sub
*
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, str. Mihail Kogălniceanu, nr. 1, e-mail: kovm2005@
gmail.com
1
V. Anexa.
2
Ferenc Dőry, Decreta Regni Mediaevalis Hungariae, ed. și trad. Péter Banyó, Martin Rady,
János Bak, seria I, vol. IV (Budapest, Idillwild: Departament of Mediaeval Studies, Charles
Schlacks Jr., 2012), 103.
3
András Kubinyi, “A gergelylaki Buzlaiak a középkor végén,” in Pál Lővei, ed., Horler Miklós
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
32 |‌ Mihai Kovács
regii Jagelloni (1500−1519), fiind în dese rânduri menționat de documentele

regale alături de baronii regatului4, iar verișorul său, Ladislaus, a îndeplinit
funcția de stolnic (1508−1510, 1511−1512), apoi pe cea de paharnic (1513) la
curtea regelui Vladislav al II-lea.5 Apartenența familiei la pătura superioară a
nobilimii este demonstrată și de alianțele sale matrimoniale: Ladislaus Buzlai,
fiul lui Moses a luat-o de soție pe Ecaterina, fiica tezaurarului Blasius Ráskai,
iar verișoara arhidiaconului de Hunedoara, Ecaterina, a fost soția comisului
Georgius Báthori de Ecsed, frate al palatinului Stephanus Báthori. Atât soțul
cât și cumnatul Ecaterinei Buzlai erau considerați baroni ai regatului conform
articolului legislativ amintit.
Ecaterina Buzlai a asigurat o strânsă legătură între familia sa și cea a soțului
ei. În 1517, ea își dona o parte din avere către cumnatul Stephanus Báthori, în
timp ce o altă parte era destinată nepoților, lui Wolfgangus și fraților săi, cu
condiția ca aceștia să consimtă la donația făcută lui Stephanus, care îndeplinea
în acel moment funcția de comite de Timiș.6 Ecaterina Buzlai își motivează
decizia prin faptul că cumnatul său a ajutat-o în numeroase rânduri.7
Wolfgangus provenea dintr-o ramură mai puțin ilustră a familiei, fiind fiul
lui Nicolaus, fratele sus-amintitului Moses, însă de-a lungul întregii vieți a păstrat
o legătură strânsă cu unchiul și verișorii săi.8 Prima mențiune a lui Wolfgangus
Buzlai datează din anul 1505, atunci când apărea într-un privilegiu regal, care le
conferea lui și fraților săi, Ioannes și Stephanus, cetatea Simontornya împreună
cu mai multe posesiuni din comitatele Tolna, Fejér și Veszprém în cazul morții
fără urmași a unchiului Moses Buzlai și a verișorilor Ladislaus și Ecaterina.9
Pe 22 aprilie 1513, Wolfgangus nu era menționat în lista de venituri a capi-
tlului Transilvaniei10, deci el a obținut arhidiaconatul de Hunedoara și prebenda
canonicală aferentă după această dată și înainte de primăvara lui 1518, când
hetvenedik születésnapjára. Tanulmányok (Budapest: Országos Műemlékvédelmi Hivatal, 1993),

271−272.
4
Ibid., 273−274.
5
Norbert C. Tóth, Richárd Horváth, Tibor Neumann, Tamás Pálosfalvi, Magyarország világi
archontológiája 1458−1526, vol. I. Főpapok, bárók (Budapest: Magyar Tudományos Akadémia
Bölcsészettudományi Kutatóközpontja, 2016), 109, 116, 119, 159; Pál Engel, Középkori magyar
genealógia, CD-ROM, Miskolc nem, II. tábla: Buzlai (buclói, Gergelylaki)
6
Arhiva Națională a Ungariei (Magyar Nemzeti Levéltár Országos Levéltára), Arhiva
Diplomatică (Diplomatikai Levéltár – DL) 22906, 22907.
7
DL 22906.
8
Kubinyi, “A gergelylaki Buzlaiak,” 273.
9
Imre Lukinich, A podmanini Podmaniczky-család oklevéltára, vol. I (Budapesta 1937),
447−449.
10
Arhiva Națională a Ungariei (Magyar Nemzeti Levéltár Országos Levéltára), Arhiva de
Microfilme Diplomatice (Diplomatikai Filmtár – DF) 277731.
Un caz de numire a arhidiaconilor de Hunedoara în prima parte a secolului al XVI-lea | 33
Stephanus Taurinus se afla deja cu siguranță la Alba Iulia.11 Din documentul de

reinstituire a lui Buzlai reiese faptul că acesta fusese demis relativ recent.12
Stephanus Stieröchsel, cunoscut sub numele umanist Taurinus, era originar
din Moravia și a studiat dreptul roman și dreptul canonic la Viena, cu sprijinul
episcopului de Olomouc, Stanislaus Thurzó (1497−1540) și al lui Georgius,
markgraf de Brandenburg.13 Aici a avut ocazia de a-l întâlni pe tânărul Adrianus
Wolphard de Aiud, unul dintre protejații episcopului transilvănean Franciscus
Várdai.14 La puțin timp după obținerea doctoratului, Taurinus a intrat în slujba
lui Thomas Bakócz, arhiepiscopul de Strigoniu (1497−1521).El și-a însoțit
patronul la Roma în 1512, iar doi ani mai târziu a fost martor al războiului
țărănesc condus de Gheorghe Doja, care l-a inspirat în scrierea principalei sale
opere poetice, epopeea intitulată Stauromachia.15
Probabil Taurinus l-a întâlnit pe Várdai la Buda, în anturajul lui Bakócz sau
al vechilor săi patroni din familia Thurzó, al căror palat se afla pe aceeași stradă
cu cel al prelatului transilvănean.16 În capitala regatului, clericul morav a avut
ocazia de a întâlni mai mulți canonici transilvăneni angajați în serviciul regal,
precum Salatiel de Turda, Johannes Megyericsei sau Franciscus Szeremlyéni.17
În istoriografie s-a afirmat în mod eronat că Taurinus ar fi ajuns la curtea
lui Várdai în primăvara lui 1517, preluând arhidiaconatul de Cluj în urma
decesului lui Johannes Megyericsei.18 În arhidiaconatul de Cluj au fost insta-
lați succesiv cei doi frați ai episcopului Várdai, Johannes și Michael. După ce
Michael a renunțat definitiv la cariera ecleziastică, prelatul transilvănean i-a
redat arhidiaconatul lui Johannes Várdai.19
Taurinus a ocupat în Transilvania funcțiile de arhidiacon de Hunedoara,
canonic al capitlului catedral și vicar al episcopului. Există în literatura de
11
V. infra.
12
V. Anexa.
13
Sándor V. Kovács, “A Dózsa-háború humanista eposza,” Irodalomtörténeti közlemények
LXIII (1959): 453−454.
14
Sándor Tonk, Erdélyiek egyetemjárása a középkorban (București: Kriterion, 1979), 198; V.
Kovács, “A Dózsa-háború,” 455; András Kovács, “A humanista plébános, az asztrológus főbíró és
a fejedelmi diplomata,” Korunk seria III, nr. 10 (2006): 12−13.
15
V. Kovács, “A Dózsa-háború,” 455−457; Stephanus Taurinus Olomucensis, Stauromachia, id
est cruciatorum servile bellum (s.l., s.a.), passim; Sándor Márki, “Dósa első költője,” Katholikus
Szemle III (1889): 210−243; Zoltán Császár, A Stauromachia antik és humanista forrásai
(Budapest: Egyetemi Nyomda, 1937): passim.
16
József Fógel, II. Lajos udvartartása (1516–1526) (Budapest, 1917), 7.
17
V. Kovács, “A Dózsa-háború,” 457.
18
Stephanus Taurinus, Stauromachia: id est cruciatorum servile bellum, ed. Juhász Ladislaus
(Budapest, 1941), V, X; V. Kovács, “A Dózsa-háború,” 458; Károly Vekov, Locul de adeverire din
Alba Iulia (secolele XIII−XVI) (Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, Gloria, 2003), 358.
19
DL 82477, 23075.
specialitate o informație conform căreia el ar fi ocupat deja arhidiaconatul

amintit în 1516, însă sursa nu este menționată, nici eu nu am reușit să o identific
până în prezent.20 Conform introducerii Stauromachiei, după sosirea la Alba
Iulia, Taurinus nu s-a ocupat timp de nouă luni cu redactarea operei sale, pe
care a finalizat-o, totuși, în ianuarie 1519.21 Așadar, Taurinus a ajuns la Alba
Iulia cel târziu în primăvara anului 1518, iar după spusele sale, la sosire i-a fost
încredințat vicariatul Transilvaniei împreună cu alte funcții clericale semnifica-
tive (aliis non vulgaribus sacerdotiis).22 Afirmația sa este confirmată și de faptul
că precedentul vicar, Melchior de Rakos, a fost menționat pentru ultima dată la
15 iunie 1517.23 Următorul mandat transmis de episcop, la 24 august 1518, nu
menționează numele vicarului, probabil la acea dată Taurinus ocupa deja oficiul
vicarial.24
Așadar, Taurinus a devenit membru al capitlului de Alba Iulia în a doua
jumătate a anului 1517 sau în primele luni ale celui următor, moment din care se
pare că a fost simultan vicar, arhidiacon de Hunedoara și canonic. Pătrunderea
lui Taurinus în capitlul Transilvaniei poate fi explicată prin influența arhiepi-
scopului-cardinal Bakócz sau prin intervenția altor canonici transilvăneni, în
frunte cu Wolphard, devenit la rândul său canonic în aceeași perioadă. Taurinus
a fost, de asemenea, o alegere ideală din punctul de vedere al episcopului pentru
funcția de vicar, în condițiile în care avea atât studiile juridice necesare, cât și o
experiență semnificativă în judecarea proceselor de drept canonic, dobândită la
curtea arhiepiscopului de Strigoniu.25
Probabil Taurinus a avut ocazia să consulte colecția de inscripții a defunc-
tului Megyericsei în primele luni petrecute la Alba Iulia. Taurinus citează în
Stauromachia câteva dintre inscripțiile adunate de fondatorul epigrafiei tran-
silvănene și chiar îi “îmbogățește” colecția cu câteva falsuri.26 În redactarea
Stauromachiei, Taurinus a fost influențat probabil și de Wolphard, el însuși autor
al unui panegiric dedicat rolului lui Várdai în liniștirea “tumultului țărănesc”.27
20
Béla Cserni, “Alsófehér vármegye története a római korban,” in Károly Herepey, Béla Cserni,
eds., Alsófehér vármegye monográfiája, vol. II/2 (Nagyenyed, 1901), 400; Vekov, Locul de adeve-
rire, anexa 7.
21
Taurinus, Stauromachia, 4.
22
Ibid., 4.
23
DL 82477.
24
DL 23075.
25
26
Cserni, “Alsófehér vármegye,” 400; Péter Forisek, “Humanista feliratgyűjtők a kora-újkori
Magyarországon,” in Peter Kónya, ed., Rekatolizáció, ellenreformáció és katolikus megújulás
Magyarországon (Prešov: Prešov Institut, 2013), 417.
27
Cert este că arhidiaconul de Hunedoara și-a încheiat opera în casa sa din Alba
Iulia, în anul 1519.28
În mai 1519, vicarul episcopal semna alături de mai mulți canonici ai
capitlului Transilvaniei o declarație de solidaritate într-un conflict cu prepo-
zitul Franciscus Szeremlyéni.29 Nu surprinde faptul că Buzlai nu făcea parte
din grupul semnatarilor, în condițiile în care el fusese îndepărtat din capitlu.
Urmașul său, Taurinus, se intitula doar vicar de Alba30 și canonic, semnând deja
cu mâna lâncedă (manu languida). El avea să se stingă în mai puțin de o lună,
pe 11 iunie 1519, la Sibiu.31
La doar opt zile după decesul lui Taurinus, Várdai emitea deja mandatul de
reinstalare a lui Wolfgangus Buzlai la insistențele palatinului Stephanus Bathori
de Ecsed32, care după cum am văzut, era înrudit cu familia Buzlai. Evident,
Buzlai nu i-a urmat lui Taurinus în funcția de vicar, pentru care nu avea nici
pregătirea juridică necesară, nici susținerea episcopului.
Buzlai și-a folosit venitul pentru a își completa studiile, astfel în 1521 el
primea un privilegiu din partea decemvirilor din Padova, în calitate de student.33
E posibil ca nerezidența la Alba Iulia să fi constituit pretextul unei noi demiteri,
însă nu e exclus nici ca Wolfgangus Buzlai să fi renunțat de bunăvoie la cariera
ecleziastică, în condițiile în care la jumătatea celui de-al treilea deceniu al seco-
lului XVI el rămăsese singurul descendent al familiei.34 Cert este că în septem-
brie 1524, funcția de arhidiacon de Hunedoara era deja ocupată de noul vicar,
Paulus de Turda.35
28
29
DL 36360.
30
În regestul MOL apare lectura vicearchidiaconus, funcție mult prea modestă, pe care Taurinus
e imposibil să o fi ocupat la momentul respectiv, v. baza de date “Hungaricana,” ultima accesare
3.07.2017, https://archives.hungaricana.hu/en/charters/288476/?list=eyJxdWVyeSI6ICIzNjM-
2MCJ9.
31
32
V. Anexa.
33
Vilmos Fraknói (Frankl), A hazai és külföldi iskoláztatás hazánkban (Budapest: Eggenberger
F., 1873), 270.
34
Ultima mențiune a fraților săi datează din 1524, v. Engel, Genealógia, Miskolc nem, 2. tábla:
Buzlai (buclói, gergelylaki)
35
Antal Beke, “Az erdélyi káptalan levéltára Gyulafehérvártt. A Gyulafehérvártt maradt okira-
tok. Első közlemény,” Magyar Történelmi Tár seria III, XV (1892), nr. 456 = DF 277786, în baza
de date ‘’Hungaricana’’ imaginea apare la DF 277787, iar regestul la DF 277786, https://archives.
hungaricana.hu/en/charters/302809/?list=eyJxdWVyeSI6ICIyNzc3ODYifQ, ultima accesare la
3.07.2017; Beke, “Az erdélyi”, nr. 462 = Antal Beke, “Kolozsvár városa okmánytárához,” Magyar
Történelmi Tár seria III, X (1887): 617−621 = DF 277791, în baza de date ‘’Hungaricana’’ imagi-
nea apare la DF 277792, v. https://archives.hungaricana.hu/en/charters/ 302876/?list=eyJxdW-
VyeSI6ICIyNzc3OTEifQ, ultima accesare 3.07.2017.
Paulus de Turda este atestat în 1510 ca student al universității din Cracovia,

iar în 1519 ca notar al capitlului Transilvaniei și rector al unui altar din biserica
de la Turda. În 1520 el beneficia de o prebendă canonicală, în anul următor
ocupa deja funcția de vicar, iar din 1524 devenea, după cum am văzut, arhi-
diacon de Hunedoara, ocupând în același timp și un canonicat în capitlul din
Arad.36
Motivul dispariției lui Buzlai din funcția de arhidiacon nu a fost decesul.
El este atestat în 1525 în calitate de camerier regal, alături de mai mulți repre-
zentanți ai unor familii ilustre, printre care și fratele recent decedatului episcop
transilvănean, Michael Várdai.37 În 1539, el încheia o înțelegere privitoare la
moștenirea unor posesiuni, iar un an mai târziu, regele Ferdinand de Habsburg
dona aceleași posesiuni altor nobili, semn că Wolfgangus Buzlai decedase între
timp fără urmași.38
Buzlai nu și-a mai recuperat niciodată arhidiaconatul: Paulus de Turda și-a
câștigat încrederea următorilor doi episcopi, Johannes Gosztonyi și Johannes
Statilius, care l-au păstrat și în funcția de vicar.39 O informație istoriografică
neconfirmată documentar până în prezent îl plasează la 1531 în arhidiaconatul
de Hunedoara pe Nicolaus de Homorogd, un vechi membru al capitlului tran-
silvănean.40
Cazul lui Wolfgangus Buzlai și Stephanus Taurinus este unul tipic pentru
epoca lor. Episcopul Várdai era cunoscut pentru comportamentul său auto-
ritar față de canonici și pentru modul discreționar în care acorda prebendele.
Autoritatea sa a fost augumentată considerabil prin obținerea dreptului regal
de patronat. Arhidiaconatul de Hunedoara a fost utilizat pentru remunerarea
unor juriști experimentați, aflați în serviciul personal al episcopului, în calitate
36
Emőke Gálfi, Az aradi káptalan jegyzőkönyv-töredéke (1504−1518) (Kolozsvár: Erdélyi
Múzeum Egyesület, 2011), 25; Péter Haraszti-Szabó, Borbála Kelényi, Magyarországi diákok
prágai és krakkói egyetemeken a középkorban. 1348–1525, vol. II, Budapest, 2017: nr. 3869.
37
Vilmos Fraknói, “II. Lajos és udvara,” Budapesti szemle X (1876), 394; József Fogel, II. Lajos
udvartartása (Budapest: Hornyánszky Viktor, 1917), 52−54.
38
Ferenc Erdős, “Lovasberény,” in Ferenc Erdős, ed., Fejér megyei történeti évkönyv 23
(Székesfehérvár, 1994), 10−11.
39
C. Tóth Norbert, Magyarország késő-középkori főpapi archontológiája (1458−1526)
(Budapest, 2014), 36−37; Biblioteca Documentară Batthyaneum, Arhiva capitlului din Alba
Iulia, ladula IV, nr. 125 = Beke, “Az erdélyi,” nr. 476.
40
Vekov, Locul de adeverire, anexa 7. Nu am reușit să identific până în prezent documentul care
îl atestă în acea funcție la data respectivă. Homorogdi ocupase arhidiaconatul de Hunedoara
la începutul celui de-al doilea deceniu, între 1516 și 1524 fusese prepozit de Oradea, astfel e
greu de crezut că a revenit la mult mai modesta demnitate anterioară. Vince V. Bunyitay, A
váradi püspökség története alapításától a jelenkorig, vol. II (Nagyvárad, 1883), http://mek.oszk.
hu/04700/04735/html/75.html, ultima accesare 10.07.2017.
de vicari. În istoriografie este general acceptat faptul că studiile universitare

nu reprezentau un criteriu obligatoriu pentru selecția canonicilor din regatul
Ungariei, însă cazul de față arată că ele puteau constitui un avantaj semnifi-
cativ. Nici în Transilvania, precum nici în alte capitluri din regatul Ungariei,
originea socială nu reprezenta un criteriu exclusiv în selecția canonicilor.
Străinul Taurinus a putut deveni înlocuitorul lui Wolfgangus Buzlai, membrul
unei importante familii nobiliare a regatului, în condițiile în care avea suficiente
relații în ierarhia ecleziastică și s-a dovedit a fi mai util episcopului Várdai.
Desemnarea canonicilor a implicat de-a lungul întregului Ev Mediu târziu
o rețea complexă de relații personale și instituționale. Astfel, pe lângă suveranul
pontif, regele Ungariei și episcopul Transilvaniei, care aveau dreptul reglementat
juridic de a desemna canonicii pe baza unor criterii de idoneitate, mai trebuie
luați în calcul numeroși factori, precum rudele și protectorii candidaților, prie-
tenii acestora din interiorul capitlului și, nu în ultimul rând, relațiile de rudenie,
prietenie sau patronaj dintre episcopi și viitorii canonici. În cazul de față, la
desemnarea lui Buzlai și Taurinus, am observat influența palatinului Ungariei, a
arhiepiscopului de Strigoniu și probabil a cel puțin unuia dintre canonicii tran-
silvăneni. Nu trebuie, de asemenea, neglijată preferința personală a lui Várdai
pentru Taurinus, pe care l-a și desemnat vicar in spiritualibus și pentru care nu
a ezitat să recurgă la demiterea beneficiarului legitim.
Desemnarea lui Taurinus a avut legătură cu un plan de constituire a unui
cerc umanist la Alba Iulia? Pleiada de umaniști prezenți în capitlul albaiulian la
începutul secolului XVI ne-ar tenta să răspundem afirmativ. În primele decenii
ale secolului XVI, pe lângă Taurinus, la Alba Iulia au mai activat personali-
tăți precum: Johannes Lászói, constructorul primei capele renascentiste din
Transilvania, Johannes Megyericsei, întemeietorul epigrafiei transilvănene,
Adrianus Wolphard, colecționarul operelor lui Janus Pannonius și fondatorul
unui muzeu la Aiud, sau Thomas Pelei, celebrul glosator al Adagiei lui Erasmus.
Jolán Balogh susținea în prima jumătate a secolului trecut teza conform căreia
Várdai ar fi sprijinit formarea unui grup umanist la Alba Iulia.41
Câteva decenii mai târziu, Sándor V. Kovács nega pe baza unui argument
din domeniul istoriei culturale existența cercului umanist de la Alba Iulia. În
opinia sa, amiciția era un criteriu de bază pentru existența unui astfel de cerc,
însă ea nu era prezentă printre umaniștii albaiulieni, după cum demonstrează
notele acide ale lui Thomas Pelei la adresa episcopului Várdai și a celorlalți
canonici sau relațiile tensionate dintre Johannes Lászói și prelatul amintit.42
Balogh Jolán, Az erdélyi renaissance (Kolozsvár: Erdélyi Tudományos intézet, 1943), 64−65;
41
Sándor V. Kovács, “A humanista Lászai János,” Filológiai közlöny XVII (1971), 357−358;
42
Bálint Lakatos, “Tamás Pelei’s Glosses About the Personalities of the Transylvanian Chapter and
Episcopal Court (1515–c. 1535),” in Bárány Attila, Györkös Attila, eds., Matthias and his legacy.
38 ‌| Mihai Kovács
Intenția formării unui cerc umanist în capitlul de la Alba Iulia în timpul

episcopatului lui Franciscus Várdai este contrazisă și de analiza desemnării
canonicilor. Printre canonicii desemnați de episcopul amintit găsim doi frați
ai acestuia, doi provizori ai curților episcopale de Alba Iulia și Tășnad, însă și
mai mulți umaniști, precum Taurinus, Emericus Kálnai sau Wolphard. Dacă în
cazul primilor patru rațiunile pragmatice sunt evidente, în cazul lui Kálnai se
știe că acesta a fost acceptat cu greu de episcop, la insistențele papalității și apoi
ale regelui Ludovic al II-lea, și se pare că arhidiaconul de Tileagd nu și-a încasat
prebenda până la moartea lui Várdai.43 În ceea ce-l privește pe Taurinus, intro-
ducerea Stauromachiei arată că el a fost apreciat la Alba Iulia mai ales pentru
cunoștințele sale juridice, judecarea proceselor nelăsându-i prea mult timp
pentru preocupări intelectuale specific umaniste. El a reușit să-și reia activitatea
poetică abia la nouă luni de la sosirea în Alba Iulia, în condițiile în care boala l-a
împiedicat în exercitarea altor îndatoriri.44
Adrianus Wolphard pare a fi o excepție în această enumerare. Cazul său
demonstrează că episcopul Várdai a fost, asemenea altor prelați umaniști, un
mecena care a susținut tinerii talentați, dornici să studieze. Totuși, să nu uităm
faptul că Wolphard însuși a studiat dreptul și a ajuns, e drept, după moartea lui
Várdai, în funcția de vicar episcopal. Așadar, se pare că și Wolphard și-a datorat
canonicatul mai degrabă cunoștințelor juridice decât înclinației spre cultura
umanistă.
În consecință, putem afirma că prebendele canonicale nu au fost utili-
zate pentru remunerarea unor amici filologi, poeți sau filosofi, ci în scopuri
mult mai pragmatice, precum sprijinirea unor rude sau remunerarea și fideli-
zarea persoanelor aflate în serviciul episcopal. Această idee este susținută și de
analize referitoare la alți episcopi umaniști, precum Ioannes Vitéz45 sau Thomas
Bakócz46, care au avut în jurul lor veritabile cercuri umaniste și s-au remarcat în
calitate de mecena, însă nu au apelat în general la prebendele canonicale pentru
susținerea culturii umaniste.
Cultural and Political Encounters between East and West (Debrecen: University of Debrecen,
2009), 339–361; Ottó B. Kelényi, “Egy humanista glosszái Erasmus Adagiájához,” A Fővárosi
Könyvtár Évkönyve IX (1939), 43−139; Bálint Lakatos, “The Papacy’s Policy on Hungarian
Court Personnel 1523–1526: the Case of Imre Kálnai’s Appointments as Archdeacon and Royal
Secretary,” in Péter E. Kovács, Kornél Szovák, eds., Infima aetas Pannonica. Studies in Late
Medieval Hungarian History (Budapest: Corvina, 2009), 166−169.
43
Lakatos, “The Papacy’s Policy,” passim.
44
V. supra.
45
Ilona Kristóf, Egyházi középréteg a késő-középkori Váradon (1440−1526) (Pécs: Pécsi
Történettudományért Kulturális Egyesület, 2014), 53−55.
46
V. Kovács, “A Dózsa-háború,” 455−456.
ANEXA
Buda, 19 iunie 1519
Franciscus de Warda, episcopul Transilvaniei, îi conferă lui Wolfgangus Bwzlay de

Gergellaka arhidiaconatul de Hwnyad în urma morții lui Stephanus Taurinus Olomo-
censis, la rugămințile lui Stephanus de Bathor, palatinul regatului Ungariei și ale altor
persoane. Episcopul menționează faptul că Wolfgangus Bwzlay fusese demis din arhi-
diaconatul menționat în anul precedent, din motive juste și raționale. Franciscus de
Warda le poruncește prepozitului, vicarului său general și capitularilor să îl introducă
pe Wolfgangus Bwzlay de Gergellaka în posesia arhidiaconatului amintit.
Nos, Franciscus de Warda, Dei at apostolice sedis gratia, episcopus ecclesie

Albensis Transsilvanensis, memorie commendamus tenore presentium, signifi-
cantes quibus expedit universis: quod nos, tum ad sepissimas et instantes petiti-
ones spectabilis et magnifici domini Stephani de Bathor, comitis Themesiensis
et palatini Regni Hungarie, ac aliorum nonnullorum dominorum, tum inducti
meritis et virtutibus venerabilis magistri Wolfgangi Bwzlay de Gergellaka,
quibus eum ab altissimo preditum esse cognovimus, eidem tanquam persone
idonee, archidiaconatum Hwnyadiensem, quo anno et diebus superioribus,
certis, justis et rationabilibus ex causis servatis de iure servandis, eundem de
iure privaveramus, alterique de eodem archidiaconatu provideramus, nunc
per mortem venerabilis quondam Stephani Thaurini Olomocensi, utriusque
iurium doctoris, archidiaconi Hwnyadiensis et canonici ac vicarii prefate
ecclesie nostre Albensis, veri, legittimi et ultimi eiusdem possessoris, de iure
et de facto vacantem, auctoritate jurispatronatus nostri, nobis per maiestatem
regiam superinde plenarie concessa, duximus dandum et conferendum, immo
presemus damusque et conferimus presentium per vigorem. Quocirca vobis, in
Christo fratribus nostris, nobis dilectis, dominis preposito vicarioque nostro in
spiritualibus generali ac capitulariis prefate ecclesie nostre, in virtute salutaris
obedientie, harum serie firmiter comittimus et mandamus, quatenus prefatum
Wolfgangum Bwzlay aut procuratorem suum legittimum et neminem alium,
in archidiaconatu Hwnyadiensi, premissa nostra jurispatronatus auctoritate,
servatis de jure servandis, canonice instituere et confirmare stallumque eidem
in choro, iuxta sue dignitatis exigentiam, pleno iure dare et assignare, de cunctis
etiam eiusdem archidiaconatus Hwnyadiensis fructibus et utilitatibus emolu-
mentisque et obventionibus quibuslibet eidem Wolphango Bwzlay aut procura-
tori suo legittimo eius nomine et nemini alteri plene et integre respondere et per
hos, quorum interest, vel intererit responderi facere modis omnibus debeatis et
teneamini, locis debitis et temporibus semper opportunis. Presentibus perlectis
exhibenti restitutis. Datum Bude, in festo Sancte et Individue Trinitatis, anno

Domini millesimo quingentesimo decimo nono.
Original, hârtie, 29x23 cm; Sigiliu timbrat, întreg; Biblioteca Documentară Batthyaneum,
Arhiva Capitlului Transilvaniei, ladula IV, nr. 66; Regest: Beke, “Az erdélyi káptalan
levéltára Gyulafehérvártt. A Gyulafehérvártt maradt okiratok. 3 közlemény,“ Magyar
Történelmi Tár seria III, XVI (1893), nr. 827; DF 27776147
Sub textul documentului: Ștampila arhivei capitlului Transilvaniei și numărul de
inventar (sec. XIX): lada 6, nr. 827; Ștampila Bibliotecii Documentare Batthyaneum și
numărul de inventar (sec. XX): 592.
Pe verso: însemnare contemporană: Archidiaconatus Hwnyadiensis, anno 1519;
însemnările arhivarilor din secolul XVIII: cista 3tia, fol. 1 H.; Arhidiaconatum
Hunyadiensem per Franciscum Warda episcopum Transsilvanum Wolfgangi Buzlai
de Gergelylaka collatus anno 1519; Miscellanea; Însemnare cu creionul, din secolele
XIX−XX: 67 IV.
DESIGNATING THE ARCHDEACONS OF HUNEDOARA IN

THE FIRST PART OF THE 16TH CENTURY. A CASE-STUDY
Abstract
This paper aims to discuss the motives behind the dismissal and resettlement of
Wolfgang Buzlai as archdeacon of Hunedoara, starting from a document issued in 1519 by
the bishop of Transylvania, Franciscus Várdai. The initial dismissal of Buzlai was immedi-
ately followed by the appointment of the famous humanist Stephanus Taurinus. Thus, the
question arises, whether the appointment of Stephanus Taurinus should be seen as part of a
conscious effort to establish a humanist circle in Alba Iulia.
47
În baza de date ‘’Hungaricana’’ imaginea documentului este plasată în mod eronat la DF
277762, v. https://archives.hungaricana.hu/en/charters/view/267178/?pg=0&bbox=–413%2C–
2841%2C4190%2C–55, ultima accesare 11.07.2017.
OPŢIUNI TEOLOGICE ŞI SIMPATII POLITICE ÎN
TRANSILVANIA SECOLULUI AL XVI-LEA:
CAZUL ANTITRINITARIENILOR*
Edit Szegedi**
Cuvinte cheie: antitrinitarism, Principatul Transilvaniei, Imperiul otoman,

Imperiul habsburgic, articole dietale, politica religioasă
Keywords: Antitrinitarianism, Principality of Transylvania, Ottoman Empire,
Hapsburg Empire, articles of Diets, religious politics
Introducere: A existat antitrinitarism în Transilvania secolului

al XVI-lea?
Una din caracteristicile vieţii religioase ale Principatului Transilvaniei este
diversitatea şi complexitatea ei. Pe lângă diferenţierea politico-juridică codi-
ficată în articolul dietal din 15951 şi în Aprobate2 este remarcabilă şi plurali-
tatea teologică, spectrul confesional cuprinzând atât bisericile tradiţionale cât
şi protestantismul trinitarian şi antitrinitarian, precum şi diferite forme de
*
Articolul de faţă face parte din proiectul de cercetare al Academiei Maghiare de Ştiinţe din
cadrul colectivului de cercetare Lendület Hosszú reformació Kelet-Európában (1500–1800)
(Reforma lungă în Europa de Est 1500–1800).
**
Universitatea Babeș Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Studii Europene, str. Emmanuel de
Martonne, nr. 1, e-mail: edit.corona@yahoo.com
1
Szilágyi Sándor, ed., Erdélyi Országgyűlési Emlékek/ Monumenta Comitialia Regni
Transilvaniae (în continuare: MCRT), vol. III (Budapest, 1875–1898), 472.
2
Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae & Partium Hungariae Eidem Annexarum.
Ex Articulis ab Anno Millesimo Quingentissimo Quadragesimo, ad praesentem huncusque
Millesimum Sexcentessimum Quinquagesimum tertium conclusis, compilatae. Ac primum qui-
dem per Dominos Consiliarios revisae, tandemque in Generali Dominorum Regnicolarum, ex
Edicto Celsissimi Principis, D.D. GEORGII RÁKOCZI II. Dei Gratia Principis Transylvaniae,
Partium Regni Hungariae Domini, & Siculorum Comitis, & Domini eorum Clementissimi,
in Civitatem Albam Juliam ad diem decimumquintum mensis Januarii Anni praesentis 1653.
Congregatorum, conventu, publice relectae, intermixtis etiam Constitutionibus sub eadem
Diaeta editis, Claudiopoli 1815, în Erdély Országának Három Könyvekre osztatott Törvényes
Könyve Melly Approbata, Compilata Constitutiokbol és Novellaris Articulusokbol áll Prima Pars.
Titulus Primus. Réligiókra nézendö dolgokról (Kolozsvár: 1815).
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
42 ‌| Edit Szegedi
disidenţa religioasă licită (habanii), cât şi ilicită (sabatarienii). Din 1623 spec-
trul religios este îmbogăţit cu evreii aşezaţi de Gabriel Bethlen la Alba Iulia.
De regulă, când vorbim de situaţia religioasă a Transilvaniei secolului al
XVI-lea ne referim de fapt la situaţia de după 1595. Cu alte cuvinte, proiectăm
realităţile secolului al XVII-lea asupra unei epoci anterioare, confundăm rezul-
tatul cu premisele unui proces lung şi cu finalitate incertă. Astfel, articolele
dietale din 1568 şi 15713 sunt confundate cu cele din 1595 şi 1600.4
Dintre toate realizările Reformei ardelene antitrinitarismul este poate cel
mai fascinant: nu doar existenţa acestei expresii a Reformei radicale, ci şi statutul
său politico-juridic, cel de religie receptă. Problema cu antitrinitarismul este
însă că este foarte greu de desluşit în articolele dietale. Până la dieta din 1595
nici măcar nu are nume, iar numele cu care apare, îi este atribuit. Denumirea
este una polemică, denigratoare, legându-i pe antitrinitarieni de tradiţia rău
famată a uneia dintre marile erezii ale creştinismului timpuriu, împotriva căreia
au fost formulate simbolurile şi doctrinele fundamentale ale creştinismului.
De fapt, din articolele dietale este aproape imposibil să reconstituim
istoria antitrinitarismului din Transilvania. Astfel, nu există nici cea mai vagă
menţiune despre formarea unui curent teologic nou în cadrul Reformei, cu toate
că în protocoalele sinodale din 15665 ca şi în cele ale Sfatului clujean6 există
destule informaţii despre schimbările aduse de noua mişcare reformatorică ca
3
MCRT II, 377.
4
MCRT IV, 551–552; Julia Dücker, “Das Religionsedikt von Thorenburg (1568),” în J. Bahlcke,
St. Rohdewald, T. Wünsch, eds., Religiöse Erinnerungsorte in Ostmitteleuropa. Konstitution und
Konkurrenz im nationen-und epochenübergreifenden Zugriff (Berlin: Akademie Verlag, 2013),
874–882; Susan Ritchie, “The Pasha of Buda and the Edict of Thorda: Transylvanian Unitarian/
Islamic Ottoman Enmeshment and the Development of Religious Tolerance,” în Journal of
Universalist History 30 (2005): 36–45; Marta Fata, Ungarn, das Reich der Stephanskrone, im
Zeitalter der Reformation und Konfessionalisierung. Multiethnizität, Land und Konfession 1500–
1700 (Münster: Aschendorff, 2000), 98–109; Krista Zach, “Politische Ursachen und Motive der
Konfessionalisierung in Siebenbürgen,” în U. Wien, V. Leppin, eds., Konfessionsbildung und
Konfessionskultur in Siebenbürgen in der Frühen Neuzeit (Stuttgart: Steiner, 2005), 57–71; Gerald
Volkmer, Siebenbürgen zwischen Habsburgermonarchie und Osmanischem Reich. Völkerrechtliche
Stellung und Völkerrechtspraxis eines ostmitteleuropäischen Fürstentums 1541–1699 (München:
De Gruyter Oldenbourg, 2015), 98–99; Ludwig Binder, Grundlagen und Formen der Toleranz
in Siebenbürgen bis zur Mitte des 17. Jahrhunderts (Köln-Wien: Böhlau, 1976), 116–123;
Krista Zach, Orthodoxe Kirche und rumänisches Volksbewusstsein im 15. bis 18. Jahrhundert
(Wiesbaden: Harrassowitz, 1977), 159–160; István Keul, Early Modern Religious Communities in
East-Central Europe. Ethnic Diversity, Denominational Plurality, and Corporative Politics in the
Principality of Transylvania (1526–1691) (Leiden: Brill 2009), 246.
5
Áron Kiss, A XVI. században tartott magyar református zsinatok végzései (Budapest, 1882),
499–501.
6
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj (DJANC), Fond Primăria Municipiului Cluj-
Napoca, Protocoalele adunărilor generale, 14–1–85–143 (I/1 1566–1569; I/2 1556–1565; I/3
Opţiuni teologice şi simpatii politice în Transilvania secolului al XVI-lea | 43
şi de conflictele iscate de aceasta. Dacă în 1564 dieta intervine în conflictele

dintre catolicii şi protestanţii de la Caransebeş, reglementând folosirea comună
a spaţiului sacru7, în 1566 ca şi în 1568, când conflictele teologice de la Cluj
trec deja la ameninţări cu moartea la adresa lui Francisc David8, prim-preotul
Clujului şi unul dintre fondatorii antitrinitarismului ardelean, dieta nu reacţi-
onează în niciun fel. De fapt, până în 1572, când în contextul reorientării poli-
ticii religioase sub Ştefan Báthory dieta adoptă legea inovaţiei9, nu avem niciun
indiciu despre antitrinitarism.
De altfel, chiar şi în acest context, presupunem că legea este îndreptată
împotriva antitrinitarienilor pentru că apare numele lui Francisc David, în cali-
tate de expert teologic, nu ca superintendent. Având însă în vedere că între
1564–1572/1576 cunoaştem doar trei comunităţi religioase legale şi anume,
“religia de la Sibiu”, “religia de la Cluj”10 şi “biserica românilor” condusă de supe-
rintendentul Gheorghe11, putem la fel de bine presupune că Dieta s-a referit nu
la un curent anume, ci la comunitatea “religiei clujene” în integritatea ei, adică şi
la comunităţile care nu trecuseră la antitrinitarism, dar erau subordonate supe-
rintendentului de la Cluj. Oricum, cele două “religii” acopereau mai degrabă
realităţi lingvistice decât strict teologice.12
După ce în 1577 jurisdicţia celor doi episcopi ai comunităţilor (majoritar)
maghiarofone a fost trasată de Dietă în avantajul superintendentului reformat13,
iar din 1581 Dieta se preocupă mai ales de iezuiţi, existenţa antitrinitarienilor
nu mai poate fi reconstituită decât din contextul politico-religios. Articolele
dietale din 1588 şi 1591, în care apar pentru prima oară termenii de religie
receptă (1588), respectiv religii recepte (1591), menţionează confesiunile neca-
tolice, fără a le nominaliza.14
Ca o primă concluzie putem afirma că antitrinitarismul lipseşte cu desăvâr-
şire din articolele dietale din perioada sa de afirmare şi glorie (1566–1571); este
1569), I/1 (1566–1569), filele 15b, 18; cf. Mihály Balázs, “Dávid Ferenc életútja,” în Reneszánsz
Kolozsvár (Kolozsvár: Gloria 2008), 176–211, 195.
7
MCRT II, 218.
8
DJANC, Protocoalele adunărilor generale, 14–1–85–143, I/1, fola 18; cf. Balázs, “Dávid
Ferenc,” 195.
9
MCRT II, 528
10
MCRT II, 227.
11
MCRT II, 303, 341.
12
M. Balázs, “Über den europäischen Kontext der siebenbürgischen Religionsgesetze des 16.
Jahrhunderts,” în Günter Frank, ed., Humanismus und europäische Identität (Ubstadt-Weiher
Heidelberg Neustadt a.W. Basel: Regionalkultur, 2009), 11–27, 20.
13
MCRT III, 122; cf. Ildikó Horn, Hit és hatalom. Az erdélyi unitárius nemesség 16. századi
története (Budapest: Balassi, 2009), 134.
14
MCRT III, 1588, 1591.
menţionat cu numele fondatorului, ca un fel de sectă, în perioada de decădere

(1572–1577); apare apoi, fără a fi nominalizat, în grupul confesiunilor neca-
tolice în perioada 1581–1591; fiind apoi, în sfârşit nominalizat cu o denumire
denigratoare, dar totuşi cu referinţa la conţinutul teologic în 1595, când trăieşte
din nou o perioadă de criză profundă datorată pierderii lui Farkas Kovachóczy,
executat în 1594, precum şi a unei părţi a nobilimii unitariene prin convertiri
şi execuţii.15
Întrebarea pusă la începutul acestui articol nu este retorică, precum pare la
prima vedere: atunci când antitrinitarienii nu apar în articolele dietale din anii
1566–1571, ei nici nu voiau să apară. Coşmarul antitrinitarienilor a fost nu nere-
cunoaşterea lor ca una din comunităţile religioase formate în urma Reformei,
ci, dimpotrivă, recunoaşterea lor ca biserică de sine stătătoare. Antitrinitarienii
se vedeau în continuarea concepţiei reformatorice a lui Martin Luther, şi anume
Reforma ca reformare a doctrinei/învăţăturii.16 Antitrinitarienii voiau să desă-
vârşească Reforma, să unifice ramurile protestantismului, să unifice creşti-
nismul, pentru a uni apoi toate religiile abrahamitice.17 Desigur, concepţiile
şi metodele difereau dar, în esenţă, antitrinitarienii sperau să refacă unitatea
iniţială a Reformei, ca prim pas în proiectul lor teologic. În anii 1566–1571 erau
în consonanţă cu concepţiile politice elaborate la curtea din Alba Iulia. Exact
în perioada când antitrinitarismul era pe cale de a deveni religie de stat, este
absent din articolele dietale.
1. Formarea antitrinitarismului ca proces teologico-politic al

consolidării noului stat
Absenţa antitrinitarismului din articolele dietale dintre 1566–1571, deşi
ştim din alte surse că era foarte prezent şi în afara Clujului, nu este o întâm-
plare. Cum am mai arătat, intenţia antitrinitarienilor nu a fost de a se consolida
ca nouă comunitate religioasă, ci de a transcende scindarea teologică a urma-
şelor Reformei. Însă nu doar teologia a jucat un rol fundamental, ci şi politica.
Înainte ca ideile antitrinitariene să fie dezbătute de teologi şi laici interesaţi de
15
Horn, Hit és hatalom, 157–159.
16
Dávid Ferenc, Rövid magyarázat miképpen az Antichristus, az igaz Istenröl valo tudomant
meg homaliositotta. Es a Christus az ö hiveinec altala tanituan minket, mikeppen epitette meg az
ö menniei ßent Attiarol, es ö magarol, es a ßent Lelekröl bizonios értelmet aduan elönkbe (Albae
Iuliae, MDLXVII), 9, 44–53; Két könyv az egyedülvaló Atyaistennek, a Fiunak és a Szentléleknek
hamis és igaz ismeretéről, Gyulafehérvár 1568, ford. Péter Lajos, Az Erdélyi Unitárius Egyház
Gyűjtőlevéltárának és Nagykönyvtárának kiadványai 2 (Kolozsvár, 2002), 48, 115.
17
M. Balázs, “Közel az iszlámhoz? Újabb kutatások a kora újkori unitarizmus és a muszlim hit
viszonyáról,” în M. Balázs, Hítújítás és egyházalapítás között. Tanulmányok az erdélyi unitariz-
mus 16–17. századi történetéről (Kolozsvár: Magyar Unitárius Egyház, 2016), 157–174, 168–171.
teologie (Giorgio Biandrata, Gáspár Bekes), apartenenţa religioasă a lui Ioan

Sigismund Zápolya, care din 1570 purta titlul de principe al Transilvaniei, era
greu de determinat. Informaţiile contemporane despre viaţa religioasă a tână-
rului domnitor sunt contradictorii18, iar data conversiunii sale la protestantism
este dezbătută în continuare.19 Ceea ce ştim este că în 1565 în mod sigur nu mai
era catolic20, ceea ce reiese şi din schimbarea politicii religioase a Transilvaniei.
Aşa cum reiese din analiza profundă şi nuanţată a autoarei Ildikó Horn, între
ceea ce comunica Ioan Sigismund în afara Transilvaniei şi dinamica schimbă-
rilor religioase din ţară exista un decalaj important.21 În timp ce în Transilvania
Reforma cunoştea o dinamică practic ieşită de sub control, domnitorul oferea
imaginea unui creştin rămas credincios catolicismului sau, cel puţin, al unui
protestant criptocatolic.22 Decalajul era însă intenţionat, la fel cum va fi în epoca
lui Ştefan Báthory sau Gabriel Bethlen23, disimularea fiind o modalitate de a
păstra deschise canalele de comunicaţie spre Occident (înţelegând şi Polonia).24
Continuând tradiţia iniţiată de regina Izabella care, catolică fiind, s-a erijat
în patroana protestanţilor, Ioan Sigismund devine patronal protestanţilor fără
a susţine un curent teologic anume.25 Din această poziţie, domnitorul va juca
un rol fundamental în planurile lui Giorgio Biandrata de promovare a antitrini-
tarismului ca soluţie radicală la sciziunea protestantismului ardelean. Desigur,
Ioan Sigismund n-a fost un simplu pion în marele proiect politico-religios al
medicului umanist, fiind el însuşi interesat de a găsi o cale de ieşire din situ-
aţia creată de opţiunile teologice ale stărilor. “Religia clujeană” din articolul
dietal din 1564, condusă de superintendentul comunităţilor de limbă maghiară
Francisc David, prim-preotul (plebanul) Clujului – funcţie pe care o ocupa
în virtutea aparetenenţei sale la naţiunea săsească – devine prin intermediul
lui Biandrata religia Curţii.26 Dezbaterile teologice din Cluj, iniţiate de David
şi susţinute de o parte a clerului local, sunt susţinute acum de Curte şi dau
tonul dinamicii religioase a Principatului. Odată cu formarea variantei locale a
antitrinitarismului, avem de-a face cu o situaţie ieşită din comun: o variantă a
18
Horn, Hit és hatalom, 32.
19
Ibid., 27;
20
M. Balázs, “Megjegyzések János Zsigmond valláspolitikájáról,” în M. Balázs, Hitújítás és
egyházalapítás között. Tanulmányok az erdélyi unitarizmus 16.–17. századi történetéhez, 33–59,
40–41.
21
Horn, Hit és hatalom, 33
22
Ibid., 32
23
Ibid., 23–24
24
Ibid., 35–37
25
Balázs, “Megjegyzések János Zsigmond,” 34–54; Horn, Hit és hatalom, 41.
26
Horn, Hit és hatalom, 46–48.
Reformei radicale este susţinută de putere, mai mult, devine orientarea teolo-
gică preferată a elitelor politice.
Antitrinitarismul era atât un experiment intelectual radical de sorginte
umanistă cât şi o posibilitate de a recrea unitatea creştinismului şi a religiilor
abrahamitice prin eliminarea păcatului originar al creştinismului post-con-
stantinian şi anume dogma Sfintei Treimi, cea care nu fusese atinsă de celelalte
curente ale Reformei. O altă caracteristică a fost caracterul deschis al antitrini-
tarismului, şi anume, ideea conform căreia reflecţia teologică nu poate fi oprită
şi închisă în mărturisiri de credinţă. Acestea, deşi utile, nu reflectă decât o etapă
în căutarea adevărului divin – sunt deci mai degrabă nişte rapoarte interme-
diare, decât expresia unor adevăruri atemporale.27 Există, desigur, fundamente
ale credinţei, însă acestea trebuie gândite mai departe. Astfel, antitrinitarismul
nu se concepea ca o confesiune sau curent teologic nou, ci continuarea şi desă-
vărşirea Reformei prin eliminarea sciziunilor teologice pe calea dezbaterilor.
În Transilvania, aceste dezbateri aveau loc însă sub patronajul domnitorului.
Acest patronaj a asigurat succesul rapid al antitrinitarismului, făcându-l însă în
acelaşi timp vulnerabil.28
Susţinerea antitrinitarismului – care, desigur, nu se numea aşa şi nici nu
era numit astfel de contemporani – este în concordanţă cu schimbarea din
1566 în politica externă, când Ioan Sigismund joacă cartea otomană, respectiv a
ameninţării otomane.29 Imperiul Otoman nu era interesat de credinţa supuşilor,
dacă aceasta nu ducea la tulburarea păcii interne.30 Antitrinitarismul ardelean
corespundea doar în acest sens politic intereselor otomane.
Dar, chiar şi în această etapă, când domnitorul dispune organizarea dispu-
telor teologice31, Ioan Sigismund transmitea altă imagine decât cea pe care o
percepea Francisc David, care-l vedea drept patron al mişcării sale, mai ales
în condiţiile în care domnitorul refuza să susţină concepţia lui Péter Mélius,
episcopul calvin al Debreţinului, privind reunificarea violentă a Reformei prin
pedepsirea drastică a ereticilor.32
În acest context, articolele dietale privind politica religioasă din perioada
1566–1571 devin inteligibile. În 1565–1566 Ioan Sigismund şi stările, devenite
27
Mihály Balázs, Az erdélyi antitrinitarizmus az 1560-as évek végén (Budapest: Akadémiai
Kiadó, 1988), 40, 86; M. Balázs, Early Transylvanian Antitrinitarianism (1566–1571). From
Servet to Palaelogus (Baden-Baden & Bouxwiller, 1996), 44
28
Horn, Hit és hatalom, 53–59, 73, 80–81.
29
Ibid., 39
30
Ibid., 51
31
Ibid., 26–42; Balázs, “Megjegyzések János Zsigmond,” 34.
32
“Debreceni zsinat 1567-ik évben,” în A. Kiss, A XVI. században tartott magyar református
zsinatok, 598–601; cf. Balázs, “Megjegyzések János Zsigmond,” 48–50.
majoritar protestante, erau mai degrabă interesate în marginalizarea catolicis-

mului, devenit oricum minoritar33, precum şi în consolidarea unui protestan-
tism românesc. Dacă până în 1564 Dieta recunoştea sub semnul provizoratului
şi al soluţiei de avarie noile curente reformatorice, din 1565 îşi schimbă priori-
tăţile. Ignorarea evoluţiei teologice începută în 1566, ca şi a evenimentelor din
Cluj din anii 1566–1568 indică mai degrabă transferul acestora la un alt nivel:
nu mai era vorba de formarea unui nou curent teologic care necesita recunoaş-
tere, fie şi temporară, ci de refacerea întregului sistem religios pe calea dezba-
terilor. Expulzarea clerului catolic nu era în contradicţie cu aceste deziderate:
cum reiese din textul articolelor dietale din 1566, clericii catolici sunt prezentaţi
drept fiii rătăciţi ai Bisericii şi nu reprezentanţii unei organizaţii ecleziastice de
sine stătătoare.
Articolul dietal din 1568, reluat şi augmentat în 1571, este cunoscut mai
degrabă pentru ceea ce nu conţine decât ceea ce conţine. Textul articolului este
următorul:
“Aşa cum domnul nostru, Măria Sa, a hotărât înainte vreme împreună cu Dieta
în chestiunile privind religia, astfel întăreşte acum şi în această adunare ca predi-
catorii să predice Evanghelia în toate locurile, fiecare după înţelegerea sa, iar
dacă comunitatea/ adunarea acceptă, atunci e bine, iar dacă nu, atunci să nu fie
constrâns în niciun chip, căci sufletul nu îşi va găsi [astfel] liniştea, însă fiecare
să ţină un predicator al cărui propovăduire îi este pe plac. De aceea potrivit
constituţiilor de până acum niciunul dintre superintendenţi, nici alţii să nu le
aducă atingere sau să-i insulte pentru religia lor, iar nimănui nu îi este permis
să-i ameninţe cu închisoarea sau cu înlăturarea pentru învăţătura lor, pentru că
credinţa este darul lui Dumnezeu, iar aceasta vine din ascultare, iar ascultarea
este prin cuvântul lui Dumnezeu”.34
La dieta din 1571 drepturile superintendenţilor sunt restrânse în conti-

nuare:
“Deoarece domnul nostru Hristos ne porunceşte să căutăm înainte de toate

împărăţia lui Dumnezeu şi adevărul ei, s-a hotărât în privinţa predicii şi
ascultării cuvântului lui Dumnezeu, ca aşa precum s-a decis şi până acum de
Măria Sa şi Dietă, ca cuvântul lui Dumnezeu să fie propovăduit liber, să nu fie
nimeni pedepsit pentru credinţă, nici predicatorii nici ascultătorii, însă dacă un
preot va fi găsit vinovat de o faptă penală, superintendentul să-l condamne, să-l
priveze de toate funcţiile, iar apoi să fie gonit din ţară”.35
33
Balázs, “Über den europäischen Kontext,” 17.
34
MCRT II, 343.
35
MCRT II, 374.
Fundamentală pentru înţelegerea relaţiei dintre teologie şi putere în cazul

antitrinitarienilor este pasajul privind rolul superintendenţilor: atât în 1568 cât,
mai ales, în 1571 rolul acestora este restrâns la cel de disciplinare a clerului,
refuzându-li-se orice competenţă teologică asupra propriului cler. Dacă nu
cunoaştem contextul politic, atunci articolul nu este inteligibil: de ce i se ia (şi)
lui Francisc David dreptul de a controla dreapta credinţă a propriului cler? În
contextul răspândirii antitrinitarismului susţinut de Curte şi de o bună parte
a nobilimii, pierderea puterii superintendenţilor era un risc asumat, deoarece
susţinerea domnitorului compensa pierderea. Slăbirea puterii superintenden-
ţilor oprea şi procesul formării confesiunilor şi permitea organizarea de dezba-
teri teologice, clerul nemafiind supus conducerii ecleziastice decât din punct de
vedere al disciplinei sociale.
Astfel, cele două articole dietale reprezintă cu totul altceva decât celebrarea
diversităţii religioase. Dimpotrivă, ele încearcă prin metode nonviolente s-o
elimine: întâi prin recunoaşterea comunităţilor religioase (protestante) şi apoi
prin eliberarea lor de sub controlul teologic al ierarhiei clericale, dându-le astfel
posibilitatea de a se confrunta cu alte curente teologice. Desigur, reprezentanţii
teologici ai antitrinitarismului erau convinşi că, până la urmă, se vor impune
convingerile lor.
2. Între Imperiul otoman şi Casa de Habsburg – neaşteptatele

opţiuni ale antitrinitarienilor
Moartea lui Ioan Sigismund a însemnat o cezură în istoria antitrinitaris-
mului.36 Urmaşul său, Ştefan Báthory, un catolic asumat, nu trezea încredere
în reprezentanţii antitrinitarienilor, majoritatea elitei sociale şi teologice anti-
trinitariene susţinându-l pe adversarul acestuia, Gáspár Bekes.37 Acest enunţ
cuprinde paradoxul antitrinitarian în formă concentrată, drept care trebuie
disecat şi analizat, pornind chiar de la opţiunile politice ale lui Francisc David.
Paradoxul constă în faptul că Báthory a fost filoturc (sau cel puţin se mani-
festa în acest fel), în timp ce Bekes era filohabsburgic, fiind susţinut chiar de
Maximilian al II-lea.38 Pornind de la clişeul răspândit de istorici pornind chiar
din secolul al XVI-lea despre simpatiile filoturce ale protestanţilor, despre
“turcismul” lor39, constelaţia politică din Transilvania anului 1571 (teoretic) ar fi
imposibilă. Susţinerea lui Bekes de către Maximilian al II-lea şi Francisc David
ar ţine deci de domeniul suprarealului.
36
37
Ibid., 81.
38
Ibid., 88.
39
Balázs, “Közel az iszlámhoz?,” 157–158.
Pornind de la realităţile Transilvaniei de după moartea lui Ioan Sigismund,

susţinerea lui Bekes apare ca singura opţiune posibilă, având în vedere atmo-
sfera de ostilitate faţă de memoria domnitorului defunct, care se putea întoarce
împotriva antitrinitarienilor.40 Fiind atât de legaţi de Curte, reprezentanţii anti-
trinitarienilor aveau nevoie de un susţinător de talia lui Ioan Sigismund, iar
Habsburgii de un contracandidat pentru combaterea unui principe filoturc.
Atitudinea prohabsburgică a lui Bekes era pur politică şi conjuncturală, susţi-
nerea din partea lui Francisc David avea motivaţii mai complexe.
Simpatiile politice ale lui Francisc David sunt, cu excepţia legăturii strânse
cu Ioan Sigismund şi curtea de la Alba Iulia, puţin cunoscute. Din scrisoarea
către sfatul oraşului Caşovia, în care îşi justifică decizia de a nu accepta demni-
tatea de pleban al oraşului, reiese că reformatorul clujean a fost adept al impe-
rialilor.41 Ulterior, s-a distanţat de această opţiune, însă moartea lui Ioan
Sigismund şi ascensiunea lui Bekes ca pretendent l-a adus din nou în tabăra
imperialilor.
Pornind de la teologia lui David, în primul rând din expunerile în limba
maghiară a bazelor teologiei antitriniariene, s-ar putea desluşi, cel puţin la o
citire de suprafaţă, o anumită simpatie pentru Islam şi, prin transfer, pentru
Imperiul otoman. Astfel, pentru a arăta de ce doctrina Sf. Treimi este nu doar
nebiblică, ci şi periculoasă pentru existenţa creştinismului în sine, reformatorul
clujean afirmă următoarele:
“Puţin mai târziu, provinciile orientale s-au lepădat de creştinism, pentru că

mărturiseau ştiinţa despre Dumnezeul Treimii, despre care nici profeţii, nici
apostolii nu ştiau nimic, iar credinţa turcilor a fost introdusă, aşa cum Mahomed
însuşi o recunoaşte deschis în cartea sa numită Alcoran, în care se luptă acerb
cu Dumnezeul Treimii şi împotriva zeilor creaţi de creştini şi proclamă că
Dumnezeu e unul şi fără urmaşi, aşa cum propovăduiesc învăţaţii şi filosofii
romani”.42
Motivul naşterii Islamului este deci doctrina trinitariană, văzută de teologia

antitrinitariană, indiferent de orientarea doctrinară, drept răul fundamental
care trebuie eradicat. Islamul ar putea fi interpretat ca încercare de corectură
a creştinismului. Din fragment nu reiese însă că Islamul ar fi privit ca expresia
perfectă a monoteismului, ci mai degrabă ca expresie a eşecului creştinismului.
Simpla existenţa a Islamului devine astfel un avertisment pentru necesitatea
40
41
Balázs, “Dávid Ferenc életútja,” 185.
42
Dávid Ferenc, Rövid magyarázat, 307 r–307v (paginaţie ulterioară); Balázs, “Megjegyzések
János Zsigmond,” 55–56.
continuării Reformei. Ideea de a unifica toate religiile monoteiste ca scop ultim

al Reformei nu implica simpatie pentru Imperiul otoman, chiar dacă fusese
prezentată ca atare şi percepută de contemporani ca pericol pentru imaginea şi
legăturile occidentale ale Transilvaniei.43
Adam Neuser, care vedea în Islam expresia perfectă a monoteismului şi a
plecat via Timişoara în Imperiul otoman, era mai degrabă un marginal printre
antitrinitarienii din Cluj. Francisc David nu-l agrea şi întâlnirea dintre cei doi
n-a influenţat gândirea reformatorului clujean.44 Pentru a sublinia disonanţa
dintre realitate şi percepţie este destul să amintim că legea inovaţiei (împo-
triva inovatorilor religioşi) din 1572 a fost promulgată având ca motiv/ pretext
prezenţa şi activitatea lui Neuser la Cluj.45
Dacă opţiunea lui Bekes de a deveni candidatul imperialilor a fost motivată
în primul rând politic, apoi religios, fără a avea însă legătură cu teologia antitri-
nitariană în sine, ci cu statutul juridic al confesiunii în devenire. Faptul că ulte-
rior a făcut pace cu fostul său rival, devenind chiar aliat al lui Ştefan Báthory,
de-acum rege al Poloniei46, dovedeşte cât de instabilă a fost relaţia dintre religie
şi politică în Transilvania anilor 1570–1580.
Dacă Ştefan Báthory a continuat politica externă a predecesorului său,
Sigismund Báthory, în schimb a introdus o cotitură radicală prin orientarea
pro-habsburgică începută în 1594.47 Cu toate că această schimbare a fost pusă
pe seama iezuiţilor, de fapt cei care l-au susţinut pe principe au fost de toate
confesiunile, ca de exemplu Ştefan Bocskai şi Albert Huet.48
A acţionat Farkas Kovacsóczy, conducătorul facţiunii filoturce, ca
43
Tamás Kruppa, “Die Religionspolitik der Báthorys in den 1580er Jahren. Ein Versuch zur
Verhinderung der protestantischen Religionspraxis (1579–1581),” în U. A. Wien, J. Brandt, A.
F. Balogh, eds., Radikale Reformation. Die Unitarier in Siebenbürgen, Studia Transsylvanica, 44
(Köln-Weimar-Wien: Böhlau, 2012), 135–152, 140.
44
Balázs, “Közel az iszlámhoz?,” 162–166, 171.
45
Ibid., 164.
46
Kinga Tüdős, “Testamentul lui Bekes Gáspár. Grodno, 1 noiembrie 1579,” Studii şi materiale
de istorie medie XXIV (2006): 181–188.
47
Unul dintre contemporani a caracterizat această schimbare radicală astfel: “[…] i-au dat
un şut în cur frumoasei noastre păci cu împăratul turcesc”. “Hídvégi Mikó Ferencz historiája
1594–1613,” în Monumenta Hungariae Historica. Magyar Történelmi Emlékek, Második osztály:
Írók, vol. VII (Pest, 1863), 137–304, 139.
48
Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum Sive Annales Hungarici et Transilvanici opera et
studio clarissimorum doctissimorumque virorum Simonis Massae et Marci Fuchsii, Pastorum
Coronensium, nec non Christiani Lupini et Johannis Oltard, Pastorum Cibiniensium, concinnati,
quibus ex lucubrationibus Andreae Gunesch, Pastoris Sabaensis, aliisque Manuscriptis fidedignis
quaedam adjecit Johannes Ziegler, Schenkensis Pastor in Districtu Bistriciensi Neovillensis, edidit
Josephus Trausch Coronensis, Pars I, Complectens Annales Ann. 990–1630 (Coronae, 1847),
114.
antitrinitarian? Înainte de a încerca un răspuns, trebuie subliniat că în secolul

al XVI-lea este imposibil de stabilit cine a fost antitrinitarian.49 Se poate doar
constata că, la un moment dat, cineva a fost antitrinitarian. Nu există familii
monoconfesionale în acest secol, aproape fiecare familie are mai multe ramuri
confesionale care îşi puteau schimba însă din nou apartenenţa în secolul al
XVII-lea.50 Kovacsóczy a acţionat ca protestant, în tradiţia protestantismului
supraconfesional pe care-l reprezenta Ioan Sigismund în primii ani de după
conversiune, şi care se practica în elita militară a Principatului.51
Perioada în care a fost cancelar (1578–1594) Kovacsóczy a trăit două
procese contradictorii: “reabilitarea” antitrinitarismului prin articolul dietal din
158852 şi impunerea catolicismului în elita politică, mai ales prin nobilii tineri
care se converteau datorită activităţii iezuite, a studiilor din Italia şi, mai ales,
promisiunilor de carieră legate de conversiune.53
Activitatea lui Kovacsóczy urmărea mai multe direcţii: echilibrarea orien-
tării italiene a politicii externe prin relaţii cu Palatinatul şi Anglia şi încercarea
de a crea un cerc în interiorul puterii prin tinerii absolvenţi protestanţi ai
universităţilor din Heidelberg şi Padua.54 Încercările cancelarului de a întoarce
rezultatele valului de convertiri la catolicism nu au dat însă rezultate.
Schimbarea în orientarea politică a Transilvaniei, operată de Sigismund
Báthory şi cercul său, a dus la executarea cancelarului. Grupul din jurul lui
Kovacsóczy, partida filoturcă, n-a fost uniform din punct de vedere confesi-
onal, nu a fost deci un grup antitrinitarian sau protestant.55 Însă executarea
conducătorilor grupului şi mai ales a lui Kovachóczy a lovit în primul rând în
49
Horn, Hit és hatalom, 8–18, 27.
50
Ibid., 8.
51
Ibid., 145.
52
Ibid., 152
53
Ibid., 150, 155–156.
54
Ibid., 153.
55
Balázs, “Über den europäischen Kontext,” 27; cf. părerea judelui braşovean Michael Weiss:
“In diesem Landtage den 30. August lasset Sigismundus zu Clausenburg enthaupten den
Kendi Sándor, Kendi Gábor, Iffiu János, Forro János, und den Gergely Deák, wohlerfahrene,
und hochgelahrte Leute. Báthori Boldizsár, sein Vetter, zu Fogarasch Wolfgangus Kovachyoczi
Cancellarius, magne pietatis, et eruditionis, vir, item, der Kendi Ferencz werden in Eisen gesc-
hlagen, nach Gialu geführet, und hernach erwürget auf des Stefani Josika, so dem Kovachyozi
succediret, Angeben. Mortui non mordent.” Liber annalium raptim scriptus per Michelem Weyss
Mediensem, Senatorem Coronensis, in quo conscribendo, etsi non eam (chare haeres) quam merito
debuissem, adhibere potui diligentiam, nihilominus tamen charum tibi Eum speravi futurum, ob
studium et voluntatem singularem in te meam, quam praesento, dum commemorando qualiter-
cunque tandem annales hosce, non me, sed te iis docere cupio. 1590–1612. Continuatio usque 1615,
în Eugen von Trauschenfels, ed., Deutsche Fundgruben zur Geschichte Siebenbürgens, Neue Folge
(Kronstadt, 1860), 133–242,144.
antitrinitarieni, fără a fi însă lovitura majoră. Elita antitrinitariană a fost slăbită

de valul de convertiri din anii 1580.56
Rezultatul eliminării adversarilor noii orientări a Principatului a fost arti-
colul dietal din 1595, luat în condiţii de constrângere, reşedinţa princiară în
care au avut loc lucrările fiind înconjurată de soldaţi57:
“În ceea ce priveşte religia, am decis ca religiile recepte şi anume, catholica sive
romana, lutherana, calvinistica şi ariana să fie pretutindeni libere”.58
Antitrinitarienii au deci, în sfârşit, un nume şi sunt egali cu celelalte confe-

siuni. Numele îl primesc în perioada lor de decădere, când supravieţuirea poli-
tică nu mai putea fi garantată de nobilime. Ordinea în care sunt enumerate
confesiunile exprimă schimbarea profundă în politica Principatului: pe primul
loc stă catolicismul, care patru ani mai devreme, la Dieta din 1591 este desemnat
confesiune nereceptă sau, mai precis, confesiunile protestante sunt considerate
recepte în opoziţie cu catolicismul:
“Pe cei [preoţii] din religiile recepte să nu-i tulbure [nobilii catolici], nici în
venituri, nici în starea lor. [...] Iar în ceea ce priveşte starea parohiei, a şcolii
noastre precum şi a dascălilor, nimeni să nu le aducă atingere nici în persoană,
nici în venituri, nici în starea lor”.59
Diferenţa dintre 1591 şi 1595 o reprezintă reorientarea Transilvaniei în

politica externă, iar legată de aceasta, lichidarea opoziţiei şi, în cadrul ei, a elitei
politice antitrinitariene. Ultimul loc pe care îl ocupă “arianismul” poate fi inter-
pretat şi ca expresie a decăderii şi cvasi-dispariţiei elitei politice şi sociale anti-
trinitariene.
Concluzii
Naşterea şi răspândirea antitrinitarismului în Transilvania s-a împletit, s-a
identificat chiar, cu crearea noului stat. Deşi religiozitatea lui Ioan Sigismund
este greu de reconstituit, se poate presupune că antitrinitarismul l-a interesat
mai degrabă prin urmările sale politice – posibilitatea de a realiza unitatea şi
fundamentarea spirituală a noului stat prin transcenderea frontierelor confe-
siunilor în formare – decât pentru conţinutul propriu-zis al unei teologii care
se considera pluralistă, deschisă şi nicicând desăvârşită. Antitrinitarismul nu
56
57
Balázs, “Über den europäischen Kontext,” 27.
58
MCRT III, 472.
59
MCRT III, 385.
se percepea ca o nouă confesiune, ci ca o mişcare de continuare şi reunificare

a Reformei – drept care nici nu era interesat de recunoaşterea instituţională.60
Astfel, articolele dietale din perioada 1565–1571 se preocupă cu marginalizarea
catolicismului, apoi cu tentativa de oprire pe cale paşnică a formării confesiu-
nilor prin recunoaşterea libertăţii de propovăduire a tuturor curentelor refor-
matorice şi a restrângerii concomitente a puterii superintendenţilor, luându-le
dreptul de supraveghere teologică a clerului.
Punând aparatul de stat în slujba răspândirii antitrinitarismului, Ioan
Sigismund a avantajat şi dezavantajat în acelaşi timp mişcarea antitrinitariană,
făcând-o dependentă de domnitor. Moartea lui Ioan Sigismund a lăsat bise-
rica antitrinitariană vulnerabilă, mai ales în condiţiile urcării pe tron a unui
domnitor catolic. Sprijinul acordat lui Gáspár Bekes, omul imperialilor, de către
majoritatea nobilimii antitrinitariene precum şi a lui Francisc David, se înca-
drează în căutarea disperată a unui patron laic. Decizia lui Bekes de a se pune în
slujba Habsburgilor nu era în contradicţie cu teologia antitrinitariană, având în
vedere că Francisc David fusese la rândul lui, cel puţin un timp, adeptul impe-
rialilor. Ideea promovată (şi) de Francisc David privitoare la necesitatea şi posi-
bilitatea de a realiza unificarea religiilor monoteiste nu implica şi admiraţia sau
simpatia pentru Imperiul otoman.
Astfel, activitatea politică a lui Farkas Kovacsóczy de a contracara influenţa
catolică din jurul lui Sigismund Báthory şi de a opri reorientarea în politica
externă a Principatului, era fundamentată în primul rând politic. Susţinerea
relaţiilor cu Imperiul otoman era motivată pragmatic. Desigur, a existat şi o
dimensiune religioasă, însă aceasta era legată mai degrabă de un protestantism
supraconfesional decât de o opţiune strict teologică.
Convertirile multiple din secolele XVI-XVII din rândul nobilimii unita-
riene, simpatiile lor politice schimbătoare – astfel Gáspár Bekes a devenit din
duşman un aliat al lui Ştefan Báthory – dovedesc relaţia instabilă dintre religie
şi putere în Principatul Transilvaniei.
THEOLOGICAL OPTIONS AND POLITICAL LIKES IN TRANSYLVANIA

IN THE 16TH CENTURY: THE CASE OF ANTITRINITARIANS
Abstract
The paper deals with the relation between religion and politics in the case of the
Transylvanian Antitrinitarians. The main issue of the paper is: Did the Antitrinitarian theo-
logy affect in any way the policy of Transylvania? This question is answered in two steps: the
role of Antitrinitarianism in the consolidation of the new state and the political allegiances
of important personalities of the Antitrinitarian movement and nobility.
Horn, Hit és hatalom, 25, 121.
60
HIGH DIGNITY AND PROPERTY IN THE 16TH–17TH
CENTURIES IN THE BANAT – “THE NOBLES
GÂRLEȘTEANU OF RUDĂRIA’S WEALTH”
Ligia Boldea*
Keywords: Banat, 16th–17th centuries, noble family, familial property, Gârleșteanu

of Rudăria
Cuvinte cheie: Banat, secolele XVI-XVII, familie nobilă, patrimoniu familial,
Gârleșteanu de Rudăria
The family of nobles Gârleșteanu of Rudăria and Caransebeș was one of the
remarkable representatives of the Romanian elites in the mountainous Banat
in the medieval and pre-modern era. With a history that documentary can be
reconstitute for three centuries, from 1410 up to the end of the 17th century that
family wrote the names of o series of the members down the panoply of digni-
taries who were on the climb in the Banat of Severin, the Banat of Caransebeș
and Lugoj after. In the course of time, I have investigated the beginnings of that
family, its genealogic branches, and the family’s involvement in the county of
Severin and town of Caransebeș administrative system that certainly provided
them both the deserved prestige and a distinct welfare from the income they
got from such dignities, to complete their familial wealth.1 The present issue
aims to add a supplement of one century to the history of their familial prop-
erty, with a discussion on what we could name the case of the “Gârleștenis’
wealth”. It is difficult to reconstitute today from fragmentary documentary data
that family’s total mobile and real goods. As referring to some moments of the
family’ branches’ right of lands owning, the preserved court documents are
more generous somehow with data concerning the domanial field. Nothing is
*
Museum of the Highland Banat Reșița, b-dul Republicii, nr. 10, e-mail: lboldea.ist27@gmail.
com
1
Ligia Boldea, Nobilimea românească din Banat în secolele XIV-XVI (origine, statut, studiu
genealogic) (Reșița: Banatica, 2002); Ligia Boldea, “Tradiție și continuitate în lumea demnitarilor
români ai banatului de Caransebeș și Lugoj – Gârleștenii de Rudăria,” Analele Banatului, Serie
Nouă, Arheologie-Istorie XXII (2014): 275–291.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
56 ‌| Ligia Boldea
the same when speaking about their incomes or mobile goods, details which
were practically not available for those documents. I have considered in spite
of these objective impediments that a look on the development of the domanial
aggregate from the second part of the 16th century up to the end of the next one
would make the history of this family whole as far as possible now.
The Gârleștenis’ land patrimony was documentary reconstituted for the
15 century and the first half of the next one on the basis of some preserved
th
papers, ones of them as transumpts in much later documents belonging to the

second half of the 16th century. The domanial aggregate of the family of Gârliște
of Rudăria, as I have been able to note, consisted both in a series of possessions
that may be considered ancestors’ properties on which the family’s members
had got reconfirmations or acts of new donations in the 15th century, and prop-
erties they were given by royal donations or they bought at the end of the 15th
century and during the first half of the next one. The first of them were iden-
tified in the districts of Almăj and Mehadia2, the new ones belonged to the
district of Caransebeș3, and so we may note the tendency of the family to come
closer to the central locality in the Banat of Severin where they took in fact their
residence at.
The central point of the familial domain was certainly the estate of Gârliște,
documentary registered down in 1410. The settlement localized today in the
south-eastern part of Caraș-Severin County, in Almăj Depression, along the
river of Rudăria4, was registered in course of the time as Gîrliște and Rudăria,
respectively. I suppose that during the 14th–15th centuries, either two close
2
Neighboring districts, on the rivers of Nera and Cerna, located to southern and south-wes-
tern of the Banat of Severin. There were the possessions of Gârlişte, Rudăria, Rwstnik, Prilipeţ,
Hernyak, Marsyna, Zelysthe, in Almăj district, and Mehadica, Chebnyak, Perho, Belethin, Moznyk
and Wzredek in Mehadia district, on which the family’s members got paper of a new donation
in the 15th century
3
Located in the Depresion of Caransebeş-Mehadica, on the Timiș Valley, prolonged toward
north-east on the Bistra Valley to Haţeg district, and toward the West Plain toward north
[Dumitru Ţeicu, Banatul montan în Evul mediu (Timișoara: Banatica, 1998), 440–441]. Rapolt,
Plessiva, and Vălişoara, were attested as the Gârleștenis’ possessions that Jacob of Gârlişte had
been got in 1486 [Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privind istoria românilor, vol. II/2 (București,
1891), 296]. The estates of Kopach, Zlathna and Walissoara, were added to after Jacob of Gârliște
had bought from the noble lady Ursula Horvath [Ligia Boldea, “Consideraţii asupra familiei
unui viceban al Severinului: Mărganii,” Analele Banatului, Serie Nouă, Arheologie-Istorie XV
(2007): 169]. Less known is how the family got the right of owning at Găvoșdia and Bolvașnița
especially, the last one generating also a new familial patronym.
4
The rivulet is an affluent of the Nera River, springing from the Mountains of Almăj, Svinicea
Mare top; it passes these mountains of crystalline schist rocks, forming Rudăria Gorge, where
the largest water mills complex in Europe is situated. Passing the depression the valley gets lar-
ger and the stream calmer, a fact that may explain, the village development to the range of the
High dignity and property in the 16th–17th centuries in the Banat | 57
settlements were located on the Rudăria river, merged during the 16th century,
or the two toponyms for the village and the river there generated confusions
regarding the level of the offices of authentication; on the one hand, my suppo-
sition rely on the new donation from 14845 that Matthias Corvinus offered to
Jacob of Gârliște, that referred to Gerlysthe and Prodary among the reconfirmed
possessions and, on the other hand, on the paper emitted by John Sigismund
Zápolya to state the course of the Gârleștenis’ wealth, where Gerlisthye alias
Rwderia was explicitly noted down in 1569.6 As for the economic power of the
locality I may refer to the conscription of 1603 (I shall largely speak about in
the next pages) that shows us one of the largest possessions at that time. It is
possible that the family’s prosperity had come both from the current farming
at that time and other occupations corresponding to the geographic specific
features of the area. Rudăria/ Rudărica7 as a toponym speaks about mining
activities in the neighborhood; Francesco Griselini comes to confirm this by
underlining in his history the gold deposits exploiting along the rivers and rivu-
lets in Almăj Depression, at Rudăria and Bănia.8 Ground sluicing and panning
were in fact a well known practices along the rivers of Bistra and Timiș at that
time, an occupation of the county nobles then; a royal paper emitted in May 1,
1512 asked the people in that field, in the counties of Hunedoara, Hațeg and
Caransebeș to exchange gold only to the margrave’s people.9 Hardly to think
that the family who own the entire area should not have taken advantage of
such opportunities even if I have not succeeded to identify documentary notes
on. It is also possible that the water power of the Rudăria River constituted
another source for the Gârleștenis as even today one of the most complex
water milling system runs along the river – consisting in a series of the special
horizontal wheeled mill (moara cu ciutură/ horizontal bucket mill) in Eftimie
Murgu village (former Rudăria), the beginning of which is not quite defined for
center of a nobiliary domain. V. Sencu, I. Băcănaru, Judeţul Caraş-Severin (Bucureşti, 1976), 66;
Dumitru Ţeicu, Moara de apă din Banat (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012), 10.
5
Magyar Nemzeti Levéltár, Diplomatikai levéltár, Arkanum Adatbázis Kft., 30223 (forwards
DL).
6
Frigyes Pesty, A Szörényi bánság és Szörény vármegye története, vol. III (Budapest, 1878), 379.
7
From the Slavian “ruda” = ore and “reka” = river or “cavity to extract metals” up Vasile
Ioniță, Glosar toponimic Caraș-Severin (Reșița, 1972), 34.
8
Țeicu, Banatul montan, 370. A report of Koczian, a counselor of the Court, in 1769, who
went to Almăj to investigate the golden washers, noted that golden strata had been identified
also in the streams that passes the villages of Rudăria, Bănia and Dalboșeț. Francesco Griselini,
Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Introduction, translation and
notes by Costin Feneșan (Timișoara: Facla, 1984), 301.
9
Iosif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studii și documente
(București, 1973), 156, doc. 33.
58 |‌ Ligia Boldea
the Banat yet.10 The preserved documentary data show us that the Gârleștenis
had some mills in Caransebeș11 (river of Sebeș) and at Prisaca12 (river of Timiș).
We might suppose than the family should have valorized such a potential on
their own estate.
Since the middle of the 16th century the Gârleștenis’ patrimony were repeat-
edly submitted to law in order to clarify the right of owning after the branch of
male descendants of ban Jacob of Gârliște died; I believe, on the basis of the
data I have got, that that branch owned the main part of the family’s patrimony
up to the middle of the 16th century (firstly, the ancestors’ one and also what
they bought in time). It is one of the most eloquent cases of families where
the problems concerning lands owning and right of succession as well as the
way the litigations were solved are clearest reflected by papers. There were three
moments to be observed, all of them presented before the court of the princely
Curia during the second half of the 16th century; it is a proof of how virulently
that family had treated the landed property till the problems were irrevocably
resolved.
The first litigation concerning Nicholas of Gârliște’s inheritance was
solved before magister Albertus Zalonkemeney in Cluj, the proto-notary of
Transylvania; Nicholas died around 1535 without heirs. It seems that the strains
between Eufrosina, his widow (re-married to Andrew Barchay by that time)
and her sister Dorothea’s children were so strong that only the central sedria
could solved them, by the arbitration of 8 noble jurymen of Caransebeș. The
paper emitted on the 22nd of November 154413 notes down the agreement which
gad come after lots of litigious, scrambles and altercations (aliarum violen-
ciarum, plurimis rixis et altercationibus tandem eadem partes.....et gwerris inter
eos) between the representatives of the two parties: Andrew Barchay, Nicholas
Ombozi and George Bekews on the part of Eufrosina and her daughters, Sara and
Ana; Ladislav Pribek, together with Ladislav Pobora, in the name of deceased
Dorothea, Nicholas of Gârliște’s sister. It is interesting to observe that it was the
moment that regulated only the right of owning what Jacob and Nicholas of
Gârliște had bought in the first part of the 16th century14, the ancestors’ lands
having been omitted even if we know that the two had had an important share
on. So, those ones weren’t referred to during the negotiations of 1544.
10
Țeicu, Moara de apă, 379.
11
Pesty, A Szörényi bánság, III, 160.
12
Costin Feneșan, Documente medievale bănățene (1440–1653) (Timișoara: Facla, 1981), 107.
13
Pesty, A Szörényi bánság, III, 234; Boldea, Nobilimea, 214–215.
14
It was about the estates Zlathna, Kopach, Priscian, Bolvașnița and Plesywa, district of Sebeș,
Teregova, district of Mehadia, and other properties like the house, yard and garden in Caransebeș
or mills on the rivers of Sebeș and Bolvașnița
A second decisive moment for the Gârleștenis’ “wealth” consisted in a the

series of law suits that began in 1566 and ended on the 10th of December 1569
through the sentence delivered by John Sigismund in the princely court in Alba
Julia.15 What was happened in fact? There were 20 years of a relative consen-
sual life, but the family’s successional problems came to a new point just at that
time. Why then? A possible answer might be found up in Gabriel Gârleșteanu’s
death around that year; given his dignitaries and male successors, he became
the central personage in the family. The suit law developed in two sections and
put finally in act all the family’s successors. It is interesting to note that the liti-
gate was initiated by the representatives of the family’s female branch, Jacob of
Gârliște’s great-grandchildren from three of his children, Nicholas, Dorothea,
and Catherine, placed in two clusters of interests. The ancestors’ shares of lands
were in that moment disputed, both the ones in Almăj district (Gârliște alias
Rudăria, and Prilipeț) and those in the district of Mehadia (Mehadica, Cebniac,
Perho, and Teregova); the estates bought by Jacob in 1503, in the district of
Sebeș (Vălișoara, Kopach and Zlathna) were added too. The claimant asked
in fact an equal partition of the right of owning on those estates. George and
Peter, the two sons of Gabriel Gârleșteanu, involved in suit, in 1568, for the male
branch of the family. The sentence delivered on the 10th of December 1569 defi-
nitely stipulated that the main part of the family’s old patrimony would stay in
the male branch’s possession, represented by George and Peter Gârleșteanu, on
condition that the two ones should give to the other descendants the daughters’
proper quarter; there were excepted only Teregova shares exclusively inherited
by George Ombozi as part of his mother Sara’s personal legacy. That was the
way the relations between the two branches of the family were set for the next
generations.
The third important moment regarding the structure and unity of the
Gârleștenis’ “wealth” took part in 1588 and 1598, with the scission of interests
of the main beneficiary of the inheritance, namely the family’s male branch.
Stephen Gârleșteanu asked the prince, on the 4th of February 159816, to allow
an “equal and proper division of all the lands, fields, water sides, plains, and
hayfields, forests, groves, mounts and valleys” in the estates of Prilipeț, Rudăria,
Schybnyak, Pârvova, Crușovăț, and Mehadia, Teregova, Plesyn, and Valea
Bolvașniței, county of Severin, between him and his cousins John and Nicholas
Gârleșteanu, and after, a total separation of his shares from those ones of the
rest of the family. Once admitted by the prince that partition generated the rela-
tives’ definitive separation as the prince requested the authorities in the county
Pesty, A Szörényi bánság, III, 378–390.

15
Feneșan, Documente, 102.

16
to proceed to that partition irrespective of the opposition of John and Nicholas

Gârleșteanu, or of any others.
The Gârleștenis’ patrimony evolution during the first half

of the 17th century
The status and role of that family within the social and political-admin-
istrative structures in the Banat of Caransebeș and Lugoj were founded on
and generated in the same measure an economic prosperity that might be
noted for those times and community. The census of gateways in the district
of Caransebeș ordered by the Empire to Simon Lodi, the new ban, in 1603,
presents a graphic image on the familial patrimony at the beginning of the 17th
century. That paper preserved in a late copy was published in extenso by Adrian
Magina in 2009.17 The document provides us with a series of important data on
the proportion and especially on the fiscal power of the Gârleștenis’ domains in
whole. We have to note the researcher’s cautions on that paper concerning that
a series of known localities, certainly existing at that time were absent in the
census. Adrian Magina considers that two are the explanations on the question:
either the document is incompletely preserved up today, or the ones who made
it didn’t succeed to finalize it.18 For the family of Gârleșteanu, following the data
I have on their lands evolution during the 15th–16th centuries, the decisions in
the last of their patrimonial litigations in 1588–1598 especially, I do believe that
the registration of their estates are complete in the largest measure. This is the
premise I rely on in my analysis. We might note therefore that the Gârleștenis’
properties, in 12 localities they were spread over, accumulated the most of the
fiscal unities, namely 33 ½ ports (households) with a contribution of 33.50
forints from the total number of registered properties – 95 localities with 335
ports, corresponding to a fiscal obligation of 335 forints about (if we take into
consideration that the fiscal value of a port revolved around 1 forint at that
time). To all of them we might add the 6 ports the noble George Ombozi had
at Teregova, as one of the last descendants of the female branch of the family, a
great-grandson of ban Jacob of Gârliște. The Gârleștenis contributed therefore
with 12% around to the princely treasure and so the family occupied the first
place among the noble contributors in the region, if we refer to the total value of
fiscal obligations of the district of Caransebeș. Numerically, the Gârleștenis’ lands
are under those of some other noble families, as Fiat, Vaida or Bizere-Găman.
17
Adrian Magina, “Conscrierea porţilor districtului Caransebeş în anul 1603. Consideraţii pe
marginea unui document,” in I. A. Pop, S. Andea, eds., Pe urmele trecutului. Profesorului Nicolae
Edroiu la 70 de ani (Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane, 2009), 283–295.
18
Ibid., 284.
Whiles the last families’ properties were mainly around Caransebeș, along the
larger valleys of Timiș and Bistra, an area with a good economic potential, part
of the Gârleștenis’ ones were placed in Almăj depression and in the southern
side extremity of the Timiș-Cerna passage, a more isolated area between moun-
tainous frames. Yet, the demographic dynamics made that three of the greatest
villages in Caransebeș district enter the family’s patrimony; it is about Gârliște
and Mehadica (with 10 ports any), and Teregova (with 11 ports), registered in
1603, so a superior economic efficiency comparatively to other villages with a
smaller number of fiscal ports. It is also important to observe that the family
owned in part those possessions, sharing them with other families; probably the
Gârleștenis became related to those families in time, but they had the largest
number of ports in any of those villages19, so they probably had got a certain
pre-eminence within those domains.
Another item we have to observe in the document refers to different shares
nominal belonging to. Only two are the localities where the family was registered
for its wealth entity: Bolvașnița with 3 ports, as the family’s exclusive property,
respectively, Petnic, with ¼ of a port, together with the families of Fiat, Pribek,
Bakocz, Zakan, and Lățug. It is interesting to note that only two of castellan
Gabriel Gârleșteanu’s direct descendants were nominally registered, George
Gârleșteanu and his son, John Gârleșteanu, even if eight such descendants were
alive at that time at list. As in the above mentioned study was already noted,
George Gârleșteanu was, if we really credit the conscript, the wealthiest owner
in the district at that time, with possessions in 9 localities and 28 ¼ registered
households. The villages of Pleseo (2 ports) and Prilipeț (6 ports) are referred as
his personal properties, while for Mehadia (5 ports), Cebniac (4 ports), Gârliște
(7 ports), and Crușovăț (1 ¼ port), Armeniș (1 port), Sadova (1 port), and Feneș
(1 port), he was registered as a co-owner alive with other nobles belonging to
different families. Gârliște, Prilipeț, Mehadica, Crușovăț, Cebniac, and Pleseo of
his ancestors, and Armeniș, Sadova, and Feneș belonged to the family of Fiat’s
old possessions. He might be supposed to own those shares in the last villages
for having been married to Catherine, one of the Fiats’ heiresses.
His son John Gârleșteanu was registered with 2 ports in the village of
Prisaca, together with Toma Nyakazo; I believe that that possession didn’t
belong to the family’s common wealth; it was a personal purchase.
I believe finally that George Ombozi must be included into my analysis,
the one who had 6 ports at Teregova (alive with members of the families Vaida
and Banfi), one of the largest villages registered in 1603. I might not enclose but
19
They were registered with 7 ports at Gârliște (together with the families of Trawa, Zabo, and
Nagi), 5 ports at Mehadica (together with the families of Rada, Borţun, Zabo and Frusa); George
Ombozi had 6 ports (together with the members of the families Vaida and Banfi) at Teregova.
subjoin his presence to the Gârleștenis’ domanial aggregate, as I have already

noted, for that one was ban Jacob of Gârliște’s great grandson and his unique
male descendant from the female succession20; Teregova was at that time
disputed within law suits and divisions between the family’s different branches
and entered finally the Ombozis’ possession.
The conscript of households in 1603 makes me come with some reflections.
Firstly, the role that George Gârleșteanu played within the familial patrimony, as
long as the whole family was registered in two villages within which Bolvașnița
seems to have had a special importance – some of the family’s members took
to add that toponym to the family’s name21 (as it was in the 15th century in the
case of “Gârliște/ Rudăria”, or, during the 16th –17th ceturies, with the apposi-
tion “of Caransebeș”). Secondly we might ask whom of the family’s members
those villages belonged to? Hardly to set: for the first decade of the 17th century,
we had possible names according to the Genealogy Annex I have published in
2014.22 But it is obvious that George Gârleșteanu incontestably owned the main
part of the familial patrimony; I presume that he was of 60–70 years old at that
time (and that one was the last moment he was recorded). Given the functions
he had in the counties of Severin and Caransebeș during the 8th–9th decades of
the 16th century, he was the main member of the family due to the authority
and influence of his jobs and the corresponding revenue he had got so. He also
20
Nicholas of Gârliște, the alone one of the five sons of ban Jacob who had had heirs, was his
grand-father; that one had two daughters only, Ana and Sara, an impediment in their genealogy
and patrimonial continuity. The last one married to Nicholas Ombozi of Suatu (Zowat, Zovath),
a noble whose family originated in the county of Cluj [see: Dezső Csánki, Magyarorszag tőrté-
nelmi főldrajza a hunyadiak korában, vol. V, CD; Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor
din Transilvania, vol. II (Bucureşti, 1968), 148; Az Erdélyi Káptalan jegyzökönyvei (1222–1599),
Zs. Bogdándi, E. Gálfi, eds. (Kolozsvár: Az Erdély Múzeum-Egyesület Kiodása, 2006), 575], but
that family had possessions in Hunedoara county, where the families of Nicholas Gârleșteanu of
Arany and Măcicaș of Rapolt had possessions too; he would married to Sara, their female des-
cendant. During the second half of the 16th century, Nicholas Ombozi and George, his son would
dispute the right of owning both on some possessions in Severin county, with the Gârleștenis’
descendants, and in Hunedoara county, with the family of Măcicaș of Rapolt’s descendants.
21
In 1559 George and Peter, his brother were registered as Gârleşteni of Bolvaşniţa (Pesty, A
Szörényi bánság, 278). What is more important is that at the end of the 16th century the whole
male branch of the family disputing the shares of their patrimony used the same patronym,
beginning with George Gârleșteanu, George and Peter, his sons, and Nicholas, John and Stephen,
his grand-sons (Feneșan, Documente, 102). Finally, for a late registering, another Nicholas
Gârleșteanu added the same toponym to his surname while he was a refugee in the county of
Hunedoara, in 1662. Costin Feneşan, “Caransebeş după Caransebeş – Note cu privire la destinul
nobilimii şi orăşenimii din Banatul Caransebeşului şi Lugojului după anexarea de către Poartă
(1658),” Patrimonium Banaticum III (2004): 92–93.
22
Boldea, “Tradiție și continuitate,” 291.
had profitably married to one of the right heiresses of the Fiats, who had been
admitted so by the princely authority; she owned shares in lots of the villages
the family Fiat of Armeniș possessed.
The next times nothing spectacular happened in the Gârleștenis’ wealth
dynamics, the second half of the 16th century generally setting its proportions.
Two aspects I have to refer to in my present analysis: other properties of the
family in the context of litigates, borders delimiting or purchases before urban
or county courts – to complete the image of that familial patrimony on the one
hand, and in the other hand, women’s owning right to, much better drawn in
that case.
Other properties. Since the end of the 15th century, the most important
immobile properties of the family were concentrated in Caransebeș undoubt-
edly; as a political-administrative center of Severin County, that town offered
a proper environment to lots of the family’s members rising local hierarchy
and occupying ones of the most urban and county local dignities. We might
suppose that each of the family’s members had one or more properties in the
town on the Sebeș River, part of them being aleatory recorded. So, in May 1601,
the nobiliary yards and houses of John Gârleșteanu and his wife are registered23
in the context of a prohibition that the family of George Găman set against
Francisc Fodor’s intention to get hold of a house he didn’t have any right on; in
January 12, 160424, Nicholas Gârleșteanu and Ana Peica, his wife, bought from
Andrew Birta, for 50 forints, a vacant land located southward of Nicholas’s house
wall, to extend their dwelling probably. Before the local sedria of Caransebeș a
transaction between egregius nobilis John Gârleșteanu and providus Nicholas
Pancionovici was also set in April 10, 158225: Pancionovici sold for 18 forints a
fallowed and clean hayfield on Srem Street, for a former duty he had no possi-
bility to pay off. Other Gabriel Gârleșteanu’s lands in Caransebeș countryside
were registered in March 10, 163826 when they bordered a tilled land that two
nobles in the county of Hunedoara had sold to Nicholas Măcicășanu and his
wife, for 40 forints.
When speaking about Crușovăț, the first record dated in 158827; as it is well
known, the possession there had belonged to the family of Deș of Timișel in the
23
Costin Feneșan, Diplomatarivm Banaticvm, vol. II (Cluj-Napoca: Mega, 2017), 209–212.
24
Feneșan, Documente, 129; Ionuț Costea, Solam virtutem et nomen bonum. Nobilitate, Etnie,
Regionalism în Transilvania Princiară (Cluj-Napoca: Argonaut, 2005), 93.
25
Feneșan, Documente, 64.
26
Ibid., 168.
27
Pesty, A Szörényi bánság, vol. II (Budapest, 1878), 290. It is placed in the Depression of
Domașnea-Mehadia, at the Mehadica and Luncavița rivulets ’confluence.
15th century28, and in the first half of the next century, it was registered among
the nobles Lazăr of Almăj’s possessions29, ones of the Gârleștenis’ neighbors in
the district of Mehadia. Even if we do not know how the possession entered
the Gârleștenis’ patrimony, what is sure is that that one was registered among
George Gârleșteanu’s possessions in the conscript of 1603.
Prisaca is another estate mentioned only in the beginning of the 17th
century30, with the families of Gârleșteanu and Nyakazo as co-owners. It was not
a peaceful community if we remember the conflict between John Gârleșteanu,
a vice-count of Severin at that time, and Stephen Nyakazo, in 1599.31 The water
canal and sluice for both the Gârleștenis’ mill and that downstream one of
the Nyakazos began the apple of discord. A mutual agreement between John
Gârleșteanu and Toma Nyakazo, Stephen’s father, seems to have been set so that
if the canal and sluice would have been destroyed by the Timiș River’s whirling,
the parts should have had a common purse. In the spring of 1599, that was the
situation, and John Gârleșteanu repaired the installation on his own account
waiting for Thomas’s son, the heir of the mill after his father’s death, to pay his
part. As that one refused to comply with that clause, the litigate arrived before
the county court, where a substitute vice-count named Nicholas Toth took the
place of John Gârleșteanu (a vice-count at that moment, so to say, involved in
a conflict of interest). For repeatedly refusing to give full swing to the co-own-
er’s requests, Stephen Nyakazo was prohibited to rebuild his mill and use the
installation. In 160432, a new turn within the two families’ relations: given his
personal wants, Stephen Nyakazo hypothecated all his shares (house, lands,
forests, hayfields, and the mill) in the favor of Ladislav Gârleșteanu and his
wife, for 90 forints for 7 years. As all his lands were uninhabited the possibility
that noble Gârleșteanu set there his own bounds in order to bring those lands
into cultivation was stipulated. Later data show that the hypothecated effects
remained in the buyer’s property who would bequeath them in his daughters’
favor.
A reminiscence of Gârleștenis’ owning is to be found at Vălișoara, coming
yet from the second half of the 15th century, through co-owning and becoming
related later to the family of nobles Fiat of Armeniș. In 1627, more of the
Gârleșteanu’s family (Gabriel Gârleșteanu Sr., George Gârleșteanu, and Gabriel
28
Boldea, Nobilimea, 197.
29
Ligia Boldea, “Noi date asupra elitelor românești bănățene: familia Lazăr de Almăj (secolele
XV-XVI),” Banatica 17 (2005): 319.
30
Placed in the southern side of the Timiș Valley, near the Hills of Zăgujeni. Țeicu, Banatul
montan, 363.
31
Feneșan, Documente, 107; Țeicu, Moara de apă, 378.
32
Frigyes Pesty, Krassó vármegye története, vol. IV (Budapest,1883), 233–234.
Gârleșteanu Jr.’s wife) obstructed a new division of the estate, ordered by prince
Gabriel Bethlen, for not complying with the old agreement.33
Finally, we have other data on the Gârleștenis’ domain in documents
that mention their bonds with sessiones (plots of land) within different estates
apparently out of the ancestors’ patrimony. There are various cases, from testi-
fying, to re-bordering or litigates concerning the right of owning. So, in 1624,
Peter Marcu, a bond of Nicholas Gârleșteanu in the village of Jena (Dsena) was
present as a witness at noble Francisc Groza’s seizing of Sacu estate.34 Another
bond, Peter Gheorghe in Ohaba Mâtnic is also mentioned as a witness of
Gabriel Gârleșteanu’s wife, to traverse that the family of Csulai had had posses-
sions at Obreja and Glimboca.35 The sessio of John Gerban (Gârboni), a bond
of John Gârleșteanu, was registered at Felseomachkas, caused by a correction
of the borders of Caransebeș, ordered by prince Sigismund Báthory between
September 11 and October 11, 158836, the moment of setting vicinities, with
nobiliary possessions and bonds’ sessiones, parceled out on localities. A more
interesting but not a novel one is registered in a paper of 161837, with two plots
in the village of Cernota, that Ladislav Gârleșteanu bought for 72 forints in
1608 from his aunt Elisabeth Gârleșteanu. To bring them into cultivation the
nobleman populated them with bonds. But, to his surprise, his right of owning
was contested in 1617 by noble Gabriel Mâtniceanu; that one took by force those
lands for the reason that they had been once part of the Mâtnicenis’s patri-
mony; even hypothecated long ago, his father would have bought them back
and bequeathed them to him. The case would be brought before the princely
court after the noblemen hadn’t come to an understanding in the local courts,
in front of which the parties came with their witnesses, but the paper ends there
and we do not know the final sentence.
Women’s right on land and real properties shows another interesting side
in that family’s development: I have had the opportunity to find a larger open-
minded understanding in the case of the family’s noblemen to let women get or
inherit s series of familial lands, more visible that in the case of other noble fami-
lies almost exclusively dominated by the male line inheriting (the Mâtnicenis,
for instance). Analyzing the evolution of familial structures during the 16th–17th
centuries I have rather clear found the proportion between the male and the
female, respectively, right of succession; two are the major aspects that induced
configuration and re-configuration of way the patrimony passed from a
33
Pesty, A Szörényi bánság, II, 562.
34
Pesty, Krassó, II/2 (Budapest, 1884), 302.
35
Feneșan, Diplomatarivm, 451–459.
36
Erdélyi káptalan, 218.
37
Pesty, Krassó, IV, 270.
generation to another. The first and deepest change, as we have seen above, took
place by the middle of the 16th century when the male line in the main family’s
branch (descendant of ban Jacob of Gîrliște) who had owned the main part of
the family’s wealth, passed away in defiance of the fact that Jacob of Gârliște
and Margaret, his wife, had seven children (5 boys and 2 girls). Temporary, the
whole construction of the familial patrimony owning was broken up; only in
the second half of that century it will be restored through the collateral branch
of the family, descendant from castellan Gabriel Gârleșteanu.
The second aspect consisted in the matrimonial alliances within the fami-
lies, a true matrimonial strategy in the course of time that made the Gârleștenis
consolidate their wealth and local power. Obviously, the men in the family
contracted mainly marriages to female members of some rich families of local
dignitaries who were able to offer substantial dowry to their daughters. The
Gârleștenis’ female successors were also privileged to a certain extent of the
heiress’ right on familial shares, following their fathers’ requests before the
central power or clauses of will.
a. Documentary, the women in that family are visible only in the middle of
the 16th century, once with Nicholas’s death, the last son of Jacob of Gârliște; after
his death, the two daughters Sara and Ana and the financial problems he had
let would make difficulties in his successors’ life. His female descendants – his
widow, daughters, sisters, and grand-daughters, but also his grand-sons – had
to confront before the princely court; the properties that Jacob and Nicholas
of Gârliște had bought would be given their female successors, and the ances-
tors’ properties mainly to the male branch of the family, descendants of Gabriel
Gârleșteanu, except for the quarter the females had the right on, according to
the sentences from 1544 and 1569 (as I have shown above).
In 1575, Elisabeth, Gabriel Gârleșteanu’s daughter, assumed an interesting
attitude by summoning his own brother in the county of Severin/ Caransebeș
district court for her shares from the estates at Teregova, Bucoșnița, Pleșiva,
Mehadica, Pârvova, Cebniac (Mehadia district), and Gârliște and Prilipeț
(Almăj district). It is an interesting summoning in my opinion just because the
familial patrimony had been finally partitioned 5 years before, in 1569, and
Elisabeth’s brothers had become the main holders of the Gârleștenis’ “wealth”,
on the one hand. On the other hand, at that moment she was Bona Vaida’s wife,
the noble vice-count/ castellan on foot and the man who had to lead the court
in principle. It is possible that such a special social position of her husband
(or his ambitions, maybe) made her take action against her brothers George
and Peter Gârleșteanu, in order to get a more consistent share of the recently
confirmed familial properties. It rests unclear whether she asked the daugh-
ters’ right quarter (her brothers went slowly about it anyway) or tried to force
an equal sharing of the familial wealth, at one third/ any successor. The ulte-
rior evolution of facts seems inclining towards the second variant. The reasons
for such an opinion consist in: the first court the cause was presented before
was the county court under John Tivadar’s command as that one substituted
her husband, Bona Vaida who was obviously involved in a conflict of interest.
The sentence, also sanctioned after by ban Stephen Tompa, asked the two
accused brothers to present the diplomas of privileges to prove their rights on
the respective estates. The accused brothers applied to the superior court of
prince Stephen Báthory; that one confirmed in fact the old princely sentence
from 1569, that the female part had already got the proper rights. Elisabeth, the
claimant there, certainly together with her husband or represented by that one,
displeased with the sentence, tried in turn to go in persona before the prince
within the Dieta of Mediaș that was to take place in January 1576. As prince
Stephen Báthory abdicated during the dieta, the sentence would arrive to the
parties only in 1578; it was the moment the new prince Christopher Báthory
confirmed also the previous sentences and the cause was extinguished.38 But
the sense of that action rests to be investigated: did Elisabeth and Bona Vaida
try to take advantage of his function in order to increase her share from the
Gârleștenis’ wealth even if they had no successors to leave them that legacy?
In 1576 on the other hand, George Gârleșteanu, Elisabeth’s brother and one
of the litigants, succeeded to Bona Vaida in the function of a vice-count; the
question in that case is to what extent did that fact alter the prince’s sentence or
it came only to equilibrate the sphere of influence within the family? As for me,
I believe that that intra-familial conflict was generated by Elisabeth’s unreason-
able pretentions as long as she had always a god social and material situation for
being a daughter of a castellan in Caransebeș, a sister and wife of Severin vice-
counts after; such a situation became probably the support of her ambitions out
of the legal rights of succession.
Fifteen years after, in 1591, Elisabeth’s combative nature and wish to
preserve her shares came again into light: together with her husband’s relatives
opposed to prescription of their possessions at Bozovici, Găvoșdia, Dombrovics,
Teregova, and Iabalsena in charge of the princely fisc.39 It was a situation gener-
ated by Bona Vaida’s death, and it could dramatically modify the family’s wealth.
The princely fisc seems to have insisted on taking advantage from the fact that
Elisabeth and her husband had no children, without taking into account the
law that stipulated the inheritance right of ascendants (as the second succes-
soral class) or of the collateral relatives up to the fourth degree. It is but true
Pesty, A Szörényi bánság, II, 75–76.

38
Erdélyi káptalan, 305; Pesty, A Szörényi bánság, II, 33.

39
that since the second part of the 16th century the central power manifested
tendencies to profit about any uncertainty concerning the collateral relatives’
right of succession or the co-owners’ right of protimisis after a nobleman’s death.
Only by written proofs concerning their properties the different families could
be excluded from the princely retract and their properties registering in the
princely fiscal system.40 As we have no final sentence in the case I have focused
on, we cannot say how that conflict ended.
Barbara Gârleșteanu, Elisabeth’s sister passed through a similar situation
after her husband Francisc Ciorciuc’s death as the couple had had no chil-
dren. She decided around 1608 to bequeath her wealth (including the lands
at Cernota) to her sister Elisabeth and her nephews, Stephen Gârleșteanu and
Nicholas Gârleșteanu.41 The women’s right to bequeath is ever stronger reflected
in papers beginning with the second half of the 16th century and during the
next one, both for the inherited and procured goods, a concluding proof of
the role they played within the familial administrative system, far from being a
marginal one.42
From such a perspective what happened to Ladislav Gârleșteanu’s daugh-
ters (Ana and Catherine) after his death before 1635, is also suggestive. Former
vice-count of Severin and substituted ban of Caransebeș and Lugoj, one of the
prominent family’s members, Ladislav died without heirs, so his heritage was
certainly brought forward for discussion. I might suppose that his shares from
the familial patrimony were given to his collateral relatives; there is no data on
their prescription on princely treasure. What is of interest is the story of the
estate Prisaca that he and Magdalene Toth, his wife, bought in 1604. Having
entered the princely fisc, it was redeemed for 200 imperial thalers by Francisc
Josika in the name of his wife Ana Gârleșteanu, her minor sister Catherine, and
other two women of the noble family of Peica of Caransebeș, as the princely
sentence was noted down in a paper issued in June 1, 1635.43 All the five bene-
ficiaries were credited with the estate as a new donation with perpetual and
irrevocable right on; it is a fact to confirm that the noble women had an easier
40
Ligia Boldea, “Asupra unor controverse fiscale în Caransebeșul primei jumătăți a secolului
al XVII-lea,” Analele Banatului, Serie Nouă, Arheologie-Istorie XX (2012): 229–243.
41
Pesty, Krassó, IV, 270–273.
42
Georgeta Fodor, Destine comune: viaţa femeilor între public şi privat. Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania. Secolele XV-XVII (Cluj-Napoca: Argonaut, 2011), 146–153; Livia
Magina, “Un destin feminin în Banatul sfârşitului de secol XVI: Barbara Moise,” Analele
Banatului, Serie Nouă, Arheologie-Istorie XIX (2011): 286; Ligia Boldea, “Examining the Status
of the Noble Women in 16th–17th Century Banat,” Brukenthalia. Romanian Cultural History
Review, Supplement of Brukenthalia. Acta Musei, no. 3 (2013): 31–32.
43
access to the parents’ legacy in the case of what those ones had bought, than to
ancestors’ goods which regularly remained to the male descendants.
b. Another level of discussion refers to the goods the Gârleștenis’ wives
came with and obviously increased their consorts’ weal. On the basis of the
documentary data I have had the opportunity to find that those wives belonged,
almost without exception, to families of note in the Banat of Caransebeș
and Lugoj – Fiat, Peica, Marga, Josika, Toth, and Lățug – any of them with
important local dignitaries. It is but certain that those women with their dowry
and wedding gifts essentially contributed to the familial wealth. Unfortunately,
the preserved papers up today do not contain any list of the goods which those
women subjoined to the Gârleștenis. Only aleatory information have been
preserved, referring to possessions in dispute on the basis of which we could
make a relative reconstitution of the weal of the family they joined by marriage.
George Gârleșteanu’s wife, Catherine Fiat’s situation is a revealing one: she
was a woman to prove in the course of time a distinct tenacity in protecting her
inheriting rights. In December 10, 1578, she and Ana Bakoczy (John Simon’s
wife) were carrying on a lawsuit with their nephew Ludovic who had contested
their owning right on a large number of villages and hamlets, part of the ances-
tors’ patrimony of the family of Fiat of Armeniș.44 The case took a complicate
turn in August 158145 with Nicholas Florea involving in the suit by pretending
shares of Fiat’s wealth that belonged both to the two noble ladies and to
Ludovic Fiat and his brothers. It is in fact a dispute that came after a long series
of lawsuits within that family, between the female branch and the male one,
respectively, beginning with 1530 around46; even it seems a similar case with
the Gârleștenis’ one, the reality shows in fact a totally different situation, within
which the inheritance right was equally admitted for both the sexes. How did
such a sensible difference in the matter of succession within the two related
families appear? One of the noblemen of the Fiats, Ladislav, had requested king
Vladislav II, in the beginning of the 16th century, the right to bequeath his goods
both to the male and female descendants, as he had a son (John) and three
daughters. His son, John Fiat did the same think, asking king Louis II, in 152547
44
Pesty, A Szörényi bánság, III, 421–426. It was both about shares from the possessions of
Buchin, Poiana, Poienița, Petroșnița, Vălișoara, Goleț, Cerneț, Pădureț, Miraya, Criva, Bolvașnița,
Poreca de Sus and de Jos, Simonolț, Armeniș, Feneș, Sadova, Slatina, and Zarazpatak, and the
hamlets of Chywro, Nagypatak and Zekas.
45
Erdélyi káptalan, 118, no. 294, 296. Nicholas Florea wasn’t in fact a member of the family of Fiat;
one of his female ancestors, his grand-mother probably, had been married to Francisc Fiat in the
first half of the 16th century, but they divorced and that lady was married to noble John Florea later.
46
Boldea, Nobilimea, 238–242.
47
Hurmuzaki, Documente, II/3 (București, 1892), 508, no. 356. It was about the possessions of
Buchin, Cerneț, Goleț, Bolvașnița and Petroșnița.
the right of male succession on the ancestors’ estates for his unique daughter:
he obtained it for Catherine (wife of George Gârleșteanu some years later).
John Fiat’s early death without male successors made, like in the case of the
Gârleștenis, the different branches of the family initiate a merciless dispute on
the familial goods, the males being largely represented within one of them. But
it is a case with royal papers of praefectio and so the female descendants’ right
of property was recognized in equal shares with the males’ right. That was also
Sigismund Bátyhory’s final decision in 1578. The question is that the conscript
of 1603 registered for Armeniș and Sadova (the Fiats’ traditional properties)
some members of the families of Florea, Bakocz and Gârleșteanu as co-own-
ers.48 So George Gârleșteanu’s behavior is quite a paradox: as a representative
of the male branch of his family and the main beneficiary of the legal partition
of the familial fortune he backed his wife, a representative of the female branch
of her own family, against the male representatives of the Fiats. The result was
his registering in the conscript of 1603 with properties at Armeniș, Sadova, and
Feneș.
Another interesting situation refers to 1597, the year Ana Peica, Nicholas
Gârleșteanu’s wife and other noble ladies (widows, wives and young daughters)
in the families of Bucur, Căstruț, and Peica asked the prince “the male right of
inheritance” for 12 possessions in the former district of Izvoarele Carașului.49
Francisc Fiat opposed to them in his own name and in the name of his relatives
from the Peicas and the Vaidas, for the male right. He was claiming surprisingly
on the basis of his maternal not paternal ascendency, as a son of Magdalene
Peica and John Fiat. In consequence of that above his claims didn’t totally corre-
spond to the classic male succession. What we know is that during the first half
of the 16th century the family of Bucoșnița and that one of Peica50 had co-owned
those estates for a while and later the Peicas succeeded somehow to exclude
the nobles of Bucoșnița from those possessions. We might note that at the end
of the century those estates were placed at the confluence between the Banat
of Caransebeș and Lugoj and the former county of Caraș that had been occu-
pied by the Ottomans from almost half a century; so, the nobiliary owing in
that area was but relative and fluctuant between the two centers of political
and administrative power. Unfortunately the paper from May 28, 1597 doesn’t
contain the princely sentence and we cannot find the winner in that dispute; the
48
Magina, “Conscripția porților,” 290.
49
Feneșan, Documente, 98. It was about the possessions of Carașova, Gârliște, Ciudanovița,
Jitin, Agadici, Maidan, Răchitova, Goruia, Greoni, Petrowecz, Zpenczuracz and Gorwicza, in dis-
trictu de Crasso.
50
case remain a singular one due to how the both parties claimed their right on
the basis of their maternal ascendency.
A series of properties of Barabara Raja and Sara Marga, another Nicholas
Gârleșteanu’s wives are registered in other papers. The first lady seems to have
had Czerna estate that she willed to her husband. But prince Gabriel Bethlen
donated the estate in 161951 to John Kornis (tricesimator of Vărădia crossing)
and his wife, probably on the basis of the princely retract on a free land. I
couldn’t say if Nicholas Gârleșteanu’s opposition was a successful one and he
had the documents to prove that his wife had willed the estate to him. For his
second wife Sara Marga we might find in a document emitted in March 20,
163552 that she (as a widow at that time) and Nicholas Gârleșteanu’s sons owned
haf of Jena (Dsena) estate of 400 forints, by inheritance probably; the other half
belonged to Sigismund Fiat of Caransebeș. The paper I have referred to is in
fact the princely sentence sent to the local authorities to attest that the whole
estate was donated to Sigismund Fiat for his loyal services and the 1,000 forints
he had lent to the prince. Whether and how the family of Nicholas Gârleșteanu
was redeemed doesn’t clearly result from the document.
Magdalene Toth, Ladislav Gârleșteanu’s wife seems to have had parts of the
family of Măcicaș of Tincova’s lands which had been mortgaged to Gașpar and
Michael Toth in 1572, by Peter and Michael Măcicășanu. Nicholas, a descen-
dant of the Măcicășenis started an action to recuperate those possessions in
1642–164353, by paying 600 forints to the Toths, including Margaret, Ladislav
Gârleșteanu’s widow at that time.
Caransebeș court confirmed in 1651 that George Gârleșteanu’s wife had
donated a hayfield to Peter Ivul, at Racovița, for his services in some specific
circumstances.54
1658 was the moment that made the Gârleștenis leave the Banat for the
neighbor county of Hunedoara where they seem to have had properties since
the 16th century55; their departure was similar to the other noble families in
51
52
Pesty, Krassó, IV, 299; Boldea, “Mărganii,” 171.
53
Pesty, Krassó, II/2, 246; Feneșan, Documente, 181. It was about the possessions of Tincova,
Zăgujeni, Jupa, Măcicașul de Jos and de Sus, Ruginos, Dumbrăvița, Delar, Valea, Secaș and
Grădiște.
54
55
The first entry of the Gârleștenis in the district of Hunedoara took place in the beginning
of the 16th century, by Nicholas of Gârliște (ban Jacob’s son) marriage with Eufrosina Tárnok,
a daughter of ban Peter Tárnok of Măcicaș (originate in the district of Caransebeș). The cou-
ple, together with their sisters-in-law confronted yet in 1526 with the male successors of Peter
Tárnok, for the estate of Rapolt (DL 36401). Nicholas of Gârliște got in unknown circumstances
the estate of Arany/ Binținți, at the same time; a paper emitted by Alba-Iulia Chapter mentioned
the mountainous and piedmont area of the Banat. The couple of Nicholas
Gârleșteanu and Varvara Lățug set at Peștișu Mic, in 1662 tried so to put in order
their goods and wealth. Varvara Lățug’s will wrote in September 6, 166256, in a
house at Peștișu Mic, before the priest of Giosani and more refugee noblemen
from the Banat (Jacob Fiat, Stephen Kun, John Deak, and Peter Makrai) let us
understand that the noble lady experienced the illusion of a temporary trek and
of return to Caransebeș. Varvara willed at the moment when “helpless she is
standing in that foreign country”, after “the pagan Turks sent us away from our
town and from our wealth in Caransebeș”; she bequeathed a series of properties
in Caransebeș, of 1,000 forints, to two of her daughters, Anunța and Tinca, and
to her Michael Giurma, her son-in-law, the elder daughter being disinherited. I
sincerely doubt that such a will was put in use as it requested the new authority
of the Ottomans’ recognition. Ten days later, in September 16, 1662, Nicholas
Gârleșteanu, her husband signed manu propria the paper through which his
son-in-law Michael Giurma (Anuța’s husband) and John Deak, Giurma’s brother
equally shared the estates in Hunedoara County. That crossing of land inter-
ests at the boundary between the county of Hunedoara and the former Banat
of Caransebeș and Lugoj made historian Costin Feneșan to raise the question
of a possible Ottoman-Transylvanian condominium within the countryside of
Caransebeș that had been occupied by the Sublime Port.57
A late coming back of the nobles in the native land made them meet a total
changed situation they hardly could have anticipated three decades before when
leaving for Transylvania. The Gârleștenis, like others former refugees, had enter-
tained hopes to recuperate their properties in all. What the Gârleștenis asserted
is summarily offered by the conscript that Iakob Wenczel von Sternbach, the
military commissar of the county of Severin ordered in the mid of August
1688, for houses and other real goods. Starting from the former owners or their
successors’ assertions the conscript was made by a commission, on the basis of
the witnesses of 8 noblemen in Caransebeș, 6 jurymen in the new town council
and of the suburb judge; 170 buildings, places for houses, and other immobile
him as Nicholas Gârleșteanu of Arany (Erdélyi káptalan, 68). New disputes between the heiresses
of Peter Tárnok are recorded in 1535–1536 and the male descendants, and so we have also in this
case: “practice concerning the female succession was so deeply rooted that the family’s descen-
dants claimed for their rights of succession related to estates in Hunedoara county, during the
16th–17th century, not to enter the fall in foreign hands”. Adrian Magina, “Constituirea și evoluția
domeniului familiei nobiliare Măcicaș de Rapolt (1478–1520),” Banatica 20/II (2010): 119.
56
Feneşan, “Caransebeş după Caransebeş,” 92–93. Villages of Ruieni and Zorlenț in the for-
mer district of Caransebeș, and the mill in front of Caransebeș fortress’ walls, and the garden in
front of it were parts of the that legacy.
57
Ibid., 94.
gods were registered then inside the fortification of Caransebeș.58 Nicholas and
John Gârleșteanu asserted Nicholas Bucur’s house, George Gârleșteanu asserted
Francisc Peica’s house with related places near the mill; John Gârleșteanu
together with Francisc Peica asserted Gregory Tivadar’s house (but that one was
bought by Samuel Keresztesi with the approval of general Veterani); a named
Maria Gârleșteanu asserted George Gârleșteanu’s house and the related places,
and a mill; Nicholas Măcicaș’ daughter asserted Gabriel Gârleșteanu’s house.
Members of other families asserted also the house of Stephen Gârleșteanu Sr.
and Stephen Gârleșteanu Jr., probably transferred before 1658 by their owners.
A temporary coming back of the Ottomans in 1699 and, after, the total inte-
gration of the Banat in the Hapsburg Empire in 1718 put an end on the history
of the noble class in their native land, the Banat. The Gârleștenis retired in the
county of Hunedoara, on their properties; Peter Gârleșteanu of Gârliște (Peter
Gerlistei de Gerlest) is referred to in a late paper from August 29, 171859, as a
witness together with John Macskási of Tincova, at the last count of Severin,
Peter Macskási of Tincova’s wealth share between his son and his daughter.
Both the witnesses signed manu propria that paper.
***
The present research aimed to add another century to the history of land
patrimony belonging to one of the most representative noble Romanian family
in the Banat during the Middle Age and the pre-modern era – the Gârleștenis of
Rudăria, Bolvașnița, and Caransebeș. I have mainly focused on the last changes
within that family’s domanial system in the 17th century, after the delimitations
of succession during the previous century. I have taken the conscript of plots of
land in 1603 as an eloquent one for accurately registering, I believe, the whole
system of lands the family owned after two centuries of an ascending evolution
within the political and administrative field of the county. The family’s weal was
equally completed through the new acquisitions some of the members of the
family did during the first half of the 17th century, even if we might consider
that they contributed more to their personal prosperity, not to that of the whole
family. It is also interesting the role the women played within the land owning
system of the family whether they were the family’s descendants or joined the
family due to matrimonial alliances, well planned probably. Even if they hadn’t
ever obtained the right of property through praefectio, I have found that women
hadn’t been totally excluded from inheritance; in contrary, they might have and
58
Costin Feneșan, “Caransebeşul la începutul celei de-a doua stăpâniri habsburgice (1688),”
Revista istorică 1–2 (1996): 80–83.
59
decide on important shares of the family’s land patrimony and add their own
acquisition using their own incomes. So we have a well enough image of the
domanial aggregate of the one of the best placed families in the medieval and
pre-modern mountainous Banat, including all the questions of male and female
right of succession, legacies or transactions the family’s members operated, or
of the inherent litigates before the courts of that time.
DREGĂTORIE ȘI PROSPERITATE ÎN BANATUL SECOLELOR XVI-XVII

– “AVEREA NOBILILOR GÂRLEȘTEANU DE RUDĂRIA”
Rezumat
Printre familiile nobile româneşti bănăţene ale epocii medievale şi premoderne,

Gârleştenii de Rudăria fac o figură aparte prin conectarea lor aproape permanentă la centrii
de putere locală. Realitatea este lesne de constatat, căci în decurs de un secol şi jumătate,
de la finele veacului al XV-lea şi până în 1658, nu mai puţin de 7 membri ai familiei au
deţinut unele din cele mai înalte demnităţi ale banatului de Severin, ulterior ale banatului
de Caransebeş şi Lugoj: cele de bani de Severin, apoi de vicecomiţi/ castelani ai comitatului
Severin şi de prim-juzi (primari) ai Caransebeşului. Un model interesant de ascensiune şi
perpetuare a influenţei politice care s-a bazat atât pe o serie de personalităţi remarcabile ale
familiei, cât şi pe o bunăstare materială rezultată din moştenirea patrimonială şi din veni-
turile realizate în timp prin exercitarea funcţiilor deţinute. Articolul de faţă continuă istoria
familiei în epoca Principatului prin tratarea aspectelor legate de dreptul de succesiune
masculin și feminin, de moștenirile testamentare, de tranzacțiile realizate de membrii ei
sau de inerentele litigii ajunse în fața instanțelor vremii. Este o completare necesară a studi-
ilor noastre anterioare legate de evoluția acestei familii atât de influente în spațiul Banatului
medieval și premodern.
TREI DOCUMENTE SLAVO-ROMÂNE DIN
ARHIVELE DE LA BUDAPESTA PRIVITOARE
LA ISTORIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI
Petronel Zahariuc*
Cuvinte cheie: Țara Românească, documente slavo-române, secolul al XVI-lea

Keywords: Wallachia, Slav-Romanian papers, 16th century
În fondurile de documente de la Arhivele Naționale ale Ungariei de

la Budapesta se mai găsesc și acte în limba slavă privitoare la istoria Țărilor
Române, care nu au fost până acum publicate. Cu ceva vreme în urmă, cerce-
tătorul Adrian Magina de la Muzeul Banatului Montan a descoperit trei docu-
mente slave în Colecția Sólyom Fekete Ferenc de la Arhiva Națională Maghiară
(Magyar Nemzeti Levéltár Oszágos Levéltára), pe care a avut bunăvoința de
a mi le încredința spre publicare, fapt pentru care îi mulțumesc și pe această
cale. Căile prin care aceste trei documente în limba slavă, două din secolul al
XVI-lea (26 mai 1571 și 4 iunie 1592) și unul din secolul al XVII-lea (31 mai
1620), emise la București și Târgoviște, au ajuns în colecția istoricului maghiar
bihorean Sólyom Fekete Ferenc sunt greu de stabilit, însă putem bănui că au fost
moștenite de la înaintașii săi, fie că au fost cumpărate sau i-au fost dăruite de o
familie nobiliară ardeleană care a avusese legături de rudenie cu boieri români
sau care le preluase din “arhiva” vreunui boier muntean pribeag în Transilvania,
mai ales că cetatea Șinteu (în maghiară, Sólyomkő) s-a aflat în două rânduri
în stăpânirea unor domni ai Țării Românești. Prima dată, pentru mai bine de
un deceniu, cetatea și domeniul Șinteu au ajuns în stăpânirea fostului domn
muntean, Gavril Movilă, prin căsătoria cu Elisabeta Zólyomi, iar a doua oară,
această parte a comitatului Bihor a fost stăpânită, vreme de câțiva ani, de fostul
domn Constantin Șerban, care a primit-o, drept reședință, de la principele
Transilvaniei Gheorghe Rákóczy al II-lea. Câtă vreme s-a aflat în stăpânirea lui
Constantin Șerban, pe domeniul de la Șinteu a fost găzduit și fostul domn al
Moldovei, Gheorghe Ștefan.1 Pe lângă faptul că aceste trei “cărți” sunt emise de
*
Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași, Facultatea de Istorie, b-dul Carol I, nr. 11, e-mail:
zahariuc@uaic.ro
1
Liviu Borcea, “Satele din Bihor ale lui Gavrilaș Movilă și Constantin Șerban (schiță
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
76 ‌| Petronel Zahariuc
domnii Țării Românești, un alt element comun este faptul că toate trei prezintă
urme puternice de arsură, dovadă că au fost salvate în urma unui incendiu al
clădirii unde erau păstrate, de ce nu chiar al cetății Șinteu.
Primul document, în ordine cronologică dintre cele trei, îl are drept emitent
pe Alexandru al II-lea Mircea, fiul lui Mircea III (1509–1510) și nepotul lui
Mihnea cel Rău, iar ca destinatari pe frații Trif, Ștefan, Ion și Micul, care au
primit întărire domnească pentru o parte dintr-un sat, însă din păcate chiar
locul din act unde era scris numele satului este rupt și ars. Astfel, importanța
istorică a acestei cărți domnești scade, rămânând doar să o adăugăm la zestrea
documentară păstrată din cea dintâi domnie a lui Alexandru al II-lea Mircea în
Țara Românească (1568–1574). De altminteri, chiar în aceeași zi, 26 mai 1571,
Alexandru vodă Mircea a mai emis un document, prin care a întărit lui Condrea
logofăt și soției lui, Anca, stăpânirea peste o parte de ocină din Purcăreni, din
județul Mușcel.2 Între cele două documente nu sunt mari deosebiri în ceea ce
privește formularul diplomatic, și mă refer aici, în principal, la Sfatul domnesc,
unde actul, pe care îl publicăm acum, îl cuprinde și pe paharnicul Gonța3, și la
scriitorul actului, care este grămăticul Mircea.4
Cel de-al doilea act, mai bine păstrat, însă și acesta cu urme de arsură, din
4 iunie 1592, cuprinde și informații istorice de certă importanță. Emitentul
actului este un domn efemer al Țării Românești, Ștefan Surdul, fiul lui Ioan
vodă cel Viteaz, iar boierul căruia i-a fost încredințat este Vlad logofătul din
Olănești. “Cartea” de întărire domnească a rezultat în urma unei judecăți
pentru stăpânirea unei jumătăți din satul Bujorani (Bojorani), din județul
Vâlcea, între Vlad logofătul din Olănești, cu “cetașii” săi: Pribil, Stan, Stoica și
Sarchez, fiii lui Carabăț, și Stroe, cu “ceata” sa, câștigători fiind cei dintâi. Cei
12 boieri judecători au aflat că “moșii” lor, “Albul, moșul lui Vlad logofăt, și
Stoica5, moșul lui Pribil”, au stăpânit jumătate de sat, “așa cum arată și cartea
monografică a domeniului cetății Șinteu),” Crisia VII (1977): 97–131. Vezi și Liviu Borcea,
Bihorul medieval. Oameni, așezări, instituții (Oradea, 2005), 257–276; Nicolae Stoicescu,
Constantin Șerban (București, 1990), 87–89; Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui
Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658) (Iaşi, 2003), 381, 514–519.
2
Documenta Romaniae Historica, B. Țara Românească (în continuare DRH), VII, eds. Ștefan
Ștefănescu, Olimpia Diaconescu (București, 1988), 42–44, doc. 31 (cu edițiile anterioare).
3
Paharnicul Gonța este prezent în Sfatul domnesc al actului din 24 mai 1571 (Ibid., 41–42,
doc. 30).
4
Același grămătic (diac) a scris, printre altele, și actul din 10 iulie 1571 (Ibid., 64–65, doc. 49).
5
Acesta este Stoica mare paharnic în vremea lui Radu Paisie, care a stăpânit părți din satul
Bujorani în Ibid., IV, vol. întocmit în cadrul Seminarului de paleografie slavă, condus de
Damaschin Mioc, (București, 1981), 127–129, doc. 99; 13 octombrie 1540). Vezi și Nicolae
Stoicescu, “Lista dregătorilor din Sfatul domnesc al Țării Românești,” Studii și Materiale de
Istorie Medie IV (1960): 578.
Trei documente slavo-române din Arhivele de la Budapesta privitoare la istoria Țării Românești | 77
bătrână a lui Vlad voievod cel bătrân”.6 Vlad logofătul din Olănești și Pribil din
Bujorani s-au mai judecat înaintea lui Ștefan Surdul, la 4 februarie 1592, pentru
satul Olteni, cu egumenul Teodosie de la mănăstirea Olteni și cu Stanciul și
Stroe, însă au pierdut procesul și au “fost rușinați foarte rău”.7 Acești stăpâni de
pământ și mici dregători nu s-au judecat în permanență, ci uneori s-au mai aflat
unii lângă alții la hotărnicirea unor părți de moșie. În această postură îi găsim
în cartea de blestem a patriarhului Ieremia al Constantinopolului, din 7 martie
1592, prin care acesta le poruncește lui Vlad logofăt din Olănești, lui Pribil și
Carabeteștilor, “anume lui Stoica și cu ceata lui”, să cerceteze după dreptate și în
frica lui Dumnezeu părțile din satele Olteni și Bujoreni, care erau ale mănăstirii
Olteni, fiind cumpărate de răposatul vlădică Mihail.8
Vlad logofătul din Olănești are o biografie mai bine reliefată, însă legătura
sa cu familia boierească Olănescu, încă nu a fost clar stabilită.9 Abia acum, prin
descoperirea acestui document, a apărut un fir care îl leagă de antecesorii săi, și
anume de Albul10, bunicul său pe linie paternă. Nu este exclus ca Vlad logofătul
să fi fost frate cu Stanciul logofătul din Olănești11, începătorul cunoscut al fami-
liei Olănescu. Și unii dintre ceilalți “cetași”, amintiți în documentul din 4 iunie
1592, Pribil și Sarchez (Sarchiz), chiar dacă nu au ocupat dregătorii, mai sunt
6
Sfatul domnesc din acest document este identic cu acela cuprins în documentul din 2 iunie
1592 (Documente privind istoria României, B. Țara Românească, XVI/6 (în continuare DIR)
(București, 1953), 49, doc. 56.
7
Ibid., 36–37, doc. 43. În aceeași zi, Ștefan voievod a întărit lui Duca stăpânirea peste o altă
parte din satul Olteni (Ibid., 34–36, doc. 42).
8
Ibid., 41–42, doc. 49.
9
Dumitru Bălașa, “Oameni și fapte din istoria localității Olănești,” Buridava. Studii și Materiale
IV (1982): 102–103. Un prim document, în care apare logofătul Vlad din Olănești, care însă nu a
fost folosit de Dumitru Bălașa, este înțelegerea prin care jupâneasa Neacșa logofeteasa și nepotul
ei, Radul postelnicul Bidiviul, îi vând marelui ban Dobromir satul Voinigești de pe Jiu, cu 60.000
de aspri, la care logofătul a fost atât martor, cât și cel care a numărat banii și i-a dus “în mâna
logofetesei la Drăgoiști”, DRH, VII, 10, doc. 9; documentul are data de an 1575, însă a fost publi-
cat sub anul 1571; I. Ionașcu l-a publicat sub data de an 1569 în “Documente privitoare la Oltenia
și la jud. Olt,” Arhivele Olteniei XIV, 77–78 (1935): 107–108, nr. 9). Vezi și Ion Radu-Mircea, “Un
neam de ctitori olteni: boierii Drăgoiești,” Revista de istorie Bisericească I, 3 (1943): 86.
10
Să fie vorba oare despre Albul, fratele lui Goran spătar, care au fost întăriți stăpâni în
Iaroslăvești, la 19 iulie 1527, de Radu de la Afumați? (DRH, IV, 65–66, doc. 40).
11
Dumitru Bălașa, “Oameni și fapte,” 103–105. Logofătul Stanciu este tatăl lui Goran logofătul
Olănescu (Ibid., 106–107). Pentru descendența acestuia, vezi și Gheorghe Lazăr, “Familie și sen-
timent în vechiul regim românesc. Note pe marginea testamentului lui Radu Goran Olănescu,”
Studii și Materiale de Istorie Medie XXI (2003): 57–66. Aproximativ contemporan cu logofătul
Goran a fost un alt logofăt cu același nume, despre care Ștefan Andreescu s-a întrebat dacă nu
a fost amestecat în redactarea unei variante a cronicii Țării Românești (“Goran logofătul din
Olănești și «Letopisețul cantacuzinesc»”, Ștefan Andreescu, Istoria românilor: cronicari, misio-
nari, ctitori (sec. XV-XVII) (București, 1997), 95–108).
pomeniți și în alte “cărți” de judecată și de stăpânire pentru părți din Bujorani

și din alte sate din zona Râmnicului. Spre exemplu, la 6 februarie 1592, același
Ștefan vodă Surdul, i-a întărit lui Sarchiz stăpânirea peste mai multe părți din
Bujorani, dintre care, cea mai mare, fusese cumpărată de Sarchiz de la Pribil12,
pentru ca, peste doi ani, la 16 mai 1594, Mihai Viteazul să-i reîntărească stăpâ-
nirea, în urma unei interesante judecăți, în care a fost vorba mai ales despre
comportamentul stăpânului, dacă era “om rău” sau “om bun”.13
Dacă istoria oamenilor cuprinși în actul din 4 iunie 1592 se poate cât de cât
reconstitui, la fel istoria satului Bujorani s-ar putea scrie14, pentru că din feri-
cire numărul documentelor vechi păstrate este destul de mare, în comparație cu
mărturiile privitoare la istoria altor sate.15 Și acest lucru a putut fi posibil pentru
că o parte din satul Bujoreni a fost în stăpânirea unor așezăminte eclesiastice,
mai întâi a mănăstirii Cozia, începând cu 139216, apoi a Episcopiei de Râmnic,
începând cu 9 ianuarie 157617, și a mănăstirii Olteni, metoc al Episcopiei18, care
12
DIR, XVI/6, 37–38, doc. 44. Sarchiz a început să cumpere părți din Bujorani cu mulți ani
mai înainte, la 22 mai 1578, Ibid., XVI/4 (București, 1952), 314–313, doc. 318, la 16 februarie
1578, Ibid., XVI/5 (București, 1952), 181–182, doc. 194 și la 17 ianuarie 1588, Ibid., 346–348,
doc. 364; pe lângă părțile din Bujorani, Sarchiz a stăpânit și părți din Puturoșani și Olteni, iar
printre vânzători s-a aflat de la început și Pribil.
13
Ibid., 116–117, doc. 131; DRH, XI, eds. Ștefan Ștefănescu, Marieta Adam, Constantin
Bălan, Maria Bălan, Sașa Caracaș, Ruxandra Cămărășescu, Olimpia Diaconescu, Coralia Fotino
(București, 1975), 67–68, doc. 50.
14
Așa-zisa “monografie” a satului Bujoreni, întocmită de Dumitru Stătică, nu poate fi luată
în seamă pentru partea istorică, ci, eventual, pentru partea memorialistică: Monografia comu-
nei Bujoreni din județul Vâlcea (1392–2012) (Râmnicu-Vâlcea, 2012), 368 p.; Familiile boierești
din Moldova și Țara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică și biografică, coordonator și
coautor Mihai Dim. Sturdza (București, 2011) (spița genealogică a familiei Olănescu-Bujoreanu
din Țara Românească, după G. D. Florescu, Radu Pleșia, Alex. Fălcoianu și Mihai Alin Pavel),
602–603.
15
Pentru satul Bujoreni, din județul Vâlcea, vezi și Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților
și monumentelor feudale din România, I – Țara Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea),
vol. I (A-L) (Craiova: Mitropolia Olteniei, 1970), 107–108.
16
DRH, I, eds. P. P. Panaitescu, Damaschin Mioc (București, 1966), 42–45, doc. 17.
17
Ibid., VIII, eds. Damaschin Mioc, Ioana Constantinescu (Bucureşti, 1996), 6–7, doc. 4
(Stanciul logofăt a dăruit Episcopiei de Râmnic părți de ocină în Bujorani, Copăcel și Uliță,
pentru sufletul lui și al părinților lui).
18
La 8 martie 1592, Ștefan voievod Surdul a întărit mănăstirii Olteni stăpânirea peste păr-
țile de moșie din Bujorani, Ulița, Copăcel, Sâmbotin și Olteni (DIR, XVI/6, 42–43, doc. 50,
original; sub data de zi greșită: “20”, documentul a fost publicat, după o copie, și de I. Ionașcu,
“Documente privitoare la Oltenia și la jud. Olt,” 109–110, doc. 3). Despre mănăstirea Olteni și
relațiile ei cu Episcopia Râmnicului, nu întru totul lămurite, vezi Ion Donat, “Reședințele celei
de-a doua Mitropolii a Țării Românești,” Arhivele Olteniei XIV, 77–78 (1935): 67–76); Ion Donat,
“Fundațiunile religioase ale Olteniei. Mănăstiri și schituri,” I, Arhivele Olteniei XV, 86–88 (1936):
317.
și-au păstrat mai bine arhivele.19 De asemenea, și faptul că cealaltă partea a satului
s-a aflat în stăpânirea unor însemnate familii boierești, Olănescu și Bujoreanu20,
a dus la creșterea numărului de documente pentru acest sat, deoarece membri
ai acestor familii, aflați în slujba și în preajma domnilor Țării Românești, au
primit repetate reconfirmări ale stăpânirii asupra ocinilor din Bujoreni, iar unele
dintre actele purtătoare ale acestor drepturi au supraviețuit până astăzi. Totodată,
numărul de documente despre Bujoreni este mai mare, pentru că nu a fost un sat
obișnuit, ci un sat pe dealul căruia (“dealul Bujoranilor”) s-a aflat o însemnată
podgorie, unde au avut vii atât Episcopia de Râmnic și mănăstirea Olteni, cât și
diferiți boieri.21
Cel de-al treilea document din acest mic grupaj, destul de bine păstrat, însă
și acesta ars, scoate la lumină o mică parte din istoria unui sat din județul Gorj,
Orbi, astăzi dispărut, care a fost situat în apropierea satului Cartiu, nu departe
de Târgu Jiu, înspre munte.22 Prin acest act, din 31 mai 1620, scris la Târgoviște
de logofătul Șerban, Gavril Movilă întărește fraților Vâlsan, Stanciul și Micul
stăpânirea peste mai multe părți din satul Orbi, pe care aceștia le cumpăraseră
de la alți stăpâni din Orbi sau din satul din preajmă (Turcenești). Satul Orbi
este atestat pentru prima oară în 1514–1515, atunci când Neagoe Basarab le
întărește lui Slănilă, lui Dragomir și altora stăpânirea asupra unor ogoare din
acest sat.23 La începutul secolului al XVII-lea mai este atestat un sat cu acest
19
Câteva zeci de documente se păstrează în fondul documentar al Episcopiei de Râmnic, păs-
trat la Arhivele Naționale București, Actele Serviciului Documente istorice. Episcopia Râmnicului
Noului Severin, ed. Ion I. Șucu (București, 1954), dintre care cele care sunt cuprinse în peri-
oada de dinainte de 1659 au fost publicate în colecția DRH și în Catalogul documentelor Țării
Românești din Arhivele Statului București (în continuare CDȚR).
20
Alexandru Al. Fălcoianu, Arborele genealogic al familiei Bujoreanu (originară din județul
Vâlcea) și anexe de arbori ai descendenței din partea femeiască cu note și acte asupra acestei familii
(București, 1928).
21
Vezi, spre exemplu, documentele din 25 mai 1543 în CDȚR, I, ed. Ion-Radu Mircea
(București, 1947), 82, doc. 527; 9 septembrie 1564 (Ibid., 117–118, doc.795), 12 ianuarie 1587
(Ibid., 213, doc. 1476) etc.
22
Pentru satul Orbi, din județul Gorj, vezi și Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și
monumentelor feudale din România, II (M-Z), 464.
23
DRH, II, ed. Ștefan Ștefănescu, Olimpia Diaconescu (București, 1972), 256–257, doc. 129.
Editorii documentului au localizat satul, “lângă Cartiu, județul Gorj” (Ibid., 528), pornind de
la identificarea topografică făcută în Documente privind istoria României, B. Țara Românească,
veacul XVII (1601–1625), Indicele numelor de locuri, eds. Ion Donat (responsabil), S. Caracaș,
Gh. Cioran, N. Ghinea, M. Kandel, Gr. Popescu, Th. Rădulescu (București, 1960), 90, pe teme-
iul documentului din 5 iunie 1624, prin care Alexandru vodă Coconul i-a întărit lui Buzea din
Curte stăpânirea peste mai multe părți din satul Turcinești, unde printre martori s-au aflat:
Dadiul din Orbi, bătrânul Stoica din Carteu, Stanciul Șușescu, Leca și Ghiuoca din Turcinești
în DIR, XVII/4 (București, 1954), 424–425, doc. 434. Localizarea a fost preluată de Melentina
Bâzgan, Judeţele Ţării Româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea (Bucureşti, 2004), 1227,
nume24, dispărut și el între timp, situat cel mai probabil în județul Prahova25, iar
în domnia lui Matei Basarab, un altul, localizat în județul Dâmbovița.26
După documentul din 31 mai 1620, următorul act păstrat și identificat
privitor la satul Orbi, din județul Gorj, este abia din 6 februarie 1647, când
Lupul, fiul lui Grozea din Orbi, împreună cu Cârstea, nepotul lui Dobromir,
vând lui Vintilă logofăt din Târgul Jiu o parte din satul Turcinești, cu 1.500
de aspri, iar la vânzare, printre martori, s-a aflat și Stănilă Ciorăi, cu fiul său,
Radul, din Orbi.27 După care, alți moșneni din Orbi, Stănilă (poate același cu
Stănilă Ciorăi) și Opre Vlăgeu, apar ca martori, în toamna anului 1654, atunci
când Iane, fiul lui Marco din Curte, vinde lui Radul, fiul lui Lazar din Târgul
Jiu, două delnițe din Curte, cu 2.000 de aspri.28 Și tot în domnia lui Constantin
doc. 204; vezi și Melentina Bâzgan, Indicatorul localităţilor medievale din Ţara Românească până
la 1831 (Bucureşti, 2004), 72, nr. 3508.
24
DIR, XVII/1 (București, 1951), 366, doc. 333 (Ivan din Orbi și rudele sale vând o vie din
dealul Trestianilor, la Valea Largă, în apropiere de Gherghița, lui Rate din Gherghița; 20 februa-
rie 1609). Peste câțiva ani, la 16 iulie 1617, Bodea din Orbi a fost martor la o vânzare din satul
Căpățânești, în județul Buzău. Ibid., XVII/3 (București, 1951), 163–164, doc. 133.
25
Pornind de la actul din 20 februarie 1609, Melentina Bâzgan a localizat satul în jude-
țul Prahova (Judeţele Ţării Româneşti, 192, nr. 78; Indicatorul localităţilor, 72. nr. 3509). În
Documente privind istoria României, B. Țara Românească, veacul XVII (1601–1625), Indicele
numelor de locuri, 90, satul nu a fost localizat, și la fel s-a întâmplat și în CDȚR, II, eds. Maria
Soveja, Doina Duca-Tinculescu, Reghina Dragomir (București, 1974), 153–154, nr. 284, unde
documentul din 20 februarie 1609 a fost publicat în rezumat. O parte din acest sat a fost stăpâ-
nită de Staico paharnicul Rudeanu, care i-a vândut-o lui Buzinca mare clucer, DRH, XXIII, ed.
Damaschin Mioc (București, 1969), 382–389, doc. 241; 15 mai 1631. Pentru acest sat, vezi și
documentul din 27 <februarie> 1637, unde Stanciu Barău din Orbi dă mărturie în CDȚR, IV,
eds. Marcel-Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan (Bucureşti, 1981),
423–424, doc. 926.
26
DRH, XXX, eds. Violeta Barbu, Marieta Chiper, Gheorghe Lazăr (București, 1998), 25,
doc. 19 (16 ianuarie 1645; Paraschiva ceauș din Orbi dă mărturie la vânzarea unui rumân din
Bărbătești). Același Paraschiva din Orbi, de data aceasta cu dregătoria de logofăt, dă mărturie și
la vânzarea unui vad de moară din Bărbătești, Ibid., XXXII, eds. Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr,
Oana Rizescu (București, 2001), 17, doc. 12; 10 ianuarie 1647.
27
Ibid., XXXII, 48, doc. 44 (localizat în Gorj); CDȚR, VI, eds. Marcel Dumitru Ciucă, Silvia
Vătafu-Găitan (Bucureşti, 1993), 283–284, doc. 740 (localizat în Mehedinți sau Gorj). Mai îna-
inte cu doi ani, la 17 august 1645, este atestat un preot Șteful din Orbi, care scrie un act de vân-
zare a unui rumân către ceaușul Lupu din Strehaia, însă localizarea satului ridică probleme, astfel
că a fost așezat fie în “Gorj?” (Ibid., 226, doc. 582; rezumat, cu data de la Hristos calculată gre-
șit: “1645”), fie în Dâmbovița (DRH, XXXI, eds. Violeta Barbu, Constanţa Ghiţulescu, Andreea
Iancu, Gheorghe Lazăr, Oana Rizescu (Bucureşti, 2003), 273–274, doc. 247.
28
DRH, XXXIX, eds. Violeta Barbu, Gheorghe Lazăr, Florina Manuela Constantin, Constanţa
Ghiţulescu, Oana Mădălina Popescu (Bucureşti, 2010), 515–516, nr. 431 (13 octombrie 1654);
CDȚR, VIII, eds. Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Dragoş Şesan, Mirela Comănescu
(Bucureşti, 2006), 199, nr. 404.
Șerban, la 13 și 14 mai 1656, mai sunt pomeniți o seamă de megieși din Orbi,
mulți de această dată, datorită faptului că au ieșit, la 13 mai, înaintea domnului
pentru a se judeca cu Iorga Țongănescu și cu cumnata acestuia, Gherghina, din
pricina unor datorii29, iar a doua zi pentru a se judeca cu Barbu Poenaru mare
clucer, care cumpărase mai multe ocini din sat, cu vânzători cu tot, iar megieșii
rămași stăpâni peste ocinile lor, “temându-se de rumânie, să nu-i împresoare
Barbul mare clucer, au venit la Divan, înaintea domnului, jăluindu-se că le este
teamă să nu-i rumânească Barbul mare clucer, iar acesta a mărturisit înaintea
domnului, a dregătorilor și a tot Divanul că nu are nici o treabă cu acești megiași
sau cu ocinile lor”.30 Cu toate aceste asigurări, la 2 decembrie 1657, trei frați din
Orbi s-au vândut rumâni lui Dragotă postelnic, fiul Barbu vornicul Poenaru,
“cu toate moșiile noastre de în partea megieșască, câte ni se va alege părțile
noastre de preste tot hotarul megieșesc”31, însă la 4 februarie 1660, rumânii
sunt eliberați, împreună cu ocinile lor, pentru suma de “23 de ughi”, iar printre
martori s-au aflat, din nou, Oprea Vlăgiu și Stănilă Ciorăi.32 Cu toate acestea,
procesul de rumânire al megieșilor din Orbi a continuat, pentru că la 15 martie
1685, un alt megieș s-a vândut rumân postelnicului Cornea Brăiloiul.33 Această
parte de moșie a trecut, prin moștenire, de la marele ban Cornea Brăiloiul la
fiul său, Vlăduț, împreună cu o parte din moșia Jupânești34, iar acesta, după ce
se va călugări la mănăstirea Tismana, sub numele monahal Vasile, o va dărui
noii sale “case”, însă fără rumâni, la 17 noiembrie 1714.35 După un deceniu,
Dumitrașco, fratele monahului Vasile și fiul banului Cornea Brăiloiul, călugărit
și el sub numele Dosithei, a cumpărat de la Nicodim egumenul Tismanei această
parte din Orbi, care se afla lângă moșia Vădeni, “temeiul” familiei Brăiloiul.
Egumenul și tot “soborul de obște s-a sfătuit, fiind și sfânta mănăstire lipsită
29
CDȚR, VIII, 414, nr. 921; N. Iorga, Studii și documente privitoare la istoria românilor, V
(București, 1903), 121, nr. 20.
30
Ibid., 414, nr. 922.
31
Constantin Giurescu, Studii de istorie socială. Vechimea rumâniei în Țara Românească și
legătura lui Mihai Viteazul. Despre rumâni. Despre boieri, ediția a II-a revăzută și adăugită de
C. C. Giurescu (București, 1943), 289; Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade. Documente sla-
vo-române din colecțiunea lui Alex. Ștefulescu, VI (Iași, 1909), 76–77, nr. LXXVII; Alexandru
Ștefulescu, Gorjul istoric și pitoresc (Târgu-Jiului, 1904), XV, 84; N. Iorga, Studii și documente, VI
(București, 1904), 478, nr. 115; Istoriile domnilor Țării Românești, cuprinzând istoria munteană
de la început până la 1688, compilate și alcătuite de Constantin căpitanul Filipescu, publicate de
N. Iorga (București, 1902), 139, nota 1.
32
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, 81–82, nr. LXXXII; N. Iorga, Studii și documente,
VI, 479, nr. 118.
33
N. Iorga, Studii și documente, V, 318, nota 1 (mențiune).
34
Aici, ieromonahul Vasile va ctitori un schit, vezi Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor
dregători din Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII) (București, 1971), 121–122).
35
N. Iorga, Studii și documente, V, 137–138, nr. 73.
de dobitoace din vremea răzmiriții”, și i-au vândut monahului Dosithei această

parte de moșie, la care au adăugat și o parte din moșia Saca, “de la câmp, de
la județul Dolj”, primind pe aceste “2 moșioare, 3 iape cu mânji bune și cu un
armăsari bun”.36
Mă opresc aici cu depănarea firului istoriei satului Orbi, fir care se poate
reînnoda prin cercetarea fondului documentar al mănăstirii Tismana, păstrat
la Arhivele Naționale din București, unde se mai află peste douăzeci de docu-
mente din secolele XVIII-XIX privitoare la acest sat.37
Aceste trei documente slavo-române păstrate în Arhivele de la Budapesta
aduc câteva lămuriri privitoare la istoria unor localități din Țara Românească, în
ființă până astăzi (Bujoreni, din județul Vâlcea) sau dispărute (Orbi, din județul
Gorj), și la istoria unor familii boierești (Olănescu), precum și la istoria gene-
rală a Țării Românești, prin completarea și adâncirea cunoașterii unor domnii
din secolul al XVI-lea (Alexandru al II-lea Mircea, Ștefan Surdul) și al XVII-lea
(Gavril Movilă).
36
Ibid., 143–144, nr. 82 (17 august 1724); Alexandru Ștefulescu, Gorjul istoric și pitoresc, LXVI
(rezumatul are veleatul greșit: “<7231>”).
37
Actele Secției Bunuri Publice-București. Mănăstirile Tismana și Trivalea, ed. Ileana Leonte
(București, 1951).
ANEXĂ
1. 1571 (7079) mai 26, București.

† Ml<o>sty6 B<o>jy6, Yw Alexandru voevoda i g<o>s<po>dnă văsoi
Zemli *ggrovlahyiscoi, s<î>ni velicago i pr1dobrag<o> Mirkev voevoda,
s<î>nă Mihnev voevoda. Davat <gospodstvo mi sye>1 povelenye g<ospo>dstva
mi Trifev săs brat2m si, ªefan, i Iwn2 i Micul, i săs ih s<î>novi,
2coj<e> da im ...1 <del>1 Tiron văsa, vari lica ses teh izbrat, poneje
im est stara ...3 cniginim stari g<o>sp<o>d<a>ri, kto sut bili wt pr1jde
vr1me: cnig<a> Vlada voevoda, nu izgorila est u edna cuce.
A u tom, ...1 <svedite>stvovali săs velmi dobre, caco est bila
... sătvoril i g<o>s<po>dstvo mi cnig<a> g<o>s<po>dstv<a> mi ...1, ej<e>
1
est viş<e> rek<e>na wknu, caco da im budet ...1 g<ospo>dstva mi Trifev

să brati2m si ªefan, i Iwn2 i Micul, 2coj<e> da im est wknu,
ej<e> est viş<e> rek<e>na, wkinu vă whaba, im i s<î>novi im i vnocum
i pr1vnoketom im i wt <nicogoje nepoco>1l1bimo porizmo g<o>s<po>dstv<a>
mi.
Sej<e> i svedtelye postavl1em g<ospo>dstva mi: jupan Dragomir
velici dvornic, i jupan Ïvaşco velici lwg<o>fet, i jupan Stan0 spat<ar>,
i jupan Dumitru vist<ér>, i jupan Mitr1 com<is>, i jupan Bad1
stol<nic>, i jupan Gonţ1 peh<arnic> i jupan Stoica velilici postelnic.
Is<pravnic> Dragomir velici dvronic.
Pis<a> az, Mirka, vă stol grad, u Bucureºy, m<1>s<é>ţa mai, c∂q
d<0>ni, i tecăºago wt Adama, do sel1, v<ă> l1t<o> =zÌoø.
+ Yw Alexandru vwevoda, milostyé Bwjyé, g<o>spodn0.
† Din mila lui Dumnezeu, Io Alexandru voievod și domn a toată Țara

Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Mircea voievod, nepotul lui Mihnea
voievod. Dăm domnia mea această poruncă a domniei mele lui Trif și fraților
săi, Ștefan, și Ion2 și Micul, și cu toții fiii lor, ca să le fie ... toată partea...1 lui
Tiron, care li se va alege, pentru că le este bătrână ...3, cărțile bătrânilor domni,
care au fost mai înainte vreme: cartea lui Vlad voievod, care a ars într-o casă.
Iar pentru aceasta, ...1 au mărturisit cu mare mărturie, că a fost ...1 a făcut
și domnia mea cartea domniei mele ...1, care este mai sus zisă ocină, ca să le fie
...1 domnia mea lui Trif cu frații săi, Ștefan, și Ion și Micul, ca să le fie lor ocina,
care este mai sus scrisă, de ocină și de ohabă, lor și copiilor lor și nepoților lor și
strănepoților lor și de nimeni1 neclintit după porunca domniei mele.
Iată și martori am pus domnia mea: jupan Dragomir mare ban, și jupan
Ivașco mare logofăt, și jupan Stan spătar, și jupan Dumitru vistier, și jupan
Mitrea comis, și jupan Badea stolnic, și jupan Gonțea paharnic și jupan Stoica
mare postelnic. Ispravnic Dragomir mare vornic.
Și am scris eu, Mircea, în cetatea de scaun, la București, luna mai, 26 zile, și

de la Adam cursul anilor până acum, în anul 7079 <1571>.
† Io Alexandru voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
Magyar Nemzeti Levéltár Oszágos Levéltára, R 287, 1571. Sólyom Fekete Ferenc gyűjtemény
maradéka (Arhiva Naţională Maghiară, R 287, 1571. Rămăşiţe din colecţia Sólyom Fekete
Ferenc). Original slav, pergament, cerneală cafenie, monograma cu cerneală roșie (decolorată),
rupt la îndoituri, ars și pătat, sigiliul domnesc timbrat, păstrat, cusut cu mătase roșie, din care se
observă puțin din legendă și nova plantatio.
1
Ars, rupt și șters.
2
Lectură probabilă, pentru că numele este foarte șters.
3
Urmează o treime de rând ruptă și arsă, din care se pot citi doar câteva litere disparate.
2. 1592 (7100) iunie 4, București.

† Ml<o>sty6 B<o>jye6, Yw ªefan voevoda i g<o>s<po>dnă văso6
Zemle *ggrovlahyiscoe, s<î>n0 velicag<o> i pr1dobrag<o> Ïw Ïwan voevodu.
Davat g<o>s<po>dstvo mi sy6 povel1nye g<ospo>dstva mi slug<a> g<o>s<po>dstvo
mi Vladlov lwg<o>fet w Ulăneºy i să s<î>novi s, eliţe im B<og>ă
dast, i Prybilev săs bratyem si, na im<e> Stan, i Stoica i Sarcez, s<î>ni
Carabeţov, 2coj<e> damu est wknu u Boj<o>rani, del dedu si Albulov
i Stoicăv, ali pol<o>vin<a> za selo w po văs hotarul1, w pol6 i wt
şumu i wt vodu i wt d1l săs vinogrady i wt posvudy mesto, zanej<e>
im stara i prava wknu za d1dinu, eº<e> wt pri d<0>ni pocoinag<o>
Vlad<a> voevodu starag<o>.
A potom, Vlad lwg<ofet> i săs ket si, wni imaş<e> pruh pr1d
g<ospod>dstvo mi săs Stroe săs ketom si rady selo Boj<o>ran. I siţe
pr1ş<e> Stroe săs ket si pred g<ospod>stvo mi caco nest imal Albul,
dedÿ Vlad lwg<ofet>, i Stoica, dedu Pribelov, pol<o>vin<a> za selo, a
nu sut imali tretag<o> del. A u tem, g<ospo>dstvo mi gledah i sudih
po pravdu i po zacon B<o>jye6 i vid1l săm g<ospo>dstvo mi i cniga
poc<o>inag<o> Radu voevodu nad<ă> pol<o>vin<a> za selo.
Taj<e>, u tem [g<ospo>dstvo mi] dadoh săm g<ospo>dstvo mi Vlad<a>
lwg<ofetu> i ket<a> si v∂y bol1ri, ali zacupno săs Stroe i săs ket<a>
si, caco da săgledaet i da istenstvue i da wstroet săs nihne dşi
imali sut pol<o>vin<a> sel<o> ili ni. A u tem, teh v∂y bol1ri, wni sut s0
gledali i istinstvovali i ustroili caco est imal Albul, dedu Vladlov
lwg<ofet>, i Stoica, dedu Pribelov, pol<o>vin<a> za selo, caco sut recli
i stare cnige starag<o> Vlad voevodu. Taj<e>, siţe dadoh teh v∂y bol1ri
sluz g<ospo>dstvo mi, Vladlwv lwg<ofet> i ketu si, Pribil, i Stan,
i Stoica i Sarcez, s<î>ni Carabeţov, 2coj<e> da dr0jet pol<o>vin<a> za
selo.
Seg<o> rady, dadoh i g<ospo>dstvo mi Vlada lwg<ofet> i săs s<î>nov

si i săs ket emu viş<e> rek<e>na ...2 im i s<î>novim im 2com
i pr1vnoketom im ...3.
<Seje i sveditelye postavl1em gospodstva mi>3: @ni velici ban Cralevsci,
i jupan Mitr1 velici dvornic, i jupan Dumitru velici lw<o>fet, i Dan
vist<ér>, i Vasilye spat<ar>, i Radu com<is>, i Dima stol<nic>, i Duca
peh<arnic> i jupan @ne vel post<élnic>. Is<pravnic> @ne vel ban.
I Manole pisah, vă grad Bucreº, m<1>s<é>ţa 6n<ye>, d∂ d<0>ni,
v<ă> l1t<o> =zÌr.
+ Yw ªefan vwevoda, milostyé Bwjye6, g<o>spodn0.
† Din mila lui Dumnezeu, Io Ștefan voievod și domn a toată Țara

Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Io Ioan voievod. Dăm domnia mea
această poruncă a domniei mele slugii domniei mele lui Vlad logofăt din
Olănești și fiilor săi, câți Dumnezeu îi va da, și lui Pribil cu frații săi, anume
Stan, și Stoica și Sarchez, fiii lui Carabăț, ca să le fie lor ocină la Bujorani, partea
moșului lor, a lui Albul, și a lui Stoica, însă jumătate de sat de peste tot hotarul1,
din câmp și din pădure și din apă și din dealul cu vie și de peste tot locul, pentru
că le este bătrână și dreaptă ocină și dedină, încă din zilele răposatului Vlad
voievod cel bătrân.
Iar după aceea, Vlad logofăt și și cu ceata lui, ei au avut pâră înaintea
domniei mele cu Stroe și cu ceata lui pentru satul Bojorani. Și așa pâra Stroe
cu ceata lui înaintea domniei mele că nu a avut Albul, moșul lui Vlad logofăt,
și Stoica, moșul lui Pribil, jumătate de sat, ci au avut doar a treia parte. Iar la
aceasta, domnia mea am cercetat și am judecat după dreptate și după legea lui
Dumnezeu și am văzut însumi domnia mea și cartea răposatului Radu voievod
pentru jumătate de sat.
Astfel, întru aceea [domnia mea] însumi domnia mea am dat lui Vlad
logofăt și cetei sale 12 boieri, însă împreună cu Stroe și cu ceata sa, care să cerce-
teze și să adeverească și să întărească cu ale lor suflete că au avut jumătate de sat
sau nu. Iar la aceasta, acei 12 boieri, ei au cercetat și au adeverit și au întărit că
a avut Albul, moșul lui Vlad logofăt, și Stoica, moșul lui Pribil, jumătate de sat,
așa cum arată și cartea bătrână a lui Vlad voievod cel bătrân. Astfel, așa au dat
acei 12 boieri slugii domniei mele, lui Vlad logofăt și cetei sale, Pribil, și Stan, și
Stoica și Sarchez, fiii lui Carabăț, ca să stăpânească jumătate de sat.
De aceea, le-am dat și domnia mea lui Vlad logofăt și cu fiii lui și cu ceata
lui, care este mai sus scrisă, ...2 lor și fiilor lor și nepoților lor și strănepoților
lor...3.
Iată și martori am pus domnia mea3: Iane mare ban al Craiovei, și jupan
Mitrea mare vornic, și jupan Dumitru mare logofăt, și Dan vistier, și Vasilie
spătar, și Radu comis, și Dima stolnic, și Duca paharnic și jupan Iane mare
postelnic. Ispravnic Iane mare ban.
Și Manole a scris, în cetatea București, luna iunie, 4 zile, în anul 7100
<1592>.
† Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
Ferenc). Original slav, pergament, cerneală cafenie, rupt la îndoituri, ars și pătat, sigiliul dom-
nesc timbrat, păstrat, cusut cu mătase roșie, din care se observă puțin din legendă și nova plan-
tatio.
1
Așa în textul slav.
2
Rupt.
3
Urmează aproximativ o treime din penultimul rând ruptă.
3. 1620 (7128) mai 31, Târgoviște.

† Ml<o>sty6 B<o>jye6, Yw Gavryil Mogyla voevoda i g<o>s<po>dnă
văsoi Zemli *ggrovlahyiscoi, s<î>n0 velicag<o> i pr1dobrag<o> Symewn
Mogyla voevoda. Davat g<o>s<po>dstvo mi sye povel1nye g<ospo>dstva mi
Vlăsanov wt Wrbi i săs s<î>novi s, eliţe im B<o>gă dast, 2coj<e> damÿ
est wknu wt Wrbi, ale u Lac, ponej<e> est pocupil Vlăsan sye m1sto
za wknu wt na uicu si, u Nega, za k∂1 as<pri>, i pac pocupi Vlăsan
edno m1sto za wknu u Wrbi wt na uicu si, u Nega, za t∂ as<pri>.
I pac pocupil Vlăsan edno m1sto wt na Stana na Brăbuţev, za rÆp
as<pri>, i wt na Triho6l, za p∂ as<pri>, i wt Muşa edno m1sto u Vrătop,
za rÆm as<pri>, i pac wt Muşa Stănişorev edno m1sto u Vrătop, za rÆm
as<pri>, i wt na s<î>nă Stănişorev edno m1sto, prez Mejdenu2, za sÆn
as<pri>.
I pac pocupil Vlăsan edin pla6 j<e> za vinograd, u S1k, wt na
uicu si Vă2, za f∂ as<pri>, i wt na Lÿpÿl Bărcăv edno m1sto u pole
na Perişor, za w∂ as<pri>.
I pac pocupi Vlăsan edno m1sto, u Preloaþe, wt na Stoica wt
Tÿrkeneºi, za í∂ as<pri>, i pac edno m1sto, u Ung6l Bălţyi, wt na Stoica
wt Tÿrkeneºi, za s∂n as<pri>.
I pac da est Vlăsanov wknu u Wrbi, ale del tetca si Vladev
văsa, ponej<e> sy6 wknÿ pocÿpil kast est Vlada, tetca Vlăsanov, cÿpno
săs mÿj ei ...3 n1st sătvortila Vlada săs Wpr1, s<î>ni Ned1...3 ...3
sămr<ă>ti ih ...3 wstal est Vlăsan, vnÿc Vladev, i br<at0 ... W>3prev,
mÿj Vladev. Taj<e>, razd1lil est Vlăsan, săs br<at0 ...>3 ÿzel est
Vlăsan del tetca si Vl<adev ... ...>3 n1st ÿzel del ÿicu si, Wprev.
I pac pocÿpi Stank6l, brat Vlăsanov, edno m1sto za wknu wt cod
W...3, wt na uicu eg<o>, Drăgo6, za t∂ as<pri>, i drÿgo m1sto wt na

Triho6l, za edna crav, i drÿg<a> m1sto, pac wt Drăgo6, za r∂ ...3.
I pac pocupi Stank6l edno m1sto wt prez voda Crătywrÿlov wt na
uicu si, Drăgo6, za r∂m as<pri>, i drÿga m1sto, pac wt prez Crătywr, wt
na Ţalapen, za edin vol, i drÿg<a> m1sto, na Copăkel, wt na uicu si,
Drăgo6, za s∂ as<pri>.
I pac pocÿpi Stank6l edno m1sto, na Perişor, wt na Drăgo6, za t∂
as<pri>, i drÿg<a> m1sto, pac na Perişor, wt na Drăgo6, za r∂n as<pri>.
I pac pocupi Stank6l edna livade, u Wrbi, wt na Wpr1, vnÿc
Drăgo6, za s∂n as<pri>, i drÿg<a> livade, pac wt na Wpr1, za s∂n as<pri>.
I pac pocÿpil Stank6l m1sto wt na vodiniţi, ali wt Wpr1
pol<o>vino, a drÿg<a> polovino wt na Drăgo6, za s∂ as<pri>, i pac edno
m1sto, za cÿce, wt na Wpr1, i wt Drăgo6 i wt Sora, za f∂ as<pri>,
i pac edno m1sto, u Părul Bÿmbeºilor, wt Wpr1 i wt Drăgo6, za s∂n
as<pri>, i drÿg<a> m1sto, kto se zovena Staule, wt Wpr1 i wt Drăgo6,
za r∂4 as<pri>, i m1sto wt prez Matcă wt Wpr1 i wt Drăgo6 i wt Sora,
za s∂ as<pri>, i Crivina wt Zăvo6 wt Drăgo6, za t∂ as<pri>, i m1sto wt
Plopi, za s∂ as<pri>.
I pac pocÿpi Stank6l pet m1stove u Wrbi wt na Vlăþeÿ i wt
s<î>ni eg<o>, za h∂ as<pri>, i drÿg<a> m1sto wt Anca, za k∂ as<pri>, i edno
wkeºenye wt na Wpr1 Văe, za f∂ as<pri>, i drÿg<a> m1sto wt na Stanca
Bÿev, za r∂n as<pri>, i edna dumbravă wt na Vă2, za r∂ as<pri>, i edno
m1sto wt Anca Wpriţei, za r∂c as<pri>.
I <pa>3c pocÿpi Micÿl wt Wrbi edna livade, wt pod vinogradi
Dadÿlov, wt Ţalapin, za o∂ as<pri>, i pac edno m1sto wt 2z wt Ţalapin,
za r∂l as<pri>.
I pac pocÿpi Micÿl ed∂o m1sto5, u Cote...3, wt Vlăþeÿ i wt Cÿben1,
za í∂p as<pri>, i drÿg<a m1st>3o, u Grohol, wt na Vlăþeÿ i wt Cÿben1,
za t∂x as<pri>.
I <pac pocupil Mi>3cÿl ed∂no m1sto wt ↕sta Cră<t>ywr<ÿlov> wt
na Cÿben1, za o∂ as<pri>, i pac edno m1sto wt prez Cărty<or ...>3, za
r∂x as<pri>, i edna livade wt Hăncÿl Hotarÿl 3 wt na Drăgo6, za o∂
as<pri>, i druga dva m1sta wt na Drăgo6 i wt Vă2, za r∂m as<pri>, i
wt Wpriţă edno m1sto na Crătywr, za o∂ as<pri>, i pac edno m1sto wt
Ïwn, za r∂ as<pri>.
I pac pocÿpi Lÿpÿl, brat Micÿlov, i tri m1stăve za wkinu wt Wrbi
wt na Lăpÿşală, za =a∂m as<pri>, i wt Ben1 dva m1sta, za f∂ as<pri>, i
dva m1sta wt Stana, dăºi Ra...3, za í∂x as<pri>, i edno m1sto wt na
Ddÿl, za r∂c <aspri>6, ali pocÿpili sÿt syi l6dy syi pocÿpenye, eºej<e> pri
d<0>ni pocoynago Mihail voeovda, i pocoinnag<o> Symewn voevoda i im1li
sÿt i cnigi za d1dynÿ, rady ...7 svedtelstvovaşe pred g<ospo>dstv<o> mi,
caco im sÿt za ginÿl cnigi za d1dynÿ za zlod1istvă. I ...7 wt Trăg

Jy6l, Paleÿl, i wt Văd1n, Kok1, i wt Pr1jvă, Radíl, s<î>nă Boncăv.
Sego rady, dadoh g<ospo>dstv<o> mi Vlăsanov ...7 <Mi>7cÿlov i Lpÿlov
da im est syi wkne, d1dynÿ i whab<ă>, i s<î>nom im i vnocom, i wni
cogoj<e> n<epotăcnoveno, po>3rizmo g<ospo>dstv<o> mi.
Ej<e> i sv1dtelye postavii g<ospo>dstv<o> mi: jupan Enace vel ban
Cralevscyi, i j<upan Ivaşco vel d>8vor<nic>, i jupan Papa vel log<e>fet,
i jupan Hiera vel vist<ér>, i Miho vel spat<ar>, i Mihalacy <vel stolnic,
i Bÿzin>8ca com<is> i Vladí peh<arnic>. I ispravnic jupan Papa vel
log<ofet>.
I az, Şerban log<ofet>, pisah, ÿ T<ărgoviºe, m1séţa>8 mai, l∂a
d<0>ni, l<1>t<o> =zrÌci.
+ Yw Gavryl vwevoda, milostye6 Bwjye6, g<o>spodn0.
† Din mila lui Dumnezeu, Io Gavriil Movilă voievod și domn a toată Țara
Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Simeon Movilă voievod. Dăm domnia
mea această poruncă a domniei mele lui Vâlsan din Orbi și fiilor săi, câți
Dumnezeu îi va da, ca să-i fie ocină din Orbi, însă la Lac, pentru că a cumpărat
Vâlsan acest loc de ocină de la unchiul său, de la Neag, pentru 901 de aspri, și
iar a cumpărat Vâlsan un loc de ocină din Orbi de la unchiul său, de la Neag,
pentru 300 de aspri.
Și iar a cumpărat Vâlsan un loc de ocină de la Stana a lui Bărbuțul, pentru
180 de aspri, și de la Trihoiul, pentru 80 de aspri, și de la Mușa un loc la Vârtop,
pentru 140 de aspri, și iar de la Mușa a lui Stănișorul un loc la Vârtop, pentru 140
de aspri, și de la fiul lui Stănișorul un loc, lână Mejdenu2, pentru 250 de aspri.
Și iar a cumpărat Vâlsan un plai pentru vie, la Séci, de la unchiul său Văia,
pentru 500 de aspri, și de la Lupul al lui Bârcă un loc la câmp, la Perișor, pentru
800 de aspri.
Și iar a cumpărat Vâlsan un loc, la Preloage, de la Stoica din Turcenești,
pentru 400 de aspri, și iar un loc, la Unghiul Bălții, de la Stoica din Turcenești,
pentru 250 de aspri.
Și iar să fie lui Vâlsan ocină la Orbi, însă toată partea soacrei sale, a Vladei,
pentru că această parte de ocină a cumpărat-o Vlada, soacra lui Vâlsan,
împreună cu bărbatul ei ...3 nu a făcut Vlada și cu Oprea, copiii Nedé...3 ...3
moartea lor, a rămas Vâlsan, nepotul Vladei, și fratele ...3 lui Oprea, bărbatul
Vladei. De asemenea, a împărțit Vâlsan cu fratele ...3 și a luat Vâlsan partea
soacrei sale, a Vladei, ...3 nu a luat partea unchiului ei, a lui Oprea.
Și iar a cumpărat Stanciul, fratele lui Vâlsan un loc de ocină, de lângă O...3,
de la unchiul lui, Drăgoiu, pentru 300 de aspri, și alt loc de la Trihoiul, pentru o
vacă, și alt loc, iar de la Drăgoiu, pentru 100 de aspri.
Și iar a cumpărat Stanciul un loc lângă apa Crătiorului de la unchiul său,

Drăgoiu, pentru 140 de aspri, și alt loc, iar de lângă Crătior, de la Țalapen, pentru
un bou, și alt loc, la Copăcel, de la unchiul său, Drăgoiu, pentru 200 de aspri.
Și iar a cumpărat Stanciul un loc, la Perișor, de la Drăgoiu, pentru 300 de
aspri, și alt loc, iar la Perișor, de la Drăgoiu, pentru 150 de aspri.
Și iar a cumpărat Stanciul o livadă, la Orbi, de la Oprea, nepotul lui Drăgoiu,
pentru 250 de aspri, și altă livadă, iar de la Oprea, pentru 250 de aspri.
Și iar a cumpărat Stanciul locul de la fântână, însă jumătate de la Oprea, iar
altă jumătate de la Drăgoiu, pentru 200 de aspri, și alt loc, pentru casă, de la Oprea,
și de la Drăgoiu și de la Sora, pentru 500 de aspri, și iar un loc, la Părul Bumbeștilor,
de la Oprea și de la Drăgoiu, pentru 250 de aspri, și alt loc, ce se numește Staule, de
la Oprea și de la Drăgoiu, pentru 1004 de aspri, și locul de lângă Matcă de la Oprea,
și de la Drăgoiu și de la Sora, pentru 200 de aspri, și Crivina de la Zăvoiu de la
Drăgoiu, pentru 300 de aspri, și locul de la Plopi, pentru 200 de aspri.
Și iar a cumpărat Stanciul cinci locuri la Orbi de la Vlăgeu și de la fiii lui,
pentru 600 de aspri, și alt loc de la Anca, pentru 90 de aspri, și o curățitură de
la Oprea Văe, pentru 500 de aspri, și alt loc de la Stanca a lui Buia, pentru 150
de aspri, și o dumbravă de la Văia, pentru 100 de aspri, și un loc de la Anca a lui
Oprița, pentru 120 de aspri.
Și iar a cumpărat Micul din Orbi o livadă, de sub via lui Dadul, de la Țalapin,
pentru 70 de aspri, și iar un loc de la iaz de la Țalapin, pentru 130 de aspri.
Și iar a cumpărat Micul un loc, la Cote...3, de la Vlăgeu și de la Cubenea,
pentru 480 de apri, și alt loc, la Grohol, de la Vlăgeu și de la Cubenea, pentru
360 de aspri.
Și iar a cumpărat Micul un loc de la Gura Crătiorului de la Cubenea, pentru
70 de aspri, și iar alt loc de lângă Cărtior ...3, pentru 160 de aspri, și o livadă de
la Hâncul Hotarul și3 de la Drăgoiu, pentru 70 de aspri, și alte două locuri de
la Drăgoiu și de la Văia, pentru 140 de aspri, și de la Opriță un loc pe Crătior,
pentru 70 de aspri, și iar un loc de la Ion, pentru 100 de aspri.
Și iar a cumpărat Lupul, fratel lui Micul, și trei locuri de ocină din Orbi
de la Lăpușală, pentru 1.040 de apri, și de la Benea două locuri, pentru 500 de
aspri, și două locuri de la Stana, fiica lui Ra...3, pentru 460 de aspri, și un loc de
la Dadul, pentru 120 de aspri6, însă au cumpărat acești oameni aceste cumpără-
turi încă în zilele răposatului Mihail voievod și ale răposatului Simeon voievod,
și au avut cărți de dedină, pentru ...7 au mărturisit înaintea domnie mele cum
ei au pierdut cărțile de dedină din pricina răutăților. Și ...7 de la Târgul Jiului,
Paleul, și de la Vădéni, Ciucea, și de la Preajva, Radul, fiul lui Bonca.
Pentru aceea, a dat domnia mea lui Vâlsan ...7 lui Micul și lui Lupul ca să le
fie aceste ocini, de dedină și de ohabă, și fiilor lor și nepoților lor, și de nimeni
neatins, după porunca domniei mele.
Iată și martori am pus domnia mea: jupan Enache mare ban al Craiovei,
și jupan Ivașco mare8 vornic, și jupan Papa mare logofăt, și jupan Hiera mare
vistier, și Miho mare spătar, și Mihalache mare stolnic8, și Buzinca comis, și
Vladu paharnic. Și ispravnic Papa mare logofăt.
Și eu, Șerban logofăt, am scris, la Târgoviște, luna8 mai, 31 zile, anul 7128
<1620>.
† Io Gavril voievod, din mila lui Dumnezeu, domn.
Ferenc). Original slav, hârtie, cerneală cafenie, rupt la îndoituri, ars și pătat, sigiliul domnesc
timbrat, deteriorat, cusut cu mătase roșie, din care se observă legenda și o parte din stema Țării
Românești și stema familiei Movilă.
1
Cifra se citește cu greutate, pentru că se află pe un loc pătat de arsură.
2
Cuvântul este pe îndoitură, într-un loc ars, astfel că lectura este probabilă.
3
Rupt.
4
Modificat din: s∂ (200).
5
Micÿl ed∂o m1sto, încercuit de aceeași mână, cu aceeași cerneală.
6
Omis.
7
Acoperit cu timbrul sigiliului.
8
Rupt; completat după documentul din 1 iunie 1620, CDȚR, III, vol. întocmit de Doina Duca-
Tinculescu, Marcel-Dumitru Ciucă (București, 1978), 559–560, nr. 1119.
THREE SLAV-ROMANIAN CHARTERS IN BUDAPEST

ARCHIVES CONCERNING THE HISTORY OF WALLACHIA
Abstract
There are still unpublished papers written in the Slav language within the National
Archives of Hungary in Budapest, concerning the history of Wallachia and Moldavia.
Some time ago dr. Adrian Magina (Museum of the Mountainous Banat) discovered three
Slav papers in Sólyom Fekete Ferenc Collection in the Magyar National Archives (Magyar
Nemzeti Levéltár Oszágos Levéltára), and kindly put them at my disposal. All my gratitude
here inserted too. Two of those papers belong to the 16th century (May 26, 1571, and June
4, 1592), and the other one to the 17th century (May 31, 1620), emitted in Bucharest and
Târgoviște: all of them cast light both upon the history of some localities in Wallachia, still
existing (Bujoreni, Vâlcea County), or lost (Orbi, Gorj County) and the history of some
families of boyards (Olănescu), and the general history of Wallachia through completing
and improving our knowledge on some of the 16th century’s voievodes (Alexandru II
Mircea, Ștefan Surdul) and the 17th (Gavril Movilă).
FRAGMENTE BIOGRAFICE ALE NOBILILOR
FLORE ÎN SECOLELE XVI–XVII
Dragoş Lucian Ţigău*
Cuvinte-cheie: Banat, Caransebeș, Flore, genealogie, nobilime

Keywords: Banat, Karansebes, Flore, genealogical table, nobility
Însemnata nobilime din partea montană a Banatului, recunoscută ca atare

în documentele secolelor XVI–XVII1, cuprinde numeroase familii distinse a
căror existență a fost mai mult sau mai puțin cercetată de către istorici. Unul
din neamurile ilustre ale acelei perioade a purtat numele Flore/ Florea, însă
evoluția lui nu s-a bucurat de o analiză specială. Cauza rezidă în simplul fapt că
suportul documentar este disparat, lacunar și relativ restrâns. Pentru secolele
XVI–XVII, mărturiile istorice ilustrează existența a doar opt membri ai fami-
liei, legăturile de rudenie fiind foarte rar specificate. În aceste condiții, nu se pot
evidenția decât fragmente biografice pentru acest neam bănățean. Informațiile
disponibile confirmă totuși faptul că familia Florea a fost înstărită, a avut rang
nobiliar, a ocupat funcții importante la nivel local, bucurându-se de influență și
prestanță în societatea bănățeană.
Numele de familie este redat în mod constant sub forma Flore, un derivat
al patronimicului românesc Florea.2 Numele a fost purtat în epocă de persoane
din tot spațiul românesc și din toate categoriile sociale: jupan Vâlcsan al lui
Florea din Țara Românească (1436–1445)3; Flore Walachus din Cizer (jud.
* Şcoala Superioară Comercială “Nicolae Kretzulescu” București, b-dul Hristo Botev, nr. 17,
e-mail: dragoslucian68@yahoo.com
1
Aprecierile misionarilor iezuiți despre Caransebeș: residenza di nobili (1583), est enim ibi
magna nobilitas (1586), în Călători străini despre Țările Române, vol. II (București, 1970), 557;
III (1971), 121. Comunitatea nobiliară era nu doar numeroasă, ci și înzestrată cu privilegii puter-
nice, așa cum se remarcă într-un raport către principe, din 1561: habere ipsam universitatem
nobilium efficacia privilegia (Frigyes Pesty, A szörényi bánság és Szörény vármegye története, vol.
III (Budapest, 1878), 300, nr. 221).
2
Cristian Ionescu, Dicționar de onomastică (București, 2001), 179.
3
Documenta Romaniae Historica, seria B: Țara Românească, vol. I (1247–1500) (București,
1966), 140, 173, nr. 77, 98.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
92 ‌| Dragoş Lucian Ţigău
Sălaj), la 14494; Flore Tofana, iobag din Velchest (zona Făgetului) în 15885; chib-
zuitul Demetrius Flore din Bocșa Vasiovei (1597)6 etc.
Floreștii fac parte din grupul familiilor (Bucoșnița, Fodor, Ivul, Josika,
Lățug, Moise, Peica, Simon, Tivadar și Vaida) care s-au afirmat mai târziu în
societatea medievală bănățeană, mai precis, începând cu primele decenii ale
veacului XVI. Primul reprezentant cunoscut al familiei este Petru Flore. La 17
noiembrie 1528, el figurează ca proprietar al unei curți din apropierea zidului
de incintă al Caransebeșului.7 După multe decenii (30 ianuarie 1566), numele
revine în acte, dar fără a oferi garanția că se referă, chiar și indirect, la amintitul
proprietar (Flore Pether ffyaval).8
Contemporani cu Petru au fost Toma și Ioan Flore. Cei doi intră simultan
în lumina documentelor, figurând ca martori în procesul de proprietate dintre
nobilii Fodor și Vaida (10 octombrie 1539).9 Pentru Thomas Flore de Sebes, audi-
erea din 1539 rămâne singura dovadă a existenței sale. În schimb, viața lui Ioannes
Flore de Sebes, nobilis se poate reconstitui acceptabil, pe baza unor consemnări
mai generoase.10 El a fost însurat cu Ana, fiica lui Nicolae Nowcha/ Nopche,
amănunt dezvăluit foarte târziu, când toți erau demult decedați (20 august 1581).11
Căsătoria s-a încheiat după 6 noiembrie 1535, dată la care sunt amintite Caterina
și Ana – văduva, respectiv fiica (nemăritată) lui Nicolae Nowcha.12 Mariajul a fost
binecuvântat cu doi copii, dar s-a destrămat după 10–12 ani, prin moartea Anei.
La 15 noiembrie 1548, Ioan era deja văduv și se confrunta în instanță cu soacra
sa, Caterina Nowcha, pentru dreptul de a-și crește și educa băieții. Cei doi fii (duo
fily) erau destul de mari, pentru că instanța districtului Caransebeș și tribunalul
comitatului Timiș, prezidat de comitele Petru Petrovici, au luat în seamă și au
aprobat preferința minorilor de a rămâne cu tatăl lor.13 Viața nobilului Ioan Flore
poate fi urmărită până la începutul anilor ’60 ai secolului. În august 1561, el se
afla în litigiu cu nobilul Ioan Fiat, dar în februarie 1566, era amintit ca decedat,
procesul fiind continuat de urmașul său, Nicolae Flore.14
4
Magyar Nemzeti Levéltár, Diplomatikai Levéltár, DL 36391 (registru p. 68, nr. 1).
5
Az Erdélyi Káptalan jegyzőkönyvei 1222–1599, Zs. Bogdándi, E. Gálfi, eds. (Kolozsvár: Az
Erdély Múzeum-Egyesület Kiodása, 2006), 222, nr. 584 (în continuare: EK).
6
Fr. Pesty, Krassó vármegye története, vol. IV (Budapest, 1883), 193, nr. 490.
7
Pesty, Szörényi, III, 180, nr. 151.
8
Ibid., 336, nr. 238.
9
Adrian Magina, “O ascultare de martori și realități bănățene într-un document din 1539,” în
Analele Banatului, Serie Nouă, Arheologie-Istorie XXII (2014): 274, nr. I.
10
Pesty, Szörényi, III, 233, 259, 265–268, nr. 183, 194, 200–202.
11
EK, 117–118, nr. 293–294.
12
Pesty, Szörényi, III, 200, nr. 162.
13
Ibid., 257–259, nr. 194.
14
Ibid., 349–351, nr. 246.
Fragmente biografice ale nobililor Flore în secolele XVI–XVII | 93
Din cei doi fii menționați la 1548, doar unul, anume Nicolae Flore, s-a bucurat
de atenția documentelor și de considerația societății severinene, în a doua jumă-
tate a secolului XVI. Sursele referitoare la el se concentrează în intervalul februarie
1566–aprilie 1594. Ascendența sa este arătată în mărturiile anilor 1566–1567
(Nicolaus filius quondam Joannis Flore de Karansebes), sursele ulterioare oferind
precizări suplimentare: Néhai Floreh Ioannak, néhai Nophchie Miklós leányától:
néhai Annától született fia: Nicolae... (1581).15 Nicolae apare căsătorit în momentul
deplinei sale maturități, partenera sa de viață fiind nobila (generosa) Sofia Pribeg,
fiica alesului răposat Ioan Pribeg (decembrie 1590).16 Viața lui Nicolae s-a terminat,
foarte probabil, la începutul secolului al XVII-lea, la aproape zece ani după ultima
menționare directă. Conscrierea fiscală realizată la ordinul autorităților imperiale
în anul 1603, îl arată ca proprietar nominal în câteva sate bănățene. Pe de altă
parte, el nu figurează în lista numeroșilor nobili care și-au declarat adeziunea la
tabăra habsburgică (februarie 1603), fapt ce poate sugera nu doar opțiunea poli-
tică, ci și dispariția sa fizică.17 Posteritatea acestui nobil rămâne necunoscută.18
Ultimii doi reprezentanți ai familiei din secolul al XVI-lea au fost Ștefan
și Barbara Flore, fiecare din ei fiind cunoscuți prin intermediul unei singure
mărturii. Existența lui Ștefan Flore se întrevede din sentința princiară emisă
la 6 februarie 1566, prin care i s-au confiscat toate bunurile funciare și mobile,
pe motivul uciderii fratelui său (prefatus Stephanus Flore, contra manifestum
dei preceptum, et fraternam charitatem ac dilectionem proximi, fratrem eius
sibi sanguine junctum, more sicario interemerit).19 Amănuntele din document
sunt importante din perspectivă genealogică, mai ales dacă sunt coroborate cu
detalii din înscrisurile anterioare. Pornind de la realitatea că Nicolae și Ștefan
au avut fiecare câte un frate, se poate admite posibilitatea ca ei să fi fost veri. Nu
este exclus ca Ștefan să fie urmașul acelui Toma Flore din 1539. Totodată, există
o identitate frapantă între denumirile părților posesionare confiscate lui Ștefan
și numele trupurilor de moșii stăpânite odinioară (august 1534) de pomenitul
Nicolae Nowcha, socrul lui Ioan și bunicul lui Nicolae Flore.20 Această coinci-
dență sporește convingerea înrudirii apropiate dintre Nicolae și Ștefan Flore.
15
Ibid., 352, nr. 246; EK, 117–118, nr. 293–294.
16
EK, 296, 298, nr. 798, 801.
17
Costin Feneșan, Diplomatarium Banaticum, vol. II (Cluj-Napoca: Mega, 2017), 279–280,
nr. 103; Monumenta Comitialia Regni Transsylvaniae, ed. Szilágyi Sándor, vol. XVII (1679–1682)
(Budapest, 1894), 405–410, nr. 8–9 (în continuare: MCRT).
18
A se compara schemele genealogice contradictorii publicate în 1877 de Pesty, Szörényi, I,
474 și II, 475. În realitate, la 1590, numele Sofia era purtat de două doamne înrudite: Sofia Flore
era fata lui Ioan Pribeg, acesta fiind văr primar cu Sofia Pribeg, măritată cu Ladislau Lățug din
Delinești (EK, 296–298, nr. 798, 801).
19
Pesty, Szörényi, III, 341–342, nr. 239.
20
Ibid., 197, nr. 162.
Barbara Flore este menționată la deplina maturitate, fiind deja văduvă după
alesul nobil Mihai Fodor din Var (12 aprilie 1586).21 Se pare că nu a avut copii,
întrucât clauzele răscumpărării unui zălog cu scadența la opt ani nu fac referire
la niciun urmaș.
Pentru secolul al XVII-lea, nu se cunosc decât doi reprezentanți ai familiei,
anume nobilii Sigismund și Ioan Flore. Prima informație despre Sigismund, din
1628, este oarecum indirectă, atunci fiind menționat unul din iobagii săi din
satul Iaz.22 Următoarele știri sunt foarte distanțate în timp (1642, 1654–1656),
ultima arătându-l căsătorit cu Sara Naláczi.23
Despre Ioan Flore se poate afirma doar că a fost de origine bănățeană pentru
că majoritatea mărturiilor îl surprind departe de locul străbunilor. O ascultare
de martori realizată la Făgăraș, pe 25 februarie 1685, începe chiar cu: nobilis
Joannes Flore de Karan-Sebes, pronunc servitor spectabilis ac generosi domini
Stephani Naláczi de eadem annorum circiter 25. citatus, juratus, examinatus
fatetur ...24 Așadar, Ioan s-a născut pe la 1660, în refugiul transilvan al familiei
sale. În august 1688, după alungarea otomanilor din Caransebeș, nobilul Florea
s-a alăturat nobilimii severinene care și-a revendicat bunurile imobiliare stră-
moșești. El a solicitat nu doar restituirea propriei averi, ci și bunurile nobilului
Grigore Tivadar, pe temeiul înrudirii mai îndepărtate (Joannes Flore et Joannes
Gellestei, legitimi successores per genealogiam Castrucz).25 Informațiile anteri-
oare confirmă alianțele matrimoniale cu familiile bănățene Tivadar (stinsă spre
sfârșitul secolului) și Căstruț/ Kastrucz, dar și înrudirea cu influentul neam
Nalácz din Nălați-Hațeg care i-a oferit protecție. Scrisorile din 9 iunie și 22 iulie
1695 sunt ultimele mărturii despre existența nobilului Ioan Flore și a familiei
sale.26
Aspectele patrimoniale permit înțelegerea afirmării sociale și aprecierea
locului familiei Flore în elita Banatului montan. În primele decenii ale seco-
lului al XVI-lea, neamul nu s-a remarcat printr-o situație materială deosebită,
fiind ignorat documentar. Primii doi membri cunoscuți, Petru și Toma Flore
de Caransebeș, nu și-au depășit condiția de orășeni cu ceva avere. Semnalul
ascensiunii a venit de la Ioan Flore care, în octombrie 1539, avea deja rang
21
Pesty, Krassó, IV, 117–118, nr. 451.
22
Pesty, Szörényi, II, 99, 501–502.
23
Ibid., 268, 303, 387.
24
MCRT, XVIII (1683–1686) (Budapest, 1895), 306.
25
C. Feneșan, “Caransebeșul la începutul celei de-a doua stăpâniri habsburgice (1688),” în
Revista Istorică, Serie Nouă VII, nr. 1–2 (1996): 80, 82. Grigore Tivadar fusese soțul Anei Căstruț
(Kastrucz) în 1640 (Pesty, Szörényi, I, 476; Krassó, II/2 (1884), 111).
26
C. Feneşan, “Comitatul Severinului la sfârşitul secolului al XVII-lea,” în Tibiscum VII
(1988): 211, nr. IX; C. Feneșan, “Stăpâni şi supuşi în comitatul Severinului în timpul celei de-a
doua ocupaţii habsburgice (1688–1699),” în Banatica 14 (1996): 178–179.
nobiliar, moștenit de la părintele său ori câștigat prin merite proprii. De acum,
toți membrii familiei apar cu titlul nobiliar (generosus, -a, nobilis), consistența
sa fiind dată de avere și/ sau de funcțiile deținute. Mai mult, doi bărbați s-au
ridicat la rangul de “ales” (egregius): Ioan Flore (11 iulie 1552) și Nicolae Flore
(20 august 1581, 8 mai 1586, 2 mai 1590, 11 februarie 1594).27
Prima informație edificatoare despre proprietățile funciare ale familiei
provine din 6 februarie 1566, când nobilul Ștefan Flore, condamnat pentru
fratricid, a fost deposedat de toată averea sa: părțile posesionare deținute în
satele Armeniș, Feneș, Sadova, Slatina, Dalci, Zarazpatak, prediile Gyuro de Sus
și de Jos, Nagypatak și Zekes, casa din Caransebeș, piese din aur și argint, bani
și alte bunuri.28 Tot pe atunci, era în plină desfășurare procesul dintre nobilii
Ioan Fiat (fiul lui Francisc) și Nicolae Flore (fiul lui Ioan) pentru actele pose-
siilor Armeniș și Slatina, stăpânite în comun.29 O scurtă analiză retrospectivă
devoalează modalitatea prin care familia Florea a ajuns co-proprietară în satele
amintite. La începutul secolului, nobilul Ladislau Fiat a reușit să recupereze
părțile de moșie ale fratelui său, Ludovic, confiscate de regele Vladislav II tot pe
motivul unei crime. Printre numeroasele posesii enumerate atunci se aflau toate
cele care aveau să fie menționate și în 1566, cu excepția satului Dalci. Animat de
dragostea frățească, Ladislau i-a restituit lui Ludovic averea pierdută, a obținut
acordul banilor de Severin și pe cel al suveranului (22 iulie–28 august 1501)
pentru această donație, dar i-a pus fratelui său condiția să accepte ca la moște-
nirea proprietăților să aibă dreptul nu doar băieții ci și fetele lor. Printre cei
desemnați să asiste la punerea în posesie s-a aflat și Nicolae Nowcha din Slatina-
Timiș.30 Peste ani, la 24 iulie 1534, cu ocazia unui proces între membrii familiei
Fiat, o martoră a declarat că, în 1501, Ladislau Fiat îl rugase pe Nicolae Nowcha
să-și dea acordul ca posesiile să fie moștenite inclusiv de fete (ut Ladislaus Fiath
rogavit tempore prandy nobilem Nicolaum Nowtha ut filias faceret liberas in
hereditate ipse enim Nicolaus Niowtha eo tunc noluit).31 Această solicitare arată
că Nicolae Nowcha nu era un simplu vecin, ci co-proprietar alături de familia
Fiat. Înțelegerea ca dreptul de succesiune asupra pământurilor să aparțină și
fetelor a fost contestată energic de Francisc, fiul lui Ludovic Fiat. După anul
1530, Francisc a încercat să-și îndepărteze verișoarele de la moștenirea patri-
moniului imobiliar32 și, mai mult, să-i elimine pe ceilalți coproprietari. Într-o
27
Pesty, Szörényi, III, 265, nr. 200; Pesty, Krassó, IV, 119, 151, nr. 452, 464; EK, 117–118, nr.
293–294; Feneșan, Diplomatarium, II, 178–179, nr. 58.
28
29
Ibid., 349–352, nr. 247.
30
Ibid., 137–143, nr. 124–125.
31
Ibid., 191, nr. 158.
32
Ibid., 182–192, 195–197, nr. 153–155, 157–158, 161.
primă fază, demersurile sale pernicioase au avut efectul scontat, dovadă că la 10

august 1534, regele Ioan Zápolya, dezinformat și rău sfătuit, a confiscat nobi-
lului Nicolae Nowcha, pentru necredința arătată (per notam infidelitatis), toată
posesia Dalci, precum și părțile stăpânite în satele Armeniș, Sadova, Gyuro,
Feneș, Gropile, Valea Mare, Zekas, Slatina, Zarazpatak și Mazthakan, suve-
ranul donând aceste posesii lui ... Francisc Fiat! Transferul de proprietate s-a
realizat cu dificulate, dovadă că, la 5 octombrie 1535, regele a întărit donația,
iar la 6 noiembrie capitlul arădean a încercat să-l pună în posesie pe benefi-
ciar. Înstăpânirea s-a lovit de o puternică opoziție, formulată de nouă persoane
nobile, între care Caterina și Ana – văduva, respectiv fiica celui deposedat.33 În
perspectivă, drepturile celor două femei au fost susținute de Ioan Flore, proas-
pătul lor ginere/ soț, care avea tot interesul să preia numeroasele posesii ale
răposatului socru. Acest sprijin se întrevede la 26 aprilie 1537, când Francisc
Fiat a interzis Cătălinei/ Caterinei Nowcha să ocupe părți din satele Armeniș,
Sadova, Slatina, Zarazpatak și Dalci, uzând de drepturile sale matrimoniale.34
Opreliștea arată tenacitatea doamnei pentru păstrarea moșiilor confiscate în
1534 și 1535, ea fiind încrezătoare nu doar în dreptatea proprie, ci și în ajutorul
ginerelui ei. Succesul nu a întârziat prea mult, dovadă că părțile posesionare
ale lui Nicolae Nowcha au fost recuperate de Ioan Flore și au rămas în familia
acestuia.
Foarte obscură rămâne modalitatea de recuperare a moșiilor confiscate în
1566. Indiscutabil, acțiunea a fost complexă și dificilă, în primul rând pentru că
beneficiarul donației era puternicul Gaspar Bekes de Kornyát, unul din favo-
riții principelui Ioan Sigismund Zápolya. Pe de altă parte, foarte interesați de
restituire trebuie să fi fost nu doar rudele ucigașului, ci și nobilii Fiath care, așa
cum s-a văzut, au urmărit mereu îndepărtarea coproprietarilor din satele lor.
În lipsa documentației, se poate doar presupune că nobilii Flore fie l-au deter-
minat pe principe să-și retragă dania, apelând la calea judiciară35, fie au obținut
de la noul suveran (Ștefan Báthori) anularea donației, profitând de căderea în
dizgrație și chiar condamnarea lui Bekes, în anii 1571–1575. Cert este că la
20 august 1581, Nicolae Flore (fiul lui Ioan) era în dispută cu cei cinci băieți
ai răposatului Ioan Fiat (nepoții lui Francisc), cu nepoata și două strănepoate
ale acelui Ladislau Fiat de la început de veac, pentru actele vechilor posesii,
33
Ibid., 197–200, nr. 162. Dintre toate femeile contestatare, doar Ana apare nemăritată.
34
Ibid., 203, nr. 165.
35
Mărturii din aceeași decadă dovedesc retragerea donațiilor princiare în urma opoziției
tenace a localnicilor: posesiile lui Ioan de Bizere stins fără urmași, dăruite cancelarului Mihai
Csáky, au fost recuperate de rudele răposatului, din ramura Găman (1561–1563), iar locul pără-
sit al școlii catolice din Caransebeș, donat lui Ludovic Fiat, s-a întors în patrimoniul orașului
(1566–1567).
extinse acum la 13 sate: Armenișul de Sus și de Jos, Sadova de Sus și de Jos,

Feneșul de Sus și de Jos, Gyuro de Sus și de Jos, Slatina, Zarazpatak, Zekastelek,
Nagypatak și Nyres.36 Conscrierea fiscală din anul 1603 arată că Nicolae Flore
era singurul proprietar din Dalci (două porți fiscale) și coproprietar în Armeniș
(alături de Ludovic Fiat și George Gârlișteanu) – o poartă din totalul de șapte,
în Sadova (cu familiile Fiat, Bakoczi și Gârleșteanu) – o poartă din cele opt și în
Slatina (cu Petru Marin) – două porți din cinci.37 În celelalte sate, proprietățile
se reduceau la simple parcele a căror valoare de impunere nu depășea un sfert
de poartă. Localizarea stăpânirilor este posibilă și prin menționarea supușilor
pe care nobilii Flore îi aveau în diverse sate. Astfel, nobilul Sigismund Flore a
avut iobagi români la Iaz – Lupu Românul/ Rumen Farkas (1628) și la Ohaba
Mâtnic: Ioan Munteanul (1642) și Petru Feneșanul (1655).38
Din documentele amintite se poate afla și care au fost reședințele familiei
Flore. Nobilii din prima parte a secolului XVI folosesc predicatul de (Karan)
Sebes, pentru a-și etala apartenența la o comunitate nobiliară renumită. Mai
târziu, Nicolae Flore a preferat să se stabilească la Slatina-Timiș, acolo unde își
avusese reședința bunicul său Nicolae Nowcha.39
Pe lângă proprietățile enumerate mai sus, familia a stăpânit în mod temporar
sate și părți de moșii luate în zălog. Sumele împrumutate pentru mai mulți ani
arată puterea financiară a nobililor Flore. La 11 iulie 1552, aleșii Ioan Flore și
Ludovic Sebessi i-au dat 400 de florini (in monetis novis usualibus) nobilului
Mihai Bánffy de Lossoncz, luând ca zălog părțile sale posesionare din șase sate și
alte șase predii bănățene. Prin răscumpărarea zălogului, cei doi creditori urmau
să primească fiecare câte 200 de florini.40 La fel de înstărită apare și doamna
Barbara Flore care a împrumutat familia Annoka cu 312 florini pe timp de opt
ani, începând de la 12 aprilie 1586. În schimbul sumei, Barbara Flore a luat în
zălog jumătate din prediul Pestelzty aflat în cuprinsul posesiei Jena.41
Pentru secolul următor nu mai sunt consemnate achiziții imobiliare. Rămân
certe doar pierderea proprietăților ca urmare a cuceririi otomane din anul 1658,
apoi tentativele de recuperare a lor în timpul celei de-a doua ocupații habsbur-
gice. După alungarea armatelor islamice de către trupele imperiale, prima grijă a
nobilimii revenite din refugiul transilvan a fost revendicarea fostelor proprietăţi
36
EK, 117–118, nr. 293–296.
37
Feneșan, Diplomatarium, II, 279–280, nr. 103.
38
Pesty, Szörényi, II, 99, 387; Feneșan, Diplomatarium, II, 456, nr. 182.
39
Pesty, Szörényi, III, 140, nr. 125: Nicolaus Nowcha de Zlatina (1501); EK, 118, nr. 295:
Nicolaus Flore de Zlatina (1581).
40
Pesty, Szörényi, III, 265–268, nr. 200–202. Referiri la zălogire se făceau chiar și la 6 ianuarie
1574, cu ocazia unui proces de proprietate (Ibid., 395–398, nr. 263).
41
Pesty, Krassó, IV, 117–118, nr. 451.
şi obţinerea recunoaşterii vechilor privilegii din partea Curţii vieneze. Pe 30

august 1688, nobilul Ioan Flore a solicitat restituirea nu doar a averii și a morii
familiale din Caransebeș, ci și bunurile răposatului Grigore Tivadar cu care
se înrudea prin alianță.42 În anii următori, autorităţile habsburgice au refuzat
constant recunoașterea vechilor titluri de proprietate ale nobilimii severinene,
acceptând doar principiul uti possidetis. Dezamăgirea şi nemulţumirea elitelor
bănăţene faţă de această intransigență au fost exprimate în câteva proteste
oficiale (9 iunie şi 22 iulie 1695). La demersurile nobilimii severinene a subscris
şi nobilul Ioan Flore.43 Politica imperială de tergiversare, precum și revenirea
întregului Banat sub stăpânirea otomană, prin Tratatul de la Karlowitz (1699),
au anulat acțiunile și speranţele nobilimii bănăţene cu privire la recuperarea
vechilor proprietăți.
Funcțiile îndeplinite de nobilii Flore au contribuit la clădirea și menținerea
prestigiului familiei. Ascensiunea în viața publică se întrevede la 20 septembrie
1544, când Ioan Flore avea funcția de cetățean jurat și consul în adunarea lărgită
a Caransebeșului. Aceasta fusese convocată pentru a confirma solidaritatea
și sprijinul reciproc dintre prim-judele Ladislau Racoviță și locuitorii orașu-
lui.44 Nicolae Flore a ajuns și mai influent, reușind să fie ales judex primarius
al Caransebeșului (1581)45, apoi să ocupe demnitatea de castelan al districtului
omonim. Această funcție colegială a fost îndeplinită intermitent, timp de 12 ani
(1582–1594), alături de nobilii Ioan Tivadar, George Gârlișteanu, Nicolae Toth,
Ioan Simon și Mihai Vaida. În calitate de castelan, Ioan Flore a autentificat acte
de zălogire a moșiilor (31 decembrie 1582, 12 aprilie 1586), a raportat princi-
pelui despre opreliștea formulată cu ocazia unei introduceri în posesie (7 iunie
1585), a înregistrat concomitent atât solicitarea unor particulari de a prelua
prin moștenire posesiile nobilului Francisc Mâtniceanu, mort fără urmași,
cât și opoziția văduvei acestuia (8 iunie 1585), a redactat o procură în vederea
încheierii unui zălog (26 aprilie 1588) și a judecat, în primă instanță, ocuparea
abuzivă a unei proprietăți (martie 1591). Printre ultimele activități cunoscute
se află adeverirea preluării unui zălog, în condițiile renunțării preemptorilor
(1593), și misiunea de a consulta pe cei care aveau prioritate la zălogire (11
februarie 1594). Sigismund Flore a fost cel din urmă membru al familiei care
a îndeplinit o funcție notabilă, aceea de prim-jude caransebeșean. În această
calitate, la 30 aprilie 1653, el a adeverit vânzarea unei case din piatră, situată pe
strada Banului. Neîndoielnic, nobilii Flore au primit și misiuni mai modeste,
dar informațiile sunt cvasi-absente. Printre puținele exemple cunoscute se află
42
Feneșan, “Caransebeșul,” 80, 82.
43
Feneşan, “Stăpâni,” 178–179; Feneșan, “Comitatul,” 211, nr. IX.
44
45
Pesty, Szörényi, II, 259.
desemnarea lui Nicolae Flore ca reprezentant princiar (homo wayuodalis) la o

introducere în posesie (8 mai 1586).46
Aspectele de spiritualitate rămân într-o pronunțată obscuritate. Totuşi,
conţinutul unor documente atestă în mod indirect gradul de cultură relativ
ridicat al nobililor Flore. În primul rând, administrarea proprietăților și înde-
plinirea în bune condiţii a funcţiilor publice au impus acestor persoane să
cunoască şi să utilizeze curent limbile latină, română, maghiară, chiar şi sârbă.
Tot astfel, alcătuirea unor procese verbale şi rapoarte, desluşirea poruncilor
princiare, aplicarea dreptului cutumiar bănăţean şi a legislaţiei Dietelor tran-
silvane, parcurgerea tuturor etapelor unei proceduri judiciare etc. nu se puteau
realiza corect şi eficient fără stăpânirea unor cunoştinţe de gramatică, de calcul
şi de drept.
Familia Flore a ieșit din atenția documentelor după anul 1700. Aceasta
nu se regăsește printre numeroasele neamuri bănățene stabilite pe cuprinsul
Principatului ardelean, mai cu seamă în comitatul Hunedoarei. Nu este exclus
ca unele ramuri fără noblețe, dar prolifice și durabile, să fi rămas în Banat până
în timpurile moderne. De exemplu, Dinu Flore, român prin nume și semnătura
chirilică utilizată, figurează ca mare proprietar la Bara și Oloșag (în zona Lugoj)
pe 22 aprilie 187947, iar un Flore János (Ioan) lucra ca fierar la Vârciorova de
lângă Caransebeș, prin 1892.48 Puținele mărturii păstrate îngreunează cunoaș-
terea cuprinzătoare a biografiilor Floreștilor, dar nu pot ascunde faptul că
familia lor s-a numărat printre neamurile onorabile ale Banatului medieval.
46
Pesty, Krassó, IV, 119, nr. 452.
47
Budapest Főváros Levéltára, Közjegyzői, VII.200.a – 1879 – 0545, 8.
48
Magyarország iparosainak és kereskedőinek czím- és lakjegyzéke, red. Jekelfalussy József
(Budapest, 1892), 1042.
100 |‌ Dragoş Lucian Ţigău
ANEXE
Patrimoniul imobiliar al familiei Flore în secolele XVI–XVII
(satele dispărute sunt însemnate cu * iar prediile cu **)
I. Posesii şi părţi posesionare în comitatul Severin

Nr. Posesia Data Beneficiar/ Observaţii
crt. proprietar
1 Găvojdia de Sus 11 iulie Ioan Flore Luate cu zălog de la Mihai Bánffi
2 Găvojdia de Jos 1552 și Ludovic de Lossoncz pentru 200 de
3 Teregova Sebessi florini.
4 Hidegpathak** (Pesty, Szörényi, III, 265–267, nr.
5 Crușovăț 200–201).
6 Zalyn**
7 Jobolchyna**
8 Gosdyan* 11 iulie Ioan Flore Luate cu zălog de la Mihai Bánffi
9 Trygowa* 1552 și Ludovic de Lossoncz pentru 200 de
10 Kwssocz* Sebessi florini.
11 Patak** (Pesty, Szörényi, III, 267–268,
12 Helendyn **
nr. 202).
13 Armeniș Înainte Ioan Fiat, Posesii stăpânite prin moștenire;
14 Feneș de 1561 Nicolae Flore cei doi nobili se judecau pentru
actele de proprietate.
(Pesty, Szörényi, III, 349–356, nr.
246–248).
15 Dalci 6 februa- Ștefan Flore Părțile sale posesionare din
16 Sadova rie 1566 Armeniș, Feneș și cele opt sate
17 Slatina sau predii au fost confiscate de
18 Zarazpatak/ principe pentru fratricid.
Valezaka* (Pesty, Szörényi, III, 341–342,
19 Gyuro de Sus **
nr. 239).
20 Gyuro de Jos**
21 Nagypatak/ Vale-
mare**
22 Zekes**
23 Nyres/ Masthakan* 20 august Nicolae Flore Posesie aflată deja în patrimo-
1581 și cei 5 fii ai niul celor două familii care
lui Ioan Fiat se judecă pentru drepturile și
actele de stăpânire.
(EK, 117–118, nr. 293–294).
Nr. Posesia Data Beneficiar/ Observaţii

crt. proprietar
24 Pestelzty** 12 aprilie Barbara Flore Jumătate de prediu luat cu zălog
1586 pe opt ani de la familia Annoka
care a primit un împrumut de
312 florini.
(Pesty, Krassó, IV, 117–118, nr.
451).
25 Iaz 1628 Sigismund Avea un iobag în sat.
Flore (Pesty, Szörényi, II, 99).
26 Ohaba Mâtnic 1642, Sigismund Avea câțiva iobagi în sat.
25 Flore (Pesty, Szörényi, II, 387; Fene-
noiem- șan, Diplomatarium, II, 456, nr.
brie 1655 182).
II. Proprietăţi în Caransebeş

Nr. Data Proprietari Bunuri stăpânite
crt.
1 17 noiembrie Petru Flore Avea o curte în apropierea zidului orașului
1528 (Pesty, Szörényi, III, 180, nr. 151).
2 6 februarie Ștefan Flore Casa sa a fost confiscată de principe pentru
1566 fratricid. (Pesty, Szörényi, III, 341–342, nr. 239).
3 30 august Ioan Flore A revendicat imobilele și moara stăpânite înainte
1688 de anul 1658 de rudele sale și de Grigore Tivadar.
(Feneşan, “Caransebeşul,” 80).
Funcţii deţinute de membrii familiei în secolele XVI–XVII

Nr. Numele Funcţia Data sau perioada
crt.
1 Ioan Flore Cetățean jurat și consul în adunarea 20 septembrie 1544
orașului Caransebeș
(Pesty, Szörényi, III, 233, nr. 183).
2 Nicolae Flore Prim-jude al oraşului Caransebeş 1581
(Pesty, Szörényi, II, 259).
3 Nicolae Flore Castelan al districtului Caransebeș 31 decembrie 1582,
(Pesty, Krassó, IV, 106–107, 115–117, 7– 8 iunie 1585,
nr. 445, 450, 451; EK, 204, nr. 544; 12 aprilie 1586,
Feneșan, Diplomatarium, II, 148–149, 26 aprilie 1588,
177, 179–180, 183, nr. 46, 55, 56, 58). c. 1 martie 1591,
1593,
11 februarie 1594
Nr. Numele Funcţia Data sau perioada

crt.
4 Nicolae Flore Desemnat să participe la o punere în 8 mai 1586
posesie
(Pesty, Krassó, IV, 119, nr. 452).
5 Sigismund Flore Prim-jude al oraşului Caransebeş 30 aprilie 1653, 1654
(Feneşan, Documente, 202, nr. 92;
Pesty, Szörény, II, 268).
BIOGRAPHICAL SEQUENCES OF NOBLES

FLORE IN THE 16TH–17TH CENTURIES
Abstract
The family of Flore is documentary attested in 1528. The preserved documents do not
allow us to reconstitute a coherent and complete genealogy, but come with information on
anthroponyms, the way they were related to other families, their fortune and functions in
the course of time. The existence of the eight individuals is unequally put in light by papers
and their relationship is rarely specified. The family lived and integrated in a preponderant
Romanian milieu.
The family’s real patrimony consists in shares of villages, houses, and mills in the
district and town of Caransebeș. The family got gold of those share through matrimonial
alliances (wives’ dowry) or by holding them as security. The Flores and the strong family of
Fiath of Armeniș were co-owners in 10–15 villages, a reason of lots of conflicts concerning
the papers and right of owning. The family was deprived of the possession in the Banat in
1658 with the Ottoman conquest.
The family’s members’ access to local dignities confirms the social ascension of the
family: castellan of the district of Caransebeș and mayor of the homonymous town. The
series of testimonies concerning the family of Flore’s presence in the Banat ends in 1700.
DOCUMENTE PRIVIND COMITATUL TIMIȘ
LA FINALUL SECOLULUI AL XVI-LEA –
ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA
Adrian Magina*
Cuvinte cheie: comitatul Timiș, documente, sec. XVI-XVII, otomani, Transilvania

Keywords: Timiș County, documents, 16th–17th centuries, Ottomans, Transylvania
În secolul al XVI-lea, teritoriul de la sud de Mureș a trecut printr-o serie de

evenimente tumultoase. După ce în prima jumătate a veacului zona Timișului
a fost pustiită de războiul țărănesc din 1514 și de mişcarea lui Jovan Nenada,
la mijlocul secolului s-a profilat tot mai accentuat ameninţarea otomană. În
urma a două campanii militare desfăşurate în 1551–1552, orașele Timișoara și
Lipova, împreună cu o bună parte din teritoriile comitatelor Timiș, Arad, Cenad
și Torontal au fost ocupate de otomani și transformate într-un vilayet cu sediul
centrul urban de pe Bega. Teritoriul montan al provinciei, respectiv orașele
Caransebeș şi Lugoj, împreună cu zonele adiacente, au fost alipite Principatului
autonom al Transilvaniei, unde au rămas pentru mai bine de 100 de ani.
Spre finalul secolului al XVI-lea, în contextul declanșării conflictului de
15 ani cu Poarta Otomană, spațiul bănățean avea să cunoască noi frământări.
Început în anul 1593, după bătălia dezastroasă pentru otomani de la Sisek,
conflictul dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic s-a prelungit până în 1606
la pacea de la Zsitvatörök. Alături de protagoniștii principali, în război au fost
angrenate trupe din Transilvania, Țara Românească și Moldova, țări ce s-au
implicat activ în conflict din 1594–1595.1
Teritoriile bănățene ocupate de otomani, fiind în apropierea graniței cu
Principatul Transilvaniei au făcut obiectul disputelor între trupele creștine și
cele turcești. Pe de o parte, exista un orizont de așteptare din parte populației
creștine din aceste zone de a fi eliberatăde sub stăpânirea otomană. Aproape
*
Muzeul Banatului Montan Reșița, b-dul Republicii, nr. 10, e-mail: adimagina@gmail.com
1
Pentru războiul cel lung și implicațiile sale a se vedea teza de doctorat a lui Tibor Szalontay,
The art of war durring the Ottoman-Habsburg Long War (1593–1606) acording to narrative sour-
ces, PhD Thesis (University of Toronto, 2004).
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
104 |‌ Adrian Magina
imediat după debutul ostilităților dintre imperiali și Înalta Poartă au început

mișcări contra autorităților otomane în arealul bănățean. Răsculații, sârbi și
români, unul dintre conducătorii lor fiind episcopul Teodor al Vârșețului, au
atacat trupele turcești cu oarecare succes, inițiativa lor fiind sprijinită de către
oficialii din Transilvania.2 Pe de altă parte, transilvănenii au făcut tot posibilul
să recupereze din mâinile otomanilor teritoriile de pe valea Mureșului și din
arealul limitrof Timișoarei. Sub conducerea banului George Borbély, trupele
ardelene au atacat cetățile și palăncile de graniță ale vilayetului. Din iunie până
în octombrie 1595 ardelenii au atacat sau ocupat pe rând fortificațiile de la
Bocșa, Vârșeț, Vărădia de Mureș, Făget, Șoimoș, Lipova, Arad, Siria și Ineu,
înglobând o parte din aceste teritorii în principatul autonom. În fața avansului
creștin, Timișoara a rezistat cu succes, cu toate că principele Sigismund Báthory
a condus personal asediul împotriva orașului.3
Integrarea zonelor smulse de la otomani între fruntariile Principatului
a presupus reinstaurarea administrației și a instituțiilor ardelene, precum și
revenirea unor domenii nobiliare în mâna vechilor proprietari. De asemenea,
pentru credința arătată față de principe, o serie de nobili din zonă au fost răsplă-
tiți cu domenii în teritoriul recucerit de la Înalta Poartă.
Cea mai importantă zonă recuperată de către creștini era pe valea
Mureșului, în arealul orașelor Lipova și Arad. În anii următori reintegrării în
Principat, în acea zonă pot fi întâlnite cele mai numeroase donații în favoarea
unor nobili locanici ori din alte părţi ale Transilvaniei. Au fost răsplătiți mai
cu seamă cei care și-au adus contribuția la operațiunile militare, o bună parte
dintre ei fiind sârbi stabiliți definitiv în teritoriul respectiv.4 Probabil tot undeva
în zona văii Mureșului ar trebui căutate cele trei posesiuni părăsite în comi-
tatul Timiș primite ca donație de Manoilo Egri de la principele Gabriel Báthory
în anul 1611. Cu această ocazie sunt menționați oficiali ai comitatului Arad
2
Pentru evenimentele din anii 1594–1595 în Banat rămâne util studiul lui R. Păiușan, C. Sav,
“Lupta antiotomană din Banat și Mihai Viteazul,” Studii de Istorie a Banatului IX (1983): 29–42.
Din istoriografia sârbă mai nouă este de folos Јован Пејин, “Банат под Турком окупацјиом,”
în М. Матицки, В. Јовић, ed., Банат кроз векове (Belgrad, 2010), 145–152; Pentru rolul epi-
scopului Teodor în răscoală: Пера Николић, “Владика Теодор Несторовић,” în Матицки,
Јовић, ed., Банат кроз векове, 123–131.
3
Erdély Története, vol. I, A Kezdetektől 1606-ig, eds. L. Makkai, A. Mócsy (Budapest, 1986),
526–527; P. Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, vol. II (Caransebeș, 1900), 47–51.
4
A. Magina, “Lipova at the beginning of the 17 century. Documentary contributions,” în D.
Țeicu, R. Gräf, eds., Itinerarii Istoriografice. Studii în onoarea istoricului Costin Feneşan (Cluj-
Napoca, 2011), 297–321; Pentru rolul sârbilor și donațiile primite: Ј. Радонић, Прилoзи за
историју Срба Srba У Угарској у XVI, XVII, i XVIII, веку (Novi Sad, 1909), 1–15; А. Ивић,
Историја Срба у Угарској (Zagreb, 1914), 210–228.
Documente privind comitatul Timiș la finalul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea | 105
(vice căpitanul cetății, judele nobililor) precum și numeroase personaje ce după

nume par de origine sud slavă.5
Donațiile pentru sârbi nu s-au limitat însă la valea Mureșului, ele au vizat
inclusiv zone din fostele comitate Timiș ori Severin. Principele Gabriel Báthory,
spre exemplu, pentru serviciile lor credincioase, le dona în 1611 lui Janko și
Marko Racz posesiunile Berliște și Rusova, împreună cu toate drepturile și utili-
tățile ce țin de acestea.6 Cele două sate se aflau în epocă în comitatul Timiș, în
vecinătatea Vârșetului, în prezent fiind arondate instituțional județului Caraș-
Severin. De altfel, zona era populată cu români și sârbi, iar Vârșețul a fost unul
din centrele din care a pornit răscoala antiotomană din 1594–1595.
Teritoriile recuperate din mâinile otomanilor în comitatul Timiș erau
situate în marea lor majoritate fie între Lugoj și Timișoara, în arealul Buziașului,
fie în spaţiul limitrof văii Mureșului (ce delimita vechile comitate medievale
Arad și Timiș). În anumite cazuri, avansul trupelor ardelene a readus în mâna
creştinilor localități ce se aflau în imediata vecinătate a centrului urban de pe
Bega. Primii care au beneficiat de mărinimia princiară în acest spațiu recuperat
de la turci au fost marile familii nobiliare, alungate cu decenii în urmă de cuce-
rirea otomană. Astfel, principele Sigismund Báthory donează familiei Bethlen
domeniul Ictar, împreună cu alte sate și locuri pustii, domeniu pe care această
familie l-a deținut anterior anului 1552.7 Tot în acest registru se încadrează
și recunoașterea stăpânirii lui Ștefan Zelemeri asupra Nădlacului, eliberat din
mânile turcilor de către armatele transilvănene (e manibus Turcicis esse elibera-
tam).8 Nobilul respectiv, deși stabilit în vestul Ungariei, în teritoriile contro-
late de Habsburgi, a revendicat Nădlacul în virtutea dreptului de moștenire,
ca urmaș al familiei Jakšić de Nădlac, el fiind fiul lui Ladislau Zelemeri și al
Scolasticei Jakšić, fiica lui Marko Jakšić decedat în 1537.9 E drept, domeniul
se afla departe de posesiunile sale din Ungaria de vest, într-o zonă permanent
amenințată de otomani, de aceea nobilul Zelemeri s-a și grăbit să îl zălogească
lui Ioan Ujfalussi pentru suma de 1000 de florini, alături de alte moșii din comi-
tatul Nitra.
Alături de acești nobili importanți, documentele aduc în prim plan și
nobilimea mică, localnică, care pentru contribuția dată la eliberarea teritoriile
respective de sub dominația otomană a fost răsplătită cu moșii, de obicei fostele
5
Anexele 6–7.
6
Anexa 5.
7
C. Feneşan, Documente medievale bănăţene (1440–1653) (Timişoara, 1981), 93–95.
8
Anexa 1.
9
S. Borovszky, “A nagylaki uradalom története,” în Értekezések a történeti tudományok köréből
(Budapest, 1900), 16–50; A. Magina, “Două documente privind posesiunile familiei Jakšić în
comitatele Cenad și Timiș,” Revista de Studii Banatice, nr. 1 (2012): 25–32.
domenii deținute anterior instaurării stăpânirii Semilunii. Este cazul mai multor
nobili mărunți din Lugoj, care în virtutea înrudirii prin căsătorie cu urmași
ai familiei Besan din Belinţ sunt dăruiți de către principe cu fostul domeniu
ce aparținea Besanilor (prefatorum Besanensium praefuissent), grupat în jurul
satelor Ohaba și Belinţ, areal care a fost eliberat de sub stăpânirea turcească
(a iugo et servitute eorundem hostium per nos liberatae).10 Mihai Viteazul, la
rîndul său, le dăruia la doi mici nobili, Mihail Balota și Francisc Török, posesiu-
nile din satele Susani, Jupani, Paulest (dispărut) și Cliciova din comitatul Timiș.
Domnitorul răsplătea astfel slujbele credincioase ale celor doi dar, în același
timp, repunea în drepturi pe adevărații moștenitori ai satelor respective, Mihail
Balota și Francisc Török fiind urmașii de drept ai lui Iacob Török de Cliciova,
nobil ce deținuse domeniul anterior ocupației otomane.11 Tot în categoria micii
nobilimi, care s-a bucurat de donaţii în teritoriile recuperate de la otomani, se
numără și George Terbusula din Lugoj, care a primit mai multe posesiuni din
comitatul Timiș prin mărinimia principelului Sigismund Báthory. Este vorba
de satele Chevereșu Mare, Uliuc, Bote (dispărut), Dragșina și Sârbova, toate
situate între Buziaș și Timișoara. Aflat în necaz şi lipsă de bani, acesta a trebuit
să vândă o parte din moșii rudei sale sale Ioan Pribek din Lipova, iar o parte a
lăsat-o prin testament soției sale Ana Lacza, nobila doamnă urmând a recupera
și banii ce-i dăduse cu împrumut.12 În plus, testamentul nobilului din Lugoj
ne oferă indicii asupra relațiilor sociale, de rudenie și economice existente în
rândul micii nobilimi bănățene la începutul secolului al XVII-lea.
Nu doar localnicii au beneficiat de recuperarea unor teritorii din mânile
turcilor. Este cazul lui Ioan Váradi și Petru Széplaki, cărora principele Gabriel
Báthory le-a dăruit în anul 1610 mai multe sate din comitatul Timiș printre care
Beregsăul Mic, Bobda, Parța sau Jimbolia.13 Documentul lasă să se întrevadă că
Ioan Váradi provine din Chimindia (jud. Hunedoara) și că era la acel moment
provisor al curții princiare din Alba Iulia. Un personaj cu același nume era
menţionat în 1594–1595 ca membru al cancelariei princiare14, fără să știm dacă
e identic cu nobilul donat cu moşii bănăţene în anul 1610. Celălalt beneficiar
al donației, Petru Széplaki, ar putea proveni după nume dintr-unul din nume-
roasele sate ardelene ce purtau denumirea de Széplak aflate în diverse comi-
tate ale principatului. Satele dăruite celor doi erau în proximitatea Timișoarei,
o parte dintre localităţile respective fiind amintite ca parte a domeniului cetății
Timișoarei înainte de anul 1552. Tocmai pentru că se aflau în vecinătatea
10
F. Pesty, Krassó vármegye története, vol. IV (Budapest, 1883), 199–201.
11
Anexa 2.
12
Anexele 4, 6, 7.
13
Anexa 3.
14
Z. Trócsányi, Erdély központi kormányzata 1540–1690 (Budapest 1980), 197.
imediată a otomanilor, nu este exclus ca aceste localități să fi cunoscut destul

de frecvent raiduri ale trupelor osmane ori să fie parte a unui sistem dublu de
impunere fiscală, așa numitul condominium, prin care locuitorii plăteau impo-
zite atât stăpânilor creștini cât și otomanilor.15
Din documentele analizate se pot întrevedea încercările principilor tran-
silvăneni de a-și fideliza credincioșii prin diverse donații, dar și efortul acestor
nobili în a-și recupera moștenirile aflate în teritoriile smulse din mâinile
Imperiului Otoman. Un aspect foarte important, ce poate fi surprins în actele
menționate, este legat de impactul teritorial al recuperărilor creștine. După
cum se poate observa, valea Mureșului, rută strategică pentru Principatul tran-
silvan, a fost recuperată aproape în totalitate. În ceea ce privește Timișoara,
deși orașul în sine nu a putut fi cucerit, creștinii au reușit să se impună la vest,
sud și nord de centrul urban, prin ocuparea unor localități aflate la distanțe de
câțiva km de porțile orașului. Revirimentul creștin a fost însă de scurtă durată,
primele teritorii pierdute fiind chiar pe valea Mureşului. În anul 1616 Lipova
a fost recucerită de otomani, iar la 1658 Înalta Poartă a ocupat Caransebeșul
și Lugojul cu zonele înconjurătoare, în acest fel întregul Banat fiind integrat
vilayetului de Timişoara unde va rămâne până la 1716. Deși scurt din punct
de vedere temporal, intervalul de 20 de ani în care o parte din teritoriile bănă-
țene au revenit lumii creștine ne oferă posibilitatea investigării cadrului social,
militar, politic și economic al provinciei de la sud de Mureș în epoca moderni-
tății timpurii.
15
Pentru înțelegrea condominium-ul fiscal osmano-transilvan esențial rămâne studiul
Cristinei Feneșan, “Quelques aspectes du condominium osmano-transylvain au XVIIe siècle,”
Osmali Araștirmalari/Journal of Ottoman Studies XI (1991): 111–121.
ANEXE
1
1596, 24 iulie, Nitra
Magyar Nemzeti Levéltár Országos Levéltára, Magyar Kamara Archivuma, E 148 Neo
Regestrata Acta, fasc. 18, nr. 10, pecete aplicată pe verso.
Capitlul bisericii din Nitra consemnează că Ștefan Zelemeri a zălogit lui Ioan Ujfalussi,
pentru suma de 1000 de florini, mai multe posesiuni ale sale, printre acestea numărân-
du-se și fortificația Nădlac din comitatul Timiș.
Nos, capitulum ecclesie Nitriensis, memorie commendamus tenore

presentium significantes quibus expedit universis, quod egregius Stephanus
Zelemery, coram nobis personaliter constitutus, onera ac quaelibet gravamina
haeredum filiorum, filiarum, fratrum suorum proximorumque et consangui-
neorum suorum universorum in se assumens et levans sponte et libere, matura
denique et exact intra se animi deliberatione praehabita confessus est et retulit
in hunc modum, quomodo ipse rescivisset et pro certo intellexissent, gratia
Dei et opera serenissimi principis Transylvaniae, inter catera eiusdem gloriosi
principis laudatia facinora etiam arcem Nagylak in comitatu Thömösiensi exis-
tentem, avitica dumtaxat, haereditatem eiusdem fatentis, e manibus Turcicis
esse eliberatam, propter quam apud eundem principem obtinendam inter
aggrendi quam primum instituisset, sed quia hisce bellorum temporibus steri-
libus quoque annis et aliis incommoditatibus gravatus sumptibus careret, coge-
retur quaqua ratione providere, ne ob defectum hunc expectarum tantum suum
bonum negligeret, totales igitur tertiam partem portionis suae in castello Sarfeo
ac aliam similiter totales tertias partes portionum suarum possessionariarum in
oppido Serfeo ac in possessiune Sarluchka, et insuper unam sessionem coloni-
calem desertam Kowachowzka vocatam, in eadem possessione Sarluchka (loco
videlicet eius portionis quam debuisset de possessione Karthocz dare) omnino
in comitatu Nitriensi existentem habitas, quae nimirum portiones fuissent alias
ob defectum quarundam rationum paternarum ipsius fatentis ad rationem
regiam occupatae per cameram regiam Possoniensem, simulcum earundem
utilitatibus et pertinentiis quibuslibet, terris scilicet arrabilibus, cultis et incultis,
agris pratis, pascuis, campis, foenetis, sylvis, nemoribus, vineis, vinearumque
promontoriis, aquis, fluviis, piscinis, piscaturis, molendinis et eorum locis,
generaliter vero quarumlibet utilitatum et pertinentiarum suarum (etiam cu
seminaturis praesentibus vernalibus omnis generis, dempta duntaxat triticea
praeserti seminatura iam fere totalis demessa) integritatibus, quovis nominis
vocabulo vocitatis, ad eadem de de iure et ab antiquo spectantibus et pertinere
debentibus, egregio Ioanni Vyfalussy de Tywkwygalw, in et pro florenis ungari-

calibus mille, monetae bonae pro nunc currentis titulo pignoris dedisset,
inscripsisset et impignorasset, imo dedit, inscripsit, impignoravit coram nobis
tali modo, ut dum et quandocunque praefatus Stephanus Zelemeri, sive ipsius
consors vel heredes sui dictas portiones suas possessionarias ad se redimere
voluerint ac potuerint, extunc idem Ioannes Vyfalwssy, aut heredes sui, reha-
bitis primo praenarratibus florenis ungari calibus mille, pecuniis scilicet suis,
mox easdem portiones possessionarias, sine omni dificultate et et litigatorio
processu, eidem fatenti, sive consorti suae, aut suis heredibus, pacifice remittere
debeant et teneantur, assumendo nihilominus idem Stephanus Zelemery ante-
latum Ioannes Vyfalwssy eiusque heredum in pacifico et queto dominio, prae-
scriptarum totalium portionum possessionariarum contra quoslibet legitimos
impetitores, causidicos et actores usque tempus redemptionis earundem, tueri
protegere et defensare, conservare suis propriis fatigiis, expensis et laboribus.
Harum nostrarum vigore et testimonio literarum mediante. Datum feria quarta
proxima ante festum beati Iacobi apostoli, anno Domini millesimo quingente-
simo nonagesimo sexto.
Lecta et correcta per

prefatum capitulum
2
1599, 16 decembrie, Alba Iulia
Magyar Nemzeti Levéltár Országos Levéltára, Erdélyi Országos Kormányhatósági
Levéltárak, Gyulafehérvári káptalan országos levéltára, F 4 Cista comitatuum, Comita-
tus Thordensis, fasc. 7, nr. 5, original, hârtie, pecete aplicată.
Mihai Viteazul, pentru slujbe credincioase, donează lui Mihail Balota și Francisc Török
posesiunile din satele Susani, Jupani, Paulest și Cliciova din comitatul Timiș.
Michael, Valachiae Transalpinae Vaivoda, sacratissimae cesareae regiaeque

maiestatis consiliarius, per Transsilvaniam locumtenens et eiusdem eis
Transilvaniam, partiumque eidem subiectarum fines exercitus generalis capi-
taneus etc., memoriae commendamus tenore presentium significantes quibus
expedit universis, quod nos cumad nonnullorum dominorum consiliariorum
nostrorum singularem intercessionem nobis propterea factam, tum vero attentis
et consideratis fidelitate et fidelibus servitiis egregiorum Michaelis Balotha et
Francisci nepotis quondam Iacobi Theoreok de Klichiowa, que principibus
huius regni Transsivaniae predecessoribus nostris exhibuerunt et impenderunt,
ac in futurum nobis quoque exhibituri et impensuri sunt, totales et integras

possessiones Zwzan, Supan, Paulest et Klichiowa praedicta vocatas, in comitatu
Themesiensi existentes habitas, per maiores et progenitores ipsorum possessas,
temporibus retroactis Turcarum viribus invalescentes per eosdem hostiliter
occupatas, hac demum tempestate ex singulari Dei beneficio a iugo et servitute
illorum in ditionem Transsilvanicam armis redactas, quarum unam Klichiowa
nimirum dictam per serenissimum Sigismundum Bathory etc. alias principem
Transsilvaniae egregii Georgio Zent Miklosy et Ioanni Apony collatam, alias
autem tres Zuzan videlicet, Supan et Paulest, per serenissimum Andream cardi-
nalem Bathoreum etc. quondam principem Transsylvaniae, eisdem Michaeli
Balotha et Francisco Theoreok restitutas, ex eoque tempore per eosdem paci-
fice tentas, sed ex eo quod cum in proximis dominorum regnicolarum genera-
libus comitiis ad vigesimum diem Novembris ex edicto nostro hic Albae Iuliae
celebratis, universae et quaelibet donationes dicti Sigismundi principis reiectae,
annihilatae, viribusque cassae et inefficaces redditae et pronunciatae fuissent, et
aliquin etiam ius belli in universis bonis et iuribus possessionariis, superioribus
diebus hoc regno Transsilvaniae armis in nostram potestatem radacto, habuis-
semus, ad nos consequenterque collationem nostram redactas, totum item et
omne ius nostrum regium, si quod in prescriptis possessionibus etiam aliter,
qualitercunque existeret, aut eaedem et idem nostram ex quibuscunque causis,
viis, modis et rationibus concernerent collationem, simulcum cunctis suis utili-
tatibus et pertinentiis quibuslibet, terris scilicet arabilibus, cultis et incultis,
aquis, pratis, pascuis, campis, fenetis, silvis, nemoribus, montibus, vallibus,
vineis, vinearumque promonthoriis, aquis, fluviis, piscinis, piscaturis, aqua-
rumque decursibus, molendinis et eorundem locis, generaliter vero quarum-
libet utilitatum et pertinentiarum suarum integritatibus, quovis nominis voca-
bulo vocitatis, ad easdem et idem de iure et ab antiquo spectantibus et pertinere
debentibus, sub suis veris metis et antiquis limitibus existentibus, memoratis
Michaelis Balota et Francisco Theoreok, ipsorumque heredibus et posterita-
tibus universis dedimus, donavimus et contulimus, prout damus, donamus et
conferimus iure perpetuo et irrevocabiliter tenendas, possidendas pariter et
habendas, salvo iure alieno, harum nostrarum vigore et testimonio literarum
mediante, quae tunc in formam privilegii redigentur, dum in specie fuerint
reportatae. Datum Albae Iuliae die decima sexta Decembris, anno Domini
millesimo quigentesimo nonagesimo nono.
Michael m. p.
Ioannes Jacobinus secretarius m.p.
3
1610, 24 februarie, Alba Iulia
Original neidentificat.
Copie: Magyar Tudományos Akadémia Könyvtára, Kézirattár, Pesty Frigyes gyűjtemé-
nye.
Principele Gabriel Báthory, pentru servicii credincioase, donează lui Ioan Váradi și
Petru Széplaki posesiunile Vaia, Beregsăul Mic, Bobda, Szilas, Parța, Sásvár, Kis Erdö,
Bozy, Vámtelek, Buziaş, Jimbolia şi Csóka din comitatul Timiș.
Nos, Gabriel, Dei gratia princeps Transilvaniae partium regni Hungariae

dominus, Siculorum comes etc., memoriae commendamus tenore presen-
tium significantes quibus expedit universis, quod nos cum ad nonnullorum
fidelium dominorum consiliariorum nostrorum singularem nobis propterea
factam intercessionem, tum vero attentis et consideratis fidelitate et fide-
libus servitiis, fidelium nostrorum egregiorum Ioannis Varady de Kemend,
provisoris curiae Albensis ac Petri Zeplaki et quo ipsi nobis et huic regno
nostro Transilvaniae in omnibus occasionibus pro locorum et temporum
varietate, fideliter et summa cum animi sui promptitudine exhibuerunt et
impenderunt, ac in futurum quoque exhibituros et impensuros ipsos confi-
dimus, totales igitur et integras possessiones Vaia, Nemethÿ, Pabd, Zilas,
Parcza, Sasuar, Kis Erdeo, Bozy, Vamtelek, Bozzas, Chombord, Zent Mihaly
et Chioka in pertinentiis Themesvariensis et comitatu Theomeosiensi exis-
tentes, totum item et omne ius nostrum regium, si quod in eisdem posses-
sionis etiam aliter qualitercunque existeret et haberet, aut eadem et idem
nostram ex quibuscunque modiis, viis et rationibus concernerent collati-
onem, simulcum cunctis suis utilitatibus et pertinentiis quibuslibet terris
scilicet arrabilibus, cultis et incultis, agris pratis, pascuis, campis, foenetis,
silvis, nemoribus, montibus, vallibus, vineis, vinearumque promontoriis,
aquis, fluviis, piscinis, piscaturis, aquarumque decursibus, molendinis et
eorundem locis, generaliter vero quarumlibet utilitatum et pertinentiarum
suarum integritatibus, quovis nominis vocabulo vocitatis, ad easdem posses-
siones dicitumque ius regium de iure et ab antiquo spectantibus et pertinere
debentibus, sub suis veris metis et antiquis limitibus existentibus, memo-
ratis Ioanni Varady, Petri Zeplaki et (...)1 heredibusque et posteritatibus
ipsorum utriusque sexus universis benigne dedimus, donavimus et contu-
limus prout damus, donamus et conferimus iure perpetuo [et irrevocabi-
liter tenendas]2 posidendas pariter et habendas, salvo iure alieno, harum
nostrarum testimonio literarum mediante, quas nos in formam privilegii
redigifaciemus, dum nobis in specie fuerint reportatae. Datum in civitate
nostra Alba Iulia, vigesima quarta mensis Februarii, anno Domini millesimo
sexcentesimo decimo.
Gabriel princeps m.p.
1. Lipsă în copie, probabil din cauza deteriorării originalul.

2. Lipsă în copie, întregire după formularistica de epocă.
4
1610, 2 noiembrie, Lugoj
Transumpt în doc. nr. 9 din 5 mai 1613.
George Terbusula, nobil din Lugoj, vinde posesiunea sa din satul Sârbova lui Ioan Pri-
bek din Șoimoș pentru suma de 50 de florini. Ca martori la tranzacție au fost prezenți
vice banul Francisc Borbely, Simon Stanișa, Valentin Ilosvay, notarul Lugojului și Ște-
fan Matei.
En Terbusula Georgÿ Lugoson lakozo nemes zemely adom eöreök emle-

kezetöl mindeneknek az kiknek illik, mostaniaknak s mind jeövendöben
leveöknek, hogy iambor hwsseges zolgalatomat tekintven, az Erdely orzagban
leveö kegyelmes feyedelem, ennekem conferalt voltt, itt Teömeöswar varme-
gieben, az teöb falvim keözzwl, egy Zerbona newÿ falumat, kinzerittetem
nemÿnemÿ nagy zwgseges okokbol eladnom az vitezleö Pribek Janos uramnak,
mostan Solimos varaban lakozonak eöreökarron, tudni illik eötven forint summa
penzen, minden hozza tartozo hataraval, erdeyevel, vizivel, malom helieÿvel,
halazo tawayval, mezeyvel, veölgievel, zanto kazalo, földeyvel, eöreökbe megh
hihatatlanul fiurol fiura maradekrol maradekra, minden haborgatok ellen megh
otalmaz van, az vitezleö Pribek Janos uramot, az megh nevezet Zerbona newÿ
falut, ugy birhassa mint sayattiat es penzen veöt eöreöket, ez iambor vitezleö
nemes zemeliek eleöt, ugymint Somogy Borbeli Ferencz, vice ban uram eleöt,
lugosy Ztanissa Simon uram eleöt, Ilosway Balint lugosy notarius eleöt, lugosy
Istvan Mathe eleöt, peczieteökel megh ereösitven. Datum ex oppido Lugos, die
secunda mensis Novembris, anno millesimo sexcentesimo decimo.
5
1611, 26 aprilie, Sibiu
Levéltárak, Kolozsmonostori Konvent Országos Levéltára, F 17 Cista comitatuum,
Comitatus Tömösiensis, nr. 5, original, hârtie, pecete aplicată.
Principele Gabriel Báthory, pentru servicii credincioase, donează lui Janko și Marko
Racz posesiunile Berliște și Rusova din comitatul Timiș, împreună cu toate drepturile
și utilitățile ce țin de acestea.
Nos, Gabriel, Dei gratia Transylvaniae, Valahicae Transalpinaeque prin-

ceps, partium regni Hungariae dominus et Siculorum comes etc., memoriae
commendamus tenore presentium significantes quibus expedit universis, quod
nos cum ad nonnullorum fidelium dominorum consiliariorum nostrorum
singularem nobis propterea factam intercessionem nobis propterea factam, tum
vero attentis et consideratis fidelitate fidelibusque servitiis, strenuorum militum
Racz Janko et Racz Marko quae ipsi nobis et huic regno nostro pro locorum
et temporum varietate, fideliter et exhibuerunt et impenderunt, ac in futurum
quoque exhibituri et impensuri sunt, totales et integras possessiones prediales
Berliste et Rusova in comitatu Theömeösiensi existentes habitas, totum item
et omne ius regium, si quod in iisdem, qualitercunque existeret et haberetur,
aut eandem et idem nostram ex quibuscunque causis, viis, modis et rationibus
concernerent collationem, simulcum cunctis suis utilitatibus et pertinentiis
quibuslibet terris scilicet arrabilibus, cultis et incultis, agris pratis, pascuis,
campis, foenetis, silvis, nemoribus, montibus, vallibus, vineis, vinearumque
promontoriis, aquis, fluviis, piscinis, piscaturis, aquarumque decursibus, molen-
dinis et eorundem locis, generaliter vero quarumlibet utilitatum et pertinen-
tiarum suarum integritatibus, quovis nominis vocabulo vocitatis, ad eandem et
idem de iure et ab antiquo spectantibus et pertinere debentibus, sub suis veris
metis et antiquis limitibus existentibus, memoratis Racz Janko et Racz Marko,
ipsorumque heaeredibus et posteritatibus eorum universis gratiose dedimus,
donavimus et contulimus imo damus, donamus et conferimus iure perpetuo
et irrevocabiliter tenendas, posidendas pariter et habendas, salvo iure alieno,
harum nostrarum vigore et testimonio literarum mediante, quas nos in formam
privilegii redigifaciemus, dum nobis in specie fuerint reportatae. Datum in civi-
tate nostra Cibiniensi, die vigesima sexta mensis Aprilis, anno Domini mille-
simo sexcentesimo undecimo.
Gabriel princeps m.p

114 ‌| Adrian Magina
6
1611, 5 iunie, Sibiu
Principele Gabriel Báthory, pentru servicii credincioase, donează lui Manoilo Egri din
Arad posesiunile părăsite Bechye, Akacz și Simogy din comitatul Timiș, predii ce apar-
ținuseră lui Radu Egri, fratele celui donat, mort fără urmași.
Gabriel, Dei gratia Transilvaniae, Valachiae Transalpinae princeps, partium

regni Hungariae dominus et Siculorum comes, fidelibus nostris egregiis et
nobilibus Nedelko Vechyt, Paulo Panchioway, Radichy Erdeöhegy, omnino de
Arad, Sebastiano Saradi, Stephano literato Chyerepely, omnino de Lippa, nobis
dilectis, salutem et gratiam nostram. Cum nos cum ad nonnullorum domi-
norum fidelium consiliariorum nostrorum singularem intercessionem nobis
propterea factam, tum vero attentis et consideratis fidelitate fidelibusque servi-
tiis nobilis Monoylo Egry de Arad, quae ipse nobis pro locorum et temporum
diversitate fideliter et constanter exhibuit et impendit ac in futurum quoque
exhibiturus et impensurus est, totales igitur et integras possessiones prediales
desertas Bechye, Akacz et Simogy vulgo vocatas, in comitatu Tömösiensi exis-
tentes habitas, quae alias egregii condam Raduly Egry de Arad, fratris ipsius
Monoilo Egri praefuisset, sed per mortem et defectum seminis eiusdem,
iuxta veteram et antiquam regni Transylvaniae legem et consuetudinem, ad
nos consequenterque collationem et dispositionem nostram, rite et legitime
esse perhibetur et redacta, totul ittem et omne ius nostrum regium, si quod
in eisdem possessionibus praedialibus etiam aliter qualitercunque existeret
et haberetur, aut eadem et idem nostram ex quibuscunque causis, viis, modis
et rationibus concerneret collationem, simul cum cunctis suis utilitatibus
et pertinentiis quibuslibet, terris scilicet arabilibus, cultis et incultis, agris,
pratis, pascuis, campis, foenetis, silvis, nemoribus, montibus, vallibus, vineis,
vinearumque promontoriis, aquis, fluviis, piscinis, piscaturis, aquarumque
decursibus, molendinis et eorundem locis, generaliter vero quorumlibet utili-
tatum et pertinentiarum suarum integritatibus quovis nominis vocabulo voci-
tatis ad easdem et idem de iure et ab antiquo spectantibus et pertinere deben-
tibus, sub suis veris metis et antiquis limitibus existentes (praemissis tamen
sic ut praefertur stantibus et sic se habentibus), memorato Manoilo Egry de
dicta Arad, ipsiusque haeredibus et posteritatibus universis, vigore aliarum
literarum nostrarum donationalium superinde confectarum et emanatarum,
in perpetuum, salvo iure alieno, clementer dedimus, donavimus et contu-
limus. Velimusque eundem Monoilo Egry in dominiu earundem, dictique
iuris regii in eisdem qualitercunque habiti, per nos legitime facere introduci.
Super quo vobis harum serie committimus et mandamus firmiter, quatenus

acceptis praesentes statim simul vel duo vestrum sub oneribus alias in talibus
observari solitis, ad facies praedictarum possessiones desertarum Bechye,
Akacz et Simogy vulgo nuncupatarum, in comitatu praeallegato Tömösiensi
existentes, vicinis et commetaneis earundem universis inibi legitime convo-
catis et praesentes accedendo, introducatis pranotatum Manoilo Egri in domi-
nium earundem, dictique iuris regii in eisdem qualitercunque habiti, statua-
tisque eadem et idem eidem ipsiusque haeredibus et posteritatibus universis,
simulcum praescriptis cunctis suis utilitatibus et pertinentiis quibuslibet, iure
ipsis ex praemissa donatione nostra incumbere, perpetuo possidendum, si non
fuerit contradictum, contradictores vero, si qui fuerint, evocetis eosdem ibidem
contra annotatum Monoilo Egri ad decimum quintum diem a die huiusmodi
contradictionis ipsorum, ipsis ex hinc fiendae compudando, in curiam nostram
seu in presentiam nostram, rationem huiusmodi contradictionem ipsorum
reddituri efficacem. Et post haec vos seriem huiusmodi introductionis et statu-
tionis vestrae, simul cum contradictorum et evocatorum, si qui fuerint, vici-
norumque et commetaneorum, qui praemisse statutioni vestrae intererunt,
nominibus et cognominibus terminoque assignato, uti per nos fuerit expe-
dita, nobis terminum ad praedictum fide nostra mediante refere vel rescribere,
modis omnibus debeatis et teneamini. Secus non facturi, prasentibus perlectis
exhibenti restitutis. Datuj in civitate nostra Cibiniensi, die quinta mensis Iunii,
anno Domini millesimo sexcentesimo undecimo.
7
1612, 30 mai, Arad
Levéltárak, Kolozsmonostori Konvent Országos Levéltára, F 17 Cista comitatuum,
Comitatus Tömösiensis, nr. 14, copie de epocă.
Oficialii cetății și ai comitatului Arad îl pun pe Manoilo Egri în stăpânirea posesiunilor

Bechye, Akacz și Simogy din comitatul Timiș, primite prin donație princiară.
Serenissime princeps, domine domine nobis semper clementissime. Post

fidelium servitiorum nostrorum humillimam perpetuamque commendati-
onem, serenitas vestra noveritis, nos litteras eiusdem statutorias pariterque
introductorias pro parte et in persona egregii et nobilis Monoylo Egry de Arad
factas et emanatas, nobisque inter ceteros serenitatis vestrae humillimos servi-
tores, praeceptorie sonantes et directas, summa prout decuit obedientia et
reverentia recepisse in hac verba subsequentia (urmează documentul nr. 6 din

5 iunie 1611)
Unde nos huiusmodi serenitatis vestrae mandato, prout tenemur obedire
et satisfacere volentes, rerum obveniam longinquitatem et desolationem prae-
scriptarum possessionum Bechye, Akacz, Simogy nuncupatarum in comitatu
praedicto Tömösiensi existentes, ad facies earundem tutus nobis cum praes-
entis aditus ereptus est, verum ut in tutioni et loco nobis magis idoneo omnino
in civitate Aradiensi decima quinta mensis May anni presentis 1612 congragati,
vicinis et commetaneis praescriptarum universis, nominandum autem egregiis
et nobilibus Illia Ferenczki, vice capitaneo castri Aradiensi, Zava Dely, Ruzmiro
Racz, Sztoyan Racz, Stephano Racz, Michaeli Ivanhazi, Volfgango Brekovacz,
Georgio Meszaros, iudice nobilium, omnino de dicta civitate Aradiensi,
Fabiano Sarkani, Laurentio Nagy, Michaele literato alias Makai et Martino lite-
rato alias Varsoczy in suis nominibus et personis, aliisque quam plurimis inibi
legitime convocatis et prius quidem lectis statutoriis litteris coram illis intro-
duximus praefatum Monoilo Egri in dominium praescriptarum possessionum
Bechie, Akacz et Simogy nuncupatarum, in annotato comitatu existentes et
habitarum, dictique iuris regii in eisdem qualitercunque habiti, statuimusque
easdem et idem, eidem ipsiusque haeredibus et posteritatibus universis,
simulcum praecensitis cunctis earundem utilitatibus et pertinentiis quibuslibet,
vigore aliarum literarum serenitatis vestrae donationalium, superinde confec-
tarum et emanatarum, perpetuo possidendum, uti nos legitime moram faci-
entem, nullo penitus omnino tunc sed neque ex post durante et subsequente
integris quindecim diebus die praemissis, coram nobis coam nobis contradic-
tore apparente, nos itaque eundem Manoilo Egri de Arad in quieto et pacifico
dominio praefatarum possessionum iuxta usualem et antiquam regni consue-
tudinem reliquimus. Cuius quidem introductionis nostrae seriem, simulcum
vicinorum et commetaneorum, qui statutioni nostrae interfuerit nominibus
et cognominibus terminoque assignato, prout per nos expedita est, serenitati
vestrae fide nostrae mediante modis omnibus rescripsimus. In reliquis autem,
serenitatem vestram Deus altissimus et begnissimus vobis conservet ad annos
quam plurimos et felicissimos. Datum ex civitate Arad, die decima sexta intro-
ductionis et statutionis nostrae praemissarum, anno supra notato, millesimo
sexcentesimo decimo secundo. Serenitatis vestrae servitores humillimi Radichy
Erdeöheghy et Nedelko Vichytt, omnino de Arad.
Pe verso: Serenissimo principi domino domino Gabrieli, Dei gratia Transylvaniae,

Valachiae Transalpinae principi, partium regni Hungariae domino et Siculorum
comiti, domino domino nobis semper clementissimo.
Scris de altă mână: 1613. Apertae per magistrum Ioannem Angyalos protono-
tarium.
8
1612, 30 septembrie, Lugoj
Testamentul nobilului George Terbusula din Lugoj, încheiat în fața a șapte martori, prin
care lasă bunurile sale soției sale Ana Lacza, iar posesiunile avute în satele Chevereș,
Dragșina, Bote și Uliuc le împarte între soție și ruda sa, Ioan Pribek. De asemenea, soția
sa sa urma să primească sumele ce reveneau de la diverși debitori.
En Terbusula Georgÿ Lugoson lako, noha testemben beteghes ereötlen

leven, de Istennek kegyelmessegebeöl ezemben es elmemben ep leven; illien test-
amentomot tezek, elseöben lelkemet ayanlom az kegyelmes Istennek markaban,
testemet penighlen hagiom az feöldnek eö annianak az honnan vetetet, annak
uthanna valamivel Isten engiemet megh latogatot, mindenemÿ jokkal ingo-
bingo marhawal, hazzal eörekseggel, mivel hogy azen zerelmes gazdam azon-
nial, Lacza Annaval, mindenek eggiwt kerestem, nekie hagiom eöreökke; tudni
illik zeölöimet, zanto feöldeimet es minden nevel nevezendeö eöreök segemet az
kikkel en birtam; ez haz az meliben en lakom az gazdam azzonie volt anna eleöteis,
veötem ismet, az haz mellet egy kertet Jyon Peterteöl es Jyon Jánostol eöreökben,
aztis neky hagiom, az czinterem mellet valtottam idegen kezbeöl egy kertet, meli
az eleöttis az gazdam azzonnak eös eöreöke volt, aztis neky hagiom. Ezeknek
uthanna, vagion Teömeös varmegieben negi falu joszagom, ugimint Keveres,
Draghsina, Bote es Vyliuk, meli joszagot Sigmond feyedelem kegyelmessegebeöl,
zabliammal s jambor zolgalatommal talaltam; annak eggiket tudnÿ illik Bote
newÿ falut, hagiom az en atiamfianak lippai Pribek Janosnak es keöteöttem zaz
arani forint summaban, ugy adom penigh es keöteöt, hogy mint sayat eöreöket,
birhassa eöreökbe es ha valaha valakÿ, ahoz az jozaghoz vernek mondana magat
lennÿ, avagy valami nemÿ igassagal, eö veve akarya tennÿ, semmi keppen, migh
ez felliwl megh irt summa penzt Pribek Janosnak lenem tenne, semminemÿ igas-
sagal hozza ne nyulhasson; es tutorul vallom eö kegielmet lippai Pribek Janost,
hogy az en gazdam azzonnak es minden jozagomnak gondgia viseleöye es otal-
mazoya legien, mindenekben mindenek ellen tehetsege zerint. Annak uthanna
az en gazdam azzonnak halala uthan, Vyluk newÿ falumatis neki hagiom lippai
Pribek Janosnak, ugian azon summaban mint az masikat hatam, azon keötel alat,
hogy ha valaky eöteöt ez megh nevezet ket faluban haborgatny akarna, migh
az zaz aranniat lenem tezÿ nekÿ, addigh semmi modon hozza ne niulhasson;
118 ‌| Adrian Magina
az ketteit penigh az faluimnak ugymint Keverest es Dragsinat, hagiom az en

zerelmes gazdam azzonnak ereökben es keöteöm negy zaz arani forintba nekÿ,
myvel hogy mindeön, mind ez jozagh veget Zÿlvasÿ Mihallial en nagy perben
voltam, az en gazdam azzonianak, Lacza Annanak, sayat penzeth, ezekert valo
perekert keölteöttem, negy zaz arani forintiat; annak okaert ha enekem holtam
uthan vala honan valakÿ, vagy vernek mondana magat ez jozaghoz avagy valamÿ
egiebmodon mondana jussat hozzaya, mighlen ez megh nevezet summat tudni
illik az negy zaz aranniat; az en gazdam azzonnak, Lacza Annanak, eleb lenem
tenne, addigh hozza ne niulhasson. Ezeknek uthana vadnak adosim. Modlina
Menihart maradekinal, vagion adossagom fl. 15, meli adossagh az attiarol,
Modlina Menihartrol marat, vagion az Kucziczon Jankul maradekinal ados-
sagom florenis 5, azt az eöt forintot Balan Ferencz kerte vala teöllem keölczieön
az eö birossagaban, az varos zwksegeben es Kucziczion Jankulnak, zemteöl
zembe mondotta vala en eleöttem, Balan Ferencz, hogy ennekem megh adgia,
mert az varos keölczege akkor nala volt Kucziczion Jankulnal es eö is magara
vallalta hogy megh adgia ennekem, de ennekem megh nem adta; vagion ismet
egy hugomnal Marthanal adossagom florenis 7 denariis 40 Izgaran Jankulnal
vagion, vagion adossagom florenis 17 denariis 30 valamy kezzesegh dolgarol;
Lugasy Janos volt adosom florenis 15 meli most azzoniomra Lugasy Janosnera
zallot; Ribiczey Janosnal vagion adosagom, florenis 20 vagiok en ismet ados
Lugasy Ferencz deaknak egy hazarraba eöteöt felpint borral, teöbnek senkinek
nem tudom magamat adosnak lenny semmivel. Azert en teöllem s Istenteöl at
kozot legien az az ky ebben az en hattam testamontomban, azen gazdam azzont
megh haborittia. Ez testamentonat teöttem penigh illien beöcziwletes jambor
nemes zemeliek eleöt ugymint Kemp Janos, lugasy feö biro, Sebesy Peter, Baniaz
Marton, Busoran Janos, Thoma Farkas, Stanisa Simon es Lonczia Georgÿ eleöt,
mely testamentomat adtam az en zerelmes gazdam azzonnak, Lacza Annanak, az
testamentomosok peczety alat. Actum in Lugos, die tricesima mensis Septembris,
anno Domini milesimo sexcentesimo duodecimo.
9
1613, 5 mai, Sibiu
Magyar Nemzeti Levéltár Országos Levéltára, Erdélyi országos kormányhatósági levél-
tárak, Kolozsmonostori Konvent Országos Levéltára, F 17 Cista comitatuum, Tömös,
nr. 10, original, hârtie, pecete aplicată.
Principele Gabriel Báthory confirmă actul de vânzare-cumpărare dintre George Terbu-

sula și Ioan Pribek precum și prevederile testamentare ale aceluiași George Terbusula
cu drepturile ce revin lui Ioan Pribek și Anei Lacza.
Nos, Gabriel, Dei gratia Transylvaniae, Valahicae Transalpinaeque prin-

ceps, partium regni Hungariae dominus et Siculorum comes etc., memoriae
commendamus tenore presentium significantes quibus expedit universis, quod
pro parte et in personis nobilium Ioannis Pribek de Lyppa ac mulieris Annae
Laczia, relictae egregii quondam Georgii Terbusula Lugosiensis, exhibitae
sunt nobis et presentatae quadam binae literae, primae dicti quondam Georgii
Terbusula, fassionales et venditionales, in duplici pappiro patenter confectae,
sigilliaque certonum arbitrorum, ibidem nominater inscriptorum, quatuor
obsignatae, quibus mediantibus idem Georgius Terbusula totalem et integram
possessionem suam Szerbona vocatam, in comitatu Teömeösiensi existentem
habitam, in et pro summa quinquaginta florenorum hungaricalium, pro arduis
necesitatibus suis, iure perpetuo divendisse, prefatoque Ioanne Pribek appro-
priasse, dinoscebantur, alterae eiusdem quondam Georgii Terbusula, tabulae
testamentariae dispositionis, in simplici pappyro similiter papenter confectae,
sigilisque septem in margine inferiori obsignatae, in cuius serie idem saepe-
fatus Georgius quondam Terbusula, de et super universis bonis et iuribus suis
possessionariis haereditatibusque ac rebus mobilibus, certam fecisset dispo-
sitionem, inter caetera prefatos Ioannem Pribek et Annam Laczia, modo et
ordine in eiusdem specificatis concernentem qua dispositione mediante, duas
possessiones Bota et Vyluk in dicto comitatu Teömeösiensi existentes habitas,
in et pro summa centum aureorum florenorum cusorum, veri ponderis dicto
Ioanni Pribek, reliqua vero bona et possessiones dictae Annae Lacza, pro
summa ibidem denotata inscripsisse et obligasse dinoscebantur, tenoris infras-
cripto. Supplicans nobis humilime ut nos easdem literis fassionales, omniaque
et singula in eisdem contenta, ratas, gratas et accepta habendo praemisse vendi-
tioni et fassioni, nostrum consensum pariter et assensum praebere dignaremur
benevolum, quarum quidem primarum scilicet literarum fassionalium et vendi-
tionalium tenor talis est: (urmează documentul nr. 4 din 2 noiembrie 1610).
Primo alterarum vero literarum tabulae testamentariae dispositionis tenor
sequitur in hac verba: (urmează documentul nr. 9 din 30 septembrie 1612).
Nos itaque praemissa supplicatione, nobis modo quo supra porrecta,
benigne exaudita et clementer admissa, praescriptas literas nostras fassionales
et testamentaris dispositiones, non abrasas non cancellatas, nec in aliqua sui
parte suspectas, sed omni prorsus vitio et susppicione carentes praesentibus
literis nostris, vebotenus insertus et inscriptas, quo ad omnes earum conti-
nentiam, clausulas, articulos et puncta eatenus quatenus eaedem, rite existunt
emanatae, viribusque earum veritas suffragatur, acceptamus, approbamus,
ratificamus ac praemissae venditioni et fassioni omnibusque et singulis in
eisdem literis contentis nostrum consensum praebuimus praebemus que
benevolum pariter et assensum. Et nihilominus attentis et consideratis fidelitate

fidelibusque servitiis egregii Ioanni Pribek de Lippa, quae ipse nobis et huic
regno nostro Transylvaniae in omnibus occasionibus fidei et industriae sine
commisis, fideliter exhibuit et impendit, ac in futurum quoque exhibiturus et
impensurus est, totum item et omne ius nostrorum regium, si quod in eadem
possessione Bothe, etiam aliter qualitercunque existeret et haberetur, aut eadem
et idem nostram ex quibuscunque causis, viis modis et rationibus concerne-
rent collationem, simulcum cunctis suis utilitatibus et pertinentiis quibus-
libet terris scilicet arrabilibus, cultis et incultis, agris pratis, pascuis, campis,
foenetis, sylvis, nemoribus, montibus, vallibus, vineis, vinearumque promon-
toriis, aquis, fluviis, piscinis, piscaturis, aquarumque decursibus, molendinis
et eorundem locis, generaliter vero quarumlibet utilitatum et pertinentiarum
suarum integritatibus, quovis nominis vocabulo vocitatis, ad eandem et idem
de iure et ab antiquo spectantibus et pertinere debentibus, sub suis veris metis
et antiquis limitibus existentibus, memoratis Ioanni Pribek ac Annae Lacza
ipsorumque heredibus et posteritatibus, utriusque sexus universis, praemissis
tamen sic ut prafertur stantibus et se habentibus, benigne dedimus, donavimus
et contulimus, prout damus, donamus et conferimus, iure perpetuo et irrevo-
cabiliter tenendam, posidendam pariter et habendam, salvo iure alieno, harum
nostrarum vigore et testimonio literarum mediante, quas nos in formam privi-
legii redigi faciemus, dum nobis in specie fuerint reportatae. Datum in civitate
nostra Cibiniensi, die quinta mensis May, anno Domini millesimo sexcente-
simo decimo tertio.
DOCUMENTS REGARDING TIMIŞ COUNTY AT THE

END OF 16TH CENTURY-EARLY 17TH CENTURY
Abstract
At the end of the 16th century, in the context of the Long War between the Ottomans
and Habsburgs, the territory of Timiş County (nowadays Banat) was the subject of disputes
between Christian and Turkish troops. The Transylvanian armies occupied a number
of territories on the Mureş valley and nearby Timişoara, areas where nobles from the
Principality received various donations. The territorial impact of Christian recoveries can
be noticed by following these donations of Transylvanian princes. The Mureş Valley, a
strategic route for the Transylvanian Principality, was almost entirely recovered. Although
Timişoara could not be conquered, the Transylvanians imposed themselves on the west,
south and north of the city by occupying some villages only a few kilometres from the
city gates. The documents published in this study offer us the opportunity to investigate
the social, military, political and economical framework of the province between Mureş,
Danube and Tisza Rivers in the early modern times.
FORTUNA BREVIS: DESTINE ȘI AVERI ÎN
1674 ÎN COMITATUL SATU MARE
Livia Magina*, Florin Nicolae Ardelean**
O, Fortuna/ velut luna/ statu variabilis/

semper crescis/ aut descrescis...
Carmina Burana
Cuvinte cheie: “conspirația Wesselényi”, averi, confiscări, conscripție, comitatul

Satu Mare, secolul al XVII-lea
Keywords: “Wesselényi conspiracy”, fortunes, confiscations, conscription, Satu
Mare county, 17th century
Livia Magina, Florin Nicolae Ardelean
Spre deosebire de secolele anterioare, acest veac al XVII-lea are farmecul și
caracteristicile barocului și dincolo de artă, în modul de acționare al elitelor, și,
poate, chiar în modul în care evenimentele se succed, din ce în ce mai complexe,
cu răsturnări de situație și reveniri, cu nuanțe de clar-obscur care încă scapă
cercetătorului. Dorința acestuia devine și ea barocă: să cunoască în detaliu
întâmplările, să lumineze colțurile neexplorate, să îndrepte atenția spre lucruri
și teme mai puțin cunoscute. Prezentul material vizează un deceniu schimbător
reflectat într-un singur document. Ideea-ghid se referă tocmai la acest lucru:
cum se pot identifica într-un document administrativ-economic, caracteris-
ticile unor evenimente cu impact major asupra societății din Transilvania și
Ungaria în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și dacă un astfel de docu-
ment, sec, monoton, repetitiv, total diferit de savuroasele jurnale, atât de acce-
sate în această perioadă, poate transmite emoțiile și tensiunea evenimentelor
a căror consecință este. De aceea am optat să evidențiem mai întâi caracterul
politic al perioadei și conflictul generat și abia în a doua parte să facem disecția
și analiza actului de la care am pornit. Astfel, s-au conturat două complexe de
cercetare, unul de istorie politico-administrativă și genealogie care a intrat în
congruență cu un altul, de istorie a scrisului administrativ.
*
Muzeul Banatului Montan Reșița, b-dul Republicii, nr. 10, e-mail: maginalivia@gmail.com
**
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, str. Mihail Kogălniceanu, nr. 1, e-mail: florinarde-
lean@yahoo.com
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
122 |‌ Livia Magina, Florin Nicolae Ardelean
Documentul economic, specie a scrisului pragmatic

Sursele administrativ-economice pentru secolul al XVII-lea sunt deosebit
de generoase, urmare a dorinței proprietarului, indiferent de statutul său, de a
avea o evidență cât mai detaliată a veniturilor și cheltuirii lor, a taxelor și a posi-
bilităților de profit. Astfel, devin recurente actele urbariale ori conscripțiile, în
special în momentele de schimbare. Conscriptio bonorum in comitatu Sathmari
annis 1670, 71, 72, 73, 74 confiscatorum este, cel mai probabil, o ciornă, nefiind
semnată. Este, de asemenea, posibil să fie o preluare a unei conscripții realizate
în anul 1664 a tuturor bunurilor din Baia Mare, Satu Mare și Kallo.1 O obser-
vație importantă este aceea privitoare la faptul că s-a intervenit ulterior asupra
informațiilor, scribul completând în dreptul numelui unora dintre personaje
rezoluția finală: Amnistiatis, probabil în 1674 (pentru majoritatea). Formula
simplă în care este realizat, adică numele proprietarului și al pertinențelor cu
numărul de sesii, indică scopul documentului (trecerea în proprietatea fiscului
și nu neapărat valoarea nominală a taxelor) precum și faptul că nu s-a realizat la
fața locului. Confiscările s-au impus probabil în valuri, în cei patru ani menți-
onați: 1670, 1672 (majoritar) și 1673–1674 (vezi diagrama de mai jos). O altă
observație este aceea că, în ciuda faptului că titlul documentului conține referiri
și la anul 1671, nu s-au înregistrat date pentru acel an. Deși era de așteptat ca
documentul să fie realizat sub forma unui tabel, ne aflăm în fața unei lungi liste
divizate pe ani și pe proprietari, fiecare posesiune având menționate în dreptul
său resursa umană (coloni, inquilini, libertini) și unele obiective agricole.
Este imposibil de evitat o analiză a informațiilor economice oferite de
document, informații care evidențiază situația proprietăților la finalul secolul al
XVII-lea în comitatul Satu Mare, altele decât cele aparținând cetății fiscale.2 Un
număr de 152 de localități au fost consemnate de către scrib, aparținând unui
număr de 27 de nobili și principesei Ana Lonyai. În acest grup se mai eviden-
țiază numele a încă două doamne: Sofia Segnyey, soția lui Ladislau Farkas și
soția lui Francisc Kende. Dintre nobilii asupra cărora s-a înscris confiscarea, 11
au fost amnistiați în perioada următoare.
Străbătute fiind de două cursuri de apă cu debit consistent și luncă gene-
roasă, Someșul și Turul, mai multe proprietăți aveau și moară. Deținute parțial
ori integral, s-au dovedit a fi la fel de importante ca terenul agricol. În total
14 mori cu una, două sau trei roți și două-patru pietre, părți sau in integrum,
1
Magyar Nemzeti Levéltár Országos Levéltára, Urbaria et Conscriptiones, E 156, Regestrata,
fasc. 173, nr. 2.
2
Prin comparație cu localitățile identificate în Izvoare de antroponimie şi demografie istorică.
Conscripţiile cetăţii Sătmar din 1569–1570, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indici Marius
Diaconescu (Cluj-Napoca, 2012).
Fortuna brevis: destine și averi în 1674 în comitatul Satu Mare | 123
Confiscări de proprietăți
16
14
12
10
0
1670 1671 1672 1673 1674
Sesii confiscate între 1670-1674
Sesii întregi Jumătăți de sesie Sesii pustii Sferturi de sesie
urmau să funcționeze pentru fisc. Întreaga logistică necesară investită în acest

sector, făcea din moară și o importantă sursă de venit. În altă ordine de idei, se
pot număra 37 curți nobiliare și case din care patru la oraș (una de piatră în Baia
Mare și una de lemn în Satu Mare) și restul în zona rurală.
În alambicul evenimentelor
În anul 1664, odată cu semnarea tratatului de pace de la Vasvár în data de
10 august, se încheia conflictul turco-habsburgic ce a culminat cu bătălia de la
Saint-Gotthard (Szentgotthárd). Deşi Habsburgii au obţinut victoria, acest lucru
nu s-a reflectat şi în prevederile tratatului de pace. Cele două tabere au ajuns la
un compromis ce restabilea un echilibrul fragil la frontiera turco-habsburgică
din Ungaria.3 Atât elita politică transilvăneană cât şi o mare parte a nobilimii
din Ungaria şi-au manifestat nemulţumirea faţă de deznodământul stabilit la
Vasvár şi doreau continuarea luptei cu turcii. O parte din reprezentanţii acestui
grup s-au întâlnit la mijlocul lunii noiembrie (1664), la Csáktornya, una din
reşedinţele lui Nicolae Zrinyi. Reprezentantul Transilvaniei la această întâlnire
a fost Nicolae Bethlen.4 Legăturile s-au menţinut şi în anii următori chiar dacă,
după moartea lui Zrinyi, liderul partidei nobiliare a devenit palatinul Francisc
Wesselényi. În aprilie 1666, Mihail Teleki şi Nicolae Bethlen au avut o întreve-
dere cu Wesselényi, în reşedinţa acestuia de la Murány, pentru a stabili condi-
țiile implicării principatului într-un eventual conflict cu Viena. Transilvania
avea însă nevoie de acordul și sprijinul Porții, care refuza să rişte un nou conflict
cu Habsburgii atâta timp cât lupta împotriva Veneţiei.5 În acest timp, în comita-
tele Bihor și Satu Mare s-au intensificat acțiunile ostile ale soldaților din cetățile
de margine aflate sub controlul Habsburgilor. Garnizoanele din Kálló, Tokaj,
Ibrány, Săcuieni și Satu Mare întreprindeau adesea mici incursiuni de jaf în
teritoriile noului pașalâc de la Oradea.6
Negocierile dintre transilvăneni şi nobilimea din Ungaria au intrat într-o
nouă fază după moartea lui Wesselényi în primăvara anului 1667. Francisc
Rákóczi, pretendent la tronul transilvănean, şi socrul acestuia, Petru Zrinyi,
au devenit noii lideri ai partidei nobiliare maghiare a cărei orientare poli-
tică se schimba treptat de la lupta anti-otomană la lupta anti-habsburgică.
Un context favorabil pentru această reorientare politică s-a ivit în septembrie
1669 când s-a încheiat războiul turco-veneţian. Mihail Apafi l-a trimis pe solul
David Rozsnayi pentru a solicita sprijinul Porţii în vederea susţinerii militare
3
Istoria Transilvaniei, vol. II, eds. Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari (Cluj
Napoca, 2005), 137; History of Transylvania, vol. II, eds. László Makkai, Zoltán Szász (New York,
2002), 259–260; Jean Beranger, “La Hongrie des Habsbourgs au XVII e siècle. République nobili-
aire ou monarchie limitée,” Revue Historique, T. 238, fasc. 1 (1967): 44; Florin Nicolae Ardelean,
Organizarea militară în principatul Transilvaniei: Comitate și domenii fiscale (1541–1691) (Cluj-
Napoca, 2019), 353–354.
4
Pop, History of Transylvania, 262.
5
Ibid., 330–331.
6
Liviu Borcea, “Contribuții la cunoașterea mișcărilor țărănimii bihorene în a doua jumătate
a secolului al XVII-lea,” Crisia VII (1977): 439–449.
a dizidenţilor din Ungaria.7 Răspunsul marelui vizir a fost însă unul negativ, iar
principele Transilvaniei nu a îndrăznit să intervină direct în sprijinul aliaţilor
săi din Ungaria ce au început opoziţia armată în primăvara anului 1670.8
Cunoscând planurile rebelilor maghiari, Habsburgii au intervenit în forță
și au înăbușit cu ușurință mișcarea acestora. Francisc Nadásdy, Petru Zrinyi
(fratele mai tânăr al contelui Nicolae Zriniy) și Francisc Frangepan au fost
închiși, judecați și executați. Francisc Rákóczi I a fost iertat de împărat dato-
rită intervenției mamei sale, Sofia Báthory.9 Astfel, s-a sfârșit în mod tragic
“conspirația Wesselényi”, ce a avut însă consecințe importante în deceniile ce
au urmat. Mici focare ale rebeliunii s-au menținut și în anii următori, provo-
când o stare de instabilitate în zona frontierei. O parte din rebeli s-au refu-
giat în Transilvania. Nobili şi soldaţi maghiari din garnizoanele de frontieră
au căutat azil şi susţinere la curtea principelui Apafi. Garnizoana habsburgică
din Satu Mare a organizat mai multe incursiuni în Transilvania în urmărirea
acestor fugari. În 1672, profitând de războiul dintre turci şi Polonia, rebelii
maghiari din Transilvania, sprijiniţi de căpitanul de Chioar, Mihail Teleki, au
organizat o campanie militară în Ungaria. Acţiunile rebelilor au fost susţinute
iniţial de marele vizir Ahmed Köprülü, ce avea nevoie de o diversiune în terito-
riile Habsburgilor, aliaţi ai Poloniei. Principele Apafi a avut o atitudine şovăiel-
nică. După ce iniţial a promis sprijin militar şi susţinere făţişă rebelilor, poziţia
lui s-a schimbat în momentul în care stările au refuzat să accepte mobilizarea
oştirii. Teleki a continuat să participe la acţiunile insurgenţilor, fără permisi-
unea oficială a principelui, însă după înfrângerea de la Botiz, din 20 septembrie,
a revenit în ţară.10
Cetatea și comitatul Satu Mare au jucat un rol important în evenimentele
anilor 1664–1674. În această perioadă, Satu Mare era o fortificație modernă
(de tip italian nou), ce reprezenta un punct strategic de importanță majoră la
frontiera Habsburgilor cu turcii și cu Transilvania.11 În același timp, Sătmarul
7
Solul transilvănean a călătorit în insula Creta unde a avut o întrevedere cu marele vizir, Ioan
Bethlen, Historia Rerum Transylvanicarum ab a. 1662 ad a. 1673, Pars Posterior (Viena, 1783),
14–16.
8
History of Transylvania, 334–335.
9
Domokos Brenner, Histoire des Révolutions de Hongrie, ou l’on donne Une idée juste de
son légitime Gouvernement (La Haye, 1739), 84–86; Imre Lukinich, A History of Hungary in
Biographical Sketches (Budapest, 1937), 169.
10
Pop, History of Transylvania, 340.
11
După 1565 Satu Mare a devenit centrul celui mai estic sector al frontierei turco-habsbur-
gice, iar comandantul cetății îndeplinea funcția de căpitan general al “părților de dincolo de
Tisa.” Acest căpitan general avea în subordine cetățile Satu Mare, Ecsed, Kisvárda, Kálló, precum
și alte fortificații din comitatele Satu Mare, Bereg, Szabolcs și Ugocsea, Géza Pálffy, The Kingdom
of Hungary and the Habsburg Monarchy in the Sixteenth Century (New York, 2009), 102.
126 ‌| Livia Magina, Florin Nicolae Ardelean
și împrejurimile sale au constituit o zonă în care rebelii asociați cu “conspirația

Wesselényi” au acționat cu intensitate chiar și după înlăturarea liderilor în 1670.
Garnizoana cetății, loială Casei de Habsburg, era alcătuită în această perioadă
din 3.000 de soldați germani, 100 de călăreți, 60 haiduci și 11 artileriști.12 Acești
soldați au fost adesea implicați în confruntări cu rebelii după cum rezultă din
corespondenţa căpitanului de Satu Mare cu cel din Caşovia. Un aspect interesant
menționat de o scrisoare din anul 1673 este faptul că rebelii beneficiau adesea
și de sprijinul soldaților turci ce apărau fortificațiile aflate sub controlul sulta-
nului.13 Lupte de mică anvergură au fost semnalate chiar și în anul 1675 când,
comitele cămării din Zips (Scepus), atenționa oficialii ardeleni adunați la Cehu
Silvaniei, la 2 martie 1675, că localitatea Diosig și alte sate din împrejurime au
fost depopulate de numeroasele incursiuni de jaf. În timp ce ardelenii învinovă-
țeau garnizoanele germane pentru aceste fapte, reprezentantul Habsburgilor îi
acuza pe rebelii maghiari.14 Această stare tensionată este evocată și într-o scri-
soare a comitelui de Satu Mare, Ladislau Károly, către cancelarul Ungariei, din
data de 21 iunie 1675. Comitele Károly relatează despre înmulțirea rebelilor în
comitatul său menționând că “în zilele trecute 26 de tineri din oraș (Satu Mare)
sau alăturat rebelilor. Jafurile și distrugerile acestora vizau mai ales proprietățile
nobililor credincioși Casei de Habsburg”.15
În roata Fortunei
În acest context politic, mulți dintre nobilii implicați în eveniment au intrat
în roata Fortunei. Consecințele au fost pentru unii la nivel economic doar
temporare, fiind mai târziu amnistiați: Balthasar Mikolai, Michael Uray, Georgy
Kemetsey, Georgy Korossy, Martin Kende, Francisc Debreczeny, Francisc Galfy,
Ladislau Gyulaffy, Georgi Toldy, Benedict Seredj iar pentru alții, definitive.
În perioada 1670–1681, până la dieta de la Sopron, Habsburgii au dus o
politică autoritară în Ungaria, politică ce a afectat libertățile tradiționale ale
nobilimii.16 În multe situații s-a făcut uz de forță pentru a reprima tendin-
țele divergente ale nobilimii, iar confiscările de proprietăți au reprezentat o
măsură obișnuită împotriva celor bănuiți de trădare. În acest context au avut
loc și confiscările din comitatul Satu Mare, menționate în documentul reprodus
12
Adalbert Burai, “Despre cetatea de tip italian din Satu Mare,” Studii şi Comunicări Satu Mare
(1969): 144, nota 30.
13
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj, Fond Primăria Municipiului Satu Mare, C.
I, nr. 70/1673.
14
Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae (în continuare MCRT), ed. Szilágyi Sándor, vol.
16 (Budapest, 1893), 147.
15
Ibid., 188.
16
J. Beranger, La Hongrie des Habsbourgs, 49–50.
în anexă. În acest caz particular, politica represivă a Habsburgilor a vizat un

număr de 28 de nobili (capi de familie sau văduve) ce dețineau proprietăți în
comitatul Satu Mare și în alte câteva comitate învecinate. Luând în considerare
originea, starea materială dar și importanța lor politică, nobilii nominalizați în
document pot fi împărțiți în două grupuri. Un grup consistent îl reprezintă,
desigur, nobilimea sătămăreană, cu originea în acest comitat dar și cu majo-
ritatea proprietăților funciare concentrate aici. Acești nobili sunt reprezen-
tanți ai unor vechi familii sătmărene precum: Mikolai17, Uray18, Csomakozy19,
Debreczeni20, Gálffy21, Pap22, Bagosi23, Sándorházi24 și Sulyok.25 Acestora li se
adaugă cei 5 membri ai familiei Kende, considerați descendenții conducătorului
unuia dintre cele “șapte triburi” ce au descălecat în Panonia sub conducerea lui
Arpad. Vechea familie nobiliară își avea reședința la Kölcse, în comitatul Satu
Mare. De-a lungul timpului mai mulți membri ai familiei au deținut funcția
de vicecomite în Satu Mare.26 În a doua jumătate a secolului al XVI-lea familia
Kende stăpânea 48 de porți fiscale în cuprinsul comitatului, divizate între 6 capi
de familie.27
Un alt grup îl constituie nobilii ce își aveau reședința, precum și marea
parte a proprietăților, în alte comitate din Ungaria sau Transilvania. Domeniile
lor din comitatul Satu Mare sunt mai restrânse, intrând în patrimoniul familial
în urma unor alianțe matrimoniale sau a unor donații ulterioare. Printre aceștia
17
Familia Mikolai era una dintre cele mai vechi familii din acest comitat, atestată încă din
secolul al XIII-lea. Andrei Mikolai a deținut funcția de vicecomite în Satu Mare, în perioada
1658–1660. În 1664, Balthasar obține confirmarea mai multor proprietăți chiar de la Leopold
I, printre care Mikola, Sima, Szárazberek, Also și Felso Fernezely, Váralya precum și câte o casă
în Satu Mare și Baia-Mare, Iván Nagy, Magyarország családai czimerekkel és nemzékrendi táblá-
kka, vol. 7 (Pest, 1860), 494; Imre Lukinich, Erdély területi változásai a török hóditás korában
1541–1711 (Budapest, 1918), 367, 373.
18
Nagy, Magyarország családai, vol. 11, 403–406.
19
Lukinich, Erdély területi, 378; Nagy, Magyarország családai, vol. 3, 174.
20
Lukinich, Erdély területi, 379; Nagy, Magyarország családai, vol. 3, 262–263.
21
22
Nagy, Magyarország családai, vol. 8, 113.
23
Lukinich, Erdély területi, 376;
24
Ibid., 379. Cea mai importantă posesiune a familiei era Gencs, în comitatul Satu Mare, dar
familia deținea proprietăți și în Solnocul de Mijloc. Francisc Sándorházi s-a căsătorit cu Thúry
Zsuzsanna în 1665. Posesiunea Danyad, menționată în document a fost obținută în urma acestei
căsătorii, Nagy, Magyarország családai, vol. 10, 49.
25
O familie veche și foarte importantă din comitatul Satu Mare, a cărei membri au deținut
funcții în administrația comitatensă dar și la curtea regală: Balás Sulyok a fost tezaurar în
1521, István Sulyok episcop de Pécs (1528) Ioan Sulyok, vicecomite de Satu Mare (1642–1647),
Francisc Sulyok vice-comite (1663–1676) etc.; Nagy, Magyarország családai, vol. 10, 402–406.
26
27
Lukinich, Erdély területi, 373.
se numără: Balthasar Ujváry (Gömör și Somogy)28, Gheorghe Bigye (Bihor)29,

Gheorghe Kemetsey (Szabolcs)30, Gheorghe Kőrösy (Nytra)31, Francisc Darvay
(Maramureș)32, Gheorghe Toldy (Bihor)33, Ladislau Gyulaffy (Solnocul de
Mijloc)34 și Benedict Serédyi (Zemplén).35
Notabilă este prezența în document a văduvei principelui Ioan Kemény,
Ana Lónyai, descendentă a unei vechi familii nobiliare din comitatul Satu Mare.
În 1291 Iacob Lónyai era atestat în funcția de comite suprem al Sătmarului.
În secolele următoare familia s-a afirmat pe plan local deținând poziții impor-
tante în adiministrația comitatensă (Satu Mare, Bereg, Ugocsea) dar și funcții
militare (în 1567 Ștefan Lónyai era căpitan de Tokáj și Satu Mare). Remarcabilă
a fost și politica matrimonială a familiei, care a ajuns să se înrudească cu
un număr mare de familii importante din Ungaria dar și din Transilvania
precum: Hommonay, Bornemisza, Kapy, Kendeffy, Sarmaságy, Csáky, Bocskay,
Wesselényi și Kemény. De asemenea erau legați prin alianțe matrimoniale și
de nobilimea mică și mijlocie a comitatului Satu Mare (dintre familiile nobi-
liare sătmărene menționate în document, Debreczeni și Bagosi erau înrudite cu
familia Lónyai).36
Măsurile punitive ale autorităților habsburgice au fost justificate. Atât
văduva fostului principe ardelean cât și ceilalți nobili sătmăreni, pomeniți în
document, au fost implicați în rebeliunea anti-habsburgică ce începuse după
pacea de la Vásvár (1664). Acest lucru este dovedit, printre altele, și de legătura
lor cu Mihail Teleki, influentul nobil ardelean ce și-a asumat un rol conducător
al nobilimii maghiare nemulțumite de guvernarea habsburgică.
Un număr considerabil de scrisori a primit Teleki de la văduva principelui
Ioan Kemény. În această perioadă (1664–1671), Ana Lónyai se afla pe domeniul
28
29
Cel mai probabil familia Bige din comitatul Bihor, Ibid., vol. 2, 103.
30
Lukinich, Erdély területi, 389; Nagy, Magyarország családai, vol. 6, 173–174.
31
32
Darvay era o familie maramureșană, înnobilată la începutul secolului al XVI-lea. În anul
1550, Darvay Gabriel a fost căpitan al cetății Hust. Alți membri ai familiei au deținut poziții de
vicecomiți în Maramureș. Francisc Darvay a fost jude nobiliar în comitatul Satu Mare în peri-
oada 1645–1659. Ibid., vol. 3, 248–249.
33
34
Familia Gyulaffy se trăgea din pățile vestice ale Ungariei însă, în a doua jumătate a secolului
al XVI-lea Ladislau Gyulaffy de Rathoot a intrat în slujba principelui Ștefan Báthory. Pentru
serviciile sale a fost răsplătit cu domeniul Cehu Silvaniei și alte proprietăți în Transilvania,
Florin Nicolae Ardelean, “Evoluția funcției de căpitan general în Transilvania la sfârșitul seco-
lului al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea”, Banatica 28 (2018): 566; Nagy,
Magyarország családai, vol. 4, 483.
35
36
Ibid., vol. 7, 156–168.
de la Medieșul-Aurit unde familia deținea un castel impunător (Arcis Medgyes).37

Fosta principesă păstra legături bune cu membrii familiei Wesselényi, din care
provenea și primul ei soț, Ștefan, comite al Solnocului de Mijloc. De asemenea,
celelalte familii nobiliare cu proprietăți în comitat îi erau apropiate: Kende,
Debreczeni, Galffy etc.38 La începutul anului 1671 legăturile ei cu grupul nobi-
limii rebele au devenit evidente pentru autoritățile habsburgice. Conștientă de
pericolul ce o amenința, Ana Lónyai s-a refugiat în Transilvania.39 Pe data de 15
septembrie 1671, mai mulți soldați din garnizoana cetății Satu Mare, au sosit
în împrejurimile castelului de la Medieșul Aurit. Se pare că cei rămași acolo
au opus rezistență, în data de 21 septembrie asediatorilor li s-a alăturat chiar
comandantul cetății Satu Mare, Strasoldo.40 La scurt timp soldații din garni-
zoana sătmăreană au reușit să pună stăpânire pe castel, ce a fost confiscat alături
de celelalte proprietăți ale Anei Lónyai. Cu toate că principesa nu apare ca fiind
amnistiată, o notă de la finalul documentului, scrisă probabil în 1689 sau mai
târziu, menționează faptul că i-au fost restituite porțiuni din anumite localități
precum și cetatea Medieșul Aurit: Nota: Inter illa comprehentur bona principissae
Kemenyanae 1670 confiscata, videlicet arcis Megyes et pertinentiarum ejusdem,
tres partes quae eidem a. 1689, die 10 iunii restituta fuerunt ad dies vitae durante
signanter. Portiones in possessionibus: Krasso, Borhida, Apa, Berencze, Sikarlo,
Monostor, Bartfalva, Udvari, Terebes. Așadar, pe timpul vieții sale, principesa
urma să dețină o parte din proprietățile confiscate cu aproape două decenii în
urmă.
Un alt nobil sătmărean ce a corespondat intens cu Mihail Teleki în această
perioadă a fost vice-comitele Gabriel Kende. Acesta și-a trimis majoritatea scri-
sorilor de pe domeniul său din Cseke41, care i-a fost confiscat alături de cele-
lalte proprietăți în anul 1672 (vezi Anexa). Din schimbul epistolar al celor doi
nobili reiese și legătura puternică pe care o avea vice-comitele sătmărean cu
celelalte familii din comitat implicate în rebeliunea anti-habsburgică: Mikolai42,
Lónyai43, Ispán și Debreczeni.44 Această rețea complexă de legături cu nobilimea
rebelă din Ungaria, l-a determinat pe Teleki să încerce o intervenție militară
37
Vezi Anexa.
38
A Római Szent Birodalmi Gróf Széki Teleki Család Oklevéltára: Teleki Mihály levelzése, ed.
Sámuel Gergely, vol. 3 (Budapest, 1906), doc. 8, 9–10; vol. 3, doc. 36, 45–46; vol. 4, doc. 2, 1–2;
vol. 4, doc. 72, 91–92;
39
Pe data de 23 mai 1671, Ana Lónyai se afla deja la Gerend (Luncani, comitatul Cluj), vezi
Ibid., vol. 5, doc. 354, 536–537.
40
Bethlen, Historia, 35; Teleki Mihály, vol. 5, doc. 418, 618, nota 1.
41
Teleki Mihály, vol. 3, doc. 321, 439–440; doc. 457, 610–611.
42
Ibid., vol. 3, doc. 457, 610–611.
43
Ibid., vol. 3, doc. 160, 200–202.
44
Ibid., vol. 3, doc. 325, 447.
directă împotriva Habsburgilor în toamna anului 1672, deși nu avea susținerea

principelui și a stărilor ardelene. Nu întâmplător Teleki și soldații săi au intrat
în comitatul Satu Mare. La data de 18 septembrie căpitanul de Chioar se afla în
localitatea Sárköz (Livada, județul Satu Mare), de unde adresa o chemare la oaste
tuturor nobililor din comitat.45 În ciuda acestor eforturi, două zile mai târziu,
Teleki a fost înfrânt în bătălia de la Botiz. Acest eșec timpuriu nu i-a descu-
rajat pe nobilii rebeli care s-au regrupat în armata celuilalt lider al rebeliunii,
Emeric Thököly. La data de 29 septembrie, Gabriel Kende se afla în tabăra de
la Buzinka (astăzi localitatea Šaca, Slovacia)46, unde se strângea o nouă armata
gata să intervină împotriva soldaților germani grupați în principalele fortificații
de la frontiera cu turcii. Rebelii, printre care se afla și Gabriel Kende, au fost încă
odată înfrânți în bătălia de la Györke (Ďurkov, Slovacia).47
Concluzie
Documentul anexat, pretext al analizei noastre, prezintă o importanță
deosebită atât pentru istoria economică cât și pentru istoria politică a Ungariei
dar și a Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Această sursă
istorică reflectă politica, din ce în ce mai agresivă, a Casei de Habsburg în regiune,
o politică ce va duce în deceniile următoare la cucerirea Transilvaniei. Măsurile
represive de acest gen aveau un dublu rol. Confiscările de proprietăți reduceau
în mod eficient tendințele de insubordonare ale nobilimii, sporind în același
timp resursele materiale aflate sub controlul direct al autorităților habsburgice.
Acest document evidențiază însă și legăturile puternice dintre familiile nobilare
din Ungaria dar și din Transilvania, ale căror interese materiale și politice erau
convergente. O elită socială și politică marcată de strânse relații de familiaritate,
consolidate pe parcursul mai multor generații prin alianțe matrimoniale. Pe de
altă parte, documentul este încă un exemplu al modului în care, prin interme-
diul scrisului cu caracter economic, pragmatic, pot fi analizate secvențe care,
la prima vedere, n-ar fi avut nicio legătură cu anumite evenimente. De altfel,
scrisul cu caracter pragmatic, este adesea consecință a unor astfel de acțiuni
politice, indicând momente de trecere, de schimbare, căci schimbarea este
singura statornică în istorie.
45
Ibid., vol. 6, doc. 207, 305–306.
46
Ibid., vol. 6, doc. 226, 334–337.
47
ANEXĂ
MNL OL E 156, fasc. 159, nr. 32
Conscriptio bonorum in comitatu Sathmari annis

1670, 71, 72, 73, 74 confiscatorum
Anno 1670
Balthasaris Mikolai + Amnistiatis
In possessione Mikola curia nobilitaris cum pertinentiis et molendino trium
rotarum.
Subditi in dicta possessione integra sessionis sunt numero 15, dimidie sessionis
numero 37, desertis numero 10.
In possessione Szarozberegh integra sessionis numero 2, dimidie numero 8, deserte
numero 3
In possessione Szinyervaralya medio sessio numero 3, quarta numero 1, deserta
numero 5. Ibidem una sessio conversa in allodium vinee hic habentur numero 3
vasorum vini numero 24.
In possessione Josephhaza dimidie sessionis numero 1.
In possessione Sima integra sessionis numero 6, medio numero 16, inquilini
numero 1, deserte numero 5.
In civitate Nagy Banya domus lapidea dimidietas ad quam vinea numero 4, vasum
vini numero 6.
In possesione Fernezer valachi subditi numero 9.
In possessione Terebes saros vinea exigua numero 1.
Anno 1670
Michaelis Uray +Amnistiatis
In possessione Szinyervaralya curia nobilitaris cum pertinentiis et agris cubulos
204, pratis numero 80 currum foeni. Vineae sunt in promonthorio dicta posses-
sionis numero 3, vasorum vini circiter numero 50, molendinum duarum rotarum
cuius frumentum proventus cubulos 100, subditi in predicta possessione dimidie
sessionis numero 3, inquilini numero 8, deserte numero 7
In possessione Vamfalva integre sessionis numero 1, dimidie sessionis numero
14, quartam numero 2, deserte numero 7. In hac possesione est telonium cuius
proventus quarta pars cedit pro fisco Suae Majestatis.
Sylva cum aliis compossessoribus communis molendini duarum rotarum similiter
quarta pars. Pratum etiam unum, 4 currum foeni.
In oppido Ujváros media sessionis numero 7, quartam numero 2, deserte numero
1, inquilini numero 6.
In possessione Szamos media sessionis numero 1, deserte numero 1
In possessione Batisz integra sessionis numero 3, medie numero 1, deserte numero

4.
In possessione Udvary medie sessionis numero 3, deserte 2.
In possessione Felsofalu integre numero 1, sextarum 6.
In possessione Rakos quartam sessionis 1, deserta 1
In possessione Thurvekonya sessionis sextarum numero 9
In possessione Hirip quartam sessionis 4, dimidie 2, inquilini numero 1
In possessione Tartocz quartam sessionis numero 3
In possessione Kanyahaza inquilini numero 2
In possessione Komortany integre sessionis numero 14
In possessione Parlagh inquilini numero 1
In possessione Csaszlo integre sessionis 4, medie 5, deserte 3. Est hic allodium cum
pertinentiis et agris cubulis 66
In possessione Kokenyesd colonis sessionis numero 1
In possessine Ura sessionis integre numero 1, sequuntur valachi in Arvas
In possessione Tartocz sessionis quartam 1, quintam numero 2, sextibus numero 1
In possessione Bikszad sessionis sextarum 1, deserte 1
In possessione Ujfalu quartam sessionis 1
In possessione Felosfalu quartam sessionis 1
In possessione Rakos inquilini numero 1
In possessione Komorzany deserte sessionis 1
In possesione Bujanhaza deserte sessionis 1
In possessione Iloba integre sessionis numero 10, deserte numero 4, vineae numero
2
In possessione Monostor dimidie colonis numero 2
In possessione Lipro integre sessionis numero 1, quartam numero 28, deserte
quartam? numero 9
In possessione Borhida quartam numero 9, deserte numero 8, vineae duae vasorum
3 in promonthorio Szathmar
Anno 1672
Principissa Kemenianae bona confiscata
Arcis Medgyes tres partes partes una cum pertinentiis allodio uno telonio 1
communi Stephani Csaky, pro cuius parte nisi quarta pars, tres autem suae Majestati
cedunt. Agri sunt 393 cubulos, 300, prata currus 200 foeni
Subditi in possessione Medgyes integre sessionis numero 19 medie numero 48,
inscriptus 12, deserte 57, vineae in promonthorio eodem numero 4
Molendinum in fluvio Szamos unius rotae cuius proventus annuum tritici cubulos
50
In possessione Krasso integre sessionis 2, mediae 6, deserte 14, telonii tres partes
proventus
In possessione Borhida integris sessionis 3, mediae 7, deserte 13

În possessione Apa integre sessionis numero 5, mediae numero 13, quartalia
numero 8, deserte numero 18
Ibidem sunt sylvae glandiferae pro ... 1000 portiones
In oppido Ujvaros integre sessionis numero 1, mediae 13, quartalia 11, tertialibus
2, deserte 3, inquilini 2.
Sylvae glandiferae communis pro insaginantis portiones 500
In possessionis Ujfalu sessiones tertialibus 7, quartalia 7, quinta numero 2, deserte
2
In possessione Felsofalu sessione quartalia 7, quinta 1, sexta 2, deserte 4
In possessione Tereb sessione quartalia 4, deserte 5
In possessione Boganhaza sessione quarta 6, quinta 2.
In oppido Bikszad sessionis quarta 7, quinta 1, sexta 2, deserta 4.
In possessione Tartocz sessiones tertie 1, quarta 3, quinta 5, sextarum 2, deserte 2.
In possessione Komorzany sessiones tertiarum 2, quartalium 4, quintarum 1,
inquilini numero 1, deserte 1.
In possessione Lekencze valachi sessione quartalia numero 1.
In possessione Kanyahaza sessione tertiarum 1, quartalia 1, quinta 1, deserta 3,
inquilini numero 2.
In possessione Thurnikonya sessiones 1, quarta 3, deserte 2.
In possessione Pallagh deserte sessiones 1 cum molendino seu sera in fluvio Thur
In possessione Vamfalu sessio deserta 1
In possessione Berencze sessiones medie 1, inquilini 2
In possessione Patahaza sessio medio 1 et fundus nobilitaris deserte sua Majestate
occupatus
In oppido Szinyer Varallya sessiones medie 6, quarta 2, deserte 10, vinea sunt hic
numero 3, cubulos 99 vini, agri similiter pro domino terrestri cubulos 10
In possessione Monostor sessione medie 4, deserte 1
In possessione Sikarlo sessiones medie 1, deserte 2
In possessione Barthfalu deserte sessiones 2
In possessione Kiskocz sessiones deserte 2
In possessione Baticz sessiones integre 1, deserte 4.
In possessione Udvary sessiones integre 3, medie 5, deserte 3.
In possessione Terebes sessione integra 1, media 1
In possessione Nantu sessione integre 2, medie 2
In possessione Nagy Kuru et comitatu Hevesiensis colonos 8, inquilini 1, deserte 3.
In possessione Fegy vernek colonos 13, deserte 10
In possessione Pely colonos 7, inquilini 1, deserte 1
In possessione Ko Telek colonos 2, inquilinos 1, deserte 3
In possessione Kis Keves colonos 20, inquilinos 3
In possessione Atany colonos numero 7
In possessione Kiraly Teleke et comitatu Szabolcsiensis subditi numero 4, taxam

solventes quotannis imperialis 2
In possessione Varhany sessiones medie 3, deserte 3.
Anno 1672
Sigismundi Csomakozy
In possessione Tatarfalva curia nobilitaris cum appertinentiis omnibus agris et
pratis subditi ibidem integre sessionis colonis numero 11, dimidie sessionis 18,
libertini numero 2
In possessione Lazar colonis sessionis numero 4, deserte numero 3, allodium
simplex cum agris cubulos 73, pratis 1 curris foeni.
In possessione Darocz subditi numero 3.
In possessione Homok colonis numero 1, inquilini numero 1
In possessione Kokenyesd medie sessionis numero 5, deserte numero 3
In possessione Turcz valachi colonis numero 1
In possessione Halmi inquilini numero 2
In possessione Lipo coloni numero 25, inquilini 3, deserte 9
In possessione Borhida colonos 5, inquilini 6, deserte 6
In Kocz colonos dimidie 1, inquilini 2
In Iloba colonos dimidie 2, inquilini 5, deserte 4
In Sebes Patak colonos 2, inquilini 3, deserte 3, vineae numero 2
Anno 1672
Balthasaris Ujvarii
In Egri bona cum curia et appertinentiis
In Kis Remethe colonos numero 1
In possessione Kanyahaza inquilini 4
In possessione Batar dimidie colonos numero 1
Georgii Bigye
In possessione Kote domus nobilitaris cum suis requisitis agro cubulos 1, integro
uno et medio colonos deserte 1
In possessione Cseke colonos sessione medio 2
In Szinyervarallya vineola una vasis numero 1
Anno 1672
Georgy Kemetsey Amnistiatis
In possessione Cseke domus nobilitaris simplex cum allodio agris cubulos 30,
pratis 12 currus foeni. Subditi medio sessionis 7 inquilinarae numero 3
In possessione Vasvary allodium cum suis pertinentiis
Anno 1672+ (a.i.t)

Georgy Korossy Amnistiatis
In oppido Gyarmath curia nobilitaris cum pertinentiis agris cubulos 50, pratis 3,
currus foeni et colonos dimidie sessionis 2
In possessioneTolpes colonos medie 3, libertinis 1, deserte medie numero 1
In possessione Jako et comitatu de Szabolcs sessionis medie numero 2, deserte
numero 1
In possessione Kisar dimidie colonos 2
In possessione Uszka dimidie colonos 1
In possessione Milota dimidie sessionis numero 1
Anno 1672
Gabrielis Kende
In possesione Cseke domus nobilitaris lignea bene accomoda cum pertinentiis et
agris cubulos 226, pratis numero 60 curris foeni, vinea dantur numero 4 pro cubulos
(?) vini 162. Subditi in dicta possessione Cseke dimidie sessionis 30, quartam 2,
inquilini numero 1, libertini 3, deserte 3.
In possessione Rehtelek integra colonos 8, dimidie 9
In possessione Nagy Szekeres integra colonos numero 13, dimidie numero 3,
deserte 17, insimul 33, curia eiusdem nobilitaris cum pertinentiis et agris cubulos
112, pratis 60 currus foeni
In possessione Korod integrae sessionis 1, media 20, deserta numero 2
In possessione Csecse sessionis medie 2, inquilini 1, deserte 2
In possessione Kolebe sessiones integra numero 1
In possessione Milota dimidie colonos 1, deserte 2
In possessionis Nagy Musay sessionis medie 1, vineae cultae numero 5, deserte
numero 2
In possessione Hadasz curia cum suis pertinentiis inqua habitat dimiduis colonus
In possessione Encsencs colonos integra sessionis numero 11, inquilini 1, deserta 8,
agri domini terrestris dantur cubulos 40
In possessione Filesd colonos integra 2, medie 3, deserte 1
Anno 1670
Martini Kende Amnistiati
In possessione Fulpes domus nobilitaris cum suis pertinentiis et agris cubulos 66
coloni habebantur dimidii numero 4, inquilini numero 2
In possessione Csecse dimidii colonos numero 8
In possessione Tunyogh dimidie colonos numero 5, deserte sessionis integre
numero 2
In possessione Nagyar dimidia sessione numero 3 ½
In Eokoritti colonos numero 2
Anno 1670+
Francisci Debreczeny Amnistiati
In possessione Lazar domus nobilitaris cum suis requisitis et agris cubulos 95,
coloni integra sessionis numero 3, dimidie 3, deserte 3
In puszta Darocz integrae sessiones numero 3, deserte integrae numero 1, dimidie
numero 2
In possessione Homok integra colonos numero 2, dimidie numero 1, deserte
integre 3, dimidie numero 1
In possessione Ombod sessionis integrae numero 30, dimidie numero 2, deserte
numero 2
In possessione Amacz integre colonos 19, dimidie 2, deserte integre 21, dimidie 2
In praedio Palfalva domus nobilitaris lignea cum universis suis pertinentiis
In fluvio Szamos una mola unius rotae
In oppido Szathmar una domus habetur cum vinea una sed deserte
Anno 1672
Francisci Galfy+Amnistiatis
In possessione Attya curia nobilitaris cum suis pertinentiis terrae et pratis coloni
ibidem integris sessionis 1, dimidie numero 5, deserte numero 1.
In Botpalad una dimidie inquilini 1, quartalia 1
In puszta Darocz dimidie colonis numero 1
In Parlagh sessiones dimidie 1
In Ujvaros sessiones integres numero 1, inquilini numero 1
In Rakos sessionis dimidie 1
In Kanyahaza inquilini numero 1
In possessione Tartocz quartalia sessiones 2
Anno 1670
Francisci Darvay
In possesione Krasso curia nobilitaris cum agris et pratis et vineis 2 in promon-
thorio Appajensis pro vasis vini numero 7, coloni ibidem integres sessionis numero
2, dimidie 9, deserte numero 13.
In Nagy Kocs sessiones medie numero 3
In Kis Kocs sessiones medie numero 1
In Berencze sessiones medie numero 2
Anno 1672
Ladislai Gyulaffy+Amnistiati
In castello Rosaly certa portio domus itidem duae extra castellum cum horto uno.
Subditi in possessione Rosaly integre sessione numero 2, dimidie numero 2
In possessione Tisztabergh sessiones integre dimidie 12, quartalia 1, deserte 2 item

curia nobilitarus cum suis pertinentiis.
In possessione Csaholy sessiones medie 1, et molendini portio
In possessione Kisnameny sessiones medie 1
In possessione Mecs Tetek sessiones medie 1
In possessione Nagy Hodos integra sessiones 1, media 1
In possessione Garbocz sessio deserte 1
In possessione Fekete patak sessionis media 1
In possessione Adorjan sessione media 7, deserte 2
In possessione Berend sessione media 1
In possessione Nagy Batad sessiones quartalia 1
In possessione Komjad medie sessiones 2
In possessione Felso Karaszto sessione quartalia 1
In possessione Fekete patak sessiones quartalia 1
In possessione Nagy ar medie sessiones 33, deserte 10
In fluvio Thar duarum rotarum, altera in fluvio Cser unius rota
In possessione Kis ar sessiones medie numero 1
In possessione Tunyogh sessione integre 1
In possessione Maracs sessiones integre 1, dimidie numero 7
In possessione Naprad medie sessiones 16, deserte colonos 11; hic habetur domini
terrestris curia nobilitaris cum suis pertinentiis
In oppido Gyarmath inquilini 3.
Anno 1672
Ioannis Decsey
In possessione Keresztur sessiones quartalia 2
In possessiones Mattyfalva sessiones tertiarum 1
Anno 1672
Danielis Pap+
In oppido Szathmar domus nobilitaris lignea ad quam pertinent vineae in promon-
thorio Erdodiensis numero 13, pro ferentes tempores fertili cubulos vini numero
800.
f. 7
In possessione Hirip integra sessionis numero 3, dimidie 6, deserte 3, prata curris
foeni numero 10.
In possessione Kisnameny sessiones integre numero 3
In possessione Majteny sessiones colonis numero 1, deserte 4.
Ladislai Bagossy
In possessione Bagos curia nobilitaris cum suis appertinentiis subditi in dicta
possessione Bagos seu medie 19, tertiarum 1, deserte 6
In possessione Krasso integre sessiones 1, medie 3, inquilini numero 1, deserte 2.
Vinea in promonthorio Appajensis 1, cubulos vini numero 50.
Georgii Kemetsey Amnistiatis

In possessione Cseke domus nobilitaris cum requisitis et subditis itidem medie
sessiones 7, quartalium 2
Anno 1672
Francisci Sandorhazy
In possessione Danyad curia nobilitaris cum suis pertinentiis subditi ibidem integre
sessione 2, deserte numero 1
In possessione Eokorito sessiones integre 2, deserte 2
In possessione Kisnameny sessiones integre 2
Anno 1672
Georgii Toldy Amnistiatis
In possessione Remete Mezo allodium cum suis pertinentiis agris cubulos 170,
pratis 40 currum foeni, subditi ibidem integre sessiones 2, medie 4, quartalia 69,
deserte numero 25.
In possessione Kis Beleske curia nobilitaris cum allodio, agris cubulos 112, pratis,
hortis 24. Ibidem sunt coloni integre sessiones 1, dimidie 1, deserte 1
In possessione Balatafalva sessiones quartalia numero 29, inquilini numero 1,
colonis numero 1.
In possessione Mehtelek dimidie colonis 2, quartalia 2.
In possessione Feketepatak colonis 1, dimidie numero 3
In Gacsaty integre sessiones numero 1, dimidie numero 1
In Attya sessiones dimidie numero 2.
In Kis Nameny coloni dimidie 2
f.8
In Kis Szekeres integre sessiones 1, dimidie 2
In Kis Gocz integre sessiones 1, deserte 1.
In Nagy Gocz colonos dimidie 2, deserte 2.
In Szaros Beregh sessiones quartalia numero 1
In Nagy Hodos dimidie colonos numero 1
In Vamos Oroszy sessiones quartalia numero 1
In Csakolcz unus dimido colonos et libertini numero 1
In Nagy Balad dimidie sessiones numero 2, inquilini numero 1
In Zajta dimidie colonos numero 1
In Nagy Peteszke deserte numero 2

In Tisza Beez dimidie sessiones colonorum 7
In Nagy Komiathi colonos integre numero 12, deserte numero 1
In Felso Karaszlo sessiones inquilini numero 1
In Csebe integre sessiones 2, dimidie 2, deserte 2
In Parasznia integre sessiones numero 2.
In Ilke integre sessiones numero 3, dimidie 1, deserte numero 3.
In Genicze integre sessiones numero 2
In Szalka deserte integre numero 3
In Abrany deserte sessiones numero 10
In Palhaza deserte numero 3
In Samsony numero 3 deserte
In Parlagh deserte numero 4
In Hadasz deserte numero 7 cum jugeris 50 cubulos 100.
In Csaholy deserte numero 12
In Kososd deserte numero 3
In Tunyogh deserte numero 1
Anno 1670
Francisci Ispan
In possesione Penighe curia nobilitaris cum omnibus pertinentiis, allodio, stabulis,
horreo, hortis, agris numero 152 pro cubulos 230, pratis numero 6 pro curris foeni.
Horto vitifero 12 vasum vini, coloni sunt integre sessiones numero 35, dimidie
numero 8, deserte integre numero 14, dimidie numero 9, zingari numero 3.
In possessione Komoro dimidie sessiones colonis numero 1, et mola duarum
rotarum in fluvio Thur.
Praedium Szakoly ubi agri cubulos 60, prata curris foeni numero 16.
f.9
Anno 1673+
Benedicti Seredj+Amnistiatis
In possessione Sarkoz Ujlak allodium cum agris 240 in 60 agris horreis seminari ....
cubulos 140, pratis 30 curruum foeni, colonis integre sessiones numero 9, inquilini
numero 8.
In possessione Adorjan inquilini 2, molendinum unius rotae.
In possesione Darach curia nobilitaris cum allodiis hortis, pratis numero 2, agris
cubulos 116, aliisque appertinentiis molendinum est duarum rotarum coloni
integre sessiones 24, inquilini 12, deserte 18
In possessione Csaszlo integre sessiones 2, inquilini 3
In Ures inquilini numero 2, agri allodiales numero 17.
In Kazar inquilini numero 1
In Udvary colonis integre numero 1, deserte numero 2

In Szamosegh colonis integre numero 3, inquilini numero 11, deserte 5, portio
molae unius
In Berend colonis integre numero 1, inquilini numero 4
In Domahida integre sessiones 4, inquilini 4, allodium deserte cum agris 80 et
pratis 100 currus foeni.
In possessione Vasvary dimidie colonis numero 2, agri cubulos 60, prata 4, currus
foeni
In civitate Szathmar domus una et vinea numero 1.
In Homok coloni numero 2
In Korod coloni numero 2
In Remete dimidio sessiones numero 9
In Kanyahaza colonos numero 1
In Pallag inquilini numero 1
In Ujvaros dimidie sessiones numero 4, inquilini numero 1
In Thurockonya dimidie sessiones numero 1
In Gyulvesz deserte numero 2
In Baghos deserte numero 1
In Vada deserte numero ad quas agri 25
Praedium Nagy Ladany aliquot advenae Rutheni ceperunt caetere et habitare illud
praedium habet bonam sylvam et campum vicinum Szathmarino.
Anno 1673
Sophiae Segnyey uxoris Ladislai Farkas
In possessione Rosaly curria nobilitaris cum susi pertinentiis et agris cubulos
numero 82, pratis numero 40 currus foeni coloni me pertinentes sunt:
In dicta Rosaly integre sessiones numero 1
f.10
In Zajta integre sessiones numero deserte medio numero 1
In Mihtelek dimidie sessiones numero 1
In Gaczaly integre sessiones numero 1, quartalium numero 2, trium quartalium
numero 1, deserte 2
In fluvio Tur molae una pars 3 lapidum
In Kisszekeres integre sessionis numero 1, desertum numero 1
In Gyarmath sessiones integres numero 1, deserte numero 3
In Vamos Orosy dimidio colonos numero 2
In Kis Gocz sessiones integras 1, deserte dimidio numero 1
In Dacso dimidie sessiones numero 1
In Tiha Becz integre sessiones numero dimidio 3, inquilini 2
In Nagy Palad dimidie sessiones numero 1
In Nagyhodos integre sessiones numero 1, dimidie numero 1
In Kis ar dimidie sessiones numero 1

In Nagy Komiath integre sessionis 1, dimidio numero 1
Comes Stephanus Csaky pro mille florenis oppignoravit Ladislao Farkas in oppido
Csenger colonis integre sessiones numero 3
In Csenger Janosy colonum unum
In Kisnameny 4, colonos quos omnes comitis Csaki provisor Beczentis in rationem
domini sui reaccaparit
Habebat et in sequentibus locis successionem Farkas Laszlo
In Milota sessiones deserte numero 1
In Bott palad sessiones deserte numero 1
In Puszta Darocz sessiones numero 1
In Garbocz sessiones numero 1
In Mand sessiones numero 1
In Szarozbereg numero 1
In Paczaly numero 1. In his scriptis pagis existentes pro successione sessiones
communes sunt cum reliquis compossessoribus.
Anno 1673
Uxoris Francisci Kende
In possessione Kale curia nobilitaris lignea scandularis cum agris 42, pratis et aliis
pertinentiis coloni sunt ibidem integra sessiones numero 3
In Szent Márton integra sessionis 4, dimide 4
In Udvary integra sessiones 5, dimidie numero 1
In Oroszfalu integra sessiones 3, dimidie numero 2
f. 11
In Veres Marth integra sessiones 2, dimidie numero 2
In Geres integra sessiones numero 9
In Remethe dimidie sessiones 17, quartalia numero 1
In Lekencze dimidie sessiones 2
In Komorzan sessiones dimidie 2
In Tartocz sessiones dimidie 1
In Bujahaza integra sessiones deserte numero 2
In Ujvaros deserte sessiones integre numero 2
In Kanyahaza deserte sessiones integre numero 1
In Piskaros inquilini sessiones numero 3
In promonthorio Szathmar vinea 1, sed valde inculta
In colle Remetensi 3 vineae, in Sarkozyensi colle una magna vinea
Anno 1673
Samuelis Ieney
In possessione Vasvary curia nobilitaris deserta cum agris 12 cubulos, pratis 17
currus foeni
In Ujvaros integre sessionis 1, dimidie 1
In Borhida dimidie sessiones numero 2
Joannis Kende +amnistiatis

In Danyad curia nobilitaris cum pertinentis et agris cubulos 30 coloni ibidem
integre sessionis numero 1, dimidie numero 2
In Rapold dimidie sessionis numero 1
In Eokorito dimidie sessionis numero 7
Anno 1672
Ioannis Sulyok
In possessione Csenger curia nobilitaris cum suis requisitis, agris cubulos 45, pratis
25 currus foeni, coloni ibidem dimidie sessionis numero 9, deserte numero 2
In possessione Ujfalu integre sessionis 1, medie 1, deserte numero 1
In possessione Nyirmedgyes dimidie sessiones 2, deserte etiam 2.
In possessione Janosy dimidie sessionis numero 2, deserte numero 1.
In possessione Somkut curia nobilitaris cum agris cubulos 66, pratis 50 currus
foeni in promonthorio eodem vinea 1, vasorum vini numero 3
Molendini in fluvio Thur pars media
f. 12
In possessione Padpalad dimidie sessiones numero 3
In possessione Kispalad dimidie sessionis 1, deserte numero 1
In possessione Oroszi dimidie sessionis 2.
In possessione Relete sessionis colonorum populose numero 4.
Anno 1673
Andrea Kende
In possessione Filpes curia nobilitaris cum praedio 1 et aliis appertinentiis terrarum
arabilium sunt jugera circiter numero 45. Prata pro currubus foeni circiter numero
100 coloni huc pertinentes sunt in dicta possessione Filpes dimidie sessiones
numero 5, deserte dimidie 3
In possessione Darocz dimidie sessiones numero 2
In possessione Gyarmath integra sessione numero 1, dimidie numero 3, deserte
dimidie numero 4
In possessione Istvandi curia nobilitaris bona cum mola 4 lapidarum habebatur
colonis integre sessionis 2, dimidie numero 12
In possessione Korod integre sessionis numero 1, dimidie 13, deserte numero3.
Anno 1674
Possessio Berencze olim per magnificem Franciscum Redej ad scholam
Szhatmariensis collata ubi sunt coloni integre sessionis 19 trium quartalia 4,
dimidie 25.
Mola Annae Samusy cuius census annualis florenis 9.
FORTUNA BREVIS: DESTINIES AND WARRANTIES

IN 1674 IN SATU MARE COUNTY
Abstract
This article is built around the analysis of a document, Conscriptio bonorum in comi-
tatu Sathmari annis 1670, 71, 72, 73, 74 confiscatorum, which contains detailed information
on the confiscated proprieties of various noble families from Satu Mare County. It is an inter-
esting and valuable historical sources that reflects the events that followed the signing of the
peace treaty of Vasvár in 1664, between the Habsburgs and the Ottomans. The rebellion of
the Hungarian nobility, supported to a certain extent by the ruling prince of Transylvania,
led to a series of repressive measures taken by Habsburg authorities, including confisca-
tion of land proprieties. This document shows the extent of this repressive measures in the
particular case of Satu Mare County, bringing thus valuable information on the economic,
social and political history of Transylvania and Royal Hungary in the second half of the
17th century.
“PROVINZIALNACHRICHTEN” –
RELATĂRILE UNUI ZIAR VIENEZ DESPRE
RĂSCOALA LUI HOREA (1784–1785)
Costin Feneșan*
Cuvinte cheie: Horea, Transilvania, “Provinzialnachrichten”, “Siebenbürger

Zeitung”, “Wiener Zeitung”
Keywords: Horea, Transylvania, “Provinzialnachrichten”, “Siebenbürger Zeitung”,
“Wiener Zeitung”
Apariția presei periodice în Europa occidentală (Anglia, Franța, Țările de

Jos) în prima jumătate a secolului al XVII-lea a însemnat un pas uriaș pentru
mediatizarea știrilor, în mod cu totul deosebit a celor de interes politico-militar,
pătrunderea lor în cercuri mult mai largi decât cele rezervate aproape exclusiv
persoanelor aflate la conducere. Impactul puternic al știrilor de presă, dirijate
fără îndoială de cei interesați în propagarea unor orientări bine țintite, a deter-
minat începând cu secolului al XVIII-lea o înmulțire considerabilă a organelor
de presă, care erau mai totdeauna canale de comunicare folosite de oficialitatea
de stat. Astfel, în 1704 a apărut la Viena “Wienerisches Diarium”/ “Wienerische
Zeitung” – “Wiener Zeitung” de mai târziu – ca oficios al Curții de la Viena și al
intereselor monarhiei habsburgice. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
în Imperiul habsburgic a fost înregistrată, pe lângă acest ziar central, apariția
unor gazete provinciale (de exemplu “Pressburger Zeitung”, în 1764), menite
să acopere dorința de informare a unui număr crescând de cititori din cele
mai diverse medii. Selectarea și prezentarea informațiilor a fost determinată,
pe de o parte, de cerințele politicii oficiale a statului, pe de alta de interesul/
preferințele publicului căruia i se adresau. Ca izvor istoric, aceste organe de
presă n-au adus neapărat un plus de informații față de cele obținute din alte
surse (de ex. din corespondența particulară), dar i-au oferit cititorului date care
au implicat o relație, o luare de atitudine a acestuia față de cele relatate. Mai
mult, știrile din presa monarhiei habsburgice le-au pus la dispoziție diploma-
ților acreditați la Viena informații pe care aceștia s-au grăbit să le transmită
Cercetător independent, București, e-mail: costinfenesan@yahoo.com

*
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
146 |‌ Costin Feneșan
cancelariilor de acasă, cel mai adesea însoțite de comentarii proprii. Pe de altă

parte, relatările apărute în ziarele de la Viena și din alte centre ale monarhiei
habsburgice au constituit o sursă esențială pentru organele de presă din alte
state ale Europei, știrile lor fiind preluate cel mai adesea tale-quale. Având în
vedere contextul în care au fost redactate știrile de presă, care se subordonau
aproape fără de excepție intereselor de stat, se impune evaluarea lor critică atât
pentru a desluși motivația lor uneori străvezie cât și pentru a rectifica inexac-
titățile lor, uneori de-a dreptul fanteziste dar nicidecum de neexplicat. Chiar
dacă cenzura fusese desființată în monarhia habsburgică, cel puțin oficial, în
1781, controlul de multe ori deloc subtil asupra organelor de presă a rămas o
realitate constantă până la revoluția din 1848.1 Răscoala țăranilor români din
Transilvania izbucnită în toamna târzie a anului 1784 a fost, prin amploarea și
implicațiile ei, un eveniment care și-a aflat în mod firesc o reflectare consistentă
nu numai în presa din monarhia habsburgică, atât centrală cât și provincială,
ci deopotrivă în cea din întreaga Europă.2 Prima știre de presă care s-a referit
la ridicarea antinobiliară a românilor transilvăneni, declanșată în primele zile
ale lunii noiembrie 1784, a apărut abia în ediția din 22 noiembrie 1784 (nr.
94) a ziarului sibian “Siebenbürger Zeitung”3, în vreme ce “Wiener Zeitung”
a fost primul ziar din capitala Imperiului care a adus la cunoștința cititorilor
săi (în nr. 95 din 27 noiembrie 1784)4 evenimentele grave care se desfășurau în
Transilvania. Anunțarea târzie a răscoalei este de explicat prin deruta, confuzia
și, deopotrivă, indecizia care au dominat pe atunci atât la Sibiu5 cât și la Viena.
1
Hans Wagner, “Die Zensur in der Habsburger Monarchie (1750–1810),” în Gerda Mraz, ed.,
Joseph Haydn in seiner Zeit (Eisenstadt: Amt der Burgenländischen Landesregierung, 1982),
211–220.
2
Relatările presei din monarhia habsburgică și din Europa au fost publicate în Izvoarele
răscoalei lui Horea, sub coord. Ștefan Pascu, seria B: Izvoare narative, vol. III: Presă, broșuri
1784–1785, N. Edroiu, L. Gyémánt, V. Wollmann, E.Selecká-Mârza, eds. (București: Editura
Academiei Române, 1984). Contribuții ulterioare se datoresc lui Eugen Glück, “Din răsunetul
răscoalei populare din 1784 în presa suedeză și daneză,” Sargetia” XXV (1992–1994): 391–393 și
Izvoare istorice suedeze privind răscoala lui Horea (1784–1785), G. Cristea, N. Edroiu, eds. (Cluj-
Napoca: Fundația Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, 2001), 107–178. În legătură
cu ecoul european al răscoalei românești din 1785, vezi Nicolae Edroiu, Răsunetul european
al răscoalei lui Horea (1784–1785) (Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1976), cu traducerea în limba
engleză Horea’s Uprising European Echoes, (București: Editura Academiei Române, 1984).
3
Izvoarele răscoalei lui Horea, 2.
4
Ibid., 24.
5
“Siebenbürger Zeitung” a început să apară ca bisăptămânal (cu ediții lunea și joia) la 2
ianuarie 1784. Redactorii săi erau profesorul Michael Lebrecht, Johann Karl Eder, pe atunci
director al Școlii normale romano-catolice din Sibiu și inspectorul școlar J.von Lerchenfeld, cu
toții apropiați atât de cercurile patriciatului săsesc cât și de cele ale oficialității habsburgice din
Transilvania, care își avea sediul în oraș, vezi Edroiu, Răsunetul european, 50–51.
“Provinzialnachrichten” – relatările unui ziar vienez despre Răscoala lui Horea (1784–1785) | 147
De aceea, primele știri au fost lapidare și confuze, situație destul de surprin-

zătoare având în vedere apropierea Sibiului de zona de desfășurare a răscoalei
și, implicit, posibilitățile mai lesnicioase de informare. Începând cu ultimele
zile ale lunii noiembrie 1784 relatările publicate de “Siebenbürger Zeitung”, cu
precădere din corespondențele pe care le primea din teritoriu, au fost urmate –
atât cu știri preluate din ziarul sibian cât și cu informații obținute din alte surse
– de cele trei ziare din Bratislava (“Pressburger Zeitung”, “Presspurské Nowiny”
și “A Magyar Hirmondó”). Acestea au constituit de altfel izvorul principal din
care și-a preluat știrile oficiosul “Wiener Zeitung”. Numai că acesta din urmă
s-a limitat să le ofere cititorilor săi informații cel mai adesea scurte, pe un ton
sec și oficial, fără să-și exprime, iar aceasta cu certitudine la cererea împăra-
tului Iosif al II-lea, atitudinea față de răscoala românească. Suveranul a dorit,
fără îndoială, să filtreze/ cenzureze cât mai riguros știrile despre răscoală, insis-
tând mai ales asupra prezentării măsurilor luate de autorități pentru restabilirea
liniștii, aceasta având în vedere mai ales circulația ziarului dincolo de hotarele
monarhiei habsburgice. Altfel, în vreme ce din paginile “Siebenbürger Zeitung”
poate fi cu greu sesizată atitudinea redactorilor și a corespondenților față de
evenimente, în relatările publicate de “Pressburger Zeitung” și de “Presspurské
Nowiny” – chiar dacă acestea păstrează o atitudine de loialitate de necontestat
față de autorități –, cititorii pot totuși desluși cu destulă ușurință caracterul real,
antinobiliar, al răscoalei românești din Transilvania. Pe de altă parte, “A Magyar
Hirmondó”, la care doi dintre cei trei redactori erau nobili, s-a remarcat, firește,
printr-o atitudine extrem de favorabilă nobilimii transilvănene și la fel de ostilă
românilor răsculați.6 Nu e mai puțin adevărat că și cenzura imperială, formal
desființată dar lucrând pe mai departe cu aceeași conștiinciozitate, a pus piedici
în calea presei la publicarea unor știri despre răscoala românească. Astfel, la 18
ianuarie 1785 tipograful, editorul și librarul sibian Martin Hochmeister, cel care
edita “Siebenbürger Zeitung”, i s-a plâns Guberniului Transilvaniei că îi fusese
interzisă publicarea unor anumite știri despre răscoală, fapt care îi produsese
mari pierderi: “În timpul tulburărilor din Transilvania tot publicul cititor de la
Viena s-a aruncat asupra ziarului [nostru], numai că deoarece la început nu era
mai nimic de citit în el iar mai târziu doar puțin, nu este de mirare că au fost
anulate multe abonamente”.7 Numai că publicul cititor din capitala Imperiului
habsburgic nu era avizat doar la oficiosul “Wiener Zeitung” și la ziarele germane
care îi veneau de la Sibiu și Bratislava. La Viena a apărut în acest timp, firește
tot cu binecuvântare imperială, un alt ziar, destinat mai cu seamă mediului
savant și artistic și deopotrivă celui economic – “Provinzialnachrichten aus den
Edroiu, Răsunetul europen, 59–63.

6
Emil Sigerus, Vom alten Hermannstadt, vol. 2 (Sibiu: Krafft & Drotleff, 1923), 39–40.
7
148 ‌| Costin Feneșan
kaiserlich-königlichen Staaten”.8 Ziarul, cu ediții bisăptămânale (miercurea și

sâmbăta), a apărut la Viena între 2 iulie 1782 și 27 iunie 1789. Până în 1787 i
s-a adăgat subtitlul “historisch-statistischen und gelehrten Inhalts” (cu conținut
istorico-statistic și savant), apoi, până la încetarea apariției, a figurat menți-
unea “über Statistik, Oekonomie, Handlung, Künste und Wissenschaften” (cu
privire la statistică, economie, comerț, arte și științe). Ziarul era editat și tipărit
de Johann Thomas Edler von Trattner (1717–1798), care fusese numit încă
în 1752 tipograf aulic (Hofbuchdrucker), el deținând la Viena, direct sau prin
interpuși, o adevărată poziție de monopol.9 Până în noiembrie 1783 redactor
al “Provinzialnachrichten” a fost Heinrich Wolfgang Behrisch (1744–1825),
urmat până la încetarea apariției ziarului de mult mai bine cunoscutul Johann
Friedrich Schmidt (1729–1791).10
Despre răscoala românilor transilvăneni sub conducerea lui Horea, Cloșca
și Crișan în “Provinzialnachrichten” au fost publicate nu mai puțin de 25 de
știri referitoare direct la evenimente sau legate în vreun fel de acestea. Relatările
ziarului vienez, unele foarte extinse, altele succinte, s-au întins pe o perioadă
de aproape nouă luni, de la 1 decembrie 1784 până la 24 septembrie 1785. În
mod firesc, frecvența cea mai mare a știrilor apărute în “Provinzialnachrichten”,
de obicei câte două prezențe pe săptămână, a fost înregistrată în perioada de
desfășurare a evenimentelor, până la represiunea răscoalei și executarea condu-
cătorilor. “Provinzialnachrichten” a însemnat pentru cititorii vienezi în orice
8
Am avut posibilitatea să consultăm ziarul datorită copiei digitalizate (ANNO/AustriaN
Newspapers Online) realizate de Österreichische Nationalbibliothek din Viena, unde se
păstrează colecția completă a “Pronvinzialnachrichten”. În istoriografia română doar Michael
Auner, Zur Geschichte des rumänischen Bauernaufstandes in Siebenbürgen 1784 (Sibiu: Krafft &
Drotleff, 1935), 28 și 33–34 a menționat știrile despre sinuciderea lui Crișan, respectiv informații
despre persoana lui Horea, pe care le-a preluat din două numere (cele din 9 februarie și 12 martie
1785) ale “Provinzialnachrichten”.
9
Cu privire la viața și activitatea lui Trattner, vezi Hermine Cloeter, Johann Thomas Trattner.
Ein Großunternehmer im Theresianischen Wien (Wien – Graz: Böhlau, 1952) și Peter R. Frank,
Johannes Frimmel, Buchwesen in Wien 1750–1850. Kommentiertes Verzeichnis der Buchdrucker,
Buchhändler und Verleger (Wiesbaden, Harrrassowitz, 2008), 198–200.
10
În legătură cu “Provinzialnachrichten”, vezi Österreichische retrospektive Bibliographie,
H. W. Lang, ed., Reihe 3: Österreichische Zeitschriften 1704–1945, Band 2: Helmut W. Lang,
Ladislau Lang, Wilma Buchinger, Bibliographie der österreichischen Zeitschriften 1704–1850
M–Z (München: K.G.Saur Verlag, 2006), 235–236. Despre Johann Friedrich Schmidt se știe că
a devenit în 1780 conducătorul tipografiei aulice și a librăriei Trattner, fiind până în noiembrie
1783 și redactor la “Wiener Zeitung”, după care a trecut la “Provinzialnachrichten”, vezi Kurt
Strasser, Die Wiener Presse in der Josephinischen Zeit (Viena: Verlag Notring der wissenschaftli-
chen Verbände Österreichs, 1962), 37 și 144. Schmidt a fost și mason, fiind membru al Ordinului
Iluminaților, vezi Hermann Schüttler, Die Mitglieder des Illuminatenordens 1776–1787/93
(München: Ars Una, 1991).
caz o sursă mai bogată de informații decât “Wiener Zeitung”, în care au apărut
doar nouă relatări despre răscoală. Oricum, vienezii au avut posibilitatea de a-și
întregi în mod substanțial informațiile despre ridicarea antinobiliară a româ-
nilor din Transilvania prin citirea ziarului sibian “Siebenbürger Zeitung” și a
celui german din Bratislava (“Pressburger Nachrichten”), surse din care – așa
cum se va putea constata – în “Provinzialnachrichten” s-a preluat copios, cuvânt
cu cuvânt. Cât privește decalajul de timp între știrile publicate de ziarul vienez
după preluarea acestora din “Siebenbürger Zeitung”, acesta se explică atât prin
durata drumului de la Sibiu la Viena (cam 5–6 zile), cât și datorită răgazului
necesar pregătirii pentru tipar. Chiar dacă redactorul Johann Friedrich Schmidt
era mason, având prin urmare o viziune evoluată asupra societății din Imperiu
și a problemelor ei, totuși “Provinzialnachrichten” s-a aliniat cuminte la atitu-
dinea fals-neutră, de prezentare seacă a știrilor referitoare la răscoala româ-
nească, fără a-și face cunoscută opinia în mod deschis, la fel cum au procedat de
altfel “Wiener Zeitung” și celelalte ziare de limbă germană din monarhia habs-
burgică. Așa cum am amintit, “Provinzialnachrichten” n-a publicat știri obți-
nute din surse proprii, ci a reprodus, cuvânt cu cuvânt, relatări apărute mai ales
în “Siebenbürger Zeitung”. În cele ce urmează prezentăm situația surselor din
care a preluat “Provinzialnachrichten” știrile referitoare la răscoala lui Horea.
Numărul și data de apariție Sursa din care a fost preluată știrea

în “Provinzialnachrichten”
nr. 96 din 1 decembrie 1784 “Wiener Zeitung”, nr. 95 din 27 noiembrie 1784
(Izvoarele răscoalei lui Horea, 24)
nr. 97 din 4 decembrie 1784 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 94 din 22 noiembrie 1784
(Izvoarele răscoalei lui Horea, 2–3)
nr. 99 din 11 decembrie 1784 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 95 din 25 noiembrie 1784
nr. 102 din 22 decembrie “Siebenbürger Zeitung”, nr. 98 din 6 decembrie 1784
1784 (Izvoarele răscoalei lui Horea, 7–8)
nr. 104 din 29 decembrie “Siebenbürger Zeitung”, nr. 100 din 13 decembrie
1784 1784 (Izvoarele răscoalei lui Horea, 9–10)
nr. 1 din 1 ianuarie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 99 din 9 decembrie 1784
nr. 2 din 5 ianuarie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 101 din 16 decembrie
1784 și nr. 102 din 20 decembrie 1784 (Izvoarele
răscoalei lui Horea, 10–12)
1784 (Izvoarele răscoalei lui Horea, 12)
Numărul și data de apariție Sursa din care a fost preluată știrea

în “Provinzialnachrichten”
1784 (Izvoarele răscoalei lui Horea, 12–14)
nr. 6 din 19 ianuarie 1785 “Wiener Zeitung”, nr. 5 din 15 ianuarie 1785
nr. 7 din 22 ianuarie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 2 din 6 ianuarie 1785
nr. 8 din 26 ianuarie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 3 din 9 ianuarie 1785
nr. 10 din 2 februarie 1785 nu s-a putut stabili sursa de presă
nr. 11 din 5 februarie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 7 din 24 ianuarie 1785
nr. 13 din 12 februarie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 8 din 27 ianuarie 1785
nr. 18 din 2 martie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 12 din 10 februarie 1785
nr. 21 din 12 martie 1785 “Wiener Zeitung”, nr. 19 din 5 martie 1785 (Izvoarele
răscoalei lui Horea, 26)
nr. 22 din 16 martie 1785 “Siebenbürger Zeitung”, nr. 17 din 28 februarie 1785
(Izvoarele răscoalei lui Horea, 20) și “Pressburger
Zeitung”, nr. 18 din 2 martie 1785 (Izvoarele răscoalei
lui Horea, 93)
nr. 24 din 23 martie 1785 “Wiener Zeitung”, nr. 22 din 16 martie 1785
nr. 38 din 11 mai 1785 nu s-a putut stabili sursa” de presă
nr. 39 din 14 mai 1785 nu s-a putut stabili sursa de presă
nr. 77 din 24 septembrie 1785 nu s-a putut stabili sursa de presă
Prin urmare, din totalul de 25 de știri publicate de “Provinzialnachrichten”

despre și în legătură cu răscoala românilor din Transilvania, un număr de 14,
adică 56%, au fost preluate tale-quale din “Siebenbürger Zeitung”11 (într-un caz
11
O dovadă suplimentară a faptului că “Provinzialnachrichten” a preluat tale-quale relată-
rile din “Siebenbürger Zeitung” este împrejurarea că, în numărul 104 din 29 decembrie 1784,
referindu-se la înlocuirea generalului Preiss cu generalul Fabris din fruntea Comandamentului
Militar al Transilvaniei, ziarul vienez a afirmat că anunțase această știre încă în numărul său
98, în care această informație însă nu apare. O găsim în schimb publicată în numărul 98 din 6
decembrie 1784 al “Siebenbürger Zeitung”.
știrea a fost completată cu o relatare din “Pressburger Zeitung”), alte patru rela-
tări, adică 16%, au fost reproduse din “Wiener Zeitung”, în vreme ce pentru șapte
știri, adică 28%, nu s-a putut stabili sursa de proveniență. În cele ce urmează
nu vom purcede la comentarea știrilor preluate de “Provinzialnachrichten” din
“Siebenbürger Zeitung” sau din “Wiener Zeitung”, o exegeză a acestora fiind
deja făcută.12 Ne vom opri doar la unele elemente care socotim că se cuvin rele-
vate. Astfel, preluând știrea ziarului sibian despre cuvântarea ținută credincio-
șilor săi la jumătatea lunii noiembrie 1784 de către Martin Arz, pastorul luteran
din Sebeș, credem că “Provinzialnachrichten” a reprodus-o tocmai datorită
mesajului acesteia, de luminare a poporului, cu referire specială la români,
prin educație și religie, ideal promovat cu toată convingerea de împăratul
Iosif al II-lea.13 Deloc întâmplătoare socotim că este și știrea preluată tot din
“Siebenbürger Zeitung”, din care un cititor vienez atent putea deduce caracterul
național al răscoalei românești din Transilvania, prin sugerarea destul de trans-
parentă a identității între nobili și unguri.14 “Provinzialnachrichten” n-a preluat
însă întotdeauna în întregime știrile publicate de “Siebenbürger Zeitung”.
Astfel, în ediția sa din 1 ianuarie 1785 ziarul vienez a publicat doar prima
parte din relatarea ziarului sibian referitoare la măsurile luate la Timișoara
de comisarul regal, contele Anton Jankovich, pentru a preveni extinderea
răscoalei românești în Banat și pentru combaterea acțiunilor tot mai îndrăz-
nețe ale lotrilor. În continuarea știrii, “Provinzialnachrichten” a publicat un
comentariu extrem de acid și o caracterizare nimicitoare a românilor, preluată
parcă din diatribele antiromânești ale lui “A Magyar Hirmondó”. Situația este
cu atât mai surprinzătoare cu cât până atunci ziarul vienez păstrase o certă
decență și se ferise de astfel de ieșiri. În ediția sa din 8 ianuarie 1785, după ce
a reprodus știrea preluată din “Siebenbürger Zeitung” cu privire la calmarea
situației din Transilvania, ziarul vienez a socotit totuși că era bine să ignore
fraza de încheiere: “Probabil că este primul semn, că aceștia [românii – n.n.]
se vor liniști într-adevăr încetul cu încetul”. Oare eliminarea acestei fraze nu
s-a datorat cumva faptului că “Provinzialnachrichten”, care apărea în capitala
Imperiului, împărtășea temerile persistând încă acolo cu privire la restabilirea
liniștii depline în Transilvania? În schimb în momentul în care a aflat prin
intermediul “Siebenbürger Zeitung” de încetarea completă a “tulburărilor” din
Transilvania odată cu prinderea lui Horea și Cloșca, ziarul vienez a socotit de
cuviință să adauge acestei știri propriul comentariu în ediția sa din 5 februarie
1785: “În urma prinderii lui Horea, tulburările din patria noastră au luat sfârșit
și, deși le-am putea relata abonaților noștri încă multe știri importante despre
12
Edroiu, Răsunetul european, 50–70.
13
“Provinzialnachrichten,” nr. 97 din 4 decembrie 1784.
14
“Provinzialnachrichten,” nr. 99 din 11 decembrie 1784.
aceste evenimente criminale, totuși ne vedem nevoiți să le aducem la cunoș-

tință, că nu o putem face. De aceea le cerem scuze domnilor noștri corespon-
denți”. Mențiunea mai din urmă vrea să le lase impresia cititorilor ziarului, că
acesta beneficiase de colaborarea unor corespondenți, în vreme ce sursa infor-
mațiilor era, de fapt, “Siebenbürger Zeitung”. La fel ca alte ziare ale vremii, nici
“Provinzialnachrichten” n-a fost imun la răspândirea unor știri de-a dreptul
din domeniul fanteziei. Astfel, dintr-o sursă pe care n-am reușit să o stabilim,
ziarul vienez a publicat în numărul său din 12 februarie 1785 știrea că Horea
ar fi reușit să evadeze din arestul de la Alba Iulia. Având informații întemeiate
pe alte relatări, “Provinzialnachrichten” s-a grăbit însă să dezmintă pe loc știrea
care, probabil, le va fi dat frisoane multora. De altfel, ziarul vienez a ținut ca,
în ediția sa din 19 februarie 1785, să-l dezavueze pe ziaristul de la “Pressburger
Zeitung”, care preluase din “Pester Intelligenzblat”, fără a o controla, știrea
neverosimilă despre refugierea lui Horea în Țara Românească.15 Tot în rândul
știrilor fanteziste preluate de “Provinzialnachrichten” dintr-o sursă încă obscură
s-a numărat cea din numărul din 11 mai 1785, potrivit căreia printre armele
confiscate după răscoală de la țărani cele mai multe ar fi fost puști turcești, fapt
care îndreptățea bănuiala că răsculații ar fi primit ajutor în taină de la turci.
Răspândirea acestui zvon în rândul opiniei publice din monarhie nu era deloc
întâmplătoare: războiul cu Poarta, “dușmanul ereditar”, era așteptat să izbuc-
nească în orice moment, iar stârnirea unui climat corespunzător de neîncre-
dere în vecinul duplicitar nu putea fi decât în beneficiul politicii imperiale. În
fine, în ediția sa din 24 septembrie 1785, ziarul vienez le-a oferit cititorilor săi
– dintr-o sursă pe care nu am reușit să o stabilim16 – știrea senzațională că 36
dintre răsculații întemnițați în cazematele de la Alba Iulia ar fi reușit să evadeze
după ce săpaseră un tunel până la șanțul cetății. În mod cu totul surprinzător,
“Provinzialnachrichten” nu a publicat însă nicio știre despre Patenta de desfiin-
țare a iobăgiei (22 august 1785), cu toate că “Wiener Zeitung” (în numărul său
din 7 septembrie 1785) și mai apoi “Siebenbürger Zeitung” (în numărul său din
19 septembrie 1785) făcuseră public textul acesteia.
În legătură cu încrederea care se cuvenea acordată știrilor de presă, mai
ales datorită caracterului lor partizan, sunt cât se poate de relevante două opinii
provenind chiar din mediul jurnalistic. Astfel, în numărul 104 din 29 decembrie
1784, unul dintre redactorii lui “Pressburger Zeitung” a scris următoarele în
deplină cunoștință de cauză: “Zvonurile răspândite despre răscoala românilor
15
De altfel și “Siebenbürger Zeitung” a calificat încă din ediția sa din 3 februarie 1785 drept
“o greșeală grosolană” știrea răspândită de “Pester Intelligenzblatt”, vezi Izvoarele răscoalei lui
Horea, 57–58.
16
În “Siebenbürger Zeitung” ultimile știri despre răscoala românească din Transilvania,
respectiv despre urmările ei, au apărut în ediția din 8 august 1785.
de diferite gazete din afară sunt redate atât de contradictoriu, de cu totul eronat
și de ridicol, încât pentru a restabili adevărul trebuie să le sancționăm cu atât
mai mult, cu cât istoricului îi va fi și mai greu să aleagă din aceste știri contra-
dictorii, de cele mai multe ori inventate, faptele care s-au întâmplat cu adevărat.
Astfel, toate aceste gazete sunt pentru el cea mai proastă sursă. Ni se pare cu
totul de prisos să amintim toate știrile absurde care au fost tipărite. Ne-am atins
însă scopul dacă afirmăm, că abia a șasea parte a relatărilor despre răscoala
românilor are vreun temei, ba chiar și adevărul pe care îl cuprind este pus în
umbră de lucruri colaterale și de perifraze”.17 La fel de tranșant este și ziarul de
limbă slovacă “Presspurské Nowiny”, care afirmă următoarele în ediția sa din 1
ianuarie 1785: “Ceea ce scriu jurnaliștii provinciali despre această rebeliune a
românilor este doar o legendă zămislită, plină de diverse povești false și cara-
ghioase. Considerăm că este inutil să le comunicăm publicului, presupunând
că nici a șasea parte despre răscoala românilor din acele povești răspândite
nu se bazează pe adevăr, iar ceea ce ar părea în ele adevărat, fiind preluat în
atâtea rânduri și adăugând probleme laterale, se amestecă și își pierde sensul”.18
Judecata cea mai aspră și mai pertinentă i se datorează însă lui Jacques Pierre
Brissot (1754–1793), fruntașul girondin din timpul Revoluției Franceze, în
binecunoscuta sa filipică adresată în 1785 împăratului Iosif al II-lea (Seconde
lettre d’un défenseur du peuple à l’Empereur Joseph II sur son règlement concer-
nant l’émigration et principalement sur son révolte des Valaques, où l’on discute
à fond le droit de révolte du peuple): “Chiar și atunci când [gazetele] vorbesc
[despre răscoală] trebuie, oare, crezute? Nu sunt, oare, aceste gazete niște surse
corupte? Nu sunt, oare, în fiecare guvern vândute șefilor acestora, miniștrilor
lor? Nu au, oare, redactorii lor îmboldiți ordinul să treacă sub tăcere adevăru-
rile favorabile popoarelor, la fel și greșelile administrației? În fine, nu este asta,
oare, o nouă conspirație pentru a înșela posteritatea cu privire la evenimentele
din secolul prezent? ... Prin urmare, nu trebuie dată nici o crezare relatărilor
cel puțin suspecte ale gazetarilor cu privire la răscoala românilor. Greșelile lor,
nevolnicia lor au fost exagerate, rezistența le-a fost denaturată ca fiind un atac,
iar apărarea ca fiind un asasinat. Totul a fost bine calculat, totul a fost bine
17
Izvoarele răscoalei lui Horea, 88: Die in verschiedenen auswärtigen Blättern von dem
Wallachen-Aufstand verbreiteten Gerüchte sind so widersprechend, grundfalsch und lächerlich
angeführt worden, daß wir sie zur Steuer der Wahrheit hier umsomehr ahnden müssen, je schwerer
es dem Historiker wäre aus diesen widersprechenden, meistentheils erdichteten Nachrichten wahr-
haft geschehene Tatsachen zu sammeln, so wie überhaupt alle die Blätter die schlechteste Quelle für
ihn wären. Uns scheinet es hier ganz überflüssig alle ungreimte gedruckte Nachricht anzuführen.
Wir haben unsere Absicht erreicht wenn wir sagen, daß kaum der sechste Theil in jenen Berichten
vom Wallachen-Aufstande seinen Grund habe, selbst das Wahre in selben ist schon mit vielen
Nebendingen und Periphrasen verdunkelt worden.
18
Izvoarele răscoalei lui Horea, 53.
însăilat pentru a-i transforma în criminali și pentru a oferi o justificare acestori

“nobili” iluștri care îi tiranizau și administrației care se preta la vexațiunile lor”.19
Doar având în minte acest avertisment de acum mai bine de două secole, un
memento rămas de actualitate, va putea fi cumpănită cu dreptate contribuția
presei la cunoașterea marii mișcări sociale și naționale a românilor transilvă-
neni din 1784.
1
Siebenbürgen.
c) Bezähmung der gegen ihre Grundherren empörten Wallachen
Die rohen Wallachen, welche sich im Hunyader Komitate seit dem 1ten
vorigen Monats zusammengerottet und mehrere Gewaltthätigkeiten und
Verheerungen gegen die Edelleute, ihre Grundherren, und alles Eigenthum
derselben verübet, auch in die benachbarten ungarischen Gespannschaften
selbst Einfälle gewagt hatten, sind den neuesten Nachrichten zufolge durch die
k.k. Truppen, welche gegen sie angerückt sind, bereits zu Paaren getrieben und
zur Ruhe gebracht worden. Des Kaisers Majestät haben den Grafen Jankowitz
und den General Papilla als Bevollmächtigte dahin gesandt, um über das
Vergangene eine genaue Untersuchung anzustellen, die Schuldigen bestraffen
und alles Nöthige zu verfügen um Ruhe, Ordnung und Sicherheit auf einen
dauerhaften Fuß herzustellen.
“Provinzialnachrichten“, nr. 96 din 1 decembrie 1784, 696.
Traducere
Transilvania.
c) Înfrânarea românilor care s-au revoltat împotriva stăpânilor lor de pământ
Potrivit cu știrile cele mai recente, românii neciopliți care s-au înhăitat în
comitatul Hunedoara începând cu ziua de întâi ale lunii trecute [noiembrie] și
au comis mai multe acte de violență și jafuri împotriva nobililor, stăpânii lor
de pământ, precum și împotriva a tot ceea ce le aparține acestora, ba încume-
tându-se să atace și în comitatele învecinate din Ungaria, au fost deja puși pe
19
Izvoarele răscoalei lui Horea, 416: Et quand elles en parleroient, devroient-elles etre crus? Ces
gazettes ne sont-elles pas des sources corrompues? Ne sont-elles pas dans chaque gouvernement
vendues à ces chefs, à ses Ministres? Leurs redacteurs coudoiés, n’ont-ils pas ordre de taire les verités
favorables aux peuples, comme les fautes de l’administration? N’est-ce pas, enfin, une nouvelle con-
spiration pour tromper la postérité sur les événemens du siècle présent?… On ne doit donc ajouter
aucune foi aux récits au moins suspects des gazetiers dans l’insurrection des Valaques. On aura
exagéré leur fautes, leur misère, travesti leur résistance en attaque, leur défense en assassinats. On
aura donc tout calculé, tout bien combiné pour les rendre criminels et pour justifier ces illustres
«nobles» qui les tyrannisoient et l’administration qui se pretoit à leurs vexations.
fugă în mare număr de trupele cezaro-crăiești pornite asupra lor. Maiestatea

Sa împăratul i-a trimis acolo ca împuterniciți pe contele Jankovich și pe gene-
ralul Papilla pentru a cerceta cu exactitate ceea ce s-a întâmplat, a-i pedepsi pe
vinovați și a dispune tot ceea ce este necesar în vederea restabilirii de durată a
liniștii, ordinii și siguranței.
2
Siebenbürgen. Nähere Nachrichten von den gegen ihre Grundherren empörten
Wallachen
Zu Anfang vorigen Monats haben in dem vorigen Zarander Komitat
einige zu der fiskalischen Bergherrschaft Topanfalwa gehörige wallachische
Unterthanen einen plötzlichen Aufruhr erreget. Dieser breitete sich bald auf
mehrere Dörfer aus und das Volk ging in seiner Verblendung so weit, daß es,
ehe noch Gegenanstalten gemacht werden konnten, viele Edelleute getödtet und
mißhandelt und ihre Sitze und Habschaften ausgeplündert und verheeret hat.
Doch ist, sobald einige Soldaten herbeyrücken konnten und die benachbarte
Edelleute sich von ihrem ersten Schrecken erholet, ihren Ausschweifungen,
wozu besonders Ziel und Maaß gesetzet worden, die Ermahnung der sie eines
besser belehrenden Popen und die von deren hohen Landesstelle erlassenen
Patentalien vieles beygetragen haben, so daß sich die mehresten wieder zu
ihrem Geschäfte und Arbeit begeben haben. Die wenige aber, die sich in unzu-
dringliche Gebürge geflüchtet, sind bereits von allen Seiten so eingeschlossen,
daß sie ebenfalls bald auf den nämlichen Wegen wieder zur Ruhe gebracht
werden.
Müllbach, vom 14ten November. Ihnen (schreibt der Herr Korrespondent
in einem Tone voll Bewegung), Ihnen werden die traurigen Scenen, welche die
Empörung in den westlichen Theilen von Siebenbürgen bis itzt allenthalben
eröffnet hat, nicht unbekannt seyn. Ich will sie dahero nicht mit Wiederholung
der schröcklichen Auftritte, für welchen die Natur schaudert, aufs neue beun-
ruhigen. Allein dafür melde ich ihnen eine der schönsten Handlungen, welche
sie allen Biedermännern bekannt zu machen die Güte haben wollen.
Heute trat der evangelische Pfarrer in Müllbach, Herr Arz, ein Mann
dessen herrlicher Karakter und dessen schöne Seele sich die Hochachtung
und Liebe aller Rechtschaffenen erwirbt, als Redner auf und hielt, nach einer
kurzen Uebersicht der traurigen Lage Siebenbürgens in welcher sich dasselbe
jetzt befindet, eine Rede voll Salbung über die Pflichtmäßigkeit getreuer
Unterthanen Josephs, sich durch einen männlichen Karakter, durch Treue
gegen ihren rechtmäßigen Fürsten, besonders bey der jetzigen schrecklichen
Empörung auszuzeichnen. Der vortreffliche Mann hatte seine Absicht nicht
verfehlt. Alles war bey dieser schönen Rede voll Gefühl und man sahe deutlich
auf den Gesichtern aller Zuhörer Muth und Bereitwilligkeit dem geliebten
Lehrer zu folgen. Man konnte leicht abnehmen wie viele Bewegungsgründe
hergenommen aus der Geschichte ihrer den Fürsten getreuen Vorfahren, aus
dem Verhältnisse des Unterthanen gegen den Landesfürsten, aus dem allge-
meinen daraus erwachsenden Wohl, aus den vortrefflichen Vorschriften der
Religion ausrichten können. Man sah Entschlossenheit alles zu wagen, alles zu
opfern, nur den Namen getreuer Sachsen nicht. Diesem allen fügte der würdige
Mann eine nöthige Warnung bey, diese Rebellen nicht so sehr zu hassen als viel-
mehr zu bedauren, indem sie, von Bösewichtern verführt, nur Werkzeuge des
ausgebreiteten Verderbens wären. Ein Volk, das beynahe ohne Unterricht, ohne
Schulen, ohne Religion lebt und sich vom Vieh oft nur durch die Organisation
unterscheidet, vermindert die Moralität der entsetzlichen Handlung. Man muß
sie zu Menschen machen, um sie als Menschen behandeln zu können.
“Provinzialnachrichten“, nr. 97 din 4 decembrie 1784, 710-711.
Traducere
Transilvania. Știri mai amănunțite despre românii care s-au revoltat împo-
triva stăpânilor lor de pământ
La începutul lunii trecute [noiembrie] mai mulți supuși români, care țin de
domeniul fiscal minier Câmpeni din fostul comitat al Zărandului, au dezlăn-
țuit pe neașteptate o răscoală. Aceasta s-a extins curând în mai multe sate, iar
poporul a purces atât de departe cu orbirea sa încât, înainte de a se fi putut lua
măsuri împotriva lui, a ucis și a maltratat numeroși nobili, le-a jefuit și pustiit
casele și bunurile. Numai că, îndată ce s-au putut apropia mai mulți soldați, iar
nobilii din vecinătate și-au venit în fire din frica pe care au tras-o la început,
exceselor li s-a pus capăt, lucru la care au contribuit mai ales apelurile popilor,
care îi îndemnau [pe răsculați] la liniște, și patentele emise de înalta autoritate
a țării [Guberniul], acestea determinând cea mai mare parte a lor [a răscula-
ților] să revină iarăși la treburile și la munca lor. Cei puțini, care s-au refugiat în
munții de nepătruns, sunt însă încercuiți din toate părțile în așa fel, încât vor fi
readuși la liniște, la rândul lor, pe aceeași cale.
Sebeș, la 14 noiembrie. Dumneavoastră (scrie domnul corespondent pe
un ton plin de de emoție), Dumneavoastră nu vă vor fi rămas neștiute scenele
triste prin care s-a manifestat până acum revolta, peste tot în părțile de apus ale
Transilvaniei. De aceea nu doresc să vă răscolesc din nou și să repet prezentarea
episoadelor cumplite, de care firea omenească se cutremură. Din acest motiv
vreau să vă înfățișez una dintre acțiunile cele mai frumoase, cu rugămintea să o
faceți cunoscută tuturor oamenilor de bine.
Astăzi domnul Arz, preotul evaghelic din Sebeș1, un bărbat care și-a câștigat
stima și afecțiunea tuturor oamenilor onești datorită caracterului său minunat și
sufletului său ales, a ținut o cuvântare [în biserică]. După ce a trecut în revistă pe
scurt situația tragică în care se găsește în prezent Transilvania, el a evidențiat în
cuvântarea sa plină de semnificație îndatoririle unui supus credincios al [împă-
ratului] Iosif, atitudine care trebuie să se remarce mai ales în timpul revoltei
înspământătoare de acum, printr-o atitudine bărbătească și prin credință față
de principele legitim. Excepționalul bărbat nu a greșit defel ținta vorbelor sale.
Auzindu-i cuvintele, toți cei de față au fost cuprinși de o emoție puternică. Pe
fețele tuturor ascultătorilor se putea citi cu limpezime curajul și voința de a-și
urma dascălul iubit. Din această atitudine se poate deduce cu ușurință faptul,
cât de mult se poate obține prin înfățișarea pildelor culese din istoria înainta-
șilor credincioși principelui lor, din raporturile supușilor cu domnul țării, din
binele de obște născut din acestea, din preceptele minunate ale credinței. S-a
văzut hotărârea tuturor [celor prezenți] de a cuteza la orice, de a jertfi totul,
cu excepția renumelui de sas credincios. Respectabilul bărbat le-a mai adăugat
vorbelor sale un avertisment necesar: nu se cădea, ca acești rebeli să fie atât de
mult urâți, ci mai cu seamă compătimiți, deoarece fuseseră induși în eroare de
niște nelegiuiți, ei fiind doar unelte ale nenorocirii care se întinsese. Un popor
care trăiește aproape fără de învățământ, fără de școli, fără de religie și se deose-
bește de vite doar prin organizare, duce moralitatea într-un abis cumplit. Toți
trebuie transformați în oameni, pentru a putea fi tratați ca niște oameni.
1
Martin Arz (1738–1805), preot evanghelic (luteran) și profesor; după studii de teologie la
Universitatea din Tübingen (1759–1763) revine în Transilvania, fiind timp de opt ani vicerector,
apoi rector (1772–1776) al Gimnaziului evanghelic din Sibiu. Între 1776 și 1781 a fost preot
evanghelic la Gârbova, apoi, până la moarte (1805), preot evanghelic al orașului Sebeș. Autor
al mai multor scrieri teologice și didactic. Pentru viața și activitatea sa, vezi necrologul publicat
în“Siebenbürgische Provinzial-Blätter”, 2, nr. 3 (Sibiu, 1807): 254–270.
3
Siebenbürgen. Trauriger Auftritt der gegen ihre Grundherren empörten
Wallachen
Hermannstadt, den 25ten November. Folgendes Tagebuch aus Dewa
erhalten wir nicht nur von einem Manne der alle Begebenheiten mit angesehn
und alle Verlegenheiten der armen Dewenser mitgefühlt, sondern noch über,
das von einem Manne, der in Schrift und Ausdruck zwar ungelehrt aber das
ehrlichste und wärmste Herz verräth. Wir wollen daraus nur die Begebenheiten
ausheben, um den Leser, der der Weitläufigkeit Feind ist, mit allem Überflusse
zu verschonen. Nach einem kleinen Eingang, worinnen der Verfasser alle jene
tragischen Auftritte berührt, davon man im ganzen Lande spricht und wo er
unter andern berichtet, daß sich die Empörer gleich anfangs in fünf Partheyen
getheilet, fährt er also fort: “In Dewa haben wir es (die Unruhen) vernommen
am 3ten November, da sich diese Aufwiegler Abends förmlich melden ließen.
Die Furcht vor denselben war so groß, daß sich das Schrecken allgemein
verbreitete und den folgenden Morgen, den 4ten November, flüchteten schon
alle Edelleute mit ihrem Besten, was sie fortbringen konnten, nach Hunyad ins
Schloß. Viele begaben sich auch in das Dewaer Bergschloß und eine ansehn-
liche Zahl nahm ihre Zuflucht mit Weibern und Kindern auf Hermannstadt
und in andere haltbare Plätze. Aermere Leute vergruben ihr Bischen Armuth
in die Erde. Den nämlichen Tag rückten zwo Kompagnien Gränizer an, nebst
50 Husaren, welchen man das Pulver auf Wägen nachführte. Um 2 Uhr in der
Nacht schlugen die Tambours Lärm in allen Gassen und man sahe ohnge-
fähr eine Stunde weit von Dewa einen Edelhof im Feuer stehen. Die Husaren
postirten sich an den Maros, kupirten die Schiffe und verhinderten dadurch,
daß die Bande, welche jenseits des Flusses hausete, die Verwegenheit unterließ
in der ersten Konsternazion Dewa selbst anzufallen. Am folgenden Morgen
sahe man das Gesindel in unzähliger Menge an dem entgegengesetzten Ufer.
Sie eilten aber bald fort und schlugen sich gegen Osten. Diesen Tag (den 5ten)
sahe man demohnerachtet noch 2 Dörfer im Feuer, und zween Spione von
dieser Rotte ertappte man in Dewa selbst, welche gleich festgesetzt wurden.
Die Anzahl der Soldaten vermehrte sich auf 300 und noch andere 50 Husaren.
Den 6ten, als Sonnabend, verbreitete sich die Nachricht, daß sie wieder zu
den obigen Dörfern umgekehrt wären, um den Rest vollends zu verderben.
Man sahe wirklich bis Sonntag frühe eins derselben an drey Orten brennen.
Sonnabend noch wurde jeder Soldat mit 40 Patronen versehen. Zur Zeit
war die Anstalt getroffen, denn die Räuber hatten es gewagt mit Holzflössen
herüber zu schwimmen, und gegen 5 Uhr Abends war eine große Parthey
diesseits des Stroms. Das Schrecken war entsetzlich. Die Leute verliefen sich
in Weinberge und Wälder. In der Festung und in der Stadt wurde mit den
Glocken gestürmet und die Edelleute giengen schaarenweise bekümmert auf
den Mauren des Bergschlosses herum, voll Furcht daß alle Augenblicke ihre
Häuser im Feuer aufgehen würden. Die Tambours schlugen indessen Lerm
und die Soldaten rückten vor die Stadt aus. Viele Ungarn und Bürger beglei-
teten sie mit ihrem Gewehre. Ehe man sich aber noch recht besinnen konnte,
stund schon eine Scheune im Brand und ein grässliches Geschrey: Feuer her,
steckt an! erfüllte die Luft. Man konnte sie anders ohnmöglich abwehren als
daß die Soldaten selbst Feuer unter sie gaben, wodurch etliche blessirt und
die übrigen zum Ausreissen genöthigt wurden. Ohngefähr 40 blieben todt
auf der Wahlstadt. Dier Husaren sprengten den Flüchtigen nach, und weil der
Vorfall gegen 8 Uhr Abends geschah, so blieben sie die ganze Nacht durch
vorm Stadtthor im Gewehre. Einige Gefangene brachte man ein. Diesen Tag
wurde von den Kalvinern keine Glocke gezogen, keine Kirche geöffnet. Die
katholischen Religionsverwandten feyerten zwar ihren Gottesdienst, allein
um 8 Uhr war schon wieder alles in Konsternazion. Das jetzige Schrecken
verursachten 8 Wallachen, welche aber mit sichern Pässen aus der Wallachey
versehen waren, und passirten. Gleich darauf rapportirten aber die Husaren,
daß jenseits des Flusses ein starker Theil in einem Wirthshause säße, andere
aber in der Gegend herum plünderten. Gleich wurden einige Husaren beordert,
zu denen sich eine Anzahl Edelleute fügte, und vom diesseitigen Ufer sie um
die Ursache ihrer Raserey befragten. Sie erhielten keine andere Antwort, als
daß sie gesonnen wären nicht eher zu ruhen, bis sie nicht alle Ungarn umge-
bracht hätten. Und gleich machten sie Miene, noch einmal über den Strom zu
kommen. Und wenn Gott nicht selbst den Streich abgewandt hätte, so hätten
sie um Mittag ein fürchterliches Unglück über Dewa gebracht. Die Husaren
hielten zwar in dem gewöhnlichen Wege strenge Wacht, allein sie fanden eine
Stunde oberhalb des Marktes bey einem Dorf Gelegenheit einige zu liefern,
welche dem ganzen Trupp, den man hier auf 400 Köpfe rechnete, die Schiffe
hinüber schaffen sollten. Sie thaten es mit so gutem Erfolg, daß man sie aus der
Festung nicht eher gewahr ward, als bis sie nur noch eine Viertelstunde weit
von Dewa waren. Die Sturmglocke ward gezogen, Lerm geschlagen und die
Soldaten rückten ihnen 350 Mann stark entgegen. Wer nur von den Ungarn ein
Pferd hatte, setzte sich darauf. Die übrigen giengen zu Fuß nach, Bürger und
Pöbel mit Heugabeln, Sensen etc. etc. bewaffnet, ein wunderbarer Klumpen.
Sie umringten also die Aufrührer ohne sonderbare Mühe und trieben sie den
Infanteristen in die Hände. Indessen hatte sich ein neuer Schwarm an dem
Ufer des Maros versammlet, welche zueilten um ihren Kameraden zu Hülfe
zu kommen. Die Husaren kupirten aber die Schiffe, welche das erste Komplot
herüber gebracht hatten, und bey dieser Gelegenheit geschah es, daß die Räuber
Feuer vom andern Ufer gaben und 3 Husaren blessirten. Das Feuer wurde aber
ganz natürlich mit mehr Force erwiedert. Sie hielten es auch nicht lange aus,
sondern, nachdem einige ins Gras gebissen hatten, nahmen die anderen unter
fürchterlichen Drohungen die Flucht. Da sich aber die Gefangenen in der
Klemme und allein sahen, so wandten sie auch noch ihr bischen Ohnmacht an,
um sich aus dem Gedränge zu wickeln. Man tummelte sich eine Weile über-
einander und sahe sich endlich genöthigt alle Schonung auf die Seite zu thun.
Hundert und vierzig Mann gestümmelt oder todt blieben auf dem Platze. Eine
beträchtliche Anzahl hatte sich durchgeschlagen und suchte durch Schwimmen
über den Maros zu kommen. Sie blieben aber im Wasser. Die sich freywillig
ergaben, wurden eingefangen und auf Dewa gebracht. Darunter waren 11, 14,
20 bis 30jährige Leute, Weiber und Jungfern und Mädchen durcheinander.
Dieser Rummel fiel also Sonntags Nachmittag zwischen 2 und 3 Uhr vor. Die
Gefangenen blieben die Nacht, mit Stricken zusammen gekoppelt, in dem von
Hallerischen Hause. Am folgenden Morgen brachte man sie in die Vestung
hinauf. Jeder Edelmann kannte hier seinen Unterthanen. Sie wurden bis aufs
Hemd entkleidet und ihr Anzug den Soldaten ausgetheilt. Drauf kamen sie ins
Verhör und 20zigen wurde der Proceß gemacht. Unter diesen befanden sich
auch vier deutsche Bergknappen, welche aussagten, daß sehr viele andere aus
den Bergwerken fortgelofen und sich unter die Bande befänden. Sie beschrieben
den Anzug des Anführers und gaben seine Rotte auf etliche unbestimmte 1
000 an. Um 3 Uhr Nachmittags gieng die Exekution vor sich. Der Kopf wurde
ihnen nach der Reihe herabgeschlagen und der Körper in eine Schanz geworfen
und eingescharrt. Dienstags wurden noch 14 hingerichtet, die man neben die
Landstraße begraben hat. Zwey Weiber und ein Bube von 12 Jahren wurden
pardonirt und nur durch den Henker mit Ruthen gezüchtiget. Soviel, schließt
der Verfasser, hat sich vom 3ten bis 9ten November in unserer Dewaer Gegend
ereignet”.
“Provinzialnachrichten”, nr. 99 din 11 decembrie 1785, 742-745.
Traducere
Transilvania. Acțiunea tragică a românilor revoltați împotriva stăpânilor lor
de pământ
Sibiu, 25 noiembrie. Din Deva primim nu numai jurnalului unui bărbat
care a fost martor ocular la toate evenimentele, resimțind în același mod toate
năpastele îndurate de bieții oameni din Deva, ci deopotrivă mărturia unui om
care, chiar dacă nu este iscusit în ale scrisului și exprimării, ni se dezvăluie ca
un suflet cât se poate de cinstit și de cald. Din această relatare vom extrage doar
cele întâmplate, pentru a-l scuti pe cititorul, adversar al prolixității, de orice este
de prisos. După o mică introducere, în care autorul se referă la toate evenimen-
tele tragice despre care se vorbește în întreaga țară, amintind printre altele că
răzvrătiții s-au împărțit încă de la bun început în cinci cete, el continuă astfel:
“La Deva am aflat (despre tulburări) la 3 noiembrie, atunci când, în cursul serii,
răsculații s-au arătat în carne și oase. Frica de ei era așa de mare, încât groaza s-a
răspândit pretutindeni. În dimineața zilei următoare, 4 noiembrie, toți nobilii
s-au refugiat în castelul de la Hunedoara, luând cu sine ceea ce aveau mai de
preț. Mulți s-au adăpostit și în cetatea de pe dealul de la Deva, iar un număr
însemnat a fugit spre Sibiu și spre alte locuri sigure. Oamenii mai săraci și-au
îngropat în pământ agoniseala lor puțină. În aceeași zi au sosit două companii de
grăniceri și 50 de husari. Praful de pușcă era transportat cu căruțele în urma lor.
La ora 2 din noapte toboșarii au bătut alarma prin toate ulițele. La o depărtare
cam de o oră de Deva se putea zări o curte nobiliară cuprinsă de flăcări. Husarii
au ocupat poziții la Mureș și au tăiat legăturile vaselor. Astfel au împiedicat
tentativa adunăturii [de răsculați] aflată dincolo de râu să atace Deva, aflată
în stare de consternare. În dimineața următoare, adunătura, într-un număr
parcă fără de sfârșit, a fost zărită pe malul opus [al Mureșului]. Peste puțin timp
aceasta a plecat de acolo și s-a îndreptat spre răsărit. Cu toate acestea, în acea
zi (de 5 noiembrie) au fost zărite două sate care erau cuprinse de flăcări. La
Deva au fost prinse două iscoade ale acestei gloate; au fost aruncate deîndată
în închisoare. Numărul soldaților a crescut la 300; acestora li s-au alăturat alți
50 de husari. Sâmbătă, în ziua de 6 [noiembrie], s-a răspândit știrea, că răzvră-
tiții s-ar fi întors iarăși în satele amintite mai sus, pentru a distruge tot ceea
ce mai rămăsese întreg. Într-adevăr, până în dimineața zilei de duminică unul
din aceste sate mai ardea în trei locuri. Încă de sâmbătă seara fiecare soldat
primise 40 de cartușe. Măsura fusese luată la timp, deoarece tâlharii încercaseră
să treacă dincoace [de Mureș], folosindu-se de plute. Spre ora 5 seara o ceată
mare apucase să trecă deja dincolo de fluviu. Groaza a sporit la culme. Oamenii
se ascundeau prin vii și păduri. În cetate și în oraș clopotele au dat alarma.
Pâlcuri de nobili se plimbau îngrijorați pe zidurile cetății de pe deal, cuprinși de
teama că în orice moment casele le-ar putea pieri în flăcări. Între timp toboșarii
au început să bată tobele, iar soldații au ieșit în fața orașului. Erau însoțiți de
numeroși unguri și cetățeni înzestrați cu puști. Înainte de a-și putea da seama
cineva, o șură fusese deja cuprinsă de flăcări, fiind auzite strigăte cumplite:
Puneți foc, aprindeți totul!, răsuna cu putere pretutindeni. Răzvrătiții nu mai
puteau fi respinși decât dacă soldații deschideau focul asupra lor, lucru care s-a
și întâmplat. Câțiva au fost răniți, iar ceilalți au fost nevoiți să o ia la fugă. În
jur de 40 de răzvrătiți au rămas morți. Husarii s-au luat după fugari. Deoarece
incidentul a avut loc spre ora 8 seara, husarii au rămas la datorie pe tot timpul
nopții în fața porților orașului. Au fost luați și câțiva prizonieri. În această zi
calvinii n-au tras clopotele și nici o biserică a lor n-a fost deschisă. Credincioșii
catolici și-au ținut, ce-i drept, slujba, dar la ora 8 groaza îi cuprinsese din nou
pe toți. Teama de acum le fusese produsă de opt români, care veniseră însă
din Țara Românească având însă pașapoarte valabile. La puțin timp după aceea
husarii au raportat că, dincolo de râu, un grup mare de răzvrătiți s-ar afla într-o
cârciumă, iar alții ar jefui prin împrejurimi. Deîndată au fost trimiși câțiva
husari, cărora li s-au alăturat mai mulți nobili, pentru a-i întreba pe răzvrătiții
de pe celălalt mal, cu privire la motivul faptelor lor necugetate. Li s-a răspuns
doar atât: că nu aveau de gând să se potolească până când nu i-ar fi omorât pe
toți ungurii. De altfel au dat imediat de înțeles, că aveau de gând să treacă încă
o dată peste fluviu. Dacă însăși Dumnezeu nu ar fi îndepărtat acea lovitură,
atunci la amiază asupra Devei s-ar fi abătut o nenorocire cumplită. Ce-i drept,
husarii țineau sub supraveghere strictă calea de acces, dar răsculații au găsit
ocazia potrivită într-un sat aflat mai în sus [pe Mureș], la o oră depărtare de
târg, pentru a trece câțiva dincolo de râu. Apoi ar fi urmat să treacă întrega
ceată cu vasele. Aici, ea este evaluată la 400 de oameni. Acțiunea le-a reușit
răsculaților atât de bine, încât au fost zăriți din cetate abia pe când se aflau la o
depărtare de un sfert de oră de Deva. A fost tras clopotul de alarmă, s-a bătut
toba, iar soldații în număr de 350 au pornit împotriva răsculaților. Ungurii care
aveau un cal s-au aruncat în șea. Ceilalți i-au urmat pe jos împreună cu cetățenii
[târgului] și cu plebea, fiind înarmați cu furci, coase etc. etc. – o adunătură cât
se poate de pestriță. I-au înconjurat pe răzvrătiți fără mare efort și i-au mânat
spre infanteriști. Între timp, pe malul Mureșului se adunase o nouă ceată, care
se grăbea să vină în ajutorul camarazilor ei. Husarii au pus însă mâna pe vasele
cu care trecuse primul grup. Atunci tâlharii au tras de pe celălalt mal, rănindu-i
pe trei dintre husari. Focurilor de armă i s-a răspuns însă cât se poate de firește
cu vigoare și mai mare. Răzvrătiții n-au rezistat mult, ci, după ce câțiva dintre
ei au dat ortul popii, ceilalți au luat-o la fugă, proferând amenințări cumplite.
Cei înconjurați, văzându-se la strâmtoare și singuri, s-au folosit de bruma lor de
minte pentru a încerca să scape din învălmășeală. Preț de câteva minute a avut
loc o încăierare, iar atacatorii s-au văzut până la urmă siliți să renunțe la orice
milă. La locul ciocnirii au rămas răniți sau morți 140 de oameni. Un număr
mare [dintre răsculați] a reușit să scape, încercând apoi să treacă Mureșul înot,
numai că s-au înecat. Cei care s-au predat de bună-voie au fost luați prizonieri
și aduși la Deva. Printre ei se aflau de-a valma bărbați, femei, tinere și fete de 11,
14, 20 și 30 de ani. Această ciocnire a avut loc duminică după amiază între orele
2 și 3. Pe timpul nopții prizonierii legați cu funii au rămas în casa [familiei] von
Haller. În dimineața următoare aceștia au fost duși sus, în cetate. Acolo, fiecare
nobil își cunoștea supușii. Prizonierii au fost dezbrăcați până la cămașă, iar
hainele lor au fost împărțite soldaților. Apoi au fost interogați, iar la 20 dintre ei
li s-a făcut proces. Între aceștia se aflau și patru mineri germani, care au declarat
că mulți alții dintre ei fugiseră de la mine și s-ar afla în ceata [răzvrătiților]. Ei
au descris îmbrăcămintea conducătorului și au evaluat ceata lui la câteva mii de
oameni. La ora 3 după-amiază a avut loc execuția. Capetele le-au fost retezate
unul după altul, iar trupurile aruncate unele peste altele într-un șanț și acoperite
cu pământ. Marți au fost executați încă 14 [răzvrătiți], care au fost înmormân-
tați lângă șosea. Două femei și un băiat de 12 ani au fost grațiați, fiind pedepsiți
la bătaia cu vergile aplicată de călău. Asta s-a întâmplat – încheie autorul rela-
tării – de la 3 la 9 noiembrie în ținutul nostru al Devei”.
4
Siebenbürgen. Von den tumultuirenden Wallachen
a) Hermannstadt, den 6ten December. Die enormen Ausschweifungen der
Rebellen im vereinigten Hunyader und Zarander Kreise haben, wie billig, den
Arm der Gerechtigkeit und ihr Schwerd zur Ahndung aufgefordert. Es sind
also den 25ten November von den hier zu Lande tumultuirenden Wallachen
folgende eingefangen und als befundene Aufrührer und Aufwiegler des Pöbels
exequiret worden. In Karlsburg ist der Uibar Urs, als ein aufgenommener Sohn
des Horä, lebendig an Spieß gezogen worden; dann sind Szingetyan Thoma,
Muntyan Waszilie und Muntyan Szav enthauptet und ihre Köpfe auf Pfähle
gesteckt und die Rümpfe aufs Rad gelegt worden; Muntyan Jakob und Martin
Iremie sind gerädert. In Müllbach ist ein gewisser Mihok geköpft, dann in vier
Theile zerhauen und ausgesteckt worden.
b) Klausenburg, vom 19ten November. Ganz Klausenburg ist in Bewegung.
Die Rebellen haben unter andern neuerdings das Landgut des Grafen Sigmund
Thorozkai, St. György, geplündert und vor mehr als 120000 fl. an Mobilien,
Juwelen u.d.gl. zu Grunde gerichtet. Tag und Nacht werden starke Wachen ausge-
schickt. Unsre Zigeuner müssen die verlohrne Wache ausmachen. Alle Gewehre
werden ausgesucht. Die Stücke oder Hacken sollen je eher je besser probirt
werden. Der ganze Adel ist etwa am 17ten diese Monats den Rebellen entgegen
gerückt. Ein und zwanzig hat man schon bey uns eingeführt und jetzt eben bringt
man abermal 39 von Torda herzu. Drey hat man in unseren Weingärten herein
gebracht, davon aber einer entwischt ist. Sie haben dort einem Arbeiter die Arme
und den Kopf entzwey geschlagen. Sein Geschrey lockte mehrere herbey, die sich
dann der Mörder bemächtigten. In der Stadt leben wir aber zur Zeit noch ruhig.
c) Neuarad. Auch in unsrer Gegend sind die Wallachen, durch die
Siebenbürger Aufrührer verleitet, Mordbrenner geworden und haben gegen
15 Edelhöfe eingeäschert, wenn sie gleich keine eigentliche Mordthat gewagt
haben. In Otwos wollten sich auch die wenigen dort angesiedelten Deutschen
in den seltsamen kaiserlichen Befehl fügen. Ihr Pastor aber, ein kluger evange-
lischer Prediger, ermahnte sie, sich den Befehl zeigen zu lassen, und da kam ein
Kalender von anno 1782 zum Vorschein, welches die Aufrührer mit allem Ernst
als kaiserlichen Befehl vorzeigten. Man hat auch hier von diesen bedaurungs-
würdigen Unglücklichen gegen 30 eingezogen. Sie waren so äußerst dumm, daß
sie selbst ihre Mitschuldigen auf Befehl des gegen sie vorgerückten Rittmeisters
in Arrest brachten. Ich erfreue mich, daß sie keine Kanonen haben, obschon ich
sehr zweifle, daß man Gebrauch davon machen wird, denn diese gehören nur
für Feinde, nicht für die von einigen Betrügern verführten Unterthanen, die
bey ihrem Unsinn, durch einen Kalender mit rothen Buchstaben verleitet, den
Befehl des Fürsten zu befolgen glauben.
Der Herr Graf von Jankowitsch und der Herr General Papilla sind von
allerhöchsten Orten zu Kommissären ernannt, welche unmittelbar aus Wien
heraufkommen um die wahren Umstände dieser Rebellion zu untersuchen.
Zugleich wird Se. Excellenz der Herr General-Feldzeugmeister von Fabris als
kommandirender General in unsrem Großfürstenthum erwartet.
Vorläufig ist aber von der Landesmiliz an der südlichen Gränze ein Kordon,
damit man den Aufrührern den Weg zum Ausreißen versperre.
“Provinzialnachrichten“, nr. 102 din 22 decembrie 1784, 791-792.
Traducere
Transilvania. Despre românii răsculați
a) Sibiu, la 6 decembrie. Excesele cumplite ale rebelilor în cercurile unite
ale Hunedoarei și Zărandului au reclamat drept pedeapsă, așa cum se cuvenea,
intervenția brațului justiției și a sabiei acesteia. Prin urmare, la 25 noiembrie
din rândul românilor răsculați de aici din țară au fost prinși și executați cei
socotiți drept căpetenii și instigatori ai gloatei. La Alba Iulia a fost tras de viu în
țeapă Uibar Urs, un fiu adoptiv al lui Horea; au fost decapitați Sânghetean Toma,
Muntean Vasile și Muntean Sav, iar capetele le-au fost înfipte în pari și trupurile
puse pe roată; Muntean Iacob și Martin Irimie au fost frânți cu roata. La Sebeș a
fost decapitat un anume Mihoc; apoi a fost tăiat în patru, iar părțile trupului său
au fost expuse public.
b) Cluj, la 19 noiembrie. Întreg Clujul este în fierbere. Recent, rebelii au
jefuit printre altele moșia Sângeorzul Trăscăului1, care îi aparține contelui
Sigismund Thoroczkai. Paguba în bunuri distruse, mobile, bijuterii și altele
asemenea este mai mare de 120000 de florini. Zi și noapte sunt trimise patrule
puternice. Țiganii noștri trebuie să țină loc gărzilor plecate în patrulare. Sunt
căutate toate puștile. Tunurile și armele de foc urmează să fie folosite cât de
curând, ceea ce este cu atât mai bine. În jurul zilei de 17 al acestei luni [noiem-
brie] întreaga nobilime a pornit împotriva rebelilor. La noi au fost deja închiși
21 dintre ei. Tocmai acum sunt aduși de la Turda alți 39. Trei [răsculați] au fost
prinși în viile noastre, dar unul dintre ei a reușit să scape. I-au tăiat unui lucrător
mâinile și i-au crăpat capul. La strigătele acestuia au alergat mai mulți oameni,
care i-au prins pe ucigași. În oraș încă trăim liniștiți.
c) Aradul Nou. Și în părțile noastre românii au fost amăgiți de răsculații din
Transilvania și au devenit incendiatori. Au dat foc la în jur de 15 curți nobiliare,
dar nu s-au încumetat să comită vreun act propriu-zis de omor. La Odvoș chiar
și puținii germani colonizați acolo au vrut să dea ascultare ciudatei porunci
imperiale. Pastorul lor, un înțelept predicator evanghelic, le-a spus să ceară să li
se arate acea poruncă. Atunci s-a constatat că era vorba de un calendar din anul
1782, pe care răsculații îl prezentau cu toată seriozitatea drept o poruncă impe-
rială. Și pe aici au fost arestați 30 dintre acești nefericiți, vrednici de compa-
siune. Au fost fie extrem de proști, fie extrem de onești când i-au predat ei înșiși
pe complicii lor căpitanului de cavalerie trimis împotriva lor. Mă bucur însă că
[soldații] nu au tunuri, cu toate că am dubii serioase că le-ar folosi, deoarece

acestea sunt destinate doar dușmanilor iar nu supușilor amăgiți de niște escroci,
fiind vorba de oameni induși în eroare cu un calendar cu litere roșii, crezând că
dau ascultare unei porunci a principelui.
Domnul conte von Jankovich și domnul general Papilla au fost numiți de
la cel mai înalt nivel drept comisari subordonați nemijlocit Vienei, cu misiunea
de a cerceta împrejurările adevărate [ale izbucnirii] acestei rebeliuni. În același
timp, Excelența Sa domnul general de artilerie von Fabris este așteptat ca gene-
ral-comandant în Marele nostru Principat.
Deocamdată, armata a format un cordon la frontiera de sud a țării pentru
a le bloca răsculaților calea de scăpare.
1
În prezent Colțești, sat în comuna Rimetea (județul Alba).
5
Siebenbürgen.
a) Aenderung des Militärgeneralkommando daselbst
Hermannstadt, den 13ten December. Der Herr Feldzeugmeister und
Kommendant von Siebenbürgen, Freyherr von Preiß, ist in Ansehung seines
hohen Alters und bereits 50jährigen Dienstleistung in den Ruhestand versetzt
worden. Wir haben dessen Nachfolger als General-Befehlshaber der sieben-
bürgischen Truppen schon in unserm 98. Blatte genannt. Es ist derselbe der
Herr Feldmarschallieutenant Comte de Fabris, welcher untern heutigen Dato
in Herrmannstadt eingetroffen.
b) Nachrichten von den dortigen Tumultuanten
Karlsburg, den 4ten December. Blutig fieng der Monat November an und
war tragisch beschlossen. Die Rebellen sind zu hunderten theils gefallen, theils
gefangen, denn was machen ihre Heugabeln gegen aufgepflanzte Gewehre. Der
30ste November oder der St. Andreas-Tag war dieser Bluttag. Man konnte ihnen
jedoch in ihren Löchern um Halmagy her den Rest nicht geben. Im Gegentheil
haben sie noch selbst an diesem Tage die schauderhaftesten Grausamkeiten
ausgeübt. Der Herr Grenadier-Hauptmann von Vitalis, von Orosz, soll, wie
man sagt, ebenfalls sehr gefährlich in der Klemme gewesen seyn, und ein
Korporal der mit 3 Mann zwischen sie gerieth hat der Gutherzigkeit eines
Poppen sein und seiner Kameraden ihr Leben zu danken. Sie verurtheilten sie
zum Tode und ließen ihnen nur solange Zeit, bis der Pfaff einige Gebete ihnen
vorbeten konnte. Der Pfaff aber besaß die Politik und soviele Menschlichkeit,
unter dem Vorwand, er müsse eine Weile allein mit ihnen seyn, selbst mit ihnen
zu entweichen und sie zu ihrem Kommando zu bringen. Aber solche Poppen
giebts nicht viel. Noch wissen wir nicht was der General-Pardon, den man vom
Kaiser verkündigt hat, ausgeben werde.
c) Klausenburg. Bey uns sind die Thore gesperrt und alle was unter den
Bürgern Waffen tragen kann hat Befehl im Nothfalle auszurücken. Am 14ten
November noch mußte sich das bürgerliche Korps vor die Stadt versammeln
um ihre Anzahl zu erfahren und sie in einigen Manövren zu unterrichten. Auf
4 000 Mann kann man sichere Rechnung machen. Auf allen Zugängen zu der
Stadt befinden sich Tag und Nacht starke Posten. Man hat auch eine ziemliche
Quantität Kugeln gegossen, die samt dem Pulver unter die Bürgerschaft, die ihr
Gewehr geladen halten muß, ausgetheilt werden. Auch sind ihnen 500 Mann
Szekler zu Hülfe geschickt worden, welche mitsammt der Bürgerschaft die
Rebellen ganz leichtlich zurückhalten werden.
“Provinzialnachrichten”, nr. 104 din 29 decembrie 1784, 823-824.
Traducere
Transilvania
a) Schimbare la Comandamentul Militar General de acolo
Sibiu, la 13 decembrie. Domnul general de artilerie și comandant al
Transilvaniei, baronul von Preiß, a fost trecut în retragere avându-se în vedere
vârsta sa înaintată și cei 50 de ani de serviciu de până acum. Încă în numărul 98
al foii noastre l-am numit pe succesorul său ca general-comandant al trupelor
din Transilvania. Este domnul feldmareșal-locotenent conte de Fabris, care a
sosit la Sibiu în data de azi.
b) Știri despre răsculații de acolo
Alba Iulia, 4 decembrie. Luna noiembrie a început sângeros și s-a încheiat
tragic. În parte, rebelii au căzut cu sutele, în parte au fost luați prizonieri, deoa-
rece furcile nu se pot împotrivi unor puști cu baioneta pusă. 30 noiembrie, ziua
de Sf. Andrei, a fost ziua cea sângeroasă. Numai că răsculaților, aflați în ascunzi-
șurile lor din jurul Hălmagiului, nu li s-a putut veni definitiv de hac. Din contră,
încă în aceeași zi aceștia au comis cruzimile cele mai înfiorătoare. După cum
se zvonește, domnul căpitan de grenadieri von Vitalis din regimentul Orosz
s-ar fi aflat la mare strâmtoare, iar un caporal cu trei oameni, care au ajuns în
mijlocul răsculaților, își datorează viața lui și a camarazilor săi bunătății unui
popă. Răsculații îi condamnaseră la moarte, lăsându-le doar timpul ca popa să
rostească niște rugăciuni. Popa a fost însă atât de abil și de omenos încât, sub
pretextul că dorea să fie câteva clipe singur cu ei, a șters-o împreună cu aceștia
și i-a condus la detașamentul lor. Numai că astfel de popi nu sunt mulți. Încă nu
știm efectul pe care îl va avea amnistia generală proclamată de împărat.
c) Cluj. La noi, porțile orașului sunt închise, iar toți cetățenii în stare să
poarte arme au ordin să pornească în marș atunci când va fi nevoie. Încă la 14
noiembrie corpul cetățenilor a trebuit să se adune în fața orașului pentru a se

ști numărul oamenilor și pentru a-i instrui la câteva manevre. Se poate conta
cu certitudine pe 4000 de oameni. Pe toate căile de acces spre oraș se află zi și
noapte posturi de pază puternice. De asemenea, a fost turnată o cantitate destul
de mare de gloanțe. Acestea, împreună cu praful de pușcă, au fost împărțite
cetățenilor, care sunt obligați să-și țină armele încărcate. De asemenea, în ajutor
au fost trimiși 500 de secui care, împreună cu cetățenii, îi vor respinge cu mare
ușurință pe rebeli.
6
Siebenbürgen
a) Nachrichten von den tumultuanten Wallachen
Karlsburg, vom 2ten December. Noch ist die Ruhe in unserer Gegend so
wenig hergestellt, daß sich vielmehr die Anzahl der tumultuanten Rotte seit
der Publikation des Ediktes vom 18ten November, welches in Ansehung der
Aufwiegler und Volksverführer ergangen ist, beynahe täglich zu vermehren
scheint. Sie haben die Ebene verlassen und sich in unzugängliche Gebürge
zurückgezogen, wo sie in den dort befindlichen Dorfschaften Parthey, Zuflucht
und Unterhalt finden. Nicht nur die Edelleute, sondern selbst die Soldaten,
die sie dahin verfolgen oder auch nur von ohngefähr zwischen sie kommen,
werden nicht mehr geschont. In der Gegend von Offenbanya kamen 20 Mann
sosehr in die Klemme, daß ihnen der Herr Lieutenant Meschterhazi mit andern
10 Mann zu Hülfe eilen mußte. Allein auf dem Marsch ward er umringt und
mit 8 Mann erschossen. Ein Ueberreiter, der mit einer Husaren-Bedeckung von
Herrmannstadt auf Abrudbanya kam, hat mitsammt seinem Gefolge umkehren
müssen. So lauft die Nachricht ein, daß der Herr Oberstlieutenant von Schulz
in der Gegend von Thorozko in die Gebürge eingeklemmt, sich mit genauer
Noth durchgehauen und 11 Mann Husaren verlohren hat.
P.S. Eben indem ich schließe kommt eine Freudenbote, daß der Herr Major
von Stoanich sich nur um Verstärkung zurücke gezogen und seinen Angriff mit
soviel Force und Klugheit erneuert habe, daß ihrer 5000, unter der Bedingung
eines General-Pardons, das Gewehr gestreckt haben. Heil ihm dem wackern
Manne, wenn er das gethan hat. Seine Anstalten sind alle so trefflich, daß sie
durchaus gelobt werden – allein 5000! Wie wenig sind das noch. Nur in der
Gegend von Thorda und Thorozko schwärmen noch 9000 dieser Unholden
umher.
Ein Kurier, der in der vorigen Woche aus der Residenz in Herrmannstadt
eingetroffen ist, hat dem Vernehmen nach vor alle und jede Rebellen, die sich
zur Ruhe begeben und sich in ihre Häuser verfügen wollen, die kaiserliche
Gnade und General-Pardon mitgebracht. Man glaubt, dies sey das wirksamste
Mittel die Ruhe wieder herzustellen.
Bannat. Anstalten gegen die tumultuanten Wallachen
Temeswar. Es werden hier alle mögliche Anstalten vorgekehrt,die Räuber
in den Gebürgen von Lugos und Caransebes, wo die vielen Schlupfwinkel die
Vermehrung dieser Unholden befördern, entweder ganz auszurotten oder
wenigstenszu verhüten, daß sie nicht soviele Gelegenheit zu ihrer Nahrung
finden mögen. In dieser Absicht haben die vom Temeswarer, Torontaler
und Karaschowaer und von allen übrigen nahe gelegenen Gespannschaften,
wie auch die von Militärkommando und der Kameralbehörde abgeordnete
Herren Deputirte, unter dem Vorsitz Sr. Excellenz des hierwesenden könnig-
lichen Kommissärs Herrn Grafen von Jankowiz, eine Zusammentretung
gehalten, davon das Resultat seyn soll: erstens, in den altgläubigen
Dorfschaften solche Geistliche anzustellen, welche die Fähigkeit besitzen,
ihren Pfarrkindern bessere Begriffe von der Religion und der Nächstenliebe
beyzubringen und sie zu belehren, daß die schlimmen Folgen von Bosheit,
Rachgierde und Menschenmord immer unausbleiblich sind; dann aber die
in den Wäldern und Gebürgen zerstreut liegenden Häuser in ordentliche
Gassen zusammen zu ziehen, endlich in den Ortschaften, nach Verhältnis
ihrer Größe, Militär einzuqzartiren, um die Räuber hierdurch zu verscheu-
chen.
Solche Anstalten fehlen auch in dem jetzt unruhigen Theil unsers Landes.
Der Wallach, dessen roher Karakter immer Wälder und Einöden zu seinen
Wohnungen sucht und sich damit oft in die höchsten Gebürge versteigt, ist
meistentheils auch zu friedlichen Zeiten derjenige Theil, der den Räuber macht.
Im Bannat untermengen sie sich oft mit türkischen Unterthanen, die über die
Grenzen herüberschleichen und zu den unmenschlichsten Grausamkeiten
fähig sind. Insonderheit hat der Wallach so wenig Gefühl für Menschheit,
daß er seinen Nächsten oft um etliche Kreutzer, oft um noch weniger das
Leben nimmt und noch wohl ehe er an einen Straßen-Mord gehet sich mit
dem heiligen Kreuze segnet. Fast unempfindlich gegen jede Strafe steht er
unter den Galgen, steht der Pein des Malefikanten zu und erwartet kaum den
Abend um einen neuen Frevel zu begehen. Am 27ten September wurden in
Temeswar während des Jahrmarktes auf allerhöchsten Befehl sechs Räuber,
welche zum Rade verurtheilt wurden, auf dem öffentlichen Platze jeder mit 50
Stockstreichen belegt, alsdenn in dem Gesichte auf den Wangen mit Galgen
und Rad gebrandmarkt und lebenslänglich zur öffentlichen Arbeit verdammt.
Dieser Anblick, so schauderhaft er war, wirkte so wenig, daß vielmehr am
nämlichen Abend wieder 8 Kerl in einem unweit entlegenen Dorfe einbrachen,
wo sie die vermöglichsten Einwohner aufs grausamste mißhandelten und alles
was sie von eingen Werthe fanden mit sich nahmen. Noch 50 Beyspiele dürften
wir nicht weit suchen wenn es der Raum litte. Es ist (wer weis es nicht ?) zum
Spruchwort geworden: Der Wallach stiehlt unter dem Galgen. Bald ein Sekulum
haben wir unter Oesterreichs freundlichen Szepter vor äusseren Feinden Ruhe,
aber kein Jahr stak das Schwerdt der Gerechtigkeit gegen diese inneren Feinde
in der Scheide.
“Provinzialnachrichten”, nr. 1 din 1 ianuarie 1785, 1–2 și 4-5.
Traducere
Transilvania
a) Știri despre românii răsculați
Alba Iulia, la 2 decembrie. Liniștea în ținutul nostru este încă atât de puțin
restabilită, că – în pofida edictului din 18 noiembrie dat cu privire la instigatorii
și seducătorii poporului – numărul gloatei de răsculați pare să sporească mai
mult cu aproape fiecare zi. Răsculații au părăsit câmpia și s-au retras în munții
inaccesibili, unde găsesc aderenți, refugiu și subzistență prin satele de acolo. Nu
numai nobilii, ba chiar și soldații care îi urmăresc sau ajung în mijlocul lor, nu
mai sunt cruțați. În părțile Băii de Arieș 20 de soldați au ajuns într-o asemenea
strâmtoare, încât domnul locotenent Mesterházi a trebuit să le vină în ajutor
cu alți zece soldați. Numai că, în timpul marșului, a fost înconjurat și împușcat
împreună cu opt soldați. Un controlor fiscal, care se îndrepta de la Sibiu spre
Abrud cu o escortă de husari, s-a văzut nevoit ca, împreună cu însoțitorii săi,
să se întoarcă din drum. S-a primit știrea, că domnul locotenent-colonel von
Schulz, prins la strâmtoare în munții din zona Rimetea Trăscăului, și-a croit
cale liberă doar cu mare efort, pierzând 11 husari.
P.S. Tocmai pe când să închei, primesc vestea cea bună, anume că domnul
maior von Stojanich s-ar fi retras doar pentru a primi întăriri și că și-ar fi reluat
atacul cu atâta vigoare și înțelepciune, încât 5000 de răsculați s-ar fi predat cu
condiția obținerii unei amnistii generale. Laudă bravului bărbat, dacă i-a reuși
așa ceva! Toate măsurile pe care le-a luat sunt așa de bune, că sunt lăudate pretu-
tindeni. 5000 de oameni dintr-o lovitură! Dar cât de puțini sunt încă. Numai în
zona Turdei și Trăscăului mai bântuie cam 9000 dintre acești monștri.
Un curier venit săptămâna trecută din orașul de reședință Sibiu a adus cu
sine – așa cum s-a aflat – milostivirea imperială și amnistia generală pentru toți
și pentru fiecare dintre rebelii care se potolesc și se duc la casele lor. Se crede, că
acesta este modul cel mai eficient pentru a fi restabilită ordinea.
Banat
Măsuri împotriva românilor răsculați
Timișoara. Aici se iau toate măsurile posibile fie pentru a-i elimina complet
pe lotrii din munții de la Lugoj și Caransebeș, acolo unde ascunzișurile
numeroase favorizează înmulțirea acestor monștri, fie pentru a se preveni

posibilitățile de a mai găsi cele necesare hranei. În acest scop domnii delegați
trimiși de comitatele Timiș, Torontal și Caraș, precum și de toate celelalte comi-
tate aflate în vecinătate, cei ai Comandamentului Militar [al Banatului] și al
Administrației camerale au ținut [la Timișoara], sub președenția Excelenței
Sale domnul comisar regal prezent aici, contele von Jankovich, o ședință ale
cărei hotărâri sunt următoarele: mai întâi, ca în satele de rit vechi [ortodox] să
fie desemnați preoți capabili să le propovăduiască enoriașilor lor noțiuni mai
potrivite despre credință și iubirea de aproape și să-i lămurească cu privire la
urmările de neocolit pe care le atrag după sine răutatea, setea de răzbunare și
omorul; apoi, ca toate casele care se află împrăștiate prin păduri și munți să fie
adunate ca lumea, pe ulițe; în fine, ca în localități să fie încartiruiți – în funcție
de mărimea acestora – soldați, pentru a-i speria în acest fel pe lotri.
Astfel de măsuri sunt necesare și în partea cuprinsă în prezent de tulbu-
rări a țării noastre. Românul care, datorită caracterului său primitiv, caută să-și
facă locuința întotdeauna în păduri și în locuri izolate, urcând frecvent până în
munții cei mai înalți, este cel mai adesea acela din rândurile căruia provin lotrii,
aceasta chiar și în vremuri de pace. În Banat lotrii se amestecă deseori cu supușii
turci care se strecoară peste graniță, fiind capabili să comită cruzimile cele mai
neomenoase. Românul, mai cu seamă, are atât de puțină simțire pentru omenie,
încât adesea îi ia viața aproapelui său pentru câțiva creițari sau chiar pentru
mai puțin. Mai mult, înainte să comită un omor la drumul mare, el se închină
făcându-și sfânta cruce. Aproape lipsit de sentimente în fața oricărei pedepse,
el stă în umbra spânzurătorii privind chinurile la care este supus un răufăcător,
abia așteptând venirea serii pentru a comite o nouă ticăloșie. La 27 septembrie,
în timpul târgului anual de la Timișoara, din cel mai înalt ordin au fost aduși
în piața publică șase tâlhari condamnați la pedeapsa cu roata. Mai întâi, fiecare
dintre ei a primit 50 de lovituri de baston, apoi pe obaz și pomeți i-au fost arse
cu fierul roșu semnul spânzurătorii și al roții. În fine, toți au fost condamnați pe
viață la muncă în folos public. Această priveliște, oricât de înfiorătoare era, n-a
avut prea mare efect, iar asta cu atât mai mult cu cât, în aceeași seară, alți opt
derbedei au dat un atac într-un sat aflat nu departe [de Timișoara]. Acolo i-au
maltratat cât se poate de groaznic pe locuitorii cei mai avuți, luând cu sine tot
ceea ce socotiseră mai de valoare. Dacă ne-ar îngădui spațiul, nu ne-ar fi greu să
prezentăm încă 50 de exemple de acest fel. A devenit deja un adevărat proverb
vorba (cine nu o știe, oare ?): “Românul fură și când se află sub spânzurătoare!”
Aproape că se împlinește secolul de când – sub sceptrul prietenos al Austriei –
ne bucurăm de liniște din partea dușmanilor din afară, numai că sabia justiției
n-a rămas în teacă vreun an din cauza acestor dușmani dinlăuntru.
7
Siebenbürgen.
a) Fernere Nachrichten von den tumultuanten Wallachen
Szaszwaros, vom 8ten December. Von hier aus ist es, weil sich dermalen
viele Miliz bey uns befindet und die Rebellen sich theils bey Körös, Brad und
daherum aufhalten, so ziemlich stille gewesen, und man glaubt daß dadurch,
besonders seitdem einige Soldaten, als Gränitzer Infanterie, Leopold Toskana,
Oroszische Grenadiers und Szekler Husarn, über den Maros hinüber sind
und über Zalathna sich desgleichen Oroszische, Gyulaische, Toskanische
und Szekler befinden, welche 4 Feldstücke mit sich führen und Remete,
Ponor nebst der ganzen Gegend, wo sich Hore mit vielen Tausenden seiner
Spießgesellen befindet, umzogen haben, man glaubt, sage ich, daß der Beschluß
bald mit ihnen gemacht werden dürfte, besonders da man weiß, daß sie nicht
nur keinen Kriegsvorrath haben, sondern selbst an den nothwendigsten
Lebensbedürfnissen Mangel zu leiden anfangen.
Am 7ten marschirten zwo Kompagnien Gyulai und 1 Eskadre von
Toskana und Szekler von Broß gegen Zalathna ab und es sind nicht mehr als
70 MannToskanischer Husaren zur Bedeckung dieser offenen Stadt zurückge-
bleiben, allein die aufmerksame Bürgerschaft samt dem hier befindlichen Adel
werden um ihres eigenen Bestens willen keine Vorsicht vernachläßigen, die zu
ihrer Sicherheit dient.
Unter die verunglückte Familien gehören von den vorzüglichen folgende:
titl. Herr Baron von Josika hatte nur eine viertel Stunde vor ihrer Ankunft in
Rapold zu entfliehen Zeit. Sie verheerten auf seinem Prädio alles, daß beynahe
kein Stein auf dem andern gelassen ward. Der Herr Baron Nalazi hat in Babolna
gleiches Schicksal gehabt, ebenso der Herr Graf Bethlen zu Foldt und Benzenz.
Sein erlittener Schaden war unaussprechlich. Eben hier litte der Herr Baron
Orban einen gräßlichen Verlust. Am 6ten November, an eben dem Tage als
Dewa das Unglück hatte von einer Parthey dieser Rotte heimgesucht zu werden,
wagten sich einige bis nach Szaszwaros. Es wurden die Glocken gestürmt!
Die hier befindlichen Gränizer rückten ihnen entgegen. 20 Mann aus ihrer
Rotte wurden niedergemacht und 41 eingebracht. Seitdem ist Szaszwaros von
ihren Anfällen verschont geblieben. Sie wollten vordem immer den gräflichen
Brodischen Hof verheeren, haben sich aber die Gedanken dazu vergehen lassen.
Eben läuft die Nachricht ein, daß der Herr Obristlieutenant von Gray ihnen
bey Kristsor den angebotenen kaiserlichen General-Pardon vorgelegt habe. Sie
trauten demselben aber so wenig, daß sie sich vielmehr neue Beleidigungen
erlaubten und den Herrn Obristlieutenant nöthigten Feuer unter sie zu geben.
Sie zogen sich in das Dorf zurück, man verfolgte sie dahin und ohngefähr 80
Rebellen sind zwischen den Häusern gefallen und gegen 30 eingebracht worden.
b) Verkündigung des Generalpardons für sie

Hermannstadt, den 20ten December. Die beyden Herrn k.k. Kommissäre
in der Sache unserer oft erwähnten Rebellen, titl. Herr Graf von Jankowitsch
und General Papilla, sind am 15ten December zu Dewa eingetroffen und haben
sehr bestimmte Vollmachten zu ihren Untersuchungen mitgebracht. Auch
sollte unser neuer kommandierende General Comte de Fabris nach Karlsburg
abgehen, indem dessen Abreise aus Herrmannstadt den 18ten dieses festgesetzt
war.
Um die nämliche Zeit, als der Herr Obristlieutenant von Gray bey Kristsor
den General-Pardon publizirte, hat solches der Bischof von Nikittitsch bey
Brad thun wollen. Derselbe ist aber eben so übel aufgenommen worden. Einer
aus der Rotte, der ihm entgegen kam um sein Anbringen zu vernehmen, war so
dreiste, vor allen andern herfür zu treten und ihn in die Augen eines unwahr-
haften Vortrags zu beschuldigen. Doch sagen andere Nachrichten, daß sich
bereits viele Dörfer zum Ziele gelegt hätten.
“Provinzialnachrichten”, nr. 2 din 5 ianuarie 1785, 17–19.
Traducere
Transilvania
a) Alte știri despre românii răsculați
Orăștie, la 8 decembrie. Pe aici situația a fost destul de liniștită, deoarece la
noi se află acum mulți soldații, iar rebelii se găsesc fie la Baia de Criș, fie la Brad
și prin împrejurimi. Se crede că astfel, mai cu seamă de când mai mulți soldați,
anume cei din infanteria de graniță, din regimentele de grenadieri Leopold
Toscana și Orosz și din cel secuiesc de husari au trecut dincolo de Mureș,
mărșăluind apoi prin Zlatna și luând poziții la Rimetea Trăscăului, la Ponor și
în întreaga zonă, acolo unde se găsește Horea cu mai multe mii dintre ortacii
săi ticăloși – soldații din regimentele Orosz, Gyulai, Toscana și cei secui având
cu ei și patru tunuri de câmp – se crede, zic, că socotelile ar putea fi încheiate
cât de curând cu rebelii, mai ales știindu-se faptul că nu dispun de provizii de
rezervă, ba mai mult, încep să le lipsească și cele mai stringente mijloace de
trai. La 7 [noiembrie] au mărșăluit de la Orăștie la Zlatna două companii din
regimentul Gyulai, un escadron din regimentul Toscana și husarii secui. Pentru
apărarea acestui oraș deschis [Orăștie] n-au rămas mai mult de 70 de oameni
din regimental Toscana. Numai că, cetățenii vigilenți împreună cu nobilii aflați
aici nu vor neglija nici o măsură care să fie în folosul siguranței lor.
Printre familiile mai de vază care au fost afectate de răscoală se numără
următoarele: onoratul domn baron Jósika a avut timp doar un sfert de oră să
fugă înainte ca răsculații să ajungă la Rapolt. Prediul de acolo, care îi aparținea,
a fost pustiit cu totul de răsculați, încât aproape că n-a mai rămas piatră pe
piatră. Domnul baron Naláczi a avut la Bobâlna aceeași soartă. La fel a pățit-o
domnul conte Bethlen la Folt și la Binținți. Paguba sa nu poate fi exprimată în
cuvinte. Tot aici domnul baron Orbán a suferit pierderi grozave.
La 6 noiembrie, chiar în ziua în care peste Deva s-a abătut nenoricirea
atacării de către o ceată de răsculați, câțiva din rândurile acesteia au cutezat
să se îndrepte spre Orăștie. Acolo au fost trase clopotele de alarmă, iar grăni-
cerii postați au pornit împotriva răsculaților. 20 de oameni din această ceată au
fost uciși, iar 41 au fost luați prizonieri. De atunci Orăștia a rămas cruțată de
atacurile răsculaților. Anterior, aceștia intenționaseră să dea pierzaniei curtea
conților Brodi, dar au renunțat în cele din urmă.
Tocmai primim știrea că, la Crișcior, domnul locotenent-colonel von Kray
le-a adus răsculaților la cunoștință amnistia imperială care le fusese acordată.
Aceștia i-au dat însă foarte puțină crezare. Mai mult, și-au permis noi acte de
violență, silindu-l pe domnul locotenent-colonel să deschidă focul asupra lor.
Răsculații s-au retras în sat, fiind urmăriți [de soldații imperiali]. Cu acest
prilej, în jur de 80 de rebeli au fost omorâți printre case, iar alți 30 au fost luați
prizonieri.
b) Anunțarea aministriei generale pentru răsculați
Sibiu, la 20 decembrie. La 15 decembrie au sosit la Deva cei doi domni comi-
sari cezaro-crăiești, onoratul domn conte von Jankovich și generalul Papilla,
aducând cu sine anumite plenipotențe în vederea cercetărilor [care le-au fost
încredințate]. Și noul nostru general-comandant, contele de Fabris, urma să
plece la Alba Iulia, plecarea sa din Sibiu fiind stabilită pentru ziua de 18 ale
acestei luni.
În același timp, când domnul locotenent-colonel von Kray le-a adus răscu-
laților la cunoștință, la Crișcior, amnistia generală, domnul episcop Nichitici a
vrut să facă același lucru la Brad. Primirea care i s-a făcut a fost însă la fel de
puțin plăcută. Un om din ceata răsculaților, venit în față pentru a asculta ceea
ce urma să le spună episcopul, a fost atât de îndrăzneț, încât l-a acuzat de-a
dreptul, în fața tuturor celorlalți, că prezenta niște lucruri neadevărate. Potrivit
altor relatări, se pare însă că multe sate au dat deja curs acestui apel [la liniștire].
8
Siebenbürgen
b) Nachricht von den tumultuanten Wallachen
Gottlob! Einmal ist es uns erlaubt frey aufzusehen und Luft zu schöpfen.
Alle Nachrichten von dem wütenden Unternehmen empörter Unterthanen
schweigen vor heute.
“Provinzialnachrichten”, nr. 3 din 8 ianuarie 1785, 34.
Traducere
Transilvania
b) Știre despre românii răsculați
Har Domnului! În fine ne este îngăduit să ne înălțăm privirile liber și să
răsuflăm ușurați. Toate știrile din ziua de azi păstrează tăcerea cu privire la acți-
unile violente ale supușilor răsculați.
9
Siebenbürgen. Nachricht von den tumultuanten Wallachen
a) Karlsburg, den 27ten December. Nunmehr höret man endlich, daß alle
Rotten der Rebellen in den Gebürgen zerstreuet worden, daß die Tumultuanten
in ihre Dörfer zurückkehren, die Aufwiegler ausliefern, ihre Waffen heraus-
geben und vieles von geraubten Vieh und anderen Mobilien zurücksenden.
Das Oberhaupt der Rotte, Hore selbst, soll blos mit 40 Mann und seinem
Gehülf Kloska sich in den Gebürgen versteckt halten. Man hofft aber, daß der
Herr General-Major Freyherr von Pfefferkorn, dessen weisen Anstalten man
die bisherige Bezwingung der Tumultuanten zu verdanken hat, auch diese
letzten Ueberbleibsel des Unheils in die Hände der Gerechtigkeit liefern werde.
Dennoch sind wichtige Ursachen da, fürs künftige Frühjahr einen neuen
und heftigen Ausbruch der Tumultuanten zu befürchten, wofern nicht gute
Vorkehrungen getroffen werden, selbe bey Zeiten zu ersticken.
b) Hermannstadt, den 30ten December. In der vorigen Woche sind 8
Kompagnien und 2 Eskadrons Reuter aus Ungarn ins Land gerückt und haben
sich in die Gegend von Dewa gezogen, vermuthlich um den Untersuchungen
der beyden k.k. Kommissäre in der Sache unserer Rebellen mehr Gewicht zu
geben. Die Szekler haben sich zugleich auf Klausenburg hinauf gezogen, denn,
gottlob, in ihrer vorigen Station haben sie nichts mehr zu thun, da sich die
Rebellen, bis auf eine sehr geringe Anzahl, auf General-Pardon zum Ziele gelegt
haben. Hore, ihr Anführer selbst, soll sich sichern Nachrichten zu Folge aus dem
Staube gemacht haben und weggeflüchtet seyn. Man vermuthet aber, daß er
irgend in einer Höhle verborgen stecke und von seinen noch übrigen Getreuen
versorgt werde. Das ist ja dann doch vor so viel Böses als die Leute angerichtet
haben eine gute Nachricht. Kuriere kommen manche in Hermannstadt an
und gehen wieder ab, ohne daß wir die Ursache ihrer schleunigen Aufträge
so genau erfahren können. Einer, der noch in der vorigen Woche anlangte,
soll Seiner Excellenz dem kommandierenden General die gemessene Weisung
vom allerhöchsten Hofe eingebracht haben, allenthalben nach Befinden der
Umstände zu verfahren ohne lange anzufragen: Strenge dem Strenge verdient
und Gelindigkeit wo man damit durchlangen kann!
c) In Klausenburg war der 8te December ein schrecklicher Tag. Die
ganze Stadt war in Bewegung. Alles, was Gewehr tragen konnte, war auf und
versammlete sich bey seinem Befehlshaber. Selbst die Studenten aus dem aria-
nischen Kollegio sahe man unter Gewehr, und das Weibervolk lief verworren,
jammernd, weinend, ihre kleinen Kinder im Arme, umher und suchten diesen
erschrockenen Geschöpfchen nebst dem besten Theile des Vermögens in
Sicherheit zu bringen. Ein allgemeines Geschrey: Der Feind ist da! Nur eine
halbe Stunde vor dem Stadtthor ist er! scholl in allen Straßen wieder. Der
Stadtrichter schickte endlich Boten ab um gewisse Nachrichten einzuholen,
und diese kamen bald zurück und sagten an, daß im benachbarten Dorfe Fenes
ein Zaun abgebrannt wäre.
d) Am 30ten November wurde ein Wallach, der sich als Spion verdächtig
gemacht und schon etlichemal aus dem Arrest entsprungen, wo er des
Diebstahls wegen saß, auf unsern Fellek, vor seiner Hütte, hoch wie Haman,
gehangen. Seine Nachbarn müssen ihn bewachen, damit seine Freunde nicht
kommen, und stehlen ihn ... und wäre dann der letzte Betrug ärger als der erste.
“Provinzialnachrichten”, nr. 5 din 15 ianuarie 1785, p. 67-68.
Traducere
Transilvania. Știri despre românii răsculați
a) Alba Iulia, la 27 decembrie. Acum se aude, în fine, că toate cetele rebe-
lilor au fost împrăștiate prin munți, că răsculații se întorc în satele lor, îi predau
pe instigatori, își predau armele și restituie multe din vitele și celalalte bunuri
furate. Se spune că Horea, căpetenia supremă a gloatei, și ajutorul său Cloșca
s-au ascuns prin munți, avându-i alături doar pe vreo 40 de oameni. Totodată
se speră că domnul general-maior baron von Pfefferkorn, ale cărui măsuri înțe-
lepte au dus până acum la înfrângerea răsculaților, va reuși să dea pe mâna
justiției și aceste rămășițe de pe urmă ale nenorocirii care a avut loc. Cu toate
acestea, există motive serioase să ne temem, că în primăvara viitoare va avea loc
o izbucnire nouă și violentă a răsculaților dacă nu vor fi luate măsuri corespun-
zătoare pentru a o înăbuși din timp.
b) Sibiu, le 30 decembrie. În cursul săptămânii trecute, aici în țară au venit
din Ungaria opt companii [de infanterie] și două escadroane de cavalerie.
Acestea s-au oprit în zona Devei, probabil pentru a oferi mai multă susținere
cercetărilor pe care cei doi comisari cezaro-regești le întreprind în problema
rebelilor. În același timp, secuii s-au tras înspre Cluj, deoarece în locul în care
staționaseră până atunci nu mai aveau, har Domnului, nimic de făcut, asta
fiindcă rebelii, cu excepția unui număr foarte mic din rândul lor, au dat ascul-
tare aministiei generale. După cum susțin știri sigure, Horea, conducătorul lor,
a fugit și a dispărut. Se bănuiește că s-ar ascunde prin vreo peșteră, fiind aprovi-
zionat de oamenii credincioși care au mai rămas alături de el. Cu toate acestea,
după multele rele comise de acești oameni, asta este o veste bună. La Sibiu vin
și pleacă necontenit curieri, dar nu putem afla cu exactitate obiectul misiunilor
lor urgente. Unul dintre acești curieri, care a venit încă în cursul săptămânii
trecute, pare să-i fi adus Excelenței Sale domnului general-comandant instruc-
țiunea potrivită de la preaînalta Curte, anume de a proceda peste tot după cum
se prezintă starea de fapt, fără a mai pune multe întrebări, tratând cu asprime
pe cel care o merită și folosind blândețea, dacă astfel se poate ajunge la vreun
rezultat.
c) La Cluj, ziua de 8 decembrie a fost una groaznică. Întreg orașul era în
fierbere. S-au mobilizat toți cei în stare să țină o armă, fiecare alăturându-se
comandantului său. Chiar și studenții Colegiului arian [unitarian – n.n.] au
putut fi zăriți sub arme. Femeile, cu copilași în brațe, alergau zăpăcite, văitân-
du-se și plângând, încercând să pună în siguranță micile ființe precum și ceea ce
era mai de valoare din avuția lor. Pe toate străzile răsuna strigătul: “Dușmanul a
ajuns aici! E doar la o jumătate de oră de porțile orașului!” În fine, judele orășe-
nesc a trimis iscoade, care să aducă știri sigure. Acestea au revenit curând și au
relatat că în satul învecinat Feneș ar fi ars un gard.
d) La 30 noiembrie, în fața colibei sale de pe [dealul] Feleacului, a fost spân-
zurat, la fel de sus ca Aman1, un român bănuit că era iscoadă [a răsculaților].
Acesta fugise deja de mai multe ori din închisoare, unde fusese închis pentru
furt. Vecinii lui trebuie să îl păzească, pentru a-i împiedica pe prietenii lui să
vină și să-l fure, ...deoarece atunci ultima înșelătorie ar fi mai rea decât prima.
1
Aman, personaj din Vechiul Testament; ca sfetnic al împăratului Ahașveros a obținut de la acesta
ordinul de exterminare a tuturor iudeilor din Imperiul persan; în urma intervenției împărătesei
Estera a fost condamnat la moarte și spânzurat tocmai în spânzurătoarea pe care o destinase lui
Mardoheu, cel care salvase odinioară viața împăratului (Estera, 7, 10).
10
Siebenbürgen. Horia ist gefangen
Die neuesten Berichte aus Hermannstadt hinterbringen die Nachricht,
daß der berüchtigte Horia mit einem seiner Gefährten, Namens Gloska, durch
Veranstaltung des Oberstlieutenants Kray vom zweyten Szeklerregimente in der
Radacker Waldung gefangen genommen worden sey. Es sind hierbey vorzüglich
2 wallachische Unterthanen gebraucht worden, welche Horias Aufenthaltsort
beyläuffig wußten und, als ob sie auf der Jagd wären sich anstellten, das Glück
hatten die beyden Verbrecher beym Feuer sitzend zu überfallen und mit Hilfe
des in der Nähe befindlichen Militärs einzufangen. Sie sind hierauf nach
Karlsburg in Arrest gebracht worden.
Traducere
Transilvania. Horea a fost prins
Cele mai recente relatări din Sibiu aduc știrea, că faimosul Horea împreună
cu Cloșca, unul din tovarășii săi, a fost prins în pădurea Radac [Arada – n.n.]
datorită măsurilor luate de locotenent-colonelul Kray din al doilea regiment
secuiesc [de graniță]. La această acțiune au fost folosiți mai cu seamă doi supuși
români, care cunoșteau cu aproximație locul în care se afla Horea. Aceștia,
prefăcându-se că sunt la vânătoare, au avut șansa să-i surprindă pe cei doi
criminali șezând în jurul focului. I-au prins cu ajutorul soldaților aflați în apro-
piere. După aceea au fost duși în arest la Alba Iulia.
11
Siebenbürgen. Einlieferung des Rebellenführers Horia
Karlsburg, den 3ten Jänner 1785. Der am 27ten verflossenen Monats
December auf seiner Flucht nach Ungarn im Radecker Walde von 7 Mann
seiner eignen Leute gefangengenommene Rebellenanführer Horia ist mittelst
einer Militärbedeckung den 3ten dieses in Karlsburg eingebracht worden.
Die kaiserlich-königlichen Herrn Kommissäre Grafen von Jankowich
und der Herr General Papilla werden allstündlich erwartet, um über diesen
Hauptrebellen das Endurtheil zu sprechen.
Traducere
Transilvania. Arestarea lui Horea, conducătorul rebelilor
Alba Iulia, la 3 ianuarie 1785. Horea, conducătorul rebelilor, care a fost
prins în ziua de 27 ale trecutei luni decembrie în pădurea de la Radac [Arada
– n.n.] de către șapte dintre proprii săi oameni în timp ce fugea spre Ungaria, a
fost adus în ziua de 3 ale acestei luni la Alba Iulia, sub escortă militară.
Domnii comisari cezaro-regești contele von Jankovich și generalul Papilla
sunt așteptați aici clipă de clipă pentru a pronunța sentința definitivă împotriva
acestor rebeli principali.
12
Siebenbürgen
a) Beschreibung der Staturbeschaffenheit des Rebellenanführers Horia
Hermannstadt, den 9ten Jänner. Ich wollt’ er wäre fetter, sprach Cäsar, zwar
fürcht ich ihn nicht, aber doch, wenn sich Cäsar fürchten könnte, so kenne ich
keinen andern vor dem ich mich so sehr hüten würde als vor diesem magern
Cassius. Der Cassius dort hat ein hageres, hungriges Gesicht. Er denkt zu viel.
Dergleichen Leute sind gefährlich! Diese Anmerkung, die der große Cäsar so
gerne machte, wenn wir dem guten Vater Plutarh trauen, daß er sich nur für1
blassen, hagern Leuten fürchte, kommt uns bey dem Porträte unseres berüch-
tigten Horia sehr zu statten, indemn wir ihn beynahe ganz geschildert zu haben
glauben, wenn wir wünschen daß er fetter wäre. Dunkel und schwermüthig
aber scharf und durchdringend ist sein Auge. Beständiger Ernst hat in seinen
Wangen mehr Falten gezogen als in seine Stirne. Ein dünner schwarzer Bart
trägt zur Schattirung oder Verfinsterung der Miene noch mehr bey. Doch wir
hoffen ja bald sein Bild und in ihm den Schattenriß dieses schlaflosen Empörers
in Kupfer zu sehen, da Herr Neuhauser dem Publico das Vergnügen machen
will, seinen und seines Kollegen Kopf in Karlsburg selber aufzunehmen.
b) Horias Kriegskanzley und sein Feldprediger sind nach Klausenburg2
gefangen eingebracht worden
Die Bauern aus der Offenbanyer Herrschaft haben die k.k. Gnade fußfällig
angenommen und 40 Lanzen und 23 Gewehr abgeliefert. Horia und Gloska sind
wirklich heute (die Nachricht ist datirt, Müllbach den 3ten Jänner) gefangen
nach Karlsburg gebracht worden. Die Wallachen aus Alback spielten selbige
zusammt der Kanzley, wo ein Ungar aus Klausenburg gebürtig Sekretär war,
den Gränzmilitären in die Hände. Diese brachten die schöne Bande den 1ten
durch Zalathna und von dannen nach ihren eigentlichen Arrest.
P.S. Eben indem ich schließe erhalte ich die Nachricht, daß auch der
Oberpfaff oder Popa, der ihnen als Feldprediger diente, eingebracht ist. Dieser
Protopopp unterschriebe, weil Horia nicht schreiben gelernet, alle Befehle und
Pässe. Ein Fraziskaner, der über das Gebürg zu reisen hatte, hielt bey Horia
um einen Paßbrief an. Man gab ihn ihm und er war unterzeichnet Soffroni
Protopopp.
N.B. Der Herr Korrespondent war so gütig auch uns zugleich ein neues
glaubwürdiges Unglücksregister der Verheerungen und des Mordens ohne
Beyspiel mit einzusenden. Weil uns der Raum aber gegenwärtig mangelt, so
sind wir genöthigt dasselbe dem nächsten Blatte vorzubehalten.
c) Begräbnis des von den Wallachen erstochenen Herrn Oberlieutenants
Mesterhazi
Ein Beytrag zur Mordgeschichte des erschlagenen Oberlieutenants
Mesterhazi. “Sein Grab, spricht der Herr Korrespondent, ist gefunden und sein
Körper beerdigt worden! ... Den 23ten December des jüngst verflossenen Jahres
wurde der Oberlieutenant von dem ersten wallachischen Gräzregiment, Herr
von Fronius, ein braver Landsmann und edler Freund, von seinem Kommando
beordert, in der Gegend von Offenbanya zu patroulliren, um den Leichnam des
unglücklichen Oberlieutenants auszusuchen. Nach lang vergeblichen Suchen
zeigte ein wallachischer Müller in Vallja Vinzi, nicht ohne Bedrohung, die Gegend
an in welcher der Unglückliche sey erschlagen worden. Man suchte und fand
ihn unter einem klafterhohen Steinhaufen vergraben, noch in seiner Uniform,
von welcher alle Knöpfe und die Hosenschnallen weggeschnitten waren, ohne
Hut und Stiefeln. Nur an dem kleinen Finger der linken Hand, welcher einge-
bogen war, fand mein Freund noch einen goldenen Ring mit den Buchstaben
C.v.O., welcher abgenommen und der ehemaligen edlen Besitzerin (ein trau-
riges Andenken) geschickt wurde. Aber welch ein Anblick! Wie war der Leib
des Entseelten behandelt. Das Gesicht und der Körper voll Blut. Auf der rechten
Seite des Gesichts, aus den Schläfen bis an die Schlüsselbeine an den Hals herab,
eine 5 Zoll lange und 2 Zoll tiefe Wunde. Von hinten zween Lanzenstiche, der
eine durch das Rückrad bis durch den Leib, der andere von der Seite durchs
Herz und auf der Brust hinaus, entsetzlich mißhandelt. Mein Freund ließ ihn,
seinem Befehl gemäß, in eine Decke einnähen, auf ein Pferd binden und nach
Offenbanya bringen. Den folgenden Tag darauf, als den 24ten, wurde er mit
allen seiner Charge angemessenen militärischen Ehrenbezeugungen durch
Franz Gyulaische Grenadiers unter der Begleitung des ganzen Offizierkorps,
des daselbst kommandirenden titl. Herrn Obristlieutenants von Ott und des
dasigen k.k. Bergwerkspersonale beerdigt. Dieses sey ein Tröpfchen Balsam
für die, die um ihn weinen. Er fiel im Dienste seines Vaterlandes, auf einem
ebenso rühmlichen Bette der Ehre als jene, die da fallen, wo Tausende ein Grab
verschlingt. In dem nämlichen Thale Vallja Vinzi wurden den folgenden Tag
noch 5 Mann, ein Tambour, ein Fourierschütz und 3 Gemeine von der Seite der
Verunglückten an drey verschiedenen Orten zwischen Lupsa und Muntschel
gefunden. Der Tambour mit zween Gemeinen lag am Ufer des Bachs mit Sand
bedeckt, der Fourierschütz unter einem Steinhaufen, und eine Viertelstunde
davon ein Gemeiner in einem Felsenloch. Alle hatten noch ihre Kleidungen
an, nur daß auch ihnen die Knöpfe von der Uniform abgeschnitten Waren. Sie
wurden der Erde da anvertraut, wo man sie fand.”
“Provinzialnachrichten”, nr. 8 din 26 ianuarie 1785, 115–118.
1
Corect: vor.
2
Corect: Karlsburg.
Traducere
Transilvania
a) Descrierea personală a lui Horea, conucătorul rebelilor
Sibiu, la 9 ianuarie. “Îmi doresc să fi fost mai gras!, spunea Caesar, și, ce-i
drept, nu mă tem de el, dar dacă Caesar s-ar putea teme cumva, atunci nu este
decât de acest slăbănog de Cassius, de care trebuie să mă feresc cât se poate
de mult. Acest Cassius are o față uscățivă și marcată de foame. Gândește prea
mult. Astfel de oameni sunt periculoși!” Dacă e să-i dai crezare bunului părinte
Plutarh, această remarcă, făcută adesea de marele Caesar, cum că nu s-ar teme
decât de oamenii palizi și uscățivi, aceasta ne-ar fi de mare folos la creionarea
portretului faimosului nostru Horea, în cazul în care am socoti că l-am înfățișa
aproape complet, dacă ne-am dori să fie mai gras. Privirea lui Horea este întu-
necată și melancolică, dar ageră și pătrunzătoare. Gravitatea neîncetată i-a lăsat
mai multe brazde pe față decât pe frunte. Mustața subțire și neagră contribuie
și mai mult la nuanțele estompate și la înfățișarea întunecată. Sperăm să vedem
cât de curând gravura care îl înfățișează, iar odată cu aceasta și fantoma răzvră-
titului fără de odihnă și turbulent. Asta se va întâmpla curând, fiindcă domnul
Neuhauser vrea să-i facă pe plac publicului, desenând personal, la Alba Iulia,
capul lui Horea și a tovarășului său Cloșca.
b) Cancelaria militară și preotul de campanie al lui Horea capturați și aduși
la Cluj1
Țăranii din domeniul Băii de Arieș au primit cu supunere milostivirea
cezaro-crăiască și au predat 40 de lăncii și 23 de puști. Hora și Cloșca au fost
aduși astăzi (știrea este datată Sebeș, 3 ianuarie) ca prizonieri la Alba Iulia.
Românii din Albac i-au dat pe aceștia pe mâna soldaților de graniță, la un loc
cu cancelaria. Secretarul acesteia era un ungur născut la Cluj. Grănicerii au
trecut cu banda faimoasă prin Zlatna la 1 [ianuarie 1785], iar de acolo i-au dus
în locul stabilit ca arest.
P.S. Tocmai când sunt pe cale să închei, primesc știrea că prim-preotul sau
popa care i-a slujit ca preot de campanie [lui Horea] a fost prins și el. Acest
protopop a iscălit toate ordinele și pașapoartele, deoarece Horea nu știa să scrie.
Un franciscan, nevoit să călătorească prin munți, i-a cerut lui Horea un pașa-
port. Acesta i-a și fost dat, fiind semnat de protopopul Sofronie.
N.B. Domnul corespondent a fost atât de amabil încât ne-a trimis o nouă
listă veridică a nenorocirilor, pustiirilor și omorurilor fără de egal [comise în
timpul răscoalei]. Deoarece pe moment ne lipsește spațiul, ne vedem nevoiți să
amânăm publicarea acesteia în numărul următor al ziarului.
c) Înmormântarea domnului locotenent-major Mesterházi, ucis de români
Iată următoarea contribuție la istoria locotenentului-major Mesterházi, ucis
de români. “Mormântul său – ne scrie domnul corespondent – a fost găsit, iar
trupul său a fost îngropat! ... La 23 decembrie din anul tocmai încheiat, domnul
Fronius, locotenent-major în Regimentul I românesc de graniță, un consătean
de-al meu de nădejde și nobil prieten, a primit de la comandantul său ordinul
să patruleze în zona Băii de Arieș și să caute trupul neînsuflețit al nefericitului
locotenent-major. După căutări îndelungate dar zadarnice, un morar român
din Valea Vinții i-a arătat, după ce a fost amenințat, locul în care fusese ucis
nefericitul. S-a mai căutat un timp, iar trupul a fost descoperit sub o grămadă
de pietre, înaltă de un stânjen. Era îmbrăcat în uniforma de la care toți nasturii

și cataramele fuseseră însă tăiate. Pălăria și cizmele lipseau. Doar pe degetul
mic, îndoit, al mâinii stângi, prietenul meu a mai găsit un inel de aur cu literele
C.v.O. L-a luat cu sine și l-a trimis (tristă amintire!) nobilei proprietare, căreia
îi aparținuse mai înainte. Dar ce imagine a oferit trupul neînsuflețit prin modul
în care fusese maltratat! Fața și obrazul erau pline de sânge. În partea dreaptă
a feței, de la tâmplă până la maxilar și mai în jos spre gât se întindea o rană
lungă de cinci țoli și adâncă de doi țoli. În spate se vedeau două împunsături de
lance: una prin șira spinării, trecând prin trup, cealaltă din lateral, prin inimă,
ieșind prin piept. Cumplită maltratare! Prietenul meu a dat ordin ca leșul să fie
cusut într-o pătură și apoi pus pe un cal. După aceea a fost dus la Baia de Arieș.
A doua zi, la 24 [decembrie], a fost înmormântat, cu toate onorurile militare
cuvenite gradului, de către grenadierii din regimentul Franz Gyulai, în prezența
tuturor ofițerilor, a onoratului domn locotenent-colonel von Ott, comandantul
de acolo, și a personalului minier cezaro-crăiesc din localitate. Aceasta să fie
spre mângâiere celor care îl plâng: faptul că a căzut în slujba patriei sale, pe
același câmp de onoare ca toți cei care cad, acolo unde mormântul îi primește
cu miile.
În ziua următoare, în aceeași Vale a Vinții au fost găsite în trei locuri dife-
rite, între Lupșa și Muncel, trupurile altor nefericiți, cinci oameni, un toboșar,
un furier-tiralior și trei soldați de rând. Toboșarul și doi soldați zăceau acoperiți
de nisip pe malul pârâului [din vale], furierul-tiralior sub o grămadă de pietre,
iar la depărtare de un sfert de oră, într-o gaură dintre stânci, un alt soldat. Cu
toții erau îmbrăcați, doar că le fuseseră tăiați nasturii de la uniformă. Cu toții au
fost încredințațiu pământului acolo unde au fost găsiți.“
1
Corect: Alba Iulia.
13
Siebenbürgen
b) Von der Gefangennehmung des Horja und Gloska
Von der letzthin erwähnten Gefangennehmung des wallachischen
Rottenanführers Nikola Ursz unter dem bekannten Spitznamen Horja*, sammt
seinem Hauptspießgesellen, dem Erzräuber Gloska Ivan**, die nun beede
wirklich in Karlsburg sitzen, können wir heut aus einem den 5ten Jenner in
Hermannstadt datirten Schreiben, ausführlichen Bericht erstatten. Die Sache
verhält sich so: Er hielt sich, nachdem er sich von seinem großen Anhange
verlassen sah, in der Radaker Waldung hinter den großen Gebirgen auf, wo
man auch nicht einmal mit Gewalt wider ihn etwas hätte anfangen können
ohne sich dabey großer Gefahr und vielem Verluste auszusetzen. Man sann auf
List, und sie gelang glücklich. Hiezu trug sich ein gewisser Oberlieutenant vom
Toskanischen Husarenregiment Namens Tielk an. Er suchte aus 2 Divisionen
gegen 40 Mann vertrauter Wallachen aus. Mit diesen begab er sich unter dem
Vorwande als wären sie sämmtlich Deserteurs zu dem Horja und wußte ihn so
treuherzig zu machen, daß Horja jedem 6 Dukaten Handgeld auszahlte. So ein
vierzehn Tage scherwenzirten sie mit ihm herum und betrugen sich ganz auf
den Fuß gegen ihn, wie er es zum Besten seines Dienstes von ihnen forderte.
Inzwischen aber erstattete der Oberlieutenant, wo nicht täglich, doch so oft
als es sich thun ließ, durch einen oder den andern von seinen Vertrauten dem
Kommandanten des Korps, Herrn Oberstlieutenant von Kray des 2ten Szekler
Infanterieregiments, von den jedesmaligen Umständen treulich Bericht.
Während dem näherte sich der Zeitpunkt der auszuführenden List seinem
Ende. Horja und Gloska saßen eben bey dem im Walde zum Wärmen ange-
machten Feuer mit 4 Gränzbauern ganz vertraut beysammen, welch letztere
zur Ausführung der Sache von dem Herrn Oberstlieutenant vorausgeschickt
wurden. Plötzlich wurde das abgeredete Signal gegeben und diese 4 Bauern
faßten jeder seinen Mann, entwaffneten sie und durch die schon bestellte und
herbeygerittene Miliz wurden demnach diese beyden Hauptrebellen glücklich
gefangen. Kaum hatte Horja noch soviel Zeit und Gegenwart des Geistes, daß er
seine in der Tasche gehabten Schriften sogleich ins Feuer warf und sich dabey
verlauten ließ, daß man ihn gewiss nicht lebendig würde bekommen haben,
wenn er es nur eine Minute vorher beobachtet hätte.
Waren zuvor schon die Unruhen durch die Zerstreuung der Aufrührer
ziemlich gedämpft, so glaubt man nun, daß der Landfriede umso eher völlig
werde hergestellet werden, da das Haupt der Rebellen Horja gefangen ist. Denn
das Feuer fieng allgemach an weiter um sich zu fressen und im Utvarhelier
Komitat würden die glimmenden Funken bald in helle Flammen ausgebro-
chen seyn, weil daselbst sogar 18 Popen einen quasi Synodum gehalten und
der Proto-Pop davon, der dazu ein unirter ist, an Horja einen Brief fragweise
geschrieben habe, ob sie auf ihn warten oder aber ohne seiner anfangen sollten.
Indessen wurde dieser Brief glücklicherweise aufgefangen und Proto-Pop wird
(heißt es zu Ende diese Briefes) seinen Lohn wohl am Spieße erhalten sobald
er degradiret seyn wird, welche Funkzion durch den Bischof von Blasendorf
verrichtet werden soll. Da es aber wegen der erfolgen könnenden größeren
Gefahren immer bedenklich ist solche menschliche Ungeheuer zu transpor-
tiren, so soll das Gubernium resolvirt haben, wenn der Bischof seine Sache nicht
in loco vornehmen will, soll die Gerechtigkeit den Missethäter ohne weiters in
loco exequiren.
*
Horja, Hora (Nikola Ursz) ist gegen 50 Jahre alt, aus Nagy Aranyos, zur dasigen Kirche gehörig,
Albakuti genannt, hatte kein Eigenthum, sondern hielt sich daselbst bey seinen Befreundten auf.
**
Gloska Ivan ist in einem Alter von 40 Jahren, von Kerperiks1 und gehört zum Szaladner
Dominium.
“Provinzialnachrichten”, nr. 10 din 2 februarie 1785, 146–148.
1
Astfel în text.
Traducere
Transilvania
b) Despre prinderea lui Horea și Cloșca
Dintr-o scrisoare din 5 ianuarie primită de la Sibiu putem prezenta acum
mai pe larg amintita prindere a lui Nicola Urs, conducătorul gloatei românești
cunoscut sub porecla Horea*, și a complicelui său principal, arhitâlharul Ioan
Cloșca**, care se află arestați la Alba Iulia. Lucrurile s-au petrecut în modul
următor. După ce s-a despărțit de gloata mare care îl însoțea, Horea s-a retras în
pădurea Radac [Arada – n.n.], în munții înalți. În acele locuri împotriva sa nu
s-ar fi putut întreprinde ceva nici chiar cu forța, fără să te expui unui primejdii
mari și unor pierderi considerabile. De aceea s-a recurs la vicleșug, iar treaba
a reușit cât se poate de bine. Pentru această întreprindere și-a oferit concursul
Tiller, un locotenent-major din regimentul de husari Toscana. Din două divi-
zioane [de cavalerie] el a ales cam 40 de români de încredere. Cu aceștia s-a
dus la Horea, pretextând că ar fi cu toții dezertori. A știut să-i câștige atât de
bine încrederea, încât Horea i-a dat fiecăruia câte șase ducați arvună. Împreună
cu Horea au hălăduit cam 14 zile, urmându-i întru totul ordinele, așa cum
acesta le-o pretindea spre binele său. Între timp, locotenentul-major îi raporta
cu exactitate tot ceea ce se întâmpla comandantului de corp, domnului locote-
nent-colonel von Kray din Regimentul II secuiesc de infanterie, folosindu-se de
unul sau de altul dintre oamenii lui de încredere. Dacă nu făcea asta în fiecare
zi, atunci măcar atunci când îi era cu putință. Momentul punerii în aplicare a
vicleșugului se apropia cu fiecare zi. Împreună cu patru țărani-grăniceri (trimiși
înainte de domnul locotenent-colonel pentru a îndeplini misiunea), Horea și
Cloșca ședeau tocmai în tihnă la căldura focului făcut în pădure. Subit a fost
dat semnalul convenit, iar cei patru țărani au înșfăcat fiecare pe omul său și
l-au dezarmat. Soldații, care fuseseră deja avertizați, au venit în grabă, legân-
du-i bine pe cei doi rebeli de frunte. Horea a mai avut doar răgazul și prezența
de spirit să arunce îndată în foc hârtiile scrise pe care le avea în buzunar. Le-a
spus apoi, că nu l-ar fi prins cu siguranță în viață, dacă ar fi avut timp măcar un
minut până să-i zărească.
Dacă tulburările s-au calmat destul de mult încă înainte [de prinderea lui
Horea și Cloșca] în urma împrăștierii răsculaților, acum că Horea, căpetenia

rebelilor, a fost prins, se speră că pacea va fi restabilită cu totul în țară cât mai
curând. Asta, deoarece focul începuse să se extindă tot mai mult, astfel că în
comitatul Odorhei din cenușa mocnită ar fi izbucnit curând flăcări vii, deoarece
18 popi de acolo ținuseră un fel de sinod, iar protopopul, care este pe deasupra
unul unit, îi scrisese lui Horea, întrebându-l dacă urma să îl aștepte ori să
înceapă fără el. Între timp, această scrisoare a fost, din fericire, interceptată, iar
protopopul (se spune la finele scrisorii pe care am primit-o) își va primi desigur
răsplata cuvenită prin tragerea în țeapă, după ce va fi caterisit, acțiune care va fi
dusă la îndeplinire de episcopul de la Blaj. Numai că, transportul unor astfel de
monștri umani fiind cât se poate de problematic, putând cauza primejdii mult
mai mari, Guberniul a hotărât ca, în cazul în care episcopul nu va voi să-și facă
datoria la fața locului, sentința urmează a-i fi aplicată răufăcătorului, fără de
ezitare, la fața locului.
*
Horea, Hora (Nicola Urs) are în jur de 50 de ani; este din Arieșul Mare și ține de biserica de
acolo, numită a Albacului. Nu are avere și a trăit acolo pe la prieteni.
**
Cloșca Ioan are în jur de 40 de ani, este din Cărpiniș și ține de domeniul Zlatnei.
14
Siebenbürgen
a) Großmüthige That eines siebenbürgischen Gubernialrathes zum Troste
verunglückter Personen von Adel
Der Gubernialrath Baron Daniel nimmt thätigen Antheil an dem Elend
so vieler adelichen Personen im Hunyader und dem nun mit einverleibten
Szarander Komitat und beweiset denselben dadurch, daß er 2000 fl. unter die
Ungkücklichsten von denselben will austheilen lassen und zwar also, daß er
1000 fl. durch einen Prediger der helvetischen Konfession, die andern 1000
durch einen katholischen Geistlichen vertheilen lassen will.
b) Ende der Unruhen in Siebenbürgen
Ihro Kaiserlich-Königlich Apostolische Majestät haben in der mildesten
Absicht, die Ruhe in dem Groß-Fürstenthum Siebenbürgen und besonders in
den Gegenden des Hunyader mit dem Zarander vereinigten Komitates noch
sicherer zu stellen, untern 3ten Jänner einen eigenen Kommissarium Regium
in der Person des titl. Herrn Gubernialraths Michael von Bruckenthal in dasige
Gegenden abgeschickt und demselben die einstweilige Administration daselbst
anvertrauet, zugleich aber Ihn Sr. Excellenz dem Titel Herrn Grafen von
Jankowits bey der hochdemselben aufgetragenen Untersuchung beygesellet,
in welcher Absicht auch sich gedachter Herr Gubernialrath und königlicher
Kommissär den 23ten dies in obberührte Gegenden verfüget hat.
Am 20ten Jänner marschirten die in den aufrührischen Gegenden

gebrauchte Szeckler nach glücklich vollendetem Werke mit fliegenden Fahnen
und klingenden Spiel durch Hermannstadt nach Hause.
Die Unruhen in unserm Vaterlande haben durch die Gefangennehmung
des Hora aufgehöret, und obwohlen wir noch sehr wichtige Nachträge von
dieser Mordgeschichte unsern Herrn Abnehmern zu liefern hätten, so müssen
wir doch versichern, daß es nicht geschehen kann und wir bitten dieserwegen
unsere Herrn Korrespondenten um Verzeihung.
Traducere
Transilvania
a) Faptă mărinimoasă a unui consilier al Guberniului Transilvaniei pentru
alinarea persoanelor afectate din rândul nobilimii
Consilierul gubernial baron Daniel ia parte activ la ușurarea mizeriei în
care se zbat atât de mulți nobili din comitatul Hunedoarei unit cu Zărandul
și dovedește aceasta voind să împartă 2000 de florini celor mai afectați dintre
aceștia, anume 1000 de florini printr-un pastor de confesiune helvetică [calvină
– n.n.], iar alți 1000 de florini printr-un preot catolic.
b) Sfârșitul tulburărilor din Transilvania
Din dorința preamilostivă de a reașeza pe un temei și mai sigur liniștea în
Marele Principat al Transilvaniei și mai ales în zona comitatului Hunedoarei
unit cu Zărandul, Maiestatea Sa Imperial-Regală Apostolică l-a trimis în acele
părți, printr-un ordin din 3 ianuarie, pe un comisar regal propriu în persoana
onorabilului domn comisar gubernial Michael von Brukenthal și i-a încredințat
acestuia administrarea interimară de acolo, punându-l în același timp la dispo-
ziția Excelenței Sale onoratul domn conte von Jankovich pentru cercetările
care i-au fost încredințate acestuia. În acest scop, amintitul domn consilier și
comisar regal a plecat la 23 al lunii curente [ianuarie] în zona amintită mai sus.
La 20 ianuarie secuii care au fost folosiți în zonele răsculate au trecut în
marș prin Sibiu, cu steagurile în bătaia vântului și în sunetul muzicii, după ce își
îndepliniseră cu bine misiunea.
În urma prinderii lui Horea, tulburările din patria noastră au luat sfârșit
și, deși le-am putea relata abonaților noștri încă multe știri importante despre
aceste evenimente criminale, totuși ne vedem nevoiți să le aducem la cunoștință
că nu o putem face. De aceea, le cerem scuze domnilor noștri corespondenți.
15
Siebenbürgen.
Beschreibung des Rädelführers Hora und seines Mitgesellen Kloska Ivan
Kloska Ivan von Kerpenies zum Szaladner Dominio gehörig, beyläufig 40
Jahr alt, kleiner Statur, vollen braunen runden Angesichts, hat eine stumpfe Nase,
dunkelbraune Haare, einen röthlichten Schnauzbart, ist stark von Knochen,
stößt im Reden mit der Zunge an, hat eine rasche Stimm, gehet und stehet
gerade, in gleicher Landes-Kleidung wie nachstehend Hora, pflegt aber auch
ein kurzes wallachisches Pelzel mit halben Ermeln von Schaafpelz mit der Wolle
auswärts zu tragen, reitet ein gutes leichtes kastanienfarbe(ne)s Gebirgpferd,
worauf ein gewöhnlicher hungarischer Sattel mit schwarzen Schaaffell bedeckt;
der Zaum und Zugehör ist von ordinair Leder, schwarz; er trägt zuweilen die
landübliche schwarze Mützen von Lammfell, zuweilen auch eine mit schmalen
goldenen Gallonen oben eingefaßte und geschnittene Csakohauben mit einer
goldenen Schlinge.
Hora alias Nikola Ursz, beyläufig 48 Jahr alt, ist aus Nagy Aranios, zur
dasigen Kirche gehörig, Alba Kureti genannt, hat kein Eigenthum allda,
sondern hält sich bey seinen Befreundten auf, ist mittlerer Statur, geschlangen
Leibes, lichtbraunen kurzen Haaren, röthlicht kurzen Schnauzbart, länglichen
Angesichts, sehr kleine spitzige Nasen, sommerfleckig, hat die obige und untern
Augenlieder hellroth fleischigt, hält sich in seiner Stellung und Gehen gerade,
trägt an seinem Leibe die in SzalathnerDominio gewöhnliche Kleidung beste-
hend in einem schwarzen bis an die Knie reichenden, dann beyden Seiten blau
ausgezierten Kittel, hat weiße enge hungarische Hosen, trägt halbgeschnürte
Tschismen, jetzt trägt er aber einen mit der Wolle inwendig gekehrten langen
Schaafpelz, hat eine gewöhnliche schwarze Mütze und einen dünnen Haselstock
in der Hand.
“Provinzialnachrichten”, nr. 12 din 9 februarie 1785, 178.
Traducere
Transilvania. Descrierea căpeteniei principale Horea și a complicelui său
Cloșca Ioan
Cloșca Ioan, născut la Cărpiniș în domeniul Zlatnei, în vârstă de circa 40
de ani, mic de statură, cu fața rotundă, măslinie, plină, are un nas turtit, păr
castaniu închis, o mustață mare roșietică, are oase masive, când vorbește ples-
căie cu limba, vorbește repezit, merge și stă drept, este îmbrăcat cu aceleași
straie țărănești ca mai jos Horea, dar obișnuiește să poarte o scurtă blăniță
românească din blană de oaie, cu blana în afară și cu mânecile până la jumă-
tate, călărește un cal de munte bun și ușor, de culoare castanie, pe care este
pusă o șea ungurească obișnuită, acoperită cu o blană neagră de oaie; frâul și
harnașamentul sunt din piele obișnuită de culoare neagră; uneori poartă căciulă
neagră din blană, așa cum se obișnuiește prin țară, alteori un chipiu militar de
care atârnă o eșarfă aurie, având prinsă în partea de sus o panglică aurie subțire.
Horea alias Nicola Urs, în vârstă de circa 48 de ani, este din Arieșul Mare și
ține de biserica de acolo numită Alba Kureti [Albac – n.n.], nu are vreo avere
acolo, ci își face veacul pe la prieteni; este de statură mijlocie, are un trup suplu,
păr castaniu deschis, tăiat scurt, mustață scurtă și roșietică, obraz alungit, nas
foarte mic și ascuțit, pistruiat, pleoapele de sus și de jos sunt cărnoase și ușor
roșietice, este drept când stă și când merge, poartă îmbrăcămintea obișnuită în
domeniul Zlatnei, constând dintr-o manta neagră care ajunge până la genunchi,
împodobită pe ambele laturi cu o bordură albastră, are pantaloni ungurești albi
și strâmți, poartă cizme cu șnur până la jumătate; acum poartă însă un cojoc de
oaie cu blana spre interior, are o pălărie neagră obișnuită și ține în mână un băț
subțite de alun.
16
Siebenbürgen
a) Von Horia, Kloska und Tumultuanten begangene Excessen
Viele Leute geben vor, Briefe gelesen zu haben, worin behauptet wird,
Horia sey aus seinem Arreste in Karlsburg wieder entwichen. Wir können
aber aus soeben eingehenden sicheren Quellen darthun, daß dieses Vorgeben
ganz ungegründet sey. Dieses sichere Schreiben liefert nebstbey allerley
Anekdoten, die sich bey des Horia Gefangennehmung ereignet haben, so wie
es noch viele Nachträge von den während des Aufruhres verübten unmensch-
lichen Grausamkeiten enthält. Zur vollständigen Geschichte rücken wir das
Merkwürdigere davon ein.
Als Horia durch Zalathna gebracht wurde, trat ein wallachischer Pope
(Anhänger der Rebellen) auf und rief öffentlich: “Nun, ihr Edelleute und
Ungarn, jetzt habt ihr ihn, unsern besten Horia. Ihr könnt ihn nach Belieben
braten und auffressen!” Die begleitende Wache und das umstehende Volk war
drüber diesen verwegenen Bösewicht so erbittert, daß sie ihn auf der Stelle
würde zerfleischt haben, wenn nicht ihre Vorgesetzten durch bescheidenes und
sanftes Zureden ihrer Wuth Einhalt gethan hätten. Der Pope wurde indessen
sogleich in Fesseln geschlagen und hatte die Ehre in Gesellschaft des Horia
nach Karlsburg abgeführet zu werden.
Uebrigens ist seitdem die Ruhe in dortiger Gegend insoweit schon ziem-
lich wieder hergestellet. Nur noch einige furchtsame Bösewichte halten sich in
der waldigen Gegend von Deva auf und getrauen sich nicht zurückzukehren.
Man hat ihnen deshalb bereits in aller Güte sagen lassen, wenn sie noch über
7 Tage ausblieben, so würde das Militär zu ihrer Einbringung beordert werden
und dann sey für die Erhaltung ihres Lebens keine Gnade mehr zu hoffen.
Wirklich sind diesfallls alle mögliche gute Anstalten getroffen worden. Die
Grausamkeiten sind unbeschreiblich, wodurch sich die Bösewichte furchtbar
gemacht haben. Man giebt die Anzahl der bey diesem Aufruhre Ermordeten
auf 4000 an. Darunter zählt man im Szarander Komitat allein über 90 Edelleute,
die Frauen ungerechnet, die sie nach verübten schändlichen Bubenstücken
theils umgebracht, theils mit sich fortgeschleppt haben. Einige derselben sind
nach hergestellter Ruhe wieder zurückgekehret, aber sie bringen die Früchte
des Lasters in ihrem Schooße mit, als die schöne ledige Tochter des Edelmanns
G. ... von 17–18 Jahren, die adeliche Frau v. C. ..., die nach ihrem ermordeten
Gemahle, um ihrer beyden Kinder Leben zu retten, sich dem Sohne eines
Popen mußte antrauen lassen etc. Zween Hussaren von Toskana wurden erst-
lich die Hände, dann die Füße, sodann erst der Kopf abgehauen. Zwey unmün-
dige Kinder wurden lebendig unter die Todten eingescharret, und so läuft die
Reihe fort in der Erzählung von Bubenstücken, Blutschande, Mord, Raub und
Brand, über die wir lieber den Schleyer des Stillschweigens ziehen wollen, um
zur Schande der Menschheit nicht sagen zu müssen, Horia und sein Anhang
seyen Kinder der Hölle gewesen.
b) Belohnung derjenigen Truppen, die den Horia gefangen haben
Seine k.k. apostolische Majestät haben dem Herrn Obristlieutenant von
Kray über die durch seine weise Anstalten glücklich gedämpfte Unruhen Dero
vorzügliche Zufriedenheit zugesichert, denen sieben Wallachen aber, die beede
Hauptrebellen Horia und Kloska gefangen genommen, 600 Stück Dukaten,
dem Waldgornik 100, den zween Offizieren jedem 50 und überhaupt einem
jeden gemeinen Soldaten von dem Detaschement 2 Dukaten auszuzahlen aller-
mildest verordnet und zugleich die obbemeldte sieben Wallachen, welche leib-
eigene Fiskalunterthanen waren, von der Leibeigenschaft freygesprochen.
Traducere
Transilvania
a) Excese comise de Horea, Cloșca și de răsculați
Mulți oameni pretind că au citit scrisori în care se afirmă că Horea ar fi
fugit din arestul de la Alba Iulia. Din surse sigure, care tocmai ne-au parvenit,
putem susține că această afirmație este cu totul neîntemeiată. Această scrisoare
temeinică ne mai prezintă tot felul de întâmplări petrecute cu ocazia prinderii
lui Horea. De asemenea, ea mai cuprinde numeroase informații despre actele
de cruzime inumană comise în timpul răscoalei. Pentru o înfățișare cât mai
completă a evenimentelor, prezentăm câteva mai remarcabile dintre acestea.
Pe când Horea era dus prin Zlatna, și-a făcut apariția un popă român
(aderent al rebelilor), care a strigat în public: “Ei, nobililor și ungurilor, acum

că-l aveți pe bunul nostru Horea, puteți să-l frigeți și mânca după cum vă este
pofta!” Soldații care îl escortau [pe Horea] și populația din jur s-au revoltat atât
demult împotriva acestui răufăcător îndrăzneț, încât l-ar fi rupt în bucăți pe loc,
dacă furia nu le-ar fi fost ținută în frâu de superiori prin îndemnuri cumpănite
și blânde. Popa, în schimb, a fost încătușat deîndată, având onoarea să fie dus la
Alba Iulia în tovărășia lui Horea. De altfel de atunci liniștea în acele părți a cam
fost restabilită. Doar câțiva răufăcători temători se mai află în zona cu păduri
din jurul Devei, dar nu cutează să se întoarcă [în satele lor]. De aceea li s-a trimis
vorbă cu frumosul că, dacă vor mai rămâne pe acolo mai mult de șapte zile,
armata va fi trimisă să îi aducă, dar atunci nu mai au nici o speranță de milos-
tivire să-și poată scăpa viața. Într-adevăr, în acest caz au fost luate măsurile cele
mai bune cu putință. Cruzimile care i-au făcut de temut pe acești răufăcători
sunt cu totul de nedescris. Numărul celor uciși în timpul acestei răscoale este
evaluat la 4000 de oameni. Între aceștia, doar în comitatul Zărand se numără
peste 90 de nobili, fără a le socoti pe femeile care, după ce au fost necinstite, fie
că au fost ucise, fie că au fost duse cu sine de răsculați. După restabilirea liniștii,
unele dintre ele eu revenit, dar poartă în pântec rodul păcatului, așa cum este
cazul frumoasei fiice necăsătorite, de 17–18 ani, a nobilului G. …, cel al nobilei
doamne von C. … care, după ce și-a văzut ucis soțul, a fost nevoită să se mărite
cu fiul unui popă pentru a salva viața celor doi copii ai ei etc. La doi husari din
regimentul Toscana răsculații le-au tăiat mai întâi mâinile, apoi picioarele și
abia după aceea capetele. Doi copii mici au fost îngropați de vii alături de morți.
Iar șirul istorisirii actelor de ticăloșie, de viol, de omor, de tâlhărie și de incen-
diere poate continua. Preferăm să tragem însă peste ele cortina tăcerii, pentru
a nu fi nevoiți să spunem, spre rușinea omenirii, că Horea și oamenii săi au fost
niște creaturi ale infernului.
b) Răsplătirea trupelor care l-au prins pe Horea
Maiestatea Sa cezaro-crăiască apostolică i-a transmis mulțumirea sa deose-
bită domnului locotenent-colonel von Kray pentru calmarea cu succes a tulbu-
rărilor în urma măsurilor înțelepte pe care le-a luat. De asemenea, a ordonat
preamilostiv să se dea celor șapte români, care i-au prins pe cei doi rebeli prin-
cipali Horea și Cloșca, suma de 600 de ducați, gornicului de pădure 100 de
ducați, fiecăruia din cei doi ofițeri 50 de ducați și fiecărui soldat de rând din
detașament câte doi ducați. În același timp, i-a eliberat din iobăgie pe cei șapte
români amintiți mai sus, care erau iobagi ai domeniului fiscal.
17
Siebenbürgen
a) Ankündigung eines Medaillons von Horia und Kloska
Herr Rudolph Liebhard. k.k. Münz-Graveur-Adjunkt in Karlsburg, hat
den dort Orts inhaftirten Hauptrebellen Nikolaus Urs genannt Horia und
seinen Spießgesellen Kloska, und zwar jeden besonders auf Medaillen-Art,
im Durchschnitt bey 4 Zoll hoch, dergestalten abkopiret, daß Kenner dieser
beeden Ruhestöhrer ihrer ähnlichen Abbildung bereits vollkommenen Beyfall
zugestanden haben. Der Künstler ist Willens sothane Aufwiegler das Stück in
Alabaster gegossen und mit einer Aufschrift versehen um 40 kr., gut vergoldet
aber um 1 fl. zu geben, welche in der Hochmeisterischen Buchhandlung zu
Hermannstadt zu finden sind.
Traducere
Transilvania
a) Anunț despre o medalie cu Horea și Cloșca
Domnul Rudolf Liebhard, adjunct de gravor de monede cezaro-crăiesc
din Alba Iulia, a realizat o reproducere a portretelor celor doi rebeli principali
arestați acolo, anume Nicola Urs zis Horea și complicele său Cloșca, anume
fiecare înfățișat în chip de medalie, având diametrul de aproximativ patru țoli.
Lucrarea este realizată în așa fel, încât cei care îi cunosc pe cei doi tulbură-
tori ai liniștii sunt pe deplin satisfăcuți de reprezentarea care seamănă cu
aceștia. Artistul intenționează să-i realizeze [medalia cu] instigatorii amintiți
în alabastru, fiecare medalie prevăzută cu o inscripție costând 40 de creițari,
respectiv un florin cea aurită. Acestea vor putea fi cumpărate la Sibiu, la librăria
Hochmeister.
18
Siebenbürgen
a) Widerlegung einer von Horias Flucht ausgesprengten Nachricht
Vom 6ten Jänner. Man hat unsern Preßburger Herrn Kollegen unter ange-
setztem Dato ersucht, etwas in sein Blatt aufzunehmen, was im Grunde eigent-
lich den zu Pest angeht. Sagte jener: “Eben da ganz Pest und Ofen über die
Gefangennehmung des Horia triumphirt, gerade zu dieser Zeit da es ein kaiser-
licher Statthaltereyrath allen Patrioten kund machen läßt, und noch am nämli-
chen Tage wo der gefangene Horia von den gewölbten Zimmern der Wein-
und Bierschenken wiederhallt, ich sage zu gleicher Zeit wo jedes unmündige
Kind den gefangenen Horia lallt, macht das hiesige Intelligenzblatt den derben
Streich öffentlich zu schreiben, daß sich Horia in die Wallachey geflüchtet habe.
In den letzten 4 Linien der Rubrique kündigt oben drauf der Verfasser, die
aus authentischen Korrespondenzien gezogene Beschreibung des Wallachen-
Aufstandes an. Hat hier nicht jeder Unbefangene was zu lachen! Eine authen-
tische Beschreibung und soviel Unwissenheit der geschehenen Dinge! etc“.
Ist dem Intelligenzblatt zu Pest doch noch zugute zu halten, dächten wir, da
wichtigere Blätter in den nämlichen Irrthum verfallen und gewisse Verfasser
in eignen Traktaten umständliche Berichte des Aufstandes liefern konnten, eh
noch die Sache geschehen war.
Traducere
Transilvania
a) Dezmințirea unei știri răspândite despre fuga lui Horea
Din 6 ianuarie. Sub data menționată, domnului nostru coleg din Bratislava
i s-a cerut să preia în ziarul său lucruri care fuseseră de fapt scrise de colegul
din Pesta. Acesta afirma: “Tocmai pe când în toată Pesta și Buda se sărbăto-
rește triumfal vestea prinderii lui Horea, tocmai când un consilier al Consiliului
Locumtenențial [Ungar] aduce această veste la cunoștința tuturor patrioților și
tocmai în ziua în care numele captivului Horea răsună prin încăperile boltite ale
vinăriilor și berăriilor, tocmai în acea zi – o repet – în care fiecare sugar bolboro-
sește numele captivului Horea, Intelligenzblatt-ul de aici [din Pesta] își permite
gluma proastă să afirme public, că Horea s-ar fi refugiat în Țara Românească.
Pe lângă asta, autorul mai anunță în ultimele patru rânduri ale rubricii, că va
publica o descriere a răscoalei românești extrasă din corespondențe autentice.
Cum să nu izbucnească în râs orice om cu mintea întreagă! O descriere auten-
tică și atâta neștiință despre cele întâmplate! etc.” Dacă Intelligenzblatt-ul din
Pesta mai poate fi oarecum scuzat, în schimb nu înțelegem cum de s-au lăsat
induse în eroare ziare mai importante și cum de au putut anumiți autori să
prezinte în lucrările lor relatări amănunțite despre răscoală înainte ca eveni-
mentele să fi avut loc.
19
Siebenbürgen
a) Gefangenschaft eines dritten Hauptrebellen
Hermannstadt, den 10ten Februar. Sichern Nachrichten zufolge ist der dritte
Hauptrebelle, Krischan Georg, auch eingefangen worden. Hora und Klotschka
werden in Dewa verhört.
“Provinzialnachrichten”, nr. 18 din 2 martie 1785, 282.
Traducere
Transilvania
a) Prinderea unui al treilea rebel principal
Sibiu, la 10 februarie. Potrivit unor știri sigure, a fost prins și Crișan
Gheorghe, al treilea rebel principal. Horea și Cloșca sunt interogați la Deva.
20
Siebenbürgen
c) Straffe der Rebellen
Auszug eines Schreibens aus Karlsburg vom 17. Februar. Der dritte
Hauptrebell, Georg Krisan mit Namen (dessen letzthin Erwähnung geschehen),
ist durch die Bemühungen des Oberstwachtmeisters Grafen von Pückler einge-
fangen worden. Er hat aber schon das Ende seiner Tage erreicht und sich selbst
den verdienten Tod angethan. Am 16. Februar nämlich hat er sich an einer um
den Leib getragenen dünnen Schnur im Kerker erhängt. Die Leiche wurde am
folgenden Tage an der Schandbühne dieser Stadt zerviertheilt und ein Theil
davon an das hiesige Thor geheftet, die übrigen wurden nach Deva, Hunyad
und in sein Geburtsort geschickt.
Horia und Klotschka werden sehr scharf bewacht und erwarten nach gesche-
henem Verhör ihr Urtheil. Die übrigen eingefangenen Rebellen, bey 150 an der
Zahl, hat die königliche Kommission auf allerhöchsten Befehl dem Komitate
übergeben, um sie nach den Landesgesetzen zu richten und zu bestrafen.
Der königliche Kommissär Graf v. Jankowics ist von seiner ausgestandenen
Krankheit schon wieder ziemlich hergestellt, aber der Sekretär der Ungarischen
Hofkanzley, Adam Treicsik von Melynados, der bey dieser Kommission als
Actuar dienet, ist an einer hitzigen Krankheit verstorben.
“Provinzialnachrichten”, nr. 21 din 12 martie 1785, 323–324.
Traducere
Transilvania
c) Pedepsirea rebelilor
Extras dintr-o scrisoare din Alba Iulia din 17 februarie. Gheorghe Crișan, al
treilea rebel principal (despre care s-a amintit recent), a fost prins datorită stră-
daniilor și iscusinței maiorului conte Pückler. Și-a sfârșit însă viața, dându-și
singur moartea pe care o merita. La 16 februarie s-a spânzurat în închisoare cu
o nojiță subțire pe care o avea înfășurată în jurul trupului. A doua zi leșul i-a
fost dus la eșafodul din oraș și tăiat în patru: o parte a fost țintuită pe poarta
de aici, celelalte părți au fost trimise la Deva, Hunedoara și în localitatea sa de
naștere.
Horea și Cloșca sunt păziți cu mare atenție și își așteaptă sentința după
ce s-au încheiat interogatoriile. Ceilalți rebeli arestați, în jur de 150 la număr,

au fost predați de Comisia regală – din ordinul cel mai înalt – comitatului, ca
acesta să-i judece și condamne potrivit cu legile țării.
Comisarul regal contele von Jankovich s-a cam restabilit după boala care
l-a țintuit la pat, dar secretarul Cancelariei Aulice Ungare, Adam Traicsik de
Mélynádos, care îi servește ca actuar acestei Comisii, a murit din cauza febrei.
21
Siebenbürgen
a) Anstalten zur Todesstrafe des Horja und Kloska
Es ist den Stuhlrichtern in allen Komitaten aufgetragen worden, aus allen
Dörfern 6 Mann aufzubieten, welche sich bis den letzten Februar in Karlsburg
bey der Exekution des berüchtigten Horja einfinden sollen, weil diese in den
ersten Tagen des Märzes zum allgemeinen Schrecken vor sich gehen wird.
b) Bey den Rebellen entstandenes und verbreitetes Faulfieber
Ob man schon von den nach Karlsburg gefänglich eingebrachten walla-
chischen Aufrührern soviel als nur möglich war wieder fortschaffte und Sorge
dafür trug, die Casematten auszulüften wo sie aufbewahret wurden, sie zu
reinigen und die Gefangenen selbst jeden andern Tag in die frische Luft herum
zu führen, so ist jedoch in Karlsburg ein Faulfieber ausgebrochen, welches man
ihnen zuschreibt. Da außer den Gefangenen, welche nach ihrer Heimkunft
damit befallen worden, viele Soldaten und selbst die königlichen Kommissärs,
welche die Aufrührer verhörten, diese Krankheit ausstehn mußten, wiewohl
sich noch viele andere Ursachen davon angeben müssen, als die öftere und
gegeneinander stark abstechende Veränderung der Witterung, da auf die warme
Südwinde oft der kälteste Nord-Wind wüthete, die ausgestandene Strapatzen
und dergleichen. Beyde Kommissarii sind nun wieder besser.
c) Belohnung der treuen Denkensart eines wallachischen Popen
Ein nicht-unirter Pope Namens Adamowich hat bey Gelegenheit des
Wallachenaufstandes in Siebenbürgen ein herrliches Beyspiel von aufgeklärter
Denkungsart und Rechtschaffenheit dadurch gegeben, daß, nachdem ihn Hora
und Kloska von der schändlichen Lüge, als ob sie Befehle hätten den ungari-
schen Adel auszurotten, überzeugen und zur Beytrettung zu ihrer Gesellschaft
versichern und überreden wollten, er den beyden Hauptverführern allzeit ganz
trocken antwortete: “Ich habe keine, weder mündliche, noch schriftliche Befehle
von meinen Oberen erhalten und ich kenne den Kaiser zu gut als daß ich glauben
sollte, er habe euch solche Befehle ertheilet. Denn, würde es auch wahrer Ernst
des Kaisers seyn euch zu helfen, so kann ich es doch nicht begreiffen, daß er euch
gestattet hätte solcher gewaltthätigen Mittel zu bedienen, die den Absichten der
sanften Religion und des wohlthätigen menschenfreundlichen Karakters des
Kaysers zuwider sind. Ich will also von eurem Befehl nichts wissen und weder
ich, noch meine untergebene Heerde soll euern niedrigen Absichten behülflich
seyn”.
Kaum als Se. Majestät von diesem edlen Betragen des Popens benach-
richtiget wurden, haben sie durch den Herrn Gubernialrath und königlichen
Kommissär Michael v. Bruckenthal diesem würdigen Manne eine goldene
Medaille mit höchst Dero Bildnisse zustellen lassen, deren Uibergabe der Herr
Gubernialrath mit einer kurzen nachdrücklichen Anrede begleitet hat.
Traducere
Transilvania
a) Pregătiri în vederea pedepsei cu moartea pentru Horea și Cloșca
Juzilor scăunali [pretorilor – n.n.] din toate comitatele li s-a ordonat să
desemneze câte șase oameni din fiecare sat, urmând ca aceștia să fie prezenți în
ultima zi a lui februarie la Alba Iulia, pentru a fi de față la execuția faimosului
Horea, deoarece aceasta va avea loc în primele zile ale lui martie, asta pentru a
le băga tuturora frica în oase.
b) Febra tifoidă a izbucnit și s-a răspândit în rândul rebelilor
Deși dintre răsculații români aflați în închisoare la Alba Iulia au fost mutați
cât se poate de mulți și s-a avut de grijă ca toate cazematele în care se aflau ares-
tații să fie aerisite și curățate, iar prizonierii au fost scoși la aer curat în fiecare zi,
totuși la Alba Iulia a izbucnit febra tifoidă, atribuită acestor arestați. În afară de
prizonierii care au fost loviți de boală după întoarcerea lor acasă, au fost afectați
și mulți soldați, ba chiar și comisarii regali care i-au interogat pe răsculați au
trecut prin această boală. Firește, pot fi indicate multe cauze ale acesteia, anume
schimbările de vreme frecvente și subite, vânturile calde din sud fiind urmate
adesea de rafalele vântului rece din nord, oboseala îndurată și altele asemenea.
În prezent, starea de sănătate a celor doi comisari este mai bună.
c) Răsplătirea modului de gândire credincios al unui popă român
Un popă neunit numit Adamovici a oferit cu prilejul răscoalei românești
din Transilvania o pildă minunată de gândire luminată și de lealitate prin faptul
că – după ce Horea și Cloșca au încercat prin minciuna, că ar avea ordine să
extermine nobilimea ungurească, să-l convingă și îndemne să li se alăture – el
le-a răspuns statornic și cât se poate de sec celor doi amăgitori de frunte: “Eu
n-am primit porunci, nici prin viu grai și nici scrise, din partea superiorului
meu și îl cunosc pe împărat prea bine pentru a putea crede că v-a dat astfel de
ordine. Căci, chiar dacă împăratul ar avea de gând cu adevărat să vă ajute, eu
totuși nu pot să cred că v-ar fi îngăduit să recurgeți la astfel de mijloace violente,
cu totul opuse învățăturilor blânde ale credinței și caracterului milostiv și iubitor
de oameni al împăratului. Prin urmare, nu vreau să știu nimic de ordinul vostru

și nici eu, nici turma care îmi este încredințată spre păstorire nu vă va ajuta la
planurile voastre josnice”.
Deîndată ce Maiestatea Sa a aflat de acest comportament nobil al popei,
a ordnoat ca, prin domnul consilier gubernial și comisar regal Michael von
Brukenthal, acestui bărbat vrednic să-i fie dăruită o medalie de aur cu chipul
Maiestății Sale. La înmânarea acesteia, domnul comisar gubernial a rostit o
cuvântare scurtă și convingătoare.
22
Siebenbürgen.
Hinrichtung der Rebellen Horja und Klotschka
Mit Briefen aus Karlsburg vernimmt man, daß die beyden Urheber und
Anführer des vor einiger Zeit unter einem Theile des wallachischen Volkes
ausgebrochenen Austandes, Namens Nikola Ursz mit dem Beynamen Hora
und Ivan Klotschka, am 28. Februar die wohlverdiente Strafe ihres ruglosen
Beginnens erhalten haben, nachdem sie einige Wochen hindurch darüber
genau und sorgfältig verhört worden sind. Beyde wurden an die Richtstädte
außer der Stadt geführt und allda durch den Henker von unten auf gerädert,
sodann aber jeder geviertheilt, um stückweise zum Scheusal und zur Warnung
an denjenigen Orten ausgestellt zu werden, wo sie ihren Unfug auf die grau-
samste Weise verübet haben.
Traducere
Transilvania. Executarea rebelilor Horea și Cloșca
Din scrisori venite de la Alba Iulia aflăm că, la 28 februarie, cei doi iniția-
tori și conducători ai răscoalei izbucnite acum ceva vreme în rândul unei părți
a poporului român, Nicola Urs zis Horea și Ioan Cloșca, au primit pedeapsa
binemeritată pentru faptele lor nelegiuite, aceasta după ce au fost interogați cu
atenție și grijă timp de câteva săptămâni în legătură cu acestea. Amândoi au fost
duși la locul de execuție aflat în afara orașului, fiind frânți de călău cu roata, de
jos în sus. Apoi fiecare a fost tăiat în patru, iar părțile au fost trimise spre a fi
expuse ca sperietoare și drept avertisment în localitățile în care au comis atroci-
tățile lor cele mai cumplite.
23
Siebenbürgen
a) Anekdoten von Horia und Kloska Hinrichtung
Auf ihre Fragen kann ich folgendes erwiedern: Die Hauptanführer der
wallachischen Verschwörung, Hora und Kloska, sind nicht als Verzweifelte

sondern als Reumüthige gestorben. Der erstere hatte seine Augen stets an den
Himmel geheftet; beide beteten unaufhörlich. Kloska wurde zuerst, und zwar
von unten auf, gerädert. Hora hatte die nämliche Strafe, aber aus Gnade, nur von
oben auszustehen, wovon die Ursache noch ein Geheimnis ist. Vielleicht liegt
der Grund darin, weil ersterer ohne Befehl des letzteren viele Grausamkeiten
verübet oder veranlaßt hatte. Unter andern Zuschauern waren ungefähr 3000
Wallachen, welche die Landesstelle aus allen Oertern derjenigen Komitater,
wo der Aufstand ausgebrochen war, nach Carlsburg beordert hatte, um dem
Strafgerichte zuzusehen. Dort haben sie aber an den Thoren gleich bey ihrer
Ankunft alle ihre Prügel und Hacken ablegen müssen.
Während des Aufstands wurde in Hermannstadt die Vorsicht gebraucht,
daß man einen Feldwebel und einen Korporal zu jedem Thore kommandirte,
um alle ein- und ausgehende Wallachen aufzuschreiben. Eines Tages eräug-
nete es sich, daß einer weniger hinauspassirte, worauf das Militär sogleich
alle Winkel durchsuchte und auch der Magistrat jeden Hausherrn mit harter
Strafe bedrohte, wenn er einen Wallachen über Nacht beherbergen sollte. Bey
gedachter Durchsuchung ward an 10 Oertern angelegtes Feuer und auch der
vermißte Kerl bey einem wallachischen Wirthe unter einem leeren Fasse im
Keller entdeckt, Der Wirth verlohr darüber sein Haus und wurde nebst seinem
Gaste gefänglich eingezogen. Beide sollen noch im Kerker sitzen.
In dem wider diese zween Verbrecher gefällten Urtheile werden alle
Orthschaften angeführt, welche durch die Unholden in Brand gesteckt oder auf
andere Art zerstöret wurden. Es wird darin gesagt, daß Hora seine Landsleute
unter allerhand Drohungen, Ränken und Listen auch dadurch verführet hat,
daß der den unwissenden dummen Haufen durch Vorzeigung eines vergol-
deten Kreuzes als Zeichen seiner Macht verblendet hat.
Daß die beeden Rebellen vor ihrer Hinrichtung unter einer starken
Bedeckung und jeder auf einem besondern Wagen in die Gegenden der 3
Komitater, welche der eigentliche Sitz der Aufrührer waren, abgeschickt wurden,
um, wie man glaubt, die Wallachen von der Gefangenschaft dieser Aufwiegler
zu überzeugen, ist gewiß. Die aller Orte vertheilten Truppen hatten Befehl,
dieses Kommando mit Nachdruck zu unterstützen und überdies hatte auch letz-
teres die geheime Order, im Fall eine bewaffnete Uibermacht erscheinen sollte,
die zween Kerle gleich auf der Stelle in Stücke zu hauen. Wenn die Bedeckung
mit ihren zween Gefangenen in einem Orte angelangt war, so formirte sie eine
Wagenburg, und dann wurden die Bauern durch die Trommel und Trompete
herbeygerufen, worauf Hora zuerst und alsdann Kloska, jeder auf seinem
Wagen aufrecht stehend, sich dem Volke zeigen mußten. Dieser wurde weit
mehr als jener mit Schmähworten und Flüchen überhäuft.
Glaubwürdigen Nachrichten zufolge, und zwar von Kennern die den Hora
und Kloska zum öftern sahen, hat ein Münzgraveur, Herr Liebhard, in der
Abbildung derselben nach Medaillen-Art alle übrigen Zeichner übertroffen.
b) Entwaffnung der Unterthanen
Karlstadt. Auf Befehl der Regierung werden den Bauern in Siebenbürgen,
sie mögen Wallachen oder keine seyn, die Waffen weggenommen, so wie es
nach der Empörung in Böhmen geschah.
Man hat wahrgenommen, daß sie meist türkische Gewehre haben, wodruch
man in dem Verdachte bestärket wird, daß die aufrührischen Rebellen heim-
lich von den Türken unterstützt wurden. Derjenige Poppe, der den vierten
Hauptrebellen Bötsch gefangen nahm, erhielt von Sr. Majestät den Kaiser eine
goldene Denkmünz nebst 100 Dukaten, dann eine jährliche Pension von 200 fl.
“Provinzialnachrichten”, nr. 38 din 11 mai 1785, 602-604.
Traducere
Transilvania
a) Relatări despre executarea lui Horea și Cloșca
La întrebările Dumneavostră, vă pot răspunde următoarele: Horea și
Cloșca, conducătorii principali ai conspirației românești, nu au murit ca niște
oameni lipsiți de orice nădejde, ci cuprinși de căință. Cel dintâi își avea ochii
mereu ațintiți spre cer, iar amândoi se rugau fără încetare. Cloșca a fost cel
dintâi zdrobit cu roata, începând de jos. Horea, osândit la aceeași osândă, a
fost însă lovit, din milostivire, începând de sus. Cauza pentru asta este încă un
mister. S-ar putea ca motivul să fie faptul, că cel dintâi [Cloșca – n.n.] a comis
numeroase acte de cruzime fără vreun ordin din partea celui din urmă [Horea –
n.n.]. Printre spectatorii aflați ca martori la execuție s-au aflat în jur de 3000 de
români, pe care autoritatea țării [Guberniul Transilvaniei – n.n.] a ordonat să fie
aduși la Alba Iulia din toate localitățile comitatelor în care izbucnise răscoala.
Îndată ce au ajuns la porțile orașului, [românii] au fost nevoiți să-și lase toate
ciomegele și topoarele.
Ca măsură de precauție, la Sibiu au fost postați în timpul răscoalei, la
fiecare poartă a orașului, un plutonier și un caporal, cu misiunea de a-l nota
pe fiecare român care intra sau ieșea. Într-una din zile s-a nimerit să lipsească
unul din cei care trebuia să fi ieșit, așa că militarii au scotocit deîndată prin toate
ungherele, iar Magistratul i-a amenințat cu o pedeapsă aspră pe toți proprietarii
de casă care ar fi adăpostit peste noapte vreun român. În timpul perchiziției
amintite s-a găsit foc pus în zece locuri, iar la un birtaș român, sub un butoi gol
din pivniță, a fost descoperit și individul care lipsea la socoteală. În consecință,
birtașul și-a pierdut casa, fiind arestat împreună cu oaspetele său. Amândoi par
să se afle încă în închisoare.
În sentința dată împotriva celor doi infractori [Horea și Cloșca] sunt amin-
tite toate localitățile care au fost incendiate de acești monștri sau care au fost
distruse în alt fel. În sentință se spune, că Horea și-ar fi îndemnat ortacii cu tot
felul de amenințări, prin uneltiri și vicleșuguri, dar și fiindcă a amăgit gloata
neștiutoare a celor proști arătându-i o cruce aurită drept semn al puterii sale.
Este sigur faptul că, înainte de executarea lor, cei doi rebeli au fost duși
sub escortă puternică, fiecare într-o căruță separată, prin cele trei comitate care
fuseseră de fapt locul unde acționaseră răsculații, aceasta pentru a-i convinge
pe români – așa se crede – de prinderea acestor doi instigatori. Trupele dispuse
peste tot au avut ordin să sprijine după putință acest detașament. Acesta din
urmă primise ordinul secret ca, în cazul că ar fi avut de înfruntat vreo forță
înarmată mai puternică, să-i taie imediat în bucăți pe cei doi indivizi. De fiecare
dată când escorta ajungea cu cei doi prizonieri în vreo localitate, ea forma o
baricadă circulară din căruțe. Abia apoi erau convocați țăranii în sunet de tobă
și trompetă, după care mai întâi Horea, apoi Cloșca, fiecare în picioare în căruța
lui, erau nevoiți să se arate poporului. Cel din urmă [Cloșca – n.n.] a fost copleșit
mult mai mult decât primul [Horea – n.n.] cu cuvinte de ocară și blesteme.
Potrivit unor știri vrednice de crezare datorate unor cunoscători, care i-au
văzut pe Horea și Cloșca de mai multe ori, domnul Liebhard, gravor de monezi,
i-a reprezentat pe aceștia în chip de medalie, realizarea sa întrecând-o pe cea a
tuturor celorlalți desenatori.
b) Dezarmarea supușilor
Alba Iulia. La ordinul Guberniului sunt luate armele de la țărani, fie că sunt
români, fie că nu, la fel cum s-a procedat după revolta din Boemia.1 S-a constatat,
că sunt mai ales puști turcești, fapt care întărește bănuiala, că rebelii răsculați au
fost sprijiniți în taină de turci. Preotul care l-a prins pe Beciu2, al patrulea rebel
principal, a primit de la Maiestatea Sa împăratul, pe lângă o medalie comemo-
rativă și 100 de ducați, o pensie anuală de 200 de florini.
1
Este vorba de răscoala țărănească din Boemia din anul 1775.
2
Petru Beci sau Buci, un soldat dezertor din regimentul De Vins, a constituit în partea de deal și
de munte a comitatului Arad o bandă de lotri. În iulie 1784, în fruntea a vreo 20 de lotri, Petru
Buci a atacat castelul de la Săvârșin al vicecomitelui Aradului, Andrei Forray, pe care l-a luat
prizonier și l-a silit să-l însoțească până la Gurahonț pentru a-i scrie împăratului, solicitând
grațierea membrilor bandei de lotri. Dat în urmărire de comitatele Arad și Bihor, mai cu seamă
după înăbușirea răscoalei lui Horea, Petru Beci și oamenii săi au fost prinși în februarie 1785. La
7 martie 1785 Petru Beci a fost executat de autoritățile comitatului Arad. Socotirea lui Petru Beci
drept “al patrulea rebel principal” nu are însă niciun temei.
24
Ungarn. Entwaffnung der Bauern
Nyiregyháza, vom 25. März. In unserm Komitate hat man bereits den
Anfang mit der Abnahme der Gewehre von der Bauernschaft gemacht. Das
Abgenommene aber wird der Verwahrung der Grundherrschaften über-
geben. Ein gleiches geschieht fast in allen Komitatern des Landes und der
Adel kann die weise Vorsicht des Monarchen nicht genugsam preisen, eine
Vorsicht durch die der Adel in den ruhigen Besitze und dem Genusse seiner
Güter gesetzt wird und für jedem traurigen Geschicke, das unsere Nachbarn
hart betroffen hat, sicher bleibt und im Schooße des Friedens selig die Tage
durchwandeln kann.
“Provinzialnachrichten”, nr. 39 din 14 mai 1785, 614.
Traducere
Ungaria. Dezarmarea țăranilor
Nyiregyháza, la 25 martie. În comitatul nostru [Bihor] a început preluarea
armelor de la țărani. Acestea sunt încredințate spre păstrare stăpânirilor dome-
niale. Același lucru se întâmplă aproape în toate comitatele din țară, iar nobi-
limea nu poate să nu laude îndeajuns această măsură înțeleaptă a monarhului, o
măsură de precauție prin care nobilimii îi este asigurată stăpânirea și folosința
liniștită a moșiilor ei, ea fiind pusă la adăpost de soarta tristă care i-a lovit atât
de cumplit pe vecinii noștri [din Transilvania], astfel că ne putem bucura în
pace de toate.
25
Siebenbürgen. Flucht der Verbrecher.
Nach Briefen aus Carlsburg vom 1. dieses haben 36 der in den dortigen
Kasematten gefangen gesessenen Wallachen, lauter Hauptverbrecher, Mittel
gefunden, sich ein Loch in dem Festungsgraben auszubrechen und sämmt-
lich zu entwischen, so daß man alles schleunigen Nachforschens ungeachtet
noch von keinem einzigen die Spur entdecken konnte. Die Sache wird itzt aufs
genaueste untersucht.
“Provinzialnachrichten“, nr. 77 din 24 septembrie 1785, 2127.
Traducere
Transilvania. Fuga infractorilor.
Potrivit unei scrisori din Alba Iulia din ziua de întâi ale acestei luni [septem-
brie], un număr de 36 de români, cu toții infractori de primă mărime care se
aflau arestați în cazematele de acolo, au reușit să sape o ieșire până la șanțul
cetății, așa că au fugit, reușind să scape cu toții. În pofida tuturor căutărilor care
au urmat fără întârziere, nu s-a dat încă de urma niciunuia dintre ei. Problema
este cercetată în continuare cu grijă cât se poate de mare.
“PROVINZIALNACHRICHTEN” – A JOURNAL FROM

VIENNA ON HOREA’S UPRISING (1784–1785)
Abstract
The outbreak of the Romanian uprising in Transylvania in the late autumn of

1784 caused, as might be expected, the interest of the press in the Habsburg Empire as
well as abroad. Aside the officious “Wiener Zeitung” published since 1704, the journals
from Pressburg/Bratislava (“Pressburger Zeitung”, “Presspurské Nowiny” and “A Magyar
Hirmondó”) but especially the “Siebenbürger Zeitung”, issued in Hermannstadt/Sibiu since
January 1, 1784, in the neighborhood of the uprisings scene, were the main sources of news
for readers in and outside the Habsburg State. Being under a strict surveillance by the state
authorities, even though the censorship was officially abolished in 1781, these journals
offered only dry reports on the ongoing uprising, without any free expression of their opin-
ions, except “A Magyar Hirmondó”, imbued by an open sympathy towards the Hungarian
nobility and a large disregard towards the Romanian population. At the same time, the
readers in Vienna had the opportunity to find various reports on the Romanian uprising
in the issues of “Provinzialnachrichten”, a journal with two weekly editions (Wednesday
and Saturday) published from July 2, 1782 to June 27, 1789 by the official Courtprinter and
editor Johann Thomas Edler von Trattner. Since November 1, 1783 “Provinzialnachrichten”
was led by Johann Friedrich Schmidt, a free-mason (member of the Illuminati Order),
employed until then by the “Wiener Zeitung”. It is to be pointed out that, whereas the
“Wiener Zeitung” published only nine reports on Horea’s uprising, “Provinzialnachrichten”
offered to its readers no less than 25 pieces of news related to the ongoing events (published
in the Appendix). All reports issued by the “Provinzialnachrichten” were taken, word by
word, especially from the “Siebenbürger Zeitung” (14, i.e. 56%) and the “Wiener Zeitung”
(4, i.e. 16%), while seven reports (i.e. 28%) could not have their sources established. Only
in very few situations the “Provinzialnachrichten” added personal comments, this espe-
cially to deny various fake news published by other journals (e.g. that Horea had managed
to escape from prison in Alba Iulia/Karlsburg seeking and finding refuge in Wallachia).
Even when such fake news supported official opinions (e.g. that, during the disarma-
ment of the Romanian peasants after the uprising, several Turkish rifles were found in
their possession, suggesting a Turkish involvement and support in favor of the uprising in
Transylvania), “Provinzialnachrichten” willingly published the news. However, at the same
time, “Provinzialnachrichten” offered to the cautious and attentive reader in Vienna the
opportunity to seize and understand the actual social and national aims of the Romanians
in Transylvania during their uprising in 1784.
ASPECTE DEMOGRAFICE ALE PLASEI
BAIA MARE DIN COMITATUL SATU MARE,
OGLINDITE ÎN RECENSĂMÂNTUL IOSEFIN
Paula Virag*
Cuvinte cheie: comitat, populație, recensământ, evoluție, ocupații

Keywords: County, population, census, evolution, professions
Întindere teritorial-administrativă și cadru natural

Plasa Baia Mare se întindea în estul comitatului Satu Mare, învecinându-se
în partea de nord cu comitatul Ugocea, în vest cu plasa Szamos, în sud-vest cu
plasa Krasna, în sud-est cu Principatul Transilvania, iar în est și nord-est cu
comitatul Maramureș.
Harta comitatului Satu Mare în secolul al XVIII-lea

* Muzeul Județean Satu Mare, b-dul Vasile Lucaciu, nr. 21, e-mail: pcvirag@gmail.com
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
204 ‌| Paula Virag
Părțile sale centrale, estice și nord-estice sunt împădurite, aici întinzân-

du-se lanțuri muntoase și zone colinare. Este străbătută de râurile Someș, Tur,
care are ca zonă de izvorâre Munții Oaș, de râul Lăpuș, care își are cursul în
partea de sud, izvorând din Munții Lăpușului, și de râurile Săsar și Firiza care
izvorăsc din Munții Gutâi. Ele adună apele unor afluenți mai mici care străbat
aceste regiuni.
Depresiunea Oașului, situată în partea de nord, și cea a Maramureșului,
care se în tinde în sudul plasei Baia Mare, și-au pus puternic amprenta asupra
modului de viață a populației din aceste locuri, în aceste zone fiind ridicate,
de-a lungul râurilor care le străbat, cel mai mare număr de așezări. Spre deose-
bire de celelalte plase ale comitatului Satu Mare, plasa Baia Mare găzduiește
două orașe libere regești, Baia Mare și Baia Sprie, care au primit acest statut la
finalul secolului al XIV-lea. Alături de acestea, la finalul secolului al XVIII-lea
au mai funcționat și 4 târguri (Medieșu Aurit/ Aranyusmeggye, Varallya, Seini/
Szinérváralja, Szyer).
Trăsături principale ale populației plasei Baia Mare

Potrivit recensământului iosefin1, în acea perioadă, în plasa Baia Mareerau
5.575 de case, locuite de 5.971 de familii. Cel mai mare număr de case s-au
numărat în localitatea Apa, și anume 348, locuite de 299 de familii. Faptul este
explicat prin aceea că Apa, având rangul de comună, era o așezare amplasată
pe valea Someșului, într-o zonă prielnică agriculturii, asigurându-se astfel cele
necesare unui nivel de trai mai bun. Urmează apoi o altă localitate din aceeași
regiune, Medieșu Aurit cu 294 de case și 287 de familii. Trebuie menționat că
aceasta din urmă avea un statut mai însemnat decât Apa, la finalul secolului al
XVIII-lea fiind amintită cu rangul de târg, având o populație efectivă de 1.485
de locuitori.
Recea/ Lénárfalu este localitatea consemnată în recensământul iosefin ca
având cel mai mic număr de case (6). Aici locuiau 68 de familii, populația efec-
tivă recenzată fiind de 414 persoane. Localitatea cu cel mai mic număr de locu-
itori pe care o locuiesc efectiv este Săbișa/ Sebespatak, așezare care aparținea
familiei contelui Teleki, în care se găseau 27 de case și 32 de familii. Faptul poate
fi explicat prin aceea că această localitate este amplasată într-o zonă montană,
mai izolată.
Studiind distribuția localităților pe hartă și statisticile demografice din acea
perioadă, observăm că cele care sunt așezate de-a lungul văilor râurilor care
străbat plasa Baia Mare au un număr mai mare de locuitori față de cele amplasate
G. Thirring, Magyarszág népessége II. József Korában (Budapest: A Magyar Tudományos
1
Akadémia kiadása, 1938), 120.

Aspecte demografice ale plasei Baia Mare din comitatul Satu Mare | 205
Evoluția numărului de familii și de case din plasa Baia Mare
5971
5775
Numărul total de case Numărul total de familii
în zona montană. Densitatea cea mai mare a numărului de locuitori este întâl-
nită pe Valea Someșului, în Depresiunea Maramureșului și în Depresiunea
Oașului. Faptul este explicabil dacă avem în vedere că prima regiune amintită
era favorabilă agriculturii, cultivării pământului și creșterii animalelor. În zona
depresionară, de asemenea, oamenii se ocupau cu creșterea bovinelor, dar mai
ales a ovinelor și porcinelor, cu pomicultura și viticultura. Una dintre ocupațiile
de bază din aceste regiuni era mineritul care în această perioadă se practica
intens atât în zona Băii Mari, cât și în zona Oașului, cunoscând importante
investiții.
Populația plasei Baia Mare conform recensământului din 1784-1787
29710
29565
Numărul total al populației de drept Numărul total al populației efective
Categorii sociale și ocupații ale populației2

În ceea ce privește statutul social și ocupațiile, populația plasei Baia Mare
era dominată de cei care, în cadrul recensământului iosefin, au fost încadrați la
2
Ibid., 117.
206 | Paula Virag
categoria jeleri (3.568). Urmează apoi țăranii cu 2.532 de persoane și nobilii cu

1.042. Din această ultimă categorie, majoritatea sunt nobili mici, mulți dintre
ei trăind la limita existenței ca și țăranii. Dintre marile familii nobiliare care
dețineau proprietăți în plasa Baia Mare se pot aminti familiile Károlyi, Teleki,
Wesseléyi, Bánffy. Localitatea cu cel mai mare număr de nobili recenzați (103)
este Certeze/ Avasújfalu, din zona Oașului, urmată apoi de Odoreu/ Udvari
(101). 17 localități nu sunt locuite de cineva care să aibă statutul de nobil, în
vreme ce în 4 s-a recenzat câte o persoană care făcea parte din această categorie
socială.
Principalele categorii sociale din plasa Baia Mare
3568
2532
1042
Nobili Țărani Jeleri
Cei mai mulți jeleri (205) au fost înregistrați în localitatea Apa, localitate cu
cel mai mare număr de locuitori efectivi din această plasă. Urmează apoi loca-
litățile Feneziu/ Alsófernezely (190), Medieșu Aurit (170) și Băița/ Láposbánya
(169). Amplasate într-o zonă montană, în apropiere de orașele Baia Mare și Baia
Sprie, Ferneziu și Băița erau cu siguranță așezări locuite de oameni care activau
în domeniul minier, în vreme ce Medieșu Aurit este situat pe valea Someșului,
zonă prielnică agriculturii. De cealaltă parte a axei se situează Lechința/ Lekence
cu 7 jeleri și Remetea Oașului/ Kőszegremete cu 11. Acestea se aflau în zona
Oașului.
Funcționarii reprezintă categoria cu cel mai mic număr de membrii, și
anume 20. În localitatea Feneziu au fost înregistrați 8. În majoritatea localităților
nu a fost numărat nici un funcționar, în unele apărând pe liste 1 sau 2 persoane
care se încadrează la această categorie. Meșteșugarii sunt însă un grup social și
profesional bine reprezentat la nivelul plasei Baia Mare, 2.328 de locuitori decla-
rându-se ca făcând parte din această categorie. Cei mai mulți au fost recenzați în
localitățile Negrești/ Avasfelsőfalu (148) și Cămârzana/ Komorzán (147).
Împărțirea populației în funcție de sex și evoluția numărului

copiilor3
În ceea ce privește împărțirea populației în funcție de sex, trebuie să
precizăm că recensământul din 1786–1787 a înregistrat pentru plasa Baia Mare
23.779 de bărbați, dintre care 14.827 erau necăsătoriți și 8.952 erau căsătoriți. În
cazul femeilor nu se face o specificație dacă erau măritate sau nu, numărul lor
fiind de 22.548, cu 1.231 mai mic decât cel bărbaților.
Localitatea Medieșu Aurit era locuită de un total de 755 de persoane de gen
masculin, dintre care 446 erau necăsătoriți și 309 căsătoriți. Tot în această loca-
litate se înregistrează și cel mai mare număr de femei de pe teritoriul plasei Baia
Mare, și anume 713. Urmează apoi localitatea Apa cu 685 femei și 750 bărbați,
dintre care 425 erau căsătoriți și 325 necăsătoriți.
Numărul total bărbaților și al femeilor din Plasa Baia Mare
14968
14048
Numărul bărbaților Numărul femeilor
Numărul total al copiilor din plasa Baia Mare
3970
948
Numărul copiilor cu vârstă între 1-12 ani Numărul copiilor cu vârstă între 13-17 ani
3
Ibid., 116.
208 |‌ Paula Virag
Cele două localități mai sus amintite se remarcă și prin numărul copiilor
care trăiau pe teritoriul lor. Astfel, în Medieșu Aurit au fost recenzați 237 de
copii între 1 și 12 ani, și 53 între 13 și 17 ani, iar în Apa 214 copii din prima
categorie și 63 din cea de a doua.
Ocupații
Mineritul
La finalul secolului al XVIII-lea mineritul reprezenta principala sursă de
existență a majorității populației din centrele mari de exploatare precum Baia
Mare, Baia Sprie, Cavnic/ Alsókapnik, Ilba Herja,/ Iloba, Ilba Handal/ Ilbahandal
și alte sate din jur (Depresiunea Maramureșului), Racșa/ Ráksa, Bixad/ Bikszád
și Vama/ Avasvámfalu (Depresiunea Oașului). Trebuie să menționăm faptul că
documentele arhivistice care conțin informații despre exploatarea minereurilor
din zona Oașului, datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Din
conținutul lor aflăm că în această regiune cel mai mare interes s-a manifestat
față de metalele prețioase (aur, argint, plumb și cositor).4 Regiunea minieră a
zonei Băii Mari cuprinde munți vulcanici, foarte bogați în zăcăminte de mine-
reuri neferoase. Atât dovezile de arheologice, cât și documentele referitoare
la această regiune dovedesc faptul că prelucrarea cuprului și a aurului nativ la
suprafață datează încă din preistorie.
Pe parcursul secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea, se accentuează tot mai
mult delimitarea între mineritul orășenesc, regal sau de stat pe de o parte și cel
particular (al micilor proprietari) pe de altă parte. Prima categorie a fost într-o
continuă modernizare tehnică, îndreptându-se înspre mecanizare, industriali-
zare, pe când sectorul particular a continuat exploatareafolosind mijloace rudi-
mentare, cu o foarte lentă perfecționare a uneltelor și instalațiilor.5 Exploatarea
minereurilor a început la suprafață cu extragerea filoanelor de minereu. Pe
măsură ce acestea coborau tot mai mult în pământ s-a ajuns la extragerea pe
verticală, prin puțuri și pe orizontală prin galerii. Astfel apar noi probleme
care trebuiau avute în vedere, și anume transportul minereului și al oamenilor,
evacuarea apelor de infiltrație, precum și aerajul. La acestea se mai adaugă și
greutatea detașării rocilor. Această ultimă problemă a fost rezolvată prin folo-
sirea prafului de pușcă, metodă aplicată încă din secolul al XVII-lea. Alături de
aceasta se mai practica și metoda “aducerii cu focul”, adică rocile încălzite erau
stropite cu apă amestecată cu oțet. Încălzirea rocilor se realiza cu ajutorul unui
4
A. Balogh, “Contribuții la istoricul dezvoltării mineritului în Oaș între anii 1760–198, (par-
tea I),” Satu Mare Studii și Comunicări IX-X (1992–1993): 135–140.
5
S. Șainelic, M. Șainelic, Zona etnografică Chioar (București: Editura Sport-Turism, 1986),
37.
rug de lemne aprins lângă stânci sau, mai târziu, cu o sobă specială, cu flacăra
țâșnind lateral, numită “pisica de foc”. După stropire, stâncile crăpau, permițând
o mai ușoară detașare manuală.Rocile detașate manual sau cu ajutorul explozi-
bilului erau adunate cu sapa, știoca, grebla și încărcate cu lopețile în trocuri, în
putoane (coșuri de spate), în saci și găleți de piele, chible, honturi etc.
Roaba și vagonetul de lemn au dominat transportul orizontal timp de 400
de ani (a doua jumătate a secolului al XV-lea – sfârșitul secolului al XIX-lea),
menținându-și o utilitate secundară până în perioada interbelică. Roabele folo-
site în zonă se confecționau din lemn de stejar, întărite cu benzi de fier. Hontul
sau “cățelul” era vagonetul din lemn care și-a căpătat acest nume datorită scâr-
țâitului său, asemănător cu scheunatul unui câine. S-a folosit și vagonetul cu trei
roți. Cel mai răspândit era hontul cu două perechi de roți din fier sau din oțel,
cu diametrul diferit.
Transportul pe verticală se realiza cu ajutorul funiilor. Chiblele și gălețile
legate de un capăt al funiei erau lăsate în puț, umplute cu minereu și trase afară
de oameni.6
Agricultura
Zonele de pe văile râurilor erau prielnicecultivării cerealelor. Se semăna
porumb, grâu de primăvară sau de toamnă, ovăz, secară. La acestea se mai
adăugau cartofii, floarea soarelui, inul și cânepa. Cartofii, fasolea, dovlecii și
varza se cultivau printre rândurile de porumb. În zonele de dealuri se punea
gunoi de la animalele din gospodărie, apoi se semăna porumb, grâu de toamnă
sau grâu de primăvară. Apoi terenul se lăsa în fâneață sau se semăna ovăz.
Creșterea animalelor asigura produsele alimentare de proveniență animală,
forța de tracțiune în muncile agricole, precum și materiile prime pentru confec-
ționarea îmbrăcămintei, încălțămintei etc. Se creșteau în primul rând ovine,
bovine. La acestea se adaugă cabalinele și porcinele care beneficiau de pădu-
rile de stejar și fag, cu ghindă și jir. Dimineața porcii erau mânați în turmă la
pășune, iar seara erau aduși acasă. Păscutul oilor se făcea în zonele mai acciden-
tate, iar cel al bovinelor pe versanții dealurilor mai domoale.
Fiind o zonă deluroasă, se practica și pomicultura, cultivându-se pruni,
meri, peri și cireși. Fructele erau consumate proaspete sau erau conservate.
Femeile preparau magiun de prune și mere sau le uscau într-un cuptor special,
construit în livadă, în apropierea gospodăriei. Ele au o fundație, pereți din bârne
necioplite, sunt lipite în interior și în exterior și au acoperiș din șindrilă în două
ape. În partea inferioară se află cuptorul, cu o ușă pentru introdus lemnele și cu
un orificiu pe unde iese fumul. În bujde sunt așezate rude etajate pe care se pun
Ibid., 39–42.
6
lesele cu mere, pere tăiate felii, prune întregi. După ce lemnele au ars, se înfundă
ușa și orificiul pentru fum, astfel încât uscarea se face treptat.
Viticultura și pescuitul erau alte ocupații care completau sursele de hrană.
Procedeele pescuitului tradițional local erau destul de variate: prinsul peștilor
cu mâna, răstocitul genunilor, tulburarea apelor, “mânarea” peștilor spre unel-
tele din plasă, folosirea condițiilor apărute în timpul și îndată după revărsarea
apelor, pescuitul la copcile făcute în gheață. În toate satele peștele se prindea
cu mâna de sub pietre sau de printre rădăcinile arbuștilor (corciuri) care cresc
lângă apa. Vara, când nivelul apelor scădea, și vârfurile pietrelor rămâneau la
suprafață, acestea erau lovite cu alte pietre de pe mal ori din apropiere; peștele
amețit era apoi cules cu mâna de la suprafața apei.Tulburarea apelor s-a folosit
pe scară mai largă în partea centrală a depresiunii. Cu pari, crengi, sape ori cu
alte unelte din gospodărie se tulbura apa din genunile aproape izolate în timpul
secetei. După aceea peștele era cules cu plasa ori cu uneltele improvizate.7
Gospodăria
La finalul secolului al XVIII-lea casele și celelalte construcții din gospo-
dărie erau construite din lemn de stejar și de fag. În nord-vestul regiunii cunos-
cute sub numele de Chioar, abia în secolul al XIX-lea se trece la construcția
pereților din lut aplicat pe îngrădituri de nuiele, între tălpi și “șoși”.8 Modul în
care era organizată gospodăria era influențat de categoria socială din care făcea
familia, de situația economică, de ocupațiile acesteia, de regiunea geografică și,
în unele cazuri, de factorul etnic. Părțile principale ale gospodăriei din această
zonă erau casa, șura cu grajdul, cămara sau găbănașul, locurile pentru depo-
zitat porumbul, cotețele pentru porci etc. Trebuie subliniat faptul că dintre toate
acestea, casa reprezintă locul central în jurul căruia se desfășoară întreaga acti-
vitate din gospodărie. Urmează apoi șura în care se depozitau fânul, carul și
uneltele agricole. Treieratul se realiza tot în șură, unde se amenaja temporar un
spațiu pentru această activitate. Până în secolul al XVIII-lea șura și grajdul erau
unități separate. Din această perioadă grajdul s-a alipit de șură, fiind construit
sub același acoperiș, însă cu intrări separate. Cămara sau găbănașul reprezenta
un spațiu mai izolat în care erau depozitate cerealele, produsele lactate, piese de
îmbrăcăminte etc. Ea reprezenta o miniatură a caselor de lemn din zonă.9
În organizarea spațială a curții, ocolul era locul în care se desfășura activi-
tatea economică a gospodăriei. Acolo se aflau grajdul și șura, precum și cotețele
pentru porci și păsări sau coșarul pentru porumb. Fiecare își avea un loc bine
7
R. Vârnav, “Pescuitul tradițional în Țara Oașului, în Satu Mare,” Studii și Comunicări VII-
VIII (1986–1987): 329.
8
Șainelic, Șainelic, Zona etnografică Chioar, 67.
9
Ibid., 70.
stabilit, șura și grajdul fiind amplasate în partea dreaptă a intrării, iar celelalte
construcții în partea stângă. Ocolul era despărțit de spațiul casei printr-un gard
de nuiele. În acest spațiu despărțitor se afla fântâna care deservea atât necesită-
țile oamenilor, cât și pe cele ale animalelor.
Locul central al gospodăriei îl reprezenta însă casa. Aceasta se compunea
din tindă, o odaie în dreapta și una în stânga și încă două încăperi mai mici în
spatele odăilor din față. În organizarea spațiului casei, tinda nu este numai locul
prin care se pătrunde pentru a trece în celelalte încăperi, ci locul unde se află
vatra, focul, element primordial al culturii, deci miezul casei. Aici stau și obiec-
tele cu care și în care se gătește mâncarea, aici și vasele cu apă așezate de obicei
în colțul opus vetrei, în imediata apropiere a ușii de intrare.10
Grădina nu reprezenta doar livada cu pomi, locul stupinei și al clăilor de
fân, ci și locul unde sunt iernate oile după ce se întorc de la munte.
Activitățile desfășurate în casă erau domeniul femeilor, pădurea și tot ceea
ce era legat de ea reprezenta domeniul bărbaților, iar grădinile și fânețele erau
zone de activități comune.
Populația din satele miniere din Depresiunea Maramureșului

Depresiunea Maramureșului se află pe cursul superior al Văii Tisei și
versanții munților care o înconjoară: Munții Oașului, Țibleș și Rodnei spre
vest și sud, și Munții Maramureșului la est și nord. Ea acoperă o suprafață de
aproximativ 10.000 km2 și, la finalul secolului al XVIII-lea avea o populație
efectivă de aproximativ 7.726 locuitori. Dintre aceștia cel mai mare număr
trăiau în localitatea Feneziu (777), Băița (645), Mocira (643) și Nistru (623).
Localitățile cu număr mic de persoane care le populează sunt Săbișa (140),
Dănești (189), Șindrești (194). Ultimele două localități se aflau la distanțe mici
una de alta și se amplasau în sudul Depresiunii Maramureșului, aproape de
granița cu Principatul Transilvaniei, într-o zonă colinară. Săbișa se situează
în vestul depresiunii, în apropierea râului Someș și a drumul principal care
străbate plasa Baia Mare. Aceste așezări erau sate mici, ai căror locuitori se
ocupau cu agricultura specifică zonelor colinare, cu prelucrarea lemnului și cu
mineritul.
Aceste așezări erau sate mici, ai căror locuitori se ocupau cu agricultura
specifică zonelor colinare, cu prelucrarea lemnului și cu mineritul. Având un
număr redus de locuitori care trăiesc efectiv pe teritoriul lor, Săbișa și Șindrești
reprezintă așezările cu cel mai mic număr de bărbați (69, respectiv 98) și de
femei (71, respectiv 96).
Mocira (335) și Nistru (303) sunt localitățile cu cel mai mare număr de
F. Nistor, Maramureș, țara lemnului (București: Editura Sport-Turism, 1983), 15.
10
Populația în funcție de sex din satele miniere din Depresiunea

Maramureșului
450 Populația satelor miniere din Depresiunea Maramureșului
400
350
900
300
800
250
700
200
600
150
500
100
400
50
3000
200
100
0
Numărul de bărbați Numărul de femei
Numărul de case Numărul de familii Populația care stă efectiv

Mocira (335) și Nistru (303) sunt localitățile cu cel mai mare număr de bărbați, iar
Feneziu (342) și Mocira (303) se situează pe primul loc la numărul de femei.
Numărul copiilor din satele miniere din Depresiunea Maramureșului
160
140
120
100
80
60
40
20
0
Numărul copiilor între 1-12 ani Numărul copiilor între 13-17 ani
Populația în funcție de sex din satele miniere din Depresiunea

Maramureșului
450
400
350
300
250
200
150
100
50
0
Numărul de bărbați Numărul de femei
Mocira (335) și Nistru (303) sunt localitățile cu cel mai mare număr de bărbați, iar
Feneziu (342) și Mocira (303) se situează pe primul loc la numărul de femei.
Numărul copiilor din satele miniere din Depresiunea Maramureșului
160
bărbați, iar Feneziu (342) și Mocira (303) se situează pe primul loc la numărul
de femei.
Având cel mai mare număr de locuitori, Feneziu are și cel mai mare număr
de copii atât în grupa de vârstă cuprinsă între 1–12 ani (139), cât și în grupa de
vârstă 13–17 ani (30). Atât în cazul acestei localități, cât și în cazul celorlalte, se
observă o diferență foarte mare între numărul copiilor cu vârste între 1 și 12
ani, și numărul copiilor cu vârsta între 13 și 17 ani. Faptul demonstrează că la
finalul secolului al XVIII-lea, în satele din Depresiunea Maramureșului morta-
litatea infantilă era foarte ridicată. Cauzele sunt reprezentate de condițiile grele
de viață, bolile pentru care nu se aplica un tratament medical, ci doar leacuri
băbești, condițiile de igienă precare, faptul că părinții nu aveau timp sau posibi-
litatea să își concentreze cea mai mare parte a energiei și a atenției în îngrijirea
copilului, ei trebuind să presteze muncile care le aduceau veniturile necesare
pentru traiul zilnic, alimentației precare, condițiilor climatice etc. Cel mai mic
număr de copii între 13–17 ani a fost înregistrat în Săbișa unde trăia doar o
persoană care se încadra în acest interval de vârstă.
Un alt aspect interesant de urmărit este cel care se referă la categoriile prin-
cipale care locuiesc în Depresiunea Maramureșului. Potrivit recensământului
iosefin, în această regiune au fost înregistrați 108 nobili. Cel mai mare număr al
acestora locuia în Satu Nou de Jos (62). În 11 localități nu a fost recenzată nici
o persoană care să aibă această poziție socială, în altele (Nistru) a fost consem-
nată o persoană, iar în altele (Ocoliși) 2 persoane. Feneziu, localitatea cu cel mai
mare număr de locuitori nu era locuită de nici un nobil. În schimb, aici trăia cel
mai mare număr de jeleri (190). I se alătură apoi Băița cu 169. La popul opus se
situează Dănești cu 14 jeleri și Ocoliș cu 15. Șindrești și Mocira reprezintă satele
cu cel mai mare număr de țărani (100, respectiv 87).
Categorii sociale în satele miniere din Depresiunea

Maramureșului
200
150
100
50
Numărul nobililor Numărul țăranilor Numărul jelerilor

Numărul preoților care slujeau și trăiau aici este mic, și anume 13, dintre
care câte 2 slujeau în Tăuții de Jos și în Șindrești, și câte 1 în Ilba, Feneziu,
Mocira, Nistru, Băița, Cetăcele, Satu Nou de Jos, Satu Nou de Sus, Rus, însă 8
localități nu beneficiază de serviciile unui preot care să celebreze liturghia, să
îngroape morții, să cunune tinerii sau să boteze copiii. Probabil că în aceste sate
veneau preoți din alte localități pentru că este greu de crezut că într-o societate
profund influențată de credințele religioase oamenii să se lipsească complet de
serviciile unui preot. Pe de altă parte trebuie avut în vedere că acesta era plătit
de către comunitate sau de către nobilul căruia îi aparținea satul. Este posibil
ca, în perioada avută în vedere, nici una dintre cele două părți să își permită să
“întrețină” un slujitor al Bisericii.
Concluzii
Plasa Baia Mare cuprinde toate formele de relief (munți, dealuri, câmpie),
fapt care își pune amprenta asupra vieții și evoluției populației. Cel mai mare
număr de așezări sunt amplasate pe văile râurile care străbat aceste teritorii, mai
ales Valea Someșului. De asemenea, Depresiunea Oașului și cea a Maramureșului
sunt zone populate intens, cu un număr ridicat de localități. Apa și Medieșu
Aurit se remarcă prin densitatea demografică cea mai mare, fapt explicat prin
aceea că cele două așezări sunt amplasate în zona Văii Someșului, loc prielnic
pentru agricultură, conferind condiții pentru un nivel de trai mai bun.
Alături de cultivarea pământului și creșterea animalelor, mineritul era
domeniul în care activau mulți dintre locuitorii plasei, mai ales cei care trăiau
în zonele montane din Oaș și împrejurimile Băii Mari sau Băii Sprie. Condițiile
în care trăiau și își desfășurau activitatea erau deosebit de grele. Importanța și
amploarea mineritului din această plasă este dovedit și de statutul privilegiat al
celor două orașe mai sus amintite, plasa Baia Mare fiind singura unitate teritori-
al-administrativă din comitatul Satu Mare care cuprindea pe teritoriul său două
orașe libere regești.
DEMOGRAPHIC ASPECTS IN THE CENSUS OF JOSEPH II,

CONCERNING BAIA MARE DISTRICT, COUNTY OF SATU MARE
Abstract
The district of Baia Mare, located in the eastern area of Satu Mare County, includes all
the shapes of relief (mountains, hills, plain) and this is a fact to leave mark upon the popula-
tion’s life and evolution. The largest number of localities is located along the valleys that dig
the territory, the Someș Valley especially. The Depression of Oaș and this one of Maramureș
are also intensely populated, with a high number of localities. Apa and Medieșu Aurit are
to be noted for their highest demographic density, in the area of the Someș Valley, a proper
place for agriculture and for a better living standard so.
Mining was the occupational filed for many of the district’s habitants, especially for
those in the mountainous areas of Oaș and Baia Mare, and Baia Sprie countryside, together
with breeding and farming. The mining workers’ life was particularly difficult. The privi-
leged statutes of the two towns mentioned above proves the mining ampleness and impor-
tance in this district which was the unique territorial-administrative unit to include two
royal free towns in the county of Satu Mare.
LES SAVANTS BENKŐ JÓZSEF ET JOHANN
GEORG KLEINKAUF SUR L’ENVIRONNEMENT,
L’ECONOMIE ET LA POPULATION DE LA
TRANSYLVANIE A LA FIN DU XVIIIEME SIECLE
Dorin-Ioan Rus*
Mots clé: forêt, Carpates, pensée géographique, environnement, descriptions

Cuvinte cheie: pădure, Carpați, gândire geografică, mediu înconjurător, descrieri
Au XVIIIe siècle, siècle des Lumières, la géographie continuait de s’éman-

ciper de l’interprétation religieuse traditionnelle selon laquelle les objets de
la géographie devaient être compris comme le résultat de l’action divine, en
particulier de la création. Au lieu de cela, les explications causales-mécaniques
de la nature, de la nature des peuples et des cultures, à la lumière de l’image
éclairée de l’humanité, revêtent un intérêt particulier (Johann Gottfried Herder
1744–1803, Georg Forster 1754–1794). Dans la “Neue Erdbeschreibung” en
onze volumes, Anton Friedrich Büsching (1724–1793) a fourni des informa-
tions utiles sur les pays, les États, l’économie, etc. afin de répondre aux besoins
d’une administration d’État rationnelle.1
Ces savants du XVIIIème siècle ont fait apparaître quatre particularités qui
ont permis de documenter la géographie de cette époque, avec plus ou moins
de succès:
a) Premièrement, la curiosité pour les pays et les peuples étrangers uniques
et différents, était alimentée par les découvertes et les voyages. La géographie
a activement participé à la construction d’images sur le soi (les allemands, les
français, les européens, etc.) et sur l’autre (les arabes, les africains, les chinois,
etc.);
b) L’idée philosophique de la nécessité de comprendre mentalement l’ordre
*
Gesellschaft zur Erforschung des 18. Jahrhunderts im südöstlichen Europa c/o Institut für
Geschichte, Universität Graz, e-mail: dorin-ioan.rus@gmx.at
1
Arthur Kühn, “Die Neugestaltung der deutschen Geographie im 18. Jahrhundert. Ein Beitrag
zur Geschichte der Geographie an der Georgia Augustia zu Göttingen,” Quellen und Forschungen
zur Geschichte der Geographie und Völkerkunde 5 (Leipzig: K.F. Koeler Verlag, 1939), 61-81.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
218 |‌ Dorin-Ioan Rus
divin sur terre en tant que demeure de l’homme (origine de la mission d’éduca-
tion géographique par la théologie humaniste);
c) Les besoins pratiques en informations géographiques appropriées pour
les intérêts mercantiles et militaires de l’état absolutiste;
d) le besoin d’informations sur les ressources d’autres pays pour les intérêts
coloniaux précoces des puissances européennes.2
Au XVIIIème siècle, la géographie a pu devenir pleinement une science de
la terre globale; elle était déjà en mesure d’appliquer la richesse des nouvelles
connaissances à la fois à la vie politique et à la vie économique. Les objectifs
politiques globaux des puissances européennes, la recherche scientifique indi-
viduelle, les mesures, et les efforts pour appliquer la géographie à la vie quoti-
dienne vont de pair, se conditionnent et se renforcent mutuellement.3
Au XVIIIème siècle, le nombre de descriptions de pays aux niveaux histo-
riques, statistiques et topographiques a augmenté, ce qui a de plus en plus servi
à une exploration systématique des trésors nationaux respectifs. Les hommes
cherchaient ce qui manquait dans leur propre pays, dans des pays étrangers et
sur d’autres continents.4
Même les titres du XVIIIe siècle, qui combinent des thèmes de nature,
de technologie et d’économie, révèlent le rôle de la nature pour le patrimoine
industriel de l’homme. Ces travaux étaient l’expression d’une nouvelle combi-
naison de sciences conventionnelles: “biologie, physique, chimie, géologie,
minéralogie et pharmacologie. La société était convaincue que l’une des tâches
de l’homme était d’utiliser systématiquement la nature à son avantage”.5
Selon les idées philosophiques des Lumières, la connaissance ne devrait
plus être possédée par quelques initiés au profit d’individus privilégiés, mais
devrait d’une part être accessible à tous, et d’autre part d’une utilité pratique.6
La connaissance ne devrait plus être gardée par les membres d’une société
par actions, et la communication publique était un principe fondamental
de la nouvelle recherché.7 Il était nécessaire de rassembler et d’organiser
tous les phénomènes de nature inanimée, vivante et humaine, d’explorer
2
Clarence J. Glacken, Histoire de la pensée géographique – volume 4: Culture et environnement
au XVIIIe siècle (Paris: Comité de travaux historiques et scientifiques, 2002), 344.
3
Westermann Lexikon der Geographie, ed. Wolf Tietze, II (Weinheim: Zwelburgen Verlag,
1969), 191.
4
Günther Bayerl, “Die Natur als Warenhaus. Der technisch-ökonomische Blick auf die Natur
in der Frühen Neuzeit,” ed. Sylvia Hahn, Reinhold Reith, Umweltgeschichte. Arbeitsfelder,
Forschungsansätze, Perspektiven (Wien: Verlag für Geschichte und Politik, 2001), 46.
5
Bayerl, “Natur als Warenhaus,” 35.
6
Barbara Stollberg-Rilinger, Europa im Jahrhundert der Aufklärung (Stuttgart: Reclam, 2006),
180.
7
Ibid., 182.
Les savants Benkő József et Johann Georg Kleinkauf sur l’environnement | 219
complètement la surface de la terre, de répertorier les règnes végétal et

animal, de décrire les coutumes et les propositions des peuples. En outre,
au XVIIIe siècle, tout ces mouvements contribuèrent à la vocation d’innom-
brables amateurs instruits.8
Non seulement la patrie, mais le monde entier était considéré comme une
ressource pour l’industrie florissante. Le commerce à longue distance a toujours
ramené des produits ou des ressources naturelles et minérales de régions éloi-
gnées, ainsi que des expéditions, du commerce mondial et, en fin de compte,
la domination des colonies gagna en importance pour la production commer-
ciale.9
Dans ce contexte culturel, Benkö et Kleinkauf, qui ont contribué à la
connaissance scientifique de la forêt en Transylvanie10, décrivent la nature de
cette province.
Benkő József (1740–1814)11 était un pasteur réformé, théologien,
8
Ibid., 183.
9
Bayerl, “Natur als Warenhaus,” 46.
10
Dorin-Ioan Rus, “Die wissenschaftliche Beschäftigung mit dem Thema Wald in
Siebenbürgen,” Danubiano-Carpathica (Tübingen: De Grouyter Oldenbourg, 2014), 241–260.
11
Sur la vie et la personnalité de Benkö ont écrit: Benkő Ferenc, Középajtai és Árkosi Nemes
Benkő József biographiája (Kolozsvár, 1822); “Benkő József,” Közhasznú Esmeretek Tára II (Pest,
1831), 191; Zeykfalvi Zeyk János, “Néhány vonás Benkő József életéből,” Társalkodó (1832): 36;
Salamon József, “Középajtai és Árkosi Benkő József rövid életrajza,” Erdélyi Prédikátori Tár (1839):
9; Toldy Ferenc, “Benkő József rövid emlékezete,” Új Magyar Múzeum I (1853): 239–245; Benkő
Karoly, “Benkő József életrajza,” (Manuscrit) (1857); Vass József, “Benkő József (1740–1814),”
Vasárnapi Ujság, nr. 8 (1861): 613–615; K. Papp Miklós, Kolozsvári Nagy Naptár az 1865-ik
közönséges évre (Kolozsvár, 1865), 101; Sylvester Domokos, “Emlékezés egy ref. Papra,” Protestáns
Közlöny XXIV (1894); “Benkő József kézirata Kászonszék állapotáról,” Szazadok (1907): 949;
Gálos Rezső, “Adalék Benkő József életéhez,” Irodalomtörténeti Közlemények (1908): 476;
Gálos Rezső, “Benkő József a tájszólásról,” Magyar Nyelv 6 (1910): 86–87; Ernyei József, “Benkő
József természettudományi hagyatéka“. Botanikai Közlemények, 9 (1932): 56–72; Szabó András:
“Benkő József,” Erdelyi Helikon 2 (1938); Bíró Sándor, “Bardóci Benkő József,” Erdélyi Fiatalok 2
(1940); Szabó András, “Benkő József,” Székelység (1940): 9–12; Alexandru Borza, “Date floristice
și etnobotanice din secolele XV–XVIII privind România,” Studii și cercetări biologice, vol. 3-4
(1957): 312–316; Alexandru Borza, “Numiri românești de plante în vocabulare și dicționare
din secolele al XVII-XVIII-lea,” Cercetări de lingvistică 3 (1959): 200; Allodiatoris Irma, “Benkő
József,” Élővilág, nr. 2 (1964): 49–50; Rácz Gábor–Rácz Erzsébet, Erdővidék flórája Benkő József
(1740–1814) kézirataiban. (Sf. Gheorghe, 1972); Kisgyörgy Zoltán,“Keresve a „zöldülékeny
birodalom javait,” Falvak Dolgozó Népe, à compter du 21 mars 1973; Bartha János, “Benkő
József nyelvészeti munkásságáról,” Új Élet 2 (1979); Szabó György, “Benkő József és Gheorghe
Șincai,” Korunk 11–12 (1989): 914-917; Csürös Istvan, “Tragikus sors – nagyszerű teljesítmény.
Benkő József emlékezete,” Művelődés 11–12 (1990): 42-43; Katalin Dumitrașcu, “Benkő József
despre interferențele lingvistice din Transilvania,” Limba română XXXIX (1990) nr. 5–6, 401-
404; Makra Csaba: “Benkő József emlékezete,” Néprajzi Hírek 1 (1991): 97-98; Egyed Emese,
“Régi könyv a régi Erdélyről,” Erdővidéki Lapok 1 (2000): 14–17.
botaniste, historien, géographe et philologue à en Transylvanie, à la Période

des Lumières.12 En 1778, il publia à Vienne une grande représentation
de Transylvanie sous le titre: Transsilvania. Sive Magnus Transsilvaniae
Principatus olim Dacia Mediterranea dictus. Il a également écrit une étude
botanique dans le “Magyar Könyvesház”, édité par le canoniste Molnár von
Györ (Raab). Il a également écrit un traité “Flora Transilvanica”, mais le
manuscrit a été perdu.
Après 1750, la nomenclature des organes de Carl Linné, ainsi que la dési-
gnation binaire de l’espèce en général, s’est répandue, et la résistance que ses
doctrines avaient trouvée jusqu’alors a progressivement diminuée: tout ce que
Linné a enseigné a été adopté partout et son ses travaux sont bientôt devenus
la propriété commune de tous les botanists.13 Benkő était l’un des botanistes du
XVIIIème siècle qui a adopté les enseignements de Linné.
Cet essai traite de son travail “Transsilvania…”, où on peut voir comment
un botaniste de la fin du XVIIIe siècle a étudié la forêt à de Transylvanie.
Dans le premier volume, qui comporte 590 pages, il a traité des aspects
politiques et géographiques de la Transylvanie. Dans l’analyse géographique, il a
étudié la géologie14, la botanique15 et la zoologie16 du pays. Les aspects politiques
ont porté sur l’histoire de la Transylvanie depuis la conquête hongroise à la fin
du IXème siècle jusqu’au début de l’administration autrichienne en 1699.17 Une
section importante est consacrée aux différents peoples.18 Le deuxième volume,
qui représente 624 pages, porte sur l’administration politique19, juridique20,
caméraliste21, militaire22 et ecclésiastique.23 Il a ensuite décrit les écoles et la vie
12
Ortutay Gyula, Magyar néprajzi lexikon I (A–E) (Budapest: Akadémiai, 1977), 254.
13
Julius Sachs, Geschichte der Botanik vom 16. Jahrhundert bis 1860 (München: R.Oldenbourg,
1875) 116.
14
Josef Benkő, Transsilvania. Sive Magnus Transsilvaniae Principatus olim Dacia Mediterranea
dictus, I, (Vindobona: Joseph Kurtzbök, 1778), 77–102.
15
Benkő, Transsilvania I, 102–126.
16
Ibid., 126–140.
17
Ibid., 140–357.
18
Notamment les Hongrois, les Sicules, les Saxons, les nations politiques, les Roumains, les
Grecs, les Arméniens, les Juifs, les Moraves, les pays “tolérés” (Ibid, I, 357-509).
19
Ibid., II, 1-49.
20
Ibid., II, 49-61.
21
Ici, ont été présentés les “Politico-Cameralia” et “Montanistico & Monetario Cameralia”
(Ibid., II, 61-77).
22
Benkő a décrit brièvement l’histoire militaire de la Transylvanie des premiers rois hongrois,
à l’administration autrichienne. Il a ensuite décrit l’histoire des régiments de la frontière rou-
maine et les unités militaires autrichiennes en Transylvanie (Ibid., II, 77–121).
23
Ici, chaque confession chrétienne a été décrite: les catholiques, les réformés, les luthériens,
culturelle.24 Il a consacré un chapitre important aux érudits nationaux et inter-

nationaux vivant en Transylvanie.25
1. Paysage et environnement
Benkő a décrit le paysage et l’environnement de la Transylvanie dans le troi-
sième chapitre du III livre.
Une caractéristique de la géographie de la Transylvanie est la variété
constante des formes de terrain. Les Carpates entourent le pays et forme une
forteresse. Dans les Carpates occidentales et orientales, différents minéraux26
étaient extraits par l’État.27 Les Carpates du Sud avaient des terres agricoles
riches, des forêts denses et belles, ainsi que des dépressions varies.28
Les rivières les plus importantes sont Mures29 et Somes30, qui coulent vers
l’ouest dans la plaine hongroise, et Alt31, qui coulent vers la Valachie, au sud. Les
trois rivières étaient navigables. Nous pouvons également citer: Arieş32, Sajo33,
les unitaires, ainsi que les roumains grecs-catholiques et orthodoxes “tolérés” (Ibid., II, p. 121–
244).
24
Il a répertorié les écoles de chaque appartenance et les villes où elles étaient présentes (Ibid.,
II, 244–321).
25
Il a donné des données biographiques sur de nombreux chercheurs et leurs travaux les plus
importants (Ibid., II, 323-533).
26
Il a nommé les métiers les plus importants dans les Carpates occidentales: Banfi-Hunyad et
Gyalu (Huedin et Gilau), Alba-Iulia, Hunedoara, Zlatna, Baia de Arieș, où ont été exploités l’or,
l’argent, le fer et le cuivre.
27
Ibid., I, 58-61.
28
Ibid., I, 61.
29
Il prend sa source dans la montagne Hășmașu-Mare (Carpates orientales) et était une voie
navigable très utilisée. Les villes les plus importantes étaient Reghin, Tg-Mureș, Aiud, Alba Iulia,
Deva. Benkő a également mentionné les espèces de poissons qui habitaient la rivière, comme
les murènes, les perches, la “souris de mer”, les carpes, l’esturgeon, la morue, ainsi que des salins
(Ibid., I, 62-63).
30
À Dej, il a relié deux ruisseaux, le Someșul Mic et Someșul Mare (Le petit et le grand Someș).
Le ruisseau principal provient des montagnes de Rodna, et tous deux traversaient des villes
comme Năsăud, Beclean, Cluj, Apahida, ou Gherla, Satu Mare. Someș est particulièrement riche
en sels minéraux (Ibid., I, 64-65).
31
La vieille rivière est originaire des montagnes d’Hasmasu-Mare et a traversé des villes telles
que Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe et Fãgãraş en Transylvanie. Par rapport à la rivière Mureș,
il était moins navigable et plus pauvre en espèces de poissons (Ibid., I, 65-66).
32
Le nom provient du hongrois, “Arany” et signifie l’or. Il provient des montagnes du Bihor,
dans les Carpates occidentales, traverse des villes comme Câmpeni, Baia de Arieş, Turda, Câmpia
Turzii. Il coule dans le Miersch et a capturé la zone aurifère la plus importante de Transylvanie
(Ibid., I, 68).
33
Il coule dans la partie nord de la Transylvanie, traverse les comtés Doboka et Szolnok infé-
rieurs et est un affluent de la Someș (Ibid., I, 66-67).
222 ‌| Dorin-Ioan Rus
Kokel34, Homorod35 et Hartbach.36 Il a également loué la richesse de ces rivières

comme étant aurifères.37
Les sources d’eau minérale et les sources thermales font également partie
du paysage de la campagne transylvanienne. Benkő fait mention des sources
minérales de Rodna veche (Altrodenau/Óradna)38, Borsec (Borszek)39, Lueta
(Lövéte)40, Doboşeni-Brăduţ (Bardócz)41, Băţanii Mari (Nagybacon)42, Hărman
(Szászhermány/Honigberg)43, Bodoc (Szepsibodoc)44, Hătuica (Hatolyka)45, Ciuc46,
34
La rivière Kokel (Târnava), le plus grand affluent de la rivière Mureș, se compose de deux
ruisseaux, le Petit et le Grande Kokel, qui s’unissent à Blaj. Le Grand Kokel (Târnava Mare) prend
sa source dans les montagnes de Harghita et a raverse les villes comme Odorhei, Sighişoara,
Dumbrăveni, Mediaș, Copşa Mică și Blaj. Le Petit Kokel (Târnava Mică) est né dans les mon-
tagnes de Gurghiu et traverse les villes de Praid, Sovata, Târnăveni, și Blaj (Ibid., I, 70-71).
35
Il provient des montagnes de Persani (Carpates orientales), est un affluent de la vieille rivière
(Ibid., I, 72).
36
La rivière Hartbach, ou Harbach (Valea Hârtibaciului), traverse plusieurs villages du siège de
Nocrich, y compris la ville d’Agnita. Il coule vers le sud dans la rivière d’Olt (Ibid., I, 72).
37
Benkő, Transsilvania I, 68-73.
38
Dans le texte “Radnenses”. Près de la ville d’Altrodenau, il y avait une source minérale nom-
mée “Cantonul Borcutului”. (Ibid., I, 75).
39
La station thermale Borsec (dans le texte Bor-Szekienses) était connue comme une ville
thermale depuis 1804, il y a un grand nombre de sources minérales. L’effet bénéfique de cette eau
minérale a été connu dès la seconde moitié du XVIème siècle. (Österreichisches Staatsarchiv,
Finanz- und Hofkammerarchiv Camerale Österreich, Privilegium exclusivum, r. nr. 1533260 ex
Juni 1804).
40
Sources minérales près du village de Lueta, également ville thermale (Băile Chirui). (Ibid.,
I, 76).
41
Doboşeni (Brăduţ, ung. Székelyszáldobos, dans le texte Száldobosenses). Les sources d’eaux
minérales de des environs peuvent être utilisées à la fois comme eau potable, comme l’eau médi-
cinale (pour certaines maladies de l’estomac), comme eau de baignade, pour les maladies rhu-
matismales, dermatologiques et le système cardiovasculaire (Orbán Balázs, A Székelyföld leirása.
Udvarhelyszék, 2 edition (Budapest: Helikon Kiadó, 1982), 222–223.
42
Le village avait de nombreuses sources minérales à proximité (Orbán, Székelyföld, 216–220;
Dan Ghinea, Enciclopedia geografică a României (Bucharest: Editura Encicolopedică, 2000),
122).
43
À proximité du village de Herculian se trouvaient les stations balnéaires d›Ozunca-Băi et de
nombreuses sources minérales. (Orbán, Székelyföld, 216–220; Ghinea, Enciclopedia, 122).
44
Les sources d’eau minérale dans la station thermale de Bodoc étaient adaptées aux maladies
de l’oeil (B. Barbenius, “Die Gesundbrunnen des Szekler Stuhls Haromszek in Siebenbürgen,”
Siebenbürgische Quartalschrift (1791), 366; Orbán, Székelyföld, 53-59; Ghinea, Enciclopedia,
167).
45
À Hatuica, il y avait beaucoup de sources d›eau minérale. (Orbán Balázs, Székelyföld, 146).
46
Il s’agissait de la source d’eau minérale gazeuse à Şumuleu Ciuc, bénéfique contre aux mala-
dies colorectales, gastriques et hépatiques. (Orbán, Székelyföld, 12–21; Ghinea, Enciclopedia,
822).
Cason (Kason)47. Les sources thermales étaient à Geoagiu-băi (Feredõgyógy)48, et

à Călan (Pustakalán/Klandorf).49
Benkő mentionne également certains des lacs de Transylvanie: Hodoșa50,
Țege51, Tăureni52 et Zau de Câmpie53, Sfânta Ana54 et Tușnad55, sans tenter d’ex-
pliquer leurs origines.
2. Population
Il a étudié la population de Transylvanie sous les angles ethnique et confes-
sionnel. Les domaines du Grand-Duché de Transylvanie ont été classifiés en
fonction de la religion catholiques, réformée, protestante, et les Hongrois en
considération des peuples Sicules et Saxons de Transylvanie.56
La première nation décrite était composée par les Magyars57, un peuple de
descendance hunnaise58, qui s’établit en 962 dans la plaine de Pannonie.59 Ils
47
Le village actuel Plăiesii de Jos, dans la dépression de Plaiesilor, avait de nombreuses sources
minérales, dont quatre étaient appropriés pour les maladies du tube digestif (Orbán, Székelyföld,
51-57; Ghinea, Enciclopedia, 970).
48
La station thermale est située dans les Carpates de l’Ouest et a été utilisée comme therme à
l’époque romaine (Angela Ioana Maruşca, Potenţialul turistic balnear din Carpaţii Occidentali,
câmpia şi dealurile banato-crişene, thèse de doctorat à la Faculté de géographie et de relations
internationales de l’Université d’Oradea, (Oradea, 2008), 14, 17; Ghinea, Enciclopedia, 600-
601.
49
La station thermale est située dans les Carpates Orientales et était connue avant l’époque
romaine comme station avec des propriétés thérapeutiques. (Ghinea, Enciclopedia, 374).
50
Près du village, Hodoşa était l’étang Bezid, dans les montagnes Gurghiu, sur la rive gauche
du petit ruisseau Târnava Mică.
51
À Ţagu, il y avait deux étangs, “Ţagu Mare” et “Ţagu Mic” , dans la plaine de Transylvanie.
52
Le village de Tăureni avait un étang sur la gauche de la rivière Mureș.
53
Le village de Zau de Câmpie avait un étang, sur le la gauche de la rivière Mureș.
54
Le lac Sfânta Anna était le seul lac d’origine volcanique en Transylvanie et se trouvait dans les
Carpates orientales, dans les montagnes de Ciomatu.
55
Le “lac”, maintenant appelé Mohoş, est une tourbière qui se trouve dans un cratère volca-
nique, sur le site d’un ancien lac. Il a été considéré comme un frère jumeau de Santa Ana Lake
par des spécialistes. Il est couvert d’une forêt de pins (Pinus sylvestris) (Ghinea, Enciclopedia,
836).
56
Benkő, Transsilvania, I, 362.
57
Ibid., I, 362–388.
58
L’auteur a brièvement décrit l’origine, l’histoire et le règlement des Huns en Europe, leur
développement vers l’Etat et leur christianisation (Ibid., I, 364–372). Il a ensuite donné un bref
compte rendu de l’histoire des colonies d’Avaran, qui avait fondé un État là-bas au VIème siècle
après JC (Ibid., I, 372–374).
59
Ceux-ci seraient entrés dans la plaine de Pannonie et dans le bassin des Carpates au IXème
siècle. Benkő a identifié les tribus populaires et leurs chefs, puis la base du royaume hongrois
sous le roi Stephen Ier, qui a christianisé les tribus (Ibid., I, 374–378).
vivaient dans sept comtés.60 Leur langue était composée d’éléments asiatiques,
germaniques, slaves et gaulois.61
Les Sicules étaient la deuxième population le plus important de Transylvanie.
Selon certains auteurs cités62, ils auraient dû conquérir en 376 les zones qu’ils habi-
taient au dix-huitième siècle.63 Ils habitaient la partie sud et est de Transylvanie
et leur administration était divisé en “sieges”.64 Les mœurs65, les Fêtes66, les états67
60
Le nom pour les unités administratives régionales de Hongrie et l’ancien Royaume de
Hongrie était “Komitat” (comté). Le comté allemand est une traduction du slave “ župa” . Ces
comtés étaient: Albensis, avec 12 marchés et 239 villages; Küküllo, avec 2 marchés et 117 vil-
lages; Thordensis, avec 6 marchés et 167 villages; Kolos, avec une ville, 5 marchés et 197 vil-
lages; Doboka, avec un marché et 163 villages; Szólnok Intérieur, avec 4 marchés et 192 villages;
Húnyad, avec 5 marchés et 294 villages. Les deux districts étaient Făgăraș, avec un marché et 62
villages; Kövár, avec une ville et 89 villages (Ibid., I, 378).
61
Ibid., I, 379–388.
62
Joan Pastorius a déclaré dans son Genealogia Regum Hungariae: Siculi, ad tria millia in
Pannonia subsisterunt; ubi, occupata Transsilvania, mutavere nomen, & Sicules se fecerunt.
Johannes de Thurocz (1435–1489), dans Chronica Hungarorum: Hos etiam praeter Hunnos, qui
Chabam comitati sunt, tria millia virorum eadem de Natione praelio de praedicto per fugae prae-
sidium erepti, in Pannonia remansisse; & quam primum in campo Csigla mezö vocato, sibi sedem
fecisse; tandem occidentales Nationes, quibus vivente Attila infesti erant, metuentes, ad Erdeelew
(i.e. Transsilvaniae) Confinia videlicet Pannonicae regionis se transtulisse, & non Hunnos sive
Hungaros, sed ne illorum agnoscentur esse residui, Siculos, ipsorum autem vocabulo Székely, se
denominasse perhibentur. Benkő a critiqué ces points de vue et a déclaré que le peuple a été
déplacé en Transylvanie par le roi Ladislau IV au XIII-ème siècle et a cité un diplôme édit de
1289, publié par lui. (Ibid., I, 388–391).
63
Ibid., I, 388–399.
64
Le siège Udvárhely, avec deux marchés et 126 villages; le siège Sepsi; le siège Kézdi; le
siège Orbai, faite de trois sièges, appelée “Három-Szék” et dirigée par une Supremo Judice; il
avait quatre marchés et 83 villages; le siège Miklósvár, avec neuf villages; le président de Csik,
“Superior” et “Inferior”, avec deux marchés et 51 villages; le siège Marus, avec la capitale Maros-
Vásárhely, un marché et 126 villages; le siège d’Aranyas (Aurata), avec deux marchés et 20 vil-
lages. (Ibid., I, 400-401).
65
Le sol de la Sicule était différent de celui des Hongrois. Les autorités locales, ou le capitaine,
ont établi les limites du village, le système des sols, le système de récolte, les cultures agricoles,
ainsi que la taille de la viticulture et de la sylviculture. (Ibid., I, p. 401-402).
66
Au début du XVIe siècle, la Réforme a eu lieu dans la Terre des Sicules, ce qui signifie que les
Sicules, qui étaient catholiques jusqu’alors, appartenaient maintenant à trois confessions: catho-
lique, réformée et unitaire. Au seizième siècle, une petite communauté a développé une forme de
religion qui se revendiquait comme une forme de mosaïsme juif (Ibid., I, 402).
67
Les trois états de la société avaient été formés peu de temps après l’établissement: “Primores”
était le domaine des nobles, puis vint la classe moyenne (Primipili) et les gens communs (Pedites).
Cette division était conforme au service militaire obligatoire: les “Primores” devaient avoir au
moins trois conditions pour remplir les fonctions militaires; le “Primipili” avait droit à deux
motifs communs pour assurer l’entretien du cheval et l’équipement de guerre; les gens ordinaires
avaient droit à une cause commune. (Ibid, I, p. 406; Sándor Pál-Antal, “Die Szekler unter den
et la langue68 étaient différents de ceux des Magyars. Ils avaient des missions
militaires dans la partie orientale de Transylvanie et jouissaient de libertés et des
privilèges.69
Les Saxons avaient une origine allemande. Ils sont arrivés en Transylvanie70
sous le roi Hongrois Geyza II (1141–1162).71 Le territoire, que le roi André
II (1177–1235) leur avait donné en 1224, était inclus dans la “Lettre d’or”72
(allem. “Goldenen Brief ”).73
Les Saxons de Transylvanie se sont installés dans trois régions non liées de
Völkern Siebenbürgens”. Die Szekler in Siebenbürgen. Von der privilegierten Sondergemeinschaft
zur ethnischen Gruppe, ed. Harald Roth (Köln, Weimar, Wien: Böhlau Verlag, 2009), 1–13, ici
5-6).
68
Les Hongrois et les Sicules parlaient en partie des vocables d’origine finno-ougrien, turc et
iranien. La langue hongroise a prévalu sur les autres groupes linguistiques et les Slaves, qui ont
été rencontrés jusqu’au Haut Moyen Âge dans la région du Danube-Carpathie. Jusqu’au XVIIème
siècle, ils avaient leur propre langue, leurs coutumes et leurs costumes. L’écriture était semblable
au runique. Les Sicules ont parlé leur propre dialecte Hongrois, avec une proportion plus élevée
de termes turcs que dans les autres dialectes de la Hongrie (Benkő, Transsilvania I, 403-406).
69
Le Pays sicule avait une position juridique particulière. Jusqu’à la fin du Moyen Âge, le « jus
regium », le droit royal, ne s’appliquait pas à au pays sicule. Avant 1562, le propriétaire était auto-
risé à donner à ses partisans à Sicules seulement des titres, mais pas de terres. Dans les situations
d’extinction d’une famille, les droits autorisés par le roi étaient transmis après une recherche de
parenté. Un autre privilège était l’exonération fiscale. Le territoire a été partage: les Sicules ont été
organisés dans des associations de clans, en raison de leurs relations de sang, et ont ordonné les
zones résidentielles selon le sexe (Ibid., I, 407-428).
70
Benkő résume quelques histoires de divers historiographes concernant les origines des Saxons
de Transylvanie: Martinus Schödelius, Johannes Nadányus, Laurent Toppelinus, Martin Siglerus
et Georg Hannerus, historiens du XVII-ème siècle. Les Saxons n’étaient pas des Allemands, mais
ils seraient les descendants des Daces, Gètes et Goths de Transylvanie. (Ibid., I, 429-431). Des
auteurs du même siècle, tels que J. Tröster, M. Miles, M. Kelpius et M. Schmeizelius, ont rejeté
la théorie de la continuité germanique dans la Transylvanie et pensaient que les Saxons étaient
arrivés sous le règne des rois hongrois à de Transylvanie. (Ibid., I, 431-433). Le troisième point
de vue est celui de l’historien Antonio Bonfini (1434–1503), qui disait que les Saxons étaient
arrivés à l’époque de Charlemagne (Ibid., I, 431-432). Selon la quatrième théorie, qui n’était pas
scientifique, les Saxons seraient arrivés pendant le célèbre exode de Hameln (Ibid., I, 432-435).
La cinquième allégation était que le roi Geza II avait appelé les Saxons. Benkö a même donné les
années fondatrices des villes saxonnes les plus importantes de Transylvanie (Ibid., I, 435-438).
71
Ibid., I, 429-438.
72
“Der Goldene Freibrief ”, ou “Andreanum”, est un document qui représente les droits consti-
tutionnels des rois hongrois aux colons des Saxons de Transylvanie. Il a été exposé en 1224 par
le roi hongrois Andreas II, et est le statut le plus vaste et le plus élaboré. C’était la base juridique
du Droit de Sibiu, qui a d’abord été appliqué dans les sièges « Sieben Stülen » autour de Sibiu et
plus tard sur Königsboden (Terre royale) dans tout Transylvanie (Ernst Wagner, Geschichte der
Siebenbürger Sachsen. Ein Überblick (Thaur bei Innsbruck: Edition Wort und Welt, 1982), 18–21;
Thomas Nägler, Ansiedlung der Siebenbürger Sachsen (Bucharest: Editura Kriterion, 1979), 139).
73
la Principauté de Transylvanie, sur les soi-disant “Königsboden” (Terre royale):

Țara Oltului (Altland), Țara Bistriței (Nösnerland) et Țara Bârsei (Burzenland).74
L’administration était organisée dans les sièges (Stühle)75 et les districts.76 Leur
autonomie politique était l’Université nationale (Nationsuniversität)77, un droit
qu’ils avaient déjà reçu en 1224 par Roi Andreas.78
Le reste des nations, nommé “tolérée”79 (tolerati), étaient les Roumains,
les Arméniens, les Grecs, les Moraves, les Polonais, les Serbes, les Bulgares, les
Russes, les Juifs et les Tsiganes.80
Les Roumains81 étaient les descendants des colons, qui ont été fondés par
les Romains en 106 après JC. quand la province de Dacia a été soumise.82 Ils ont
parlé la langue latine83, mais qui a été mélangée avec des éléments d’autres langues
voisines.84 Leur activité principale était l’agriculture et l’élevage des moutons.85
74
Ibid., I, 442-453.
75
Le siège la plus importante était Sibiu (Hermannstadt), une ville royale libre dans le sud de
la Transylvanie, avec 57 villages. Il avait encore deux sièges, Săliște, avec six villages et Tălmaciu,
avec six villages également. Le deuxième siège, sur la vallée de Târnava Mare, était Sighisoara
(Schäßburg), avec 14 villages. Le siège Mediaș, à la ville royale libre de Mediaș (Mediasch), avait
trois marchés et 23 villages. Le siège Sebeș (Mühlbach) avait dix villages avec la ville libre royale
de Sebeș. Le siège Miercurea (Reußmarkt) avait un marché et onze villages. Le siège Cincu
(Groß-Schenk) avait deux marchés et 20 villages. Le siège Reps (Rupea) avait un marché et 17
villages. Le siège Nocrich (Leschkirch) avait un marché et onze villages. Le siège Broos avait un
marché et 14 villages (Ibid., I, 463-464).
76
Le District de Brașov (der Kronstädter Distrikt, Districtum Coronensem), dans Țara Bârsei
avait, outre la ville royale libre de Brașov (Kronstadt), quatre autres marchés, neuf villages
royaux, dix villages de Brașov et trois villages militaires. Le District de Bistrița (Der Bistritzer
Distrikt, Districtum Bistricensem), dans Țara Bistriței, avait la ville royale libre Bistritz (Bistrița)
et 16 villages (Ibid., I, 463).
77
Le nom provenait des mots latins natio (les gens, la tribu) et universitas (la totalité).
78
Ibid., I, 438-442.
79
Il appela toleratae (toléré) les personnes qui n’avaient aucun droit civil ni accès à la vie poli-
tique publique de Transzlvanie (Ibid., I, 472).
80
Ibid., I, 471.
81
Benko a exprimé l’opinion de divers historiens concernant le nom et les premières mentions
des Roumains dans l’histoire du monde. Les Wallachiens ont d’abord été nommés par l’empereur
byzantin Manuel I (1118–1180) avec le nom de “Blacos”. Du nom “Blacos” est apparu “Walach”.
Selon l’historien Johannes Filstich, “Wallachen” devrait signifier “peregrinate” (migrant). Les
Hongrois ont appelé les Italiens “Olász” et les Roumains comme “Oláh”. Les Roumains eux-
mêmes les ont appelés Romains ou “Rumuni” (Ibid., I, 475-476).
82
Ibid., I, 474.
83
Pour souligner les similitudes entre les langues roumaine et latine, Benkő a donné quelques
exemples comparatifs. (Ibid., I, 479-481).
84
En langue roumaine, il y avait des influences principalement des Slaves, mais aussi des lan-
gues de différents peuples migrants (Ibid, I, 481).
85
Ibid., I, 483.
Les Arméniens sont arrivés à en Transylvanie d’Arménie à travers la Crimée

et Moldau.86 Ils étaient des marchands.87 Ils étaient à l’origine orthodoxes, mais
au début du XVIIIe siècle ils se sont convertis au catholicisme.88
Les Grecs sont arrivés à en Transylvanie dans une grande mesure après
l’effondrement de l’Empire Byzantin. Les entreprises commerciales grecques
étaient très connues pour les affaires des sept royaumes au début du XVIIIe
siècle.89
Les Juifs ont déjà été mentionnés en Transylvanie dès l’antiquité. Après la
chute de Constantinople en 1453, ils ont également migré vers la Transylvanie.
Ils parlaient Allemand et Hongrois et ont été actifs dans une activité commer-
ciale importante.90
Les Moraves étaient des anabaptistes.91 Ils sont venus de Mravie en
Transylvanie à l’époque du prince Gabriel Bethlen (1580–1629). Grâce à un
article de la Diète de 1688, ils obtinrent le droit de s’installer dans la ville de
Vințu de jos et de pratiquer librement leur religion.92
Les Polonais sont arrivés en Transylvanie au temps du prince Johann
Sigismond (1540–1551 et 1556–1570)93. Ils appartenaient à la confession
unitaire.94
Les Russes ou les Ruthènes se sont installés en Transylvanie au XVIIIème
siècle. Ils ont fondé les villages dont les noms commencent par le préfixe
“Orosz”.95
86
Benkő a décrit la destruction de la capitale Ani par un tremblement de terre en 1319,
qui avait décidé de l’exode de cette population en Europe. 3000 familles se sont installées
en Moldavie. Principalement dans les villes de Dumbrăveni (Elisabetstadt/ Erzsébetváros/
Elisabethopolis), Gherla (Neuschloss ou Armenienstadt/ Szamosújvár), Gheorgheni
(Niklasmarkt/ Gyergyószentmiklós), dans lesquelles ils ont établi des sociétés commerciales
(Ibid., I, 485-487).
87
Ibid., I, 484.
88
Ibid., I, 487-488.
89
Ibid., I, 488-492.
90
Ibid., I, 492-494.
91
Les “anabaptistes” est un terme polémique pour les revivalistes, un mouvement de réforma-
tion chrétienne commencé à Zurich au seizième siècle, puis répandu dans les territoires du sud
de l’Allemagne et du nord néerlandais. En quelques années, il s’est transformé en une impor-
tante division paneuropéenne de la Réforme. (J. F. G. Goeters: “Wiedertäufer,” Evangelisches
Kirchenlexikon. Kirchlich-theologisches Handwörterbuch, ed. Heinz Brunotte (Göttingen:
Vanderhoeck & Ruprecht, 1958), sans indication de pages).
92
Benkő, Transsilvania, I, 495-496.
93
Il s’agit de Johann Sigismund Zápolya qui était roi de Hongrie entre 1540 et 1579 et à partir
de 1570 le premier prince de Transylvanie.
94
95
Ibid., I, 497.
Les Bulgares étaient de descendance turque. À partir de 1711, ils habitaient

les villes et les marchés tels que Alba-Iulia (Gyulafehérvár/Weißenburg), Vințu
de Jos (Alvinc/Winzedorf), Deva (Déva/Diemrich).96
Les gitans avaient une origine inconnue. On ne sait pas quand ils sont
arrivés en Transylvanie. Ils étaient connus notamment comme un peuple de
musiciens.97
Il avait effectué une deuxième représentation de la population sept-belge
sous l’aspect confessionnel. Il y avait quatre confessions reconnues (Religiones
Receptae) et deux confessions tolérées (toleratas) en Transylvanie.
Les confessions reconnues étaient: catholique98, Confession suisse99, luthé-
rienne100 et unitaire.101
96
Ibid., I, 498-500.
97
Ibid., I, 502-508.
98
Une partie de la population hongroise appartenait à cette église, majoritairement des
Sicules, et même à la réforme de la population saxonne. Le siège de l’évêque catholique à sept
évêques était à Alba Iulia. L’église catholique était divisé dans 17 districts (Karlsburg, Ober-Csik,
Aranyos, Neuschloss, Elisabethstadt, Fogorasch, Unter-Csik, Görgen, Haromszek, Eisenmarkt,
Kaszon, Klausenburg, Kokell, Marosch, Miklosvar, Thorda, Oderhellen) et les deux doyens
(Hermannstadt et Kronstadt) (Ibid., II, 122–127; 138–161; 163–167).
99
Une partie de la population hongroise a embrassé l’église réformée (ou helvétienne), qui
avait adopté la doctrine calviniste. En 1564, un synode protestant a eu lieu dans la ville de Aiud.
En conséquence, l’église luthérienne et calviniste se sont séparées en Transylvanie. L’église a été
divisée en 14 diocèses (Diemrich, Karlsburg, Großenyed, Klausenbirg, Szek, Desch, Marosch,
Görgen, Kokel, Oderhellen, Erdövidek, Sepsi, Szekler Neumarkt, Orbaiszék et deux chapitres
(Sajó et Tekendorf) (Ibid., II, 127–130; 166–198).
100
L’église luthérienne appartenait à la majorité de la population saxonne de Transylvanie.
L’histoire de l’Église protestante A.B. en Transylvanie a commencé au XVIème siècle, lorsque
l’humaniste saxon Johannes Honterus a répandu les enseignements de Luther. Les écrits de
Martin Luther étaient déjà connus à Transylvanie dès 1519, mais la Réforme des Saxons catho-
liques a commencé en 1542/43 par la publication de ses écrits par Johannes Honterus à Brașov.
En 1572, après le troisième synode évangélique, la confession augustinienne fut acceptée. Le
siège de l’évêque était baptismal. L’église protestante a été divisée en plusieurs districts avec des
communautés indépendantes et les nombreuses communautés dépendantes, dite “la Diaspora”.
Les chapitres étaient en Mediasch, Hermannstadt, Kronstadt, Bistritz, Mühlbach, Schäßburg,
Reps, Schelk, Groß-Schenk, Leschkirch, Bogeschdorf, Probsdorf, Reen, Lassseln et Tekendorf
(Ibid., II, 130–135; 198–214).
101
Cette confession a été fondée en Transylvanie dans la ville de Cluj, dans le cadre de la
réforme religieuse. En 1568, elle avait accepté le régime de la Diète en tant que religion recon-
nue dans la Principauté de Transylvanie. Il a été accepté principalement par la population hon-
groise. Leurs partisans ont critiqué la doctrine trinitaire. L’église était divisée en huit diocèses
(Klausenburg, Aranyos, Kokel, Marosch, Keresztur, Oderhellen, Karlsburg, Három-Szék) (Ibid.,
II, 130–135; 215–229).
Les églises grecque-catholique102 et orthodoxe103 ainsi que la religion juive104

ont été considérés comme “tolérés” (Toleratae).
Conclusion
Son travail principal, Transsilvania, est un travail historique méthodo-
logiquement révolutionnaire dans lequel il a illustré la méthode de l’école
civique et a étendu ses recherches aux phénomènes de la vie matérielle et
spirituelle de la société. Il était également un scientifique social et naturaliste
reconnu. Il était un adepte de la méthode de classification utilisée par Carl
von Linné. Cela inclut la classification, la généralisation et la comparaison
systématique.
Benkő offre une description détaillée mais inachevée de la vie animale
et végétale de la Transylvanie ainsi que de la population du Transylvanie du
XVIIIème siècle. Il a décrit et classé les plantes et les animaux et différencié les
corps naturels selon leurs caractéristiques reconnaissables extérieurement.
Benkő Jószef n’était pas seulement un pionnier en botanique et en zoologie,
102
A cette église appartenait une partie des Roumains et une partie des Grecs. L’histoire de
cette église a commencé le 4 septembre 1700, lorsqu’une partie des orthodoxes est venu s’unir à
l’église catholique. Le siège de l’évêque était dans le Blaj. Ils ont reconnu le pape comme leur chef
ecclésiastique, mais ont pratiqué la liturgie byzantine (Ibid., II, 229–240).
103
La majorité des Roumains et des Grecs appartenaient à l’Église orthodoxe (Ibid., II, 240–
241).
104
Benkő présente brièvement la situation de cette religion de Transylvanie: les premiers docu-
ments écrits sur les Juifs de Transylvanie étaient issus des rois Ladislau I et Koloman (XIe et
XIIe siècles). Les ordres du roi Ladislav I de l’année 1092 étaient antisémites: ils interdisaient le
mariage entre chrétiens et juifs, les Juifs n’étaient pas autorisés à servir les chrétiens, ne travail-
laient pas sur les festivals chrétiens, les marchés hebdomadaires étaient organisés en semaine au
lieu des dimanches et samedis. Ils ne sont pas autorisés à travailler dans l’exploitation minière,
ils ont été interdits de porter des costumes chrétiens. Un document délivré par le roi Bela IV
en 1251 offrait certains droits qui leur permettaient de s’installer en Hongrie: le droit de cir-
culer librement, d’acheter des maisons, d’avoir des avocats juifs dans leurs procès. Leurs fêtes
ont été respectées. Au début du XVIIème siècle, ils ont été persécutés par le prince Sigismond
Báthori parce qu’ils avaient soutenu le vaillant Michael le Brave. Pour soutenir le commerce,
le prince Gabriel Bethlen (1613–1629) a appelé les commerçants juifs de l’Empire ottoman en
Transylvanie. Les juifs sépharades venus d’Espagne se sont installés à Alba Iulia où ils ont fondé
une société commerciale, ainsi que la première synagogue de Transylvanie en 1656. En juin
1623, le prince Bethlen donna des privilèges renouvelés aux Juifs: la libre circulation, la pratique
religieuse libre, la solution de leurs différends par un avocat juif. Ils ont également été autorisés
à porter des vêtements chrétiens. Après la mort du prince Bethlen, leur position s’est aggravée.
La Régie de 1650 a décrété qu’ils ne pouvaient porter que des vêtements juifs. Le prince Michael
Ápafi I (1632–1690) a donné trois privilèges (1673, 1678 et 1690), ce qui les protégeait des bles-
sures physiques. Les statuts de la ville de Alba Iulia leur interdisaient de s’installer dans la ville
où ils ne pouvaient travailler que des journaliers. (Ibid., II, 241–244).
mais aussi un géo-ethnographe. Il a décrit la population de Transylvanie selon

les sciences physiques, religieuses et terrestres; mais cette représentation n’a
aucun caractère scientifique, c’est plutôt un instantané de l’état de la population
en Transylvanie du XVIIIe siècle.
Le savant Johann Georg Kleinkauf est né le 24 décembre 1744 à Brașov

(Brassó /Kronstadt), où il a terminé ses études secondaires en 1766. Il devint
ensuite Adjunkt105 au gymnase (1770–1776), plus tard collaborateur106 (1776–
1783). En 1783, il devint prédicateur à l’église noire de Brașov (Schwarze
Kirche), puis pasteur à Măieruş (Szászmagyarós /Nußbach) 1794–1798; entre
1799 et 1811, il a été pasteur à Ghimbav (Vidombák /Weidenbach), où il est
décédé le 28 décembre 1811.107
Deux articles de Kleinkauf traités en Siebenbürgische Quartalschrift l’envi-
ronnement des Carpates du sud-est: Beschreibung einiger Berge und Höhlen in
Burzenland und Zekelland108 et Chorographie von Burzenland.109 Il a également
entrepris d’expliquer l’origine du nom de “Burzenland”110 par les caractéristiques
du paysage. Les nombreux passages qui existent dans cette région et qui mènent
à la Moldavie et à la Valachie auraient donné le nom de “Burzenland”111 à cette
province.112 Selon d’autres opinions, le nom « Burzenland » serait dû aux racines
colorantes qui existaient ici en grand nombre. Il cite à titre d’exemple les armoi-
ries de Brașov, qui représentent une couronne sur une racine en épanouisse-
ment qu ils ont recu leur.113 Une troisième hypothèse, plus crédible, est qu’elle a
reçu sa désignation de la rivière principale, la Bârsa/Burzen, qui jaillit à quelque
distance du Piatra Craiului (Petra egis/ Kiraly Köve/ Königsstein), dans une
105
Suppléant.
106
Collaborator était un assistant. Il avait l’obligation de prêcher les dimanches et jours fériés
dans les églises des branches l’après-midi, de diaconat tôt le matin, de rendre visite aux malades,
de remplacer le pasteur en congé de maladie et de passer 10 heures à l’école publique. Il était payé
par la règle, l’église, la paroisse et l’école.
107
Archive du Biserica Neagră Brașov, I.F.17, 68; IV. F.57 K-M, 48; M. Szabo, L. Szögi, Erdelyi
peregrinusok. Erdelyi diakok europai egyetemeken 1701–1849 (Tg.-Mureș: Mentor Kiadó, 1998),
267, nr. 2130. Messages de Gernot Nussbächer.
108
Siebenbürgische Quartalschrift, nr. 2 (1793): 99–113.
109
Siebenbürgische Quartalschrift, nr.2 (1795): 105–128.
110
Burzenland = Le Pays de la Bârsa, roum. Țara Bârsei, hong. Barcaság, lat. Barcia.
111
En dialecte de Burzenland, Purzen a appelé les cols.
112
Johann Kleinkauf, “Chorographie von Burzenland,” Siebenbürgische Quartalschrift 2
(1795):106.
113
Ibid., 106.
vallée, et il pense que cela était naturel de donner le nom d’une rivière ou d’une
rivière aux paysages. 114
1. Paysage et environnement
Kleinkauf a décrit les Carpates du Sud-Est, quatre montagnes de pierre
du Pays de la Bârsa et de Pays de Sicule115, qui étaient “souvent recouvertes
de neige tout l’été” 116, et a souligné leur importance militaire.117 L‘inventaire
a commencé par le sud-ouest avec Piatra Craiului118 et répertorié d’abord les
animaux119 vivant ici, expliqué brièvement les événements les plus importants
de l’histoire des villages appartenant à la ville de Kronstadt et situés au pied de
la montagne, Tohan (Ótohán, Tohán/Alt-Tohan ou Alt-Tohan, Alt-Tauchen) et
Zărneşti (Zernyest/Zernesti)120 et a localisé la source de la rivière qui jaillit ici
Bârsa (allem. Burzen), qui était parfois très en crue.121
Au sud se trouve une autre montagne de pierre, non loin de Bran (Törzburg),
Orății-Montagne, de la chaîne Măgura (Mogora), appelé par Kleinkauf
« Oratie », en fait un passage vers la Valachie.122 Il a noté sa signification mili-
taire.123 À son avis, il faudrait contourner le chemin particulièrement dangereux
et construire un nouveau chemin.124 La forteresse de Bran (Törzburg), dont
l’histoire a donné lieu à des événements remarquables, se trouvait également à
proximité.125
Il a également identifié la montagne de pierre la plus élevée au sud du Pays
de la Bârsa, Bucegi (rom. Bucegi).126 Kleinkauf brièvement mentionné l’histoire
114
Ibid., 106.
115
Hongrois Székelyföld, allemand Szeklerland, roum. Secuime.
116
Kleinkauf, “Beschreibung einiger Berge und Höhlen in Burzenland und Zekelland,”
Siebenbürgische Quartalschrift 2 (1793): 99.
117
“Ils sont généralement constitués de roches brisées, et comme ils sont couverts de forêts
denses, ils fournissent au pays en temps de guerre une sécurité maxime contre l’ennemi”
(Kleinkauf, “Beschreibung,” 99).
118
Kleinkauf, “Chorographie von Burzenland,” 108.
119
Il a donné quelques exemples: chamois, cerf, chevreuils et sanglier.
120
Il a appelé la bataille de 1690, dans laquelle l’armée autrichienne dirigée par le général
Heissler a été battue par le kuruc Emerich Tököly et de nombreux nobles hongrois ont péri.
121
Kleinkauf, “Beschreibung,” 100.
122
123
“Cette route est devenue étrange lors des dernières guerres turques en ce que les piques
impériales qui se trouvaient là ont subi plusieurs attaques ennemies” (Kleinkauf, “Beschreibung,”
101).
124
Ibid., 101.
125
Ibid., 101.
126
Ibid., 108.
du nom Bucegi127 et a décrit l’environnement dans lequel se trouvait le monas-

tère de Sinaia, ainsi que le village de Predeal, à la frontière de la Valachie.128 Une
grande inondation du 29 juillet 1779 fut décrite par lui.129
Quand il a déménagé près de Brașov, il a décrit une montagne étrange, le
Mons Schüler130, qui était riche en produits naturels.131 Sur ses hauteurs, il y
avait des plaines et des prairies, ainsi que des ruisseaux clairs, des pâturages
toute l’année pour les troupeaux de moutons.132 Poiana est un autre endroit où
les troupeaux étaient conduits au pâturage. On y trouvait également des forêts
de sapins, d’épicéas et de hêtres, qui fournissaient à la ville et aux villages envi-
ronnants le meilleur bois.133 Cette montagne était en fait la ressource botanique
des pharmaciens de Brașov.134
Il a porté une attention particulière aux grottes du Pays de la Bârsa et du
Pays Sicule. La précédente grotte était la mystérieuse135 Codlea (Feketehalom/
Rosenau).136 Après avoir visité, curieux, la grotte137, il a constaté que les stalac-
tites, qui pendaient au plafond de cette grotte en forme de cônes, s’étaient
formées à partir des vapeurs calcaires, s’élevant du fond souterrain des cavités
de cette grotte.138 “Selon la légende, il est censé multiplier le lait des hommes et
127
Les montagnes étaient nommés dans les documents byzantins comme “Mons-Brassob”; il
critique l’auteur Sulzer, qui l´a faussement appelé Haemus (Ibid., 102).
128
Ibid., 102.
129
“Après quelques étouffantes journées d’été, le jour mentionné, il y avait une telle pluie sur la
rivière qu’elle emportait des rochers et des arbres. Les chapeaux au pied des montagnes et dans
le village de Râșnov ont été emportés. Dans le village de Cristian, qui se trouve à la campagne,
l’eau s’est précipitée vers les portes et les fenêtres des pièces à vivre, de sorte que les habitants ont
à peine le temps de se cacher, alors que le déluge de temps nocturne était terminé. Certains sont
morts. Les champs de blé et les prairies récoltés ont été dévastés. Parmi les sables et les gravats
qui avaient été broyés, il y avait entre autres trois enfants morts et un ours, qu’il avait probable-
ment emporté de la montagne. À Cristian, vous pouvez encore voir les traits tristes de ce flot d’eau
à l’église et dans d’autres bâtiments” (Ibid., 102–103).
130
Ibid., 108.
131
Il n’a pas mentionné quels produits étaient sur cette montagne.
132
Les revenus de cette montagne découlaient de l’âge du lycée de Brașov (Ibid., 103–104).
133
Ibid.,104.
134
Parmi les autres herbes de guérison, qui ont été trouvés en abondance là-bas, il a men-
tionné Renouée bistorte (Bistorta officinalis), la gentiane jaune, (Gentiana lutea), l’anémone des
Alpes (Anemone Alpina), le lédon des marais (Ledum palustre), Soldanelle des Alpes (Soldarella
alpina), Artemisia campestris, Stipe à feuilles pennées (Stipa pennata) etc. (Ibid.,104).
135
Il a mentionné que les bergers roumains avaient beaucoup d’histoires à leur sujet et que “ni
les humains ni le bétail ne peuvent s’y aventurer sans risquer qu’un animal sauvage soit capturé
et mis à mort à cet endroit”. (Ibid.,104).
136
Ibid. 104.
137
Ibid.,105.
138
Ibid. 105–106.
du bétail qui le sème en poudre. Si vous coupez ces cônes et les laissez sécher,
ils ressemblent à du fromage”.139 Dans le passé, la grotte avait servi de sanctuaire
aux habitants pour fuir devant des diverses incursions.140
Les grottes avaient peut-être une vocation religieuse, et Kleinkauf a visité
de telles grottes où des chapelles ont été érigées. Une étrange grotte dans une
haute falaise de pierre, où on ne pouvait pas entrer sans échelle, se trouvait
près de Bran. Elle avait la forme d’une chapelle dans laquelle des ermites se
réunissaient.141 Également aux fins de cérémonies des Roumains, il y avait
une autre grotte que la nature avait formée comme un temple. Kleinkauf
a oublié.de la nommer.142 La chapelle du merlon du Brașov (Kronstädter
Zinne) mérite également d’être mentionnée ici, bien qu’il n’ait pas spécifier
son appurtenance.143 Il n’en a pas moins remarqué la grotte qui se trouvait
dans la banlieue haute de Kronstadt, dans la soi-disant “Grund”. C’était près
d’une colline sur laquelle, selon une vieille coutume, Grecs et Roumains
mangeaient leur agneau de Pâques de façon solennelle chaque année le
mercredi après Pâques.144
À la pierre des Salamons (roum. Piatra Solomon), un rocher méridional en
forme d’obélisque où le roi hongrois Salomon145, après sa défaite bien connue
contre les Bulgares146, se serait retiré comme ermite.147 Selon les informations
rapportées par Kleinkauf, la grotte aurait pu être occupée par un ermite.148
À propos des grottes du territoire Sicule, il a rapporté l’information de Szaszki149,
139
Ibid.,106.
140
Ibid.,106.
141
Ibid.,106.
142
Ibid.,106.
143
Ibid.,107.
144
Ibid.,107.
145
Le roi Salomon (1063–1074), de la famille des Árpádiens.
146
Le roi Salomon ne combattit pas contre les Bulgares, mais contre le roi Géza et son frère et
successeur Ladislau.
147
Il est probablement mort en Croatie, où, selon une autre légende, il s’était retiré en tant que
membre d’un ordre monastique. Kleinkauf, “Beschreibung,”107.
148
“Il se trouve horizontalement dans le même côté sur le côté sud-est de la roche mention-
née. À l›avant se trouve une entrée spacieuse menant au sommet, recouverte d›une toise haute
et large. L’entrée de la grotte est si proche que vous ne pouvez ramper qu’à l’intérieur. Mais il
devient toujours plus haut, de sorte que vous pouvez vous tenir debout dedans. Si vous avez fait
une vingtaine de marches, vous arrivez dans un endroit spacieux, qui a la forme d’un four et
en moyenne deux brasses (orig. Klafter), et qui est aussi très haut. À travers une fissure dans la
roche, un rayon de soleil tombe dans la grotte et des gouttes d’eau y ruissellent, mais il se perd
dans le sol”. (Ibid.,107–108)
149
Il s’agissait du géographe hongrois Tomka Szászky János (1622–1762) et l’une de ses œuvres:
Introductio in Geographiam Hungariae antiqui et medii aevi (Posonii, 1781).
Fridwaldszky150 et surtout Benkö151, qui a mentionnées les trois grottes d’Almas,

Torja et Turda comme insolite.152
La grotte décrite pour la première fois se trouvait à Homorod Almas, dans
le comté d’Udvarhelyi. Le site se composait de plusieurs grottes, qu’il ne visita
pas, car elles se trouvaient au milieu de forêts denses.153 Il avait la description du
livre de Benkö: “Au milieu de celle-ci se trouve une haute montagne de pierre,
où un bloc de roche se trouve au-dessus de l’autre, et est appelé par le peuple du
pays « Nagymal ». Dans le même endroit est la grotte. L’entrée mesure environ
3 m de large et 2m de haut”.154 Cette grande œuvre d’art a été à l’origine de
nombreux contes de fées populaires.155
Aussi au milieu de la forêt se trouve la grotte près de Torja dans la siège
Kezdi, du côté nord de la montagne Bödös Kö.156 Sur son sommet se trouvait
également un vieux temple idolâtre.157 Kleinkauf partageait l’opinion générale
selon laquelle cette montagne était pleine de soufre, “ parce que son odeur est
ressentie de loin et que, grâce à un feu souterrain, la vapeur s›échappe par des
fissures et des crevasses”.158 Autrefois, les mines de soufre étaient exploitées ici
pour le compte de la chambre souveraine. Il a également décrit les dimensions
de la grotte159 et décrit les types de soufre160 présents dans la grotte.161
150
Jan Fridwaldszky, Minero-Logia (magni) Principatus /Transilvaniae/ seu/ metalla, semime-
talla, sulphu/ra, salia, lapides et acqua/ conscripta /a/ Joanne Fridwaldsky / Societatis Jesu sacer-
dote anno Sal. MDCCLXVII, (Claudiopoli).
151
Josef Benkö, Imago specuum Magni Principatus Transilvaniae admirandorum, hucusque plu-
rima ex parte incognitorum, expressa (Harlem: Holländische Akademie der Wissenschaften, 1774).
152
Kleinkauf, “Beschreibung,“ 108.
153
Ibid., 108.
154
Ibid., 108.
155
Les habitants de la région ont dit qu` ils ont vu, dans cette grotte, des fantômes, des mineurs,
des diables de la forêt etc. (Ibid., 109).
156
Fridwaldszky a appelé cette montagne “Balvanyos” (Holban Maria, éd., Călători străini
despre țările române (Bucharest, 1997), vol. 9, 546-547); Kleinkauf, “Beschreibung,” 110.
157
Ibid.., 111; C’était la forteresse Balvany (“bálvány” = Idole, Dieu, en hongrois), où, selon la
légende, était un temple idolâtre avant la christianisation des Hongrois; elle était construit au
XI-XII siècle. A. A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile
învecinate (sec. XIII-XIV) (Cluj-Napoca: Mega, 2005), 539-540.
158
159
“Cette grotte est assez spacieuse, la hauteur et la largeur sont d’environ 2, la longueur presque
3 brasses (orig. Klafter), les murs sont faits de roches denses” (Ibid., 111).
160
“Il est constamment rempli de vapeur de soufre tiède, qui attache ses particules alcalines
volatiles aux parois de cette voûte. En outre, il existe également de faux soufre, Pyrites nativus
Linn, généralement un produit de montagne alimentée par le feu, de couleur vert foncé, ici natu-
rellement doux et collant, il peut être retiré à la main des murs; mais quand il est amené à l’air
libre, il a tendance à devenir plus dense et plus étroit” (Ibid., 111).
161
Ibid., 111.
Une deuxième grotte sulfureuse n’était pas loin, dans la même forêt. À cause de
la vapeur mortelle162, qui sortait de la grotte, elle a été appelée par les gens “Gylkos”.163
D’autre part, cette vapeur était apte au traitement de diverses maladies.164
Une autre source de soufre se trouvait au milieu d’une forêt de hêtres, au pied
de la même montagne, dans une vallée appelée Büdöspatak165, à cause de la fumée
de soufre.166 L’eau qui fuit a un pouvoir de guérison pour les maladies.167 La région168
avait une faune riche et était donc un terrain de chasse très prisé par la noblesse.169
L’air était pur dans le Pays de Bârsa, agréable et sain, à cause des montagnes
et des forêts environnantes. En hiver, il faisait très froid et en été chaud et épui-
sant. La chaleur était généralement tempérée par des vents doux.170
2. Économie
Kleinkauf a tenté d’expliquer l’importance des paysages et des ressources miné-
rales dans l’économie transylvanienne et régionale. Il considérait l’ensemble du
paysage du Pays de Bârsa comme une région agréable, couverte de riches prairies
et de champs fertiles, entourée de montagnes.171 Les pâturages sur les montagnes
décrites sont propices pour l’agriculture et le pâturage.172 Il a ajouté qu’ils avaient reçu
leurs noms des gardiens de troupeaux roumains et en a donné quelques exemples.173
Les zones économiques mentionnées précédemment ont été favorables
pour l’élevage du bétail174, la chasse175 et la pêche176, Kleinkauf dépeint le Pays de
Bârsa comme riche en animaux.
162
“Même les oiseaux qui volent au-dessus titubent et tombent au sol” (Ibid., 112).
163
Gylkos = mortel, mortelle (hongrois); Kleinkauf, “Beschreibung,” 112.
164
Il a donné quelques exemples ici, tels que rhumatismes, goutte, maladies des yeux, maux de
tête, lésions cutanées. Kleinkauf, “Beschreibung,” 112.
165
Büdöspatak = vallée puante (hongrois).
166
167
Ibid., 113.
168
Il a mentionné les chamois, les cerfs, les sangliers, les ours.
169
170
171
Ibid., 108.
172
Ibid., 108.
173
Cseret, Piatra Kilbase, Roska, Tot-Pal, Dosul-Piele, Pietre-Lapte, Piscul Bobului, Csucasul,
Radiile, Vaile rethie, Pastyn, Zonoje, Curistian mare, Radulovel cortiae Pojorului, Pirosa, Radul
Dlavel, Urlate, Scorre, etc. (Ibid., 108).
174
Il comptait parmi ceux-ci des chevaux, des boeufs, des vaches, des buffles, des moutons, des
chèvres, des cochons et toutes sortes de volailles (Ibid., 109).
175
Ceux-ci incluaient: ours, sangliers, loups, cerfs, chevreuils, chamois, lynx, blaireaux,
renards, lièvres et toutes sortes d’oiseaux sauvages: vautours, aigles, corbeaux, tétras, plumes,
canards sauvages, outardes, perdrix, bécasses etc. (Ibid., 109).
176
Ceux-ci incluaient: carpes, brochets, truites, barbeaux et autres (Ibid., 109).
L’ élevage de chevaux était l’une des activités les plus importantes. Outre les
juments, qui paissaient presque toute l’année dans les montagnes, les chevaux
se trouvaient autant à la ville qu’à la campagne, dans des pâturages communs.
Beaucoup de paysans riches possédaient huit chevaux de trait, de taille et de
corpulence moyenne.177
Les bovins étaient en nombreet dans certains endroits où la zone était
limitée en pâturages, on en trouvait souvent trop. La qualité de la viande et
du lait étant excellente, l’élevage des bovins à grain en était important. Une
augmentation des prix et le manque de viande ont été causés par des maladies
du bétail.178
La laine, le lait et la viande de mouton satisfaisait également de nombreux
besoins de la population du Pays de la Bârsa. Il a nommé deux espèces de
moutons, “Zurkan”, qui ne portait que de la laine grossière, et “Zigeis”, importé
de Valachie, qui portait une laine plus fine. La laine était une matière première
pour les guildes de laine de Brașov et du lait de brebis, les bergers roumains en
faisaient deux types de fromages: “Brânza”179 et “Urda”.180 De plus, à l’automne,
un excellent lait était préparé et exporté181 très loin du pays, par bateaux.
L’élevage porcin n’était pas moins considérable. Presque chaque agriculteur
avait beaucoup de de ces bêtes dans sa ferme. En été, ils trouvaient leur nourri-
ture dans les champs et en hiver, ils étaient conduits dans les forêts où trouver
des glands et des hêtres.182
L’apiculture a également été mentionnée par lui: “Bien que les abeilles
soient soignées dans le Pays de la Bârsa, l’apiculture en Moldavie est meilleure.
C’est la raison pour laquelle tant de cire est produite, qui a été envoyée il y a
quelque temps à Venise pour blanchir. Mais comme une machine de blanchir
est déjà installée à Brașov, cette manipulation peut avoir lieu ici et le commerce
en est ainsi favorisé. Incidemment, l’apiculture en Pays de la Bârsa est toujours
plus importante que même en Lusace. Il y a des propriétaires qui possèdent 200
à 800 ruches”.183 L’élevage du bombyx du mûrier en était encore à ses balbutie-
ments et il soupçonnait que le célèbre institut de Sibiu saurait faire de meilleurs
progrès et bénéfices.184
177
Ibid., 109.
178
Ibid., 110.
179
Fromage.
180
L’Urdă est produite en réchauffant le petit-lait résultant de l’égouttage de tout type de fro-
mage.
181
182
Ibid., 111.
183
Ibid., 112.
184
Ibid., 112.
Le règne naturel comprend également les différents types de minéraux,

ainsi que les sels.185 Il a mentionné la mine de Zărnești (Zernyest/Zernescht),
qui fournissait non seulement du plomb, mais peu d’argent et d’or, et le lavoir à
sable d’or de Măieruș (Szászmagyarós /Nußbach).186
Le Pays de la Bârsa était également béni avec des légumes et il a répertorié les
fleurs et les herbes trouvées dans les montagnes et les prairies et dans les jardins.187
On trouve dans les forêts toutes sortes de bois d’œuvre et de bois de chauf-
fage, tels que sapins, épicéas, trembles, chênes, hêtres, peupliers, ormes, aulnes,
tilleuls, arbres fruitiers aigres. Les jardins potagers fournissaient toutes sortes
de légumes, tels que rave-salée, carottes, le chou-rave, pommes de terre, persil,
concombres et toutes sortes d’herbes.188
Sur les champs poussent blé, seigle, orge, millet, avoine, chanvre, lin, pois,
mais, haricots, citrouilles, melons etc.189
Le Pays de la Bârsa, a été traversé par de nombreux fleuves et rivières. L`Olt
(roum., hongr. Olt, allem. Alt, lat. Aluta) était le plus grand. Il suivit son cours du
Csik, traversa les villages Prejmer (Prázsmár/Tartlau), Hărman (Szászhermány/
Honigberg), Bod (Botfalu /Brenndorf), Feldioara (Földvár/Marienburg), Rotbav
(Szászveresmart/Rothbach), Măieruș Szászmagyarós/Nussbach), Făgăraș
(Fogoras/Fogorasch), puis dans la Turnu Roșu (Vöröstorony Rotenturm), et entra
en Valachie, où il se jeta dans le Danube. Bârsa/ Burzen, la deuxième rivière, née
près du Mons Piatra Craiului, et Zărnești/Zernescht, la troisième rivière, qui s’est
déversée à Bod (Botfalu/ Brenndorf/) dans l’Olt après avoir emprunté le ruisseau
Weidenbach et d’autres rivières plus petites. En plus de ceux-ci, il a également
mentionné les plus petits ruisseaux, le Homorod/Hamerot, le Tatrang, le Temes.190
Des sources d’eau douce ont été trouvées partout. Toutes les rivières et les
ruisseaux fournissent une eau saine et pure. Dans la plupart des cours d’eau ont
été trouvés le saumon, la tanche, l’anguille et la truite. Dans la rivière Olt ont été
trouvés carpe, poisson-chats, poison-prédateurs, etc.191
Des sources minérales, ou puits dits acides, ont également été découverts;
mais les meilleures étaient dans le Pays Sicule.192
185
En tant que pierres et métaux communs et précieux, il a appelé l’or, l’argent, le cuivre, l’étain,
le plomb, le mercure (Ibid., 112).
186
Ibid., 112.
187
Renoncules, jacinthes, auricules, lis, œillets, roses, tulipes, romarin, violettes, tubéreuses
(Ibid., 112).
188
Ibid., 113.
189
Ibid., 113.
190
Ibid., 113.
191
Ibid., 114.
192
De sa nature et de son état, son propre traité dans le Siebenbürgische Quartalschrift, cahier
4, 353 (Ibid., 116).
Conclusion
La compréhension de la nature par Kleinkauf a été marquée par la pratique
de la politique économique du dix-huitième siècle, à la base de l’exploration des
ressources naturelles. La nature était considérée comme la base de l’économie
et sa connaissance croissante devaient améliorer le système économique. En
conséquence, toutes les utilisations commerciales de produits naturels devaient
être enregistrées.
La théorie économique du dix-huitième siècle considérait non seulement
la nature mais aussi l’homme comme l’une des ressources les plus importantes,
car au commencement de la prospérité de tout le peuple se trouvait le peuple
lui-même.
Il a étudié la production originale et a constaté le lien étroit qui existe entre
le reste de l’économie et cet “accès au royaume naturel”.
***
En comparaison avec Benkö, qui a fondé un travail descriptif complet sur

l’ensemble de la Transylvanie, l‘étude au public aux hommes géographique de
Kleinkauf est limitée aux régions de la Terre de la Bârsa et de la Pays Sicules.
La “Transylvanie” de Benkö a été écrite en latin et est plus accessible aux
spécialistes, tandis que la “Chorographia” de Kleinkauf est écrite en allemand
et publiée dans “Siebenbürgische Quartalschrift” était davantage destinée au
milieu transylvanien-saxon.
Compte tenu de l’entrelacement du monde matériel, ils ne considéraient
pas les objets de la nature isolés, mais dans leurs relations multiples.
Chez les deux géographes, l’érudition théorique était associée à des connais-
sances pratiques et techniques et leurs écrits et leurs recherches dépassaient
la frontière entre appartenances et domaines. Les deux auteurs vivaient de ce
métier en tant qu’enseignants.
Avec leurs descriptions, ils ont transmis au public leurs connaissances
pratiques sur les trésors animés et inanimés de la Transylvanie, répondant aux
exigences pratiques et techniques actuelles du commerce, des mines, de l’agri-
culture et de l’administration.
La perception de ces recherches en histoire naturelle donne lieu à un débat
dans le domaine des sciences politiques sur l’enregistrement de toutes les utili-
sations commerciales de produits naturels.
Benkő Jószef (1740–1814) Transsilvania. Sive Magnus Transsilvaniae

Source: Wikkiwand Principatus olim Dacia Mediterranea dictus Vienna, 1778
SAVANȚII BENKŐ JÓZSEF ȘI JOHANN GEORG KLEINKAUF

DESPRE MEDIUL, ECONOMIA ȘI POPULAȚIA TRANSILVANIEI
LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA
Rezumat
În articol sunt tratate lucrările lui Benkő Jószef (1740–1814) – Transsilvania. Sive
Magnus Transsilvaniae Principatus olim Dacia Mediterranea dictus (Viena, 1778) și Johann
Georg Kleinkauf, “Beschreibung einiger Berge und Höhlen in Burzenland und Zekelland”
și “Chorographie von Burzenland”, ambele publicate în revista sibiană Siebenbürgische
Quartalschrift din 1793, respectiv 1795.
În comparație cu Transsilvania lui Benkő, care a fost o lucrare descriptivă completă
asupra întregii Transilvanii, scrierea geografică a lui Kleinkauf este limitată la regiunile din
Țara Bârsei și Secuime. Transilvania lui Benkő a fost scrisă în limba latină și este mai acce-
sibilă specialiștilor, în timp ce articolele lui Kleinkauf sunt scrise în limba germană și a fost
mai mult destinate mediului săsesc.
La ambii geografi, cunoașterea teoretică a fost combinată cu cunoștințele practice și
tehnice, iar scrierile și cercetarea lor au depășit granița dintre denominațiuni și domenii.
Ambii autori au activat ca profesori.
Prin descrierile lor, ei au transmis publicului cunoștințele practice despre comorile

animate și neînsuflețite ale Transilvaniei, scriind conform cerințelor practice și tehnice
contemporane ale comerțului, mineritului, agriculturii și administrației. Percepția acestei
cercetări în istoria naturală dă naștere unei dezbateri în domeniul științei politice privind
luarea în evidență a tuturor utilizărilor comerciale ale produselor naturale.
PE URMELE GENERAȚIEI MARII UNIRI.
EPISOADE DIN ISTORIA FAMILIEI ISPRAVNIC
Felicia Aneta Oarcea*
Cuvinte cheie: istorie, unire, avocat, familie

Keywords: history, union, lawyer, family
Providența divină a hărăzit ca gene-

rația de la sfârșitul veacului al XIX-lea și
primele decenii ale interbelicului să fie
martora visului de unitate a tuturor româ-
nilor. 1 Decembrie 1918 a rămas piatra de
hotar a istoriei noastre și a marcat desti-
nele nu numai ale contemporanilor reali-
zării României Mari, ci și ale urmașilor
lor. Una dintre multele familii care au
luat parte la Marea Unire de la Alba Iulia
a fost cea a avocatului arădean dr. Sever
Ispravnic.
Înrădăcinată pe meleagurile arădene,
familia Ispravnic era din zona Curticiului.
Sever a văzut lumina zilei, în 10 iulie 1871,
în casa lui Ștefan, cizmar de meserie, și a 1. Portretul avocatului dr.
Rozaliei Răducan. Tatăl său s-a născut 26
1 Sever Ispravnic. / Advocate
dr. Sever Ispravnic.
(29) septembrie 1834, în amintita așezare,
în locuința lui Petru Ispravnic și Mariei Pamucz, ambii dascăli de profesie.2
Mama sa, Rozalia, a venit pe lume în 5 aprilie 1846, în casa lui Uroș și Marișca
Răducan, plugari de profesie, fiind botezată de preotul Grigorie Mladin.3 Ea s-a
* Complexul Muzeal Arad, Piața George Enescu, nr. 1, e-mail: felly_oarcea@yahoo.com
1
Complexul Muzeal Arad, Colecția de Istorie, Fond Adriana și Sever Ispravnic, (C.M.A.,
F.A.S.I.), nr. inv. 15 (Cerificat de naționalitate, Arad, 1 august 1926).
2
Ibid., 17 (Extras din matricola botezaților, Curtici, 26 iulie 1940).
3
Ibid., 16 (Extras din matricola botezaților, Curtici, 26 iulie 1940).
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
242 |‌ Felicia Aneta Oarcea
stins din viață la vârsta de 62 de ani, în seara zilei de 4 noiembrie 1908, decesul
fiind înregistrat în următoarea zi.4 Sever5 a avut încă trei frați, Octavian, Liviu
și Gheorghe, care au fost comerciați, și o soră, Silvia, care a urmat cariera de
învățătoare.
Primii pași pe calea învățăturii i-a făcut în localitatea natală. S-a înscris,
în anul școlar 1885–1886, la Gimnaziul Superior Regal, azi Colegiul Național
“Moise Nicoară” din Arad, fiind nevoit să continue cursurile celui Piarist din
Timișoara, unde a finalizat în 19
iunie 1891.6
Cu un bagaj solid de cunoș-
tințe, tânărul arădean s-a
îndreptat spre cariera de avocat,
studiind la Facultatea de Drept
din Budapesta. În timpul liber,
ca mai toți studenții români ai
vremii, a meditat copiii gazdei
la care locuia. Sora sa, Silvia, i-a
asigurat suport financiar, din
modesta leafă de dăscăliță. La
acea vreme, printre studenții
români, aflați în capitala Ungariei,
se aflau Aurel Vlad7 și Alexandru
Marta8, care îi erau prieteni.
2. Diploma de doctor în drept a avocatului Mai târziu, studiile le-a încu-
dr. Sever Ispravnic, Budapesta, 1896.
nunat printr-un doctorat în drept,
/ Dr. Sever Ispravnic’s Diploma (law
luat la aceeași facultate prestigi-
doctor’s title), Budapest, 1896.
4
Ibid., 18 (Certificatul de deces al Rozaliei Ispravnic, mama lui Sever Ispravnic, Curtici, 22
ianuarie 1909, a fost eliberat în 22 ianuarie 1909).
5
Ibid., 2 (Il. 1: Portretul avocatului dr. Sever Ispravnic, realizat de pictorul Frederick Balla).
6
Ibid., 11 (Diploma de bacalaureat a lui Sever Ispravnic, Timișoara, 19 iunie 1891, în limba
maghiară).
7
Aurel Vlad (1875–1953) – a fost avocat, promotor al Unirii de la Alba Iulia, din 1 Decembrie
1918, a făcut parte din Consiliul Dirigent, a fost fondator al Partidului Național Țărănesc. A
îndeplinit funcția de ministru al Finanțelor, apoi al Cultelor și Artelor. Pentru crezul său a fost
arestat și închis de comuniști, stingându-se în închisoarea de la Sighetul Marmației. Detalii des-
pre viața și activitatea sa vezi: Alexandru Roz, Noiembrie 1918. Aradul-capitala Transilvaniei
(Arad: ”Vasile Goldiș” University Press, 2002), 190–192.
8
Alexandru Marta (1869–1965) – a fost avocat, susținător al politicii naționale și culturale
românești, iar după 1919 a fost ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei. Detalii despre
viața și activitatea sa vezi: Emil Arbonie, Avocați arădeni (1875–1989) (Arad: “Vasile Goldiș”
University Press, 2014), 259–260.
Pe urmele generației Marii Uniri. Episoade din istoria familiei Ispravnic | 243
oasă, în 24 octombrie 18969. Fără acest stagiu de perfecționare, la acea vreme, nu

puteai avea pretenții la o carieră avocațială. Făcuse stagiatura pe lângă dr. Aurel
Suciu și dr. Ioan Suciu. De la primul avea să preia biroul de avocatură. După cei doi
ani de practică, a susținut examenul de avocat în zilele de 18, 19 și 22 martie 1898,
“...în conformitate cu dispozițiile legii XXXIV, din anul 1874 și a regulamentului
elaborat de ministrul regal al justiției, în baza art. 6 din leg. cit., a dat examenul
de avocat și a fost calificat pentru exercitarea avocaturii de către dânsul. Despre
ce după ce numitul a depus jurământul legiuit de avocat, i s-a eliberat prezenta
diplomă. La Budapesta, în ziua de 22 martie anul 1898. Dr. Székely Francisc,
președintele comisiei. Németh Petru, Zsembery Coloman, Szmik Ludovik, dr.
Gyöngyösi Iosif, membrii comisiei”10. Apoi, i s-a aprobat înscrierea în Corpul
Avocaților, în baza deciziei nr. 249, din 24
martie 189811, unde a desfășurat o activitate
neîntreruptă până în 1948.
Profesionalismul de care a dat dovadă
l-a propulsat în viața socială. El a fost ales
decan al Baroului Arad. Biroul de avocatură
l-a deschis în propria casa, pe care o ridi-
case în anul 1907.12
În timpul Primului Război Mondial, a
fost mobilizat la Brod, în Croația și, apoi, la
Garnizoana din Arad.
S-a împlinit și în plan familial, căsăto-
rindu-se cu Adriana Codreanu13, în 1897.
Au avut doi copii: Sever Marius Ispravnic,
zis Lusi, și Letiția, alintată Tiți.14 Soția sa
a văzut lumina zilei la Șiclău, în 20 martie
187715, în familia preotului Ioan Codreanu16 3. Portretul Adrianei Ispravnic.
/ Adriana Ispravnic.
și Cristinei Ciorogariu17, din Pecica.
9
C.M.A., F.A.S.I., 7 (Il. 2: Diploma de doctor în drept a lui Sever Ispravnic, Budapesta, 1896).
10
Ibid., 10a (Diplomă de avocat, Budapesta, 22 martie 1898); Ibid., 10b (Traducerea legalizată
a diplomei de avocat, 30 noiembrie 1950).
11
Ibid., 14 (Carnet de identitate pentru avocat, cu fotografia lui Sever Ispravnic, emis la Arad,
în 21 octombrie 1939); Ibid., 10a, 10b.
12
Rodica Țabic, “Rememorări despre Adriana și dr. Sever Ispravnic,” Ziridava XXII (2000):
339.
13
C.M.A., F.A.S.I., 1 (Il. 3: Portretul Adrianei Ispravnic, semnat: “Dobrovici”).
14
Ibid., 5 (Fotografie, Marius și Letiția, cei doi copii ai lui Sever și Adrianei Ispravnic).
15
Ibid., 15 (Cerificat de naționalitate, Arad, 1 august 1926).
16
Codreneștii apar menționați ca preoți în Șiclău încă din anul 1790.
17
Cristina Ciorogariu a fost sora episcopului vicar de Oradea, Roman Ciorogariu (1852–1936).
Despre preotul Ioan Codreanu (1848–1918), Hermina Ciorogariu, căsăto-

rită Arjoca, avea să consemneze, mai târziu, că era un nemeș și purta o cizmă
roșie și una neagră. În casa acestuia, ea a văzut o bibliotecă impresionantă și
gazete legate cu scoarțe.
Rigorile intelectualilor sfârșitului de veac XIX au marcat destinul multor
tinere. După terminarea claselor primare, ele urmau, de regulă, Școala pentru
Fete a Astrei din Sibiu.
Adriana Ispravnic a fost membră a Reuniunii Femeilor Române din Arad,
iar din 1919, a devenit vicepreședintă a acesteia. Alături de Eugenia Cicio-Pop
și Elena Goldiș, a participat, ca delegată a acestei organizații, cu credenționalul
emis în ședința din 23 noiembrie 1918, semnat de Sofia Beleș și profesorul
Victor Stanciu, la Adunarea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.18
Intelectualii acelor timpuri se implicau în toate structurile vieții politice,
sociale, economice, sportive, caritabile, etc. Prezența lor reprezenta un garant
al bunei funcționări a cotidianului interbelic. Cu perseverența moștenită de la
înaintașii lor, ei au construit România la care au visat.
Membru devotat al Partidului Național Român, dr. Sever Ispravnic a făcut
parte din Clubul Național Român Comitatens, începând cu 1900. Din urmă-
torul an, a răspuns de activitatea cercului electoral Pecica și Macea. Ales ca
delegat cu credențional al cercului electoral Pecica, a fost prezent la Adunarea
de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, alături de familia sa.
Memoratele de familie recuperate și redate nouă de Rodica Țabic, nepoata
Adrianei și lui Sever Ispravnic, descriu emoția momentului “În data de 30
noiembrie 1918, au plecat la Alba Iulia bunicii, cu fiica (Letiția) și fiul (Sever
jun.). Au călătorit într-un vagon format la Budapesta, în care era și delegația
studenților români din Budapesta, printre care era Sabin Manuilă, Veturia și
Aurel Leucuția, Gheorghe Popoviciu (viitorul șef al Clinicii de Pediatrie din
Cluj) și alții. În fiecare gară urcau delegații, care purtau steaguri tricolore. Se
cântau cântece patriotice, cu precădere “Deșteaptă-te române!”. La Alba Iulia
era lapoviță și ninsoare. Delegații erau așteptați de echipele organizatorice și
încartiruiți în diferite locuri. Familia Ispravnic a fost plasată într-o casă de la
periferia orașului, într-o cămăruță. În aceeași încăpere mai erau cazați și fratele
bunicului, Liviu, din Curtici, cu soția sa, Victoria. În cameră mirosea a dezinfec-
tant și gazdele le-au spus că acolo muriseră două persoane de gripă care bântuia
atunci. Această împrejurare nu i-a impresionat însă, ei păstrându-și entuzi-
asmul. Au avut locuri în sală, la balcon, unde era o înghesuială foarte mare. Au
asistat la toate discuțiile și luările de cuvânt care s-au finalizat în hotărârea de a
Țabic, “Rememorări,” 340.

18
se uni necondiționat cu România. În seara zilei de 1 Decembrie 1918, au pornit

spre casă...”.19
La finele lunii decembrie, când s-a anunțat vizita generalului francez, Henri
Berthelot, în ziua de 29, entuziasmul a cuprins întreagul Arad. Printre familiile
de vază care l-au întâmpinat s-a aflat și Ispravnic. La gară, Adriana Ispravnic i-a
oferit generalului un buchet de flori.20
Incidentele petrecute în timpul vizitei, în care gardiștii maghiari i-au incri-
minat pe români de ponegrirea steagului lor, prin mânjirea în noroi, și atacurile
ungurilor la adresa românilor care s-au soldat cu morți și răniți, au culminat cu
rănirea șoferului care-l transporta pe general.
La recepția de la Hotelul “Crucea Albă”, gărzile maghiare au atacat edifi-
ciul, fetele fiind scoase prin bucătărie de gardiștii români. Aici, au fost adunate
alimentele necesare pentru armata română care era așteptată să sosească
în Arad – “5000 kg făină, aproape tot atâțea cartofi, 2000 de ouă, fasole, 200
kg unsoare, cam tot atâta slănină, pâini, prăjituri, adunate toate de la țăranii
provinciei Arad, dăruite cu însuflețire pentru dorobanții noștri. În capela școlii
așteaptă 3 buți de vin a 700 litri și câteva butoiașe mai mici. Să mai zică cineva
că la Alba Iulia nu a luat parte întreg poporul. Să vină la noi la școală – și va
vedea cum grăiește poporul și cum cere unirea lui cu țara românească a regelui
Ferdinand...”.21
Urmările nu au întârziat să apară. La debutul lunii ianuarie, armatele fran-
ceze au sosit la Arad de la Timișoara. Aveau ca obiectiv restabilirea liniștii și
a ordinii. Curentul bolșevic, venit dinspre Ungaria, a generat noi tensiuni, în
primăvara anului 1919. Acele evenimente l-au determinat pe prefectul dr. Iustin
Marșieu să se refugieze la Radna.
La aflarea veștii că trupele române urmau să intre în Arad, s-a constituit
o comisie de întâmpinare, condusă de dr. Sever Ispravnic. Din aceasta mai
făceau parte avocații dr. Teodor Popa (Papp) și dr. Eugen Costina. Pe Calea
Curticiului, ei au întâmpinat armata română, în fruntea căreia se afla colonelul
Pirici. Dr. Sever Ispravnic a binecuvântat armata română, rostind cuvintele
“...Astăzi își primește acest Arad, răsplata credinței sale într-un ideal. Aceasta
este ziua cea mare, în care viteaza armată română, în numele lumii civilizate,
înfăptuiește idealul unirii noastre cu românii de pretutindeni”, consemnate în
ziarul “Românul” din 18 mai 1919. De asemenea, a semnat un “Apel către popu-
lația orașului”, în 17 mai 1919. Familia Pirici a fost găzduită în casa familiei
Ispravnic.22
19
Ibid., 341.
20
Ibid., 344.
21
Ibid., 341, 344.
22
Țabic, ”Rememorări,” 341.
Potrivit memoratelor familiei Ispravnic, “Duminică, 17 mai 1919, au venit

satele cu steaguri, placate, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Pentru găzduirea
trupelor s-a golit internatul Școlii noastre23 și Seminarul de Teologie. Colonelul
Pirici a fost timp de trei zile oaspetele lui dr. Sever Ispravnic”.24
Din memoriile Herminei Ciorogariu desprindem o descriere amănunțită a
episodului. Iată ce scria: “La Curtici, delegația Aradului a fost întrebată de col.
Pirici pe a cui răspundere se face invitația de intrare în oraș. Dr. Sever Ispravnic
a răspuns că ia răspunderea asupra sa.
Colonelul Pirici a făcut vizite intelectualilor români din oraș: anunțân-
du-se anticipativ ca să afle căsenii acasă. Era un om mic, negru, cult, modest.
În cinstea noilor cunoștințe dădu o agapă în salonul din parc. Pirici era la înăl-
țime, având o deosebită inteligență și memorie. Își aducea aminte: cu cine, ce
a vorbit, când a fost în vizită. Românimea noastră n-a prea fost la înălțime – la
invitația D-sale! Unii, văzându-se la o așa masă bogată – devorau ca și cei “ieșiți
din temniță!”.
Sfințirea Armatei și a Poporului adunat în Piața Catedralei s-a făcut de un
sobor de preoți în frunte cu episcopul”. Se mai amintește că “De la balconul lui
Sever Ispravnic cădea o ploaie de flori asupra soldaților. De asemenea de la toate
casele ce mărgineau bulevardul”.25
Avocatul dr. Sever Ispravnic a fost colaborator al Băncii “Victoria”, fiind
un apropiat al lui dr. Nicolae Oncu26 și Sava Raicu.27 El a îndeplinit funcția de
președinte al comitetului de cenzori. A susținut activitatea Reuniunii Femeilor
Române, în special pe cea de înființare a Școlii Civile de Fete, cea a Societății
pentru Fond de Teatru Românesc, în cadrul căreia a fost desemnat membru pe
viață.28
După Unire, Sever Ispravnic a fost desemnat președinte executiv al
23
Era vorba despre internatul Școlii Civile Greco-Orientale de Fete a Episcopiei Ortodoxe a
Aradului.
24
Caietele Herminei, ediție îngrijită de Adriana Popescu, Rodica Țabic (București: Editura
Peter Pan, 2010), 166–167.
25
Ibid.
26
Nicolae Oncu (1843–1914) – a fost directorul Băncii “Victoria” din Arad (1887–1912) și
un susținător al politicii naționale și culturale a românilor. Detalii despre viața și activitatea sa
vezi: Alexandru Roz, “Nicolae Oncu, directorul Băncii “Victoria” din Arad,” Ziridava, XIX-XX
(1996): 217–222.
27
Sava Raicu (1869–1920) – a fost economist de excepție, director al Băncii “Victoria” din
Arad (1912–1920), precum și un neobosit susținător al dezideratelor politice și naționale ale
românilor. Detalii despre viața și activitatea sa vezi: Virgil Bradin, Sava Raicu (1869–1920).
Finanțist de elită din lumea bancară din Austro-Ungaria-contribuție monografică (Arad: Editura
Promun, 2012).
28
Sindicatului Viticol din Arad, organism înființat în 24 martie 1921, președinți

de onoare fiind Mihai Lucuța și dr. Ștefan Cicio Pop. În anul 1927, a fost ales
senator, îndeplinind misiunea de coraportor la proiectele de legi pentru organi-
zarea și încurajarea viticulturii.29
Pentru activitatea sa în slujba României, a fost decorat cu Ordinul “Coroana
României” în grad de cavaler (30 decembrie 1922)30 și Ordinul “Steaua
României” în grad de ofițer (28 ianuarie 1926).31
Alături de Sever și Marilina Bocu, au participat la pregătirea serbării
uniri din 1929. La acea vreme, Sever Bocu era ministru al Banatului, el deți-
nând și funcția de președinte al comitetului de organizare. Adriana Ispravnic
a făcut parte din Comitetul de Patronaj al doamnelor din Transilvania, alături
de Eugenia Cicio Pop, Elena Goldiș, Veturia Ghibu, Maria Baiulescu, Maria
Brediceanu, Lucia Cosma, Elena Hossu Longin, etc. Cu acel prilej, la Cercul
Militar din București a avut loc o expoziție de țesături, cusături și broderii din
toate provinciile țării. Secțiunea Banatului fost organizată de Marilina Bocu.32
În anul 1930, după congresul de la Cluj, a acceptat să intre în Partidul
Liberal, condus de George Brătianu. La scurtă vreme, a fost desemnat președin-
tele organizației județene Arad.
Instaurarea regimului comunist a adus prejudicii acestei familii. Dr. Sever
Ispravnic a fost exclus din Baroul avocaților, în anul 1948, refuzându-i-se
acordarea pensiei. Doi ani mai târziu, i-a fost naționalizată via și colna de la
Măderat, precum și casa din Arad. În ziua de 16 august 1952, a fost dus la
Penitenciarul din Arad, împreună cu fiul său. Sever Ispravnic a fost eliberat în
preajma Crăciunului, iar Sever Marius Ispravnic a fost încarcerat la Giurgiu și,
apoi, la Pitești, instrumentându-i-se un dosar fără a fi judecat.33
Avocatul dr. Sever Ispravnic s-a stins din viață în iulie 1954, iar soția sa în
anul 1963, fiind înmormântați în Cimitirul “Eternitatea” din Arad.34
Cei doi copii ai familiei Ispravnic35, educați în spiritul epocii au servit drept
modele pentru generațiile care au urmat. Scurtele repere biografice întregesc
tabloul unei familii care a contribuit la făurirea și consolidarea României Mari.
Sever Marius Ispravnic s-a născut la Arad, în 16 iunie 1903. A urmat
29
Ibid., 341.
30
C.M.A., F.A.S.I., 12 (Brevet de decorare cu Ordinul “Coroana României” în grad de cavaler,
București, 30 decembrie 1922).
31
Ibid., 13 (Brevet de decorare cu Ordinul “Steaua României” în grad de ofițer, București, 28
ianuarie 1926).
32
33
Ibid., 342.
34
Ibid., 339.
35
C.M.A., F.A.S.I., 5 (Il. 4: Fotografie tip carte poștală: Sever Marius și Letiția Ispravnic).
cursurile la Gimnaziul Superior Regal, azi Colegiul Național “Moise Nicoară”,

respectând tradiția de familie. În anul 1921, s-a înscris la Facultatea de Drept
din Cluj. Studiile juridice le-a încununat printr-un doctorat, obținut în 1926.36
S-a împlinit și în plan familial, căsătorindu-se cu Elena Tesici, cu care a avut doi
copii, Andrei (Dinu) și Ileana.37
Intrat în Baroul Avocaților din Arad,
între 27 iunie 1927–3 martie 1932, a activat
ca avocat stagiar. Înscris în registrul avoca-
ților definitivi, el s-a remarcat prin profesio-
nalism și devotament. Aici, el a desfășurat o
activitate neîntreruptă până în 31 martie 1948,
când noua conducere politică a comuniștilor
a pornit urmăriri și anchete. Perioada dificilă
ce a urmat a culminat cu închiderea sa între
16 august 1952 – 16 august 1957, fiind acuzat
că a fost un membru activ al P.N.L. Arestat și
încarcerat la Arad, a fost dus la Penitenciarul
Giurgiu, iar din 13 martie 1954, a fost trans-
ferat la Penitenciarul Pitești.38 A decedat în
7 septembrie 1977, fiind înmormântat în
Cimitirul “Eternitatea” din Arad.
Letiția (Tiți) Ispravnic39 s-a născut la Arad,
în 28 februarie 1898. În trendul epocii, ea a
urmat Școala pentru fete a Astrei. Alături de
4. Sever Marius și Letiția familia sa, a asistat la evenimentele cruciale ale
Ispravnic. / Sever Marius anilor 1918–1919.
and Letiția Ispravnic.
După 1 decembrie 1918, ea a parti-
cipat, alături de fiicele celorlalte membre ale
Reuniunii Femeilor Române și gardiști români, la strângerea alimentelor prin
sate. Ea a fost repartizată la Cuvin. Alimentele, adunate la Școala Civilă de Fete,
au fost prădate de trupele bolșevice, maghiare.
Pe soțul ei, Romulus Ioanovici, născut în 25 octombrie 1889, la Târgu Jiu,
l-a cunoscut la intrarea armatei române în Arad, în ziua de 17 mai. Pe atunci, era
maior și comanda Batalionul 2 al Regimentului 6 Vânători. Potrivit relatărilor
fiicei lor, Rodica Țabic, când publicul entuziast a aruncat cu flori, la intrarea
36
Arbonie, “Avocați,” 211.
37
Informații obținute prin bunăvoința distinsei doamne Adriana Popescu.
38
https://www.iiccr.ro/resurse/fisele-matricole-penale/ (accesat 23.05.2019).
39
C.M.A., F.A.S.I., 6 (Il. 5: Letiția (Tiți) și Romulus Ioanovici tineri, fotografie).
trupelor române, el a fost lovit de tulpinile

care rămăseseră din buchetul Letiției. S-au
căsătorit, la scurtă vreme.40
Pe linie maternă, Romulus Ioanovici
se trăgea din prima căsătorie a generalului
Gheorghe Magheru. Absolvent al Școlii
Superioare de Război, ofițer de carieră, el
a participat la luptele din Primul Război
Mondial de la Predeal, Perșani, Mărăști. A
comandat Regimentul 6 Vânători, ajun-
gând cu el până la Budapesta, a fost șef
al Statului Major al Diviziei a 17-a și a
Corpului 6 Armată din Cluj. Participant la
cel de-Al Doilea Război Mondial, generalul
a comandat Devizia a 6-a Infanterie. Pentru
meritele sale, a fost decorat cu numeroase 5. Letiția (Tiți) și Romulus
ordine și medalii, printre care Ordinul Ioanovici tineri. / The young Letiția
“Steaua României” în grad de cavaler, cu (Tiți) and Romulus Ioanovici.
panglica “Virtute Militară” și Ordinul
“Coroana României” cu spade, în grad de cavaler.41
După o activitate dedicată carierei militare și vieții de familie, Romulus
Ioanovici a decedat în 7 martie 1983, iar soția sa s-a stins în 13 septembrie 1990,
ambii fiind înmormântați în Cimitirul “Eternitatea” din Arad.
Demersul de restituire a vieții și activității unor familii, care au înfăptuit
Marea Unire, reprezintă un prinos de mulțumire adus celor care au folosit
legăturile de rudenie, prietenie și profesionale, au înmănunchiat vizionarismul
cu realitățile concrete ale istoriei și au dat curs dorinței de unitate. Deciziile și
faptele generației Unirii rămân un etalon pentru noi cei de astăzi. Intelectualii
acelor timpuri reprezintă definiţia unei maturităţi, plămădită într-un univers
confecţionat pe un sistem de valori înalte, pe un sistem de iluzii “tangibile”, dar
şi pe o analiză atentă a realităţilor societăţii și a devenirii istorice. Ei au strâns
în jurul lor întreaga suflare românească, îndrumând-o spre dezideratul suprem.
Ea a țesut în jurul ei o poveste demnă de urmat.
40
Romulus și Letiția Ioanovici au avut două fete. Rodica, născută în 9 mai 1924, care s-a căsă-
torit cu dr. Miron Țabic. Rodul iubirii lor a fost Adriana Maria Elena Țabic, născută în 20 mai
1946. Cea de-a doua fiică, Sanda, a văzut lumina zilei în 15 iunie 1928 și s-a căsătorit cu Valeriu
Munteanu. Fiica lui Miron și a Rodicăi Țabic, Adriana Maria Elena, s-a căsătorit cu dr. Anghel
Popescu (31 august 1932–2 decembrie 1997). Informațiile au fost obținute de la distinsa doamnă
Adriana Popescu, căreia îi aducem mulțumiri.
41
250 ‌| Felicia Aneta Oarcea
ON THE FOOTSTEPS OF THE GREAT UNION GENERATION.

EPISODES FROM THE HISTORY OF THE ISPRAVNIC’S
Abstract
Divine providence made the generation of the end of the 19th century and first decades
of the interwar period be the witness of the all Romanians’ dream to unite. The family of dr.
Sever Ispravnic, an advocate in Arad, was one of the lots of families who took part in the
Great Union in Alba Julia, in December 1, 1918.
The generation of intellectuals at the end of the 19th century and the beginning of the
next one was growing up and educated in the national Romanian spirit, and learnt at the
great universities in the Austro-Hungarian Empire. With their rich heritance, they perse-
veringly and patiently built the whole edifice of Greater Romania.
Dr. Sever Ispravnic represented as a mandatory the commune of Pecica, whiles Adriana,
his wife, was a mandatory of the Romanian Women Association in Arad and Province.
They were leaving for Alba Julia together with their children Letiția and Sever Ispravnic.
It was an experience that definitely put a mark on their whole life. Al together they partic-
ipated in General Berhelot’s greeting (December 29, 1918), in gathering up provisions for
the Romanian guards, and also in meeting the Romanian troops in Arad (May 17, 1919),
implicitly in the Romanian administration installing there.
They were involved in political, economical and social, cultural and charitable life
during the interwar period and so they contributed to the new Romanian administrative
structures’ consolidation. What the Union Generation decided and did provide a stan-
dard for us today. Dignified persons, they suffered the communist horrible things and
bequeathed the legacy of Greater Romania to the younger generations.
PORTRETE ALE BREDICENILOR DIN LUGOJ
DE ANTON RUDOLF WEINBERGER
Nicoleta Demian*
Cuvinte cheie: Caius Brediceanu, Cornelia Brediceanu, Lugoj, Anton Rudolf

Weinberger, medalii, colecția Muzeului Național al Banatului
Keywords: Caius Brediceanu, Cornelia Brediceanu, Lugoj, Anton Rudolf
Weinberger, medals, collection of the National Museum of Banat
În istoria oraşului Lugoj și a Banatului în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea se remarcă câteva familii profund implicate în mișcarea de emanci-
pare politică și culturală a românilor: Brediceanu, Rădulescu, Vlad, Dobrin.
Constituind adevărate elite culturale, aceste familii, legate atât prin cauze
comune, cât şi prin afinităţi şi căsătorii, au dat pe parcursul a două sau trei
generații o serie de personalități politice, culturale, științifice, a căror activi-
tate a depășit cadrul geografic al Banatului. Pornind de la trei piese deosebite
(dintre care una inedită) păstrate în colecția de medalii a Muzeului Național al
Banatului din Timișoara (MNB)1, realizate de un gravor născut în Banat, dar
care a activat cea mai mare parte a vieții la Viena, Anton Rudolf Weinberger
(1879–1936), vom prezenta în rândurile ce urmează biografiile a doi membri
ai familiei Brediceanu, fără pretenția de a fi exhaustive. Dacă în ultimii șaispre-
zece ani a început să se vorbească din nou – după o perioadă de câteva decenii
de tăcere – despre diplomatul Caius Brediceanu (1879–1953), biografia mamei
sale, Cornelia Brediceanu (1856–1951), a rămas cunoscută doar apropiaților.
*
Muzeul Național al Banatului Timișoara, Piața Huniade, nr. 1, e-mail: nicoledemian@gmail.
com
1
Comunicarea cu titlul Piese medalistice ale familiei Brediceanu din Lugoj în colecţia Muzeului
Banatului din Timişoara a fost prezentată la Conferinţa Naţională “Oltenia. Interferenţe cultu-
rale,” ed. a IV-a: “Societatea Numismatică Română. 110 ani de existenţă (1903–2013),” organi-
zată de Muzeul Olteniei Craiova și Societatea Numismatică Română, Craiova (23–25 octombrie
2013).
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
252 |‌ Nicoleta Demian
Medalie dedicată lui Caius Brediceanu (1930)2

Avers. Legendă circulară: CAIUS BREDICEANU 1930; în câmp, bustul
diplomatului Caius Brediceanu în uniformă diplomatică, purtând Ordinul
Legiunea de Onoare, în profil spre dr.; sub umărul dr., jos în st., semnătura
autorului: A • WEINBERGER.
Revers. Împărţit în două registre: în cel superior, la mijloc, stema mică
a României întregite, pe un fundal de raze, în st. Basilica di San Pietro din
Vatican, în dr. Stephansdom din Viena; în registrul inferior, imagine a portului
Rio de Janeiro, cu muntele Corcovado în fundal3; în partea st. jos, semnătura
gravoului: A: WEINBERGER.
Bronz; 60 mm; muchie netedă.
Proveniență: donată de Caius Brediceanu în 1930.4
MNB, colecția Medalii, nr. inv. 3525; stare de conservare foarte bună (Pl. I).6
Placă unifacies dedicată lui Caius Brediceanu (1930)7

Legendă circulară: CAIUS BREDICEANU 1930; în câmp, bustul diploma-
tului Caius Brediceanu în uniformă diplomatică, purtând Ordinul Legiunea de
2
Lajos Huszár, Béla Procopius, Medaillen- und Plakettenkunst in Ungarn (Budapesta: Verlag
des Vereins der Medaillenfreunde, 1932), 470, nr. 6510; George Buzdugan, Gheorghe Niculiţă,
Medalii și plachete românești. Memoria metalului (Bucureşti: Editura Științifică, 1971), 269 (fără
ilustraţie); Alexandru Ievreinov, Octavian Iliescu, Nicolae Curdov, Maria Duţu, Medalii privi-
toare la istoria românilor. Repertoriu cronologic 1551–1998 (Bucureşti, 1999), 270, nr. 2207 (fără
ilustraţie).
3
Imaginile fac referire la locurile unde Brediceanu a activat ca ministru plenipotenţiar al
României până în momentul realizării medaliei (1930), când deja îşi desfăşura activitatea la
Viena.
4
“Din activitatea Muzeului Bănățean“, Analele Banatului, Timișoara, III, nr. 4, fasc. 7 (octom-
brie-decembrie 1930): 133, nr. 16. În Registrul interbelic de inventar al medaliilor, piesa apare la
fila 28, la nr. inv. 352, fiind înregistrată ca donație a lui Caius Brediceanu, dar fără anul donației.
Vezi și Florin Medeleț, Vasile Rămneanțu, Muzeul Banatului. File de cronică 1918–1948, vol. II
(Timișoara: Editura Mirton, 2003), 91.
5
Registru de inventar Medalii, vol. I, fila 58, nr. inv. 352 (nr. inv. general 909.599).
6
Un exemplar identic al medaliei (în cutia originală) se păstrează la Muzeul de Istorie,
Etnografie și Artă Plastică din Lugoj (nr. inv. 1662), împreună cu cartea de vizită autografă a
diplomatului român (informaţie Cristian-Oliviu Gaidoș, 16.07.2018), iar un alt exemplar se află
la Muzeul Național de Istorie a României din Bucureşti (nr. inv. 324303, nr. vechi inv. II/6/4 PV
1319; informație dr. Cristiana Tătaru, 23.11.2018). Exemplarul menționat de Ievreinov, Iliescu,
Curdov, Duțu, Medalii, 270, nr. 2207 (A 402/1031, PV 1437) nu a putut fi identificat în prezent
în colecția MNIR.
7
Huszár, Procopius, Medaillen-, 470, nr. 6509. Autorii amintesc 7 exemplare ale acestei plăci,
ceea ce reprezintă o informație deosebit de valoroasă.
Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger | 253
Onoare, în profil spre dr., sub umărul dr., jos în st., semnătura autorului: A.
WEINBERGER.
Bronz; 230 mm (diametrul plăcii); placa e prinsă pe un suport de lemn,
negru, lăcuit (dimensiuni 289 x 310 mm); pe spatele suportului se observă două
nr. de inventar anterioare: “2024/arh.”, scris de mână, cu cerneală neagră, pe o
etichetă gen timbru și “Medalii inv. 352”, scris cu creionul; sunt vizibile și cele
două nituri de prindere a plăcii pe suport.
Proveniență: necunoscută.8
MNB, colecția Istorie, nr. inv. 57209; stare de conservare a plăcii foarte bună
(Pl. II).
Placă unifacies dedicată Corneliei Brediceanu (1932)10

Bustul Corneliei Brediceanu în profil spre dr. (privitorului); sub bust,
legenda: Mama Cornelia (este reprodusă semnătura autografă); jos, în st.:
LUGOJ 1932., în dr. semnătura gravorului: A. WEINBERGER.
Bronz; 169 x 225 mm; formă dreptunghiulară cu partea de sus rotunjită;
turnată.
Proveniență: necunoscută.11
MNB, colecția Medalii, nr. inv. 173412; stare de conservare foarte bună
(Pl. III).13
Cornelia Brediceanu (Pl. IV)14 s-a născut în 20 august 1856 ca fiică a
8
Este posibil ca placa să fi fost donată tot de Caius Brediceanu cândva între 1930–1933, fiind
înregistrată ulterior în colecția Istorie a MNB.
9
Registru de inventar, IV, p. 544, nr. inv. 5720 (nr. inv. general 908.092).
10
Piesa, realizată în 1932, nu este cuprinsă în importantul catalog de medalii și plachete reali-
zat de Huszár Lajos și Procopius Béla, publicat în același an. Nu este cunoscută nici în literatura
românească de specialitate.
11
Nu se cunosc date legate de anul şi împrejurările în care placa Corneliei Brediceanu a ajuns
în colecția muzeului timișorean.
12
Registru de inventar Medalii, vol. III, f. 74, nr. inv. 1734 (nr. inv. general 975.719).
13
Un exemplar identic se află în colecţia Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă Plastică din
Lugoj, placa fiind prinsă pe un suport de lemn, negru, lăcuit (informaţie Cristian-Oliviu Gaidoș,
16.07.2018).
14
Fotografiile care ilustrează acest studiu provin din colecția Memoriale a MNB, din fondul
Brediceanu. Cele referitoare la activitatea diplomatică a lui Caius Brediceanu au fost achiziți-
onate de la fiul acestuia, Caius Brediceanu din Sibiu, în 1979. Arhiva lui Tiberiu Brediceanu
a ajuns în colecția muzeului timișorean de la fiul acestuia, compozitorul şi dirijorul Mihai
Brediceanu din București.
Paulinei (născută Seimanu)15 şi a lui Constantin Rădulescu16, avocat, inginer și

primar timp de mai mulți ani al orașului Lugoj. Soții Rădulescu, căsătoriţi în
1849, au avut cinci copii: Sofia, George, Cornelia, Constantin și Elena17, cărora
le-au asigurat o educație aleasă, inclusiv muzicală. Cele trei fete știau să cânte
bine la pian. Sora Corneliei, Sofia (căsătorită Vlad), mama poetului Victor Vlad
Delamarina18, a fost scriitoare și compozitoare, organizând un apreciat salon de
literatură și muzică în Lugoj, iar cealaltă soră, Elena (căsătorită Dobrin), avea
să conducă renumitul cor din Lugoj19 înainte de venirea compozitorului Ion
Vidu.20
În 25 aprilie/7 mai 1876, Cornelia s-a căsătorit21 cu avocatul Coriolan
Brediceanu (Pl. V), cel care avea să devină deputat în Parlamentul din Budapesta
și unul dintre cei mai cunoscuți militanți pentru drepturile românilor din Banat
și Transilvania în cadrul Monarhiei austro-ungare. Coriolan, născut la Lugoj în
15
Paulina Seimanu (1832–1915), fiica lui Vladimir Seimanu din Timișoara-Fabric, a fost pre-
ședinta Reuniunii române de femei din Lugoj. A decedat în 11/24 august 1915 la Lugoj, la vârsta
de 83 de ani, după o viață dedicată “familiei și binelui public”. Necrologul Paulinei Rădulescu
(născută Seimanu), 11/24 august 1915 (colecția Memoriale a MNB, fond Brediceanu, nr. inv.
5342).
16
Constantin Rădulescu (1824–1895), avocat, inginer, primar al oraşului Lugoj; fiul preotu-
lui Constantin Rădulescu din Chizătău și al soției sale, Terezia. Absolvent al Politehnicii din
Budapesta, a fost numit în 1847 inginer-şef al oraşului Timișoara. În 1854 s-a stabilit definitiv
la Lugoj, unde a fost primar al orașului timp de trei mandate. A absolvit Dreptul la Debrecen,
pentru a face faţă responsabilităţilor de primar. A fost avocatul familiei Mocioni. Dorli Blaga,
“Introducere,” în Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale: 1919, 1936–1939, 1939–1940, 1959–1960,
ed. a II-a (București: Editura Humanitas, 2016), 14–15.
17
Sofia, căsătorită cu avocatul Ioan Vlad; George Rădulescu, profesor universitar de far-
macologie, stabilit la Budapesta (unde a avut o farmacie în Cetate), căsătorit cu Elena Nedelcu;
Cornelia, căsătorită cu avocatul Coriolan Brediceanu; Constantin Rădulescu, medic chirurg,
stabilit în București, căsătorit cu Zoe Boerescu, fiica lui Vasile Boerescu, avocat și om politic și
Elena, căsătorită cu avocatul și omul politic George Dobrin. Blaga, “Introducere,” 15–16.
18
Victor Vlad Delamarina (1870–1896), primul poet dialectal român (autorul poeziei Ăl mai
tare om din lume), prozator, acuarelist, locotenent de marină. S-a născut în 31 august 1870 în
Satu Mic (azi Victor Vlad Delamarina). A urmat o carieră militară, deși era atras de pictură. A
studiat la școlile militare din Craiova, Iași și București, absolvind ca sublocotenent de marină.
Avansat în 1895 la gradul de locotenent de marină, a călătorit mult, notându-și impresiile de
călătorie. A murit la 26 de ani, în 15 mai 1896, de tuberculoză. Vezi Aurel Cosma, “Familia poe-
tului Victor Vlad Delamarina,” în Prin Timișoara de altădată. Evocări (Timișoara: Editura Facla,
1977), 137–149.
19
Cosma, Prin Timișoara, 138–139.
20
Ion Vidu (1863–1931), compozitor, dirijor de cor, folclorist, profesor, publicist. Autor a
peste 160 de compoziții pentru cor, a condus corul vechii Reuniuni române de cântări și muzică
din Lugoj. A fost unul dintre fondatorii ziarului Drapelul din Lugoj și fondatorul Asociației
corurilor și fanfarelor române din Banat (1922).
21
Familia, XII, nr. 18 (2/14 mai 1876): 215.
23 decembrie 1849 (stil vechi) sau 5 ianuarie 1850 (stil nou), era fiul Iulianei
(născută Popovici) și al lui Vasile Brediceanu22, meșter săpunar. Venită în Banat
din Oltenia la mijlocul secolului al XVIII-lea, familia Brediceanu se stabilise la
Lugoj la sfârșitul acestui secol.23 Coriolan studiase științele juridice la Bratislava
și Budapesta, iar în 1874, după susținerea examenului de avocat la Budapesta,
își deschisese un birou avocațial în Lugoj. A rămas cunoscut pentru pledoariile
pe care le susținea în instanță (a fost avocatul apărării în procesele intentate
de autorități unor oameni politici români și unor publicații românești) și în
Camera Deputaților. Pasionat susținător al vieții culturale lugojene, a fost preșe-
dinte al Reuniunii de cântări și muzică din Lugoj, ale cărei statute le-a redactat,
a scris nuvele și piese de teatru.
Cornelia și Coriolan Brediceanu au avut patru copii: Tiberiu24, Caius
(a cărui biografie o vom prezenta în acest studiu), Sempronia25 și Cornelia26
(Pl. VI-VIII). Familia avea să fie greu încercată prin dispariția prematură a lui
Coriolan în 25 ianuarie/7 februarie 1909.
22
Vasile Brediceanu (1821–1863), fiul lui Ioan Brediceanu, săpunar, s-a căsătorit în 1842 cu
Iuliana Popovici (1824–1901), fiica negustorului Nicolae Popovici. Au avut opt copii: Elena,
Silviu, Coriolan, Livius, Vasile George, Silvia, Ioan Virgil și Virgilius. P. Olde, “Originea familiei
Brediceanu,” Primăvara Banatului. Revista Școalelor Secundare din Lugoj, fără an, 37, 38 (paginile
articolului sunt lipite într-un album, colecția Memoriale a MNB, fond Brediceanu, nr. inv. 5463).
23
Ioachim Miloia, “Familia Brediceanu în Banat,” Analele Banatului, Timișoara, III, nr. 4, fasc.
7 (octombrie-decembrie 1930): 2.
24
Tiberiu Brediceanu (1877–1968), jurist, compozitor, folclorist, membru corespondent al
Academiei Române. Cel mai cunoscut dintre copiii lui Coriolan Brediceanu s-a născut la Lugoj
în 2 aprilie 1877. A studiat Dreptul la Budapesta, Bratislava, Viena și Roma, obținând doctoratul
în drept în 1902 la Universitatea din Cluj. După Unire, a deținut funcții politice importante,
contribuind la înființarea Teatrului Național, a Conservatorului de Muzică și a Operei Române
din Cluj. A fost director al Operei din București, membru fondator al Societății Compozitorilor
Români și director al Băncii Albina din Brașov. George Sbârcea, Tiberiu Brediceanu în slujba
muzicii românești (București: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RSR, 1967).
Căsătorit cu Eugenia (născută Mazzuchi), a fost tatăl cunoscutului compozitor și dirijor Mihai
Brediceanu (1920–2005). S-a stins din viață la București în 19 decembrie 1968.
25
Sempronia Brediceanu (1888–1957), în urma unei boli contagioase grave a rămas ușor sufe-
rindă (Blaga, “Introducere,” 16), astfel încât și-a petrecut întreaga viață acasă, la Lugoj, alături
de mama ei.
26
Cornelia Brediceanu (1897–1983). S-a născut în 2 septembrie 1897 la Lugoj. A studiat
medicina la Universitatea din Viena (3 ani), apoi la Universitatea “Regele Ferdinand I” din Cluj.
În 1920 s-a căsătorit cu Lucian Blaga (1895–1961), pe care îl cunoscuse în 1916 la Viena. Din
1924 soții Blaga au locuit la Lugoj, unde Blaga s-a dedicat scrisului, iar Cornelia a deschis un
cabinet stomatologic în casa părintească. Din 1926 l-a însoțit pe Blaga în peregrinările diplo-
matice la Varșovia, Praga, Berna, Viena și Lisabona. Și-a susținut soțul cu tact și discreție de-a
lungul întregii vieți. S-a stins din viață în martie 1983 la Cluj, fiind înmormântată la Lancrăm
alături de Lucian Blaga.
Cornelia a fost o pianistă talentată, Tiberiu și Caius moştenindu-i dragostea

pentru muzică. Există mai multe evocări ale Corneliei Brediceanu în acest sens.
Caius Brediceanu își amintea: “... mama noastră (Cornelia născută Rădulescu),
ne era îngerul ocrotitor. La început jocurile, mai târziu învățătura și instrucția
muzicală au fost conduse de ea. Ani dearândul (sic!), am adormit cu fratele
meu, Tiberiu, în acorduri de Chopin și Beethoven, căci activitatea ei zilnică și-o
încheia, de obiceiu, la pian, cu bogatul ei repertoriu. Pe atunci am auzit, întâia
oară, simfoniile lui Beethoven, pe care le cânta la patru mâini cu sora ei, neui-
tata noastră mătușă Elena, măritată cu Dr. Gh. Dobrin”.27
O altă mărturie o evocă pe Cornelia drept o mamă care s-a ocupat cu multă
grijă de educația copiilor săi, învățându-i primele noțiuni de muzică.28 Întreaga
viaţă şi-a dedicat-o familiei, în casa din centrul Lugojului, de pe str. Făgetului
nr. 4 (azi str. Victor Vlad Delamarina)29, ocupându-se de bunul mers al casei.
Cultivată, cunoscând limbile germană, maghiară şi franceză, Cornelia avea în
același timp cunoștințe practice de croitorie (și-a confecționat singură rochia de
mireasă), broderie, gospodărie. Casa era formată din două corpuri legate prin-
tr-o poartă mare: în dreapta se afla un corp cu două încăperi mari (fostul birou
avocaţial al lui Coriolan), iar în partea stângă era casa mare folosită ca locuință.
Se intra prin curtea interioară, pe un șir de trepte de piatră cu balustrade frumos
arcuite. Spre stradă erau cele două saloane: cel mare, numit “salonul roșu”,
mobilat în stil Secession, cu multe fotolii și canapele, o bibliotecă și un pian
mare de concert, iar în continuarea acestuia era “salonul albastru”, cu mobilă stil
Biedermeier. Sufrageria destul de întunecoasă, cu mobilă neagră și impozantă,
dădea spre curte, prin verandă. După “salonul albastru”, spre verandă se afla
un birou mare, negru, cu multe sertare (probabil fostul birou al lui Coriolan
Brediceanu), unde Cornelia scria celor trei copii aflați departe de ea: Tiberius,
Caius și Cornelia. După “biroul” Corneliei urmau dormitoarele, baia, bucătăria
și restul dependințelor, iar veranda (închisă cu sticlă) se prelungea până acolo.
În curte erau flori, tufe de liliac, leandri, bănci, scaune, o masă și o fântână cu
un vag miros de apă minerală (Pl. XVII).30
Cornelia coresponda săptămânal cu copiii ei, elocvent fiind în acest sens
un fragment din jurnalul Corneliei Blaga-Brediceanu, datat 27 iunie 1940:
27
Caius Brediceanu, Amintiri din viața mea (Lugoj, 1936), 1 (exemplar cu autograful autoru-
lui: “Muzeului Bănățan. Autorul. Helsinki 24.III.937”, păstrat în biblioteca MNB).
28
Cosma, Prin Timișoara, 139, 154.
29
În prezent, în clădirea achiziționată și reabilitată de către Primăria Lugoj funcționează un
centru memorial cultural cunoscut sub numele de Casa Bredicenilor. La momentul achiziționă-
rii, casa nu mai aparținea familiei Brediceanu.
30
Această descriere se referă la casa familiei Brediceanu în perioada interbelică. Blaga,
“Introducere,” 17–20.
“Alaltăieri primisem o carte poștală de la ea și-i admiram scrisul fin și încă

destul de sigur (Cornelia Brediceanu avea aproape 84 de ani – n.n). Nenumărate
scrisori ne trimitea nouă, copiilor, în fiecare săptămână câte una fiecăruia dintre
noi. Cu aceeași emoție ca și în copilărie, îi recunosc scrisul iubit pe plicurile ce
mi le adresează. Iar pentru ea scrisorile ce-i vin de la noi sunt singurele bucurii
în viața grea ce-o duce alături de S”.31
În fiecare an, în 20 august, de ziua ei, întreaga familie se reunea pentru a o
sărbători pe Maica (cum era numită de către cei dragi). La fel s-a întâmplat şi
în 1936, când Cornelia a împlinit 80 de ani (Pl. XV), iar petrecerea aniversară
a avut loc la Casa de la vie32, după cum se poate vedea în fotografiile de familie
păstrate (Pl. XVI). Nepoata Dorli Blaga33 avea să povestească într-un interviu:
“... am revenit la Lugoj când s-au sărbătorit 80 de ani ai bunicii mele şi-mi amin-
tesc că a fost foarte frumos, erau acolo toate rudele – şi familia Dobrin, mama
(Cornelia Blaga – n.n.) şi fraţii (Caius, Tiberiu – n.n.)... Mama adusese nişte
lampioane de la Viena şi s-au pus în toată grădina viei, căci masa era afară. Asta
a fost în 1936”.34
În anii în care nu mai ieşea din casă, în fiecare duminică era vizitată de
cumnatul George Dobrin însoțit de nepoatele Maia, Monica şi Anca Dobrin,
care aveau să-şi amintească de Maica Neli astfel: “întotdeauna stătea în faţa
31
Blaga-Brediceanu, Jurnale, 129. Scrisorile Corneliei Brediceanu adresate fiicei sale, Cornelia
Blaga-Brediceanu, se păstrează la Muzeul Național al Literaturii Române din București.
32
În Lugoj, familiile înstărite aveau vii, situate pe Dealul viilor (la câțiva km de oraș), dis-
punând de case de vacanță, grădini de flori, pomi fructiferi, gospodării, dar şi de terenuri de
tenis, cai pentru echitație, sporturi care se practicau la vremea respectivă. Familia Brediceanu a
fost prima care a construit o casă de vară la vie, unde se retrăgea vara pentru relaxare, întâlniri
cu prietenii, aniversări. Copiii din familia Brediceanu, dar și verii lor, petreceau aici vacanțele
de vară. De Casa de la vie, devenită cu timpul în amintirile familiei un loc legendar, “se leagă
amintirile cele mai frumoase ale vieții noastre de vacanță”. Brediceanu, Amintiri, 3. După decesul
lui Coriolan, familia Brediceanu a vândut această vie (Via veche) din rațiuni financiare, dar mai
târziu, Caius Brediceanu a cumpărat o altă vie (Via nouă), care era la dispoziţia întregii familii.
Era locul de reunire a familiei lui Caius (venită de la Sibiu), a lui Tiberiu (venită de la Braşov),
a familiei Blaga. “Aveam via unde ne întâlneam toată familia... Erau nişte vacanţe încântătoare”.
Olga Fruma-Brediceanu, interviu de Vasile Bogdan, Lugoj, primăvara anului 2003, în Vasile
Bogdan, Lugojul în nesfârşirea clipei, I (Timişoara: Editura David Press Print, 2016), 53. Vezi şi
Blaga, “Introducere,” 21.
33
Dorli Blaga (prenumele real fiind Ana-Dorica, căsătorită Bugnariu), născută la Berna în 2
mai 1930, este fiica Corneliei Blaga-Brediceanu și a lui Lucian Blaga. Împuternicită de tatăl său,
prin testament, să îi administreze opera, a coordonat de-a lungul timpului publicarea operei
complete a acestuia. De asemenea, s-a îngrijit de publicarea jurnalelor mamei sale. Este autoarea
volumului Lucian Blaga, tatăl meu.
34
Dorli Blaga, “Despre verile când Lucian Blaga scria în “casa de la vie,” interviu de Cristian
Nouras Ghinea, 28.02.2011, https://www.poezie.ro/index.php/article/13973139/index.html
(accesat în 8.04.2013).
ferestrei... o bătrânică frumoasă, cu părul alb, cu un turban de catifea neagră

şi care ştia o mulţime de poveşti, toate poveştile erau legate de familie, bineîn-
ţeles”35, cu o minte extraordinar de clară şi în apropierea vârstei de 90 de ani.36
S-a stins din viaţă în 1951, la 95 de ani (la peste patru decenii după decesul
lui Coriolan), fiind înmormântată în cripta familiei din Lugoj.
Caius Brediceanu (Pl. IX), al doilea fiu al Corneliei și al lui Coriolan

Brediceanu, s-a născut în 25 aprilie 1879 la Lugoj. Şi-a început studiile la Lugoj,
apoi le-a continuat la Gimnaziul German din Sebeş (Alba) şi la Liceul German
din Sibiu, ultimele două clase de liceu urmându-le la Liceul Sf. Sava din
Bucureşti şi la Liceul-Internat din Iaşi. La insistențele tatălui său, a învățat mai
multe limbi străine, care i-au fost foarte utile mai târziu, în cariera diplomatică.
În perioada studiilor, a fost acceptat drept corespondent al ziarului Dreptatea
din Timişoara, pentru care a realizat numeroase reportaje. În toamna anului
1896 s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Viena, pe care a
abandonat-o în favoarea Facultăţii de Drept din același oraș, unde în iunie 1902
a obţinut doctoratul în drept internațional şi în ştiinţe politice. În paralel, a
urmat şi cursuri de filosofie la Universitatea din Paris.
Întors în Banat după terminarea studiilor, Caius s-a implicat în mişcarea
naţională, organizând campania electorală a tatălui său din primăvara anului
1906, când Coriolan Brediceanu a fost ales deputat în două circumscripții –
Oravița și Bocșa.37 După decesul tatălui său în 1909, a preluat biroul avocațial al
acestuia, înscriindu-se ca avocat definitiv în Camera Avocaților din Timișoara în
5 mai 1909, pe baza diplomei de doctor în drept și a diplomei de avocat, eliberată
de către Comisia de examinare a magistraților și avocaților din Budapesta.38 În
primăvara anului 1910 Caius a candidat fără succes pentru Camera Deputaților
în circumscripția Moravița.39 A fost unul dintre notarii Marii Adunări Naţionale
de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, iar în 2 decembrie, când s-a constituit
Consiliul Dirigent, împărțit în 12 resorturi, Caius a fost ales secretar general la
35
“Iar cornuleţele cu vanilie niciunde nu erau atât de bune ca la ea”. Maia Dobrin Bayer, inter-
viu de Vasile Bogdan, Lugoj, primăvara anului 2003, în Bogdan, Lugojul, I, 49.
36
Maia Dobrin Bayer, Monica Dobrin şi Anca Dobrin Tănăsescu, interviu de Vasile Bogdan,
Lugoj, 16 august 2008, în Bogdan, Lugojul, I, 76–77.
37
Brediceanu, Amintiri, 9.
38
În 6 decembrie 1922 s-a transferat în Baroul Ilfov, unde a profesat până în 1927, când s-a
transferat în Baroul Severin, cu sediul la Lugoj. Aici a practicat avocatura până când a fost numit
ministru plenipotențiar la Rio de Janeiro. Lazăr Gruneanțu, Avocații Baroului Timiș. 1875–2015.
Lexicon (Timișoara: Editura Artpress, 2017), 71.
39
Resortul de Externe, al cărui titular era Alexandru Vaida-Voevod. Totodată, a

făcut parte din delegația românilor transilvăneni care a dus la București actul
Unirii Transilvaniei cu România, pe care l-a înmânat regelui Ferdinand.40
Din februarie 1919 până în iunie 1920 a fost membru al delegației
României la Conferinţa de Pace de la Paris, reprezentând interesele Banatului.
Trenul special cu care delegația română s-a deplasat de la București la Paris a
trecut, în februarie 1919, și prin orașul său natal, prilejuind o revedere emoțio-
nantă: “La Lugoj ... pe peron era și mama mea, emoționată de evenimentele pe
care a ajuns să le vadă și care îi apăreau ca adevărate minuni”.41 Ajuns la Paris,
Caius Brediceanu l-a cooptat în calitate de consilier tehnic al delegației române
pe Traian Vuia, inventatorul bănățean, stabilit din 1902 în Franța.42 Caius se
afla încă la Paris când în 1 noiembrie 1919 a fost numit subsecretar de stat la
Ministerul Afacerilor Străine.43
În 1921 a intrat în guvernul conservator al lui Take Ionescu, fiind primul
ministru bănăţean în România reîntregită, cu funcţia de ministru de stat
pentru Transilvania şi Banat (17 decembrie 1921–17 ianuarie 1922). A avut
două mandate de deputat în Parlament: în 1919 şi apoi între 1926–1927. A fost
membru al Partidului Naţional Ţărănesc.44
Și-a început cariera diplomatică, la cererea lui Nicolae Titulescu, de care
era apropiat, în decembrie 1927 ca ministru plenipotenţiar al României în
Argentina, Brazilia și Chile (Pl. X), țări unde România nu avusese până atunci
misiuni diplomatice. În 25 aprilie 1928 sosea la Rio de Janeiro (Pl. XI), ales
ca sediu central pentru misiunea sa diplomatică sud-americană. Din cauza
climei și a unei mai vechi probleme de sănătate, în iunie 1929 a fost transferat
la Vatican, unde a rămas mai puțin de un an, până în februarie 1930, când a
fost mutat la Viena.45 Aici și-a exercitat funcția de ministru plenipotenţiar al
României între 1 martie 1930–1 noiembrie 193646, iar ultima sa misiune diplo-
matică a fost la Helsinki, unde a rămas până la 1 mai 1939.47
40
Brediceanu, Amintiri, 16–17; România. Documentele Unirii. 1918, coord. Ioan Scurtu,
Arhivele Statului din România (București: Editura Fundației Culturale Române, 1993), 146
(fotografia delegației).
41
42
Ibid., 18.
43
Ibid., 20.
44
Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni și înfăptuiri
(București, 1940), 129.
45
Brediceanu, Amintiri, 22–23.
46
Florin Șinca, “Un strălucit diplomat român la Viena, animator al relațiilor româno-aus-
triece: Caius Brediceanu (1879–1953), ministru plenipotențiar la Viena (1930–1936),” Analele
Universității Creștine “Dimitrie Cantemir”, Seria Istorie – Serie nouă 1, nr. 1 (2010): 155.
47
Șinca, “Un strălucit diplomat,” 157.
În 1939, deși unele surse bibliografice afirmă că s-a pensionat ca ministru

plenipotențiar clasa I, se pare că, întors în țară, s-a reînscris în Baroul Lugoj,
depunând jurământul în 16 mai 1939.48 Totuși, la începutul războiului îl găsim
stabilit la Sibiu, în casa familiei de pe str. Bedeus nr. 7 (azi, str. Ioan Codru
Drăgușanu nr. 5), unde, între 1940–1946, a locuit și sora sa, Cornelia, împreună
cu Dorli şi Lucian Blaga, refugiați de la Cluj la Sibiu din cauza Dictatului de la
Viena.49 Tot la Sibiu se afla, refugiat de la Cluj şi Alexandru Vaida-Voevod, de
care-l lega o mare prietenie încă din perioada studenției petrecută la Viena și cu
care se întâlnea zilnic.
Soții Caius și Mărioara Brediceanu (născută Comșa, originară din Sălişte,
de lângă Sibiu) au avut doi copii, Olga50 și Caius.51 “Om deschis, jovial, gata de
glume, un povestitor înnăscut ... un dansator pasionat”, după cum îl descria fiica
sa, Olga Fruma-Brediceanu52, descriere confirmată și de Dorli Blaga, nepoata
sa: “un interlocutor interesant, fermecător, foarte sociabil şi bun dansator”53,
Caius a fost “marele generos al familiei”. Având o bună situație materială, a
contribuit financiar – după decesul lui Coriolan Brediceanu – la menținerea
standardului de viață al mamei sale și al surorii Sempronia, dar și la studiile
surorii sale, Cornelia, pe care a ajutat-o de multe ori și mai târziu.54
De Traian Vuia (1872–1950) l-a legat o prietenie durabilă care a început în
vremea liceului și a continuat de-a lungul întregii vieți. Între 1895–1897 Traian
Vuia a lucrat la biroul de avocatură din Lugoj al lui Coriolan Brediceanu, unde
a revenit apoi între 1900–1902, fiind considerat de Brediceni un membru al
familiei. Din corespondența dintre Caius Brediceanu și Traian Vuia, datând
din perioada 1936–1946, păstrată în colecția MNB, reiese sprijinul constant
(inclusiv financiar) pe care Caius i l-a acordat inventatorului.55 Iar acesta, în
48
Gruneanțu, Avocații Baroului Timiș, 71.
49
Șinca, “Un strălucit diplomat,” 157.
50
Olga Brediceanu (1914–2013). S-a născut la Lugoj în 8 ianuarie 1914. A studiat geografie
și istorie la București (luându-și licența în toamna anului 1934) și a început studii doctorale la
Viena, pe care nu le-a finalizat din cauza mutării tatălui său la Helsinki. S-a căsătorit în 1940 cu
Ion Fruma (1908–1998), avocat, chimist și om politic liberal. Din 1944 a trăit în București. Olga
Brediceanu-Fruma, “Noi am stat undeva în umbră,” Magazin istoric, Serie nouă XL, nr. 4 (469)
(aprilie 2006): 70–75; Șinca, “Un strălucit diplomat,” 153, nota 4. S-a stins din viață în martie
2013; a fost înmormântată la Lugoj.
51
Caius Brediceanu jr. (1918–2003). A studiat Dreptul, pregătindu-se să intre în diploma-
ție, dar după 23 august 1944 a lucrat într-o cooperativă de tâmplărie, la o secție de jucării.
Brediceanu-Fruma, “Noi,” 74.
52
Brediceanu-Fruma, “Noi,” 70.
53
Blaga, “Introducere“, 12.
54
Ibid. 21–22.
55
Pe lângă ajutorul financiar constant pe care i l-a acordat lui Vuia, Caius Brediceanu a făcut
demersuri în 1938 pentru ca acesta, aflat în pragul bătrâneții și cu o sănătate precară, să obțină
unele scrisori adresate lui Caius, gândindu-se cu nostalgie la trecut, amintește

prietenia “care mă leagă de familia ta, întărită în mai mult de o jumătate de
secol”56 sau de “bunătatea cu care am fost primit în casa familiei tale”.57
Anul 1930, primul an din misiunea diplomatică a lui Caius Brediceanu la
Viena, marchează totodată și începutul legăturilor sale cu Muzeul Bănățean. În
acel an, a donat un exemplar al medaliei sale, realizată de A. R. Weinberger.58 Și
tot atunci, Ioachim Miloia, directorul Muzeului, publica un document datat în
10 octombrie 1751, achiziționat de muzeul timișorean de la un colecționar din
Oravița, care reprezenta prima atestare scrisă a prezenței familiei Brediceanu în
Banat.59 Pasionat de istoria familiei sale, Caius Brediceanu publica în 1931, în
periodicul Muzeului Bănățean, alte trei documente aflate la Hofkammerarchiv
din Viena, datate în 1749 și 1752, care aduceau lămuriri suplimentare asupra
anului stabilirii Bredicenilor în Banat (1750).60 Seria donațiilor diploma-
tului a continuat, astfel încât în 1933 muzeul îi mulțumea pentru “repetatele
donațiuni”61, fără alte detalii. Probabil aici trebuie inclusă gravura Achaia de
Wohlgemut Michel din anul 149362, precum și cele 16 gravuri realizate de
D. Știrbei și O. Laske, ajunse în colecția muzeului în anii ’30 ca fiind donate
de Caius Brediceanu, ministru plenipotențiar la Viena.63 În 1935, Caius
Brediceanu a îmbogățit colecțiile muzeului cu alte donații: fotografia tatălui său,
Coriolan Brediceanu, volumul Mémoire de la guerre de la Transylvanie et du
Hongrie, apărut la Amsterdam în 1680 și patru hărți vechi.64 În aprilie 1936 a
o pensie viageră. Elena Borugă, Traian Vuia. 1872–1950. Studiu monografic și catalog, ed. a II-a
(Timișoara: Mirton, 2008), 63, 64.
56
Scrisoare din 22 martie 1939 (colecția MNB, nr. inv. 10642). Borugă, Traian Vuia, 65.
57
Scrisoare din 14 iunie 1946 (colecția MNB, nr. inv. 4052). Borugă, Traian Vuia, 64.
58
Vezi supra, nota 4.
59
Ioachim Miloia, “Familia Brediceanu în Banat,” Analele Banatului III, nr. 4, fasc. 7 (octom-
brie-decembrie 1930): 1–9.
60
Caius Brediceanu, “Noi documente referitoare la familiile Brăiloiu și Brediceanu,” Analele
Banatului IV, nr. 2–4, fasc. 9 (aprilie-decembrie 1931): 166–170.
61
Scrisoare de mulțumire trimisă lui Caius Brediceanu în 19 aprilie 1933, Arhiva istorică a
MNB, cf. Medeleț, Rămneanțu, Muzeul Banatului, 119 și nota 831.
62
Gravura, reprezentând o pagină din Cronica de la Nürnberg (Liber Chronicorum) de
Hartmann Schedel, publicată la Nürnberg în 1493, în prezent se află în colecția de Grafică
europeană a Muzeului de Artă din Timișoara. Informație Marius Cornea, autorul fișei gravurii
(12.11.2018).
63
Gravurile și proveniența lor sunt menționate într-un proces-verbal de predare-primire între
Francisca Fendt, angajată a muzeului timișorean și Aurel Ciupe, directorul muzeului, din 20
noiembrie 1948. Informație Marius Cornea (12.11.2018).
64
Scrisorile de mulțumire ale muzeului către Caius Brediceanu din 19 ianuarie, 5 aprilie și 8
octombrie 1935, Arhiva istorică a MNB, cf. Medeleț, Rămneanțu, Muzeul Banatului, 127–128
și nota 917.
262 ‌| Nicoleta Demian
mai donat câteva hărți65, iar ultima donație cunoscută, un exemplar cu autograf
al cărții sale, Amintiri din viața mea, datează din martie 1937, când se afla deja
la Helsinki.66
După război, în ultimii ani de viață s-a confruntat cu mari greutăți materiale
și cu o boală nemiloasă. Proprietățile soților Brediceanu au fost naționalizate
(inclusiv casa din Sibiu), iar autoritățile comuniste i-au anulat lui Caius dreptul
la pensie. A murit în 19 iunie 1953, fiind înmormântat cu discreție la Lugoj.67
După decenii în care numele său a fost trecut sub tăcere, lumea a început să-l
redescopere mai ales după interviul fiicei sale Olga Brediceanu-Fruma publicat
în aprilie 2006 în Magazin istoric.68
Considerat sculptor şi medalist vienez, deoarece şi-a petrecut o mare parte

a vieţii la Viena, Anton Rudolf Weinberger69 s-a născut în 5 octombrie 1879 la
Reşiţa într-o familie catolică. A urmat şcoala la Anina și Kecskemét, iar după
o scurtă perioadă de ucenicie în atelierul unui meșter din Vršac, s-a întors la
Anina, unde a petrecut mult timp în atelierul de turnătorie al coloniei industriale,
65
Medeleț, Rămneanțu, Muzeul Banatului, 140.
66
Vezi supra, nota 27.
67
Brediceanu-Fruma, “Noi,” 74. Unele surse bibliografice menționează că a decedat la Lădești,
jud. Vâlcea.
68
69
Bibliografie selectivă despre viaţa şi activitatea lui A. R. Weinberger (menționăm în paran-
teze data nașterii și a decesului lui Weinberger așa cum apar în fiecare lucrare amintită): László
Siklóssy, “A modern magyar éremművészet és művelői (1817–1910),” Numizmatikai Közlöny,
Budapesta 9/2 (1910): 62 (n. Reșița, 1879), 65–66 (partea dedicată artiștilor contemporani auto-
rului se bazează pe informațiile furnizate de către aceștia); L. Forrer, Biographical Dictionary of
Medallists, Coin-, Gem-, and Seal-Engravers, Mint-Masters, Ancient and Modern, with References
to their works. B.C. 500 – A.D. 1900, VI (London: Spink & Son Ltd, 1916), 426–427; Forrer,
Biographical Dictionary, VIII (1930), 265–266; Huszár, Procopius, Medaillen-, 468–482 (n. Reșița,
5 octombrie 1879); Predescu, Enciclopedia, 916 (n. Anina, 1881 – d. Viena, 1937); Ulrich Thieme,
Felix Becker, Allgemeines Lexikon der Bildenden Künstler, ed. a II-a, ed. Hans Vollmer, vol. 35
(Leipzig, 1978), 286–287 (n. Reșița, 5 octombrie 1879); Művészeti Lexikon (ed. Anna Zádor,
István Genthon), vol. IV (Budapest, 1968), 729–730 (n. Reșița, 5 octombrie 1879 – d. Viena,
22 iulie 1936); Valerian L. Ciofu, “Pagini de istorie a clasei muncitoare din România ilustrate
în medalistică,” Buletinul Societății Numismatice Române (BSNR) 75–76 (1981–1982), nr. 129–
130 (București, 1983): 399 (n. Anina, 1881 – d. Viena, 1937); Anton Peter Petri, Biographisches
Lexikon des Banater Deutschtums (Marquartstein, 1992), col. 2057 (n. Reșița, 3 septembrie 1879
– d. Viena, 16 iulie 1945 (sic!); Constanța Ştirbu, Doina Ciobanu, Dana Bălănescu, Un artist pen-
tru neuitare. Anton Rudolf Weinberger (Reșița, 1994), passim (catalog de expoziție, multiplicat
în doar câteva exemplare, care nu mi-a fost accesibil, în pofida căutărilor stăruitoare de-a lungul
anilor!); Ievreinov, Iliescu, Curdov, Duțu, Medalii, 643, nr. 255 (n. Reșița, 5 octombrie 1879).
care aparţinea Societăţii de Căi Ferate Austro-Ungare. Părinţii săi, descoperin-

du-i talentul şi înclinaţia spre modelare, l-au trimis pe tânărul Anton Rudolf la
Şcoala de arte și meserii pentru orfevri din Turnau (azi Turnov, Cehia), pe care
a absolvit-o în doi ani în loc de patru (perioada prevăzută pentru formarea ca
bijutier și aurar). Având o recomandare scrisă pentru obținerea unei burse de
stat, din 1899 a studiat la Kunstgewerbeschule (Şcoala de Artă Decorativă) din
Viena, unde l-a avut profesor pe cunoscutul gravor Stefan Schwartz.70 După o
călătorie de studii în Germania, s-a înscris la Akademie der Bildenden Künste
(Academia de Arte Frumoase) din Viena, la clasa profesorului Josef Tautenhayn
senior71, un alt renumit gravor austriac.
Stabilit definitiv la Viena, din 1907 a activat ca artist independent, expu-
nând anual la marile saloane și expoziții atât din străinătate, cât și din Monarhia
austro-ungară. S-a bucurat de succes: în 1904 a primit Premiul Gundel al
Academiei de Arte Frumoase din Viena, iar în 1908 Premiul anului din partea
Societăţii pentru promovarea artei medaliei şi a plasticii mici pentru placheta
dedicată pictorilor austrieci J. Führich, M. Schwind și E. V. Steinle, piesă expusă
în martie 1910 la New York în cadrul expoziției de medalii contemporane orga-
nizată de Societatea Numismatică Americană.72 În același an, Weinberger a
participat la Salonul de medalii de la Bruxelles, unde a expus 48 de lucrări.73
“Activitatea lui se caracterizează prin sârguinţă şi rutină, la care se adaugă
simţul pentru compoziţie; toate acestea explică numeroasele comenzi şi
succesul de care a avut parte”, spunea Siklóssy László despre Weinberger în
70
Stefan Schwartz (1851–1924), sculptor și medalist austriac, profesor la Academia din Viena
și la Kunstgewerbeschule, cavaler al Ordinului Franz Josef și comandor al Ordinului Sf. Sava. A
studiat arta gravării la Viena în 1867, fiind angajat o perioadă, până în 1870, de J. C. Klinkosch.
În același timp, a urmat cursuri de sculptură cu profesorul Otto König. Din 1876 a condus pro-
pria școală de gravură, continuând să predea și la Kunstgewerbeschule. S-a bucurat de un mare
succes, câștigând medalii de aur la Berlin, Paris, Viena etc. Forrer, Biographical Dictionary, V
(1912), 425–430.
71
Josef Tautenhayn senior (1837–1911), sculptor și gravor austriac. A fost elevul gravoru-
lui Karl Radnitzky (1818–1901). Mai târziu, a studiat arta gravării medaliilor la Academia de
Gravură a Monetăriei din Viena, artă pe care a aprofundat-o prin călătorii de studii în Italia,
Franța și Anglia. În 1869 a fost desemnat gravor la Monetăria din Viena, iar din 1878 a fost pro-
fesor de gravură la Academia de Arte Frumoase din același oraș. A câștigat premii importante și
a fost cavaler al Ordinului Franz Josef. Semnează J. TAUTENHAYN; J. T. A avut un fiu, Johann
Josef Tautenhayn jr. (1868-?), cunoscut sculptor şi gravor. Forrer, Biographical Dictionary, VI,
35–40. Weinberger este autorul unei medalii de bronz dedicate profesorului său, datată în 1911.
Huszár, Procopius, Medaillen-, 474, nr. 6577.
72
Catalogue of the international exhibition of contemporary medals. The American Numismatic
Society. March, 1910, ed. a II-a (New York: The De Vinne Press, 1911), 223, nr. 12; https://
ia803007.us.archive.org/29/items/bml-NK6310_Am3/NK6310_Am3.pdf (accesat în 2.11.2019).
73
Forrer, Biographical Dictionary, VI, 426–427 (sunt enumerate cele 48 de lucrări).
1910.74 Rafinat portretist, Weinberger a realizat peste 100 de medalii şi plachete

dedicate unor membri ai familiei imperiale austro-ungare (împăratul Franz
Josef, prințul moștenitor Rudolf, arhiducele Franz Ferdinand, arhiducele Karl
Franz Josef, încoronat ca împăratul Karl I) sau unor personalităţi ale vremii:
poeți, pictori, actori, compozitori, oameni politici. Unele medalii şi plachete
semnate de el reprezintă personaje mitologice (Atena, Diana), scene alegorice
(anotimpurile, răpirea Europei) sau au o temă religioasă (Madona, Sf. Terezia,
Sf. Barbara, Sf. Anton, Sf. Francisc, Sf. Hubert). Alte medalii sunt dedicate unor
expoziții organizate în primul deceniu al secolului al XX-lea la Viena, Graz,
Linz, Troppau (azi, Opava, Cehia) etc. Unele ilustrează viaţa sportivă a epocii,
artistul punând în valoare frumuseţea corpului uman sau sunt premii sportive
ale unor asociații și cluburi. De altfel, Weinberger a fost primul artist din Austria,
care și-a îndreptat atenția asupra medaliilor și distincțiilor sportive cu caracter
artistic.75 O categorie aparte o reprezintă plachetele cu portretele soției și copi-
lului artistului realizate în anii 1906, 1910 și 191776 sau autoportretul artistului
realizat în 1922 la Viena.77 A realizat şi jetoane, ca de exemplu, jetoanele excur-
siilor organizate de Societatea numismatică și medalistică din Austria în 1910,
1912 și 1916 sau un jeton de cazinou în valoare de 10 schillingi (în perioada
interbelică). Pe medaliile şi plachetele sale semnează: A.W.; A. WEINBERGER;
WEINBERGER; FEC. WEINBERGER. Lucrările sale se găsesc atât în colecții
particulare, cât și în colecțiile unor muzee din Viena, Budapesta, Berlin, Paris,
București, Dortmund, Salzburg, Baden etc.
Pe lângă medalii, plachete şi sculptură mică, artistul a executat şi lucrări
sculpturale de proporţii mai mari. Astfel, la Viena a lucrat la restaurarea cavo-
ului familiei imperiale de Habsburg din Biserica Capucinilor şi a realizat relie-
furile de la monumentul călugărului capucin Marco d’Aviano (1631–1699). Este
autorul portretului-medalion din bronz al compozitorului Anton Bruckner
(1824–1896) de pe placa memorială dedicată acestuia din Biserica Abațială din
Klosterneuburg (Austria).78
După Primul Război Mondial, aflat în România, Weinberger a lucrat mai
multe portrete remarcabile, dintre care se disting cele ale regelui Ferdinand și ale
reginei Maria.79 În decembrie 1921, a deschis la Bucureşti o expoziţie împreună
74
Siklóssy, “A modern,” 62.
75
Huszár, Procopius, Medaillen-, 468.
76
Ibid., 474, nr. 6578–6580.
77
Ibid., 474, nr. 6581.
78
http://www.antonbruckner.at/Gedenkstaetten.php?Staette=42&Ortid=72 (accesat în 13.11.2018).
79
Este vorba de medalioane unifacies, de bronz, cu diametrul între 150–170 mm, realizate
între anii 1920–1921 (Huszár, Procopius, Medaillen-, 475, nr. 6583–6585) sau de probe din ghips
ale unor medalioane din anii 1921–1922, cu diametrul între 220–250 mm (Ibid., 475, nr. 6586
cu sculptorul timişorean Járay Sándor.80 Dintre medaliile și plachetele româ-

neşti81, unele sunt dedicate unor personalităţi contemporane autorului: mitro-
politul Miron Cristea (1920)82, Octavian Goga, ministru al Cultelor și Artelor
(1920)83; istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş (1921)84, arhiepiscopul
Raymund Netzhammer (1923)85, dirijorul George Georgescu (1923)86, omul
politic Alexandru Marghiloman (1920 și 1924)87, diplomatul Carol M. Mitilineu
(1925)88, farmacistul George Grinţescu (1933)89 ș.a.
A mai realizat medalia jubiliară a primei Societăţi Române de Asigurări
“Dacia” (1921)90, medalia Expoziţiei şi târgului de mostre ale industriei româ-
neşti, organizată la Bucureşti între 11 septembrie–2 octombrie 192191 (prima
și 6589). La acestea se adaugă și portretul lui Carol al II-lea din 1930 (Ievreinov, Iliescu, Curdov,
Duțu, Medalii, 271, nr. 2216).
80
Járay Sándor (1870–1943), sculptor, născut în Timișoara în 1870. A studiat la Academia
de Arte Frumoase din Viena. În 1901 s-a stabilit la Berlin. A participat la marile expoziții de la
Berlin și München cu grupuri statuare, dar îndeosebi cu portrete. A lucrat în marmură, bronz,
lemn. Újvári Péter, ed., Magyar Zsidó Lexikon (Budapesta: 1929), 406 (varianta on-line: http://
mek.oszk.hu/04000/04093/html/0414.html, accesat în 3.09.2018). A murit la Londra în 1943,
unde se refugiase în exil. Informația despre expoziția de sculptură de la București din 1921 apare
la I. G. Probota, “Medalistica noastră în 1921,” BSNR 16 (octombrie-decembrie 1921), nr. 40
(București, 1922), 126.
81
Unele sunt amintite la Buzdugan, Niculiţă, Medalii și plachete, 264–270 (în listele de meda-
lii și plachete din anii 1920–1933). Probabil că cele mai multe dintre acestea sunt cuprinse în
catalogul de expoziție: Ştirbu, Ciobanu, Bălănescu, Un artist pentru neuitare, care însă nu ne-a
fost accesibil.
82
Huszár, Procopius, Medaillen-, 475, nr. 6590; Probota, “Medalistica,” 126; Ievreinov, Iliescu,
Curdov, Duțu, Medalii, 228, nr. 1807.
83
Huszár, Procopius, Medaillen-, 470, nr. 6495; nr. 6496 este placheta cu portretul doamnei
Goga (1920).
84
Ibid., 477, nr. 6649.
85
Ibid., 475, nr. 6591.
86
Ibid., 468, nr. 6467 (nr. 6468 este placheta realizată pentru soția dirijorului în același an,
1923); Ievreinov, Iliescu, Curdov, Duțu, Medalii, 240, nr. 1915.
87
Huszár, Procopius, Medaillen-, 470, nr. 6507 (plachetă de bronz, 1920, 2 ex.), nr. 6508
(medalie de bronz realizată la împlinirea a 70 de ani, 1924). Medalia din 1924 apare la Ievreinov,
Iliescu, Curdov, Duțu, Medalii, 244, nr. 1953.
88
89
Ievreinov, Iliescu, Curdov, Duțu, Medalii, 280, nr. 2297 .
90
Probota, “Medalistica,” 126; Ievreinov, Iliescu, Curdov, Duțu, Medalii, 233, nr. 1847. În
catalogul Huszár, Procopius, Medaillen-, 482, la nr. 6728 apare o plachetă rotundă unifacies de
bronz, având același diametru (60 mm), dedicată aceleiași Societăți în 1921.
91
Huszár, Procopius, Medaillen-, 481, nr. 6719; Probota, “Medalistica,” 126–127; Ciofu,
“Pagini,” 398; Ievreinov, Iliescu, Curdov, Duțu, Medalii, 233, nr. 1854; Ernest Oberländer-
Târnoveanu, Katiuşa Pârvan, “Medalii, plachete, ordine, decorații, monede și bancnote cu por-
tretele regelui Ferdinand I și reginei Maria,” Muzeul Naţional 15 (2003): 313, 331 nr. 107.
expoziţie generală organizată în ţară după întregirea României), placheta Școlii

Superioare de Arhitectură la aniversarea a 25 de ani de activitate (1922)92 şi
medalia jubiliară a Societăţii Regale Române de Geografie (1925).93
Mai puțin cunoscută este placheta de bronz a inginerului și colecționarului
Constantin C. Orghidan, director general la Uzinele de Fier și Domenii din
Reșița (între 1923–1927), realizată la Viena în 1925, probabil la solicitarea aces-
tuia.94 În același an, Weinberger a realizat alte trei piese, probabil tot la solici-
tarea lui C. Orghidan și legate, de asemenea, de Uzinele de Fier și Domenii din
Reșița: placheta și cele două variante ale medaliei dedicate lui Adalbert Veith
(administrator-delegat, anterior director) la aniversarea a 25 de ani de activitate
(1900–1925).95
Aproape necunoscută este o altă plachetă din 1928, care îl portretizează
pe directorul general Blasian96 din Timișoara. Deși nu este ilustrată, piesa este
importantă, făcând parte din seria foarte restrânsă a medaliilor și plachetelor
dedicate unor personalități bănățene.
În 1935, numele lui Anton Rudolf Weinberger apare evidențiat între cei 25
de medaliști din Austria, care au participat cu 350 de lucrări la expoziţia orga-
nizată de către Magyar Éremkedvelők Egyesülete (Asociaţia Numismaţilor din
Ungaria) la Muzeul Național de Arte Aplicate din Budapesta.97
Această carieră prodigioasă avea, însă, să se încheie tragic anul următor.
Dacă sursele bibliografice sunt clare în privinţa oraşului unde a decedat, nu
92
93
Ibid., 475, nr. 6587 (ex. de aur, argint și bronz); Ievreinov, Iliescu, Curdov, Duțu, Medalii,
246, nr. 1971; Oberländer-Târnoveanu, Pârvan, “Medalii, plachete,” 314, 333, nr. 128.
94
Constanța Știrbu, Nicolae Trohani, George Trohani, “Inginerul Constantin C. Orghidan
(1874–1944). Studiu genealogic și istoric,” Muzeul Naţional 16 (2004): 258–259 și nota 209.
Placheta apare în catalogul publicat de Huszár și Procopius la p. 476, nr. 6619 (unifacies, dimen-
siuni 220 x 140 mm).
95
Huszár, Procopius, Medaillen-, 476, nr. 6628 (placă de bronz, unifacies, diametru 180 mm),
nr. 6629 (medalie de bronz, diametru 60 mm) și nr. 6630 (medalie de bronz, diametru 31 mm).
Weinberger este autorul și a celor două variante ale plachetei soției lui Adalbert Veith (nr. 6626 și
6627). Pentru medalia lui Veith vezi și Ciofu, “Pagini,” 398–399; Ievreinov, Iliescu, Curdov, Duțu,
Medalii, 248, nr. 1990–1991.
96
Huszár, Procopius, Medaillen-, 477, nr. 6638 (plachetă unifacies de bronz, dimensiuni 220
x 160 mm). Piesa nu este cunoscută în literatura românească de specialitate. Probabil este vorba
de Victor Blasian (întâlnit uneori în forma Blașian sau Blașianu), inginer, profesor la Școala
Politehnica din Timișoara, președinte al Consiliului de administrație al Băncii de Scont din
Timișoara, rector al Școlii Politehnice (1930–1933), unul dintre fondatorii și primul președinte
al Institutului Social Banat-Crișana (1932–1933).
97
“Osztrák éremművészeti kiállitás,” Magyar Iparművészet 38 (1935), nr. 1–2: 66; http://epa.
oszk.hu/01000/01059/00199/pdf/EPA01059_MagyarIparmuveszet_1935_1–2_66–68.pdf (acce-
sat în 22.11.2018).
același lucru se poate spune despre data decesului. Informațiile sunt contradic-
torii atât referitor la anul, cât și la ziua decesului.98 Informații importante găsim
într-un scurt articol din Temesvári Hirlap din 31 iulie 1936 despre vestea morții
renumitului gravor Weinberger, la Viena, în dimineața zilei de 30 iulie, în urma
unui tragic accident.99 Alte surse bibliografice menționează ziua de 22 iulie.
Deşi s-a născut în Banat şi a lucrat şi în România, medaliile semnate de A.
R. Weinberger sunt rare în muzeele din Banat. Muzeul Național al Banatului din
Timișoara deține în patrimoniul său cele trei piese prezentate mai sus; în colecția
Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă Plastică din Lugoj se află medalia lui
Caius Brediceanu și placa Corneliei Brediceanu, iar Muzeul Banatului Montan
din Reşiţa are cele două variante ale medaliei lui Adalbert Veith, amintite în
rândurile de mai sus.100
În România, cele mai multe medalii realizate de Weinberger se păstrează în
colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a României din Bucureşti: 40 de medalii
şi plachete, lucrate în argint, bronz şi plumb. Unele provin din fosta colecţie a
Academiei Române, altele au fost achiziţionate de-a lungul timpului, iar câteva
au fost donate de familia gravorului. În 1994, aceste piese au fost prezentate
într-o expoziţie temporară, intitulată Un artist pentru neuitare. Anton Rudolf
Weinberger, organizată la Reșița de Muzeul Naţional de Istorie a României din
Bucureşti împreună cu Muzeul Banatului Montan din Reşiţa. În anul 2004, la
împlinirea a 125 de ani de la nașterea artistului, la secția germană “Alexander
Tietz” a Bibliotecii Județene “Paul Iorgovici” din Reșița a fost dezvelit un basore-
lief de ghips cu efigia lui A. R. Weinberger (diametru 52 cm), realizat de artistul
plastic reșițean Petru Comisarschi.101
*
De anii petrecuți la Viena de Caius Brediceanu ca ministru plenipotențiar
al României, fiica sa, Olga, avea să-și amintească cu încântare: “Viena era în
mijlocul Europei, un veritabil nod. Cine pleca în Occident cu trenul sau mașina,
la legațiile noastre din alte capitale, la conferințe, invariabil trecea pe la noi, pe
la Viena. Așa că nu era săptămână să nu avem cel puțin de două ori musafiri...
La Viena aveam o viață nemaipomenit de culturală, nu exista seară să nu avem
operă, teatru, concerte...”.102
Medalia lui Caius Brediceanu este realizată de Weinberger în 1930, primul
98
99
“Erdélyi származásu hires bécsi szobrász különös tragédiája,” Temesvári Hirlap 34, nr. 174
(31 iulie 1936): 8 (se spune că artistul era născut la Anina).
100
Nr. inv. Nt 1622 și Nt 1628 (informație Dana Bălănescu 9.10.2008).
101
Informație Erwin Josef Țigla (20.06.2018).
102
Brediceanu-Fruma, “Noi,” 72, 73.
an al diplomatului la Viena. Weinberger realizase între 1925–1928 mai multe

medalii și plachete dedicate unor personalități legate de Banat (C. Orghidan,
A. Veith, V. Blasian). Posibil ca inspirat de aceste exemple sau la recomandarea
unuia dintre aceștia, Caius Brediceanu să fi comandat lui Weinberger o medalie
și o placă cu portretul său. Artistul avea renumele unui foarte bun portretist,
iar faptul că avea origini bănățene probabil că îl recomanda în plus. Aflat la
Viena, Caius putea ușor să pozeze medalistului pentru realizarea unui portret
cât mai realist. Nu cunoaștem numărul exemplarelor medaliei, doar ale plăcii:
7 exemplare.103
Presupunem că, probabil mulțumit de rezultate, dovadă și fotografia reali-
zată tot pe atunci a aversului și reversului medaliei sale (Pl. XIV), aflată în
albumul cu fotografiile de la Viena din anii 1930–1932, Caius i-a solicitat lui
Weinberger în 1932 realizarea unui portret al mamei sale, Cornelia Brediceanu.
Nu avem informații dacă Cornelia a fost la Viena în acel an pentru realizarea
portretului său sau Weinberger a lucrat după fotografii. Din fotografiile păstrate
și explicația lor scrisă de Caius Brediceanu știm doar de vizita Corneliei
Brediceanu la Viena între 17 septembrie–8 octombrie 1934 (Pl. XIII). Credem
că placa dedicată Corneliei Brediceanu era un cadou pentru aniversarea a 76 de
ani, pentru a fi dăruit unora dintre membrii familiei.
A. R. Weinberger este un medalist mai puţin cunoscut azi în România,
de aceea prezentarea unor date biografice și a pieselor lucrate de el, cu accent
pe medaliile şi plachetele româneşti şi îndeosebi pe cele bănăţene, este un
demers necesar, mai ales acum, când se împlinesc 140 de ani de la nașterea
sa. Medalia diplomatului Caius Brediceanu este puțin cunoscută, iar placa
Corneliei Brediceanu este inedită. Biografia lui Caius Brediceanu a fost trecută
sub tăcere decenii întregi, în timp ce biografia mamei sale, soția avocatului şi
omului politic Coriolan Brediceanu, este cunoscută în cercul restrâns al familiei
103
Vezi supra, nota 7.
**
Adresăm mulțumiri: d-nei dr. Dana Bălănescu din Reșița, fost muzeograf, pentru unele
informații inedite despre medaliile lui A. R. Weinberger; d-nei dr. Cristiana Tătaru, muzeo-
graf la Muzeul Național de Istorie a României, pentru informațiile referitoare la medalia Caius
Brediceanu din colecția MNIR; d-lui Cristian-Oliviu Gaidoș, muzeograf la Muzeul de Istorie,
Etnografie și Artă Plastică din Lugoj, pentru informațiile privind piesele semnate de Weinberger
din colecția acestui muzeu; d-lui Erwin Josef Țigla, președintele Forumului Democrat al
Germanilor din jud. Caraș-Severin, pentru informațiile despre basorelieful A. R. Weinberger
din Reșița; d-lui Mihai-Octavian Groza, președintele Despărțământului ASTRA Sebeș, pentru
informații despre familia Brediceanu dintr-o sursă bibliografică mai greu accesibilă; d-nei dr.
Ligia Drăghici, arhivist la Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, pentru traducerea în
lb. engleză a rezumatului; colegilor: Marius Cornea, muzeograf la MNB, pentru informațiile în
legătură cu donațiile lui Caius Brediceanu și Milan Șepețan, fotograf la MNB, pentru fotogra-
fierea pieselor.
și apropiaților. Din această perspectivă, evocarea gravorului Anton Rudolf

Weinberger, prezentarea celor trei piese medalistice realizate de el și evocarea
modelelor portretizate de el, Caius și Cornelia Brediceanu, într-o poveste legată
de Banat și de una din marile familii bănățene, constituie – sperăm – o încercare
reușită de “restituire”.
PORTRAITS OF BREDICEANU FAMILY MEMBERS

FROM LUGOJ BY ANTON RUDOLF WEINBERGER
Abstract
There are presented three special medal pieces representing members of the well-
known Brediceanu family from Lugoj, kept in the medal collection of the National Museum
of Banat in Timisoara (NMB), pieces made by Anton Rudolf Weinberger (Reşiţa, 1879 –
Vienna, 1936), a medalist born in Banat, but which activated most of his life in Vienna. The
paper is about a bronze medal and a bronze unifacies plaque, made in 1930, dedicated to
the diplomat Caius Brediceanu (1879–1953), as well as a unique piece: a 1932 bronze unifa-
cies plaque dedicated to his mother, Cornelia Brediceanu (1856–1951). Caius Brediceanu’s
medal was donated by himself to the museum from Timisoara in 1930, but in the case of
the other two pieces the information about the year and the circumstances in which they
entered the museum’s collection are missing.
Starting from the three pieces, using different sources (including unpublished
photographies, diaries and memories of some members of the Brediceanu family or their
descendants), the biographies of Caius Brediceanu and Cornelia Brediceanu are presented.
Recently, the historians started to speak again – after a few decades of silence – about the
diplomat Caius Brediceanu, the plenipotentiary minister of Romania between 1928–1939
in Rio de Janeiro, the Vatican, Vienna and Helsinki. Instead, the biography of his mother,
Cornelia Brediceanu (born Rădulescu), the wife of the lawyer and politician Coriolan
Brediceanu (1850–1909), was only known to the close. Cultivated, talented pianist, she
dedicated her entire life to her family in the house situated in the center of Lugoj, on
Făgetului street no. 4 (today Victor Vlad Delamarina street). At the same time, there are
presented biographical landmarks of other members of this famous family from Lugoj.
The three medal pieces were made by A. R. Weinberger in Vienna during the period
when Caius Brediceanu was the plenipotentiary minister of Romania there (1930–1936).
Since A. R. Weinberger is a lesser-known medalist in Romania today, biographical data and
pieces he has produced are presented, focusing on Romanian medals and plaques and espe-
cially on those related to Banat. From this perspective, the presentation of the pieces from
the NMB collection and the evocation of the three personalities from Banat (of the engraver
and his models), represents a necessary “restitution”.
Pl. I. Medalia dedicată diplomatului Caius Brediceanu, gravor Anton Rudolf

Weinberger, 1930, colecția MNB (1. avers; 2. revers). / Medal dedicated to diplomat
Caius Brediceanu, engraver Anton Rudolf Weinberger, 1930, the NMB collection (1.
obverse; 2. reverse).
Pl. II. Placa unifacies dedicată diplomatului Caius Brediceanu, gravor Anton Rudolf
Weinberger, 1930 (colecția MNB). / Unifacies plaque dedicated to diplomat Caius
Brediceanu, engraver Anton Rudolf Weinberger, 1930 (NMB collection).
Pl. III. Placa unifacies dedicată Corneliei Brediceanu, gravor Anton Rudolf Weinberger,
1932 (colecția MNB). / Unifacies plaque dedicated to Cornelia Brediceanu, engraver
Anton Rudolf Weinberger, 1932 (NMB collection).
Pl. IV. Cornelia Brediceanu (1856–1951), (fotografie din colecția MNB). / Cornelia
Brediceanu (1856–1951), (photography from the NMB collection).
Pl. V. Coriolan Brediceanu (1850–1909), (fotografie din colecția MNB). / Coriolan

Brediceanu (1850–1909), (photography from the NMB collection).
Pl. VI. Cornelia și Coriolan Brediceanu împreună cu copiii: Caius, Tiberiu și Sempronia,
1890 (fotografie din colecția MNB). / Cornelia and Coriolan Brediceanu together
with the children: Caius, Tiberiu and Sempronia, 1890 (photography from the NMB
collection).
276
|‌
Nicoleta Demian
Pl. VII. Cornelia Brediceanu împreună cu fiicele Sempronia și Cornelia, Lugoj (fotografie nedatată din colecția MNB). /
Cornelia Brediceanu with her daughters Sempronia and Cornelia, Lugoj (undated photography from the NMB collection).
Portrete ale Bredicenilor din Lugoj de Anton Rudolf Weinberger
Pl. VIII. Cornelia Brediceanu împreună cu cei patru copii: Sempronia (lângă ea), Caius, Cornelia, Tiberiu (în spate, de la
stg. la dr.), Lugoj (fotografie nedatată din colecția MNB). / Cornelia Brediceanu with her four children: Sempronia (next
| 277
to her), Caius, Cornelia, Tiberiu (behind, from left to right), Lugoj (undated photograpy from the NMB collection).
Pl. IX. Caius Brediceanu (1879–1953), (fotografie cu semnătură, nedatată, din colecția
MNB). / Caius Brediceanu (1879–1953), (photography with signature, undated, from
the NMB collection).
Pl. X. Diplomatul Caius Brediceanu, Rio de Janeiro (fotografie din anii 1928–1929 din
colecția MNB). / The diplomat Caius Brediceanu, Rio de Janeiro (photography from
1928–1929 from the NMB collection).
280
‌|
Nicoleta Demian
Pl. XI. Imagine din Rio de Janeiro care se regăsește pe reversul medaliei lui Caius Brediceanu din 1930 (fotografie
din colecția MNB). / Image from Rio de Janeiro; same image on the reverse of Caius Brediceanu's medal from 1930
(photography from the NMB collection).
Pl. XII. Caius Brediceanu (al treilea din dr.) la dineul oferit cu ocazia aniversării a 10 ani de existență a României reîntregite, Rio
de Janeiro, 1.XII.1928 (fotografie din colecția MNB). / Caius Brediceanu (third from right) at the dinner offered on the occasion of
| 281
the anniversary of 10 years of existence of the united Romania, Rio de Janeiro, 1.XII.1928 (photography from the NMB collection).
Pl. XIII. Cornelia Brediceanu la Viena, alături de Caius Brediceanu, Cornelia Blaga-
Brediceanu, Dorli Blaga și Lucian Blaga, 1934 (fotografie din colecția MNB). / Cornelia
Brediceanu in Vienna, together with Caius Brediceanu, Cornelia Blaga-Brediceanu,
Dorli Blaga and Lucian Blaga, 1934 (photography from the NMB collection).
Pl. XIV. Fotografie interbelică a medaliei lui Caius Brediceanu din albumul Viena. 1930–1932 al lui Caius Brediceanu
(colecția MNB). / Interwar photography of Caius Brediceanu’s medal from Caius Brediceanu's album entitled
| 283
Vienna.1930–1932 (NMB collection).

284
|‌
Nicoleta Demian
Pl. XV. Cornelia Brediceanu la aniversarea a 80 de ani, alături de Caius Brediceanu (rândul de jos, în stg.), Dorli Blaga,
Tiberiu Brediceanu (rândul de jos, în dr.), Sempronia, Cornelia Blaga-Brediceanu, Lucian Blaga, Mihai Brediceanu, Olga
Brediceanu și Caius Brediceanu jr. (rândul de sus, de la stg. la dr.), Lugoj, 20 august 1936 (fotografie din colecția MNB). /
Cornelia Brediceanu on the 80th anniversary, with Caius Brediceanu (bottom row, left), Dorli Blaga, Tiberiu Brediceanu
(bottom row, right), Sempronia, Cornelia Blaga-Brediceanu, Lucian Blaga, Mihai Brediceanu, Olga Brediceanu and
Caius Brediceanu jr. (top row, from left to right), Lugoj, the 20th of August 1936 (photography from the NMB collection).
Pl. XVI. Cornelia Brediceanu (așezată, în stg.) la aniversarea a 80 de ani. În dr. Tiberiu Brediceanu (așezat), în spatele lui, Olga
Brediceanu, Lucian Blaga și Caius Brediceanu. Casa de la vie, Lugoj, 20 august 1936 (fotografie din colecția MNB). / Cornelia
Brediceanu (seated, on the left) on the 80th anniversary. On the right Tiberiu Brediceanu (sitting), behind him, Olga Brediceanu,
| 285
Lucian Blaga and Caius Brediceanu. Vineyard house, Lugoj, the 20th of August 1936 (photography from the NMB collection).
Pl. XVII. Cornelia Brediceanu în curtea casei din Lugoj, 1931 (fotografie din colecția
MNB). / Cornelia Brediceanu in the courtyard of the house from Lugoj, 1931
(photography from the NMB collection).
CONSIDERAŢII PRIVIND VIAŢA ŞI ACTIVITATEA
UNEI MARI PERSONALITĂŢI A BANATULUI:
CORNEL CORNEANU (1884–1960)
Răzvan Mihai Neagu*
Cuvinte cheie: Cornel Corneanu, Cernăuţi, Episcopia Caransebeşului, viaţă

politică, Frăţia Ortodoxă Română.
Keywords: Cornel Corneanu, Cernăuţi, Caransebeș Bishopric, political life,
Romanian Ortodox Brotherhood.
Preliminarii. Originea şi pregătirea. Perioada studenţiei

Una dintre strălucitele personalităţi ale Banatului, din prima jumătate a
secolului al XX-lea a fost Cornel Corneanu (1884–1960). Relevanţa şi impor-
tanţa în istorie a lui Cornel Corneanu este dată de activitatea sa plurivalentă
şi de demnităţiile publice pe care le-a deţinut. El s-a născut la 23 aprilie 1884,
la Apadia, comitatul Caraş-Severin (azi jud. Caraş-Severin) într-o familie de
preot. Părinţii săi au fost preotul Nicolae Corneanu şi soţia sa Cornelia, care au
mai avut încă un fiu, Liviu Corneanu, tatăl mitropolitului Banatului, Nicolae
Corneanu (1923–2014). Aşadar, Cornel Corneanu a fost unchiul viitorului
mitropolit. Tânărul bănăţean a urmat cursurile şcolilor din Caransebeş şi Lugoj,
finalizându-şi studiile secundare la Gimnaziul Ortodox din Braşov.1 A ales să
studieze teologia la facultatea de profil din cadrul Universităţii din Cernăuţi.2
Din analiza matricolelor publicate reiese că bănăţeanul a învăţat în capitala
Bucovinei între anii 1904–1908.3
A fost un student echilibrat, care a ştiut să îmbine studiul cu activităţile
extraşcolare. Prezenţa sa în oraşul de pe Prut nu a rămas una anonimă. El s-a
*
Colegiul Tehnic Turda, Piaţa Basarabiei, nr. 48, e-mail: neagumihai20@yahoo.com
1
Liviu Groza, Dr. Cornel Corneanu-cuvântări şi articole (Lugoj: Editura Nagard, 2012), 11.
2
Szögi László, Studenţi români din Transilvania la universităţile din Europa în secolele XVI-XX
(Târgu- Mureş: Editura Universităţii “Petru Maior’’, 2011), 167, nr. 1352; Szabó Miklós, Simon
Zsolt, Szögi László, Erdélyiek Külföldi Egyetemjárása 1849–1919 Között, I kötet (Marosvásárhely:
Mentor Kiadó, 2014), 180–181.
3
Mészáros Andor, Szögi László, Varga Júlia, Magyarországi diákok a Habsburg Birodalom
kisebb egyetemein és akadémiáin 1789–1919 (Budapest, 2014), 470.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
288 |‌ Răzvan Mihai Neagu
implicat la nivelul asociaţilor studenţeşti existente în Cernăuţi. Dintre acestea

se remarcă două: Junimea (asociaţia studenţilor români) şi Reuniunea de boală
şi sprijin a studenţilor de la Universitatea din Cernăuţi (Kranken und unterstüt-
zungsverein). În cadrul societăţii Junimea, Corneanu a susţinut trei conferinţe
ştiinţifice în care a tratat mai ales subiecte istorice: Istoria politicei Românilor
din Ungaria şi Transilvania până la anul 1868 (în anul universitar 1906–1907);
Istoria politicei Românilor din Ungaria şi Transilvania de la 1868 încoace (în anul
universitar 1906–1907) şi Amintirea zilei de 3/15 mai 1848 (în anul universitar
1907–1908).4 Consemnăm faptul deosebit de important că tânărul bănăţean a
fost preşedintele societăţii Junimea a studenţilor români din capitala Bucovinei
în anul universitar 1907–1908.5 În această calitate a organizat în 1908 serbările
aniversării a 30 de ani de la crearea societăţii studenţilor români din Cernăuţi,
printre invitaţi numărându-se şi profesorul Nicolae Iorga.6 Corneanu a fost
românul din Ungaria, care alături de Petru Ionescu, a avut cea mai înaltă funcţie
(preşedinte) în cadrul societăţii studenţeşti Junimea. Totodată, el s-a implicat
în organizarea unor petreceri ale acestei asociaţii studenţeşti, cum a fost balul
anual din 1906.7 Corneanu a fost membru şi al Reuniunii de boală şi sprijin a
studenţilor, organizaţie cu scop caritativ.8
Tânărul bănăţean nu s-a oprit cu studiul în faza de licenţă, ci a continuat
cu pregătirea doctorală. În anul 1908 Cornel Corneanu a făcut un stagiu de
specializare în filosofie în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii
din Berlin9, iar în 1910 este promovat doctor în teologie la universitatea buco-
vineană.10
Activitatea în perioada antebelică

Iniţial, Corneanu îşi orientează cariera spre un post în administraţia bise-
ricească a eparhiei Caransebeşului, iar în anul 1909 este ales secretar consis-
torial.11 A îndeplinit această funcţie bisericească-administrativă până în anul
4
Corneliu Crăciun, Societăţi academice din Bucovina (I)-Arboroasa şi Junimea (Oradea:
Fundaţia Culturală Cele Trei Crişuri, 1997), 90, 210, 211.
5
Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român din Monarhia
Habsburgică 1860–1918 (Cluj-Napoca, 1998), 70.
6
Petre Ţurlea, Nicolae Iorga (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2016), 236, nota 65.
7
Czernowitzer Allgemeine Zeitung, nr. 609 (Czernowitz, 16 ianuarie 1906): 4.
8
Czernowitzer Allgemeine Zeitung, nr. 886 (Czernowitz, 22 decembrie 1906): 3.
9
Szögi, Studenţi români, 187.
10
Bukowinaer Post, nr. 2523 (Czernowitz, 14 aprilie 1910) 17 jahrgang: 4; Czernowitzer
Allgemeine Zeitung, nr. 1873 (Czernowitz, 14 aprilie 1910): 4; Foaia Diecezană, anul XXV, nr. 14
(Caransebeş, 4 aprilie 1910): 6; Vasile Baltag, “Die Doktorschule für Theologie bei der Universität
aus Czernowitz (1877–1918),” Codrul Cosminului XX (2014): 321–344.
11
Vasile Petrica, Institutul Teologic Diecezan Ortodox Român Caransebeş (1865–1927)
Consideraţii privind viaţa şi activitatea unei mari personalităţi a Banatului | 289
1921. Tot în 1909, el a fost unul dintre artizanii alegerii în scaunul episcopal de
la Caransebeş a lui Miron Cristea, cu care a avut o strânsă legătură, numărân-
du-se printre colaboratorii apropiaţi ai acestuia. Corneanu şi-a însoţit ierarhul
în numeroase vizite canonice în cuprinsul eparhiei Caransebeşului.
Cornel Corneanu a fost o personalitate puternică, un spirit deschis, cu
certe calităţi de orator şi organizator, care îşi iubea neamul din care făcea
parte şi credinţa pe care o profesa. Avea o disponibilitate mare pentru muncă
şi s-a dovedit a fi un animator al vieţii spirituale, dar şi sociale din eparhia
Caransebeşului. Putem afirma fără a greşi, că absolventul teologiei la Cernăuţi
era una din personalităţile reprezentative ale eparhiei Caransebeşului la înce-
putul secolului al XX-lea. Corneanu a fost membru în numeroase societăţi
caransebeşene, pe care le-a ghidat şi coordonat: Societatea de cântări şi muzică
(ales preşedinte în 1912), Casina română (ales preşedinte în 1912) sau Reuniunea
femeilor române.12 În opinia noastră, cea mai prestigioasă asociaţie culturală din
care a făcut parte Corneanu a fost ASTRA. În anul 1913 era membru pe viaţă
al Despărţământului Caransebeş13, iar în anul următor devine vicepreşedinte.14
Bănăţeanul s-a implicat în lărgirea şi bunăstarea societăţii ASTRA, remarcân-
du-se prin fondarea de noi filiale. În anul 1914, Corneanu a fost cel care a pus
bazele agenturii Maciova a Despărţământului Caransebeş al ASTRA.15
Din punctul nostru de vedere, un exemplu ilustrativ al implicării lui Cornel
Corneanu în viaţa culturală a Caransebeşului antebelic sunt evenimentele pe care
le-a coordonat în anul 1914. Astfel, în aprilie el s-a ocupat de punerea în scenă a
operetei Crai Nou de Ciprian Porumbescu, pe versurile lui Vasile Alecsandri.16
În calitatea sa de preşedinte al Societăţii de cântări şi muzică, Corneanu a orga-
nizat în 6 iunie 1914 concertul Corului Doina din Turnu Severin, manifestare
culturală la care a asistat inclusiv episcopul Miron Cristea.17 În legătură cu
această formaţie corală, Corneanu va dezvolta o frumoasă colaborare, precum
şi o relaţie trainică de prietenie cu profesorul Ioan Ştefan Paulian, conducătorul
acesteia.
În primul an al Marelui Război, Cornel Corneanu a intrat în rândul clerului,
fiind hirotonit diacon de episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, la 22 decem-
brie 1914.18 Ulterior, va fi hirotesit protodiacon/arhidiacon. Corneanu nu şi-a
(Caransebeş: Editura Episcopiei Caransebeşului, 2005), 180.

12
Ibid., 182.
13
Transilvania, nr. 4–5 (iulie-octombrie 1913): 222.
14
Foaia Diecezană, anul XXIX, nr. 20 (Caransebeş, 18 mai/31 mai 1914): 6.
15
Foaia Diecezană, anul XXIX, nr. 23 (Caransebeş, 8 iunie/21 iunie 1914): 5.
16
Groza, Dr. Cornel Corneanu, 14.
17
Foaia Diecezană, anul XXIX, nr. 22 (Caransebeş, 1 iunie/14 iunie 1914): 6–7.
18
Foaia Diecezană, anul XXIX, nr. 52 (Caransebeş, 28 decembrie 1914/10 ianuarie 1915): 5.
290 ‌| Răzvan Mihai Neagu
neglijat îndatoririle liturgice. Această atitudine este sesizabilă atât înainte, cât
şi după Marea Unire. Momentele de acest gen au fost nenumărate. Astfel, la
Sărbătoarea Naşterii Domnului din 1917 l-a asistat la Sf. Liturghie în cate-
drala din Caransebeş pe episcopul Miron Cristea.19 În timpul Primului Război
Mondial (1914–1918), Corneanu a desfăşurat o rodnică activitate didactică,
fiind profesor de Limba Română şi Religie la Liceul maghiar, precum şi profesor
la Institutul Teologic din Caransebeş, unde a predat obiecte precum Omiletică
şi Dreptul bisericesc.
Calităţile sale intelectuale deosebite şi pasiunea sa pentru scris l-au reco-
mandat pe Corneanu pentru postul de redactor al periodicului oficial al eparhiei
Caransebeşului, Foaia Diecezană, pe care l-a deţinut între anii 1917–1919.20 În
acest mod eruditul bănăţean îşi începe o frumoasă activitate gazetărească.
Contribuţia la Marea Unire

Cornel Corneanu s-a implicat în realizarea Marii Uniri, dovedindu-şi faptic
sentimentele naţionale pe care le avea. Astfel, la 25 octombrie/7 noiembrie 1918,
el a fost unul dintre cei care au organizat Adunarea Naţională din Caransebeş şi a
fost membru al Consiliului Naţional Român local, înfiinţat cu această ocazie.21
În discursul susţinut în Sala Mare a Primăriei oraşului, Corneanu preciza: “De
acum înainte numai noi suntem stăpâni pe viaţa noastră, pe viitorul nostru.
Ne-am adunat, deci, astăzi, noi, cetăţenii acestui oraş, ca să jurăm credinţă
Sfatului Naţional Central, ne-am adunat ca să spunem lumii şi să se ştie, că nu
ne răzvrătim în contra nimănui, ci în bună înţelegere cu toate neamurile de
pe faţa pământului, ne vom lupta pentru întruchiparea idealului nostru naţi-
onal.”22 Fragmentul din discursul lui Corneanu arată profunda sa ancorare în
realităţile vremii şi cunoaşterea principiului autodeterminării după care vor
acţiona românii din Ungaria. Apropiat al şcolii româneşti, Cornel Corneanu
a participat la conferinţa învăţătorilor din fosta graniţă militară bănăţeană
desfăşurată în 8/21 noiembrie 1918 la Caranasebeş, în cadrul căreia dascălii au
declarat că se supun Consiliului Naţional Român Central.23
Ulterior, el a participat la Marea Unire din 1 decembrie 1918 de la Alba
Iulia, fiind mandatat să reprezinte Consistoriul eparhial din Caransebeş.24
19
Foaia Diecezană, anul XXXIII, nr. 1 (Caransebeş, 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918): 2.
20
Foaia Diecezană, anul XLIX, nr. 11 (Caransebeş, 18 martie 1934): 1.
21
Liviu Groza, Caransebeşul şi Marea Unire (Lugoj: Editura Dacia Europa Nova, 2003), 88–89.
22
Mihai Pârvulescu, Şcoală şi societate. Contribuţie la cunoaşterea formării elitelor româneşti
din Banat în secolul al XIX-lea (Timişoara: Editura Excelsior Art, 2003), 162.
23
Foaia Diecezană, anul XXXIII, nr. 44 (Caransebeş, 11/24 noiembrie 1918): 3.
24
Gazeta Oficială publicată de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi părţilor româ-
neşti din Ungaria, nr. 7 (Sibiu, 19 ianuarie/1 februarie 1919): 36; Ioan Şerban, Nicolae Josan,
După consumarea momentului unirii, el făcut parte din delegaţia transilvă-

neană şi bănăţeană numită de Marele Sfat Naţional şi însărcinată să predea
la 14 decembrie 1918 Actul unirii regelui Ferdinand I şi guvernului român.25
A participat la evenimentele de la Bucureşti, în calitate de secretar al episco-
pului Caransebeşului, Miron Cristea, alături de personalităţi precum episcopul
greco-catolic Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş.26
În şedinţa Marelui Sfat din 30 iulie 1919 desfăşurată la Sibiu, Cornel
Corneanu, la acea dată secretar consistorial la Caransebeş, a fost cooptat, alături
de alţii, în acest for provizoriu al puterii de stat din Transilvania cu rol legislativ.
În România Mare
În noul context politic generat de crearea României Mari, Corneanu a
găsit cadrul propice pentru afirmarea profesională, urcând rapid şi sigur trep-
tele ascensiunii sociale. În perioada interbelică, Corneanu a desfăşurat o acti-
vitate plurivalentă, fiind implicat în numeroase domenii de activitate ale vieţii
publice. De asemenea, el şi-a continuat activitatea şi proiectele anterioare. În
anul 1920, Corneanu a fost ales la 29 mai, secretar al secţiei Caransebeş a Crucii
Roşii Române27, precum şi vicepreşedinte al Asocieţiei Culturale din Banat creată
la iniţiativa mitropolitului-primat Miron Cristea, care avea ca scop răspândirea
cărţii româneşti în şcolile bănăţene.28 În calitate de reprezentant al acestei orga-
nizaţii, la 15 august 1921 Corneanu a participat la inaugurarea Casei Naţionale
din Glimboca (azi jud. Caraş-Severin), ţinând un discurs în care a îndemnat la
credinţă în Dumnezeu şi la iubire de neam, rege, ţară şi lege.29
Referitor la continuarea unor proiecte mai vechi, Corneanu a menţinut
legăturile cu Societatea Doina din Turnu Severin, iar la 29 iunie 1920, împreună
cu mitropolitul-primat Miron Cristea, a participat la jubileul acesteia.30
Preocupat de problemele şcolii româneşti din Banat, în anul 1920 îl
regăsim pe Corneanu ca reprezentant al Consistoriului diecezan la conferinţa
învăţătorilor de la şcolile primare din judeţul Caraş-Severin31, dar şi în calitate
Dicţionarul personalităţilor unirii (Alba Iulia: Editura Altip, 2003), 149; Aurel Turcuş, Constantin
C. Gomboş, Marea Unire reflectată în presa românească din Banat (1918–2002) (Timişoara:
Editura Excelsior Art, 2003), 59.
25
Anghel Popa, “Contribuţia Societăţii Academice “Junimea” din Cernăuţi la făurirea
României Mari,” Revista Istorică tom V, nr. 1–2 (1994): 117–128.
26
Marele Război în memoria bănăţeană 1914–1919, antologie, ediţii, studii şi note de Valeriu
Leu, Nicolae Bocşan (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012), 476.
27
Foaia Diecezană, anul XXXV, nr. 24–27 (Caransebeş, 28 iunie/11 iulie 1920): 7.
28
Foaia Diecezană, anul XXXV, nr. 17 (Caransebeş, 19 aprilie/2 mai 1920): 6.
29
Foaia Diecezană, anul XXXVI, nr. 34 (Caransebeş, 22 august/4 septembrie 1921): 2.
30
Foaia Diecezană, anul XLII, nr. 8 (Caransebeş, 20 februarie 1927): 3.
31
Foaia Diecezană, anul XXXV, nr. 23 (Caransebeş, 1 iunie/13 iunie 1920): 4.
de comisar consistorial la examenele de religie de la Şcoala primară naţională

din Caransebeş.32 La 27 septembrie 1920, arhidiaconul Cornel Corneanu a
oficiat împreună cu ierarhii şi preoţii coslujitori, Sf. Liturghie în catedrala din
Caransebeş, în cadrul căreia a fost hirotonit şi instalat episcopul Iosif Traian
Bădescu33, după numirea lui Miron Cristea ca mitropolit-primat.
În cadrul Consistoriului eparhial de la Caransebeş, Cornel Corneanu a fost
ales şi confirmat începând cu anul 1920 referent asesor în Senatul strâns bise-
ricesc.34
Presa vremii îl prezintă pe Corneanu la marile sărbători laice şi bisericeşti
ale României întregite. Exemplificăm afirmaţia noastră cu două momente petre-
cute în anul 1921. La 10 mai 1921, cu ocazia Zilei naţionale a României a slujit
împreună cu episcopul Iosif Traian Bădescu în catedrala din Caransebeş.35 În
acelaşi an, la sărbătoarea Înălţării Domnului, Corneanu l-a secondat pe acelaşi
ierarh la Sf. Liturghie şi a ţinut un discurs public.36 Tot în 1921, la sărbă-
toarea Pogorârii Sf. Duh, arhidiaconul Corneanu a slujit alături de episcopul
Bădescu.37
Dascăl de vocaţie, Corneanu şi-a continut munca în folosul şcolii româ-
neşti, începută anterior şi în graniţele României Mari. Între 3–4 iunie 1921,
el a participat la conferinţa învăţătorilor din Caransebeş.38 În acelaşi an, el a
fost preşedintele examenelor de calificare învăţătorească la Caransebeş.39 Tot în
1921, Corneanu a participat la serbarea de încheiere a anului şcolar la Institutul
Teologic din Caransebeş, dar şi la serbarea Casei de educaţie naţională din
Borlova (azi jud. Caraş-Severin).40 Corneanu era implicat şi în viaţa ecleziastică
a eparhiei Caransebeşului, iar la 5/18 octombrie 1921 el a participat în cali-
tate de protodiacon, la hirotonirea întru arhiereu a lui Filaret Musta, de către
mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan în catedrala din Sibiu.41 La sfârşitul
lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie a anului 1923, Cornel Corneanu
s-a aflat printre cei l-au întâmpinat la Caransebeş pe regele Ferdinand I, aflat
într-o călătorie prin Banat.42
32
Ibid., 7.
33
Foaia Diecezană, anul XXXV, nr. 40–41 (Caransebeş, 27 septembrie/10 octombrie 1920): 3.
34
35
Foaia Diecezană, anul XXXVI, nr. 20 (Caransebeş, 16 mai/29 mai 1921): 1.
36
Foaia Diecezană, anul XXXVI, nr. 22 (Caransebeş, 30 mai/12 iunie 1921): 4.
37
Foaia Diecezană, anul XXXVI, nr. 24 (Caransebeş, 13 iunie/26 iunie 1921): 5.
38
39
Foaia Diecezană, anul XXXVI, nr. 25 (Caransebeş, 20 iunie/3 iulie 1921): 6.
40
41
Foaia Diecezană, anul XXXVI, nr. 42 (Caransebeş, 17 octombrie/30 octombrie 1921): 3;
Telegraful Român, anul LXXVIII, nr. 74 (Sibiu, 15 octombrie 1930): 1.
42
Foaia Diecezană, anul XXXVIII, nr. 45 (Caransebeş, 5 noiembrie/18 noiembrie 1923): 2.
Implicarea în politica României Mari

Una dintre trăsăturile caracteristice ale carierei lui Cornel Corneanu
în perioada interbelică a fost implicarea sa în viaţa politică. De la început
precizăm că el a avut relaţii de amiciţie cu fruntaşii liberali Ion I. C. Brătianu
şi Ion Gheorghe Duca, astfel că s-a alăturat Partidului Naţional Liberal, forma-
ţiune politică de tradiţie a României interbelice. Din acest punct de vedere, se
poate vorbi de o consecvenţă în opiniile şi acţiunile politice ale lui Corneanu.
Bănăţeanul a debutat în politica mare a României cu o înfrângere. A candidat
pentru un mandat de deputat la alegerile din 1919, însă a fost învins.43
Nu a renunţat, iar la scrutinul din martie 1922, a obţinut un mandat de
deputat pe lista liberalilor în circumscripţia Caransebeş, în contextul succesului
naţional în alegeri al Partidului Naţional Liberal.44 A făcut parte din Parlamentul
României Mari între anii 1922–1926, timp în care guvernul a fost condus de
primul ministru Ion I. C. Brătianu, epoca respectivă, fiind numită în istoriografie
decada brătienistă. Precizăm că în acest interval temporal Parlamentul, din care
făcea parte şi Corneanu, a adoptat cele mai importante legi prin care provinciile
unite cu România (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) au fost integrate în regatul
român, iar legislaţia a fost uniformizată pe întregul teritoriu al ţării. În anul 1926
Cornel Corneanu a candidat din nou din partea liberalilor atât pentru Adunarea
Deputaţilor (în judeţul Severin)45, cât şi pentru Senat (în judeţul Caraş)46, însă nu a
obţinut niciunul dintre cele două mandate. Explicaţia pentru acest eşec este înfrân-
gerea la nivelul întregii ţări a Partidului Naţional Liberal. Următoarele alegeri la
care Cornel Corneanu a participat din postura de candidat au fost cele din anul
1928, dar şi de această dată nu a obţinut fotoliul de deputat liberal pentru judeţul
Severin.47 Această nouă înfrângere s-a datorat victoriei în alegeri, la nivel naţi-
onal a Partidului Naţional Ţărănesc. Eforturile politice ale lui Corneanu au fost
încununate de succes la alegerile parlamentare din anii 1930. Astfel, la scrutinul
din 1931, candidând pentru judeţul Severin pe lista Uniunii Naţionale48, a obţinut
43
Nicolae Bocşan, Elita politică românească din Transilvania între militantism şi profesiona-
lizare, în vol. Transilvania în modernitatea românească. De la mişcarea naţională, la autodeter-
minare şi integrare. In honorem Gheorghe Iancu, Angela Rus, Ottmar Traşcă, Virgiliu Ţârău, eds.
(Cluj-Napoca: Argonaut, 2015), 138.
44
Monitorul Oicial, nr. 283 (17 martie 1922): 12421.
45
Monitorul Oicial, nr. 122 (4 iunie 1926): 8053.
46
Monitorul Oicial, nr. 123 (5 iunie 1926): 8124.
47
Monitorul Oicial, nr. 283 (19 decembrie 1928): 10714.
48
Uniunea Naţională a fost o alianţă electorală formată pentru alegerile din 1931, la iniţia-
tiva primului ministru al guvernului, Nicolae Iorga, din mai multe organizaţii profesionale pre-
cum Sfatul Negustoresc, Uniunea Micilor Industriaşi, Federaţia Muncitorilor Publici, Asociaţia
Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de Război, Asociaţia Vânătorilor, Asociaţia Viticultorilor la
mandatul de deputat.49 Alegerile din 1932 au reprezentat un nou insucces

pentru Corneanu, care nu a reuşit să obţină mandatul de deputat, candidând
pentru liberali, tot în judeţul Severin.50 Cornel Corneanu a câştigat un nou
mandat de deputat la alegerile din 1933 din partea Partidului Naţional Liberal
(Ion Gheorghe Duca).51 Această victorie politică a intervenit pe fondul succe-
sului naţional reputat în alegerile din 1933 de liberali. Precizăm că bănăţeanul
Corneanu a fost şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (ales în 1934).52 La
scurt timp de la alegerile din 1933 primul ministru al guvernului României, Ion
Gheorghe Duca este asasinat pe un commando legionar (Nicadorii), pe peronul
gării din Sinaia (29 decembrie 1933). Corneanu avea cu fostul premier o relaţie
de prietenie şi îi va celebra memoria în cadrul unui discurs ţinut la Caransebeş,
la 2 ianuarie 1934.53
Pe de altă parte, Cornel Corneanu a ajuns în ambianţa guvernamentală
încă din anii 1920. Acest fapt s-a petrecut ca urmare a apropierii sale de Partidul
Naţional Liberal. Astfel, în anul 1922 Corneanu a fost numit comisar guverna-
mental pentru Comunitatea de avere din Caransebeş.54
În vara anului 1927, în timpul ultimului guvern condus de Ion I. C. Brătianu
(iunie-noiembrie 1927), Cornel Corneanu devine prefectul judeţului Severin.55
Activitatea guvernamentală a lui Coneanu a presupus şi reprezentarea ţării în
relaţiile externe. Astfel, în anul 1933 împreună cu alţi absolvenţi ai teologiei de
la Cernăuţi (Moise Ienciu, Petru Ionescu şi Silviu Dragomir) a făcut parte din
delegaţia guvernamentală pentru semnarea convenţiei şcolare cu regatul iugos-
lav.56 În acest mod Corneanu şi-a adus preţioasa contribuţie la dezvoltarea învă-
ţământului românesc din Voivodina, reprezentându-şi cu cinste ţara şi poporul.
Densa activitate politică nu l-a îndepărtat pe Corneanu de comuni-
tatea locală din Banat. La 14/27 ianuarie 1924, el a participat ca deputat, la
Caransebeş, la decorarea către episcopul Iosif Traian Bădescu şi arhiereul-vicar
care se adăugau o serie de formaţiuni politice de mică anvergură ca Liga Agrară (condusă de
Constantin Garoflid), Liga Vlad Ţepeş (condusă de Grigore Filipescu) şi Partidul German. Cu
implicarea regelui Carol al II-lea, Constantin Argetoianu a reuşit să atragă în Uniunea Naţională
şi Partidul Naţional Liberal (condus la acea dată de Ion Gheorghe Duca), fapt care i-a asigu-
rat succesul în alegeri Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918–1940) (Bucureşti:
Editura Enciclopedică, 2003), 301.
49
Monitorul Oficial, nr. 131 (10 iunie 1931): 5207.
50
Monitorul Oficial, nr. 173 (26 iulie 1926): 4570.
51
Monitorul Oficial, nr. 300 (29 decembrie 1933): 8041.
52
Foaia Diecezană, anul XLIX, nr. 8 (Caransebeş, 25 februarie 1934): 6.
53
Foaia Diecezană, anul XLIX, nr. 1 (Caransebeş, 7 ianuarie 1934): 4.
54
Foaia Diecezană, anul XXXVII, nr. 5 (Caransebeş, 30 ianuarie/12 februarie 1922): 6.
55
Foaia Diecezană, anul XLII, nr. 27 (Caransebeş, 3 iulie 1927): 6.
56
Foaia Diecezană, anul LI, nr. 34 (Caransebeş, 23 august 1936): 2.
Filaret Musta a Medaliei Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I şi a Ordinului

Coroana României, în grad de ofiţer.57
La 10 februarie 1931, Corneanu a fost prezent la Lugoj pentru a-l conduce
pe ultimul drum pe compozitorul şi dirijorul Ion Vidu, cu care a avut o relaţie
de pritenie şi colaborare.58
Activitatea şi implicarea socială a lui Corneanu în anii 1930

În anii 1930, pe lângă cariera politică efervescentă, Cornel Corneanu şi-a
continuat activitatea în asociaţile culturale existente, fiind şi parte a unora noi
constituite în acea epocă. În primul rând, el a fost unul dintre membrii expo-
nenţiali ai ASTRA din zona Banatului. Între 12–14 noiembrie 1930, în prezenţa
regelui Carol al II-lea, adunarea generală a ASTRA s-a desfăşurat la Caransebeş,
ocazie cu care Cornel Corneanu a fost ales în conducerea centrală a societăţii,
respectiv membru în Comitetul central.59 Era în această calitate şi în anul 1946.60
Cornel Corneanu a fost ales în demnitatea de preşedinte al Despărţământului
Caransebeş, fiind atestat în această calitate, cel mai devreme în anul 1933.61
Sursele avute la dispoziţie indică faptul că în anul 1944, Cornel Corneanu încă
deţinea această funcţie.62
Pe de altă parte, Corneanu a păstrat şi relaţiile excelente cu Societatea Doina
din Turnu Severin. Corul mehedinţean a făcut o vizită în Banat în anul 1932,
prilej cu care Cornel Corneanu a susţinut o alocuţiune de bun venit la 21 mai.63
Peste patru ani Corneanu a fost prezent în oraşul de pe Dunăre (8 august 1936)
şi la un eveniment nefericit, înmormântarea profesorului Ioan Ştefan Paulian,
vechi prieten şi colaborator, fondatorul Corului Doina.64 Domeniul muzical i-a
fost foarte aproape lui Corneanu, el îndeplinind şi în perioada interbelică demni-
tatea de preşedinte de onoare al Reuniunii de cântări şi muzică din Caransebeş.65
O mare parte a activităţii sale a fost pusă în slujba Frăţiei Ortodoxe
Române (FOR). Această organizaţie a intelectualilor ortodocşi a luat fiinţă la
Cluj, în urma adunării de constituire din 5 martie 1933, fiind prezidată de ilus-
trul om de cultură, Sextil Puşcariu. Printre membrii fondatori s-a numărat şi
Cornel Corneanu, care cu ocazia congresului de constituire este ales membru
57
Foaia Diecezană, anul XXXIX, nr. 3 (Caransebeş, 21 ianuarie/3 februarie 1924): 1–4.
58
Foaia Diecezană, anul XLVI, nr. 7 (Caransebeş, 15 februarie 1931): 6.
59
Transilvania, anul 61, nr. 11–12 (noiembrie-decembrie 1930): 34.
60
Transilvania, anul 77, inr. 1–4 (ianuarie-aprilie 1946): 81.
61
Transilvania, anul 64, nr. 1–12 (ianuarie-decembrie 1933): 168.
62
Transilvania, număr administrativ, supliment la anul 75 (1944): 23, 37.
63
Foaia Diecezană, anul XLVII, nr. 23 (Caransebeş, 5 iunie 1932): 5–6.
64
Foaia Diecezană, anul LI, nr. 33 (Caransebeş, 16 august 1936): 2–3.
65
Foaia Diecezană, anul XXXVI, nr. 48 (Caransebeş, 28 noiembrie/11 decembrie 1921): 7.
al comisiei de cenzori.66 La scurt timp de la întemeierea acestei asociaţii, se

va constitui şi secţia eparhială Caransebeş (14 mai 1933), al cărei preşedinte
va fi ales Corneanu.67 În această nouă calitate, el va depune toate strădaniile
pentru lărgirea FOR, neprecupeţind nici un efort în acest sens, atitudine care
îi va afecta sănătatea, după cum vom arăta în continuare. Într-o primă fază,
Corneanu a dorit extinderea FOR în reşedinţa judeţului Severin, Lugoj, unde
la 18 iunie 1933 se constituie cercul protopopesc local, ocazie cu care fostul
absolvent de la Cernăuţi a ţinut un discurs.68 La 24 iunie 1933, Corneanu a
organizat cercul protopopesc Caransebeş al FOR69, iar la 19 august 1933 va
organiza cercul protopopesc Mehadia cu sediul la Băile Herculane.70 Ziarul
Foaia Diecezană anunţa în numărul din 27 august 1933, că din cauza faptului
că preşedintele Corneanu s-a îmbolnăvit în cursul vizitei din tractul Mehadia,
adunările de organizare a cercurilor protopopeşti Oraviţa, Sasca şi Buziaş ale
FOR s-au contramandat.71 Se observă aşadar deplina dedicare a acestei perso-
nalităţi pentru cauza Ortodoxiei, el punându-şi propria sănătate pe un plan
secundar, motiv pentru care a avut de suferit.
Fiind o personalitate de prim rang a Caransebeşului, dar şi a Banatului, la
18 martie 1934, Cornel Corneanu a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 50
de ani de către colegi, colaboratori şi foşti elevi, petrecerea fiind organizată de
protopopul Caransebeşului, Andrei Ghidiu.72 A fost omagiat şi de ziarul biseri-
cesc pe care l-a condus în calitate de redactor, Foaia Diecezană, care îi va dedica
prima pagină a numărului din 18 martie.73 De asemenea, cu ocazia acestei
aniversări mai multe personalităţi îi trimit lui Corneanu scrisori de felicitare.
Dintre acestea se distinge cea a patriarhului Miron Cristea, care spunea: “Eu
iau din toată inima parte la această sărbătorire a unui vrednic ucenic al meu,
rugând pe Dumnezeu să-ţi întărească puterile, ca în frăţească dragoste să puteţi
lucra şi în viitor pentru ridicarea în toate privinţele a celui mai frumos şi mai
bogat colţ de ţară românească.”74 Mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan i-a
adresat, la rândul său, o scrisoare de felicitare.75
66
Foaia Diecezană, anul XLVIII, nr. 3 (Caransebeş, 15 ianuarie 1933): 3; Telegraful Român,
anul LXXXI, nr. 22–23 (Sibiu, 11 martie 1933): 5.
67
Foaia Diecezană, anul XLVIII, nr. 21 (Caransebeş, 21 mai 1933): 1–3; Telegraful Român,
anul LXXXI, nr. 43–44 (Sibiu, 27 mai 1933): 4.
68
Foaia Diecezană, anul XLVIII, nr. 26 (Caransebeş, 25 iunie 1933): 1–4.
69
Foaia Diecezană, anul XLVIII, nr. 27 (Caransebeş, 2 iulie 1933): 2.
70
Foaia Diecezană, anul XLVIII, nr. 35 (Caransebeş, 27 august 1933): 3.
71
Ibid.
72
Telegraful Român, anul LXXXII, nr. 11 (Sibiu, 11 martie 1934): 3.
73
74
Foaia Diecezană, anul XLIX, nr. 13 (Caransebeş, 1 aprilie 1934): 1.
75
Între 28–29 octombrie 1934 neobositul bănăţean a participat la Sibiu

la congresul FOR, întâlnindu-se cu alţi absolvenţi ai teologiei în capitala
Bucovinei: mitropolitul Nicolae Bălan, arhiereul-vicar al episcopiei Oradiei,
Andrei Crişanul, preşedintele Asociaţiei clerului,“Andrei Şaguna”, Gheorghe
Ciuhandu şi Silviu Dragomir.76
Cu toate că sănătatea îi era şubredă, Corneanu nu a renunţat la obiectivul
lărgirii FOR, reluându-şi activitatea. Astfel, la 11 august 1935 a participat la
constituirea cercului protopopesc Bocşa al FOR.77 Între 5–7 octombrie 1935,
Caransebeşul a găzduit congresul FOR la care va participa şi Cornel Corneanu
şi va citi o moţiune.78 În anul următor, pe 26 iulie el a participat la adunarea
generală a secţiei eparhiale Caransebeş a FOR desfăşurată la Bozovici.79 La 1
noiembrie 1936, cu aportul lui Corneanu, s-a constituit cercul FOR al comunelor
bisericeşti din plasa administrativă Sacul, care cuprindea valea Timişului.80
Fiind o personalitate marcantă a eparhiei Caransebeşului, Cornel Corneanu
a participat în toamna anului 1935, alături de arhiereul-vicar Andrei Crişanul
de la Oradea şi Gheorghe Ciuhandu la sfinţirea monumentului episcopului
Ioan Popasu.81
Activitatea lui Cornel Corneanu a avut şi o dimensiune caritabilă. El s-a
remarcat prin diversele donaţii făcute de-a lungul carierei sale. O prezentare
exhaustivă a acestora ar fi imposibilă şi nici nu ar avea o relevanţă prea mare.
Vom prezenta în continuare o parte a acestora, pe care noi l-am considerat a
fi cele mai relevante. Precizăm că activitatea caritabilă a lui Corneanu a fost
constantă atât în perioada antebelică, cât şi în cea interbelică. Astfel, în 1914
Corneanu a donat cinci coroane pentru premierea elevilor silitori la învăţă-
tură din satul Maciova.82 Tot în legătură cu acest sat, în anul 1921, Corneanu
a donat 50 de lei cu ocazia concertului susţinut de corul bisericii din locali-
tate.83 În acelaşi an a făcut o donaţie de cinci lei pentru societatea Ocrotirea
orfanilor de război filiala Caransebeş.84 În anul 1926 Corneanu a făcut o donaţie
de 100 de lei Reuniunii române pentru înfrumuseţarea cimitirului ortodox
român din Caransebeş.85 În anul 1929, în cadrul Adunării eparhiale a episcopiei
Caransebeşului, el a renunţat la diurna care i se cuvenea şi la care avea dreptul,
76
Telegraful Român, anul LXXXII, nr. 46–47 (Sibiu, 4 noiembrie 1934): passim.
77
Foaia Diecezană, anul L, nr. 33 (Caransebeş, 18 august 1935): 2, 7.
78
Foaia Diecezană, anul L, nr. 42 (Caransebeş, 20 octombrie 1935): 5–6.
79
Foaia Diecezană, anul LI, nr. 32 (Caransebeş, 9 august 1936): 2–4.
80
Foaia Diecezană, anul LI, nr. 45 (Caransebeş, 8 noiembrie 1936): 5–6.
81
Telegraful Român, anul LXXXIII, nr 43 (Sibiu, 13 octombrie 1935): 1–2.
82
Foaia Diecezană, anul XXIX, nr 23 (Caransebeş, 8 iunie/21 iunie 1914): 5.
83
84
85
Foaia Diecezană, anul XLI, nr. 4 (Caransebeş, 24 ianuarie 1926): 6.
pentru trebuinţele eparhiei.86 Gesturile sale de binefacere au inclus şi instituţiile

monahale, iar în anul 1931 Corneanu a donat 160 de lei pentru Mănăstirea
Piatra Scrisă din Armeniş (azi jud. Caraş-Severin). În acelaşi an a donat şi 100
de lei pentru Fondul “Ştefan Jianu”.87
Personalitate de prim rang a eparhiei, Cornel Corneanu a fost unul dintre
cei care l-au primit la Caransebeş pe generalul Henri Mathias Berthelot,
fostul şef al Misiunii militare franceze în timpul Primului război mondial,
aflat într-o vizită în Banat (7/20 septembrie 1924).88 În anul 1934, între 14–16
aprilie, Corneanu a luat parte la Caransebeş, în calitate de vicepreşedinte al
Adunării Deputaţilor la serbările ocazionate de întronizarea noului episcop al
Caransebeşului, Vasile Lăzărescu.89 Nu va avea o relaţie bună cu acesta, ajun-
gându-se chiar la un conflict deschis, după cum vom arăta uterior.
De-a lungul întregii sale activităţi Cornel Corneanu a fost unul dintre cei
a onorat relaţia de prietenie, pe care a avut-o cu diverse personalităţi, preţuind
şi memoria înaintaşilor. Aceste trăsături dau mărturie despre caracterul ales al
ilustrei personalităţi bănăţene. Evenimentele la care a participat au fost nenu-
mărate. În continuare vom prezenta câteva dintre ele, pe care noi le considerăm
ca având relevanţa cea mai mare. Astfel, la 5 iunie 1933 Corneanu a fost prezent
la ceremonia funerară a prietenului şi colaboratorului său apropiat, profesorul
şi publicistul bănăţean Iuliu Vuia, în cadrul căreia a rostit un discurs despre cel
dispărut.90 În acealaşi an (la 12 august), Corneanu a participat şi la înmormân-
tarea inspectorului şcolar Ion Mărilă, unde a rostit un panegiric.91 După cum
am afirmat anterior, Corneanu a cinstit memoria înaintaşilor. La 1 aprilie 1934 a
participat în calitate de preşedinte al Despărţământului ASTRA din Caransebeş la
comemorarea a 25 de ani de la moartea marelui om politic bănăţean, Alexandru
Mocsonyi, ceremonie în cadrul căreia a evocat personalitatea marelui dispărut.92
Cornel Corneanu a fost unul dintre susţinătorii reînfiinţării episcopiei
Timişoarei, considerând că oraşul capitală a Banatului merită o asemenea insti-
tuţie bisericească. Alături de alţi absolvenţi ai teologiei de la Cernăuţi (Vasile
Loichiţă, Avram Imbroane, Ştefan Cioroianu), la 22 septembrie 1935, Corneanu
a participat la Timişoara la o adunare desfăşurată în Sala Mare a Prefecturii în
care s-a discutat problema reînfiinţării unei episcopii în capitala Banatului.93
86
Foaia Diecezană, anul XLIV, nr. 21 (Caransebeş, 26 mai 1929): 6.
87
Foaia Diecezană, anul XLVI, nr. 20 (Caransebeş, 17 mai 1931): 7.
88
Foaia Diecezană, anul XXXIX, nr. 37 (Caransebeş, 15 septembrie/28 septembrie 1924): 5.
89
Foaia Diecezană, anul XLIX, nr. 16 (Caransebeş, 19 aprilie 1934): passim.
90
Foaia Diecezană, anul XLVIII, nr. 24 (Caransebeş, 11 iunie 1933): 4–5.
91
Foaia Diecezană, anul XLVIII, nr. 34 (Caransebeş, 20 august 1933): 7.
92
93
Foaia Diecezană, anul L, nr. 39 (Caransebeş, 29 septembrie 1935): 3.
De asemenea, nu a putut lipsi la 20 decembrie 1936 de la evenimentul punerii

pietrei de temelie a Catedralei Sf. Trei Ierarhi din Timişoara, efectuată de
episcopul Aradului, Andrei Magieru.94 Cu acest prilej, Corneanu a ţinut un
înflăcărat discurs, în care a făcut un istoric al luptelor naţionale pentru constru-
irea acestui monument. Fostul student de la Cernăuţi sublinia: “Sfinţirea teme-
liei acestei sfinte biserici este binecuvântată de nădejdea împlinirii celui mai de
căpetenie postulat al Banatului: restaurarea istoricei vlădicii a Timişorii.”95
Ultima parte a vieţii

În perioada celui De-al doilea război mondial activitatea lui Corneanu
a scăzut în intensitate. Viaţa sa a luat o turnură tragică în anul 1941, când a
fost condamnat la un an de închisoare corecţională pentru posesie ilegală de
armă. Se pare că a efectuat o parte din pedeapsă la Penitenciarul din Lugoj,
însă condamnarea i-a fost suspendată prin decretul nr. 1642 din 3 iunie 1941.96
Astfel, la 1 febraurie 1942 a ţinut un discurs în cadrul conferinţelor organizate
de ASTRA la Caransebeş.97 În anul 1943 îl regăsim alături de soţia sa partici-
pând la o vizită canonică a episcopului Veniamin Nistor al Caransebeşului la
Obreja.98
Pe plan bisericesc, Conrel Corneanu a făcut parte încă înainte de Marea
Unire din toate forurile administrative de conducere ale eparhiei Caransebeşului
şi a Mitropoliei Transilvaniei. A fost membru în Sinodul eparhial, în Adunarea
eparhială şi Congresul naţional bisericesc.
Cornel Corneanu a fost căsătorit de două ori. În anul 1929 s-a căsătorit
cu Otilia Frăţilă, care însă a decedat la 26 august 1936, la numai 44 de ani99,
iar în 1937 s-a recăsătorit cu văduva Maria Niculescu.100 În urma celei de-a
doua căsătorii a survenit excluderea sa din organismele de conducere ale bise-
ricii, în urma deciziei episcopului Vasile Lăzărescu. Într-o scrisoare adresată
episcopului Hotinului, Tit Simedrea, Corneanu se plângea de decizia nedreaptă
a ierarhului de la Caransebeş: “Soarta mi-a hărăzit un destin plin de lovituri.
Le-am îndurat cu resemnare. Cea mai grea lovitură o consider, Prea Sfinţite,
lovitura ce mi-a dat-o episcopul Vasile. Boala mea îndelungată, pe care Prea
Sfinţitul Vasile o cunoaşte mai bine, reclamă îngrijire, iar singurătatea, în care
fără milă, am fost aruncat, cerea alinare sufletească. Pe aceasta din urmă eram
94
Biserica şi Şcoala, anul LXI, nr. 1 (Arad, 3 ianuarie 1937): 3–4.
95
Biserica şi Şcoala, anul LXI, nr. 2 (Arad, 10 ianuarie 1937): 21.
96
Monitorul Oficial nr. 168 (18 iulie 1941): 4210.
97
Foaia Diecezană, anul LVIII, nr. 10 (Caransebeş, 8 martie 1942): 5–6.
98
Foaia Diecezană, anul LIX, nr. 46–48 (Caransebeş, 28 noiembrie 1943): 3–4.
99
Telegraful Român, anul LXXXIV, nr. 37 (Sibiu, 6 septembrie 1936): 3.
100
Groza, Dr. Cornel Corneanu, 12–13.
îndreptăţit să aştept de la prea Sfinţia Sa. Nu mi-a dat-o”.101 Din vorbele lui
Corneanu transpare un conflict între el şi persoana episcopului, care a atins
punctul său culminant în anul 1937, când Vasile Lăzărescu a anulat mariajul
dintre el şi cea de-a doua soţie.
Actvitiatea lui Cornel Coneanu a avut şi un palier economic. Din acest punct
de vedere s-a remarcat în cadrul direcţiunii Consorţiului de păstrare şi împrumu-
turi din Caransebeş102, alături de alte cadre didactice precum Dimitrie Cioloca
şi Vasile Loichiţă. De asemenea, în cadrul Băncii Graniţei din Caransebeş, a
fost membru în Consiliul de administraţie (atestat în 1925)103, dar şi conducă-
torul acestei instituţii de credit (1940).104 O altă instituţie bancară, care l-a avut
în consiliul de administraţie a fost Banca Banatului din Caransebeş.105 În anul
1935 numele lui Corneanu apare pe lista celor convocaţi să participe la Cluj, la
Marele Congres Economic al Ardealului şi Banatului, în calitate de vicepreşe-
dinte al Adunării Deputaţilor.106
Pe de altă parte, statul român i-a recunoscut meritele lui Cornel Corneanu,
iar în anul 1923 regele Ferdinand I i-a acordat medalia Răsplata Muncii pentru
Biserică, clasa I.107
Corneanu a avut o bogată activitate ştiinţifică şi publicistică, fiind autorul
unor cărţi, precum: Ideea Bănăţeană (Caransebeş, 1934), Am găsit pe Domnul
(Caransebeş, 1934), Dr. Alexandru Mocsonyi (Caransebeş, 1934), Biserica
Banatului (Caransebeş, 1935), Mihail Gaşpar (1881–1929) (Timişoara, 1943).
De asemenea, a fost un colaborator fidel al gazetei Foaia Diecezană. O dată
cu instalarea regimului comunist, Cornel Corneanu a intrat, precum majori-
tatea covârşitoare a intelectualilor interbelici, într-un con de umbră. Din păcate,
datele noastre despre viaţa şi activitatea lui Corneanu în perioada comunistă
sunt foarte sumare. S-a stins din viaţă în 1960 la Caransebeş.
Consideraţii finale
Cornel Corneanu a fost una dintre personalităţile reprezentative ale
Banatului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea.
El a avut o implicare socială deosebită. Activitatea sa a fost una plurivalentă ea
incluzând domenii precum cultura, economia, politica şi operele caritative.
101
Ibid., 13.
102
Foaia Diecezană, anul XXXV, nr. 14 (Caransebeş, 29 martie/11 aprilie 1920): 8.
103
Foaia Diecezană, anul XL, nr. 4 (Caransebeş, 25 ianuarie 1925): 8.
104
Revista Economică, anul XLII, nr. 45–46 (Sibiu, 16 noiembrie 1940): 265.
105
Foaia Diecezană, anul XXXVII, nr. 10 (Caransebeş, 6 martie/19 martie 1922): 8.
106
Revista Economică, anul XXXVII, nr. 47 (Sibiu, 23 noiembrie 1935): 340.
107
Foaia Diecezană, anul XXXVIII, nr. 16 (Caransebeş, 16 aprilie/29 aprilie 1923): 5.
CONSIDERATIONS REGARDING THE LIFE AND

ACTIVITY OF A GREAT PERSONALITY OF THE
BANAT: CORNEL CORNEANU (1884–1960)
Abstract
Cornel Corneanu lived between 1884 and 1960; he was an important and illustrative
personality of the Romanian Orthodox intellectuality in the Banat by the end of the 19th
century and during the first half of the 20th century. With a very good intellectual grounding
at the Faculty of Theology, Chernivtsi University, he was the president of the Student
Society Junimea, the most important association of the Romanian students in the capital
of Bukovina. He came back in the Banat once graduating and began his career within the
administrative section of Caransebeș diocese. Corneanu had been involved yet as a student
in cultural and social works, including lots of charitable initiatives. The distinguished
schoolar took also part in the Great Union Assembly, in Alba-Julia on the 1st of December
1918. As a member of the National Liberal Party he was directly involved in interwar period
in the political life. Member of the Romanian Parliament, Cornel Corneanu was also a
sustainer of the Romanian Orthodox Brotherhood, the Romanian intellectuals’ organiza-
tion in Transylvania and the Banat.
PREZENȚE CLERICALE ORTODOXE LA MAREA
ADUNARE NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA
DIN PAROHIILE EPARHIEI CARANSEBEȘULUI
RĂMASE ÎN AFARA GRANIȚELOR ROMÂNIEI*
Emanuil Ineoan**
Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, Serbia, Banat, 1 decembrie 1918, preoți
români
Keywords: World War I, Serbia, Banat, December 1, 1918, Romanian priests
Încheierea primei conflagrații mondiale a fost urmată de disoluția accelerată

a vechii administrații austro-ungare și în teritoriile locuite cu preponderență de
comunități românești. Cazul Banatului este unul însă mai special deoarece această
provincie a fost ocupată la scurt timp după sfârșitul războiului de către unități
militare aparținând Serbiei. Pregătirile și implicit plecarea delegaților bănățeni
spre Alba Iulia au fost puternic îngreunate sau chiar împiedicate manu militari
de către noile autorități ocupante. În ciuda opoziției forțelor sârbe interesate să
limiteze la maxim deplasarea reprezentanților bănățeni către Marea Adunare
Națională, actul de la 1 Decembrie 1918 a fost asumat și votat și de către nu mai
puțin de 13 preoți ortodocși aparținând de Eparhia Caransebeșului din părțile
vestice ale Banatului. După Conferința de Pace de la Paris localitățile păstorite de
acești clerici au rămas în afara hotarelor României. Pentru acești sacerdoți, cute-
zanța de a participa la actul politic democratic de la Alba Iulia nu a rămas fără
urmări, cei mai mulți dintre ei fiind puși în imposibilitatea de a-și mai exercita
atribuțiile în calitate de clerici în parohiile rămase în afara liniei demarcaționale.
Prezentăm mai jos biografiile preoților ortodocși din parohiile Eparhiei
Caransebeșului rămase în afara graniței participanți la Marea Adunare de la 1
decembrie 1918, un eșantion clerical special cu atât mai mult cu cât prezența lor
la Alba Iulia a reprezentat un demers dificil, cu urmări grave pentru viitorul lor
profesional și uneori chiar și familial.
*
Acest studiu a fost finanțat în cadrul proiectului “Traiectorii socio-profesionale în spații con-
fesionale concurente: Transilvania 1850–1918,” CNCS–UEFISCDI-PNIII P4 ID PCE–2016-0661.
**
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, str. Mihail Kogălniceanu, nr. 1, e-mail: iemanuil@
yahoo.com
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
304 ‌| Emanuil Ineoan
ANDREESCU IOAN
S-a născut în 19 mai 1881 în localitatea Petrilova, judeţul Caraş-Severin.
A fost licenţiat al Institutului Teologic din Sibiu, după care a fost ales preot la
Voivodinţ (azi Serbia), unde a păstorit între 1906–1919, fiind în acelaşi timp şi
director al şcolii confesionale din localitate. La scurtă vreme, preia conducerea
Reuniunii de citire şi cântări din localitate, sperând să poată ajunge cu corul
localităţii la Marea Expoziţie Naţională de la Bucureşti din 1906. Din cauza
activităţii sale în sfera cultural naţională, i-a fost refuzată plecarea de către auto-
rităţile austro-ungare. A reușit totuşi să trimită la Bucureşti o mică delegaţie
ce s-a ataşat corului din satul vecin, Coştei. Preotul Andreescu și-a continuat
prodigioasa activitate şi în zona extra-bisericească prin înfiinţarea unei biblio-
teci şi iniţierea acţiunii de construire a unei “case culturale”. S-a implicat activ
în organizarea alegerilor parlamentare din Ungaria Dualistă, sprijinindu-l pe
candidatul român pentru circumscripţia electorală Moraviţa. Aşa cum el însuşi
mărturisea, piedicile întâmpinate cu această ocazie erau unele extrem de dificil
de combătut, deşi circumscripţia Moraviţa “avea o majoritate absolută româ-
nească şi tocmai de aceea cu centrul de votare la extremitatea de nord şi într-o
comună şvăbească, deci guvernamentală – sistem tipic unguresc. Alegerile
parlamentare totuşi erau înălţătoare, pline de entuziasm, adevărate prilejuri
de înfrăţire şi educaţie naţională românească […]”. În noiembrie 1918, preotul
Andreescu a avut o contribuţie decisivă la formarea comitetului şi gărzii naţi-
onale române din localitate, pe care le-a condus în calitate de preşedinte până
la normalizarea situaţiei din regiune în cursul anului 1919. În ciuda faptului
că ocupaţia sârbă a împiedicat prin mijloace violente deplasarea delegaţilor la
Alba Iulia, preotul Ioan a reuşit să scape de filtrele armatei sârbe şi să ajungă la
Alba Iulia la 1 decembrie 1918 în calitate de delegat titular al cercului electoral
Moraviţa. La întoarcere, pus în faţa ameninţărilor sârbeşti, a luat decizia de a se
refugia în România, asemenea multor membri ai elitei româneşti din Banatul
de vest rămas în cadrele Regatului Sârbo-Croato-Sloven. Din toamna anului
1919 a fost numit profesor titular la Liceul Constantin Diaconovici Loga din
Timişoara până la pensionarea sa în septembrie 1941.
CORCEA AVRAM
Născut la 16 aprilie 1868 în Coştei (aşezare din apropierea Vârşeţului), a
urmat şcoala confesională din localitate, iar apoi gimnaziul din Beiuş 1880–
1887 şi Institutul Teologic din Caransebeş (1887–1890). Începând cu 12 mai
1891, până la sfârşitul anului 1918, a păstorit comunitatea ortodoxă din satul
natal. Rodnica sa activitate pe plan spiritual a fost completată de o neobosită
luptă pentru păstrarea identităţii româneşti a propriilor enoriaşi, precum şi a
întregii regiuni a Vârşeţului, supusă unor multiple influenţe străine, care aveau
Prezențe clericale ortodoxe la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia | 305
ca obiectiv schimbarea brutală a structurii etnice şi chiar confesionale. Încă din

primii ani ai misiunii sale preoţeşti, a fost implicat în eforturile elitei româneşti
bănăţene ce aveau ca obiectiv lupta împotriva maghiarizării. La 10 iunie 1895,
preotul Avram făcea parte din delegaţia românească participantă la Congresul
Naţionalităţilor de la Budapesta, unde s-au pus bazele unei conlucrări între
naţionalităţile din Transleithania împotriva politicilor de stat maghiare cu o
tentă tot mai vădit asimilaţionistă. În faţa presiunilor administraţiei locale, care
îi solicita parohului de Coştei să întocmească actele referitoare la chestiunile
bisericeşti în limba maghiară, acesta refuza, asumându-şi prin aceasta măsuri
represive din partea organelor de stat. De altfel, profilul său de preot militant
național se poate observa cu ocazia alegerilor pentru parlamentul budapestan
din 1905–1906, când implicarea preotului Corcea a fost una evidentă, aşa cum
el însuşi mărturisea: “Mişcarea noastră, pornită pentru a duce steagul Partidului
Naţional Român la biruinţă, să învăţăm că orice luptă se poate numai aşa
câştiga, dacă luptătorii se pregătesc din vreme cu toate cele de lipsă pentru ea.
Astfel trebuie să facem şi noi în lupta electorală. Trebuie înainte de toate să ştim
cine este bărbatul pe care voim să-l trimitem în numele nostru în dieta ţării. El
trebuie să fi e un bărbat vrednic, deştept şi destoinic, ca să ne poată reprezenta
şi apăra cu vrednicie, cu înţelepciune şi isteţime drepturile şi interesele noastre
de viaţă. Noi alegătorii iarăşi trebuie să fim conştienţi de datorinţele şi dreptu-
rile noastre. Din bună vreme trebuie să ne strângem rândurile ca nici un atac să
nu ni le poată desface şi împrăştia. Să ţinem laolaltă ca frate cu frate care avem
aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă, aceleaşi bucurii, aceleaşi dureri şi nevoi ca nime
cu nimic pe lume să nu ne poată amăgi, ca astfel umăr la umăr să putem lupta
cu sorţi de izbândă pentru sfânta noastră cauză care e însăşi viaţa noastră de
români! Voi ştiţi cine vă voeşte binele şi înaintarea voastră! Pe aceştia, numai
pe aceştia să-i ascultaţi! Voi ştiţi cuvântul cuvântul Mântuitorului Christos care
zice: că păstorul cel bun, sufletul îşi pune pentru oi; iar năimitul şi care nu este
păstor, fuge văzând lupul venind şi turma să perde şi risipeşte! Urmaţi deci
numai păstorilor celor buni! De năimiţi şi de prorocii cei mincinoşi cari vin
la voi în haine de oi, iar înlăuntru lor sunt lupi răpitori-vă feriţi! Astfel făcând
putem nădăjdui într-un viitor mai senin şi într-o soartă mai bună!!! Coştei 25
martie 1905”. De numele preotului Avram Corcea se leagă şi succesul corului
din Coştei la Jubileul Regelui Carol I de la Bucureşti din anul 1906, când repre-
zentaţia acestora a fost premiată cu Medalia de Aur a Expoziţiei. Repertoriul
coral prezentat atunci a cuprins mai multe piese cu o puternică încărcătură
naţională: Marşul La arme; Durerea Basarabiei; Ceasul rău etc. Preocupat
de starea materială a enoriaşilor săi, preotul Avram a înfiinţat Societatea pe
acţiuni Bănăţeanul din Coştei. Instituţia bancară a avut un rol determinant în
momentul în care s-a ivit posibilitatea cumpărării a 500 de jugăre din averea
grofului Bisingen din Iam. Suprafaţa respectivă a primit astfel destinaţia de

păşune comunală pentru sătenii din Coştei. Din timpul pastoraţiei sale datează
construcţia casei de cultură din Coştei, o altă realizare notabilă. Preotul Avram
Corcea a fost arestat în mai multe rânduri de către autorităţile maghiare, iar în
anul 1916 a fost internat în lagărul de la Şopron. În ciuda greutăţilor puse de
către armata de ocupaţie sârbă, părintele Avram Corcea a participat la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Nu a mai putut să
se întoarcă în Coştei după 1 decembrie, fiind arestat de militarii sârbi pentru
o scurtă perioadă. După eliberare, preotul Corcea a devenit pentru aproape o
jumătate de an colaborator şi însoţitor al maiorului D. Oancea, primul ofiţer
de legătură între Comandamentul Român din Transilvania şi trupele sârbe de
ocupaţie din Banat. Din 1919 s-a stabilit la Mercina (jud. Caraş-Severin), fiind
totodată şi membru în Adunarea eparhială şi în Consistoriul eparhial de la
Caransebeş. Venirea regimului comunist la putere îi va aduce bătrânului preot
deportarea în Bărăgan, acolo unde îşi va găsi sfârşitul pământesc în anul 1952,
fiind îngropat departe de zona natală, în localitatea Petroiu (jud. Ialomiţa).
Alături de numeroase articole apărute în diverse reviste bisericeşti, menţionăm
câteva lucrări scrise de preotul Avram Corcea:
Balade poporale (Caransebeş, 1899) (cu 20 de balade, prima culegere de
folclor din zona Coştei);
Mijloace de înaintare (Budapesta, 1904) (lucrare adresată ţăranilor bănă-
ţeni);
Adevărul în chestia mişcării electorale naţionaliste din cercul Moraviţa
(Coştei, 1905);
Nicolae Iorga, îndrumător al ţărănimii române (Oraviţa, 1912).
LUNGU GHEORGHE
S-a născut în Maidan (jud. Caraş-Severin) la 2 iulie 1885. A păstorit enoriaşii
români din localitatea Dobriţa (azi Serbia). A participat la Adunarea Naţională
de la Alba Iulia în calitate de delegat titular al circumscripţiei Răcăşdia-Sasca.
La întoarcere a fost arestat de către autorităţi şi deţinut în beciurile siguranţei
sârbe de la Panciova şi Belgrad, de unde a reuşit să scape după cum însuşi
mărturiseşte “[…] numai cu condiţia să-mi cer expatrierea. Sub baionetă am
fost condus la nacialnic (pretor), unde am plătit unui avocat sârb 1000 de
coroane – mulţi bani pe atunci – ca să-mi facă cererea de emigrare silită şi am
trecut în România...”. Revenit în zona Banatului central, a păstorit comunitatea
din Obad, județul Timiş.
MICLEA TRAIAN
S-a născut la 23 august 1855 în comuna Maidan de lângă Oraviţa. După
absolvirea studiilor gimnaziale în Timişoara, s-a înscris la Facultatea de Drept

din Budapesta. A profesat timp de 6 ani ca vicenotar comitatens la Lugoj.
Chemat însă de dorinţa de a îmbrăţişa vocaţia preoţească, s-a înscris la Institutul
Teologic din Caransebeş unde a fost repede remarcat de epicopul Ioan Popasu.
A fost hirotonit la 30 mai 1887 în treapta diaconiei, iar la o zi după, în cea a
preoţiei. La scurtă vreme, ierarhul îl va hirotesi (2august 1887) protopresbiter
al tractului Panciova, în plin proces de despărţire ierarhică a parohiilor româ-
neşti de cele sârbeşti. Ca protopop şi preot în Satu Nou (Banatul de Vest) alături
de misiunea sacerdotală şi-a pus în slujba enoriaşilor săi cunoştiinţele juridice
reuşind să înfiinţeze Institutul de Economii şi Credit Sentinela în 1895, fiind şi
director al acestei bănci româneşti cu rol deosebit în uşurarea greutăţilor finan-
ciare ale credincioşilor din tractul său. Alături de acest demers, protopopul
Traian a înfiiinţat “Fundaţia protoprezbiterului Trifon Miclea” pentru oferirea
de burse şcolarilor săraci. Tot atunci a pus bazele unei impresionante biblioteci
parohiale pentru ridicarea nivelului cultural-naţional al propriilor enoriaşi. În
continuarea acestor acţiuni ce aveau ca scop întărirea unei elite româneşti, în
anul 1899 la Panciova, protopopul a reuşit înfiinţarea unei parohii românească
de sine stătătoare pe care o dotează şi cu o capelă încăpătoare, precum şi cu o
casă parohială în zona centrală a oraşului. Tot la iniţiativa şi cu grija părintelui
Traian a luat naştere la Panciova şi un Despărţământ al Astrei. La Alba Iulia a
fost delegat din partea protopopiatului Panciova votând unirea Transilvaniei cu
România. La întoarcere va milita fervent pentru unitatea întregului Banat, fapt
ce îl va expune în faţa vexaţiunilor noilor ocupanţi ai Banatului. Din documen-
tele rămase în custodia Episcopiei Caransebeşului şi cercetate de către părintele
vicar arhimandrit Constantin Timiş reies o seamă de fapte ce dovedesc modul
în care protopopul român a fost persecutat de către jandarmii şi autorităţile
sârbeşti din timpul regelui Petru al Serbiei. Deşi grav bolnav de astm, a fost pus
sub arest la domiciliu. Nu a avut cu cine comunica şi nici unul dintre preoţii din
protopopiat nu au putut să îl viziteze de frica jandarmilor şi a poliţiei secrete
sârbeşti. Cu patru-cinci zile înainte de moartea sa, l-au vizitat la domiciliu doi
detectivi sârbi, care i-au reproşat protopopului că nu a arborat steagul negru
pentru moartea regelui Petru al Serbiei, nici la casa sa şi nici la capelă. După
mai multe injurii aduse protopopului, aceştia i-au ordonat ca în decurs de doua
ore să arboreze steagul negru la casa parohială şi la capelă, iar în caz contrar îl
vor ridica şi îl vor închide. Deşi a împlinit ordinul, a doua zi a fost vizitat de alţi
doi detectivi, care i-au ordonat să se prezinte înaintea principelui moştenitor
la tron. Din pricina bolii, nu a putut pleca, iar, pentru a-l umili, autorităţile
sârbeşti au trimis trei medici care să-i adeverească starea de sănătate. Umilit
şi tracasat de relele tratamente ale poliţiei secrete sârbeşti şi ale jandarmilor,
protopopul Traian Miclea a răposat la 29 august 1921, în vârstă de 66 ani.
MIHUŢ JIGOREA
A fost preot în Satu Nou – Banatul de Vest, delegat titular al cercului elec-
toral al Panciovei (azi Serbia) la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de
la 1 decembrie 1918. Undeva în primii anii din perioada interbelică, părin-
tele Mihuţ a fost forţat de situaţia dificilă la care au fost supuşii preoţii români
din zona Banatului ocupat de Regatul Sârbo-Croato-Sloven să se refugieze în
România. În 1928 îl regăsim preot paroh la Lugoj. Din păcate nu se cunosc prea
multe date despre activitatea acestui cleric.
MUSTA VIRGIL
S-a născut în comuna Glimboca (judeţul Caraş-Severin) la 8 februarie 1884
într-o familie cu vechi tradiţii preoţeşti ce a dat Banatului nu mai puţin de 145
de preoţi de-a lungul mai multor generaţii. Unul dintre bunicii preotului Virgil
a fost chiar Arhiereul Vicar Filaret Musta. Încă din timpul studiilor liceale de
la Brașov s-a manifestat public alături de mai mulți colegi ca un fervent unio-
nist fiind persecutat de autoritățile de stat. Între anii 1903–1908 a urmat cursu-
rile Facultății de Teologie din Cernăuți. În anul 1909 și-a susținut și doctoratul
la Facultatea de Teologie din Cernăuți. Revenit acasă, tânărul teolog Musta a
ocupat între 1909–1911 funcția de secretar eparhial la Caransebeș, predând și
la Institutul Teologic din localitate. A fost hirotonit preot pentru satul natal,
Glimboca în anul 1911. Începând cu primăvara anului 1913, părintele Virgil va
păstori parohia Marghita Mare de lângă Vârșeț. La Adunarea de la Alba Iulia a
participat în calitate de delegat titular al districtului Vârșeț. În primăvara anului
1919 evită în ultimul moment să fie arestat de noile autorități sârbești, reușind
să fugă din parohia pe care o păstorea, ascuns într-un car cu fân condus de unul
din enoriașii săi. După 1919 a funcţionat ca profesor la Şcoala Normală din
Caransebeş pentru ca începând cu 1923, Virgil Musta a fost ales protopop al
Oraviţei, funcţie deţinută până în 1948 când a trecut la cele veşnice. În perioada
interbelică a fost în două rânduri senator în Parlamentul României Mari, între
1933–1937 a deținut și demnitatea de vicepreședinte și chestor al Senatului.
Începând cu anul 1948, părintele protopop Virgil Musta a fost nevoit să se
retragă din activitate, riscând chiar să fie și arestat de noua putere comunistă
ce îl considera un element periculos pentru regim. A trecut la cele veșnice la
Timișoara în anul 1963 lăsând în urma sa o lucrare misionar-pastorală, dar și
națională apreciată de contemporani, păstrând și ducând mai departe renumele
marii familii românești bănățene a “Mustonilor”.
NEAGOE IOANICHIE
S-a născut în 21 decembrie 1857, la Sân-Ianăș (Barițe), studiile teologice
le urmează la Caransebeș. A fost hirotonit diacon (14 martie 1881) şi mai apoi
preot (15 martie 1881) pe seama parohiei Petrovasâla (azi Vladimirovaţ, Serbia).
O perioadă de timp (între 1881–1896) a funcţionat în poziţia de capelan (preot
slujitor), iar ulterior ca paroh. Încă din primii ani ai misiunii sale pastorale a
încurajat prin implicare directă o serie de acţiuni cu un impact direct în viaţa
enoriaşilor săi, cum ar fi întemeierea Institutul de economie şi credit “Steaua”
din Petrovasâla (1897) pe care l-a şi condus în calitate de director. Preotul
Ioanichie a fost membru fondator al Astrei în despărţământul Panciovei, dar
şi al Reuniunii de Iluminare Electrică (1912) din Petrovasâla. Activitatea sa
cultural naţională l-a adus în atenţia organelor oficiale represive care în 26 iulie
1914 l-au arestat, la scurt timp fiind transferat la Timişoara, unde timp de două
ore a fost “purtat între baionete 2 ore pe stradă. Plebea ne-a batjocorit şi bătut
cu pietre. Rănit grav de o piatră, am fost dus pe braţe de ceilalţi deţinuţi până
la închisoare”. A fost eliberat în cele din urmă la 10 noiembrie la intervenţia
unor politicieni români din Arad şi a episcopului Miron Cristea. La Alba Iulia
a fost prezent în calitate de delegat supleant al cercului electoral Uzdin. Întors
în parohia sa a fost reţinut de armata sârbă, maltratat crunt şi deţinut într-o
închisoare la Belgrad până în 29 iunie 1920 când a fost expulzat în România,
aşa cum însuşi mărturisea: “Am rămas pustiu în lume după 40 de ani de
preoţie. Suferinţele mele numai Dumnezeu le ştie...”. În România, s-a stabilit
la Timişoara, acolo unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă. Preotul Ioanichie a
decedat în anul 1931 la vârsta de 74 de ani.
NEDICIU SOFRONIE
S-a născut în 1851 la Mehadia. Începând cu anul 1882 a păstorit comuni-
tatea românească din Biserica Albă. La 1909 era administrator protopopesc al
tractului Biserica Albă, funcţie deţinută până în 1918. A fost delegat titular al
protopopiatului Biserica Albă la Marea Adunarea Naţională de la Alba Iulia.
După ocupaţia Banatului de Vest, în faţa condiţiilor dificile, se va refugia în
România. Nu se cunosc foarte multe date despre persoana sa, ştim însă că a
decedat la Sighet în 17 noiembrie 1923.
OPREA TRAIAN
S-a născut la Ezeriş (jud. Caraş Severin) în 15 septembrie 1866. Studiile
teologice le-a făcut la Sibiu, fiind hirotonit preot în 1889 pe seama parohiei
Ciacova (jud. Timiş) pe care o păstoreşte până în 1894, când se mută în parohia
Moldova Nouă. De aici va fi transferat în 19 ianuarie 1907, la Vârşeţ, în cali-
tate de protoiereu al tractului omonim. Încă din primele clipe ale activităţii
sale, noul protopop lansa un apel puternic pentru înfiinţarea unei parohii
româneşti, precum şi ridicarea unei biserici parohiale în oraşul reşedinţă al
protopopiatului: “Este de mare însemnătate ca oraşul nostru, cu provincie atât

de bogată şi de românească, să avem parohie perfect organizată şi biserică
potrivită împrejurărilor date. Nu e vorba numai de Sion, în jurul căruia să ne
strângem noi orăşenii, ci de un far care să lumineze departe împrejur. Din lipsa
unei organizări bisericeşti şi a locului de închinare românesc, multe suflete
de români s-au pierdut pe aici şi multe prilejuri bune s-au scăpat, întru a ne
manifesta şi noi alăturea cu celelalte centre româneşti. Hotărât-am deci într-un
gând şi într-o însufleţire fără seamăn că pentru a da dovada, cât iubim mama
Biserică şi cât suntem de pătrunşi de înalta grijă, ce-i purtăm, să organizăm aici
parohie şi biserică să-i zidim. Să tragem astfel zid de apărare împrejurul a tot ce
este românesc, să înlăturăm scăderile din trecut şi cât despre viitor, să-l îmbo-
găţim şi noi cu fapte bune, plăcute Domnului şi înălţătoare pentru nimbul naţi-
onal”. În ciuda condiţiilor dificile, piatra de temelie a viitorului lăcaş a fost pusă
în 9 martie 1911, iar sfinţirea ei a avut loc în 23 mai 1913 prin grija chiriarhului
Miron Cristea. Biserica a fost construită în stil bizantin, cu planul în formă de
cruce greacă, cu braţele egale. Dezideratul împlinit al edificării unui lăcaş de
cult românesc în Vârşeţ, dar şi alte acţiuni cultural-naţionale întreprinse l-au
adus pe amfitrionul acestor demersuri în atenţia directă a siguranţei de stat
maghiare, ce îl va supune pe Traian Oprea la o serie de vexaţii şi încercări de
a-l îndepărta din funcţia deţinută. Sfârşitul războiului şi dezintegrarea monar-
hiei Austro-Ungare îl va găsi pe clericul Traian Oprea în fruntea consiliului
orăşenesc din Vârşeţ, ca reprezentant al românilor din localitate. La Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost delegat de drept al protopopiatului
ortodox Vârşeţ. Protopopul de Vârşeţ, Traian Oprea, rememora astfel ultimele
luni ale anului 1918 într-un raport ce ajunge pe masa ministrului de externe
român: “i-am primit (pe soldaţii sârbi n.n.) în uşile bisericilor noastre cu
urale, cu tradiţionala loialitate a românului. Preoţimea şi intelectualii au lucrat
fără preget şi au influenţat şi pe cei îndoielnici dintre credincioşii noştri să se
supună noii stăpâniri şi repede s-a putut înfăptui ordinea, pacea, mai vârtos
că satele noastre româneşti din prima zi a revoluţiei la 1 noiembrie 1918, erau
conduse de garda naţională-română organizată la Vârşeţ cu peste 100 de ofiţeri
români întorşi de pe front. N-au fost dezordini, nu a fost necesară nici o muncă
din partea armatei sârbeşti care a ocupat acest ţinut. Afirm aceasta pentru ca să
se ştie a preţui rolul preoţimii şi a poporului românesc în frunte cu intelectualii
săi... În scurt timp spre marea noastră durere drept răsplată au început suspi-
ciunile care au avut ca urmare internări ale oamenilor nevinovaţi, apoi amenzi,
dări grele fără bază de drept, rechiziţii etc. Şcolile confesionale au fost etatizate
în comune curat româneşti, învăţătorii refugiaţi au fost înlocuiţi cu învăţă-
tori ce nu cunosc deloc limba română, legea agrară nu se aplică credincioşilor
români, nici invalizii, văduvele ori orfanii de război nu primesc ajutoarele la
care au drept”.1 Şi în plan local, protoiereul de Vârşeţ a încercat coagularea unui

partid românesc bănăţean care să facă faţă noii situaţii de abuzuri îndreptate
împotriva populaţiei minoritare. Astfel, la adunarea naţională de la Alibunar,
din 10 februarie 1923, protopopul Traian Oprea a fost ales vicepreşedinte al
proiectatului Partid Român din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Tot
la Alibunar protoiereul a fost ales preşedinte al “Asociaţiei Culturale Române”
atunci constituită. Această asociaţie avea menirea de a stimula şi uni activi-
tatea societăţilor cultural-artistice, precum şi de a interveni la forurile compe-
tente pentru aprobarea statutelor unor asociaţii în curs de înfiinţare. Într-un
memoriu din 17/30 iunie 1924, protopopul Traian Oprea mărturisea că, până
la începutul anului 1924, nefiind încă frontiera fixată, a sperat că tractul proto-
popesc pe care îl păstorea va intra în componenţa României. Odată ce graniţa
era trasată în afară de 7 parohii2 din Torontal, ce ţineau de eparhia Aradului,
restul parohiilor rămâneau parte a Episcopiei de Caransebeş. Preoţii români
din Serbia, remarca protopopul Oprea, în corespondenţa sa către Bucureşti:
“[…] au fost supuşi încă de la sfârşitul războiului la nenumărate jigniri, fiecare
în parte fiind bănuit de autorităţi şi acuzat de lipsă de loialitate faţă noua oblă-
duire, deşi s-a încercat să se explice oficialităţilor că, în postura lor de minori-
tate, românii au dreptul firesc de a se manifesta în cele confesionale şi naţionale
liber şi neîngrădit”.3
După o îndelungată activitate, protopopul Traian Oprea s-a pensionat în
anul 1938, neobosita sa muncă în interes naţional-bisericesc4 fiind răsplătită
în plan personal cu mai multe decoraţii,5 dar şi cu recunoştinţa propriei sale
generaţii pentru al cărui viitor s-a zbătut. A trecut la cele veşnice în anul 1947,
exemplul său de misionarism total întregind portretul unui cleric ce a ştiut să
împletească atât valenţe pastorale, cât şi organizatorice în folosul turmei sale.
PETRICĂ TEODOR
S-a născut la Voivodinţ (azi Serbia) în anul 1888, într-o familie de ţărani.
După absolvirea studiilor teologice a fost hirotonit preot în anul 1913 pe seama
parohiei Nicolinţ (azi Serbia). În timpul războiului a servit în calitate de preot
1
Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E.), Fond Problema 15, vol. 22, f. 122.
2
Este vorba de parohiile: Toracul Mare, Toracul Mic, Iancahid, Ecica Română, Chisoroș,
Sarcia, Klec.
3
A.M.A.E., Fond Problema 15, vol 22, f. 122.
4
Cele două noţiuni se întrepătrund neputând fi despărţite, precum timpul a dovedit-o. Acolo
unde limba s-a pierdut în faţa procesului agresiv asimilaţionist, şi tăria credinţei s-a diluat, une-
ori până la anulare.
5
În 1923 îi este conferit ordinul Coroana României în grad de Comandor, iar în 1931 dobân-
deşte ordinul “Steaua României”.
312 |‌ Emanuil Ineoan
militar începând cu anul 1916 la Timișoara și Belgrad în cadrul diviziei 34

Infanterie K.u.K. A participat la Alba Iulia ca delegat supleant al cercului electoral
Biserica Albă. La reîntoarcerea sa în parohie a fost arestat de autorităţile sârbe şi
deţinut timp de patru luni la Biserica Albă, Vârşeţ şi Belgrad. În ciuda tratamen-
tului primit din partea noii oblăduiri, nu îşi părăseşte turma, revine în parohie şi
se implică în diverse activităţi: culturale, economice (a deţinut funcţia de director
al Institutului de credit şi economii “Luceafărul” din Vârşeţ, institut cunoscut şi
sub denumirea de Banca Românească din Vârşeţ), dar şi politice prin funcţia de
preşedinte al Partidului Naţional Român, deţinută începând cu anul 1925 după
demisia fostului deputat dr. Aurel Novac. A decedat în anul 1953, după mai bine
de 40 de ani de misiune preoţească şi naţională în localitatea Nicolinţ.
POPA PAVEL
Originar din Nicolinţul Mare (azi Republica Serbia) a păstorit comunitatea
din Seleuș (Serbia) ce aparținea de protopopiatul Panciova. A fost ales deputat
de drept pentru a reprezenta la Alba Iulia comanda supremă a “gărzilor mili-
tare” din comitatul Timiş.
POPA ȘTEFAN
S-a născut în anul 1861 în localitatea Straja (azi Serbia). După absolvirea
studiilor teologice a păstorit comunitatea din Seleuș între anii 1886–1927. La
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a participat în calitate de delegat
supleant al cercului electoral Ozora-Uzdin. A luat parte la demersurile de
organizare politică a românilor din părțile de vest ale Banatului în calitate de
membru al Comitetului Executiv al Partidului Român. La alegerile parlamen-
tare din 18 martie 1923 a candidat pe listele Partidului Român la Panciova.
Ulterior a deținut și calitatea de vicepreședinte al respectivului partid din 1924.
A decedat la 17 ianuarie 1927 la Seleuș.
POPOVICI VICTOR
S-a născut într-o familie de preoţi la Cuvin (azi Republica Serbia) la 17
august 1890. A urmat cursurile liceale la Beiuş, după care a studiat teologia
la Caransebeş, fiind hirotonit preot la 6 iulie 1912 pentru parohia Deliblata
(Republica Serbia) la al cărei altar a slujit până în anul 1923 când s-a transferat
la Satu Nou (Republica Serbia). În timpul războiului a activat în calitate de preot
militar la Petrovaradin (Novi Sad) și Dunajow. A participat la Alba Iulia în cali-
tate de delegat supleant al cercului electoral Biserica Albă. Activitatea sa pasto-
rală a fost apreciată de centrul eparhial şi în anul 1939 a fost numit protopop al
Panciovei, rămânând protoiereu timp de 18 ani. A trecut la cele veşnice în anul
1957 la Satu Nou.
***
Post-scriptum
Juridic, frontiera română cu cea a Regatului Sârbo-Croato-Sloven (în conti-
nuare R.S.C.S.) a fost stabilită prin tratatul de la Paris, cele două părți hotărând
crearea unei comisii mixte care să fixeze pe teren linia de frontieră. Lucrările se
vor dovedi deosebit de anevoioase, abia în 6 iunie 1924 fiind semnat un protocol
la Belgrad ce preciza frontiera dintre cele două state.
Încă din 27 iulie 1919, partea română prin Ionel Brătianu protesta față de
devastarea Banatului prin jaful și teroarea impuse de către ocupanții iugos-
lavi.6 Pentru a-și asigura controlul total al zonei, una din mizele autoritățiilor
sârbe a reprezentat-o și vulnerabilizarea elitei clericale românești bănățene, ce
urma a fi îndepărtată de la posturile sale prin numeroase presiuni, existând
chiar un plan din 1920 de a aduce preoți ruși refugiați care să slujească în satele
românești din zona Banatului.7
După 1919, preoțimea din Banatul de vest rămasă în afara granițelor
României a refuzat întregirea dotației preoțești din bugetul statului sârbo-cro-
ato-sloven, solicitând ca până ce frontiera nu va fi stabilită, suma respectivă să
fie primită de la București. Autoritățile de la Belgrad au intervenit nepermis
în afacerile bisericești ale comunităților românești, solicitând introducerea
unor matricule sârbești, redactarea corespondenței în limba sârbă etc. Școlile
confesionale au fost decretate încă din 1920 drept școli de stat pe baza unei legi
din 1899 a regatului sârb. De asemenea, au fost puse sub sechestru mai multe
terenuri aparținând fundațiilor bisericești, sesiile parohiale, fondurilor școlare
confesionale printre care Domeniul Consistoriului din Marghita Mare de 840
de iugăre, domeniul parohial din Deliblata, 80 de iugăre în Satul Nou etc.8
În ședințele mixte româno-iugoslave din octombrie 1922 de la Belgrad și
noiembrie 1923 de la Timișoara reprezentanții preoțimii din Banat nu au fost
invitați, desele memorii către autoritățile române și sârbe negăsind rezolvarea
scontată.9
La o conscripție parțială din 1919 în teritoriile R.S.C.S. au rămas după
război 38 de parohii (aparținând de eparhia Caransebeșului) ce dețineau o avere
funciară în acte de peste 3283 de iugăre plus 280 de iugăre în cele 7 comune
6
Vasile Rămneanțu, Istoricul relațiilor româno-iugoslave în perioada interbelică (Timișoara:
Editura Mirton, 2007), 14.
7
Ibid., 146.
8
A.M.A.E., Fond Problema 15, vol. 22, f. 122.
9
Ibid.
314 |‌ Emanuil Ineoan
aparținând de episcopia Aradului. Deci, un total de 356310 de iugăre cadastrale

și 1391 de stânjeni pătrați, avere confiscată după 1920 în mare parte.11
Într-un raport din 8 iulie 1926 întocmit de către arhiereul vicar Filaret
Musta se menționa că numărul ortodocșilor români din comunele despăr-
țite organizate era de 79.146 de suflete, la care se mai adăugau circa 7.268 de
români rămași în alte parohii încă nedespărțite ierarhic, deci un total de 86432
de români rămași în Banatul ocupat de R.S.C.S.12
Într-un memoriu din 27 iulie 1926, diplomatul Mihail Arion enumera
gravele abateri de la normele şi tratatele asumate de Belgrad, printre care dispo-
ziția ce interzicea intrarea în R.S.C.S. a cărților didactice românești destinate
uzului școlilor primare, încercările de editare în Serbia a unor asemenea cărți de
școală fiind de asemenea oprite. Autoritățile statului vecin refuzau sistematic să
plătească preoților români supuși sârbi apuntamentele cuvenite, deși guvernul
român remunera preoții sârbi din România aparținând de Vicariatul Sârbesc
din Timișoara. Aceleași autorități emiteau o dispoziție ce interzicea eliberarea
de pașapoarte studenților și preoților români doritori să-și viziteze rudele din
România decât sub angajamentul de a nu se mai reîntoarce în Serbia. Institutorii
români erau transferați sub diferite pretexte și înlocuiți cu institutori sârbi nevor-
bitori de română, numărul învățătorilor ce predau limba română fiind astfel
redus la circa o cincime din numărul celor ce funcționau sub regimul maghiar.
Legea agrară a fost interpretată în așa mod încât terenurile expropriate
ce au aparținut unor nobili maghiari, deși în raza unor localități românești
și lucrate de săteni români până înspre 1918, au fost distribuite unor așa
ziși dobrovolți (coloniști) originari din Bosnia, cărora li s-au pus la dispo-
ziție case rechiziționate arbitrar de la populația română băștinașă. Băncile
românești, deși înfloritoare înaintea războiului, au fost blocate să mai func-
ționeze – cazul Băncii Luceafărul din Vârșeț (cu un capital de peste 150.000
de dinari) ce a fost în urma unei inspecții administrative amendată cu suma
de 100.000 de dinari. Toate acestea îl fac pe Mihail Arion să concluzioneze
într-o notă către ministrul de externe român că “prin măsurile punitive
luate, elementul român deși aflat sub dependența unui stat aliat ajunge să fie
amenințat în propria lui existența, iar populația românească13 din Macedonia
10
1 iugăr cadastral = 0,5754 ha.
11
12
13
Este vorba despre comunitățile de aromâni localizate în sudul Regatului Sârbo-Croato-
Sloven pe teritoriul actual al Republicii Macedonia, dar și în regiunea Kosovo și Metohia. Deși
autonomia școlară și bisericească a fost recunoscută pentru aromâni de către Serbia prin Tratatul
de la București din 1913, totuși după 1919 atât școlile cât și bisericile acestei comunități sunt
trecute în posesia statului, iar populația aromână este supusă unui dureros proces de asimilare.
să se găsească sub un regim mai vitreg chiar decât acela din timpul domina-
ției otomane”.14
Nerespectarea din partea guvernelor sârbe ale diverselor tratate internați-
onale ce priveau drepturile românilor din Banatul iugoslav era caracterizată de
către diplomația română drept “o ipocrizie patentă”. Această “ipocrizie” după
cum mărturisea consilierul de legație, Papiniu reieșea și din vizita de stat efec-
tuată la București în mai 1925 de ministrul de externe, Momcilo Nincici, care
promitea toată bunăvoința în privința solicitărilor repetate ale României referi-
toare la situația bisericească și școlară a românilor din Banat. La 28 aprilie același
an, cu câteva zile înainte de această vizită în România, Consiliul de Miniștri
(deci implicit și cu semnătura și acordul lui Nincici) aviza un proiect de lege
asupra confesiunilor religioase din cadrul R.S.C.S. care înrăutățea și mai mult
starea bisericilor și școlilor românești din Banatul ocupat de către regatul sârb.
În ciuda intervențiilor autoritățiilor centrale române și a presiunii diplomatice
exercitată de ministrul Filodor de la Belgrad, Serbia a adoptat noua legislație în
19 iunie 1925. Aceste noi legi interziceau autonomia bisericească, urmând să
producă numeroase efecte negative și o escaladare a animozitățiilor româno-
sârbe. Pe de altă parte, se încălcau flagrant mai multe acorduri încheiate între
România și R.S.C.S., ca protocolul numărul 3 al tratatului de alianță din 7 iunie
1921, precum și Acordul de la Timișoara din 1923, unde experți tehnici ai celor
două țări au semnat actul prin care România avea dreptul deplin de a se interesa
de situația școlară și bisericească din Banat. Răspunsul Guvernului de la Belgrad
în fața avertismentului Bucureștiului cu un proces la Societatea Națiunilor a
fost promisiunea că legislația restrictivă confesională “nu se va aplica comunită-
ților de români deoarece are o altă motivație... etc”. Ministrul Filodor a solicitat
o scrisoare oficială în acest sens careia însă nu i se va da curs, totul rămânând la
stadiul unor asigurări binevoitoare declarative.15
Dacă înainte de 1918 am avut în părțile bănățene ocupate și intrate în
componența R.S.C.S. un număr de 63 de preoți, în 1925 mai slujeau doar 3816,
iar la școli mai funcționau în condiții vitrege doar 29 de învățători față de cei
105 de dinainte de 1918. Comparativ, în România erau circa 51 de localități cu
o populație de circa 40.000 de etnici sârbi ce beneficiau de 52 de biserici și 50 de
școli în care se slujea ori se preda în limba sârbă.17
Răspuns la presiunile Bucureștiului, în 1926 autoritățile sârbe au acuzat
statul român că în cele 11 localități din Clisura Dunării nu funcționau preoți și
învățători sârbi. După investigații întreprinse de Ministerul Externe al României,
14
A.M.A.E. Fond Problema 15, vol 22, f. 132 și următoarele file nepaginate.
15
Ibid.
16
Ibid.
17
A.M.A.E., Fond Problema 15, vol. 22, f. 133.
se dovedea că aserțiunea fusese nefondată, în toate cele 11 sate existând preoți

ce slujeau în sârbă, iar la școli se preda în limba sârbă. Actul doveditor trimis
Belgradului mai conținea și o scrisoare a Vicariatului Sârb din Timișoara care
recunoștea că în Clisură, și nu numai, exista o libertate educațională și de cult
neîngrădită pentru sârbi. Ba mai mult, cei mai mulți preoți din Clisură erau
proveniți de curând din mediul monahal al unor mănăstiri din Bosnia plătiți
de guvernul român, deși nu posedau calificarea necesară. De altfel, o adresă din
1 decembrie 1919 emisă de către Consiliul Dirigent de la Cluj către Vicariatul
Sârb din Timișoara prin care se comunica luarea la cunoștiință față de institu-
irea arhimandritului sârb Ștefan Nicolici ca Vicar Episcopesc al Timișoarei mai
preciza: “Consiliul Dirigent va respecta toate drepturile și autonomia Bisericii
Greco-Ortodoxe Sârbe acordându-i tot sprijinul moral și material pentru
dezvoltarea instituțiilor bisericești și școlare ale eparhiei, în convingerea că și
frații noștri din Regatul Sârbo-Croato-Sloven vor fi împărtășiți de aceleași drep-
turi”.18 Însă reciprocitatea la care se făcea referire în aceste schimburi diploma-
tice nu s-a putut realiza pe teren în ciuda asigurărilor.
Dosarele prezente în Arhiva Ministerului de Externe de la București înre-
gistrează o serie de situații care inflamează tot mai mult lucrurile pe plan local.
În mai 1926, directorul liceului din Vârșeț interzicea, sub pedeapsa exmatricu-
lării, ca elevii români să participe la orele de religie ținute de catehetul Adam
Fiștea, obligându-i să participe la prelegerile de religie ținute de către corespon-
dentul sârb, cazuri similare fiind înregistrate și în alte localități din regiunea
Banatului vestic. De asemenea, a fost adusă apoi în discuție chestiunea arendei
încasate ilegal de autoritățile sârbe pe imobilele Episcopiei Caransebeșului,
aceasta din urmă solicitând Belgradului pagube de 900.000 dinari.19 Episcopia
bănățeană se arăta deosebit de atinsă în interesele sale odată ce cea mai mare
parte a domeniului bisericesc de 840 iugăre20 de la Marghita Mare aflat la 5
km de orașul Vârșeț fusese confiscat și distribuit “dobrovolților bosnieci”, fiscul
obligând protopopiatul român din Vârșeț la plata unui impozit integral pe
domeniu. Aplicarea abuzivă a reformei agrare a făcut pe mulți români din satele
bănățene de sub ocupație sârbă să solicite emigrarea în România, localitățile lor
de baștină fiind infiltrate de coloniști bosnieci favorizați la împărțirea pămân-
tului expropriat de statul sârb.21 De cealaltă parte, din 3024 de iugăre cât avuse-
seră parohiile sârbești din România fuseseră expropriate doar 434 de iugăre.22
18
19
Ibid., f. 142.
20
Ibid., f. 144.
21
Gligor Popi, Românii din Banatul Iugoslav între cele două războaie 1918–1941 (Timișoara:
Editura de Vest, 1996), 47–49.
22
Silviu Dragomir, Banatul Românesc-Schiță istorică (Timișoara: Editura Augusta, 1999), 87.
În 27 noiembrie 1926, însuși patriarhul Miron solicita Ministerului de

Externe reluarea tratativelor pentru înființarea unui episcopat român în
Serbia. De asemenea, Belgradul trebuia să recunoască dreptul de proprietate
al Mitropoliei Sibiului asupra Fundației Maria și Ioan Trandafil23, Fundației
Bălănescu24 etc., dar și al celorlalte bunuri confiscate, precum și plata despă-
gubirilor pentru folosința acestora până la momentul restituirii lor. Același
înalt ierarh, de altfel un excelent cunoscător al dedesubturilor relațiilor biseri-
cești româno-sârbe, mai solicita înființarea unui seminar la Vârșeț cu limba de
predare română pentru creșterea candidaților de preoți și învățători.25
Autoritățiile sârbe nu vor fi impresionate de verva patriarhului, șicanările
pe teren funcționând și după 1926: la Biserica Albă oficialitățile locale nu l-au
acceptat pe preotul Ștefan Cornel pe motiv că e supus român26, preotul Andru
din Sarcia a fost evacuat manu militari din casa proprietate a bisericii, la fel
preotul Cornel Râmneanțu din Marcovăț în martie 1929 a fost împiedicat de
autorități să mai intre în casa parohială etc.
În ciuda situației descrise mai sus, discuțiile bilaterale vor continua, în
cadrul acestor tratative româno-sârbe, guvernul de la București, susținut de
Patriarhie insistând mereu pe aplicarea principiului reciprocității în condițiile
în care preoții sârbi din România erau retribuiți de către statul român, ce le
oferea inclusiv tichete de călătorie pe cale ferată cu reducere de cinzeci la sută,
aceasta, pe lângă salariul primit de la statul sârb. Situația era identică și pentru
învățătorii sârbi din România. De cealaltă parte, preoții românii din Serbia erau
retribuiți doar de către Ministerul Cultelor de la București.27
În august 1927 au avut loc noi negocieri semnându-se la Bled și un Acord
privind școlile minoritare române și sârbo-croate din cele două părți ale
Banatului. Acel act fiind denumit acord și nu convenție va fi o nouă modalitate
de a amâna punerea în aplicare a stipulațiilor cuprinse. La Belgrad, actul a fost
23
Fundația avea în posesie un important fond locativ în orașul Novi Sad, iar conform “hotă-
rârilor judecătorești și a transacțiunilor în vigoare jumătatea nedeterminată a imobilelor este
proprietatea Mitropoliei Ardealului, care are să primească necondiționat și punctual jumătate
din beneficiul net anual...” – raport din anul 1925 al asesorului consistorial avocat Gheorghe
Dobrin. Cf. A.M.A.E., Fond Problema 15, vol. 22, f. 155.
24
Această Fundație ce purta numele ctitorului ei Dimitrie Bălănescu avea înainte de război
în orașul Biserica Albă un imobil impozant plus 20 iugăre teren intravilan. Averea a fost trecută
după 1918 abuziv în administrarea unui curator judecătoresc, practic confiscată de autoritățile
locale, deși prin testament bunurile fundației estimate la circa două milioane de dinari ar fi tre-
buit să revină Mitropoliei Ardealului și implicit Episcopiei Caransebeșului pe raza căreia se afla
localitatea Biserica Albă. A.M.A.E., Fond Problema 15, vol. 22, f. 155.
25
Ibid., f. 143.
26
Ibid., f. 151.
27
Ibid., f. 186.
atacat de o serie de politicieni pe motiv că afecta suveranitatea Legii Școlare

etc.28
Pe 2 iulie 1934 a fost încheiată Convenția privind poziția Bisericii Ortodoxe
Române din Banatul Iugoslav și a Bisericii Ortodoxe Sârbe din România, docu-
ment ce prevedea constituirea de eparhii autonome în frunte cu un vicar cu
rang de episcop cu reședința la Vârșeț și la Timișoara. Actul a fost ratificat de
parlamentul român la 12 aprilie 1935, Skupștina sârbă neratificând convenția,
care, practic, nu intra în vigoare în partea vestică a Banatului.29
În urma acestor tratate niciodată puse cu adevărat în aplicare, Biserica
Ortodoxă din Banat pierdea o serie de bunuri materiale, dar mai ales influența
pe care o avea în sânul învățământului și în viața culturală a românilor care nu
se vor regăsi în granițele României. Identificarea etnică a acestor români va fi
una tot mai vulnerabilă, așa cum o arată statisticile efectuate după anii ’30 în
zonă. Agresiunile asupra acestei nișe culturale-bisericești au favorizat ulterioa-
rele procesele de asimilare și diluare a conștiinței românești.
Bibliografia utilizată la întocmirea biografiilor clericale

Almanahul Libertatea nr. 6, 8 (Uzdin, 2018).
Arhim. Timiș Constantin, “Protopopiatele Româneşti din Banatul sârbesc. Întemeiere
şi Evoluţie (1865–1918)”, Altarul Banatului, 7–9, (2014).
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Problema 15, vol. 22.
Biserica şi Şcoala Revistă Bisericească, Şcolară, Literară şi Economică, Arad.
Calendar pe anul dela Hristos 1918, Anul XL (Arad: Editura şi tiparul Tipografiei
diecezane gr.-or. Române, 1918)
Corcea Avram, Adevărul în chestia mişcării electorale naţionaliste din cercul Moraviţa
(Coştei,1905).
Cosmuța Cosmin, Dăncilă-Ineoan Andreea, Ineoan Emanuil, Ivanov Bogdan, Prezențe
Clericale Transilvănene la Marea Unire de la Alba Iulia–1 Decembrie 1918 (Cluj-Napoca:
Editura Renașterea, 2018).
Foaia Diecezană – Organul eparhiei ortodoxe a Caransebeşului. http://ris.org.rs/
protopopiatul-ortodox-roman-al-panciovei-in-primeledecenii-de-existenta–1865–1918/
consultat în data de 11 august 2018.
Măran Mircea, Românii din Voivodina, (Zrenianin: Editura ICRTV, 2009).
Măran Mircea, Câteva documente din Arhiva Parohială din Petrovasâla
(Vladimirovaţ) semnate de episcopul Ioan Popasu la http://www.academia.edu/7056334/
C%C3%A2teva_documente_din_Arhiva_Parohial%C4%83_din_Petrovas%C3%A2la_
Vladimirova%C5%A3_semnate_de_episcopul_Ioan_Popasu, consultat la 23 martie 2018.
Mic Valentin, Baba Ilie, Biserica din Satu Nou (Novi Sad, 2005).
Munteanu Ioan, Tomoni Dumitru, Zaberca Vasile, Banatul și Marea Unire. Bănățeni la
Alba Iulia (Timișoara: Editura Partoș, 2018).
Popi, Românii din Banatul Iugoslav, 142–143.
28
Ibid., 182.
29
Musta Horia, Neamul Mustonilor în Banat (Timișoara: Editura Marineasa, 2009).

Neamțu Gelu, Vaida-Voevod Mircea, 1 decembrie 1918. Mărturii ale participanţilor.
Ioachim Crăciun: Documente la un sfert de veac de la Marea Unire, vol. I-II (București:
Editura Academiei Române, 2008).
Păuța Gașpar, Maria, Preotul Avram Corcea, http://ris.org.rs/preotul-avram-corcea/,
(consultat la 23 septembrie 2018).
Popescu Grigore N., Preoţimea Română şi Întregirea Neamului, Temniţe şi Lagăre, vol.
II (Bucureşti: Tipografia Vremea, 1940).
Popi Gligor, Românii din Biserica Albă (2006).
Râmneanțu Vasile, Istoricul relaţiilor româno-iugoslave în perioada interbelică
(Timişoara: Editura Mirton, 2007).
Revista Angvstia, 15 (2011).
Roșu Costa, Dicţionarul Preoţilor Români din Banatul Sârbesc (1761–2011) (Zrenianin:
Editura ICRV, 2011).
Şerban Ioan I., Nicolae Josan, coord., Dicţionarul personalităţilor Unirii. Trimişii
românilor transilvăneni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (Alba Iulia: Ed. Altip,
2010).
Zaberca Vasile Mircea, Românii din Banatul Iugoslav şi Marea Unire (Timişoara:
Editura Hestia, 1995).
Zaharia Ionela, Clerul militar român din Austro-Ungaria în Marele Război, Teză de
Doctorat (Cluj-Napoca: 2016).
ORTHODOX CLERCKS FROM CARANSEBEȘ DIOCESE’

PARISHES OUTSIDE OF ROMANIAN FRONTIERS, TAKING
PART IN THE GREAT NATIONAL ASSEMBLY IN ALBA JULIA
Abstract
The end of World War I generated an accelerate dissolution of the former Austro-
Hungarian administration also within the territories preponderantly inhabited by
Romanian communities. The case of the Banat is a special one as long as that region was
occupied by military units belonging to Serbia, within a short time after the end of the war.
The new occupying authorities strongly made heavier or even prevent manu militari the
delegates of the Banat from preparing and leaving for Alba Julia. No less than 13 Orthodox
priests belonging to the western areas of the Banat parishes of Caransebeș diocese assumed
and voted the document of December 1, 1918, in spite of the Serbian forces’ opposition,
who were interested to strongly limit the Banat’s representatives joining the Great National
Assembly. The localities where those priests had worked rested outside of the Romanian
frontiers after the Paris Peace Conference. Those priests’ fearlessness to have taken part
into the democratic action in Alba Julia had certain consequences, the most of them being
excluded from exerting their clerical competences within those localities.
PARCURSUL ISTORIOGRAFIC AL
REVOLUȚIEI TRANSILVĂNENE DE LA
FINELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL*
Andreea Dăncilă Ineoan**
Cuvinte-cheie: istoriografie, revoluție, 1918, Transilvania, paradigme interpretative

Keywords: historiography, revolution, Transylvania, interpretative paradigms
Context revoluționar
În intervalul delimitat de prăbușirea militară a Austro-Ungariei și intrarea
armatei române în localitățile transilvănene la finele anului 1918 are loc ceea ce
a rămas reperabil istoriografic drept revoluția transilvăneană. S-a consumat, de
fapt, în această perioadă un prim transfer de putere în regiune, unul deosebit
de efervescent și complex, un interstițiu de o fermentație aparte, în care scenarii
concurente se dezvoltau accelerat și în care puterea politică avea de traversat, la
finele unei conflagrații uriașe, un dureros test de legitimitate.1
După ce István Tisza, omul forte al politicii maghiare, anunța de la tribuna
parlamentului budapestan, “Am pierdut războiul!”2, șocul acomodării cu această
situație de țară înfrântă era resimțit cu tot mai mare intensitate în partea trans-
leithană a Dublei Monarhii. La puțin timp, începeau proteste ale studenților,
muncitorilor, dar mai ales ale militarilor pe tot cuprinsul unei Ungarii căreia
soluția republicană și ruperea de Viena începea să i se pară tot mai plauzibilă.
Într-un astfel de peisaj dezordonat, se întorceau acasă și contingentele solda-
ților transilvăneni pentru care disoluția Monarhiei Austro-Ungare era o consta-
*
Acest studiu a fost finanțat prin proiectul “Traiectorii socio-profesionale în spații confesio-
nale concurente: Transilvania 1850–1918,” CNCS – UEFISCDI – PN III P4 ID PCE–2016-0661”
**
Universitatea Babeș Bolyai, Centrul de Studiere a Populației, str. Mihail Kogălniceanu, nr. 1,
e-mail: andreea.dancila@yahoo.com
1
Primul Război Mondial a reprezentat pentru Austro-Ungaria testul final pentru abilitatea
monarhiei de a-și justifica existența pe scena europeană, atât ca mare putere, cât și ca impe-
riu legitimat în ochii naționalităților ce o compuneau, cf. Mark Cornwall, “A Conflicted and
Divided Habsburg Memory,” în Mark Cornwall, John Paul Newman, eds., Sacrifice and Rebirth:
the Legacy of the Last Habsburg War (New York/Oxford: Berghahn Books, 2016), 1.
2
Memoirs of Michael Karolyi. Faith without Illusion (London: Cape, 1956), 102.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
322 |‌ Andreea Dăncilă Ineoan
tare întărită la fiecare pas în drumul lor de pe front de revendicările, revolu-

țiile și noile structuri de putere care apăruseră deja la nivelul celorlalte națio-
nalități. Deși prăbușirea frontului a reprezentat un puternic element de radi-
calizare pentru foștii combatanți, starea de spirit adusă din tranșee de aceștia
s-a acutizat la întâlnirea cu traumele și neajunsurile resimțite de cei de acasă.
Colapsul militar era dublat la nivelul întregului imperiu de colapsul frontului de
acasă, care punea o presiune poate tot la fel de mare precum cea a înfrângerilor
de pe front. Excepționalismul stării de război a însemnat pentru Ungaria, și
implicit pentru Transilvania, impunerea unei legislații prin care rolul autorității
statale era mult potențat, iar populația civilă era forțată să răspundă rechizi-
țiilor, împrumuturilor de război, și nu de puține ori, umilințelor autorităților
administrative. Nevoia de supraviețuire, în condițiile în care foametea bântuia
peste tot, dar și puternicul sentiment că nu a existat o distribuție echitabilă a
dramei în acest război îi îndeamnă pe mulți dintre acești soldați să recurgă,
odată ajunși în satele lor, cu suportul mai mic sau mai mare al unei părți a popu-
lației locale, la o serie de acte violente îndreptate mai cu seamă asupra reprezen-
tanților puterii locale – primarul, notarul, jandarmul, dar și asupra speculan-
ților de război ori a marilor proprietari, personaje considerate responsabile de
administrarea defectuoasă a treburilor comunitare pe timp de război.3
Gesturile soldaților sunt astfel relevante pentru o cultură a războiului care
supraviețuiește armistițiilor militare, pentru o demobilizare care nu se epui-
zează în declarațiile miniștrilor de război, deconectarea de la violența de pe
front neproducându-se instant, ci dimpotrivă, supraviețuind cu mare intensi-
tate și în perioada imediat următoare.4
Manifestările care aduc mai degrabă, în această fază inițială, a răscoală mile-
naristă ori a jacquerie, caracterizate de izbucniri spontane ale unor țărani-soldați,
ce reușesc să capaciteze și entuziasmul maselor, vor lua în scurt timp aspectul unei
revoluții cu program politic și cu structuri menite să asigure obiectivul numărul
unu al acesteia, transferul de putere. Într-un peisaj puternic destabilizant, elita
politică prin Consiliul Național Român Central va încerca să gestioneze cât
3
Contextul revoluționar transilvănean a mai fost tratat de Andreea Dăncilă Ineoan în studiile
“Investigând Primul Război Mondial prin prisma unei anchete interbelice,” Astra Sabesiensis 2
(2016): 193–202; “Requestioning the Revolution from Banat from the end of the Great War,”
Banatica 25 (2015): 417–430; “Memory of the War and the Revolution in the Mureș County,”
Communication, Context, Interdisciplinarity. Studies and Articles III (2014): 230–240; “Memoria
războiului și a revoluției în Bistrița-Năsăud,” în Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana
Mihaela Tămaș, coord., Primul Razboi Mondial. Perspectiva istorică si istoriografică/ World War
I. A Historical and Historiographical Perspective (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană,
2015), 501–512 ș.a.
4
Stephane Audoin Rouzeau, Annette Becker, Războiul redescoperit (București: Corint, 2014),
212–215.
Parcursul istoriografic al revoluției transilvănene de la finele Primului Război Mondial | 323
mai inspirat translația de la administrația maghiară spre cea română, prin acele
consilii și gărzi naționale locale, să-și asigure astfel suportul maselor și să le furni-
zeze acestora o puternică argumentație a programului național.
Termenul de revoluție s-a impus încă din timpul desfășurării evenimen-
telor la majoritatea popoarelor din fosta Monarhie Austro-Ungară, care au
trecut prin scheme relativ identice de tranziție la finalul războiului. Eticheta
s-a dovedit a fi rezistentă până în zilele noastre, inclusiv la nivelul istoriografiei
occidentale pentru care acțiunile ce au loc la nivelul grupurilor naționale ale
monarhiei dunărene stau sub semnul unor revoluții naționale.5
În spațiul istoriografic românesc, mișcările din toamna anului 1918 au
suscitat numeroase interpretări ideologice, multiplele straturi de discurs care
s-au acumulat în răstimpul unui secol formând un complicat balast în care cu
dificultate se poate formula o narațiune coerentă istoric. Aflați încă în proximi-
tatea centenarului Marelui Război, un moment care pentru istoricii europeni a
prilejuit numeroase relecturări ale finalului acestuia, rechestionând scenariile
și acțiunile colective ale diverselor grupuri etnice, propunem o inventariere
a lentilelor majore sub care s-a format și deformat revoluția transilvăneană a
anului 1918 în intervalul de mai bine de un secol.
Revoluția transilvăneană în interpretări istorice interbelice

În mod firesc, interbelicul românesc consacră, fenomen recurent de altfel
și în alte spații istoriografice, plasarea evenimentelor din intervalul 1914–1919
într-o paradigmă a eroicului, fapt explicabil dacă avem în vedere că mulți dintre
participanții la evenimentele acelei perioade sunt chiar povestitorii acestei
meta-narațiuni naționale.6 De fapt, perioada este una care favorizează existența
unui cvasi-monopol al scrisului istoric rezervat protagoniștilor sau martorilor
direcți ai istoriei recente, legitimitatea acestora ca ordonatori ai faptului istoric
nefiind niciodată chestionată.7 Cu toate acestea, puțini sunt autorii care își
5
Richard Bessel, “Revolution,” în Jay Winter, ed., The Cambridge History of the First World
War, vol. II (Cambridge: Cambridge University Press, 2014); Pieter C. Van Duin, Central
European Crossroads: Social Democracy and National Revolution in Bratislava (Pressburg),
1867–1921 (Oxford, New York: Berghahn Books), 2009; Mark Cornwall, “Disintegration and
Defeat. The Austro-Hungarian Revolution,” în M. Cornwall, The Last Years of Austria-Hungary
(Liverpool: Liverpool University Press, 2002).
6
Valer Moga, “Anul 1918: un traseu istoriografic de nouă decenii,” în Valer Moga, Sorin
Arhire, eds., Anul 1918 în Transilvania și Europa Central-Estică. Contribuții bibliografice și istori-
ografice (Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane/Academia Română, 2007), 7. Dintre primii
istorici ai evenimentelor anului 1918 în Transilvania amintim pe Ioan Lupaș, Silviu Dragomir,
Zenovie Pâclișanu, Ion Clopoțel, Tiron Albani.
7
Iacob Mârza, “Perspective contemporane asupra anului 1918 în istoriografia română,”
Annales Universitatis Apulensis. Series Historica 2–3 (1998–1999): 80–81.
permit să iasă din paginile periodicelor în care pe spații mici dezvoltau propria
lor viziune despre război și revoluție în cadrul unor exerciții de memorialistică
măruntă și să propună lucrări ample despre evenimentele ultimilor ani. Posibil
ca neastâmpărul politic și cultural al României Mari să îi fi confiscat pe isto-
ricii transilvăneni, îndepărtându-i de proiecte editoriale orientate spre această
tematică. Teroarea istoriei avea să-i aducă însă peste puțin timp (1940) la masa
de lucru și să-i dirijeze grăbit tocmai spre subiecte legate de felul în care s-a
consolidat apartenența Transilvaniei la România.
Din explicațiile felului în care se ordonează scrisul istoric românesc după
război nu trebuie ignorat revizionismul intens al unei părți a istoriografiei
maghiare care a orientat, în replică, istoriografia română spre direcția unei
recuperări militante a trecutului imediat.8 De altfel, după Dictatul de la Viena
aceasta părea să devină direcția privilegiată a istoricilor români transilvăneni, o
adevărată lucrare de misionarism a breslei.
La 25 de ani de la unire, în 1943, Silviu Dragomir încă mai acuza absența
unui răgaz necesar istoricilor transilvăneni implicați trup și suflet în ordo-
narea unui proiect de țară, care s-ar fi dovedit esențial, pentru fixarea și analiza
evenimentelor din toamna-iarna anului 1918: “Istoriografia română aproape că
nu s-a ocupat cu adunarea materialului ce privește capitolul cel mai glorios al
desrobirii noastre politice. Pasiunea luptelor postbelice a slăbit interesul facto-
rilor, care ar fi fost chemați să fixeze fiecare etapă din drumul spre libertate,
în aceeași măsură în care a întunecat de multe ori însuși adevărul istoric. Nici
azi nu avem documentația istorică necesară și datorită acestei neglijențe, mă
îndoiesc că vom putea restabili vreodată, în toate amănuntele, frământarea din
preajma unirii, cu gândurile intime, cu nădejdile, ambițiile, intrigile generației
care s-a învrednicit să realizeze cel mai însemnat act al istoriei noastre. Puțini
dintre fruntașii politici ai românilor din Transilvania și-au orânduit hârtiile
pentru ca din însemnările și memoriile lor, autentic informate, sau din cores-
pondența sincer intenționată să se poată reconstrui sbuciumul sufletesc și să
se poată desprinde cristalizarea ideilor și recunoașterea treptată a mijloacelor
întru dobândirea libertății”.9 La un sfert de veac de la unire, într-un context
extraordinar de sensibil, critica enunțată de Silviu Dragomir, oricât de fata-
list-pesimistă în diagnostic, era una legitimă.
Revenind la subiectul istoric care interesează aici, trebuie menționat că,
în genere, istoricii interbelici au surprins mai cu seamă acțiunile elitei poli-
tice transilvănene din lunile octombrie-decembrie, insistând, cu foarte puține
8
Pompiliu Teodor, “Istoriografia Unirii Transilvaniei cu România,” în Nicolae Bocșan,
Nicolae Edroiu, Vasile Vesa, eds., Convergențe europene. Istorie și societate în epoca modernă
(Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1993), 79–80.
9
Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei (Sibiu: Editura ASTREI, 1943), 9.
excepții, mai ales pe revoluția produsă de intelectualii publici și trecând expe-

ditiv peste mișcările violente ale maselor din acea perioadă.
În volumul Istoria unirii românilor, apărut sub auspiciile Fundației Culturale
Regale, Ioan Lupaș nici măcar nu menționa existența unei revoluții transil-
vănene, punctând în intervalul de la sfârșitul războiului până la unire, doar
momentele pregătite de elita politică: declarația lui Alexandru Vaida Voevod
din Parlamentul maghiar și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.10 În
acel interval, considera istoricul, Transilvania a trăit “zile de efervescență”,
făcând trimitere la pregătirea credenționalelor și a participării la serbarea de
la 1 decembrie. Atât precizează Ioan Lupaș despre acea perioadă, interesat mai
degrabă de acumulările în timp care au condus la unire, evenimentul fiind, în
viziunea intelectualului sibian, rezultatul unei lungi evoluții istorice.11
Din această centrare pe evenimențialul politic, ce va fi de altfel una predilectă
pentru multe din abordările interbelice (Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Alexandru
Lapedatu)12 se va ieși doar cu ajutorul unor volume plasate la granița dintre
memorialistică și istorie. Una dintre lucrările de referință pentru chestiunea revo-
luției îi aparține lui Ion Clopoțel și se intitulează chiar Revoluția din 1918 și unirea
Ardealului cu România. Volumul apărut în 192613 era de fapt unul încurajat de
către ASTRA care, în primăvara anului 1921, lansa un concurs ce avea ca temă
redactarea unui studiu despre revoluția transilvăneană.14 Acest demers sugerează
că a existat chiar și în interbelicul timpuriu necesitatea ordonării experienței
revoluționare transilvănene în cadrul unui discurs istoric articulat. Revoluția
descrisă de Clopoțel este una care izbucnește pe 31 octombrie și se înscrie în
patternul mai mare existent la nivelul întregului Imperiu Austro-Ungar. Într-o
primă fază, revoluția se prezintă ca un fenomen incontrolabil, având masele de
țărani ca protagoniști: “Lumea săracă a crezut că a sosit ceasul să se răzbune pe
aceia care i-au supt seva sângelui secole de-a rândul”, până la înființarea și organi-
zarea consiliilor și gărzilor naționale, care devin de fapt adevărate structuri revo-
luționare, încărcând mizele mișcării cu puternice nuanțe naționale. De remarcat
că, atunci când se referă la implicațiile politice ale evenimentelor ce debutau la
finalul lunii octombrie 1918, Ion Clopoțel folosește termenul de revoluție, o etapă
10
Ioan Lupaș, Istoria Unirii românilor (București: Fundația Culturală Regală “Principele
Carol”, 1937).
11
Ioan Lupaș, “La chute de la Monarchie Austro-Hongroise,” Revue de Transylvanie I (1934): 11.
12
Reținem și inițiativa Despărțământului București al ASTREI din 1943 finalizată prin volu-
mul Marea Unire dela 1 decembrie 1918, plasat pe aceleași coordonate, ale unei recuperări poli-
tice a evenimentelor.
13
Ion Clopoțel, Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România (Cluj: Editura Revistei
Societatea de Mâine, 1926).
14
Transilvania LIII (1922): 439.
absolut indispensabilă în viziunea acestuia în realizarea unirii, iar pentru neas-

tâmpărul care cuprinde satele transilvănene în același interval, cel de răscoale.
Tot în anul 1926, o altă lucrare cu iz memorialistic, Zile trăite, semnată de
episcopul ortodox de Oradea, Roman Ciorogariu, o personalitate cu puternice
conexiuni cu zona politicului transilvănean și înainte de 1918, aborda chesti-
unea revoluției transilvănene. În viziunea acestuia, revoluția a fost realizată de
soldații-țărani care acționau după același scenariu odată ajunși acasă15: “Pare-că
oamenii erau vorbiți de pe front cum să facă această revoluție, pentru că pretu-
tindeni se manifestă în aceeași formă [...]”16. Dacă Ion Clopoțel, se apleca prea
puțin asupra violențelor ce au cuprins lumea rurală la finele războiului, prefe-
rând perspectiva politică, Roman Ciorogariu, aflat în proximitatea unei zone de
graniță în care s-au produs confruntări de o violență extremă și în care a funcți-
onat o puternică identificare etnică, nu-și permitea astfel de aseptizări ale revo-
luției. Dimpotrivă, pe spații largi, în volumele sale, acesta prezenta pomelnicul
victimelor revoluției, metodă de lucru care lăsa impresia că episodul istoric în
cauză nu a fost altceva decât un adevărat război civil transilvănean româno-ma-
ghiar. Tot episcopul Ciorogariu lansa ideea că între momentul Marii Adunării
Naționale de la Alba-Iulia și instaurarea terorii comuniste din Ungaria a existat
și o a doua revoluție în Transilvania, una motivată național.17
În anii ’30, Tiron Albani își propunea să producă o monografie a unirii,
oferind cu această ocazie o analiză inedită revoluției transilvănene. Perspectiva
sa interpretativă, ce preia multe din argumentele lui Clopoțel, se constituie, de
fapt, într-o replică adresată de pe poziția socialistului, care vedea la câtiva ani
de la unire mult diminuat rolul politic al curentului al cărui simpatizant era.
Revoluția, în opinia lui Albani, a fost motivată atât social, de criza alimentară ce
bântuia imperiul, dar și de numeroaselor diferende de natură etnică descătușate
la finalul războiului. În viziunea aceluiași, soldații rămâneau principalii actanți
revoluționari, mișcarea animată de aceștia fiind de relevanță națională: “Dacă
nu s-ar fi produs revoluția din statele centrale, unirea Ardealului cu România ar
fi întâmpinat mai multe greutăți, poate chiar de neînvins”.18
15
Și Silviu Dragomir considera că soldații au reprezentat principala forță a revoluției, consi-
liile naționale acționând ca organe revoluționare. Istoricul nu era însă preocupat de dezordinile
sociale de la finalul războiului, cât mai ales de firul politic al desfășurării evenimentelor. Silviu
Dragomir, Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei (Sibiu: Editura ASTREI, 1943), 9. Ion I.
Lapedatu insista și el pe ipostaza de revoluționari a soldaților, precizând că revoluția a izbucnit
în cadrul armatei și de aici s-a răspândit în toată monarhia. Ion I. Lapedatu, Memorii și amintiri
(Iași: Institutul European, 1998), 206.
16
Roman Ciorogariu, Zile trăite, vol. II (Oradea: Fundația “Cele Trei Crișuri”, 1994), 50–51.
17
Ibid., 50–51.
18
Tiron Albani, Leul de la Șișești. De ce s-a prăbușit Monarchia Austro-Ungară (Oradea:
Editura Cercul Ziariștilor Oradea, 1936), 151.
Inspirate de revoluția franceză și de cea rusă, evenimentele care se consumau

în Transilvania erau, în opinia autorului, de o inocență covârșitoare: “A fost
o revoluție a păcii, contra războiului, o revoluție a libertății contra oligarhiei
împilatoare. A fost mai mult o sărbătoare de culesul viilor, un carnaval decât o
luptă sângeroasă”.19 Viziunea edulcorată a lui Albani și în special rolul consi-
liilor muncitorești în evenimentele de la finele războiului pe care acesta insista
în scrierile sale vor fi combătute ulterior de către unii istorici transilvăneni care
îl acuzau că inventează scenarii neverosimile (e vorba mai ales de Alexandru
Lapedatu20). Trebuie reținut și rolul pe care îl acordă Albani Comitetului munci-
torimii românești din Budapesta în organizarea Consiliului Național Român
Central. Astfel, menționa acesta în memorii, la presiunea acestei structuri în
seara zilei de 30 octombrie 1918, deputații români de la Budapesta decideau
formarea Consiliului Național Român.21
Perioada interbelică prilejuia apoi și apariția unor scrieri aparținând istori-
cilor apropiați armatei române care abordau chestiunea revoluției transilvănene
din perspectiva istoriei militare. Virgil Arifeanu într-un volum apărut în anul
1924 și consacrat evenimentelor militare referitoare la ocuparea Budapestei
amintea de destrămarea armatei austro-ungare și transformarea acesteia “în
hoarde bolșevice ca și în Rusia, prădând sate și orașe de Români în Ardeal”.22 La
începutul anului 1919, armata română nu mai putea conta pe gărzile naționale
pentru că acestea se bolșevizaseră și deveniseră de necontrolat pentru autori-
tățiile române, considera același.23 Terminologia folosită pentru evenimentele
ce au avut loc în Transilvania între anii 1918–1920 era aceea de “război contra
ungurilor”, revoluția de la finele războiului fiind astfel considerată un episod
din această acțiune militară mai amplă dusă împotriva vecinului de la vest.
Interpretările maiorului Arifeanu nu trebuie să surprindă: scrise de un insider
militar, e previzibilă insistența pe rolul armatei într-un cadru dificil (scrierea
acestui autor are, din acest punct de vedere, un evident caracter encomiastic),
19
Ibid., 151.
20
Într-o încercare de rememorare a evenimentelor de la finele războiului, Alexandru Lapedatu
era preocupat mai degrabă să răspundă tezelor reprezentanților socialiști ardeleni despre care
considera că și-au supraestimat rolul avut în lunile octombrie-decembrie 1918. În Transilvania,
considera acesta “socialismul era o plantă exotică, ce nu s-a putut aclimata, necum dezvolta.
Rostul său la adunare și peste tot la mișcarea revoluționară și națională pentru pregătirea Unirii
cu țara mamă era inventat, ca să ne punem și noi la unison cu acțiunile revoluționare din alte
părți [...]”. Alexandru Lapedatu, “Amintiri și reflexii cu privire la actul unirii de la Alba-Iulia,”
Generația Unirii 4 (1929): 15.
21
Albani, Leul de la Șișești, 197.
22
Virgil Arifeanu, Răsboiul nostru contra ungurilor 1918–1920 (Institutul de Arte Grafice
“Eminescu”, 1924), 7.
23
Ibid., 13.
328 ‌| Andreea Dăncilă Ineoan
iar retorica anti-bolșevică făcea parte dintr-un discurs puternic acreditat în

primii ani de după unire.
În 1927, Constantin Kirițescu, în monumentala sa istorie a războiului,
vorbea despre evenimentele din Ungaria și Transilvania folosind eticheta de
răscoale, având un caracter social în cazul ungurilor și național din partea româ-
nilor.24 Revoluția din Transilvania era considerată a reprezenta un fenomen
influențat puternic de desfășurările evenimentelor din Ungaria. Pentru acest
autor, revoluția avea doar un caracter distructiv, reținând doar confruntările
dintre mulțime și “cei avuți”. De notat că, în viziunea lui Kirițescu, această revo-
luție a durat doar trei zile.25
Rezumând acumulările istorice interbelice referitoare la revoluția din
Transilvania, trebuie precizat că subiectul nu s-a regăsit, decât cu foarte puține
excepții, în reprezentările canonice ale războiului și ale unirii. Fenomen dezor-
donat, violent, cu patimi încă nestinse și chiar cu procese încă pe rol, episodul
revoluționar transilvănean în dimensiunea sa populară a primelor ore mai
păstra încă ridicate cote de sensibilitate, fiind de evitat în condițiile în care
putea prezenta Europei imaginea unei regiuni instabile ce a trecut la sfârșitul
războiului printr-o serie de confruntări interetnice violente. Reținem însă din
preocupările istoriografice ale interbelicului, strategiile de tipologizare a revo-
luției transilvănene, într-una populară și una elitară, ce reprezentau, de fapt,
demersuri de a intersecta mizele sociale cu cele naționale ale mișcărilor de la
finele războiului.
Revoluția transilvăneană în interpretări din perioada comunistă

Schimbarea regimului politic din România după cel de-al Doilea Război
Mondial a produs, în mod previzibil, puternice reverberații și în scrisul istoric,
pentru orice societate totalitară controlul tagmei istoricilor reprezentând un
adevărat deziderat strategic.26
După 1948, în condițiile în care revoluția rusă devenea singura axă inter-
pretativă a Primului Război Mondial27, revoluția transilvăneană se golește de
implicațiile naționale, analizându-i-se capacitatea de aliniere la “protoptipul”
rusesc, supralicitându-se partitura socială, cea care de altfel putea asigura legi-
24
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, III (București: Editura
Casei Școalelor, 1927), 400.
25
Ibid., 367–368.
26
John Tosh, The Pursuit of History (London, New York: Longman, 1984), 5.
27
Cătălina Mihalache consideră că după 1948 revoluția devine personajul principal al confla-
grației mondiale. Cătălina Mihalache, “O lecție de istorie în perioada interbelică: 1 decembrie
1918”, în Ovidiu Pecican, ed., România interbelică: istorie și istoriografie (Cluj-Napoca: Limes,
2010), 24.
timitate noului regim politic.28 Demersul era de altfel unul simptomatic pentru
întreaga tagmă a istoricilor marxiști ai statelor succesorale, foste teritorii habs-
burgice, care apreciau la unison că fără revoluția rusească nu ar fi existat revo-
luția austro-ungară din octombrie 1918.29
În anul 1952, academicianul Mihai Roller era cel care producea prima
viziune istorică asupra evenimentelor revoluționare din Transilvania în epoca
dictaturii comuniste. Vulgata emanată de Roller în acel moment30 reprezintă
cea mai puternică fractură ce apărea în interpretarea evenimentelor de la
sfârșitul războiului. Conform acestuia, revoluția transilvăneană era o prelun-
gire a revoluției din Ungaria și reprezenta rodul unor comitete muncitorești
activate spontan pe tot cuprinsul Transilvaniei. Insuccesul acestei revoluții se
datora reprezentanților burgheziei române care au înființat organe de repre-
siune (!), gărzile naționale, ce au blocat printr-o serie de agitații naționaliste
desfășurarea revoluției budapestane. Iuliu Maniu și consorții au avut ca prin-
cipală miză deturnarea revoluției burghezo-democratice, ce avea mari șanse să
devină o revoluție socialistă și temporizarea acțiunilor masei prin chemarea
armatei române. Odată cu apariția manualului de istorie asumat de Roller, teza
competiției dintre elita politică transilvăneană și masa revoluționară va deveni
un loc comun pentru majoritatea abordărilor istorice din acei ani.31 După ce
invoca o cabală burgheză ce nu a permis să se vorbească despre adevărata față a
anului 1918, Vasile Liveanu, “eminența cenușie a direcției marxist-leniniste”32,
insista în 196033 pe fixarea protagoniștilor revoluției în persoana prizonierilor
transilvăneni din Rusia, adevărați exportatori de revoluție bolșevică și cei care
au capacitat în jurul lor masele populare, devenind astfel factorul hotărâtor al
unirii Transilvaniei cu România.34 Deși o prelungire a revoluției rusești din
28
Moga, “Anul 1918,” 14.
29
Z.A.B. Zeman, The Break-Up of the Habsburg Empire 1914–1918: A Study in National and
Social Revolution (New York: Oxford University Press, 1961), XIII.
30
Mihail Roller, Istoria R.P.R. Manual pentru învățământul mediu (București: Editura de Stat
Didactică și Pedagogică, 1952), 508.
31
Pe aceeași direcție se plasează și studiul semnat de Constantin Daicoviciu, Ladislau Bányai,
Victor Cheresteșiu, Vasile Liveanu, “Lupta revoluționară a maselor, factor hotărâtor în Unirea
Transilvaniei cu România,” Studii. Revistă de istorie 11 (1958): 21–56.
32
Valer Moga, “Unirea de la 1918 în istoriografia anilor 1945–1967,” în Valer Moga, Sorin
Arhire, eds., Anul 1918 în Transilvania și Europa Central-Estică. Contribuții bibliografice și istori-
ografice (Cluj-Napoca: Centrul de Studii Transilvane/Academia Română, 2007), 71.
33
V. Liveanu, Din istoria luptelor revoluționare din România (București: Editura Politică,
1960).
34
Și în studiul semnat de Acațiu Egyed, Ludovic Vajda, “Mișcările țărănești desfășurate în
Transilvania în anul 1918 și rolul lor în destrămarea puterii locale de stat austro-ungare,” Analele
Institutului de Studii Istorice și social-politice de pe lângă CC al PCR 6 (1968): 15 se preciza că
prizonierii din Rusia au reprezentat “partea cea mai activă a mișcării țărănești”.
octombrie, revoluția transilvăneană era, în viziunea acestui autor, una în care

burghezia a furat așteptările muncitorimii, o redutabilă forță revoluționară în
Transilvania anului 1918. Revoluția nu a fost un succes, opina Vasile Liveanu,
pentru că burghezia a reușit să transforme țărănimea într-o masă de manevră
manipulată de interesele elitei care, folosindu-se de propaganda națională, a
instigat la violențe interetnice.35 În această lectură, revoluția transilvăneană a
fost motivată de lupta de clasă, proletariatul, indiferent de naționalitate, făcând
front comun împotriva “domnilor” exploatatori. Pe lângă mutațiile interpreta-
tive mai sus expuse, trebuie remarcată o schimbare esențială de optică. Dacă în
majoritatea lucrărilor interbelice, consiliile și gărzile naționale erau considerate
organisme revoluționare, întrucât au operat transferul de autoritate al revoluției
politico-naționale, după 1948, aceste structuri sunt considerate contra-revolu-
ționare, împiedicând elanul maselor spre triumful revoluției burghezo-demo-
cratice.36
Simptomatică pentru pleonasmul interpretării evenimentelor de la finele
anului 1918 din Transilvania considerăm formularea apărută într-un volum
colectiv din 1964, ce avea ca temă de cercetare tocmai prăbușirea Austro-
Ungariei, în care se vorbea despre “lupta maselor pentru o dictatură democra-
tică (!!!) a muncitorilor și țăranilor”.37
De abia după anul 1965 putem vorbi de unele încercări de reabilitare isto-
rică a momentului 1 decembrie 1918. Evenimentul va fi catalogat drept unul cu
semnificații pozitive, desigur, doar după stabilirea rolului major jucat de mase
în realizarea unirii.38 Dacă până în 1968 istoriografia a vorbit de o revoluție
socială, după acest an se acordă credit și implicațiilor naționale ale turbulen-
țelor care s-au produs în Transilvania la sfârșitul războiului. Cea mai însem-
35
Pe același palier interpretativ se situează și studiile semnate de Vasile Pop, “1918-Mișcările
revoluționare ale țărănimii din Bandul de Câmpie,” Studii și Materiale III-IV (1972), Acațiu
Egyed, Ludovic Vajda, “Mișcările țărănești,”, Victor Cheresteșiu, “Pătrunderea ideilor Marii
Revoluții socialiste din octombrie în masele din Transilvania,” Anuarul Institutului de Istorie
din Cluj, I-II (1958–1959): 271–275; Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu, Din istoria
Transilvaniei, vol. II (București: Editura Academiei R.P.R., 1961), 345–373.
36
Ideile lui Vasile Liveanu au constituit obiectul rechizitoriului întocmit de Pompiliu Teodor
atunci când analiza istoriografia unirii Transilvaniei cu România. Istoricul clujean considera că
Liveanu opera unele nepermise disocieri între luptele revoluționare și acțiunea politică româ-
nească, trecând sub tăcere solidaritatea maselor țărănești cu liderii politici ai mișcării națio-
nale atunci când interpreta consiliile naționale ca organizații ale burgheziei. Pompiliu Teodor,
“Istoriografia Unirii Transilvaniei cu România,” în Nicolae Bocșan, N. Edroiu, V. Vesa, eds.,
Convergențe europene. Istorie și societate în epoca modernă (Cluj-Napoca: Dacia, 1993), 82.
37
Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu (coord.), Destrămarea Monarhiei Austro-
Ungare, 1900–1918 (București: Editura Academiei R.P.R., 1964), 188.
38
Gabriel Moisa, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965–1989 (Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană, 2003), 126–127.
nată schimbare produsă în scrisul istoric al acestei perioade a fost reprezen-

tată de “redescoperirea și integrarea națiunii printre categoriile epistemologice
marxist-leniniste”, perspectivă ce a favorizat amalagmarea temelor, ideilor
etc.39, chestiune vizibilă și în tratarea evenimentelor din Transilvania de la finele
anului 1918.40
Se observă așadar, după anul bornă 1968 care a marcat semicentenarul unirii,
o tot mai insistentă includere printre actanții revoluției, în afara muncitorilor și
a soldaților de pe fronturile occidentale – nu doar a prizonierilor din Rusia –,
a intelectualilor, dar și a frontului țărănesc neparticipant activ la conflagrație.41
Actorul colectiv țărănesc ca protagonist al revoluției este definitiv consacrat în
istoriografia română din perioada comunistă mai ales odată cu apariția lucrării
coordonate de Miron Constantinescu și Ștefan Pascu, Desăvârșirea unificării
statului național român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie. În volumul
apărut sub egida Academiei în 1968, Ștefan Pascu admitea că revendicările
naționale au jucat un rol important în desfășurarea revoluției transilvănene,
desigur alături de cele sociale. Cu toate acestea, se remarcă încă rezistența unui
argument puternic din perioada 1948–1968, acela al solidarității țăranilor și
muncitorilor români, maghiari42 și sași43, dar și a consiliilor și gărzilor naționale
ale acestora în fața opresiunii potentaților de orice culoare etnică.44 Istoricul
clujean mai propunea, cu ocazia acestui volum, o hartă a mișcărilor țărănești
și muncitorești ce au avut loc în Transilvania în intervalul 1917–1918. Cu toate
39
Felician Velimirovici, Condiția istoricului și a discursului istoric în societatea românească
(1948–1989), Teză de doctorat (Cluj-Napoca: Universitatea “Babeș-Bolyai”, 2014), 116.
40
Iată o demonstrație: Nicolae Copoiu, “Ideile marxismului biruitor și lupta popoarelor pen-
tru autodeterminare în anul 1918,” Analele Institutului de Studii Istorice și social-politice de pe
lângă CC al PCR 6 (1968).
41
În viziunea lui Gheorghe Unc, satele transilvănene au fost zguduite de răscoale țărănești
în cursul lunii noiembrie a anului 1918 “sub directa influență a acțiunilor muncitorești” și “ca
urmare a contradicțiilor sociale și naționale existente”. Chiar dacă grevele muncitorești au repre-
zentat combustibilul revoluției, totuși Unc nu neagă soldaților și intelectualilor un rol activ în
extinderea tulburărilor țărănești. Gheorghe Unc, “Aportul mișcării muncitorești și socialiste la
unirea Transilvaniei cu România,” Ziridava VII (1977): 67–81. George Manea insista pe faptul
că în consiliile locale predominau țăranii: când “consiliul era format din 12 membri, cel puțin 10
erau țărani.” George Manea, “Activitatea Consiliilor Naționale Române și a Gărzilor Naționale
Române din județul Arad, ” Ziridava VII (1977): 325.
42
Ioan Tomole vorbește chiar de o înfrățire în luptă româno-maghiară “ca de atâtea ori în
decursul istoriei”. Ioan Tomole, “Aspecte ale revoluției populare din toamna anului 1918 în Sălaj,”
Acta Musei Porolissensis VIII (1984): 445.
43
Egyed, Vajda, “Mișcările țărănești,” 17.
44
Ideea este una întâlnită și la Gheorghe Unc care preciza că ”elementele înaintate socialiste și
progresiste” din rândul maghiarilor și germanilor susțineau lupta românilor pentru unire. Gh.
Unc, “ Aportul mișcării muncitorești,” 73, dar și la Egyed, Vajda, “Mișcările țărănești,” 15–20.
acestea, proletariatul transilvănean continua să rămână o categorie ce încerca

să se mențină la paritate cu țărănimea în privința importanței avute la finele
războiului. Merită reținută, în acest context, reticența manifestată de istoricii
perioadei în nominalizarea liderilor comunitari sau regionali care s-au distins
cu prilejul evenimentelor revoluționare. Scrisul istoric opera în continuare cu
unele categorii colective de tipul țărănimea, muncitorimea, burghezia45 sau, cel
mai cuprinzător, masele populare.
Semicentenarul unirii și aniversările ulterioare au însemnat pentru istori-
ografia comunistă pretextul unor recuperări ale revoluției transilvănene de pe
poziții tot mai inconsecvente față de cele din anii stalinismului. Din perspectiva
istoricilor perioadei 1968–1978, consiliile și gărzile naționale erau considerate
organisme revoluționare46 (nu contra-revoluționare, așa cum le interpretase
Roller), iar evenimentele violente care s-au consumat în lumea satelor transilvă-
nene erau definite drept “răscoalele țărănești” ce au constituit o parte integrantă
a “revoluției burghezo-democratice”. Se producea în acești ani o bifurcare inte-
resantă a perspectivei: în mediul rural aveau loc în toamna lui 1918 răscoale sau
revolte, iar în cel urban, revoluții.47 Terminologia folosită pentru a desemna
mișcările de la finele războiului era într-o continuă diversificare.
Dintr-odată, revoluția nu a mai fost una confiscată de elementele burgheze
din cadrul consiliilor, existând o unitate de interese între intelectuali și masele
populare.48 Se aprecia că revoluția burghezo-democratică avea în Transilvania
un caracter mixt, de revendicări sociale și naționale. Ion Popescu Puțuri și
Augustin Deac în 1972 în volumul Unirea Transilvaniei cu România, apărut
tocmai la Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă Comitetul
Central al PCR, aveau curajul chiar să prezinte pe un ton pozitiv activitatea
preoților și a episcopilor în cadrul revoluției transilvănene. Replici de tipul
“intelectualitatea, mai ales la sate, se situează în fruntea luptei naționale. Ea este
aceea care fixează programul de acțiune, dă o formă concretă aspirațiilor sociale
45
Mihalache, “O lecție de istorie,” 25.
46
Se considera că deși au fost cazuri în care consiliile naționale au încăput pe mâinile elemen-
telor înstărite care s-au folosit de ele, totuși în multe cazuri, aceste structuri au fost de partea
țăranilor. Egyed, Vajda, “Mișcările țărănești,” 15–20.
47
Unc, “Aportul mișcării muncitorești,”; Egyed, Vajda, “Mișcările țărănești,” 15–20; Gheorghe
Unc, Augustin Deac, Gărzile naționale române din Transilvania (București: Editura Militară,
1979).
48
Există evident și excepții de la această grilă: “Dacă în unele locuri consiliile naționale româ-
nești comunale au căutat să frâneze avântul revoluționar al poporului, aceasta s-a făcut deoarece
în componența acelor comitete un rol hotărâtor l-au avut elementele burgheze care nu vroiau
ca lupta maselor să meargă prea departe”. George Manea, “Activitatea Consiliilor Naționale
Române și a Gărzilor Naționale Române din județul Arad, ” Ziridava VII (1977): 344.
și naționale nutrite de mase, o orientare inițială mișcării în ansamblu”49, erau

absolut de neconceput în urmă cu un deceniu. Totuși, perioada 1968–1978 a
reprezentat, din punctul de vedere al interpretărilor pe care istoricii le-au propus
asupra revoluției transilvănene, un interval destul de neașezat, inconsecvent în
pledoarii, cu mari fracturi de logică în argumentația istorică. Fraze precum cea
citată mai sus erau imediat contrazise în următorul paragraf în care se revenea
la argumentația marxistă a muncitorilor care, influențați de evenimentele din
Rusia, au făurit revoluția, în fapt, o reprezentare a luptei de clasă, și au orga-
nizat structuri de putere de tipul consiliilor muncitorești într-un context în care
funcționau în Transilvania relații semi-feudale. Și în cazul acestor autori, revo-
luția a fost realizată de masele populare și de muncitorii din centre industriale
transilvănene50 “fără diferență de neam” (insistența pe desfășurarea evenimen-
telor de la Valea Jiului, Petroșani, Reșița este una emblematică pentru scrisul
istoric al perioadei referitor la acest subiect), iar la sate se consumau răscoale și
revolte ale țăranilor în același interval.51
Astfel de explicații bulversante în cadrul aceleiași lucrări sunt simptomatice
pentru o parte din producția istoriografică referitoare la mișcarea revoluțio-
nară, care trăia din plin deruta repoziționării ideologice cerute de regim.
Alexandru Porțeanu, într-un studiu publicat în anul 197752, propunea o
comparație între scenariul budapestan al revoluției de la finele războiului și cel
transilvănean. Dacă revoluția burghezo-democratică din Ungaria s-a soldat cu
înlăturarea de la putere a magnaților și a culminat în 1919 cu transformarea
într-o revoluție socialistă, revoluția din Transilvania, considera istoricul citat,
a urmat o cale proprie, “tocmai datorită luptei de eliberare națională a majo-
rității”. Rezultatul “cel mai de seamă” al revoluției burghezo-democratice din
Transilvania l-a reprezentat unirea cu România, consecință de care se fac
responsabile aceleași “mase populare”.53
49
Marin Badea, Gheorghe I. Bodea, Augustin Deac, Ion Popescu-Puțuri, Unirea Transilvaniei
cu România (București, Editura Politică, 1972).
50
Aceeași interpretare și la Vasile Arimia, Nicolae Petreanu, “Consiliile naționale române și
rolul lor în pregătirea unirii Transilvaniei cu România,” Analele Institutului de Studii Istorice și
social-politice de pe lângă CC al PCR, 6 (1968): 22; I.I. Șerban, I. Pleșa, “Mișcări revoluționare ale
maselor din județul Alba în noiembrie 1918,” Apulum XIII (1975): 498; I.I. Șerban, “Mișcările
revoluționare din toamna anului 1918 și pregătirea unirii Transilvaniei cu România în ținutul
Orăștiei,” Apulum XIV (1976): 371.
51
Aceeași terminologie este folosită și de către Liviu Botezan, Constantin Enea, “Acțiuni revo-
luționare ale țărănimii din județul Arad în preajma Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia,”
Ziridava VII (1977): 221–247.
52
Alexandru Porțeanu, “Revoluția burghezo-democratică din Ungaria din 1918 și
Transilvania,” Ziridava VII (1977).
53
Ibid., 163–164.
Volumele privind revoluția transilvăneană apărute în deceniul 1965–1975

insistau pe descoperirea ca protagoniști ai evenimentelor de la finele războiului
și pe așa-numitele “cadre verzi”. Acestea erau formate din soldați dezertori care
operau în zone mai retrase (Maramureș, Apuseni) responsabile de introducerea
în iulie 1918 a stării excepționale în Transilvania. În opinia lui Constantin Enea,
aceștia au fost cei care au declanșat răscoale armate și ulterior război civil.54 Ioan
Popescu Puțuri și Augustin Deac punctau și ei rolul acestor elemente disturba-
toare în desfășurarea evenimentelor din toamna-iarna anului 1918.55
Despre un consens privind abordarea revoluției de la finele imperiului
se poate vorbi doar începând cu anii ’80, moment în care revoluția se încarcă
puternic de mize naționale sau chiar prioritar naționale, deși nu se neglija în
continuare nici caracterul ei social.56 În această perioadă, momentul 1918
se transformă într-un atu major al puterii politice57, folosit adeseori în plină
fervoare național-comunistă pentru a da replica istoriografiei maghiare în
privința chestiunii transilvănene.58
De la o revoluție percepută drept perdantă pentru că nu a urmat modelul
rusesc, revoluția transilvăneană devenea una triumfătorare pentru că prin ea
s-a reușit crearea statului național și cuplarea maselor populare la dezideratul
autodeterminării.59 Anii ’80 au însemnat și o puternică recuperare monografică
locală a evenimentelor petrecute în toamna anului 1918 în Transilvania sub
forma studiilor despre consiliile și gărzile naționale.60
În anul 1983 istoricul clujean Ștefan Pascu oferea publicului o monografie
în două volume, dedicată “făuririi statului național unitar român”, prilej cu
care revizita și chestiunea dedicată revoluției. Un rol important în procesul de
54
C. Enea, “Aspecte ale descompunerii armatei austro-ungare (dezertări și răscoale ale solda-
ților din Transilvania 1914–1918),” Acta Musei Napocensis V (1968): 276–289.
55
Badea, Bodea, Deac, Popescu Puțuri, Unirea Transilvaniei, 508.
56
Deși existau autori care mai păstrau încă grila unei revoluții duse în comun de țăranii
români, germani, sârbi, nu și maghiari, totuși caracterul revoluției devenea unul social-național.
Ioan Munteanu, “Noi date privind mișcarea socială și națională a țărănimii bănățene în toamna
anului 1918, ” Studii de istorie a Banatului, 6–7 (1981).
57
Gabriel Moisa, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965–1989 (Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană, 2003), 127.
58
Viorica Moisuc, “L’an 1918 dans l’histoire des roumains. Points de vue dans plusieurs ouvra-
ges étrangers et quelques precisions,” Roumanie. Pages d’histoire VI (1981), nr. 3–4: 177–209.
59
Pentru Marcel Știrban, lupta dusă de revoluționari împotriva autorităților și a jandarmi-
lor “a imprimat revoluției un profund caracter național.” Marcel Știrban, “Consiliile naționale
românești din toamna și iarna anului 1918 ca forme de solidaritate națională,” în Nicolae Edroiu,
Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor, eds., Civilizație medievală și modernă românească. Studii isto-
rice (Cluj-Napoca: Dacia, 1985), 379.
60
Marcel Știrban, Viorica Lascu, Consiliul Național Român de la Blaj (noiembrie 1918-ianua-
rie 1919). Protocoale și acte, I-II (Cluj-Napoca: Dacia, 1978–1980).
“clarificare ideologică” de la sfârșitul războiului rezerva acesta secției române

a Partidului Social Democrat de la Budapesta, insistând că și țărănimea din
Transilvania era foarte bine cuplată la dezideratele socialiste, existând organizații
socialiste la sate.61 Deși considera că acțiunile lui Amos Frâncu62 vor declanșa
“revoluția populară a românilor din Transilvania”, totuși, protagoniștii eveni-
mentelor din lunile octombrie-decembrie 1918 rămâneau în viziunea lui Ștefan
Pascu, muncitorii români, la care s-a raliat ulterior și țărănimea.63 Muncitorii
maghiari, aprecia același istoric, au sprijinit dreptul muncitorilor români tran-
silvăneni de a se uni cu România.64 La sate au izbucnit revolte și răzvrătiri, iar
colaborarea interetnică65 era permanent sabotată de “influențele burgheziilor
celor două națiuni”. Același amintea de o “revoluție populară” privită cu îngri-
jorare de către Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.) de la Arad pentru
că risca să afecteze imaginea Transilvaniei în rândul opiniei publice europene,
dar și din “interese de clasă”.66 Revoluția transilvăneană a fost una învingătoare
la final, pentru că s-a reușit înființarea C.N.R.C., s-au creat organizații munci-
torești și s-a înlocuit vechea administrație, opina același istoric.67
La finele anilor ’80, revoluția transilvăneană căpăta în scrisul istoricilor
români alura unui fenomen total care îngloba toate categoriile socio-profesio-
nale fără diferențele de clasă atât de insistent prezentate la începutul anilor ’50.
În acest interval, revoluția recupera și partitura sa națională, rămânând însă și
puternic motivată de unele mize sociale.
Seria volumelor de izvoare Desăvârșirea unității național-statale a popo-
rului român/ Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România: 1 decembrie
1918, apărute în decursul anilor ’80, a reprezentat cel mai puternic imbold de
61
Ștefan Pascu, Făurirea statului național unitar român, vol. II (București: Editura Academiei
R.S.R., 1984), 31. Și Ioan I. Șerban și Ioan Pleșa considerau într-un studiu apărut în 1977 că revo-
luția a izbucnit ca urmare a reactivării secției române a PSDU. Chiar și în zonele cu o reprezentare
industrială scăzută (cazul comitatului Alba de Jos), proletariatul se manifesta “cu deosebită vigoare”,
iar ideile socialiste pătrundeau tot mai profund în lumea satului. Ioan I. Șerban, I. Pleșa, “Mișcări
revoluționare ale maselor din județul Alba în noiembrie 1918, ” Apulum XIII (1975): 498–501.
62
Amos Frâncu, (1866–1933), avocat român, a organizat la finele anului 1918, la Cluj, Senatul
Național Român din Ardeal, structură care a pus în unele situații între paranteze autoritatea
Consiliului Național Român Central de la Arad, motiv pentru care a și fost desființată la mijlocul
lunii noiembrie a anului 1918.
63
Pascu, Făurirea, 73.
64
Ibid., 76.
65
Ioan Tomole, “Aspecte ale revoluției populare din toamna anului 1918 în Sălaj, ” Acta Musei
Porolissensis VIII (1984): 445. “Amploarea acțiunilor maselor populare, a românilor și maghiari-
lor înfrățiți în luptă, ca de atâtea ori în decursul istoriei, se desprinde convingător din mărturiile
documentelor de epocă”.
66
Pascu, Făurirea, 112.
67
Ibid., 113.
revizitare a subiectului revoluției transilvănene. Documentele emise de liderii

consiliilor și gărzilor naționale ori de autoritățile maghiare publicate în acest
corpus restitutiv au deschis un ofertant șantier de cercetare al cărui impact
poate fi vizibil până în prezent.
Revoluția transilvăneană în interpretări istorice post–1989

Dacă în monografia apărută în 1979 la Editura Militară, Gărzile naționale
române din Transilvania, semnată de Gheorghe Unc și Augustin Deac, tabloul
lunilor octombrie-decembrie 1918 era unul aproape idilic, al conlucrării
pașnice, atât la nivelul elitei politice, dar și al maselor de diferite etnii, micile
incidente datorându-se strict “moșierimii exploatatoare”68, mișcarea de recu-
perare monografică a stărilor transilvănene de la finele războiului a însemnat și
descoperirea unui element destul de ocultat până atunci: dimensiunea violenței
revoluționare interetnice.
De aici și până la spulberarea mitului “comunității de interese” a munci-
torimii și țărănimii româno-maghiare-sârbe69 nu a mai fost decât un pas.
Chiar dacă ultimii ani ai național-comunismului au încercat să introducă
niște markeri etnici în analiza situațiilor revoluționare din Transilvania, abia
după 1989 s-a putut formula răspicat de către istorici că această perspectivă nu
a reprezentat decât un “slogan drag internaționalismului proletar” care nu se
susținea la confruntarea cu sursele istorice considerate incomode defunctului
regim (a se vedea admirabilul efort de analiză întreprins în acest sens de Valeriu
Leu și Carmen Albert70). Cei doi istorici pomeniți se înscriu de altfel într-o nișă
tot mai prezentă în scrisul istoric al ultimilor 20 de ani, militând pentru ieșirea
din zona documentelor oficioase, a credenționalelor și a proceselor-verbale în
interpretarea evenimentelor de la finele războiului și redescoperirea memoria-
listicii ca vector de analiză.71 Această din urmă reacție este de altfel de înțeles,
în condițiile în care, așa cum menționam, multe studii s-au axat doar pe revo-
luția politică urbană72, pe revoluția gulerelor albe, punând în umbră felul în care
mișcările revoluționare s-au articulat la nivel comunitar.
68
Unc, Deac, Gărzile naționale române, 127.
69
Idee vehiculată de Viorica Moisuc, “L’an 1918,” 177–209.
70
Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în memorialistica “măruntă” sau istoria ignorată
(1914–1918) (Reșița, 1995).
71
Direcția aceasta începuse timid și înainte de 1989 prin unele lucrări de tipul: Dumitrescu
Constantin, Din lunga timpului bătaie: anul 1918 în amintirile unor martori oculari (Cluj-
Napoca: Editura Dacia, 1978); Stelian Neagoe, ed., Marea unire a românilor in izvoare narative
(București: Editura Eminescu, 1984) ș.a.
72
Alexandru Roz, Noiembrie 1918. Aradul-capitala Transilvaniei (Arad: Vasile Goldiș
University Press, 2002).
Anii post–1989 au continuat recuperarea situațiilor revoluționare locale,

dar și a personajelor care s-au erijat în postura liderilor comunitari în acele
momente. S-a putut astfel delimita o direcție care a virat puternic înspre
zona biografismului în analiza revoluției din 191873, o abordare care ar putea
facilita pentru unele zone (ca Hunedoara, Timiș, Caraș-Severin, Alba, Arad,
Sibiu) inclusiv abordări mai compexe de tip prosopografic. Această orientare
se derulează în paralel cu o alta ce militează pentru depășirea evenimenția-
lului în interogarea revoluției transilvănene74, pentru ieșirea din cazuistica
stufoasă și centrarea pe nivelul de participare al segmentului rural, pe argu-
mentațiile și mizele ce au funcționat pentru acesta (concretizată în volume
exemplare aparținând Eugeniei Bârlea75, profesorului Doru Radosav76 și
regretatului istoric Nicolae Bocșan77). S-a realizat prin astfel de analize împă-
carea elitei transilvănene cu masele de țărani și soldați78, solidaritățile care
s-au dezvoltat între aceste segmente fiind ignorate de o întreagă istoriografie
stalinistă.
De altfel, perioada post–1989 a însemnat deconstrucția agresivă a mai
multor abordări din anii comunismului. Ne referim aici mai ales la o chestiune
dragă istoricilor perioadei rolleriene: aceea a adeziunii maselor populare tran-
silvănene la bolșevism în toamna anului 1918. Aceiași istorici bănățeni deja
menționați, Valeriu Leu și Carmen Albert, au considerat că această interpre-
tare, a contagiunii bolșevice, nu se putea susține întrucât noua ideologie era
73
Reținem mai cu seamă consistentele contribuții ale lui Victor Șuiagă pentru zona
Hunedoarei. Acesta operează o generoasă recuperare a cazuisticii locale din timpul revoluției
motivată astfel: “Nu s-a scris însă decât foarte puțin despre evenimentele și oamenii care au
activat pe plan local, în diverse județe, orașe și sate transilvănene [...] Victor I. Șuiaga, Consiliul
Național Român din Deva 1918–1919 (Deva, 1994), 10; Alexandru Roz, Consiliul Național
Român Central și Gărzile naționale române din Arad 1918 (Cluj-Napoca: Dacia, 1993); Ioachim
Lazăr, Românii din sud-vestul Transilvaniei și Marea Unire. Țara Hațegului și Valea Jiului (Deva:
Emia, 2007).
74
Pompiliu Teodor, “Istoriografia Unirii Transilvaniei,” 84; Doru Radosav, “1918 în comunită-
țile locale,” Annales Universitatis Apulensis. Series Historica 2–3 (1998–1999): 73–74.
75
Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra Primului Război Mondial (Cluj-Napoca:
Argonaut, 2004).
76
Doru Radosav, Istoria din memorie. Încercări de istorie orală (Cluj-Napoca/Gatineau:
Argonaut/Symphologic Publishing, 2016).
77
Nicolae Bocșan, Valeriu Leu, Mihaela Bedecean, Marele Război în memoria bănățeană, vol.
I-III (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012–2015).
78
A se vedea și studiul lui Marcel Știrban, “Consiliile Naționale Românești din toamna și
iarna anului 1918 ca forme de solidaritate națională,” în N. Bocșan, N. Edroiu, V. Vesa, coord.,
Convergențe europene. Istorie și societate în epoca modernă (Cluj-Napoca: Dacia, 1993), 379;
Dumitru Tomoni, Nord-Estul Banatului și Marea Unire. Contribuții documentare (Timișoara:
Mirton, 2003), 17–18.
identificată drept “maghiarofilie”. Era însă posibil, atrăgeau atenția cei doi cerce-
tători, ca manifestări anarhice să fi fost considerate ca având la bază convingeri
bolșevice și calificate simplist astfel.79 Valer Moga militează însă pentru deschi-
derea acestui dosar sensibil, justificând astfel demersul: “Nimeni nu poate
omite influența revoluției bolșevice din Rusia și a revoluției din Ungaria asupra
mișcării care încă în epocă a fost numită revoluția din Transilvania; tot astfel
s-a vorbit și se vorbește despre mișcările revoluționare ale cehilor, slovacilor et
al. Dar aceste revoluții, pe lângă componenta lor socială, aveau o și mai solidă
componentă națională, care decurgea dintr-un program politic ce i-a animat pe
slavii și românii din imperiu încă din secolele anterioare”.80
În 1998, din nou cu un prilej aniversar, apărea volumul unei conferințe
româno-maghiare inedite prin subiectul propus: 1918 – Sfârșit și început de
epocă. Coordonată de Cornel Grad și Vasile Ciubotă, inițiativa editorială a
reprezentat un salt calitativ în spațiul istoriografic consacrat acestui subiect.
Semnătura unor istorici maghiari alături de cei români devoala una din mizele
acestui proiect: apropierea de un consens istoric referitor la sensibila perioadă
a anilor 1914–1920.
Alexandru Porțeanu într-un studiu apărut în menționatul volum ce își
propunea să facă inventarul producției bibliografice românești referitoare la
tratarea anului 1918 remarca apetența chiar și după 1989 pentru cazuistica
“uneori chiar marginală, fără suficiente semnificații de generalitate și de durată
istorică”, apreciind în continuare: “În plan metodologic persistă încă, chiar
neverosimil de mult inerția vechilor reflexe și stereotipii în ceea ce privește
modalitatea tratării și prezentării istoriei întregirii statului statului național în
1918. Această situație menține expunerea istoriografică la un nivel descriptiv,
insuficient argumentat sau nuanțat, uneori chiar superficial, într-o tonalitate
apologetică sau chiar patetică, nu prea mult distanțată de cea propagandistică,
ce se îndepărtează de profesionalitate....”.81
O analiză care ordona inspirat peisajul transilvănean al sfârșitului de an
1918 a fost cea asumată de Virgil Ogășanu într-o cercetare din 2000. Acesta
aducea la zi complicatele chestiuni ale sfârșitului de război în Transilvania prin-
tr-un studiu care urmărea analiza structurii puterii revoluționare românești în
toamna anului 1918.82 De remarcat în acest context și studiul din 2002 al lui
79
Leu, Albert, Banatul în memorialistica.
80
Moga, “Unirea de la 1918,” 61.
81
Alexandru Porțeanu, “Considerațiuni asupra istoriografiei române privitoare la anul 1918,”
în Cornel Grad, Viorel Ciubotă, eds., 1918. Sfârșit și început de epocă (Zalău/Satu Mare: Lekton,
Editura Muzeului Sătmărean, 1998), 32.
82
Virgil Ogășanu, “Structura puterii revoluționare românești din Transilvania în toamna anu-
lui 1918,” Acta Musei Porolissensis XXIII (2000): 179–188.
Liviu Botezan în care propunea o arheologie a violenței rurale transilvănene,

considerând că mișcările țărănești ce aveau loc în satele arădene în primăvara
anului 1848 au reprezentat un preludiu al evenimentelor din toamna lui 1918,
fiind orientate împotriva acelorași personaje (primari și notari) și având apro-
ximativ aceleași cauze: complicitatea menționaților în deposedarea țăranilor de
bunuri, un comportament jignitor la adresa acestora etc.83
Considerații finale
Acest păienjeniș de interpretări acumulate în răstimpul de un secol se
constituie, de fapt, într-o pledoarie pentru rechestionarea mai nuanțată a felului
în care se articulează dimensiunea transilvăneană a disoluției imperiale. Așa
cum s-a putut constata, se remarcă absența unor studii care să interogheze critic
rezistența etichetei de revoluție pentru evenimentele sfârșitului de an 1918, dar
și încadrarea acesteia în scenariul mai amplu ex-imperial, utilizându-se, de
regulă, o pregnantă contextualizare regională.
Urmărind felul în care a evoluat chestiunea revoluției transilvănene, se pot
identifica principalele axe interpretative unde mutațiile au fost cele mai vizibile.
În primul rând, nu putem să nu remarcăm neașezarea terminologică a
evenimentelor care se consumă în Transilvania la finele războiului. Revoluție,
revoltă, răscoală, mișcare revoluționară, situație revoluționară – tot acest evantai
al denumirilor sugerează necesitatea unor abordari din care să nu lipsească
specialiști ai istoriei sociale care să elucideze tipul acțiunilor colective petrecute
la finele războiului și grila lor de interpretare. Chiar și atunci când unii autori
optau pentru termenul revoluție, acesta era utilizat segmentat în variante ca
revoluție socială sau revoluție națională.
În funcție de referentul statal stabilit, Rusia bolșevică ori Austro-Ungaria,
revoluția purta apelativul de perdantă (nereușind alinierea la modelul leninist)
ori învingătoare (pentru că a reușit operarea transferului de putere spre autori-
tățile române). A existat apoi în scrisul istoriografic românesc un spectru larg
al actanților revoluționari. De la soldați, țărani, muncitori, prizonieri de război
din Rusia, fiecare dintre aceste categorii au fost la un moment dat utilizate
pentru a construi scenariul revoluționar transilvănean. De altfel, în funcție de
protagoniștii revoluției se stabilea caracterul acesteia: importată sau organică.
În directă legătură cu cei care erau fixați drept lideri ai revoluției, se interpreta
și partitura consiliilor și gărzilor naționale: structuri revoluționare sau, dimpo-
trivă, contrarevoluționare.
Liviu Botezan, “Mișcările țărănești din satele arădene contra notarilor și primarilor în pri-
83
măvara anului 1848, preludiu al evenimentelor din toamna anului 1918 care au facilitat Marea
Unire” Ziridava XXIII (2002): 157.
De la o mișcare națională, la una marxist-leninistă a luptei de clasă, burghe-

zo-democratică, revoluția transilvăneană a anului 1918 parcurge un drum lung
și neașezat care respectă de fapt fracturile istorice ale societății românești în
decursul unui secol. Avatarurile revoluției transilvănene sunt rezultatul unei
interpretări unilaterale a acestei mișcări care necesită două tipare de analiză:
unul ce are în vedere manifestările dezorganizate ale maselor, acea revoltă spon-
tană fără program și lideri și unul care se consumă la nivel elitar, reprezentat
de direcțiile de acțiune ale Consiliului Naional Român Central. Pentru că orice
revoluție e un proces care încorporează atât competiția elitei, dar și mobili-
zarea masei84, considerăm că ambele secvențe ale revoluției au un rol major în
operarea transferului de putere de la sfârșitul războiului.
Credem că poate funcționa, în ciuda straturilor de discurs istoriografic
succint amintite aici, o recalibrare a analizei istorice a fenomenului revoluționar
și prin recursul la o sursă esențială pentru înțelegerea acestuia care să ridice
unele interogații privind dimensiunea culturală a demobilizării, ca să numim
doar unul din aspectele puțin abordate la noi. Ancheta întreprinsă de Teodor
Păcățian, cu sprijinul ASTREI în anii ’20, reprezintă din acest punct de vedere,
o investigație tratată încă fragmentar, fără deschiderile interpretative pe care un
astfel de material de arhivă le poate susține.85 Întrebarea formulată de jurna-
listul și istoricul transilvănean și transmisă tuturor localităților transilvănene în
interbelicul timpuriu (“În toamna anului 1918 fost-a revoluție în comună? Cum
s-a urzit, cum s-a dezvoltat? S-a format gardă națională în comună? Sub a cui
conducere?”) poate redeschide complicatul dosar al revoluției transilvănene de
la finele Marelui Război, asigurând o intersecție de perspective subiectului, care
ar putea fi astfel lecturat atât din punctul de vedere al istoriei, cât și al memoriei.
ON THE HISTORIOGRAPHICAL ITINERARY OF THE

TRANSYLVANIAN REVOLUTION FROM THE END OF WORLD WAR I
Abstract
Far for being an exhaustive analysis of the historiographical works that treated the
Transylvanian revolution at the end of World War I, the present issue aims to make in the
main an inventory of the way this historic subject has been discussed within a generous
period, of more than a century. The radiography so developed presents the breaches
concerning the facts to be interpreted, and how the political context directed discontinuously
84
Iain McLean, coord., Oxford – Dicționar de politică (București: Editura Univers Enciclopedic,
2001), 393.
85
Am încercat exploatarea acestei surse în unele analize menționate și în cadrul acestui stu-
diu, urmând ca în curând să apară un volum consacrat acestei anchete.
the historical writing to some favorite subjects in analyzing Transylvania during October-
December 1918.
The Transylvanian revolution passes thus a long way and historically not properly set
yet, from a national movement to a Marxist-Leninist class struggle, bourgeois-democratic;
this way is visible both at the terminological level (revolutions, revolts, rebellions – the
labels under which the collective movements at the end of the international conflagration
were known as), and the manner the Transylvanian protagonists of those events at the end
of World War I have been perceived, and the way the revolutionary scenario as well as the
stakes of the structures of power developed within the fall and winter of 1918.
PRODUSE DE IGIENĂ ȘI ÎNFRUMUSEȚARE
ÎN TIMIȘOARA INTERBELICĂ
Minodora Damian*
Cuvinte cheie: Timișoara, perioada interbelică, produse cosmetice, igienă, saloane

Keywords: Timișoara, interwar period, beauty products, hygiene, parlor
Îngrijirea corporală și ajustarea deficiențelor inestetice s-a constituit a

fi, încă din negura timpurilor, o preocupare naturală în cotidianul societății
umane, cu predilecție existentă în arealul genului frumos. Începând cu practi-
carea vopsirii părului la aborigenii indo-amerincani, continuând cu kohol-ul
de Ispahan, renumitul tratament al vechilor egipteni pentru înviorarea ochilor,
cosmetica s-a extins progresiv în cadrul cutumelor de înfrumusețare.
Înfrumusețarea aspectului exterior a derivat dintr-un proces complex de
emancipare socială, generat ad-hoc dintr-o necesitate expansivă a firii umane
de a demitiza conceptele tradiționalist-conservatoare, neclintite de-a lungul
timpului.
Unul dintre itemii ce avea să intervină activ la schimbarea pozitivă a cotidi-
anului interbelic bănățean s-a dovedit a fi cosmetica. Provenită etimologic din
grecescul kosmeticos, ce înseamnă măiestrie în împodobire, cosmetica consti-
tuie arta practică de îngrijire igienică a feței și a părului cu ajutorul unor metode
și preparate speciale.
Negura istoriei dezvăluie prezența unui interes canalizat spre îngrijirea și
înfrumusețarea aspectului exterior. Încă din antichitatea orientală, cu precă-
dere în Arabia, Caldeea, Babilonia și în Egipt se cunoșteau metode și procedee
de preparare a unor produse folosite în procedurile de îmbunătățire a esteti-
cului. Împăratul persan Darius, după cucerirea Arabiei, primea ca tribut plante
din care se extrăgeau esențe folosite la parfumuri. Mai apoi, împăratul roman
Tiberiu își aplica zilnic pe corp diverse uleiuri aromate. Tot în arealul romani-
tății antice se distinge împăratul Heliogabal, ce impunea prin decret ca încăpe-
rile feminine de la palat să fie mereu parfumate. Urmând firul istoriei, în evul
*
Muzeul Banatului Montan Reșiţa, b-dul Republicii, nr. 10, e-mail: damianminodora@yahoo.
com
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
344 ‌| Minodora Damian
mediu regăsim reintroducerea produselor parfumate de către cruciații reîntorși

din războaiele purtate în orientul mijlociu.1
Restrângând cercetarea asupra itemilor igienici asupra spațiului românesc
se constată existența acestora încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, în special
folosirea pe scară largă a săpunului. Procurat cu precădere din import, cel în a
cărui componență se regăseau miresme florale provenea din vest, cel ce conținea
mirosuri de plante aromatice era adus prin filiera otomană. Achiziționat la un
preț mediu, săpunul era folosit din în ce mai frecvent în tabieturile igienice,
fiind mai ales combinat, de cei din înaltă societate, cu uleiuri aromate benefice
în procesul de întreținere a epidermei. De altfel, pudra sau pomada, important
produs cosmetic, a fost introdus pe piața românească după 1850, odată cu cremele
pentru față și corp dedicate în special femeilor, iar în igiena podoabei capilare era
utilizat frecvent combinarea săpunului cu uleiurile frumos mirositoare, compo-
ziție ce astăzi poartă numele de șampon. În estetica facială componenta de bază
rămânea fardul, folosit încă din evul mediu, dobândind noi valențe în interbelic,
la moda fiind alunițele false aplicate cu gust, ce ofereau un aspect atrăgător.2
Din punct de vedere al obiectului de activitate, cosmetica se împarte în
cosmetica integrală și cosmetica decorativă. Cosmetica integrală cuprinde
regulile generale care privesc menținerea corespunzătoare a sănătății corpului
și a pielii prin procedee ca: băi, dușuri, masaje, gimnastică, iar cosmetica deco-
rativă uzează de tratamente cosmetice, de produse cosmetice și de machiere.
Pe de altă parte, din același punct de vedere, cel a obiectului de activitate,
în cercetarea efectuată se disting două componente: locațiile în care au fost
prestate servicii de înfrumusețare și produsele ce se folosesc în cadrul procedu-
rilor de înfrumusețare.
Identitatea socio-economico-financiară a Timişoarei prinde contur după
finalizarea primului război mondial. Efectul imediat al acestui fapt se materi-
alizează în tendința de emancipare a populației. Încetarea ostilităților primei
conflagrații mondiale aduce cu sine atât eliberarea teritorial-politică, dar
mai ales deschiderea spiritual-creativă, ce prevestea o schimbare cutezătoare
aproape în întreg spectrul vieții cotidiene.
O primă consecință a constituit-o intrarea în legalitate a zilelor de repaus și
odihnă. În consecință, autoritățile întreprind unele demersuri legislative, cum
ar fi: în 1925 se aprobă Legea repausului duminical și al sărbătorilor legale, iar
în 1928 se aprobă Legea pentru contractele colective de muncă dintre patroni
și salariații din industrie și comerț, prin care s-a stabilit reducerea duratei zilei
de lucru la 8 ore.3
1
Articol semnat ÉE., “Farba și albelele ...,” în Fruncea II, 8 (Timişoara, 23 februarie1935): 7.
2
Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară (Bucureşti: Corint Books, 2019), 85.
3
Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică (Bucureşti: Rao, 2001),
Produse de igienă și înfrumusețare în Timișoara interbelică | 345
Totuși autoritățile ce aveau ca obiect inspecția muncii sesizează unele

nereguli în Timișoara anului 1939, în ceea ce privește frizeriile și saloanele
de coafură, ce își desfășurau activitatea și în ziua de duminică, fapt ce împie-
dica exercitarea unui control unitar de către organele abilitate. Ca măsură de
remediere s-a propus împărțirea acestor unități comerciale în două categorii:
de centru și periferice. Astfel, Ministerul Muncii a aprobat ca toate frize-
riile și saloanele de coafură din cartierul Cetate, bulevardul Regina Maria,
piața Traian din cartierul Fabric, strada Ștefan cel Mare, până la I.E.T., strada
Decebal până la podul Dacilor, apoi strada Doja – piața Lahovary și bule-
vardul Mihai Viteazul din cartierul Elisabetin, bulevardul Carol I, de la podul
Traian pâna la colțul străzii Odobești și piața Asănești – bulevardul Berthelot,
strada I. C. Brătianu până la gara Domnița Elena, piața Dragalina până la
colțul străzii Fröbl vor fi închise în zilele de duminică și sărbători, iar celelalte
unități comerciale vor fi considerate ca fiind periferice și vor putea fi deschise
duminica și în zilele de sărbătoare până la ora 12 p.m. și închise lunea până
la ora 13.4
De asemenea, Breasla bărbierilor și coaforilor a emis un comunicat prin
care se atrăgea atenția patronilor de frizerii și ai saloanelor de coafură să respecte
întocmai instrucțiunile date de Inspectoratul General al Muncii cu privire la
repausul duminical.5
Bazându-se pe pricipiul egalității în drepturi, frizerii timișoreni întreprind
în decembrie 1938 o acțiune prin care solicitau inspectorului financiar regional
Vasile Tăutu reglementarea impozitelor ce trebuiau achitate ca urmare a activi-
tății acestora.6
În cadrul societății timișorene se naște ipoteza unei modernizări generate
de dezvoltarea unei acțiuni de metamorfoză socială și de schimbare a mentali-
tăţii, evidențiate îndeosebi de adoptarea stilului de viață apusean de către popu-
lația juvenilă, prin preluarea tendințelor stilistice expuse în Vestul dezvoltat al
Europei.7
Printre numeroșii factorii de emancipare, cosmetica a reprezentat unul
dintre importanții itemi ai acestui concept, prezent cu predilecție în cotidi-
anul femeilor timișorene. Utilizarea cosmeticelor se făcea în funcție de etate.
48–49; I. Scurtu, Istoria civilizației românești. Perioada interbelică (1918–1940) (Bucureşti: Ed.
Enciclopedică, 2012), 60–61.
4
“Repausul duminical al frizerilor și coaforilor din Timișoara a fost modificat,” în Dacia I, 19
(Timişoara, 11 august 1939): 6.
5
“Pentru bărbieri și coafori,” în Dacia I, 22 (Timişoara, 14 august 1939): 11.
6
“Memoriul frizerilor,” în Biruința VI, 435 (Timişoara, 15 februarie 1938): 2.
7
Lucian Popescu, Timișoara interbelică şi universul social din România (Bucureşti: Cartea
Universitară, 2004), 123.
Doamnele trecute de prima tinerețe foloseau din abundență parfumul și pudra,

pe când tinerele apelau des la rimel și ruj în estetica corporală.8
Dorința continuă de îmbunătățire estetică se manifestă plenar și în civi-
lizația interbelică, specifică mai ales universului feminin. Sintagma femeia –
simbol al frumuseţii – impune o permanentă preocupare de menținere a unui
sincron biunivoc între tendințele modei și propunerile existente pe piaţă.
Facil lizibile, printate sub formate accesibile cititului, ziarele constituiau un
important pilon în procesul de informare în masă, în perioada dintre războaie.
Oriunde și oricând, gazetele timișorene prezentau obiectiv crâmpeie din viața
de zi cu zi, lăsând loc dezvoltării unor ample analize socio-economico-cultu-
rale.
Cercetarea noastră se bazează pe izvoarele istorice ce se identifică atât
cu materialele publicitare, definite succint ca un complex de acțiuni menite
să atragă atenția potențialilor cumpărători asupra produselor sau serviciilor,
în scopul vânzării acestora, precum și cu relatările gazetărești referitoare la
îngrijirea corporală, înglobate în arealul jurnalistic interbelic timișorean. Prin
urmare, ziarele “Nădejdea”, “Voința Banatului”, “Banatul Românesc”, “Fruncea”,
“Zbiciul”, “Biruința”, “Dacia”, “Voința Poporului”, “Renașterea”, “Plugarul
Român”, “Gazeta Banatului” și “Vestul” au constituit surse concrete de infor-
mații utile în abordarea unei tematici concurente cu sfera domeniului cosmetic
interbelic timișorean.
Neintenționând a etala o situație completă a segmentului temporal înca-
drat de cele două războaie, arealul publicistic s-a erijat într-o sursă de informații
ce a redat mentalitățile, obiceiurile, gusturile și activitățile populației României
Mari. Alocate în spații generoase din arhitectura de paginație a ziarelor, recla-
mele au constituit atât reflexul componentei socio-culturale a publicului cititor
de ziare, cât și instrumentul de occidentalizare a populației.
Procesul de emancipare declanșat odată cu finalul primei conflagrații
mondiale se manifestă implicit și în viața de zi cu zi a timișorenilor. Presa
mondenă dedică spații în care sunt promovați itemii caracteristici din sfera
menținerii esteticului corpului uman. Mesajele emanate de spoturile publicitare
ținteau spre promovarea produsului, indicând și locația de unde acesta putea fi
procurat.
În materialul de față ne-am propus să abordăm o frântură din tematica
specifică ariei igienei și cosmeticii, realizând o cercetare asupra coafurii, machi-
ajului, a parfumeriei, dar și a îngrijirii corporale, pe baza reclamelor și artico-
lelor din publicistica interbelică.
Utilizând abil talentul condeiului, gazetarii expuneau concentrat, în mesaje
Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor, 190.

8
simple și concise, materiale referitoare la conceptul coagulării intense al lian-

tului nedizolvabil dintre produs și persoană, prezentând informații-cheie prin
care cititorii putea fi inițiați cu ușurință în sfera esteticii corporale.
Frecvența ridicată a aparițiilor spoturilor publicitare ce fac referire la
arealul îngrijirii și esteticii corporale, conduc expres spre manifestarea unui
interes deosebit exprimat prin dezvoltarea unui concept ce îngloba atât analiza
temeinică a ceea ce înseamnă igiena umană, cât și generarea unui itinerariu de
achiziționare a produselor aferente acesteia.
Avansarea cercetărilor în domeniul stomatologic, dermatologic și de nutri-
ției conduc spre rezultate ce sunt redate publicului larg prin ample articole ce
oferea sfaturi utile în aplicarea metodelor de menținere a sănătății esteticului
uman. Dezvoltarea industriei chimico-farmaceutică înspre sfera cosmeticului a
generat o seriei de produse precum: șampoane, loțiuni și vopsele de păr, paste
de dinți, rimel de ochi, pudre de față, rujuri, creme de corp și față, precum și
diverse articole de parfumerie. Toate acestea puteau fi regăsite în diferite locații
precum: drogheriile, parfumeriile, farmaciile cât și marile magazine universale.
Unul dintre principale elemente ce armonizează estetic imaginea unei
persoane îl constituie aranjarea și îngrijirea părului. Tendințele interbelice în
domeniul coafurilor se caracterizează prin redimensionarea lungimii firului de
păr și adoptarea tunsorilor lejere. Prin schimbările diametral opuse în modul
de abordare a frizurilor feminine, erau reliefate cu prisosințe partea inferior
dorsală a capului, ochii și pavilioanele auditive. Astfel că partea din spate era
dezvelită, bretonul era tăiat o ideea deasupra ochilor, spre a-i evidenția, iar
pentru ascunderea urechilor se apela la buclarea perciunilor în sus.9
Demitizarea asocierii feminității cu dimensiunea părului lung se produce
în anii 1920–1930, când tot mai des se adoptau tunsorile scurte de genul “Castle
Bob”. Agreată în infantilitatea începutului de secol XX, frizura dreaptă, cu un
breton care se termină în proximitatea sprâncenelor, folosită pentru acoperirea
urechilor, prinde contur în moda hair-styling-ului interbelic. Tot mai multe
doamne și domnișoare ce doreau a fi în pas cu moda apelau la încercări îndrăz-
nețe de a renunța la lungimea părului, în detrimentul unei tunsori scurte și facil
de întreținut, de tip “Eton”.10 Un nou punct de inflexiune în etalarea podoabei
capilare l-a constituit Marea Recesiune din anii 1930. Acum lungimea părului
era până deasupra umerilor, prins la spate, cu cărare pe mijloc sau într-o parte,
iar toată suprafaţa acestuia era ondulată, dând impresia de valuri. Acestea înca-
drau faţa şi evidenţiau nu doar liniile ei, ci în special pe cele ale gâtului, care
9
Articol semnat R., “Coafuri moderne,” în Realitatea Ilustrată VIII, 414 (Cluj, 27 decembrie
1934): 30.
10
Marnie Fogg, Moda. Istoria completă (Bucureşti: Rao, 2015), 227.
348 |‌ Minodora Damian
părea suplu şi graţios, aidoma vedetelor hollywoodiene Greta Garbo și Joanne

Crawford.
Un aspect primordial în estetica capilară era igiena părului, menținută cu
ajutorul șampoanelor și a soluțiilor nutritive aplicate scalpului. Din gama largă
de produse, abil promovate, se regăseau atât cele cu componentă naturală, dar
și acelea cu aditivi chimici. Astfel, sub sigla firmei Elida s-au regăsit șampoanele
Kumilloflor, din flori de mușețel montan, creat special pentru părul blond, și
Brunetaflor, ce conținea heguil, utilizat la îngrijirea și înfrumusețarea părului
în tonuri închise.11
Unor probleme precum căderea părului sau mătreața, li s-a încercat rezol-
varea prin felurite soluții. În combaterea mătreții și pentru estomparea căderii
părului se folosea șamponul Pivaxon12, precum și a produsului Capilogen
Flora.13
În funcție de tipul părului, se pretau diferite preparate pentru păstrarea
buclelor.14 În scopul menținerii noilor forme aplicate podoabei capilare se
recomanda folosirea cremei și fixativului de păr Silvifix.15
Pe lângă igiena părului, pentru un aspect plăcut și pentru estomparea efec-
telor cauzate de trecerea anilor era recomandată schimbarea culorii firului de
păr. În vederea realizării unui efect reușit, era necesar a se ține cont de anumiți
factori cum ar fi: culoarea tenului și a ochilor. Pentru doamnele excentrice,
alegerea nuanțelor de păr se făcea conform tendințelor modei. Exemplară în
acest sens era culoarea “acajou cloir”, nuanță mai pală din paleta mahonului.16
Pentru o cromatică estetică a părului se recomanda folosirea următoarelor
vopsele de păr: Eau Sallés17, Imédia18, Komol19, Colorin la prețul de 120 lei20,
Instantanée cu 80 lei21 și Tonal la prețul de 70 lei flaconul.22 Desigur, existau și
produse de utilitate universală precum Gloria, vopsea folosită atât pentru colo-
rarea părului la femei, dar și pentru mascarea firelor albe din barba masculină.
11
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată IX, 548 (București, 21 iulie 1937): 5.
12
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 390 (București, 15 iulie 1934): 12.
13
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată III, 42 (București, 14 decembrie 1929): 12.
14
Articol semnat ÉE., “Farba și albelele ...,” în Fruncea II, 2 (Timişoara, 22 ianuarie 1935): 7.
15
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată X, 518 (București, 23 decembrie 1936): 23.
16
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 414 (București, 27 decembrie 1934): 30.
17
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 372 (București, 12 martie 1934): 3.
18
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 393 (București, 5 august 1934): 8.
19
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată III, 51 (București, 14 decembrie 1929): 33; 52
(21 decembrie 1929): 22.
20
21
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată III, 51 (București, 14 decembrie 1929): 23; 52
(21 decembrie 1929): 38.
22
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 382 (București, 20 mai 1934): 6.
Se putea achiziționa la prețurile de 25 și 50 lei, în funcție de gramaj, de la depo-

zitul de pe Avram Iancu, nr. 4.23
În trend cu modificările de emancipare, în Timișoara interbelică exista
o bogată paletă de saloane de coafură, precum Salonul Siebert de pe strada
Mărășești nr.1, unde s-au realizat bucle permanente Dauerwellen24; Coaforul de
dame Perák I., aflat pe bulevardul Regele Ferdinand, unde se ofereau și servicii
de manichiură25; Salonul Ideal de pe bulevardul Carol nr. 1226; Salonul Huhn
din str. Eugenia de Savoia nr. 527; Salonul Kohl din strada Lonovics28; Salonul
Elite, situat în bulevardul Carol, nr. 1029; Salonul Erhard T., a cărui locație se
situa lângă Hotel Splendid pe bulevardul Brătianu30; Coaforul de dame Ferencz
& Co. se afla pe strada Eminescu31; Coaforul de dame Váröri, unde s-a realizat
permanent fără aparat și electricitate păstrând părul buclat timp de 8 luni32;
Coaforul de dame Mayer și Buzaș existent în bulevardul Regele Ferdinand 1633;
Salon de coafat pentru doamne care se găsea în bulevardul Andrássy nr. 1634;
Cosmetica Mado unde pe lângă servicii de coafură se executau și servicii de
cosmetică, după metode pariziene.35 (Vezi Anexa 1)
Aidoma femeilor, și populația masculină era preocupată de îmbună-
tățirea aspectului exterior. Diverse schimbări s-au sesizat în modul de purtare
a podoabei capilare și în special a celei faciale. Din feluritele modele de expu-
nere a părului de pe față s-au sesizat a fi: barba, ciocul și mustățile à la Kaiser
Wilhelm, mustățile de tip englezesc, ajungându-se până la dispariția completă a
23
Reclama se află în ziarul Nădejdea II, 221(Timișoara, 12 februarie 1922): 3; 233 (1 martie
1922): 2; 261 (30 iunie 1922): 4; 267 (10 august 1922): 4.
24
Reclama se află în ziarul Biruința,VI, 422 (Timișoara, 30 ianuarie 1938): 2; 427 (6 februarie
1938): 3; 428 (8 februarie 1938): 2; 451 (6 martie 1938): 3.
25
Reclama se află în ziarul Voința Poporului VII, 104 (Timișoara, 10 iulie 1929): 4; 116 (24
iulie 1929): 4; 125 (3 august 1929): 4; 128 (7 august 1929): 4; Almanach de adrese, al Comerțului
și Industriei din Timișoara și Banat (Timișoara:1935), 212.
26
Ibid.
27
Mare carte de adrese și indicator al domiciilor Timișoara (Timișoara: 1938), 123; Almanach
de adrese, 212.
28
Ibid.
29
Ibid., 121.
30
Almanach de adrese, 212.
31
Reclama se află în ziarul Voința Poporului VII, 228 (Timișoara, 2 decembrie 1929): 3.
32
Reclama se află în ziarul Biruința VI, 528 (Timișoara, 12 iulie 1938): 3; 532 (16 iulie 1938):
3; 535 (20 iulie 1938): 3; 542 (28 iulie 1938): 2; 547 (12 iulie 1938): 4.
33
Reclama se află în ziarul Fruncea II, 36 (Timișoara, 26 octombrie 1935): 5; 41 (1 decembrie
1935): 5; 43 (15 decembrie 1935): 4; Mare carte de adrese, 123.
34
iulie 1929): 2.
35
Reclama se află în ziarul Fruncea II, 44 (Timișoara, 22 decembrie 1935): 6.
acestora.36 Aceste ajustări estetice erau realizate cu ajutorul frizerilor, o compo-

nentă importantă din segmentul liber-profesioniștilor. (Vezi Anexa 2)
Soluția alternativă pentru înlăturarea sau aranjarea părului facial l-au consti-
tuit lamele de ras. Achiziționabile la prețuri accesibile, acestea se regăseau tot mai
des în ustensile asociate tabieturilor masculine. Unul dintre produsele utilizate era
lama de ras Souplex, dintre cele mai suple și ascuțite produse de acest gen.37
Toate serviciile de aranjare a podoabei capilare și a celei faciale se realizau
în coaforurile mixte atât pentru dame cât și pentru domni, cum ar fi frizeria
Ioan Waltrich din Cartierul Fabric38; salonul de coafor și frizerie Straja, soci-
etate comercială ce-l avea ca proprietar pe Ilie Magda39; frizeria pentru domni
și doamne deținută de Cornel Maghețiu, unde se executau la prețuri modeste
tunsori Bob și à la Garson40; Salonul Pirosky, ce oferea servicii mixte, atât pentru
domni dar și pentru doamne, care presta spălatul părului, manichiura și ondu-
lația la prețul de 15 lei41; frizeria pentru domni și doamne deținută de Francisc
Varga42; Salonul de Bărbierit și Frezat deținut de Dușan Bugarin, de pe strada
Gheorghe Lazăr43; frizeria pentru bărbați deținută de I. Weindorfer, care se afla
în incinta Cazinoului.44
Pe lângă remodelarea părului, în unele saloane clienții putea beneficia și
de servicii pentru îngrijirea manichiurii, servicii oferite de salonul Ehling din
strada I. Mercy nr. 3.45 Pentru menținerea lacului de unghii era indicat ca,
înainte de aplicare, unghiile să fie lustruite și curățate în mod optim.
La spălarea mâinilor s-a recomandat doamnelor și domnișoarelor să aibă în
vedere folosirea lămâilor, deoarece acestea ajută la albire, iar muștarul se putea
uzita în îndepărtarea mirosului nedorit. O metodă artizanală folosită în uzul
casnic era aceea a aplicării piureului de cartofi pe suprafața mâinilor, oferind
catifelare și prospețime.46 În estetica mâinilor, special în arealul feminin, s-au
36
Coriolan Bărbat, “ Moravurile vremii,” în Clujul VII, 3–4 (Cluj, 10 februarie 1929): 1.
37
38
Almanach de adrese, 212.
39
Reclama se află în ziarul Biruința VI, 651 (Timișoara, 19 decembrie 1938): 3.
40
Reclama se află în ziarul Renaștere I, 4 (Timișoara, 10 noiembrie 1929): 4; 5 (17 noiem-
brie 1929): 4; 6 (24 noiembrie 1929): 6; 7 (1 decembrie 1929): 4; 8 (8 decembrie 1929): 4; 9 (15
decembrie 1929): 4.
41
Reclama se află în ziarul Voința Poporului VIII, 40 (Timișoara, 19 februarie 1930): 4; 41 (21
februarie 1930): 2.
42
Reclama se află în ziarul Voința Poporului VIII, 40 (Timișoara, 19 februarie 1930): 3.
43
Reclama se află în ziarul Banatul Românesc II, 217 (Timișoara, 31 decembrie 1920): 2.
44
iulie 1929): 4; 125 (3 august 1929): 4.
45
Mare carte de adrese, 121.
46
regăsit o serie de soluții de uz casnic. Pentru prevenirea înroșirii mâinilor se

putea utiliza o soluție compusă din apă oxigenată 100 g, glicerină 100 g și zeamă
de lămâie. Catifelarea mâinilor se putea obține prin aplicarea unei compoziții
formată din 100 g. săpun Marsilia, 50 g făină de migdale, 50 g făină de orz,
300 ml de apă caldă și 50 g glicerină.47
Machiajul este procedeul complex de evidențiere a trăsăturilor simetric-ar-
monioase, prin estomparea imperfecțiunilor faciale cu ajutorul unor produse și
amestecuri aditive. Procesul se realizează nestandardizat, fiind necesare anumite
deprinderi autodobândite precum dexteritatea, imaginația, coroborate cu deți-
nerea științei echilibrului cromatic și a cunoașterii geometriei aspectului facial.
Crearea unui model impus de industria cosmetică și media, transpune
aspectul femeii contemporane în linii ce converg tacit de la natural spre arti-
ficial. Prin urmare, tot ce s-a etalat în modă a acaparat frumusețea naturală a
femeii, erodând-o discret spre o estetizare artificială, datorită necesității deschi-
derii unei largi piețe de consum a vopselelor, cremelor, rujurilor și a fardurilor.48
(Vezi Anexa 3)
Promovarea intensă a folosirii instrumentelor de înfrumusețare de către
marea masă a populației feminine se concretiza prin diverse articole generos
paginate, ce aveau menirea de a instrui cititoarele despre modul de aplicare a
machiajului.
Ziarul “Fruncea” dedică în pagina Femeia, societatea, viața un spațiu în care
s-a dezbătut problematici legate de folosirea optimă a machiajului. Cele mai dese
sfaturi și indicații făceau referire, cu precădere, la păstrarea normelor minime
de igienă, la adaptarea machiajului corect în funcție de ocazii, dar și pentru apli-
carea unui machiaj cromatic echilibrat. De altfel, s-a mai sugerat executarea unei
retușări artificiale studiate. Acestea se caracterizau prin aplicarea unei creme de
fond, peste care se aplică pudră pe obraz, un fard armonizat cu rujul de buze,
iar în completare, pentru evidențierea ochilor, se foloseau rimelul și creionul de
sprâncene.49 În vederea evidențierii ochilor, pe pleoape se aplicau farduri albastre
sau argintii, adecvate seratelor dansante.50 Pentru evidențierea ochilor mai erau
folosite și genele artificiale ce puteau fi fixate cu ajutorul unui ulei special. Aceste
produse se găseau în magazine specializate, dar și în diverse parfumerii.51
47
Laura, “Despre frumusețea mâinilor,” în Realitatea Ilustrată XII, 579 (București, 23 februa-
rie 1938): 22.
48
Popescu, Timișoara interbelică, 217.
49
Articol semnat ÉE., “Farba și albelele ...,” în Fruncea I, 1 (Timişoara, 1 decembrie 1934): 7;
Articol semnat ÉE., “Să vorbim despre machiajul Dv., Doamnă,” în Fruncea II, 44 (Timişoara,
22 decembrie 1935): 6.
50
Articol semnat ÉE., “Farba și albelele ...,” în Fruncea I, 5 (Timişoara, 29 decembrie 1934): 5.
51
De asemenea, s-a atras atenția a se avea în vedere aplicarea fardurilor în

funcție de tipul epidermei. Pentru trenul gras s-au exemplificat trei metode de
îngrijire facială: metoda clasică prin curățarea feței cu apă și săpun, metoda
modernă prin folosirea laptelui de curățat special, produs de industria cosme-
tică și metoda alcoolului pur folosit pentru înlăturarea impurităților de pe
suprafața feței.52 Totodată, în vederea întreținerii în stare optimă a tenului uscat,
s-a recomandat curățirea feței folosind săpunul Marsilia, aplicarea unei creme
în cantități moderate și apoi adăugarea cu delicatețe a pudrei.53
În vederea desăvârșirii unui machiaj corect și armonizat era necesar a se
lua în considerare cromatica pielii, coroborată cu o aprofundată observație
asupra nuanțelor existente în paleta de culori. Datorită coloritului complex al
epidermei, ce variază de la un crem deschis până la un bej cu reflexii albăstrui,
distribuit într-un pastel ce intra în combinație cu nuanțe roșiatice, este utilă
dobândirea aptitudinii de identificare a combinațiilor armonioase de culori,
aplicate pe diferitele tipuri de piele. Prin urmare, fardul are menirea de a lumina
tenul, de a accentua trăsăturile pielii și, nu în ultimul rând, de a minimaliza
imperfecțiunile.54
Remedierea diferitelor aspecte inestetice ale feței, ce conferă o notă ineste-
tică imaginii exterioare, era posibilă în saloane special dedicate, unde se aplicau
felurite tratamente ce aveau menirea de a combate petele, ridurile și chiar erup-
țiile epidermei faciale. Astfel de locații s-au considerat a fi Cosmetica Mondain
de pe strada Mihai Eminescu nr. 5, et. II, zona Cetate55, Institutul de Cosmetică
Olga B. Roth din piața Sfântul Gheorghe56, Cabinetul de înfrumusețare cosme-
ticală Etelca Cubic aflat pe strada Eugen de Savoya, nr. 6, et. II57 și institutul de
înfrumusețare Nicolin, cu sediul în strada Avram Iancu nr. 4, unde se aplicau
tratamente ce facilitau înlăturarea coșurilor, pistruilor, pilozității faciale nedo-
rite și a ridurilor.58
Pentru rezultate satisfăcătoare, elita feminină era îndemnată să folosească
doar anumite produse dedicate special anumitor categorii: pentru înfrumuse-
țarea feței erau utilizate săpunul (15 lei), crema (30 lei), pudra cutie mică (10
52
53
54
Dorothea, “Problema fardului,” în Realitatea ilustrată VIII, 372 (București, 12 martie 1934):
28–29.
55
Reclama se află în ziarul Fruncea, II, 37 (Timișoara, 12 noiembrie 1935): 6; Mare carte de
adrese, 131.
56
Reclama se află în ziarul Voința Banatului VIII, 49 (Timișoara, 2 decembrie 1928): 4; 50 (9
decembrie 1928): 6; 51 (16 decembrie 1928): 6; 52 (25 decembrie 1928): 6.
57
Reclama se află în ziarul Voința Banatului VIII, 50 (Timișoara, 9 decembrie 1928): 6.
58
iulie 1929): 4; 125 (3 august 1929): 4; 128 (7 august 1929): 4.
lei) și cutie mare (40 lei), toate din gama de Beauté. De asemenea, erau indi-
cate diverse sortimente aflate în aria de îngrijire a podoabei capilare cum ar fi:
șamponul cu gudron Nicopon (20 lei), Goldfeenwasser (30 lei) pentru decolorarea
părului, Gloria (60 lei), denumită și “regina vopselelor”, pentru vopsirea părului,
Esprit Cheveux (40 de lei) pentru menținerea sănătății părului, Brennesselwasser
(45 lei) pentru creșterea părului, depilatorul Ideal (40 lei) pentru îndepărtarea
pilozității excesive.59
Unul dintre aspectele definitorii în domeniul esteticii faciale l-a constituit
colorarea buzelor. Diverse firme de cosmetice își promovau rujurile, ademe-
nind doamnele și domnișoarele spre a procura aceste produse. Alegerea nuanței
de ruj se făcea în funcție de culoarea podoabei capilare. Doamnele blonde folo-
seau o culoarea mai deschisă, asortată cu pudra de obraz, pe când brunetele
adoptau o cromatică mai închisă. Din punctul de vedere al calității se distingeau
rujurile uscate și cele unsuroase. Rujurile unsuroase se aplicau mai ușor, dar nu
aveau o autonomie de lungă durată, iar cele uscate rămâneau vreme îndelungată
pe buze.60 De altfel, folosirea acestui produs cosmetic era indicată în funcție
de aspectul buzelor. Pentru buze groase se foloseau rujuri în nuanțe pale, iar
pentru cele subțiri se utilizau rujurile în culori închise.61
Distinsele doamne puteau alege rujuri dintr-o largă paletă de produse cum
ar fi: Ritz62, Morel63, rujul casei Violet expus spre vânzare la 130 lei64, și Zande,
produs de origine americană.65 Din punct de vedere igienic s-a recomandat în
perioada anotimpului rece ungerea cât mai des a buzelor cu vaselină albă ca
remediu împotriva crăpării, iar pentru tratarea rănilor apărute pe buze în urma
temperaturilor scăzute era indicat a se utiliza praful de acid boric.66
Estetica olfactivă devenea din ce în ce mai abordată, o persoană ce emana
un miros plăcut atrăgea un vădit interes asupra ei. În special în rândul femeilor,
în cele mai multe cazuri, dar și în rândul bărbaților, parfumurile constituiau
elementul de finețe în ansamblul creării unei imagini atrăgătoare. Alegerea unui
arome fine de parfum se realiza în funcție de felul epidermei. Femeile cu pielea
mai deschisă preferau parfumurile delicate din extracte florale, iar cele brunete
erau atrase de parfumurile cu mirosuri exotice.67
59
Reclama se află în ziarul Vestul III, 562 (Timişoara, 1 iulie 1932): 2; 571 (12 iulie 1932): 2.
60
61
62
63
64
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată II, 43 (București, 15 decembrie 1928): 23.
65
66
“Cosmetă de iarnă,” în Fruncea VI, 1 (Timişoara, 12 ianuarie 1939): 15.
67
Articol semnat ÉE., “Farba și albelele ...,” în Fruncea II, 4 (Timişoara, 26 ianuarier 1935): 7.
Dintre cele comercializate, erau apreciate cele din gama marilor producă-
tori de parfumuri precum: Bourjois, Coty, Worth, L. T. Piver, Louis Philippe,
D’Argy, D’Orsay.
Casa Bourjois, fondată în 1853 de către actorul Joseph Albert Pousin, și-a
propus inițial să producă cosmetice necesare actorilor de pe scenă, ulterior
reorientând producţia spre sfera parfumurilor.
Dintre parfumurile create pe atunci se remarcau mărcile Soir de Paris sau
Evening in Paris, în variantă britanică, creat în 1928 de Ernest Beaux68, precum
și Mon Parfum ce era produs începând cu anul 1919.69 În piața cosmeticelor de
lux s-a manifestat un suflu nou o dată cu lansarea în 1935 a pudrei și a apei de
colonie marca Bourjois.
Prezente în paleta de parfumuri interbelice sunt creațiile parfumierului
François Coty, marcă celebră și bine cotată pe această piață încă de pe atunci.
Pe numele său real François Spoturno (3 mai 1874 – 25 iulie 1934), născut în
Corsica și provenit dintr-o familiei genoveză înrudită cu Bonaparte, Coty s-a
erijat într-unul dintre marii producători de parfumuri franțuzești. Implicat
în lumea polico-economică, acesta s-a remarcat prin achiziționarea în 1922 a
ziarului “Le Figaro”, prestigios ziar conservator, cu cititori din zona elitelor, iar în
1933 a fost fondatorului partidului de orientare fascistă Solidaritea Franceză.70
Marca Coty era prezentă pe piața analizată aici prin parfumurile La Rose,
L’Aimant, L’Origan, Emeraude, Paris, Chypre, Ambre Antique și, nu în ultimul
rând, Apa de Colonie Coty.71
Din sfera creațiilor parfumeriilor franceze a fost expus spre comercializare
produsul casei Louis Philippe, Angélus, caracterizat de un amalgam indivi-
dual, combinat cu o emanație captivantă ce impregna pielii un unic și distinct
apanaj.72
Din același areal galic se remarcă casele D’Argy cu parfumurile Toutes les
Fleurs, Taifun, Cheramour73 și Diavolo, ce imprimă un miros ce emană perso-
nalitate, unicitate și mister74, precum și casa L. T. Piver, una dintre cele mai
vechi parfumerii din Paris, prezentă pe piață interbelică cu parfumul Oedipe,
caracterizat printr-un miros seducător.75
68
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată X, 513 (București, 18 noiembrie 1936): 21.
69
70
“Regele parfumeriei François Coty,” în Fruncea V, 13–14 (Timişoara, 13 aprilie 1938): 4.
71
72
73
74
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată X, 512 (București, 11 noiembrie 1936): 19; 513
(18 noiembrie 1936): 2.
75
În multitudinea exemplelor de itemi olfactivi de natură feminină a fost

întrezărit și un produs cu iz masculin. Casa D’Orsay lansează în 1925 parfumul
Le Dandy, identificat printr-un farmec subtil.76
Toate aceste parfumuri erau expuse spre vânzare publicului timișorean
interbelic în diferite locații.
Parfumerii în Timișoara interbelică

Denumire Adresă Deținător
Adonis1 Piața Brăteanu A. Walleth
Apollo2 Piața Drăgălina M. Raducziner
Elisabetin3 Piața Lahovary Kozovits Eduard
Ideal4 Str. Eminescu nr. 5
Kertész Ludovic5 Str. Dacilor nr. 8 Kertész Ludovic
Kincs E.6 Bd. Carol nr. 16
Kohn Adolf și Fii7 Piața Drăgălina Kohn Adolf
Le Royal8 Bd. Duca nr. 2
Pentz Iacob9 Bd. Berthelot nr. 12 Pentz Iacob
Savoy10 Str. Alba Iulia nr. 5 Luiza Weber
Venus11 Bd. Regele Ferdinand nr. 6; Str.
Ștefan cel Mare nr. 2
Walleth Anton12 Str. Lonovici nr. 4 Walleth Anton
Antalóczy13 Piața Sf. Gheorghe
Miami14 Bd. Carol nr. 10
Dumbravă15 Str. V. Alexandri
Ferdinand Albert16 Bd. Berthelot Ferdinand Albert
Valy Lana17 Cetate (lângă primărie) -
NOTE: 1. Reclama se află în ziarul Fruncea II, 13 (Timișoara, 30 martie 1935): 4; 17 (27 aprilie
1935): 11; Mare carte de adrese, 114; 2. Mare carte de adrese, 114; 3. Ibid.; Reclama se află în zia-
rul Fruncea II, 18 (Timişoara, 4 mai 1935): 7; 4. Mare carte de adrese, 114; 5. Ibid.; Almanach de
adrese, 227; 6. Mare carte de adrese, 114; 7. Ibid.; 8. Ibid.; 9. Ibid.; 10. Ibid.; Almanach de adrese
Timișoara, I (Timișoara, 1922), 259; Reclama se află în ziarul Nădejdea II, 261 (Timișoara, 30
iunie 1922): 4; 11. Reclama se află în ziarul Voința Banatului V, 78 (Timișoara, 6 decembrie 1925):
6; Mare carte de adrese, 114; 12. Ibid.; Reclama se află în ziarul Biruința VI, 467 (Timișoara, 22
aprilie 1938): 3; 13. Reclama se află în ziarul Voința Poporului VII, 218 (Timișoara, 21 noiembrie
1929): 4; 219 (22 noiembrie 1929): 4; 221 (24 noiembrie 1929): 4; 222 (25 noiembrie 1929): 4; 14.
Reclama se află în ziarul Fruncea II, 44 (Timișoara, 22 decembrie 1935): 6; 15. Reclama se află în
ziarul Biruința VI, 523 (Timișoara, 6 iulie 1938): 4; 16. Reclama se află în ziarul Biruința VI, 529
(Timișoara,13 iulie 1938): 2; 532 (16 iulie 1938): 3; 533 (17 iulie 1938): 3; 535 (20 iulie 1938): 3;
545 (31 iulie 1938): 3; Reclama se află în ziarul Voința Banatului XVII, 12 (Timișoara, 21 martie
1937): 3; 17. Reclama se află în ziarul Voința Banatului VI, 15 (Timișoara, 4 aprilie 1926): 13.
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată IV, 152 (București, 28 decembrie 1936): 19.
76
Intens promovate și cu real succes pe piața interbelică de cosmetice s-au

sesizat a fi produsele ce dăinuie încă și în cotidianul contemporan.
Menținerea sănătoasă a epidermei se putea realiza prin folosirea frecventă
a cremei Nivea, produsul de vârf al firmei Beiersdorf lansat în 1911, bazată pe
eucerit, un agent de emulsifiere descoperit în 1898, care permitea asimilarea
rapidă a cremei în piele.77 Aceasta se putea procura în magazinele de specia-
litate la prețurile de 16 lei cutia și, respectiv, 30 lei tubul.78 Alt produs celebru
existent pe piața cosmeticelor era crema Pond’s, produs inventat în Statele Unite
în anul 1846, inițial ca medicament, de către farmacistul Theron T. Pond (1800–
1852) din Utica, New York, cu extract de Hamamelis, plantă de proveniență
nord-americană cu efecte tămăduitoare.79
Pentru acapararea audienței și expunerea produsului spre un grup țintă cât
mai larg, firma de cosmetice Elizabeth Arden, înființată în 1910, îndemna compo-
nenta feminină la folosirea unui real procedeu de înfrumusețare, cu propriile
produse, bazat pe trei principii: curățire, tonifiere și nutriție a epidermei. În
primul rând, pentru curățare era necesară folosirea cremei Venetian Cleansing
Cream, apoi pentru tonifiere se recomanda aplicarea cremei Skin Tonic, iar în
final nutriția pielii trebuia asigurată prin utilizarea produsului Velvet Cream.80
În aceeași categorie de produse pentru hidratarea epidermei faciale se
aflau pe piață cremele Tokalon, cu conținut de biocel și concepută de profesorul
Stejskal de la Universitatea din Viena81, Trisena, cremă de zi ce se aplica înainte
de pudră, menținând aspectul plăcut al feței și acordându-i un parfum aparte,
Scherk Cold Cream, cremă de noapte care conținea uleiuri fine și ceară folosită
pentru îndepărta ridurilor82, toate puse în vânzare la prețurile de 90 lei borcanul
și 45 lei tubul.83
Nu trebuiesc ignorate nici produsele de toaletă din sfera pariziană, de unde
am remarcat săpunul, crema și pudra din gama Simon.84 Întâlnim totodată și
produse românești, cum ar fi crema Flora, bazată pe extrase din lapte de crin, ce
catifela fața, brațele și decolteul85 și crema Laura, folosită îndeosebi în sezonul
rece, la întinerirea și curățirea pielii, comercializată la prețul de 100 lei.86 Petru
77
78
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 372 (București, 12 martie 1934): 19.
79
80
“O femeie neglijentă va fi curând neglijată,” în Realitatea Ilustrată X, 512 (București, 23
decembrie 1936): 7.
81
82
Ibid., 20.
83
Ibid.
84
85
86
Ibid., 35.
sezonul cald avem crema Loecrem, ce avea în compoziție vitamine care ajutau
pielia împotriva razelor de soare87, crema și uleiul pentru plajă Nivea88 și uleiul
Eukutol.89
Tot în gama cremelor s-au remarcat produsele: Mia90, Ileana91, Secret de Lily
– preț 100 lei bucata, Amber Royal, la prețul de 175 lei flaconul.92 De altfel, în
sfera farmaceutică timișoreană interbelică erau comercializate și cremele: Zaida,
aflată și în farmacia “Salvator” lângă cafeneaua Lloyd93, Margueritte comerci-
alizată și la farmacia “Emil Sotirescu” din piața Sfântul Gheorghe94, Norma95
și Lapte de Crin96, regăsite și în farmacia orășenească “Vulturul Negru” din
piața Sfântul Gheorghe. Dintre produsele cosmetice ce trebuiau întrebuințate
complementar s-au evidențiat cele din gama Siamoise, ce ofereau creme dedi-
cate atât uzului pe timp de zi cât și de noapte, disponibile la prețul de 120 lei.97
Armonizarea epidermei faciale prin înlăturarea ridurilor din zona inferioară
a ochilor, a frunții și a gurii se putea realiza prin aplicarea lichidului cosmetic
DIM, produs de proveniență austriacă.98
De altfel, dorința des manifestată de menținere a igienei pielii, a cerin-
țelor în creștere pentru produse de acest gen, a îndemnat personalul prepa-
rator din arealul farmaceutic să creeze propriile soluții în vederea catifelării și
albirii epidermei. Astfel, farmacistul S. Weiss prepară crema și săpunul Viola,
87
88
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 394 (București, 12 august 1934): 8.
89
90
Almanach de adrese Timișoara, 259.
91
Reclama se află în ziarul Nădejdea III, 290 (Timişoara, 21ianuarie 1923): 3.
92
93
Almanach de adrese Timișoara, 368; Reclama se află în ziarul Vestul III, 562 (Timişoara, 1
iulie 1932): 2; 571 (12 iulie 1932): 2; 615 (6 septembrie1932): 2; Reclama se află în ziarul Voința
Banatului II, 98 (Timişoara, 31 decembrie 1932): 4; Reclama se află în ziarul Voința Poporului,
VIII, 43 (Timișoara, 22 februarie 1930): 2.
94
Reclama se află în ziarul Plugarul Român XXI, 16–17 (Timișoara, 15 iunie 1924): 6.
95
Reclama se află în ziarul Voința Banatului IV, 4 (Timişoara, 27 ianuarie 1924): 4; VIII, 1 (1
ianuarie 1928): 4; Almanach de adrese Timișoara, 267.
96
Reclama se află în ziarul Voința Poporului VII, 125 (Timișoara, 3 august 1929): 4; 131 (10
august 1929): 4; 137 (17 august 1929): 4; VIII, 35 (13 februarie 1930): 2; 39 (18 februarie 1930):
4; 40 (19 februarie 1930): 4; 41 (20 februarie 1930): 3; 42 (21 februarie 1930): 4; 43 (22 februarie
1930): 4; Reclama se află în ziarul Vestul III, 566 (Timișoara, 6 iulie1932): 2; Reclama se află
în ziarul Voința Banatului II, 98 (Timișoara, 31 decembrie 1932): 4; Reclama se află în ziarul
Renașterea, II, 8 (Timișoara, 23 februarie 1930): 4; 9 (22 iulie 1930): 4; 9 (22 iulie 1930): 4; 10 (9
martie 1930): 4; 12 (23 martie 1930): 4; 13 (30 martie 1930): 4; 14 (6 aprilie 1930): 4; 17 (4 mai
1930): 4; 18 (11 mai 1930): 4; 19 (18 mai 1930): 4; 20 (25 mai 1930): 4; 21 (1 iunie 1930): 4; 22 (8
iunie 1930): 4; 23 (22 iunie 1930): 4; 27 (17 august 1930): 4; 28 (31 august 1930): 4.
97
98
cu aplicare în zona facială și a mâinilor, folosit pentru remedierea petelor de

culoare roșie, produs regăsit doar în farmacia “Crucea de Aur” din piața Unirii,
nr. 3, zona Cetate.99
Păstrându-ne în aceeași sferă a îngrijirii corporale, era indicat ca pentru
împrospătarea pielii să se dizolve în apa de baie o jumătate de kilogram de
amidon sau sare de bucătărie.100
În arta machiajul fiecare produs își are propria sa utilitate. Pentru fixarea
fondului de ten și pentru a oferi un luciu aparte feței cu tenul gras se recomanda
folosirea pudrei. Aceasta se aplica de obicei la final, pentru a nu încurca și a
fixa mai bine machiajul, protejând astfel epiderma de factorii externi de natură
meteorologică: vânt, ger sau arșiță.
Frecvent promovate în această categorie se remarcă pudrele: Three Flowers,
creată de Richard Hudnut din substanțe de calitate, cu un parfum plăcut ce
menține tenul catifelat101, Diavolo D’Argy, pusă în vânzare la diferite gramaje,
la prețul de 22 și 45 lei102, Toutes les Fleurs Cher Amour și Taifun produse de
casa D’Argy103, Amber Royal, produs al casei Violet, ce putea fi achiziționată la
prețul de 175 lei104, Angélus creată sub egida firmei Louis Philippe105, En Vogue
caracterizată printr-o nuanță mată106, Soir de Paris al casei Bourjois107, Oedip
produsă de LT PIVER Paris108, Mystikum de la firma Scherk, comercializată la
prețul de 35, 75 și 130 lei, în funcție de mărimea cutiei109, Norma, care se putea
achiziționa și de la farmacia orășenească “Vulturul Negru” din piața Sfântu
Gheorghe, patronată de către Emil Kulka110, Jahneer, care se găsea la farmacia
“Rudolf Jahner”.111
Piatra de temelia a esteticii îl reprezintă igiena. Înainte de toate, aplicarea
99
Reclama se află în ziarul Voința Banatului II, 98 (Timișoara, 31 decembrie 1932): 4.
100
Articol semnat ÉE., “Farba și albelele ...,” în Fruncea II, 4 (Timişoara, 26 ianuarier 1935): 7.
101
102
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată III, 51 (București, 14 decembrie 1929): 17; X,
512 (11 noiembrie 1936): 19; 513 (18 noiembrie 1936): 2; 517 (16 decembrie 1936): 7.
103
104
105
106
107
Ibid., 17.
108
109
110
Almanach de adrese Timișoara, 267.
111
Reclama se află în ziarul Voința Poporului VII, 99 (Timișoara, 4 iulie 1929): 4; 105 (11 iulie
1929): 4; 114 (21 iulie 1929): 4; 117 (25 iulie 1929): 4; 123 (1 august 1929): 4; 126 (4 august 1929):
4; 129 (8 august 1929): 4; 135 (15 august 1929): 4; 137 (17 august 1929): 4; 143 (25 august 1929):
4; 146 (29 august 1929): 4; 152 (5 septembriet 1929): 4; 155 (8 septembriet 1929): 4; Reclama se
află în ziarul Banatul Românesc V, 43 (Timișoara, 4 noiembrie 1923): 4.
produselor de înfrumusețare se producea după respectarea normelor de bază

ale igienei. Elita interbelică din spațiul urban a introdus igiena în propria
rutină zilnică. Tabieturile matinale ale domnilor erau caracterizate de spălarea
corpului cu un săpun de calitate, apoi urma bărbieritul, curățarea dinților și, nu
în ultimul rând, ungerea părului cu briantină. Pe când distinsele doamne aveau
ora de trezire, de obicei, mai târziu decât bărbații, în jurul orelor 10–11 a.m.,
când urma îmbăierea pregătită de către menajeră, în care se puneau frunze de
trandafiri sau levănțică. Timp de aproximativ o oră, corpul era bine spălat cu
săpunuri de calitate superioară, iar după baie se începea procesul de înfrumu-
sețare cu ajutorul produselor cosmetice comandate din magazinele de specia-
litate.112
Unul dintre principalii itemi ai igienei l-a reprezentat igiena cavității bucale.
Prevenirea diferitelor afecțiuni dentare era realizată prin crearea unui tabiet
zilnic de spălare a dinților cu felurite paste dentare, dar și cu un control peri-
odic, chiar de rutină, la cabinetul stomatologic (vezi Anexele 4 și 5). Pe lângă
produsele uzuale aflate în comerț s-au deosebit preparatele franceze precum
Dentifrices Benedictins, dedicate igienei cavității bucale și păstrării estetice a
danturii.113
Complementar articolelor de estetică facială, pe lângă produsele indus-
triale mai erau promovate și diferite rețete cosmetice auxiliare procesului de
înfrumusețare. Rețetele preparate în mediul casnic erau create cu scopul auxi-
liar dedicate femeilor ce nu aveau posibilități financiare sau resurse temporale
de a frecventa saloane de înfrumusețare.
Pentru prepararea unei cremă de noapte era necesară o linguriță de miere
de albină, o linguriță de smântână proaspătă și o linguriță de amidon praf.
Conform instrucțiunilor se amesteca prima dată mierea cu amidonul, apoi se
adăuga smântâna. Modul de folosire consta în aplicarea unui strat subțire pe
față, evitând zonele ochilor și sprâncenelor.114
Păstrând aceeași arie de utilizare sesizăm o serie de măști pentru curățarea
feței: masca de castraveți și masca de pătlăgele roșii. Masca de castraveți se
aplică pe tenul curat, folosindu-se un sfert de castravete ras ce se pune într-o
pânză curată. Prin apăsare se va obține o zeamă în care se va îmbiba o altă pânză
ce va fi aplicată timp de 10 minute acoperind întreaga față. Masca de pătlăgele
roșii se obține și se aplică la fel ca și cea de castravete, adăugându-se în plus
două lingurițe de zeamă de lămâie.115 De asemenea, în vederea păstrării unui
ten facial de culoare albă se utiliza o mască preparată conform procedeului:
112
Scurtu, Istoria civilizației românești, 215.
113
114
“Cosmetică,” în Fruncea II, 32 (Timişoara, 28 septembrie 1935): 3.
115
“Mască de înfrumusețare,” în Fruncea V, 20 (Timişoara, 12 iunie 1938): 9.
dint-un albuș de ou se prepară o spumă la care se adaugă zeamă de lămâie. Se

obține o compoziție ce se aplică pe față. După ce compoziția s-a uscat, fața se
curăță cu apă călduță.116
Combaterea acneei se realiza prin folosirea unui procedeu la baza căruia
sta săpunul, în special cel cu sulf. Se îmbiba un tampon de vată în apă călduță,
care se freca de o bucată de săpun cu sulf. Se spăla îndelung suprafața afectată
de acnee, schimbând des tamponul pentru a nu transmite microbii. După extir-
parea unui coș, pentru închiderea porilor se aplica un tampon de vată îmbibat
cu zeamă de lămâie sau alcool de 90 %.117
Pentru tratarea tenului prea uscat s-a recomandat utilizarea lanoninei pure
sau a uleiului de migdale în care s-a adăugat prin amestecare praful de amidon,
acest remediu fiind mai eficient decât cremele create în industria cosmeticii.118
Modificările survenite în moda feminină, precum scurtarea lungimii
rochiilor sau a fustelor, expuneau vizual partea de jos a membrelor inferioare.
Astfel, pilozitatea nedorită trebuia îndepărtată. Ca produs industrial de îngrijire
necesar soluționării acestei problematici se puteau achiziționa cremele epila-
toare Lia pentru corp, la prețul de 150 lei și pentru față, la prețul de 25 lei.119
Costul exagerat al pastelor epilatoare implică o atenției sporită asupra
variantelor alternative de înlăturare a părului nedorit prin ras sau smulgere
cu ajutorul pensetei. Înainte de aceste operațiuni s-a recomandat spălarea cu
săpun și apă călduță a suprafaței ce se dorește a fi epilată. După epilare se indica
ungerea zonei cu unt proaspăt, care după un timp va fi înlăturat cu vată îmbi-
bată în pudră de talc, ce trebuia păstrată pe piele circa două ore.120 Alt remediu
alternativ l-a constituit utilizare unui amestec de apă oxigenată de 5 % cu o
cincime amoniac. Acest lichid se aplica pe zonele cu pilozitate excesivă, fapt
ce prilejuia decolorarea firului de păr și deteriorarea rădăcinii. Pentru înlătu-
rarea mai rapidă a firului de păr s-a folosit ceara de albine încălzită ce se aplica
pe epidermă, iar după răcire și formarea unei scoarțe aceasta era îndepărtată
împreună cu firele de păr.121
În concluzie, analiza aparițiilor publicitare din sfera gazetărească interbe-
lică timișoreană indică faptul că trei sferturi din totalitatea reclamelor expuse
în ziare aveau ca public țintă exclusiv femeia, ceea ce reflectă un interes vădit
asupra reclamelor dedicate în special genului frumos.
Transpunerea conceptuală a Timișoarei într-o metropolă cosmopolită a
116
“Cosmetică,” în Fruncea II 11 (Timişoara, 16 martie 1935): 5.
117
“Plaga coșurilor,” în Fruncea V, 30 (Timişoara, 1 decembrie 1938): 13.
118
“Cosmetică,” în Fruncea II 11 (Timişoara, 16 martie 1935): 5.
119
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată II, 6 (București, 26 februarie 1928): 15.
120
121
“Părul de prisos,” în Fruncea V, 16 (Timişoara, 20 aprilie 1938): 14.
fost realizată datorită dezvoltării și adoptării în cotidian a cultului pentru este-

tica aspectului exterior, cu predilecție de partea feminină. Eleganța și preocu-
parea de îmbunătățire a propriei imagini a doamnelor și domnișoarelor din
mica Vienă a creat un impact în tendințele tot mai accentuate de etalarea a
nurilor și încadrarea modei spre o civilizație a trupului, dezvoltat pe integrarea
în societate a cultului formelor carnale. Emanciparea bazată pe schimbarea
de exprimare a styling-ului, deschidea viziunea oamenilor asupra modului de
comunicare, încercându-se demitizarea prejudecăților referitoare la legătura
imagine-caracter.
Identificarea cultului imaginii exterioare ca o adevărată industrie presu-
punea promovarea arealului dedicat cosmeticii prin reclama publicistică, ce se
caracterizează prin valorificarea atributelor pozitive și minimizarea pe cât posibil
a carențelor acestora. Exprimarea folosită în transmiterea mesajului publicitar
se realiza de așa manieră încât în viziunea potențialului client să primeze calită-
țile produsului și nu defectele acestuia. Astfel, reclama din perioada interbelică
ar fi chiar idealul marilor corporații actuale, în care mesajul spune tot, nu lasă
loc de interpretări, orientând produsul direct către cumpărător.
Perceperea modului de înfrumusețare prin modelarea gustului s-a erijat
ca argument solid în combaterea conceptului de stratificare socială și unifor-
mizare, bazat pe ideologii tradiționaliste. Însă reliefarea acestor imagini exte-
rioare contribuie expres la construcţia ideilor preconcepute despre oameni, ca
expresii ale mentalurilor predispuse la prejudecăţi, stereotipii, clişee, etichete
într-o societate a viziunii îndreptată către superficialitate.
Colaborarea intrinsecă și intimă a diverșilor itemi, precum industria, elec-
tricitatea, chimia, chirurgia, coaforul, dar mai cu seamă pasiunea fiecărei femei
de a deveni frumoasă, contribuie implicit la geneza bibeloului de lux, echiva-
lentul femeii moderne.122
Marian Petcu, O istorie ilustrată a publicității romănești (Bucureşti: Editura Tritonic, 2002),
122
84.
ANEXA 1
Coaforuri de dame – 1938123
Denumire Adresă Deținător Denumire Adresă Deținător
Bauer Fran- Bd. Berthe- Bauer Gressmayer Str. Brăteanu, Gressmayer
cisc lot, nr. 16 Francisc Iosif nr. 12 Iosif
Salon Lia Str. Prota Blau Iosif Gossner Str. Romulus,
Dragomir, nr. 20
nr. 17
Blum Eliza- Str. Gheor- Blum Eliza- Erhardt Str. Brăteanu, Erhardt
beta ghe Lazăr, beta Petru nr. 29 Petru
nr. 2
Dancs Ada- Str. Odo- Dancs Ada- Henning Str. Bredi- Henning
lbert bescu, nr. 2 lbert ceanu, nr. 2 Heinrich
Ehling Str. Mercy, Huhn Str. Vasile
nr. 3 Alexandri
Elite Bd. Carol, Ideal Bd. Carol,
nr. 10 nr. 9
Endresz Str. 3 Augusr, Endresz Just Str. Preyer,
Iosif nr. 25 Iosif nr. 9
Kohl Piața Bră- Martin Str. Generalul Martin
teanu Iacob Drăgălina, Iacob
nr. 15
Komjanov Str. Bră- Komjanov Mayer Palatul Löffler
Milivoi teanu, nr. 37 Milivoi C.
Kovács Sava Str. Fröbl, Kovács Müller și Str. Ungurean
nr. 38 Sava Bálint
Kurth Ioan Str. Prota Kurth Ioan Philips Str. Memo- Philips
Dragomir, Gusztáv randului, nr. Gusztáv
nr. 5 10
Perák Str. Vértes Perák Ioan Solomon Str, Preyer, Solomon
Iosif nr. 3 Iosif
Popovici Str. Bră- Popovici Szekér Str. Ady, nr. 1Szekér
Petru teanu, nr. 47 Petru Martin Martin
Schütz Str. Fröbl, Váröri Bd. Berthelot, Váröri Petru
nr. 9 nr.
Seibert Str. Mără- Seibert
Petru șești, nr. 1 Petru
Mare carte de adrese și indicator al domiciilor Timișoara, 121–123.

123
ANEXA 2
Frizeri din 1938124
Numele Adresa Numele Adresa
Bauer & Ilincea Str. Alba Iulia, nr. 5 Goszner Ioan Str. Romulus, nr. 20
Petru
Bild Iosif Str. 3 August, nr. 20 Grbei Damian Bul. Carol nr. 40
Birkenheuer Str. Negruzzi, nr. 13 Hansler Filip Str. Fröbl, nr. 45
Anton
Bistrian Teodor Str. Eugen de Savoia, Hecktor Mihai Bul. Carol, nr. 15
nr.10
Binder Petru Piața Adamachi, Heilmann Nicolae Str. Iosif Gal, nr. 7
nr. 4
Blau Conrad Str. Odobescu, nr. 67 Henz Iuliana Piața Lahovary, nr.5
Boros Adalbert Piața Petru Maior, Hauschild Georg Splaiul Müller Gut-
nr. 2 tenbrunn, nr. 18
Burai Iulia Str. Gloria, nr. 1 Henzi Cristof Str. C. Brătianu, nr.
47
Buschbacher Str. Preyer, nr. 14 Indricău Dușan Str. Preyer, nr. 24
Adam
Croitor Matei Str. Lonovici, nr. 4 Indrisek Gheorghe Str. Feldioara, nr.11
Delfel Matei Str. Memorandului, Ionica (frizerie) Str. Mercy, nr. 4
nr. 64
Doggendorf Matei Str. Generalul Dră- Iust Ioan Str. Preyer, nr. 9
gălina, nr. 1
Donat Ioan Str. Neculcea, nr. 1 Kadi Iosif Str. Ștefan cel Mare
nr.
Fherhardt Petru Str. Andrei Șaguna, Karolyi Iosif Str. Brătianu, nr. 17
nr. 17
Eberl Francisc Piața Brătianu, nr. 4 Kasznel Martin Str. C. Porumbescu,
nr. 32
Ehling Ioan Str. Prever, nr. 31 Kilczer Ioan Str. Pop de Băsești,
nr. 43
Endresz Alfred Str. 3 August, nr. 25 Kirucza Alexan- Piața Traian, nr. 9
dru
Engelmann Ioan Str. Șincai, nr. 14 Kiry Ioan Str. Wilhelm Müller,
nr. 8
Eremia Ștefan Școala Politehnică Kiss Mihai Str. Fröbl, nr. 1
Erhardt Str. Pop de Băbești, Kiss Ștefan Str. Dr. Adolf Vértes,
nr.41 nr. 2
Ibid., 125–126.
124

Erhardt Petru Splaiul Müller Klein Ioan Str. Joffre, nr. 2
Guttenbrunn, nr. 29
Fara Rusalin Str. Vasile Carlova, Kleitsch și Moosz Str. Gelu, nr. 7
nr. 18
Firling Andrei Bul. Carol, nr. 32 Komlyenov Mili- Str. I.C. Brătianu
voi
Fliegel Petru Str. Fröbl, nr. 54 Krutsch Henric Bul. Carol, nr. 8
Folian Iuilian Str. Doja nr. 12 Lakatos Arpad Str. Dacilor, nr. 10
Frank Ioan Str. Bontila, nr. 10 Landgraf Anton Str. Buday Deleanu,
nr. 24
Gassenfeidt Petru Piața Unirii, nr. 3 Landgraf Anton Str. 1 Decembrie, nr.
36
Gassenfeidt Petru Str. Doja, nr. 18 Leidemann Mihail Str. Neculcea, nr. 43
Gogoașa Vasile Str. I. Brătianu, nr. Lincz Matei Piața Traian, nr. 7
19
Goschi Ioan Str. Fröbl, nr. 40 Loibl Petru Bul. Carol, nr. 1
Loth Philipp Bul. Carol, nr. 54 Madler Daniel Str. Miron Costin,
nr. 1
Mangav Mihai Str. Sergent Mușat, Mican Vasile Str. D. Sturdza nr. 18
nr. 4
Michels Iosif Str. Doja, nr.56 Maghețiu Cornel Bul. I.G. Duca, nr. 4
Müller & Balint Str. Eugen de Savoia Molnár Gèza Splaiul Tudor Vladi-
colț cu Str. Ungu- mirescu, nr.24
reanu
Negrea Ilie Str. Kogălnioceanu Pistrui Gheorghe Str. Gheorghe Lazăr,
nr. 2 nr. 3
Plies Benedek Str. Lonovici, nr. 2 Pipicz Splaiul Tudor Vladi-
mirescu, colț
Pollinger Francisc Str. C. Porumbescu Popovici Ljubomir Str. Mart. Popescu,
nr.96 nr. 5
Putiu Ana Bulevardul, Duca Radovan Radoico Str.Gării nr. 6
nr. 17
Radovan Teodor Piața Küttl, nr. 1 Radu Pavel Str. Gării, nr. 4
Remer Antoniu Str. Telegrafului, nr. Henner Béla Piața Badea Cârțan,
16 nr. 13
Reschl Emil Str. Cameliei, nr. 21 Grosner Maurițiu Str. I. Văcărescu,
nr.28
Schmitz I. Str. Caruso, nr. 3 Schmitz Ioan Bul. Carol, nr. 16
Schneider Ioan Str. Ștefan cel Mare, Schuch Anton Str. Ady, nr. 2
nr. 47

Schuch Gheorghe Bul. Carol, nr. 16 Schutz Nicolae Str. Fröbl, nr. 4
Seibert Petru Str. Mărășești, nr. 1 Sepețan Isaile Str. O. Iosif, nr. 18
Sobotelean Nico- Str. Daciilor, nr.8 Stancov Svetislav Str. Doja, nr. 1
lae
Straky Nicolae Bul. Carol, nr. 14 Szabo Ștefan Str. Mercy nr. 6
Szeibert Iacob Bul. Berthelot, nr. 16 Szlovik Rudolf Piața Dragalina, nr.
10
Szücs Iosif Piața Unirii, nr. 5 Todorov I. Str. Alba Iulia
Tomasky M. Str. Veneția, nr. 4 Toth Str. Coroana de Oțel,
nr. 1
Unguraș Iosif Str. Ștefan cel Mare, Varga Ioan Str. Mureș, nr. 48
nr. 19
Voian Str. Vlad dela Vuin Vladimir Str. Joffren nr. 8
Marina, nr. 1
Waltrich Ioan Piața Traian, nr. 8 Werhof Iosif Str. Joffre, nr. 28
Weisz Anton Str. W. Mülhe, nr. 38 Wingron Béla Str. Văcărescu, Piața
Dragalina
Zahorak Gheor- Str. Preyer, nr.1/A Zornek Francisc Str. Napoleon, nr.2
ghe
ANEXA 3
Produse cosmetice
Tip Denumire Preț
cremă Tokalon1 50–60 lei
cremă Nivea2 16 lei
ulei Nivea3 55
cremă Leocrem4 30
pudră Coty5 110
apă de colonie Condor Rouge6 1 litru – 500 lei
pudră Naiada7 20
apă de colonie Soir de Paris8 1 litru – 400 lei

½ – 220 lei
¼ – 118 lei
100 gr. – 500 lei
cremă Coty9 130 lei
apa de colonie Coty10 1 litru – 500 lei
vopsea Tonal11 70 lei
parfum Bourjois12 60 – 400 lei
pudră Tokalon13 50 lei
cremă Secret de Lily14 100 lei
cremă Amber Royal15 175 lei
cremă Siamoise16 120 lei
pudră Diavolo D’Argy17 22–45 lei
ruj Violet18 130 lei
vopsea de păr Gloria19 25–50 lei
parfum Eau de Cologne 471120 -
pudră Tokalon Fascinatio21 80 lei cutia obișnuită și 120 lei
cutia dublă
pudră Tokalon Petalia22 80 lei cutia obișnuită și 120 lei
cutia dublă
cremă de zi Lia23 55 lei
cremă de noapte Lia24 60 lei
lac Lia25 45 lei
creion de sprâncene Lia26 45 lei
ruj Lia27 60 lei
creion de gene și sprâncene Lia28 60 lei
pudră Soir de Paris29 100 lei cutia mare, 70 lei cutia
mică
vopsea Kleinol Hesha Simplex30 -
ruj Khasana31 -
pudră Arden32 500 lei
Tip Denumire Preț

cremă Ardena Velva Cream33 330 lei
cremă Orange Skin Food34 330 lei
loțiune pentru piele Ardena Skin Tonic35 350 lei
cremă de curățire Venetian Cleansing 330 lei
Cream36
ruj Michel37 -
loțiune pentru ochi Special Eyelotion Eliza- 500 lei
beth Arden38
cremă pentru ochi Special Eye Cream Eliza- 450 lei
beth Arden39
cosmetic pentru ploape Eye Shado Elizabeth 350 lei
Arden40
rimel Rimmel’s41 -
ruj Ritz42 240 lei tubul automat, iar
rezerva 100 lei
265 lei tubul sub formă de
lumânare, iar rezerva 125 lei
NOTE: 1. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 392 (București, 29 iulie 1934): 30;
2. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 370 (București,26 februarie 1934): 29; 392
(29 iulie 1934): 14; 3. Ibid.; 4. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 392 (București,
29 iulie 1934): 14; 5. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 374 (București, 25 mar-
tie 1934): 5; 390 (15 iulie 1934): 15; 6. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 374
(București,25 martie 1934): 5; 7. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 393 (București,
5 august 1934): 27; 8. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 390 (București, 15 iulie
1934): 7; 9. Ibid.; 10. Ibid.; 11. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 382 (București,
20 mai 1934): 6; 12. Petcu, O istorie ilustrată a publicității romănești, 87; 13. Ibid.; 14. Reclama se
află în ziarul Realitatea Ilustrată II, 243 (București, 15 decembrie 1928): 2; 15. Ibid.; 16. Reclama
se află în ziarul Realitatea Ilustrată III, 42 (București, 14 decembrie 1929): 17; 17. Reclama se
află în ziarul Realitatea Ilustrată X, 512 (București, 11 noiembrie 1936): 19; 18. Reclama se află
în ziarul Realitatea Ilustrată II, 243 (București, 15 decembrie 1928): 2; 19. Reclama se află în
ziarul Nădejdea II, 221 (Timişoara, 12 februarie 1922): 3; 20. Reclama se află în ziarul Realitatea
Ilustrată III, 51 (București, 14 decembrie 1929): 2; 52 (21 decembrie 1929): 30; 21. Reclama se
află în ziarul Realitatea Ilustrată II, 37 (București, 29 septembrie 1928): 6; 22. Ibid.; 23. Reclama
se află în ziarul Realitatea Ilustrată II, 6 (București, 26 februarie 1928): 15; 24. Ibid.; 25. Ibid.; 26.
Ibid.; 27. Ibid.; 28. Ibid.; 29. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 390 (București,
15 iulie 1934): 7; 30. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XII, 592 (București, 25 mai
1938): 19; 31. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XI, 562 (București, 27 octombrie
1937): 23; 32. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XI, 548 (București, 21 iulie 1937):
17; 33. Ibid.; 34. Ibid.; 35. Ibid.; 36. Ibid.; 37. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XI,
564 (București, 10 noiembrie 1937): 18; 38. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XI, 545
(București, 30 iunie 1937): 19; 39. Ibid.; 40. Ibid.; 41. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată
XII, 623 (București, 23 iunie 1938): 22; 42. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XII, 593
(București, 1 iunie 1938): 9.
ANEXA 4
Produse de igienă
Tip Denumire Preț
săpun Naiada1 20 lei
săpun Elida Favorit2 30 lei
șampon Neo-Silvkrin3 52 lei
pastă de dinți Kolynos4 -
săpun Elida Favorit5 30 lei
șampon Miorin- Ri6 -
deodorant Odo-Ro-No7 flacon mic 130 de lei și
flacon mare 200 lei
pastă de dinți Chlorodont8 16 sau 26 lei
apă de gură Liadont9 50 lei
deodorant Lia10 40 lei
cremă de dinți Liadont 11
30 lei
săpun Naiada12 20 lei
săpun Jahneer13 -
pastă de dinți Nivea14 22 lei
pastă de dinți Farmodont15 -
săpun Ileana16 -
pastă de dinți Kalodont17 -
tratament înpotriva căderii părului Trilysin18 -
săpun Palmolive19 20 lei
săpun Savon Cadum20 20 lei
pastă de dinți Sandy21 -
NOTE: 1. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 393 (București, 5 august 1934): 27;
2. Reclama se află în ziarul Clujul Românesc V, 48–49 (Cluj, 4 decembrie 1927): 2; VI,1–2 (15
ianuarie 1928): 2; 3–4 (29 ianuarie 1928): 2; 3. Petcu, O istorie ilustrată a publicității romănești,
87; 4. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată III, 42 (București, 14 decembrie 1929): 11; 152
(28 decembrie 1930): 22; 5. Reclama se află în ziarul Clujul Românesc V, 48–49 (Cluj, 4 decem-
brie 1927): 2; VI,1–2 (15 ianuarie 1928): 2; 3–4 (29 ianuarie 1928): 2; 6. Reclama se află în ziarul
Realitatea Ilustrată XI, 550 (București, 4 august 1937): 23; 7. Reclama se află în ziarul Realitatea
Ilustrată II, 40 (București, 20 octombrie 1928): 15; 8. Petcu, O istorie ilustrată a publicității romă-
nești, 87; Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată IV, 152 (București, 28 decembrie 1929): 13;
9. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată II, 6 (București, 26 februarie 1928): 15; 10. Ibid.;
11. Ibid.; 12. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată VIII, 393 (București, 5 august 1934): 27;
13. Reclama se află în ziarul Voința Poporului VII, 99 (Timișoara, 4 iulie 1929): 4; 105 (11 iulie
1929): 4; 114 (21 iulie 1929): 4; 117 (25 iulie 1929): 4; 123 (1 august 1929): 4; 126 (4 august 1929):
4; 14. Petcu, O istorie ilustrată a publicității romănești, 87; 15. Reclama se află în ziarul Gazeta
Banatului II, 52 (Timişoara, 25 decembrie 1926): 6; 16. Reclama se află în ziarul Nădejdea III, 290
(Timişoara, 21ianuarie 1923): 3; 17. Reclama se află în ziarul Voința Banatului VIII, 35 (Timișoara,
12 august 1928): 3; 18. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XI, 549 (București, 28 iulie
1937): 19; 19. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XI, 564 (București, 10 noiembrie 1937):
17; 20. Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XI, 564 (București, 10 noiembrie 1937): 6; 21.
Reclama se află în ziarul Realitatea Ilustrată XII, 593 (București, 1 iunie 1938): 20.
ANEXA 5
Stomatologi din 1938125
Berdach Eugen Str. Ady, nr. 2 Berger Emeric Str. Regele Ferdi-
nand, nr. 1/b
Botz Ștefan Str. Dacilor, nr. 20 Deutsch Moise Bul. Carol, nr. 10
Fischoff Eugen Str. Alba Iulia, nr.3 Gelbermann Piața Dragalina, nr.
Menyhért 12
Götzl Maurițiu Str. Paris, nr. 2 Holczer Francisc Piața Dragalina, nr. 1
Kerekes Emanuel Piața Traian, nr. 6 Kovács Ladislau Str. Eugen de Savoya,
nr. 7
Liebmann Leo Piața Traian, nr.7 Link Iuliu Bd. Regel Ferdinand
nr. 1
Mohillo Alfred Calea Bogdăneștilor, Solomon Herman Piața Traian, nr. 3
nr. 8
Veturia Petri Piața Dragalina, Megyeri Ladislau Str. Delamarina, nr. 1
Iagodici nr. 4
Wratny I. Str. Fröbl, nr. 38 Relits Gheorghe Str. Domnița Balașa,
nr. 45
Mare carte de adrese, 57.

125
HYGIENE AND BEAUTY PRODUCTS IN INTERWAR TIMIȘOARA

Abstract
Hygiene was one of the important items of the lot of emancipation factories, which
runs in Timișoara daily life within the interwar period. Hygiene, coming from the Greek
name of Hygieia, Asclepius’ daughter, the medicine god, means the series of conditions and
practices that constantly maintain health.
Auxiliary based on hygiene, the field of beauty making contributed to identify and
promote the cult of exterior image, through advertising, like a real industry.
The advertising message was built to leave the potential client see only the qualities of
the product not its deficiencies. The advertising in interwar period might be the ideal of the
great corporations of today, with the advertising to say all, leaving no space for interpreta-
tions and totally directing the product toward the consumer.
Timișoara re-found its former social-economical identity after I World War. So, the
territorial-political liberation brought in its train a spiritual-creative releasing able to fore-
cast an almost total daily life bold re-initializing.
The hypothesis of modernizing took place within the society in Timișoara, generated
by a social metamorphosis and mental changing which is mainly put in light by the young
inhabitants who adopted the stylistic trends of the developed Western Europe.
The beauty industry’s model transposes the contemporary women’s look in shapes
tacitly going from natural to artificial. The women’s natural beauty came so to be falsified
by fashion products and those ones generated an artificial beautification due to need of
opening a large market for colors, cold creams, lipsticks, and mascara.
ASPECTE ALE VIEŢII POLITICE ÎN JUDEŢUL TIMIŞ-
TORONTAL ÎN A DOUA JUMĂTATE A ANULUI 1946
Eusebiu Narai*
Cuvinte cheie: Frontul Unic Muncitoresc, Blocul Partidelor Democratice,

campanie electorală, judeţul Timiş-Torontal, 1946
Keywords: Singular Workers’ Front, Block of Democratic Parties, electoral
campaign, Timiș-Torontal County, 1946
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian Vasile subliniază faptul

că: “în 1946–1947, comuniştii români au beneficiat de pe urma falsului plura-
lism al regimului Petru Groza”. Deşi remanierea cabinetului Groza, la începutul
anului 1946, la presiunile Statelor Unite şi Marii Britanii, permitea reprezen-
tarea celor două partide tradiţionale (Partidul Naţional-Ţărănesc, condus de
Iuliu Maniu, “Sfinxul” de la Bădăcin, şi Partidul Naţional Liberal, prezidat de
către Dinu Brătianu) prin cadre din “eşalonul” secund (naţional-ţărănistul
Emil Haţieganu şi naţional-liberalul Mihail Romniceanu), era tot mai evident
faptul că democraţiile occidentale abandonaseră România în “braţele” Uniunii
Sovietice. Războiul civil din Grecia ocupa primul loc în “agenda” britanică, iar
abuzurile comuniste din România generau simple proteste diplomatice din
partea anglo-americanilor, fără niciun rezultat palpabil.1
După părerea celor trei editori, amintiţi mai sus, “pe comuniştii români
i-a bucurat, cu adevărat, distrugerea tuturor insulelor de autonomie socială sau
politică din ţara lor”.2
Falsificarea grosolană a alegerilor din 19 noiembrie 1946, realizată cu
sprijinul necondiţionat al ministrului Afacerilor Interne, Teohari Georgescu
(PCR), a asigurat victoria Blocului Partidelor Democratice, permiţând “PCR
şi aliaţilor săi să facă un pas important spre obţinerea monopolului puterii”, iar
controlul exercitat de comunişti asupra parlamentului unicameral rezultat în
*
Universitatea de Vest Timişoara, b-dul Vasile Pârvan, nr. 4, e-mail: eusebiu.narai@yahoo.com
1
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, eds, Comisia Prezidenţială pentru
Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final (Bucureşti: Humanitas, 2007), 59.
2
Ibid.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
372 ‌| Eusebiu Narai
urma scrutinului, din toamna anului 1946, a determinat intensificarea proce-

sului de comunizare a ţării, pe fondul prezenţei masive a Armatei Roşii.3
Adrian Cioroianu considera că “anul 1946, început sub semnul unei fragile
speranţe (remanierea cabinetului Groza, din ianuarie 1946, care pusese capăt
grevei regale declanşate la 21 august 1945 – n.n.), avea să se termine cu o dezi-
luzie totală pentru democraţia românească (alegerile fraudate din 19 noiembrie
1946, care au asigurat victoria zdrobitoare a coaliţiei guvernamentale – n.n.)”.4
Despre ralierea unor intelectuali de marcă la Partidul Comunist precizează
acelaşi istoric: “Pe listele de candidaţi pentru alegerile din 19 noiembrie 1946
ai Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, Frontul Plugarilor, Partidul
Naţional-Popular, gruparea liberală a lui Tătărescu şi gruparea ţărănistă a lui
Anton Alexandrescu), alături de Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Chivu
Stoica, Emil Bodnăraş ş.cl. apăreau, printre alţii, intelectualii C. I. Parhon, M.
Sadoveanu, G. Enescu, Gala Galaction, G. Călinescu, M. Ralea, Tr. Săvulescu.
Politicieni, politruci şi oameni de cultură fuzionau în numele onorabilităţii
unui regim care avea să ofere, cu acest prilej, cea mai mare fraudă electorală din
toată istoria politică a ţării. Convertirea acestora din urmă (din orbire, teamă,
oportunism) era binevenită în a oferi regimului o legitimitate pe care doar astfel
de nume o puteau da.
Guvernul a uzat masiv de numele celor dispuşi, aparent măcar, la coabi-
tare. Unii au fost, în prima perioadă, numiţi ambasadori (precum filologul
Iorgu Iordan la Moscova, Mihai Ralea la Washington, Tudor Vianu la Belgrad,
matematicianul Simion Stoilov la Paris sau Grigore Moisil, tot matematician, la
Ankara etc.)”.5
Dennis Deletant susţine că atât Foreign Office-ul, cât şi Departamentul de
Stat se aşteptau la rezultatele oficiale ale alegerilor din noiembrie 1946.6
Gheorghe Onişoru constată folosirea aceluiaşi tipar în procesul de comuni-
zare, în statele din centrul şi răsăritul continentului european, intrate în sfera de
influenţă sovietică prin celebrul “acord de procentaj” Churchill-Stalin (octom-
brie 1944), revizuit de câteva ori în favoarea URSS-ului: “Alegerile desfăşurate,
cu excepţia primelor scrutinuri din Ungaria şi Cehoslovacia, au fost falsificate.
Fronturile dominate de comunişti s-au impus astfel, aparent, şi pe calea demo-
cratică a voinţei electoratului. Astfel, la 2 decembrie 1945, în Albania, Frontul
Democratic obţinea 93 procente. În Bulgaria, Frontul Patriei a câştigat de
3
Ibid., 60.
4
Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc
(Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2005), 64.
5
Ibid., 289–290.
6
Dennis Deletant, România sub regimul comunist (Bucureşti: Fundaţia Academia Civică,
1997), 58.
Aspecte ale vieţii politice în judeţul Timiş-Torontal în a doua jumătate a anului 1946 | 373
două ori (18 noiembrie 1945 şi 25 octombrie 1946) cu procentaje zdrobitoare:

82,2% şi 70,1%. Situaţia se regăseşte în România şi Polonia, unde Blocurile
Partidelor Democratice erau creditate ca învingătoare detaşate la 19 noiembrie
1946, respectiv 19 ianuarie 1947. Elementele comune sunt falsificarea masivă,
Fronturile de largă concentrare democratică şi crearea unor partide care să
joace rolul opoziţiei sau cu aceeaşi titulatură ca a marilor grupări democrate”.7
Deschiderea oficială a campaniei electorale a avut loc în ziua de 2 iunie
1946, printr-un discurs rostit de premier (P. Groza) la Iaşi, care primea, cu
acest prilej, titlul de cetăţean de onoare al capitalei Moldovei. La 3 iunie 1946,
secretarul general al Partidului Comunist Român (Gheorghe Gheorghiu-Dej)
se adresa celor prezenţi la Conferinţa Uniunii Sindicatelor C.F.R., încercând
să-i convingă de faptul că, la alegerile programate în luna noiembrie, “se vor
înfrunta două lagăre: lagărul democraţiei (comunist – n.n.) şi lagărul reacţiunii
(capitalist, pro-occidental – n.n.)”, iar, în final, “victoria va fi de partea noastră (a
Blocului Partidelor Democratice, alianţă electorală dominată de PCR – n.n.)”.8
Gheorghe Onişoru surprinde şi greşelile tactice ale forţelor de opoziţie,
în toamna “fierbinte” a anului 1946, când se decidea, cu adevărat, soarta ţării:
“Bazându-se pe suportul majorităţii preoţilor şi învăţătorilor de la sate, a conti-
nuat acţiunea de şablonare a lozincilor ostile Puterii şi colportarea zvonurilor
privind colhozul. Încercând să-şi coordoneze acţiunile, partidele conduse de
Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Constantin Titel Petrescu au apelat şi la spri-
jinul anglo-americanilor. La 1 octombrie, Adrian Holman (reprezentantul
diplomatic al Marii Britanii la Bucureşti) i-a primit pe preşedinţii PNŢ şi PSDI,
sugerându-le să-şi concentreze eforturile pentru reliefarea tuturor abuzurilor
guvernamentale. În acest fel, cu o documentaţie completă, puteau încerca să
solicite amânarea alegerilor şi asigurarea unor condiţii corecte şi şanse egale. În
privinţa tacticii propriu-zise a acestor partide, fiecare a ales calea listelor inde-
pendente. După ce, la 7 octombrie, grupul Costel Tătăranu-Aurelian Bentoiu a
fost reprimit în PNL-Brătianu, la 21 octombrie s-a încheiat un acord tripartit
pentru apărarea libertăţilor democratice”.9
Pentru a simula desfăşurarea scrutinului în condiţii de legalitate deplină a
fost acceptată participarea formaţiunilor politice de mai mică importanţă sau
care nu reprezentau un pericol major pentru coaliţia guvernamentală: “Alături
de BPD şi PNŢ, care au depus liste în toate cele 59 de judeţe (din 71, câte avusese
România Mare până în iunie 1940 – n.n.), ca partide de opoziţie s-au manifestat
PNL, cu candidaţi în 49 de circumscripţii, având simbolul electoral Unghiul
7
Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944–1947)
(Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 1996), 89.
8
Ibid., 232.
9
Ibid., 239–240.
374 |‌ Eusebiu Narai
drept, şi PSDI. (Fântâna cu cumpănă), prezent în 40 de judeţe. Pe o poziţie de

opoziţie onestă s-a situat Partidul Ţărănesc Democrat condus de Nicolae Lupu
(Două circumferinţe concentrice), cu 51 de liste. De partea guvernului s-a situat
Uniunea Populară Maghiară, care s-a manifestat în 17 circumscripţii cu locu-
itori de minoritate ungară. Tabloul este completat de mici grupări care s-au
situat pe o linie independentă sau binevoitoare faţă de una din taberele princi-
pale. În această categorie intră Acţiunea Naţional-Agrară (Secera – prezentă în
şapte judeţe), Partidul Popular Românesc (Două arcuri mici, convexe, legate cu
o linie orizontală – şase liste), Partidul Radical al Micii Burghezii (Sapa – două),
Partidul Naţionalist Democrat (Plugul) şi Frontul Muncii (Cheia), ultimele
două prezente doar în câte o circumscripţie”.10
Înfrângerea zdrobitoare a forţelor guvernamentale la scrutinul din 19
noiembrie 1946 a dus la adoptarea unor măsuri extreme (întârzierea anunţării
datelor definitive, în aşteptarea instrucţiunilor Moscovei, ştergerea tuturor dove-
zilor privind rezultatul real şi pedepsirea exemplară a “trădătorilor”, în număr
surprinzător de mare), după cum rezultă şi din Circulara nr. 4 a C.C. al BPD:
“Se va trece, imediat, la strângerea întregului material de documentare (foto-
grafii, fotocopii, declaraţii personale, articole din ziar, etc.), date precise asupra
tuturor provocărilor, incidentelor, atentatelor, furturi de urne, etc., comise de
agenţi manişti şi fascişti, atât înainte, în timpul sau după alegeri, în special în
jurul şi interiorul secţiilor de votare. Se vor lua toate măsurile ca acest material
să ajungă, prin curier special, la C.C. al BPD-ului până la 28 noiembrie a.c.,
orele 18 cel mai târziu, la tov. Sârbu. Se va continua, cu intensitate, campania
de popularizare a victoriei BPD-ului în alegeri, prin întruniri şi presă. Se va
interzice şi sancţiona orice pălăvrăgeală şi lăudăroşenie individuală din partea
tovarăşilor sau prietenilor noştri în legătură cu alegerile. Toţi electorii reintră în
producţie, rămânând, pe teren, numai îndrumătorii obişnuiţi”.11
În egală măsură, Inspectoratele Generale Administrative şi Inspectoratele
Regionale de Poliţie solicitau organelor aflate în subordine liste nominale
cuprinzând “funcţionarii publici care s-au manifestat împotriva guvernului, pe
parcursul alegerilor”.12
Nici Comitetul Central al Partidului Comunist Român nu se lăsa mai
prejos, pretinzând organizaţiilor regionale excluderea “trădătorilor” şi înlocu-
irea membrilor de partid care s-au dovedit ineficienţi şi incapabili în timpul
campaniei electorale prelungite13.
Dinu C. Giurescu este convins de faptul că “falsificarea (alegerilor
10
Ibid., 244.
11
Ibid., 245–246.
12
Ibid., 246.
13
Ibid.
parlamentare din 19 noiembrie 1946 – n.n.) n-a asigurat numai continuarea

guvernării procomuniste, dar a deschis calea pentru schimbarea regimului
constituţional al ţării, cu toate implicaţiile de fond pe plan politic, economic şi
social”.14
După părerea lui Vladimir Tismăneanu, “lipsa de scrupule şi minciuna,
combinate cu utilizarea tehnicilor teroriste cele mai revoluţionare, inclusiv
agresiunea fizică, asigurau alianţei electorale dominate de comunişti (Blocul
Partidelor Democratice, format în mai 1946 – n.n.) o pseudo-victorie zdrobi-
toare” la alegerile trucate din noiembrie 1946.15
Dumitru Şandru reliefează cooperarea dintre legionari şi comunişti, înce-
pând din anul 1945. De altfel, la data de 6 decembrie 1945, ministrul Afacerilor
Interne (Teohari Georgescu), ca delegat al Partidului Comunist Român, a
semnat un pact de cooperare cu Nicolae Pătraşcu (secretar general al Mişcării
Legionare), locţiitorul lui Horia Sima (Comandantul M.L.) şi, în egală măsură,
liderul grupului de legionari revenit din Germania, în noiembrie 1944, arestat
şi anchetat, aproape imediat, de către T. Georgescu.16
Aşadar, “efectul imediat al pactului s-a concretizat în anunţarea unei poli-
tici tolerante faţă de membrii fostei Gărzi de Fier care s-ar fi încadrat în susţi-
nerea proiectelor guvernului”. Totuşi, potrivit lui D. Şandru, “legionarii, atât cei
lăsaţi în libertate, cât şi cei eliberaţi din lagăre sau închisori au continuat să
fie ţinuţi sub supravegherea strictă a organelor poliţieneşti, locuinţele multora
dintre ei fiind supuse, periodic, percheziţiilor”.17
D. Şandru precizează faptul că, “deşi semnarea pactului, de către Teohari
Georgescu şi Nicolae Pătraşcu, a contribuit, în bună măsură, la sporirea numă-
rului de membri ai Partidului Comunist Român, în acelaşi timp, mulţi legionari
au rămas ostili noii puteri, aducându-i – în mod frecvent – acuzaţii, în timp ce
o parte dintre ei s-au angajat în diferite formaţiuni ale Mişcării Naţionale de
Rezistenţă, care începuseră să fie organizate în munţi, de către adversarii decla-
raţi ai comunismului”; “pe de altă parte, în condiţiile în care organele de ordine
publică au continuat să aresteze pe mulţi dintre foştii membri ai Gărzii de Fier,
nici liderul legionarilor nu şi-a mai respectat promisiunile”.18
În ziua de 9 octombrie 1946, Serviciul Special de Informaţii trimitea
14
Dinu C. Giurescu, Lichidatorii. România în 1947 (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2010),
6.
15
Vladimir Tismăneanu, Condamnaţi la fericire: experimentul comunist în România (Sibiu-
Braşov: “POLSIB” S.A./Grupul de edituri al Fundaţiei “EXO”, 1991), 19.
16
Dumitru Şandru, Comunizarea societăţii româneşti în anii 1944–1947 (Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 2007), 94.
17
Ibid., 95.
18
Ibid., 97.
datele centralizate ale “infiltrării” legionarilor în diverse formaţiuni poli-

tice: 373 în Partidul Social-Democrat, 302 în PNŢ (Maniu), 212 în Partidul
Naţional Popular, 179 în Partidul Comunist Român, 103 în Frontul Plugarilor,
65 în PNL (Brătianu), 62 în PNL (Tătărescu), 39 în Apărarea Patriotică, 14 în
PNŢ (Alexandrescu), 9 în PSDI. (Titel Petrescu), 5 în Federaţia Democrată a
Femeilor din România şi 4 în Partidul Ţărănesc Democrat (Lupu).19
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe şi Beatrice Marinescu precizează
faptul că, în ziua de 20 mai 1946, ziarul “Scânteia” a dat publicităţii Platforma-
Program a Blocului Partidelor Democratice, care prevedea, printre altele: “asigu-
rarea regimului democratic în cadrul monarhiei constituţionale, respectarea
libertăţii individuale”; “respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti: liber-
tatea cuvântului, a scrisului, a întrunirilor şi a dreptului de asociere”; libertatea
religioasă; apărarea şi consolidarea proprietăţii individuale asupra pământului;
democratizarea justiţiei, atât în plan instituţional, cât şi legislativ; mobilizarea
tuturor forţelor productive ale ţării; “stimularea iniţiativei particulare”; utili-
zarea resurselor interne ş.a.m.d.20
La 7 iunie 1946 s-a constituit Comitetul Central Electoral al BPD, format
din: Mihail Ralea (Frontul Plugarilor) – preşedinte; I. G. Vântu (PNL-Gheorghe
Tătărescu), Barbu Solomon (Partidul Social-Democrat), Miron Constantinescu
(Partidul Comunist Român), Mihail Dragomirescu (Partidul Naţional-Popular),
Aurel Pop (P.N.Ţ.-Anton Alexandrescu), Gheorghe Apostol (Confederaţia
Generală a Muncii) şi Gabriela Bernachi (Federaţia Democratică a Femeilor
din România) – membri.21
Cinci zile mai târziu, mai precis la 12 iunie 1946, Comitetul Central
Electoral al BPD a decis constituirea, în fiecare capitală de judeţ, a unui comitet
judeţean electoral, format dintr-un reprezentant al fiecărei formaţiuni politice,
un reprezentant al comisiei locale sindicale şi un reprezentant al F.D.F.R. Se
preconiza funcţionarea, pe lângă Comitetul judeţean electoral, a diverse comisii
(electorală, de propagandă, administrativă, economică, financiară, de transport,
a tineretului democrat). Comitetul judeţean electoral anunţa, cu emfază, faptul
că “va lucra după directivele Consiliului Politic al BPD şi hotărârile Comitetului
Electoral Central al acestuia”.22
La data de 29 septembrie 1946, Blocul Partidelor Democratice a dat publi-
cităţii capii listelor electorale, atât în Bucureşti, cât şi la nivel naţional: Petru
Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, la Bucureşti; Ştefan Voitec,
19
Ibid., 94.
20
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului
comunist în România (Bucureşti: Editura Cavallioti, 2002), 168.
21
Ibid., 173.
22
Ibid., 174–175.
la Craiova; Gheorghe Vântu, la Iaşi; Anton Alexandrescu, la Vâlcea; Florica

Bagdasar, la Tulcea; Chivu Stoica, la Bacău; Mihail Dragomirescu, la Buzău;
Gheorghe Apostol şi Barbu Solomon, la Galaţi; A. Gheorghiu, la Roman;
Gheorghe Vasilichi, la Prahova; Alexandru Alexandrini, la Târnava-Mare.
Urmau să se stabilească, în curând, locurile unde candidau Gheorghe Tătărescu,
Teohari Georgescu şi Lothar Rădăceanu.23
Cu o întârziere considerabilă, în ziua de 23 noiembrie 1946, Ministerul
Justiţiei a anunţat, în presă, rezultatul provizoriu al alegerilor din 19 noiembrie,
favorabil coaliţiei guvernamentale. Ministerul de resort a oferit următoarele
cifre: BPD – 4.766.630 voturi (71,80%); PNŢ (Maniu) – 878.927 voturi (12,67%);
Uniunea Populară Maghiară (fostul Madosz) – 569.651 voturi (8,21%); PNL
(Brătianu) – 259.306 voturi (3,73%); Partidul Ţărănesc Democrat (dr. N. Lupu)
– 156.775 voturi (2,26%); Partidul Social-Democrat Independent (Constantin-
Titel Petrescu) – 65.528 voturi (0,94%); Partidul Popular Românesc (P. Ghiaţă)
– 11.089 voturi (0,15%); Mişcarea Naţional Ţărănească – 3.345 voturi (~
0,05%); Partidul Român al Micii Burghezii (N.N. Matheescu) – 3.041 voturi
(~ 0,04%); total – 6.934.583 voturi. În urma “înfrângerii” zdrobitoare a “reacţi-
unii”, conform oficiosului comunist, cele 414 mandate ale viitorului parlament
unicameral urmau să fie repartizate astfel: Blocul Partidelor Democratice – 368
(84%), Partidul Naţional Ţărănesc (Maniu) – 32 (7,72%), Uniunea Populară
Maghiară – 29 (7%), Partidul Naţional Liberal (Brătianu) – 3 (0,72%), Partidul
Ţărănesc Democrat (dr. N. Lupu) – 2 (0,48%). Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela
Buşe şi Beatrice Marinescu subliniază faptul că, “în toate judeţele ţării, conform
tabloului rezultatelor publicat de guvern, victoria a revenit – la mare diferenţă
– coaliţiei BPD, deşi observatorii occidentali (cunoscători ai realităţii româ-
neşti) erau de o cu totul altă părere, atribuind victoria partidelor conduse de
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu”. Guvernele american şi britanic erau oripilate de
falsificarea grosolană a rezultatului alegerilor în România. Doar astfel se poate
explica faptul că, în judeţul Cluj, BPD-ul câştiga toate mandatele de deputat, iar
în mai multe judeţe, odinioară fiefuri ale opoziţiei democratice (Ciuc, Făgăraş,
Hunedoara, Mureş, Orhei, Sălaj, Sibiu, Someş, Trei Scaune), P.N.Ţ. (Maniu) nu
reuşea să obţină niciun mandat.24
La 29 noiembrie 1946 a avut loc conferinţa reprezentanţilor tuturor parti-
delor din BPD, cu acest prilej hotărându-se, cu unanimitate de voturi, rema-
nierea cabinetului. În urma acestei operaţiuni, componenţa guvernului se
prezenta astfel: dr. P. Groza (Frontul Plugarilor) – preşedinte al Consiliului
de Miniştri; Gh. Tătărescu (PNL-Tătărescu) – vice-preşedinte şi ministru al
Ibid., 193–194.
23
Ibid., 209–210.
24
Afacerilor Străine; Teohari Georgescu (PCR) – ministrul Afacerilor Interne;

Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR) – Justiţie; Gheorghe Gheorghiu-Dej (PCR) –
Economie Naţională; N. Profiri (PCR) – Comunicaţii; Ştefan Voitec (PSD) –
Educaţie Naţională; L. Rădăceanu (PSD) – Muncă şi Asigurări Sociale; Tudor
Ionescu (PSD) – Mine şi Petrol; Al. Alexandrini (PNL-Tătărescu) – Finanţe;
I. Gh. Vântu (PNL-Tătărescu) – Lucrări Publice; Ion Pas (PSD) – Artă; Traian
Săvulescu (Frontul Plugarilor) – Agricultură şi Domenii; Romulus Zăroni
(Frontul Plugarilor) – Ministerul Cooperaţiei; Octav Livezeanu (Frontul
Plugarilor) – Ministerul Informaţiilor; Radu Roşculeţ (PNL-Tătărescu) –
Culte; Florica Bagdasar – Sănătate; generalul de corp de armată Lascăr Mihail
– Ministerul de Război. Cele patru mari formaţiuni politice (Partidul Comunist
Român, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional
Liberal-Tătărescu) primesc, fiecare, patru ministere şi trei subsecretariate de
stat. Refuzând portofoliile oferite în cabinetul remaniat, deoarece le apreciau
a fi “în disproporţie cu forţa lor politică”, Partidul Naţional Popular şi Partidul
Naţional Ţărănesc (Anton Alexandrescu) se angajau să sprijine pe deplin, de pe
băncile Adunării Deputaţilor, activitatea guvernului.25
Conform lui Keith Hitchins, “alegerile (din 19 noiembrie 1946 – n.n.) au
reprezentat sfârşitul tuturor încercărilor celor trei Aliaţi din timpul războiului
de a rezolva, împreună, problema românească. De aici înainte va lua sfârşit
influenţa occidentală asupra cursului evenimentelor în România”.26
Aşadar, alegerile parlamentare din toamna anului 1946 aveau o miză uriaşă:
prezervarea regimului democratic, în cazul unei victorii fulminante, extrem de
previzibile, a forţelor democratice, sau accelerarea procesului de comunizare,
declanşat de cabinetul condus de dr. Petru Groza, dacă “blocul guvernamental”
ieşea învingător.
Ioan Haţegan aduce în atenţia cititorilor rezultatele recensământului din
29 ianuarie 1930, considerat primul recensământ al României întregite, realizat
după criterii riguros ştiinţifice. Acest recensământ indică o populaţie, la nivel
naţional, de 18.057.028 locuitori. Populaţia totală a Banatului românesc era
de 962.932 de “suflete” (judeţul Caraş – 200.929 locuitori, judeţul Severin –
239.586 locuitori şi judeţul Timiş-Torontal – 499.443 locuitori), la care poate
fi adăugată populaţia celor 11 aşezări sud-mureşene de pe cuprinsul judeţului
Arad, necuprinse în statistica iniţială (22.974 locuitori).27
În comunele bănăţene trăiau 789.379 locuitori, iar, în mediul urban al
provinciei, 173.553 locuitori, răspândiţi în cele opt oraşe (Timişoara – 91.580
locuitori, Lugoj – 91.580 locuitori, Orşova – 81.591 locuitori, Reşiţa – 19.868
25
Ibid., 212–213.
26
Keith Hitchins, România. 1866–1947 (Bucureşti: Humanitas, 1996), 567.
27
Ioan Haţegan, Habitat şi populaţie în Banat (secolele XI-XX) (Timişoara: Mirton, 2003), 163.
locuitori, Oraviţa – 9.585 locuitori, Caransebeş – 8.704 locuitori, Aradul Nou –

6.064 locuitori, Lipova – 6.000 locuitori).28
Sub aspect etnic, populaţia Banatului era împărţită în: români – 514.035
locuitori (54%); germani – 241.626 locuitori (23,7%); maghiari – 99.233 locu-
itori (10,4%); sârbi, croaţi şi sloveni – 40.525 locuitori (4,3%); ţigani – 17.883
locuitori (1,9%); cehi şi slovaci – 14.110 locuitori (1,5%); evrei – 11.299 locu-
itori (1,2%); bulgari – 10.013 locuitori (1,1%); ruteni – 3.886 locuitori (0,4%);
ruşi – 1.599 locuitori (0,2%) ş.a.m.d.29
Aşadar, în Banat existau, acum, 17 naţionalităţi.30
Din punct de vedere al confesiunii religioase, potrivit recensământului din
1930, populaţia Banatului era alcătuită din: ortodocşi (56,1%); romano-catolici
(34,2%); greco-catolici (3,6%); calvini (3,2%), luterani (1,5%); mozaici (1,5%);
baptişti (0,7%).31
Un nou recensământ, desfăşurat în anul 1941 (din păcate, fără defalcarea
datelor pe judeţe), indica prezenţa, pe cuprinsul Banatului, a 1.207.000 locui-
tori, dintre care 925.000 locuitori în mediul rural şi 282.000 locuitori în mediul
urban. Locuitorii Banatului şi-au adus jertfa de sânge şi la Al Doilea Război
Mondial. În egală măsură, deportările în Siberia (1945) şi în Bărăgan (1951) au
determinat o scădere dramatică a populaţiei bănăţene, o contribuţie majoră, în
acest sens, având atât natalitatea scăzută (principiul, consacrat încă din secolul
al XVIII-lea, al familiilor cu unul sau, maximum, doi copii) şi mortalitatea ridi-
cată, în special cea infantilă.32
Ca atare, conform lui I. Haţegan, “la 25 ianuarie 1948 se simte nevoia unui
alt recensământ, care consemnează un total general bănăţean de 1.190.000
locuitori, dintre care 900.000 în mediul rural şi 290.000 în cel urban”.33
Referindu-se la poziţia geografică a Banatului, Victor Neumann subliniază
următoarele: “Aşezat la întretăierea drumurilor comerciale care leagă Europa
mediană de sudul mediteranean, situat între două lumi adesea diferit organi-
zate, Banatul reprezintă o regiune în care se întâlnesc mai multe religii (confe-
siunile: ortodoxă, catolică, reformată, luterană, mozaică, mahomedană) şi mai
multe limbi: română, germană, maghiară, sârbă, croată, bulgară, slovacă, idiş,
ladino. Se regăsesc, de asemenea, forme de administraţie privată şi publică
moştenite de la imperiile roman şi bizantin, de la regalitatea ungară, Imperiul
28
Ibid.
29
Ibid., 164.
30
Ibid.
31
Ibid.
32
Ibid., 164–165.
33
Ibid.
otoman, monarhiile habsburgică şi austro-ungară, ca şi de la Vechiul Regat al

României”.34
Acelaşi istoric consideră că, “încadrat geografic între Mureş şi Crişul Alb
(la nord), Tisa (la vest), Dunăre (la sud) şi Munţii Carpaţi (la est), Banatul are
o situaţie aparte, avantajat fiind de bogăţiile solului şi subsolului, de varietatea
formelor de relief, de clima sa blândă, de influenţă mediteraneană, dar, mai
cu seamă, de coridoarele naturale ce au facilitat, dintotdeauna, legăturile între
sudul şi centrul Europei, întâlnirea şi convieţuirea comunităţilor umane de
sorginte foarte diferită”.35
Ştefan Buzărnescu reia afirmaţiile academicianului Răzvan Theodorescu:
“Într-un fel, Banatul – ca şi, la altă scară, Renania în apusul continentului,
Macedonia în inima Peninsulei Balcanice, sau Galiţia în pragul nesfârşirilor
ruseşti – este, el singur, o mică lume dătătoare de măsură pentru ceea ce au
însemnat în istorie, în istoria culturii mai cu seamă, întâlnirile, dar şi înfrun-
tările de civilizaţii deosebite, de tipuri umane felurite, pe care, din adâncurile
preistoriei şi din cele ale folclorului, le-au ilustrat – la tot pasul – ţinuturile
dintre Mureş şi Dunăre”.36
Privind lucrurile într-un context mult mai larg, sud-est european, Dumitru
Ţeicu ajungea la concluzia că “Banatul este o zonă de contact, o placă turnantă
între lumea central-europeană şi lumea balcano-egeeană din sud”.37
În această provincie multietnică, plurilingvistică, pluriconfesională şi inter-
culturală, Partidul Comunist îşi făcea, cu greu, loc pe scena politică dominată
de partidele tradiţionale: Partidul Naţional-Ţărănesc, în mediul rural, Partidul
Naţional-Liberal şi Partidul Social-Democrat, în mediul urban.
Conform lui Eugen Mioc, în intervalul 1944–1947, în municipiul Timişoara
îşi desfăşurau activitatea 6 organizaţii de cartier ale Partidului Comunist, subor-
donate Comitetului Judeţean Timiş-Torontal. Activitatea Comitetului Judeţean
P.C.d.R. (din octombrie 1945, “rebotezat” PCR) Timiş-Torontal, la fel ca cea a
comitetelor judeţene de partid din Caraş, Severin şi Arad, era coordonată de
Comitetul Regional Banat al formaţiunii politice amintite38.
Dintr-o statistică întocmită în luna ianuarie 1947, la nivelul întregului
Banat, rezultă faptul că în judeţul Timiş-Torontal activau 19.966 comunişti.
34
Victor Neumann, Identităţi multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului
(Timişoara: Hestia, 1997), 11.
35
Ibid.
36
Ştefan Buzărnescu, coord., Interculturalitatea Banatului românesc – o posibilă paradigmă
a integrării europene, ediţia a II-a revăzută şi adăugită (Timişoara: Editura de Vest, 2009), 10.
37
Ibid., 49.
38
Eugen Mioc, Comunismul în Banat (1944–1965). Dinamica structurilor de putere în
Timişoara şi zonele adiacente, vol. II (Timişoara: Excelsior Art, 2010), 186.
După profesie, aceştia erau: muncitori – 8.249 (41,3%); ţărani – 7.680 (38,4%);
mici meseriaşi şi comercianţi – 1.722 (8,6%); intelectuali – 622 (3,1%); funcţio-
nari – 1.572 (7,87%); militari – 80 (0,04%). În funcţie de originea etnică, situaţia
se prezenta astfel, la nivelul judeţului Timiş-Torontal: români – 8.256 (41,3%);
maghiari – 5.530 (27,7%); evrei – 1.833 (9,2%); slavi – 2.935 (14,7%); alte naţi-
onalităţi – 1.412 (7,1%).39
În schimb, în oraşul de pe malurile Begăi, în luna octombrie 1946 erau
înregistraţi 8.624 membri PCR, grupaţi pe profesii în modul următor: munci-
tori – 5.589 (64,8%); mici meseriaşi şi comercianţi – 1.267 (14,7%); funcţio-
nari – 1.142 (13,2%); intelectuali – 523 (6%); ţărani – 57 (0,06%); militari – 41
(0,04%). În funcţie de originea etnică, situaţia era următoarea: români – 3.615
(41,9%); maghiari – 2.348 (27,2%); evrei – 1.755 (20,3%); germani – 434 (5%);
slavi – 361 (4,2%); alte naţionalităţi – 111 (1,3%). După sex, membrii de partid
erau: bărbaţi – 6.407 (74,3%) şi femei – 2.217 (25,7%).40
Având o miză atât de importantă, alegerile din noiembrie 1946 au “benefi-
ciat” şi de o propagandă pe măsură, menită să evidenţieze “realizările” guvernului
“de largă concentrare democratică”, aflat sub conducerea preşedintelui Frontului
Plugarilor (dr. Petru Groza), una dintre formaţiunile politice care compuneau
alianţa electorală dominată de PCR (Blocul Partidelor Democratice), de multe
ori contracarată, cu succes, de lozincile opoziţiei democratice.
Până la constituirea organizaţiei Timiş-Torontal a noii alianţe politice,
încă de la începutul lunii iunie 1946, Comitetul Judeţean Timiş-Torontal al
Frontului Naţional Democrat lansa un manifest către toţi cetăţenii, care debuta
prin superlativizarea datei de 6 martie 1945 (instalarea cabinetului Groza, prin
voinţa trimisului Moscovei, A.I. Vâşinski): “6 Martie 1945. Piatră de hotar în
istoria tinerei democraţii româneşti, de când marile realizări ale guvernului
confirmă, sus şi tare, dreptul la viaţă liberă a poporului român, cucerindu-i un
loc de onoare alături de marile naţiuni libere ale lumii. 6 Martie 1945 deschide
o nouă pagină în istoria ţării. Poporul român, în decurs de secole, a avut de
înfruntat, nu odată, urgia năvălirilor tătare şi turce; a trebuit să suporte, în
repetate rânduri, duşmani perfizi, duşmanii interni: ciocoi fără suflet, moşieri şi
grofi nemiloşi, politicieni şi profitori făţarnici. 6 Martie 1945 a însemnat lichi-
darea acestui trecut”. După alte consideraţii lipsite de temei sunt enumerate
“realizările” guvernului Groza, care “nu pot fi negate nici de cei mai înverşu-
naţi duşmani ai regimului democratic” (instalat, bineînţeles, la 6 martie 1945,
după două cabinete aşa-zis nedemocratice sau reacţionare, conduse de generalii
Sănătescu şi Rădescu, subminate – din interior – de reprezentanţii Partidului
Ibid., 188–189.
39
Ibid., 189.
40
Comunist şi de sateliţii acestuia): “mobilizarea tuturor forţelor pentru făurirea

victoriei asupra Germaniei fasciste; revenirea Ardealului de Nord la Patria
Mamă; legiferarea REFORMEI AGRARE (scrisă cu majuscule, pentru a ilustra
preocuparea cabinetului pro-comunist pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii
şi pentru apărarea proprietăţii, în general); readucerea prizonierilor înainte
de încheerea păcii; uşurările obţinute în executarea Armistiţiului (în reali-
tate, statul român şi-a achitat, după unele estimări, chiar de 6–8 ori, obligaţiile
prevăzute în Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova, în noaptea de 12/13
septembrie 1944); regim de egalitate de drepturi şi obligaţiuni pentru toate naţi-
onalităţile conlocuitoare (se evită, tot mai mult, termenul de minorităţi, utilizat
– pe larg – în perioada interbelică); înfiinţarea centrelor de închiriat maşini
agricole; înfiinţarea economatelor şi cooperativelor; degrevarea impozitelor pe
salarii; readucerea flotei de război şi a vaselor comerciale; acorduri economice
cu URSS, obţinând: grâu, porumb, bumbac, tractoare, locomotive, vagoane,
etc.; asigurarea schimbului comercial cu Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria,
Jugoslavia şi Ungaria; recunoaşterea guvernului român Dr. Petru Groza de către
U.R.S.S., Statele Unite şi Anglia (Marea Britanie – n.n.)”. Potrivit aceluiaşi docu-
ment, cabinetul “democratic” condus de dr. Petru Groza ar fi preocupat, în mod
exclusiv, de “munca pentru reconstrucţia ţării şi buna stare a întregului popor,
tămăduirea rănilor războiului, democratizarea legilor fiscale, desăvârşirea
reformei agrare, înfrăţirea popoarelor conlocuitoare etc.”. De asemenea, factori
primordiali precum “realizările de până acum, dragostea poporului muncitor
şi încrederea Aliaţilor” ar asigura “nimicirea”, fără cruţare, a “reacţiunii manis-
to-brătieniste”. În urma acestei “înfrângeri” iminente, “victoria forţelor unite
ale democraţiei (de fapt, Blocul Partidelor Democratice, dominat de Partidul
Comunist – n.n.) în alegeri va aduce, pe plaiurile ţării şi în căminurile noastre,
ale tuturora, liniştea muncii şi va asigura condiţiunile necesare pentru bunăs-
tarea generală şi consolidarea democraţiei”. Manifestul se încheia printr-un
elogiu adus zilei de 6 Martie (“zi de izbândă a forţelor democratice asupra reac-
ţiunii”), guvernului dr. Petru Groza (“care a adus România alături de Naţiunile
Unite: Uniunea Sovietică, America şi Anglia”), Blocului Partidelor Democratice
(marcând “unirea tuturor forţelor democratice, spre binele şi fericirea patriei
noastre”) şi Regelui Mihai I (“care a ascultat voinţa poporului, instaurând – la
cârma ţării – guvernul Dr. Petru Groza”).41
Imediat după constituirea sa oficială, Comitetul Judeţean BPD Timiş-
Torontal lansa, în nume colectiv ori sub semnătura unor prestigioşi reprezen-
tanţi ai săi, diverse manifeste, care să atragă populaţia de partea noii alianţe
41
Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale (în continuare SJTAN), fond Legiunea de
Jandarmi Timiş-Torontal (în continuare LJTT), d. 145/1946, f. 40–40 v.
politice. De pildă, într-un manifest nesemnat, adresat cetăţenilor Timişoarei şi

judeţului Timiş-Torontal, se sublinia faptul că “generozitatea Naţiunilor Unite,
în frunte cu generosul popor sovietic, înţelepciunea Regelui democrat Mihai I,
a oamenilor democraţi şi patrioţi (în această categorie ar fi intrat, până la impu-
nerea cabinetului Groza, atât Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, cât şi Constantin-
Titel Petrescu), ne-au dat posibilitatea să ne refacem onoarea, luptând alături
de aliaţii noştri fireşti, să ne refacem integritatea teritorială, independenţa şi
suveranitatea naţională”. Adevărata “bătălie” pentru refacerea ţării, purtată de
către Blocul Partidelor Democratice, ar fi împiedicată, conform manifestului,
de eternii “duşmani” ai poporului român, “grupaţi în partidele istorice”. În final,
BPD-ul se angaja, în cazul unei victorii “binemeritate” la scrutinul electoral din
noiembrie 1946, să asigure libertatea de organizare a muncitorilor, să conso-
lideze proprietatea ţăranilor asupra loturilor de pământ primite prin reforma
agrară din martie 1945, să determine înflorirea artei şi culturii, de care erau
direct interesaţi intelectualii şi funcţionarii.42
Manifestul semnat de către Maria Bodnar face apel la segmentul feminin al
populaţiei judeţului, făcându-se o serie de promisiuni menite să atingă “coarda
sensibilă” a unei părţi importante din populaţia Timiş-Torontalului. Deoarece
reprezintă o veritabilă mostră de manipulare a femeilor care votau, fără îngră-
diri, pentru prima dată la alegerile parlamentare din România, ne permitem să
redăm, în continuare, integral, textul manifestului amintit:
“La 19 Noembrie (noiembrie – n.n.) 1946, se va hotărî soarta poporului

român, soarta femeilor şi a mamelor care şi astăzi mai plâng peste ruinele şi
cimitirele încă proaspete.
FEMEI, cari v’aţi pierdut soţii, mame cari vă plângeţi zadarnic odoarele, să
nu uitaţi, atunci când veţi sta în faţa urnelor de vot, pe călăii poporului.
Istoricii (reprezentanţii partidelor aşa-zis istorice, adică PNŢ şi PNL, la
care s-a raliat şi PSDI. – n.n.), susţinătorii fascismului şi îmbogăţiţii din sângele
soţilor şi copiilor noştri, vor azi – din nou – să stârnească nourii unui nou
război, aţâţând ura între naţionalităţile conlocuitoare, ura contra popoarelor
vecine şi, speculând greutăţile economice de azi, tot ei sunt vinovaţi.
FEMEI, voi care, azi, cu toate greutăţile războiului iniţiat şi susţinut de isto-
rici (deşi sunt cunoscute publicului larg scrisorile şi memoriile de protest adre-
sate de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu mareşalului Ion Antonescu, după trecerea
Nistrului, frontieră naturală a ţării, de către armata română, trimisă să lupte
alături de Wehrmacht până la victoria finală împotriva Uniunii Sovietice şi a
SJTAN, fond Blocul Partidelor Democratice – Comitetul Judeţean Timiş-Torontal (în conti-
42
nuare BPD – CJTT), d. 18/1946, f. 5.

comunismului/bolşevismului – n.n.), primiţi salariu egal la muncă egală, aveţi

economate, contracte colective de muncă, cămine de zi, maternităţi, cantine,
voi care aţi primit drepturi politice egale cu bărbaţii, luptaţi pentru păstrarea şi
desăvârşirea lor, luptaţi pentru înfăptuirea Platformei Program a BPD
Femei, soarele (aluzie la semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice
– n.n.) libertăţii şi dreptăţii voastre a răsărit. Votând, toate, în alegeri cu Blocul
Partidelor Democrate, vom câştiga pacea şi liniştea căminului nostru şi a ţării
întregi, iar copiilor noştri le vom deschide drumul spre soarele fericirei”.43
Un alt manifest, semnat de către Cinghiţa Emilian, debuta prin blamarea,

în ansamblu, a guvernării partidelor “istorice”, care nu ar fi acordat niciun fel
de drepturi oamenilor simpli. Muncitorii, ţăranii şi intelectualii erau îndem-
naţi să voteze Blocul Partidelor Democratice, “pentru o viaţă mai bună, pentru
progresul şi independenţa ţării noastre dragi”. Se umbla, foarte mult, la “coarda
sensibilă” a fiecărei categorii sociale:
“MUNCITORI,
Dacă nu vreţi să se repete curbele de sacrificiu (din anii marii crize econo-
mice – n.n.), dacă nu vreţi să primiţi gloanţe în loc de drepturile voastre legi-
time, ca în 1929 la Timişoara, dacă nu vreţi să fiţi aruncaţi pe stradă, murind de
foame şi neavând de lucru, dacă nu vreţi să fiţi trimişi pe front pentru îmbogă-
ţirea unei clici de oameni fără Patrie, distrugeţi, prin votul vostru, acest trecut şi
clădiţi o viaţă nouă, liberă şi fericită.
ŢĂRANI,
Dacă nu mai vreţi să munciţi de dimineaţa până seara, ca să măriţi averea
altora, dacă nu vreţi ca copiii voştri să moară pe câmpul de luptă pentru interese
străine, dacă vreţi ca pământul primit să rămână, pe veci, al vostru, dacă vreţi
ca gospodăria voastră să înflorească, daţi votul vostru pentru cei care au luptat
alături de voi pentru obţinerea acestor drepturi.
INTELECTUALI,
Sprijiniţi pe aceia cari sunt chezăşia viitorului nostru, sprijiniţi Blocul
Partidelor Democrate, care a realizat întregirea ţării noastre şi unitatea popo-
rului român”.44
De asemenea, într-un alt manifest, Eugenia Rădăceanu se declară convinsă
de faptul că, “votând cu Blocul Partidelor Democrate, vom înlătura ura
dintre popoare (de care ar fi responsabile, în mod colectiv, guvernările naţi-
onal-liberale, naţional-ţărăniste, averescane şi, bineînţeles, cea gogo-cuzistă,
Ibid., f. 7.
43
Ibid., f. 9.
44
legionaro-antonesciană şi antonesciană – n.n.) şi, prin aceasta, războaiele

sângeroase în care ne-am dat cel mai greu tribut: copiii, soţii şi fraţii noştri. Ne
vom asigura liniştea şi căldura căminului. Vom putea da copiilor noştri o viaţă
sănătoasă şi un viitor fericit. Vom avea mândria, mâine, când istoria ne va cere
socoteala faptelor noastre, că am ajutat la construcţia ţării, consolidarea păcii şi
a democraţiei, la restabilirea echilibrului economic”.
În încheiere, E. Rădăceanu le soma pe femei să-şi facă, pe deplin, datoria la

19 noiembrie 1946, punând stampila pe semnul electoral al BPD-ului (Soarele).45
Alt manifest, semnat de către C. Pirovsky, îi îndemna, folosind acelaşi
“arsenal” propagandistic specific comuniştilor şi “sateliţilor” politici ai acestora,
pe muncitori, ţărani şi intelectuali să voteze Blocul Partidelor Democratice,
“pentru ca să refacem ţara noastră de pe urma distrugerilor grozave ale războ-
iului, pentru ca să asigurăm şi să consolidăm, şi mai mult, regimul nostru
democrat, în care toate categoriile sociale să cunoască prosperitatea şi pacea,
pentru ca să facem din poporul nostru un popor liber, independent şi fericit”.46
Încă de la început, într-un apel către cetăţenii judeţului Timiş-Torontal şi
ai municipiului Timişoara, Iosif Rangheţ face un aspru rechizitoriu la adresa
partidelor tradiţionale şi a regimului antonescian, care a implicat România în
Al Doilea Război Mondial, alături de Axă: “Multe din urmările războiului ne
stau vii în faţa ochilor noştri.
Războiul criminal pornit de Hitler şi Antonescu, susţinut de Maniu şi
Brătianu, împotriva intereselor ţării noastre (adică participarea României la
Campania Barbarossa, de invazie a Uniunii Sovietice, fără a se sufla niciun
cuvânt despre Pactul Ribbentrop-Molotov sau despre notele ultimative sovietice
din 26–27 iunie 1940, în urma cărora ţara noastră pierdea Basarabia, Bucovina
de Nord şi Ţinutul Herţa sau despre singura opţiune valabilă pentru menţinerea
statului român, cea a intrării în orbita Germaniei naziste, iar susţinerea acestei
campanii de către Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu s-a limitat până la Nistru – n.n.)
ne-a lăsat răni adânci...
600.000 de tineri morţi departe de ţară, invalizi, zeci de mii de văduve,
orfani...
Sate arse, oraşe, uzine şi şcoli distruse, biserici avariate... năruirea atâtor
trude a poporului nostru...
De cealaltă parte, susţinătorii, – profitorii războiului, – oameni ai lui Maniu
şi Brătianu, tehnicienii – cu miliarde, cu averi de pe urma colaborării cu hitle-
riştii”.47
45
Ibid., f. 11.
46
Ibid., f. 13.
47
Ibid., f. 17.
Evident, singura soluţie pentru vindecarea rănilor războiului şi pentru

reconstruirea ţării era votul acordat noii alianţe electorale şi politice (BPD),
marcând, astfel, încrederea, “de nezdruncinat”, a populaţiei judeţului Timiş-
Torontal în guvernul pro-comunist condus de dr. Petru Groza: “Judecaţi
oamenii nu după vorbe, ci după faptele lor. Ceeace istoricii n’au realizat într’un
sfert de secol, guvernul Groza a realizat în 20 de luni, cu toate greutăţile războ-
iului şi ale secetei.
În faţa acestei situaţii, noi, împreună cu voi, să ducem lupta pentru păstrarea
realizărilor regimului democrat, pentru desăvârşirea lor, pentru îmbelşugarea
ţării şi a fiecăruia, pentru asigurarea unei vieţi libere. Pentru fericirea Patriei
noastre, vă chem la luptă pentru înfrângerea definitivă a reacţiunii, duşmană
a păcii între popoare. Înainte pentru victorie, pentru pace şi fericire, cu Blocul
Partidelor Democrate”.48
Acelaşi îndemn, de a vota Blocul Partidelor Democratice, era adresat inte-
lectualelor din judeţul Timiş-Torontal, “care aţi săpat, în mintea voastră, litera
adevărului şi a cunoaşterii”, într-un apel, semnat de Federaţia Democrată a
Femeilor din România.49
Fără îndoială, principalele “ţinte” ale atacurilor BPD-ului rămâneau liderii
PNŢ (Iuliu Maniu şi Ion Mihalache) şi PNL (Dinu Brătianu şi Gheorghe
Brătianu), însă anticomunismul virulent al lui Maniu determina concentrarea
eforturilor propagandiştilor coaliţiei guvernamentale pentru a-l ridiculiza în
ochii populaţiei şi pentru a-l acuza de toate relele posibile. Merită amintită, în
acest sens, poezia La circ: “– Lume, lume, nu sunt glume,/ Sunt eroi cu falnic
nume:/Mihalache, Jorj Brătianu (ambii, voluntari pe Frontul de Est – n.n.)./
Haide, lume, plătiţi banu./ Şi intraţi, şi mici, şi mari/ Să vedeţi doi voluntari,/
Ce-au luptat la unison/ La Odessa şi la Don./ Uite-i, lume, sunt în formă/
Amândoi în uniformă./ Au, pe umăr, arma grea;/ Parcă sunt germani sadea./
Heil este a lor parolă./ Au, la mână, banderolă,/ Iar la gât li-e atârnată/Hâda
cruce’ncârligată./ Foaie verde de trifoi/Ăştia sunt cei doi eroi./ Cei cu care se
mândresc/ Tot norodul ciocoesc/ Frunzuliţă ca migdalul/Iştia ne-au vândut
Ardealul/ Ne-au trimis fraţii să moară,Ne-au adus nemţii în ţară./ Haide, lume,
să-i priviţi/ Pune-ţi mâna, pipăiţi!/ Sunt în viaţă şi trăesc/ În partidul cioco-
esc”.50
În acelaşi registru se înscrie şi poezia intitulată Maniu la arat, acreditând
ideea că liderul naţional-ţărănist şi-ar fi urmărit, tot timpul, propriile interese
şi ar fi fost unul dintre cei mai mari “exploatatori” ai ţăranilor săraci: “MANIU:
48
Ibid.
49
Ibid., f. 38 v.
50
SJTAN, fond Partidul Social-Democrat – Comitetul Judeţean Timiş-Torontal (în continuare
PSD – CJTT), d. 13/1946, f. 129.
– Foaie verde de trifoi/ Am avut, la plug, doi boi,/ Care îmi lucrau câmpia,/ Care
îmi arau moşia/ Am avut doi boi plăvani/ Fără hrană, fără bani/ Îi munceam o
vară’ntreagă/ Şi-i lăsam fără de vlagă/ Îmi trăgeau mereu la plug/ Şi-mi dădeau
mie belşug/ Dar veni, bată-l pustia,/ Groza cu democraţia/ Şi s›a dus naibii
moşia/ N’am pe cine să mai sug,/ Mi-au fugit boii din jug,/ Mi-au făcut, cu toţii,
vânt,/ Astăzi, au, şi ei, pământ/ Şi acum râd, că li-e bine/ Şi a dat năpasta’n mine/
Dacă mă votează, – apoi/ Îmi iau boii înapoi/ Dacă-mi ascultă cuvântul/ Le iau
înapoi pământul/ Ca să simtă ţărănoiul/ Cine e Maniu-Ciocoiul!”.51
Cotidianul Regionalei PCR Banat, “Luptătorul bănăţean”, s-a transformat,
începând din luna mai 1946, într-o veritabilă şi puternică “portavoce” a forţelor
politice din BPD, încercând să lămurească electoratul asupra bunelor intenţii
ale acestora, a realizărilor cabinetului Groza şi a necesităţii înfrângerii “reacţi-
unii”, reprezentată de Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Social-Democrat Independent. Cel mai relevant, în această privinţă,
era articolul intitulat Pentru triumful democraţiei (Alegerile parlamentare), din
care vom cita câteva fragmente: “Ţara noastră se găseşte în pragul unui eveni-
ment unic în istoria sa. Se pregăteşte de primele alegeri cu adevărat libere, cum
nu a mai cunoscut poporul nostru...În alegerile ce vin în faţa poporului nu mai
stau două partide de guvernământ, ci stau două concepţii de viaţă. De o parte
stau forţele democratice reprezentate prin Blocul Partidelor Democratice, care
reprezintă progresul şi bunăstarea poporului, iar în cealaltă parte se găsesc
forţele întunericului, întruchipând mizeria, exploatarea nemiloasă şi provoca-
torii de suferinţe ai poporului, aceleaşi partide care s-au succedat la cârma ţării
timp de aproape 25 de ani şi care au dus ţara la marginea prăpastiei. De data
aceasta, însă, nu se mai prezintă între ele ca adversari, ci sunt unite, deoarece
au acelaşi scop cum l-au avut şi în trecut: lupta împotriva poporului şi demo-
craţiei...
Partidele democratice care compun guvernul dr. Petru Groza, care, de
la 6 martie 1945, conduc destinele ţării luptând cu greutăţile unei moşteniri
dezastruoase, lăsate de războiul criminal antisovietic şi de partidele istorice, au
dovedit că angajamentele luate în faţa poporului au fost respectate. Partidele
democratice se prezintă în faţa alegătorilor prin Platforma-Program a Blocului
Partidelor Democratice, cu un program vast de refacere a ţării, îmbrăţişând
toate sectoarele vieţii noastre de stat. Acest program este bazat pe realităţi şi va
fi îndeplinit cu sprijinul întregului popor.
O condiţiune fundamentală pentru îndeplinirea tuturor năzuinţelor popo-
rului, reprezentate prin programul Blocului Partidelor Democratice, este înfăp-
tuirea unei adevărate democraţii în ţara noastră, care nu va putea fi îndeplinită
Ibid., f. 130.
51
decât prin nimicirea definitivă a reacţiunii şi rămăşiţelor fasciste şi colaboraţio-

niste, reprezentate prin partidele istorice în frunte cu Maniu şi Brătianu.
Poporul, care a îndurat atâtea suferinţe prin uneltirile criminale ale reacţi-
unii din ţara noastră, este hotărât să-şi ia destinul în mâna sa, dând o lovitură
decisivă duşmanilor săi, care se pun în calea fericirii sale şi îşi va spune, răspicat,
cuvântul în faţa urnelor, alegând pe adevăraţii reprezentanţi ai săi”.52
Articolul semnat de către Margareta Bozgan, intitulat Rolul femeii în
viaţa socială, expune câteva din ideile formulate de Steluţa Vianu, viceprimar
al Timişoarei şi prima femeie ajutor de primar din România, în cadrul confe-
rinţei desfăşurate în sala festivă a Prefecturii judeţului Timiş-Torontal, în după-
amiaza zilei de 18 mai 1946, sub auspiciile Federaţiei Democrate a Femeilor din
România. După ce a oferit audienţei câteva exemple ilustrative privind statutul
inferior al femeii în societatea românească până la finele perioadei interbe-
lice, S. Vianu a subliniat faptul că “lupta femeii pentru drepturile ei a găsit un
puternic sprijinitor în Generalissimul Stalin”, considerat “un genial conducător
de popoare”. În concepţia sa, era necesară, mai mult ca oricând, “luminarea”
tuturor femeilor, care să devină conştiente de rolul asumat şi de puterea lor,
pentru a asigura pacea şi iubirea între oameni: “La datorie, femei! Pacea, viaţa,
pâinea, liniştea noastră şi a copiilor noştri stă în mâinile noastre. De cum vom
şti noi să ne pătrundem de importanţa rolului nostru, de cum vom şti noi să
punem în aplicare ceea ce hotărâm, depinde viitorul. Astfel, copiii noştri vor
creşte liberi şi fericiţi, mândri de mamele lor, care le-au dat viaţă, dar care au
ştiut să le facă şi fericită această viaţă!”. Conferinţa Steluţei Vianu s-a dovedit
mobilizatoare pentru întreaga audienţă: “Femeile din Timişoara s-au angajat la
luptă şi muncă pentru stârpirea reacţionarismului din cămine, şcoli şi de peste
tot unde pătrunde, precum şi pentru consolidarea democraţiei şi păcii. Ele s-au
angajat să lumineze pe toate femeile care mai sunt în întuneric, ca, împreună, să
pregătească un drum luminos pentru copiii lor”.53
Articolul intitulat Un vast plan bazat pe realităţi face un elogiu al Platformei-
Program a Blocului Partidelor Democratice şi, în subsidiar, al cabinetului “de
largă concentrare democratică”: “Platforma-Program prezentată de Blocul
Partidelor Democratice întregului popor român cuprinde un vast plan de refa-
cere a ţării, pentru consolidarea şi desăvârşirea regimului democratic instaurat
la 6 martie 1945...
... Faţă de promisiunile mincinoase ale istoricilor, cu care aceştia au înşelat
– în repetate rânduri – masele, Blocul Partidelor Democratice nu vrea să
amăgească şi să trezească iluzii în cursul campaniei electorale; dimpotrivă, se
Luptătorul bănăţean, Timişoara, anul III, nr. 507 (joi, 23 mai 1946): 1, 6.
52
Ibid., p. 2.
53
schiţează un grandios plan de refacere a ţării, distrusă şi jefuită tocmai de guver-

nele pseudodemocratice ale reacţiunii, care au netezit calea pentru venirea la
putere a dictatorului Antonescu, împreună cu Garda de Fier.
Platforma este un program cu adevărat democratic, căci ea nu este o copie
a altor programe din străinătate sau o improvizare făcută la repezeală, ci consti-
tuie sinteza unei munci asidue; ea este produsul unei analize juste şi obiective a
necesităţilor poporului român, ţinându-se seama, în primul rând, de greutăţile
existente. În acest program nu se fac promisiuni deşarte, ci s-a pus, în calculaţie.
voinţa şi capacitatea de muncă a poporului; de aceea, acest plan – sădit în actu-
alitate – este caracterizat de un desăvârşit realism.
Programul-platformă prevede asigurarea regimului democratic şi a suve-
ranităţii depline a Statului român în cadrul monarhiei constituţionale. Pentru
a asigura regimul democratic, trebuie să fie garantată egalitatea perfectă în
drepturi a tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitatea lor. Guvernul Groza a
fost acela care, prin alcătuirea legii naţionalităţilor, prin abolirea legilor rasiale
discriminatorii, a dărâmat zidul de ură ridicat, în curs de un sfert de veac, de
reacţiunea manisto-brătienistă între cetăţeni, creând, astfel, temelia noului Stat
Român democratic. Într-un astfel de stat, guvernul poate exercita, atât în inte-
rior, cât şi în afară, toate drepturile sale, asigurând libertatea poporului şi inde-
pendenţa ţării.
Guvernul Groza, prin atitudinea sa democratică, datorită executării loiale
a angajamentelor luate faţă de Marile Puteri, a contribuit la întărirea – pe plan
internaţional – a poziţiei României şi la asigurarea integrităţii teritoriale a
Statului. Guvernul Groza, prin activitatea sa din trecut, a câştigat simpatia şi
încrederea Marilor Puteri, în frunte cu Uniunea Sovietică, ceea ce constituie
chezăşia cea mai sigură a suveranităţii depline a Statului Român.
Regimul democratic este garantul şi apărătorul monarhiei constituţionale
împotriva acelor cercuri reacţionare care, făcând, astăzi, ostentativ o paradă
zgomotoasă cu sentimentele lor, care par a fi monarhice, au ajutat – cu câţiva
ani în urmă – pe Antonescu ca să răpească prerogativele regale, au căutat să
despartă pe Suveran de popor, iar astăzi ar vrea să împingă Coroana în aventuri
criminale prin care să camufleze adevăratele lor intenţii antipopulare.
În al doilea rând, platforma prevede respectarea proprietăţii individuale,
asigurarea condiţiilor necesare pentru întărirea şi ridicarea bunei stări a fami-
liei şi a naţiunii. Poporul român este constituit, în majoritatea sa covârşitoare,
din ţărănime. Spre această categorie socială s-a îndreptat, şi până în prezent,
atenţia regimului nostru democratic. Împroprietărirea a peste 600.000 familii
de plugari lipsiţi de pământ este cea mai uriaşă acţiune pornită pentru întă-
rirea şi ridicarea bunei stări a naţiunii. Măsurile care împiedică trecerea pămân-
tului din mâinile ţăranului în cele ale speculanţilor sau a cămătarilor..., mărirea
rentabilităţii, împărţirea de loturi pentru case, mecanizarea agriculturii, mărirea

rentabilităţii de producţie agricolă formează, la un loc, măsurile eficace prin
care va fi apărată gospodăria ţărănească bazată pe proprietatea individuală,
care a fost nesocotită şi distrusă de politica din trecut a partidelor reacţionare.
În aceeaşi măsură vor fi sprijinite celelalte categorii profesionale: meseriaşii,
liber-profesioniştii, micii industriaşi şi comercianţii.
Blocul democratic, prin mobilizarea tuturor forţelor vii şi creatoare ale
poporului, prin lupta comună şi unită pentru întărirea şi desăvârşirea regimului
democratic, pentru clădirea unei Românii înfloritoare şi independente, pentru
ridicarea bunei stări materiale, cheamă întreg poporul român la marea bătălie
electorală ce se va termina prin victoria zdrobitoare ce o vor repurta masele
asupra duşmanilor lor de totdeauna: Maniu şi Brătianu, reprezentanţii reacţi-
unii din ţara noastră, care, prin propriile lor mărturii făcute în faţa Tribunalului
Poporului, s-au demascat ca (fiind – n.n.) colaboratorii cei mai intimi şi spriji-
nitorii din umbră ai dictaturii legionaro-antonesciene”.54
Articolul intitulat Ura muncitorimii împotriva călăului Maniu, semnat de
către E. Manu, surprinde un episod emblematic pentru soarta “hărăzită” lide-
rului naţional-ţărănist după alegerile din noiembrie 1946 şi, mai ales, după
episodul Tămădău. Expunerea portretului lui Iuliu Maniu în sala de mese a unei
fabrici timişorene era considerată “o ofensă grea din partea reacţiunii maniste
adusă muncitorimii, care nu are nimic comun cu acest duşman de moarte al
clasei muncitoare”. După ce îl eticheta drept un “bătrân huligan”, autorul arti-
colului amintit îşi dezvăluie adevăratele sentimente faţă de preşedintele PNŢ:
“Iuliu Maniu are un trecut josnic, împestriţat de crime, trădări şi acte antimun-
citoreşti şi trecutul acesta este prea bine cunoscut de întreaga clasă muncitoare.
Crimele de la Lupeni, Griviţa, Timişoara, pactul cu legionarii (de fapt, acordul
de neagresiune electorală din noiembrie 1937, îndreptat împotriva tendinţelor
autoritare ale regelui Carol al II-lea – n.n.), netezirea drumului fascismului
până la strânsa colaborare cu banda Antonescienilor (membrii cabinetului
condus de Ion Antonescu erau consideraţi, în bloc, o clică criminală, deoarece
au avut îndrăzneala de a se ralia Axei, în cadrul Campaniei Barbarossa – n.n.),
nu se pot uita niciodată. Muncitorimea cunoaşte pe Maniu, cunoaşte trecutul
acestui politician îmbătrânit în rele şi nu va uita niciodată colţii de fiară turbată
pe care i-a arătat conştiinţa ţării pe vremea când era partidul lui asupritor la
putere. Şi n-au trecut nici zece zile de când acest Maniu a strâns mâna crimina-
lilor Antonescieni, pe care i-a sprijinit întotdeauna şi care au aruncat muncito-
rimea de la noi în cea mai neagră mizerie. În trecutul acesta trist, din strigătele
jalnice ale muncitorilor executaţi sau exterminaţi în temniţe, muncitorimea şi-a
Luptătorul bănăţean, Timişoara, anul III, nr. 508 (vineri, 24 mai 1946): 1, 4.
54
păstrat ura dreaptă, de nestăpânit, împotriva lui Maniu şi împotriva ideologiei

sale criminale, fasciste şi reacţionare”.55
În articolul intitulat Lupta <istoricilor> împotriva democraţiei, Horia
Mitru, corespondentul oficiosului comunist, încearcă să demoralizeze susţină-
torii partidelor tradiţionale, anunţând iminenta înfrângere a acestor formaţiuni
politice la scrutinul electoral programat în luna noiembrie 1946: “... Maniştii
şi Brătieniştii nu văd cu ochi buni înfăptuirea şi consolidarea unui regim cu
adevărat democratic la noi în ţară, ca acela înscăunat la 6 Martie 1945, când a
venit la cârma ţării primul guvern cu adevărat democratic al Dr. Petru Groza.
Armele lor sunt: minciuna, svonul şi sabotajul economic...
... Reacţiunea îşi dă bine seama că a fost definitiv bătută, însă nu a renunţat
la luptă, ci, prin diferite manevre, caută să desbine clasa muncitoare, care este
şira spinării a tuturor forţelor democratice din ţara noastră.
În bătălia viitoare a alegerilor generale, reacţiunea va simţi pumnul
hotărât al unităţii muncitoreşti de nesdruncinat (aluzie la viitoarea unificare a
Partidului Comunist şi Partidului Social-Democrat, după înlăturarea grupării
lui Constantin-Titel Petrescu, care milita pentru participarea social-democra-
ţilor pe liste separate la alegerile parlamentare – n.n.)”.56
Articolul intitulat Sărbătoreasca manifestaţie plugărească din Timişoara
redă atmosfera triumfalistă în care s-a desfăşurat “măreaţa adunare plugărească”
din Piaţa Unirii, în ziua de duminică (16 iunie 1946), concretizată prin distri-
buirea titlurilor de proprietate asupra pământurilor şi prin discursurile rostite
de conducerea centrală a Frontului Plugarilor: “Începând de la ora 6 dimineaţă,
oraşul răsună de cântecele fanfarelor ţărăneşti, care însoţesc – de la gară spre
Piaţa Unirii – nesfârşite coloane de plugari, veniţi să sărbătorească însem-
natul eveniment al împărţirii titlurilor de proprietate. Trenurile sosesc unul
după altul, aducând mii de plugari din judeţ şi delegaţii din întreg cuprinsul
Banatului. La ora 9,30 soseşte – în gara Domniţa Elena – automotorul din care
coboară dl. prof. Mihail Ralea, ministrul Cultelor şi Artelor, dl. Stanciu Stoian,
vicepreşedintele adjunct al Frontului Plugarilor, dl. Miron Belea, secretarul
general al Frontului Plugarilor, fiind întâmpinaţi – pe peron – de dl. ministru
Romulus Zăroni, care sosise mai înainte, de dl. prefect dr. Valeriu Novacu, de
d-nii. generali Băldescu şi Gavrilescu, precum şi de alţi reprezentanţi ai autori-
tăţilor civile şi militare. În ovaţiile mulţimii, oaspeţii ministeriali s-au urcat în
3 căruţe ţărăneşti, împodobite cu spice de grâu şi flori, străbătând oraşul până
în Piaţa Unirii”. Adunarea menţionată mai sus a fost deschisă de către Dănilă
Sfeta, secretar regional al Frontului Plugarilor. S-a constatat prezenţa liderilor
Ibid., 3.
55
Luptătorul bănăţean, Timişoara, anul III, nr. 514 (vineri, 31 mai 1946): 3.
56
F.P. din judeţele Arad (Iustin Cârlig), Severin (Bujor Popovici), Timiş-Torontal
(Gheorghe Bulzu) şi Caraş (Ion Bălică). De asemenea, “în numele plugărimii de
naţionalitate sârbă – Iarco Iaroşev, şi în numele plugărimii maghiare – Nicolae
Nagy, au adus un cald salut şi expresia celei mai loiale solidarităţi a plugă-
rimii de altă limbă, care s-a născut şi vrea să trăiască în România democrată”.
Emil Stanciu aprecia că “unitatea în alegeri (în Blocul Partidelor Democrate)
este chezăşia instaurării definitive a democraţiei în România”. La rândul său,
avocatul Octavian Metea, vorbind în numele BPD-ului, considera că împărţirea
titlurilor de proprietate era expresia elocventă “a celei mai mari reforme sociale,
a reformei agrare înfăptuită de guvernul Groza”. Discursul rostit de “ministrul
ţăranilor”, Romulus Zăroni, reprezintă o veritabilă pledoarie pentru unitatea
forţelor guvernamentale şi pentru “zdrobirea” partidelor tradiţionale, cu orien-
tare anticomunistă: “Unul dintre vorbitori a spus, printre altele, că suntem în
ajunul creării unei lumi noi. Da, lumea nouă, fiindcă lumea veche este la uşa
mormântului. Chemarea voastră este să acoperiţi, pentru totdeauna, această
lume veche, pentru ca poporul românesc să clădească o lume nouă, a adevă-
ratei democraţii în România. În lumea nouă, democratică, nu vor mai putea fi
decât 3 mari factori politici strâns uniţi, care vor fi hotărâtori în ceea ce priveşte
viitorul: plugărimea, muncitorimea şi intelectualii. Plugărimea din România –
împrăştiată prin câmpii, prin văi, prin munţi – formează, din punct de vedere
cantitativ, cea mai mare forţă politică din ţara noastră. Această forţă politică
masivă, Frontul Plugarilor, vrea să o transforme într-o puternică forţă calita-
tivă, pentru ca acei care au subjugat această plugărime să poată fi supliniţi, de
către plugari, autentic de la coarnele plugului. Roata vremii să nu fie întoarsă
înapoi; ea trebuie să meargă înainte pe drumul progresului, pe care trebuie să-l
atingă şi poporul românesc, ca popor conştient şi inteligent. Să ne putem folosi
de toate mijloacele ţării noastre pentru ca plugărimea să nu fie talpa suferin-
ţelor, dar să fie o talpă sănătoasă şi puternică, pe care tot angrenajul statului
să se poată baza cu trăinicie. Ca să putem ajunge la această fericită stare avem
nevoie să ne strângem în jurul guvernului condus de preşedintele nostru, Petru
Groza!”. Profesorul Mihail Ralea, ministrul Artelor şi Cultelor şi vicepreşedin-
tele Frontului Plugarilor, susţinea că formaţiunea politică pe care o reprezintă
se deosebeşte de alte partide ţărăneşti, care au activat pe teritoriul României la
finele veacului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, prin faptul
că, “pentru prima oară, se ridică prin ţărani şi pentru ţărani”, deoarece “ţăranul
cere două lucruri: pământul pe care-l munceşte şi recunoaşterea muncii lui”;
nu este omis nici cel mai bun aliat al ţărănimii (“plugărimii”), muncitorimea,
muncitorii fiind, de fapt, fiii ţăranilor: “Când un ţăran are 5–6 copii şi nu are
pământ destul pentru ei, îi trimite să înveţe o meserie şi, ajunşi în oraş, şi copiii
de ţărani nu pot să-i uite pe cei lăsaţi acasă. Ei n-au nici fabrici, nici moşii, şi
destinul lor este acelaşi ca al vostru... pământul este dat, în vecii vecilor, pentru
fiecare ţăran şi copiii lui”; este adus un elogiu Uniunii Sovietice, marele vecin al
României, care şi-ar fi manifestat generozitatea faţă de ţara noastră prin ajutorul
oferit pentru redobândirea nordului Transilvaniei (pierdut în urma Dictatului
de la Viena, din 30 august 1940 – n.n.) şi prin vagoanele de cereale trimise în
momentul declanşării secetei. Secretarul general al Frontului Plugarilor, Miron
Belea, a adus salutul tuturor ţăranilor “organizaţi” din ţară, exagerând trans-
parenţa de care ar fi dat dovadă cabinetul Groza în acţiunile sale: “Plugari ai
Regionalei Banatului! Pentru ca să ajungem să asistăm în această mare întrunire
şi mare sărbătoare, a trebuit să treacă ani grei de luptă şi suferinţă, a trebuit să
vină prăbuşiri grele în lungul drum din trecut până în prezent, – acel trecut
când nici nu puteaţi să vă apropiaţi de un ministru, şi azi când vine în mijlocul
vostru, să vă dea din mâna lui titlul de proprietate şi să vă sărute pe obraz.
Aceasta este dragostea sufletească a miniştrilor voştri, pentru că ei sunt scoşi
din mijlocul nostru şi sunt ai noştri. Plugari bănăţeni, nu uitaţi lupta pentru
izbândă, pentru drepturile noastre. Am plecat împreună cu muncitorii, am
luptat şi biruit împreună. Vom lupta în viitor şi vom birui împreună...”.57
Într-un alt articol sunt reliefate ideile expuse de către Gheorghe
Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist Român, la a doua
conferinţă a comitetelor electorale judeţene din BPD: convingerea în victoria
coaliţiei guvernamentale în alegeri (deşi rapoartele secţiilor PCR, ale comi-
tetelor BPD, ale organelor poliţieneşti şi prefecturilor de judeţe indicau exact
contrariul – n.n.) (“... înainte de toate, forţele politice care alcătuiesc Blocul
Partidelor Democrate au reuşit să păstreze un contact permanent cu masele
largi populare, pe care le reprezintă, şi să le apere interesele în măsura posibili-
tăţilor... în al doilea rând, această convingere se întemeiază pe faptul că forţele
politice care alcătuiesc BPD-ul apără o cauză dreaptă, cauza democraţiei şi a
progresului...”); pe măsura apropierii datei alegerilor este necesară, mai mult
ca oricând, pe lângă capacitatea de mobilizare a tuturor forţelor disponibile
şi de organizare a acestora, “vigilenţă şi hotărâre în luptă”; intensificarea efor-
turilor BPD-ului în vederea câştigării alegerilor (“forţele Blocului Partidelor
Democrate vor lua, în curând, ofensiva pe întregul front”); decizia noii alianţe
electorale “de a menţine liniştea ţării şi a consolida regimul democratic”, dove-
dindu-se indispensabilă, în acest sens, “o colaborare activă a partidelor din
BPD”; reinstaurarea administraţiei româneşti în nord-vestul Ardealului ar fi
“opera” guvernului Groza; sabotarea eforturilor delegaţiei oficiale române la
Conferinţa de Pace de la Paris de către liderii opoziţiei, în special Iuliu Maniu
(“reacţiunea susţine cele mai grele clauze economice ale Tratatului de Pace...
Luptătorul bănăţean, Timişoara, anul III, nr. 528 (miercuri, 19 iunie 1946): 1, 5.
57
vina întregii politici a lui Antonescu şi a venirii legionarilor la putere o poartă

acel om nefast care se cheamă Maniu, o poartă partidele istorice... avem datoria
patriotică să facem cunoscut întregului popor cât de antinaţională este acţiunea
criminală a adversarilor noştri înăuntrul şi în afara ţării...”).58
Un alt articol, care a văzut lumina tiparului cu aproximativ o lună
înainte de scrutinul din 19 noiembrie 1946, spicuieşte, din discursul rostit la
Cinematograful Capitol din Timişoara, de către dr. Petru Groza, cu prilejul
vizitei efectuate de acesta în urbea de pe malurile Begăi, un fragment în care
îndeamnă intelectualitatea să iasă din pasivismul specific (“pe când poporul
lucrează şi reconstruieşte, fără deosebire de naţionalitate, rasă şi religie”) şi să
nu mai asculte de “apostolii falşi (aluzie la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu – n.n.),
care se cramponează de trecutul definitiv pierdut”, alăturându-se muncitorilor
şi ţăranilor (“pentru binele şi prosperarea ţării noastre”).59
Şi în judeţul Timiş-Torontal, campania electorală a “beneficiat”, din plin,
de o multitudine de conflicte şi “dezertări” în cadrul Blocului Partidelor
Democratice şi a fost presărată de confruntări cu opoziţia, semnalându-se, în
absenţa unei transparenţe a puterii executive, un colportaj extrem de amplu.
De pildă, la sfârşitul lunii octombrie 1946, în satul Otelec (comuna Giulvăz)
circula zvonul că mai mulţi membri ai Frontului Plugarilor şi ai PNL-Tătărescu
intenţionau să demisioneze din aceste formaţiuni componente ale Blocului
Partidelor Democratice, nemulţumiţi de numărul redus de locuri alocate în
Adunarea Deputaţilor, şi să se alăture forţelor de opoziţie (Partidul Social-
Democrat Independent, PNŢ-Maniu sau PNL-Brătianu).60
Mai mult, în comuna Beba Veche, la începutul lunii noiembrie 1946, planau
suspiciuni că membrii Partidului Social-Democrat (de fapt, aripa procomu-
nistă condusă de Ştefan Voitec şi Lothar Rădăceanu) vor vota, în bloc, cu PSDI.
(preşedinte – Constantin-Titel Petrescu), iar cei ai Frontului Plugarilor îşi vor
exprima, prin vot, preferinţa pentru Partidul Naţional-Ţărănesc (Maniu), zvon
care stârnea o nelinişte profundă în cadrul Blocului Partidelor Democratice.61
Într-o adresă din 15 martie 1946 (la numai cinci zile după Congresul extra-
ordinar al Partidului Social-Democrat, care consacrase acapararea completă a
acestei formaţiuni politice de “aliatul” său, Partidul Comunist Român – n.n.),
Gr. Preoteasa, directorul Presei din Ministerul Informaţiilor, aducea la cunoş-
tinţa prefectului judeţului Timiş-Torontal faptul că ministerul de resort “a
dispus retragerea autorizaţiei de apariţie a ziarului Făclia din Timişoara, fost
oficios al PSD pentru Banat, ziar care, nemaicorespunzând liniei partidului
58
Luptătorul bănăţean, Timişoara, anul III, nr. 616 (luni, 30 septembrie 1946): 1, 5.
59
Luptătorul bănăţean, Timişoara, anul III, nr. 626 (sâmbătă, 12 octombrie 1946): 3.
60
SJTAN, fond LJTT, d. 147/1946, f. 23.
61
Ibid., f. 218.
social-democrat, a fost înlocuit printr’un alt organ oficios al zisului (menţiona-

tului – n.n.) partid, anume Făclia Banatului”.62
La 5 aprilie 1946, prefectul judeţului Timiş-Torontal (dr. Valer Novacu,
reprezentantul Partidului Naţional-Popular) raporta Ministerului Afacerilor
Interne (Cabinet) şi Ministerului Informaţiilor (Biroul Cenzurii) decizia de
suspendare, pe termen de 5 zile, a ziarelor locale Viaţa bănăţeană (organ al
PNL-Tătărescu) şi Banatul (fost oficios al Uniunii Patrioţilor, din care s-a
format, în ianuarie 1946, Partidul Naţional-Popular), “pentru ştirile tendenţi-
oase şi neîntemeiate pe care le-au publicat în numărul din 31 martie 1946, refe-
ritor la incidentul de la fabrica ILSA”, ştiri dezminţite în alte ziare locale, care au
redat integral declaraţiile oficiale ale chestorului poliţiei municipale Timişoara
pe marginea incidentului amintit mai sus. Prefectul îşi manifesta nemulţu-
mirea profundă pentru “recidiva” ziarului Viaţa bănăţeană, care şi-a permis să
publice, imediat după sistarea hotărârii sale, în numărul din 4 aprilie 1946, două
articole (intitulate 1 APRILIE şi ADIO... FUM) îndreptate împotriva Frontului
Unic Muncitoresc, pretinsă alianţă între comunişti şi social-democraţi, fondată
pe baze paritare, în ziua de 1 mai 1944, în locul unei rectificări aşteptate de
“nucleul dur” al Blocului Partidelor Democratice după “lecţia” oferită celor
două ziare timişorene.63
În ziua de 9 iunie 1946, Postul de Jandarmi Denta raporta Sectorului de
Jandarmi Deta un incident petrecut pe raza localităţii amintite: după o întrunire
a PNŢ-Maniu, desfăşurată între orele 9–11, în clădirea Casei Naţionale, la care
au participat aproximativ 100 de persoane, în majoritate membri de partid, şi la
care au ţinut un discurs studenţii Iosif Cosur şi Gheorghe Aestor (Universitatea
din Timişoara), aducând grave acuzaţii cabinetului Groza (“a dus ţara de râpă”,
compus din “derbedei” şi “trădători”, a lăsat ţara pe mâna evreilor, în frunte cu
Ana Pauker şi a ungurilor), demascând doctrina comunistă (“care urmăreşte
distrugerea bisericii, proprietăţii, etc., şi înfiinţarea de colhozuri”), îndemnând
“la luptă poporul contra guvernului, care nu respectă decizia de la Moscova”,
lecturând, din ziarul Timpul, “nota reprezentantului Statelor Unite la Bucureşti
către Guvernul Român, prin care-l trage la răspundere despre nerespectarea
hotărârei de la Moscova referitor la alegeri, libertate individuală, a presei, etc.”
şi aducând elogii regelui Mihai I, lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, la orele 17,
cei doi studenţi, “înapoindu-se din comuna Denta, unde fuseseră în propa-
gandă Naţional Ţărănistă Manistă, au fost urmăriţi de către membrii Partidului
Comunist Român din comuna Deta, refugiindu-se în farmacia Dr. Pulca”; în
sprijinul celor doi studenţi de la Universitatea din Timişoara au sosit cca 25–30
SJTAN, fond Prefectura judeţului Timiş-Torontal (în continuare PJTT), d. 11/1946, f. 7.

62
Ibid., f. 13.
63
de naţional-ţărănişti din comuna Denta şi “s-a iscat o ceartă între ei şi membrii

P.C. Român”; conflictul respectiv a fost aplanat de către comandantul Sectorului
de Jandarmi Deta.64
Legiunea de Jandarmi Timiş-Torontal semnala şi un alt incident petrecut
cu ocazia unei mari întruniri a BPD-ului, desfăşurată în faţa sediului PCR
din comuna Periam, la 21 iulie 1946, cu participarea a aproximativ 1.000
de persoane de pe raza plăşii Periam. Întrunirea a debutat prin discursurile
preşedinţilor organizaţiilor de plasă ai Blocului Partidelor Democratice, care
încercau să convingă auditoriul asupra importanţei alegerilor din 19 noiembrie
1946 şi a votului acordat coaliţiei guvernamentale. La un moment dat, discursul
delegatului PNL-Tătărescu a fost întrerupt de “voci din public, care au început a
striga <Jos liberalii!>”, iar Constantin Cristea din comuna Igriş (un fief al naţio-
nal-ţărăniştilor, de altfel) a dat tonul altor lozinci, precum: <Regele şi Patria> şi
<Trăiască Maniu>. Cetăţeanul amintit “a fost luat la bătaie şi bătut grav, mulţimea
cerând să-l linşeze”, cel mai vehement în această direcţie manifestându-se doi
locuitori din Variaş (Radovan şi Farkas), însă a fost salvat în urma intervenţiei
jandarmilor, chemaţi de conducătorii întrunirii. Pe lângă incidentul menţionat
mai sus, “s-au observat nemulţumiri între conducătorii şi membrii partidelor
din bloc (BPD – n.n.), care acuzau pe conducătorii Partidului Comunist Român
că, la adunarea proectată şi ţinută în numele Blocului, au căutat a face o întru-
nire de partid, făcând propagandă numai pentru PCR”.65
Între timp, la 10 iulie 1946, primarul comunei Hitiaş, Vichente Adămescu,
reprezentant al Frontului Plugarilor informa Postul de Jandarmi Buziaş asupra
faptului că “membri din Partidul Comunist Român din comuna Hitiaş fac o
intensă propagandă printre populaţie că cei care se înscriu în Partidul Comunist
Român nu trebue ca să mai plătească dare la stat şi comună, pentru care pun
în încurcătură funcţionarii de stat pentru a putea să-şi execute îndatoririle de
încasări”. În egală măsură, reclamantul încerca să-i convingă pe cetăţeni de
faptul că nu se pot sustrage de la plata impozitelor către stat şi comună, în baza
apartenenţei la un partid politic, şi că trebuie să respecte legea.66
În ziua de 14 iulie 1946 a avut loc un alt incident, de data aceasta în comuna
Saravale: după discursurile rostite de doi oratori social-democraţi şi unul
comunist, în sediul Casei Naţionale, în faţa a cca 150 de persoane, s-a strigat
<Trăiască Iuliu Maniu!>, iar după plecarea oratorilor timişoreni s-a ajuns la
ceartă şi la bătaie între doi locuitori, Pantelimon Ţăran (BPD) şi Profire Minda
(PNŢ-Maniu), care au fost, ulterior, daţi în judecată pentru scandal.67
64
65
Ibid., f. 58.
66
Ibid., f. 67.
67
Ibid., f. 84.
Dintr-o notă informativă a Postului de Jandarmi Iecea Mare, trimisă

Sectorului de Jandarmi Jimbolia şi Legiunii de Jandarmi Timiş-Torontal, la data
de 5 septembrie 1946, aflăm despre un conflict între două formaţiuni politice
din comuna Iecea Mică, Frontul Plugarilor şi Partidul Social-Democrat, deter-
minat de activitatea lui Ioan Măciuceanu, colonist şi preşedintele organizaţiei
locale a PSD, un traseist politic, care şi-ar fi depus candidatura pe listele PSDI.
Deoarece Măciuceanu intrase în “vizorul” “băştinaşilor” germani şi coloniştilor
români, viaţa fiindu-i în pericol, se solicita mutarea sa din comună.68
De asemenea, Postul de Jandarmi Chegleviciu raporta Sectorului de
Jandarmi Sânnicolaul Mare şi Legiunii de Jandarmi Timiş-Torontal faptul că,
la o întrunire social-democrată, desfăşurată într-o sală de dans din comună, în
ziua de 4 august 1946, în prezenţa secretarului general al organizaţiei judeţene
(Cotoşman), şefului de cabinet al primarului municipiului Timişoara (Enea),
domnului Popa, domnului Ionescu (artist la Teatrul Muncitoresc Timişoara)
şi domnişoarei Pirovski s-a declanşat un scandal, provocat de doi membri ai
Frontului Plugarilor din localitate (Ioan Ciutaru – dat în judecată pentru uzur-
pare de funcţii, şi Ioan Pleşa – trimis în faţa instanţei pentru ultraj), care au
întrerupt discursul lui Enea, reproşându-i faptul că “Partidul Social-Democrat
susţine interesele nemţilor, în defavorul coloniştilor”. Această atitudine poate fi
explicată prin intenţia organizaţiei locale a Frontului Plugarilor de a-l numi, în
funcţia de primar, pe Ioan Pleşa, neagreat, însă, de membrii consiliului politic
comunal şi nici de prefectul judeţului, datorită abuzurilor făcute. Se consi-
dera necesar, pentru reinstaurarea calmului în comună, numirea, în funcţia de
primar, a actualului subprimar, considerat un om liniştit, având suportul consi-
liului politic comunal şi acordul, de principiu, al consiliului politic judeţean.69
Anul 1946 a fost “pigmentat”, în judeţul Timiş-Torontal, de mai multe demi-
teri şi demisii din cadrul PSD Astfel, la 26 iulie 1946, Florian Jurcuţ demisiona
din partid, înscriindu-se în PNL-Tătărescu, în urma acestei demisii organizaţia
social-democrată din Buziaş rămânând cu 170 de membri.70 De asemenea, la
29 octombrie 1946, secţia Cărpiniş a Partidului Social-Democrat prezenta,
în scris, Secretariatului General al organizaţiei judeţene a acestei formaţiuni
politice rezultatul cercetărilor întreprinse asupra a doi membri ai secţiei,
Aurel Ardeleanu şi Gheorghe Traian Zămoştianu: primul era, încă, înscris la
PNL-Tătărescu, inducând în eroare conducerea social-democrată şi provocând
doar “desordine şi desbinări” în cadrul PSD, prin repetatele apeluri la Comisia
de Disciplină, iar al doilea nu a demisionat din PNL-Tătărescu, la 22 octombrie
1946, ci, dimpotrivă, a fost exclus, fără a se preciza motivele acestei sancţiuni
68
Ibid., f. 135.
69
Ibid., f. 209.
70
SJTAN, fond PSD – CJTT, d. 57/1945–1947, f. 17.
disciplinare extreme.71 La scurt timp după Congresul extraordinar al Partidului

Social-Democrat erau semnalate trei cazuri asemănătoare, pe raza judeţului
Timiş-Torontal: la 15 martie 1946, Tiberiu Geică, membru al organizaţiei PSD
Timişoara, îşi depunea demisia, datorită faptului că majoritatea social-de-
mocraţilor timişoreni rămâneau “titelişti”, în pofida deciziei de participare a
PSD, pe liste comune cu Partidul Comunist şi cu aliaţii săi politici, la scrutinul
din noiembrie 194672; la 19 martie 1946, Petru Popoviciu (mai mult ca sigur,
Popovici – n.n.), subşef de secţie la Secţia I-a locomotive, membru în organi-
zaţia social-democrată din Timişoara din 27 aprilie 1945, îşi înainta demisia
din partid, “pe motiv că voesc a activa în Partidul Comunist, care s’a dovedit
că luptă pentru unitatea şi interesele clasei muncitoare”73; în ziua de 21 martie
1946, Iacob Velcelean, membru al grupării C.F.R. din cadrul PSD Timişoara,
îşi anunţa demisia, determinată de faptul că, după declaraţiile sale în favoarea
participării pe liste comune la alegeri, sub egida Frontului Unic Muncitoresc
şi a Frontului Naţional Democrat, a fost acuzat, de unii dintre colegii săi de
partid de faptul că ar manifesta “sentimente comuniste”.74 La 11 aprilie 1946,
Secretariatul General al organizaţiei Timişoara a Partidului Social-Democrat
solicita, de urgenţă, grupării C.F.R. a partidului din municipiu cercetarea moti-
velor demisiei a 12 membri din secţia respectivă: Ioan Roman (şef serviciu la
Direcţia 5 Regională Servicii); Gheorghe Vasile Ioan (lăcătuş); Petru Bălteanu
(şef de echipă C.F.R.); Ioan Ţepeneag (maistru de atelier la Direcţia 5 Regională
Servicii); Mihai Dimitriu (referent); Elisabeta Schmerek (angajată); Dumitru
Tanco (vopsitor Atelier C.F.R.); Francisc Valenta (impiegat de birou la Serviciul
Angajaţi Referenţi Timişoara); Carol Schuster (şef de atelier); Constantin
Chelariu (şef birou tehnic); Ioan Stejariu (impiegat de birou la Direcţia
Regională C.F.R.); Ioan Costici (şef birou tehnic la Direcţia Regională C.F.R.).75
În ziua de 15 aprilie 1946 era consemnată demisia lui Gheorghe Casap, vice-
preşedintele organizaţiei de plasă Lipova şi preşedintele comisiei de judecată a
secţiei social-democrate Lipova, motivată prin: slaba reprezentare a partidului
în F.N.D. şi în comitetul politic comunal, concretizată în imposibilitatea aces-
tuia de a-şi apăra membrii acuzaţi pe nedrept şi de a participa la adoptarea unor
decizii importante; cheltuielile inutile şi ilegale ale Comitetului de Direcţie al
secţiei social-democrate Lipova; măsurile dictatoriale luate de Subsecretariatul
secţiei Lipova; defăimarea unor membri de partid şi chiar divulgarea secretelor
71
Ibid., f. 28.
72
Ibid., f. 177.
73
Ibid., f. 47.
74
Ibid., f. 55.
75
Ibid., f. 64.
PSD, de către unii membri ai Comitetului de Direcţie PSD Lipova.76 În egală

măsură, la 25 martie 1946, Gheorghe Volariu, angajat la Atelierul C.F.R.
Timişoara (Biroul de Exploatare, secţia a III-a), îşi anunţa demisia din PSD,
deoarece nu mai era de acord cu linia politică urmată de această formaţiune
politică.77 În ziua de 30 iulie 1946 era remisă organizaţiei municipale Timişoara
a Partidului Social-Democrat decizia de excludere a comerciantului Gheorghe
Gaşpar, membru al organizaţiei social-democrate din Sectorul IV Timişoara,
fără a se preciza motivele acesteia.78 La 22 august 1946 survenea demisia lui
Petre Manciu, adresată Comisiei Interimare a PSD Timişoara; cu o activitate
de peste 20 de ani în mişcarea muncitorească, Manciu s-a înscris efectiv în PSD
după 23 august 1944, devenind delegat în Comisia de Organizare a Sindicatelor
Unite, apoi fiind cooptat în conducerea Partidului Social-Democrat şi a
Frontului Naţional-Democrat; demisia acestuia era determinată de revolta faţă
de oportunismul multor membri de rând ai partidului sau din cadrul condu-
cerii sale, care au abandonat ideea participării acestei formaţiuni politice pe
liste separate, imediat după Congresul extraordinar din 10 martie 1946, şi faţă
de presiunile, de natură economică, exercitate asupra muncitorilor cinstiţi,
care “au avut curajul să gândească aşa cum le-a dictat conştiinţa”, dar şi de
convingerea intimă că doar Partidul Social-Democrat, colaborând sincer cu
Partidul Comunist Român în cadrul Frontului Unic Muncitoresc, este capabil,
prin programul său politic, să ducă ţara noastră, “cu un ceas mai devreme, la
victoria socialistă”.79 Intensificarea “bătăliei electorale”, în lunile august-septem-
brie 1946, aducea în atenţia Prefecturii judeţului Timiş-Torontal cazurile a doi
fruntaşi BPD, deveniţi “nedemni” şi, în consecinţă, lipsiţi de dreptul de vot şi
excluşi din forurile de conducere comunale: la 29 august 1946, organizaţia jude-
ţeană a Partidului Social-Democrat făcea cunoscut Prefecturii Timiş-Torontal
faptul că primarul comunei Satchinez, Radu Timotei, social-democrat, a fost
condamnat, prin sentinţă a Curţii Marţiale, la 6 luni închisoare corecţională şi
amendă, pentru folosirea de acte false, precum şi la interdicţie, pentru delictul
de luare de mită, solicitându-se întrunirea, în cel mai scurt timp posibil, a consi-
liului politic comunal, în vederea excluderii acestuia, “deoarece dezonorează
Blocul Partidelor Democratice”80; în ziua de 17 septembrie 1946 era consem-
nată excluderea, din consiliul politic al comunei Semlacul Mare, a liberalului
tătărescian Achim Ciucurel, înscris în această formaţiune politică “numai din
interes personal”, având o altă atitudine “decât cea sincer democrată”, fost “legi-
76
Ibid., f. 67.
77
Ibid., f. 75.
78
Ibid., f. 86.
79
Ibid., f. 97.
80
SJTAN, fond PJTT, d. 3/1946, f. 49.
onar notoriu, fapt pentru care posedă cazier poliţienesc şi pentru care motiv a
şi fost exclus din listele electorale”, decizie semnată de primarul (Petru Lazăr) şi
notarul (Aldea Baltag) localităţii respective, precum şi de membrii consiliului
politic comunal: Teodor Almăjan (Partidul Comunist Român), Alexandru
Mercea (Partidul Social-Democrat) şi Teodor Novac (Frontul Plugarilor).81
În ziua de 28 mai 1946, cu ocazia instalării noului primar la Timişoara
(dr. Iosif Petric), au avut loc câteva incidente. Astfel, la solemnitatea amintită,
organizată în sala de şedinţe a Primăriei, la ora 11,30, cu participarea minis-
trului Muncii şi Asigurărilor Sociale (Lothar Rădăceanu), a prefectului jude-
ţului Timiş-Torontal (dr. Valeriu Novacu), iconomului stavrofor Patrichie
Ţiucra (reprezentantul Eparhiei Timişoara) şi a altor conducători locali ai
PSD, alături de noul primar al municipiului, şi-a făcut apariţia, pe neaştep-
tate, şi fostul primar social-democrat Traian Novac, devenit membru al PSDI.
(Titel Petrescu). Informată, în mod detaliat, despre aceste incidente de către
Inspectoratul de Poliţie Timişoara, Direcţia Generală a Poliţiei făcea un raport
complet la data de 1 iunie 1946, din care vom reda, în continuare, cele mai
elocvente pasaje: “... Dl. ministru Rădăceanu, observând la masă pe Traian
Novac, membru al PSD-Titel Petrescu, a părăsit sala, împreună cu tot prezidiul,
şi a trecut în cabinetul primarului, unde a comunicat că nu poate lua parte la
solemnitate, atât timp cât în sală se găseşte Traian Novac, care poate da loc la
incidente.
Dl. prefect, luând act de această dorinţă a d-lui ministru, l-a invitat pe ches-
torul poliţiei Timişoara să evacueze pe dl. Novac din sală, deoarece acesta, la
invitaţia conducătorilor PSD, a refuzat să părăsească sala.
Chestorul a intervenit pe lângă Novac Traian, pe cale amiabilă, pentru a-l
convinge să renunţe la atitudinea sa, însă acesta a refuzat.
Pentru a nu da loc la o scenă penibilă în faţa unei asistenţe de 200 persoane,
dl. chestor a rugat pe membrii PSD-ului să facă, dânşii, această acţiune, pentru
a nu se amesteca poliţia într’o chestiune pur politică.
În acest timp, Novac Traian s›a ridicat şi a ţinut un discurs asistenţei, arătând
că dl. ministru Lotar Rădăceanu nu-i dă voie ca, în calitate de fost primar, să-şi
ia rămas bun de la funcţionari şi autorităţi. Acest discurs a fost aplaudat în mod
frenetic, asistenţa luând o atitudine foarte ostilă faţă de dl. ministru şi de noul
primar.
În acest timp, a intervenit cineva din partea d-lui ministru, care a luat în
braţe pe Novac Traian, scoţându-l afară din sală.
În urma acestui fapt, asistenţa a început să părăsească sala în mod osten-
tativ, rămânând pe loc numai reprezentanţii autorităţilor.
Ibid., f. 53.
81
În timp ce o parte din asistenţă părăsea, încă, sala, prezidiumul a intrat din
nou. La aclamarea făcută de câţiva oameni din sală: <Să trăiască dl. ministru
Rădăceanu>, o parte din asistenţă, care eşea, a huiduit.
Începând solemnitatea, cei cari au părăsit sala au rămas pe coridor, în faţa
uşei, făcând gălăgie şi voind să intre în sală din nou, pentru a conturba festivi-
tatea.
A trebuit să intervină Poliţia, pentru a-i evacua şi menţine ordinea.
Chestura Poliţiei Timişoara opinează că toate cele de mai sus s’au petrecut
din cauză că noul primar, dl. Petric Iosif, nu are nicio simpatie în masse, dato-
rită trecutului său nedemocratic.
S’a ordonat Inspectoratului de Poliţie Timişoara să raporteze antecedentele
politice ale d-lui Petric Iosif ”.82
La rândul său, în ziua de 13 iunie 1946, prefectul judeţului Timiş-Torontal,
dr. Valer Novacu, înainta un raport pe marginea aceloraşi incidente către
Ministerul Afacerilor Interne-Direcţiunea Generală a Administraţiei, în care
venea cu câteva precizări importante, care demonstrează, o dată în plus, disfunc-
ţionalităţile din cadrul Frontului Unic Muncitoresc şi al Blocului Partidelor
Democratice, precum şi sentimentele “titeliste” dominante în organizaţia timi-
şoreană a Partidului Social-Democrat:
“Partidul Social Democrat nu a luat măsuri de excludere a fostului primar

Novac Traian şi nici nu a fost publicat în ziare, arătându-se situaţia lui în Partidul
Social Democrat.
Partidul Social Democrat nu ne-a avizat şi pe noi şi nu a luat nicio măsură
pentru a împiedica un scandal, şi fără a lua măsuri să fie prezenţi, la noua insta-
lare, numai oameni de încredere.
După informaţiunile primite, Preşedintele Sindicatului Primăriei, Manciu,
din PSD (care va demisiona din această formaţiune politică peste aproape trei
luni de la incidente – n.n.), s’a înţeles cu fostul primar ca, la instalare, să ia parte
cu întreg Sindicatul.
Deoarece Preşedintele Sindicatului era în măsură să cunoască posibilitatea
unui incident, el se face vinovat.
În urma informaţiilor cerute, s›a constatat că, în grupul de studenţi, se
mai aflau şi funcţionarele: Doamna Mureşan Livia şi Dna Răzvan Maria din
Primăria Centrală, cari s›au ataşat la strigăte în sală, împreună cu studenţii reac-
ţionari”.83
SJTAN, fond PJTT, d. 8/1946, ff. 82–83.

82
Ibid., f. 81.
83
La rândul său, în a doua jumătate a anului 1946, Comitetul Judeţean PCR

Timiş-Torontal a procedat la sancţionarea unor membri ai săi pentru diferite
abateri de la linia partidului. De exemplu, la începutul lunii august 1946 au fost
sancţionaţi 5 membri de partid: Spiridon Matovschi (celula Institutul de Orbi
Timişoara) – vot de blam, “pentru lipsă de colaborare cu membrii din acea
celulă”; Şarlota Hamburger (celula Sturza, Sectorul IV Timişoara) – vot de blam,
“pentru purtare necuviincioasă faţă de tov. Wolf la una din serbările date de către
echipa culturală a sectorului”; Iovanca Milin (celula Deta) – vot de blam şi înlă-
turarea din funcţia de salariată a partidului, “pentru mahalagism şi şovinism”;
Jurco Milicin (celula Deta) – vot de blam şi interdicţia de a ocupa, temporar,
o funcţie de răspundere în partid, “pentru însuşire de bani donaţi partidului”;
Gheorghe Budiu (celula Deta) – vot de blam, “deoarece a semnat – din partea
PCR-ului – un act prin care se dovedea că un cetăţean al comunei Deta nu a fost
hitlerist (acest fapt l-a făcut fără a se fi consultat cu biroul plasei)”.84 La 21 august
1946, organizaţia judeţeană Timiş-Torontal a Partidului Comunist anunţa sanc-
ţionarea a 19 dintre membrii săi, fără a preciza, de data aceasta, motivele sancţi-
unilor: Florica Bădănoiu (celula Atlanta Timişoara) – suspendată; Adalbert Ban
(celula Dermata Timişoara) – vot de blam cu avertisment; Ilie Băcăluţa (celula
Fadepa Timişoara) – suspendat; Ecaterina Györi (celula Fadepa Timişoara) –
suspendată, însă reîncadrată; Gheorghe Brad (celula Garaj PCR Timişoara) –
admonestare; Desideriu Nadai (celula Garaj PCR Timişoara) – admonestare;
Alexandru Rosenberg (celula Garaj PCR Timişoara) – admonestare; Ioan Fono
(celula Ilsa Timişoara) – vot de blam cu avertisment; Zoltan Havas (celula Ilsa
Timişoara) – vot de blam cu avertisment; Iosif Somlo (celula Ilsa Timişoara) –
vot de blam cu avertisment; David Sin (celula Judeţeană Timiş-Torontal) – vot
de blam cu avertisment; Constantin Jenariu (celula Judeţeană Timiş-Torontal)
– vot de blam cu avertisment; Alexandru Péterfi (celula Sectorul IV Timişoara)
– vot de blam cu avertisment; Ladislau Avram (celula Lipova) – vot de blam cu
avertisment; Andrei Lehmann (celula Lipova) – vot de blam cu avertisment;
Alexandru Miculiţa (celula Lipova) – vot de blam cu avertisment; Ana Miculiţa
(celula Lipova) – vot de blam cu avertisment; Ştefan Miliţa (celula Lipova) – vot
de blam cu avertisment; Anton Pei (celula Lipova) – vot de blam cu avertis-
ment.85 Încă din luna iunie 1946, Secţia Cadre din Comitetul Regional Banat
al Partidului Comunist Român înainta o listă cu 29 de membri ai organiza-
ţiei judeţene Timiş-Torontal propuşi spre excludere, din diverse motive: Trifu
Almăjan (“fost şef de cuib; acum, abuz de putere, furt”); Ludovic Muth (“fost
cotizant GEG – Grupul Etnic German, protejează nemţii”); Bogoliub Bachici
84
SJTAN, fond Partidul Comunist Român – Comitetul Regional Banat (1944–1947) (în conti-
nuare PCR – CR Banat (1944–1947)), d. 28/1946, f. 47.
85
Ibid., f. 48.
(“furt de găini”); Aurel Vernicu (“furt de găini”); Gheorghe Vernicu (“furt de

găini”); Vasile Sava (“furt”); Gheorghe Trinca (“furt”); Elisabeta Petrovici (“furt
de materii prime în fabrică”); Alexandru şi Iuliana Martin (“intrigă şi atitudine
antipartinică”); Francisc Călţun (“este înscris la PSD”); Mihai Rácz (“furt de
materii prime la Fabrica de Lanţuri”); Avram Bogdan (“furt, beţie”); Adalbert
Steiner (“fraudă de bani cu timbre la fabrică”); Andrei Lux (“abuz de titlu de
membru de partid pentru intimidare”); Ion Pop (“furt în valoare de 3,5 milioane
lei – material”); Gheorghe Krausz (“fals în acte, furt, spargeri”); Ştefan Pălăştea
(“furt”); Constantin P. Radu (“furt, divulgarea secretelor partidului”); Duşan
Filip (“bătaie, beţie”); Sreda Stoichin (“beţie, bătaie, scandal public”); Mladen
Mihailov (“furt, beţie, scandal”); Iuliu Bacoş, Botta, Giurovici, Carol Klein şi
Statopol (“afacere – 70 milioane lei – la Controlul Cetăţenesc”); Francisc Erdélyi
şi Ion Eremie (“furt în fabrică”).86 La 27 septembrie 1946, celula comunistă din
comuna Săcălaz a decis excluderea definitivă din partid a lui Nicolae Vanghele,
care “s-a introdus în organizaţia noastră cu scop de dezbinare, unindu-se cu
grupul reacţionar din sat”, hotărâre sprijinită şi de Comitetul Judeţean Timiş-
Torontal al PCR87
Bazându-se pe parteneriatul încheiat cu Partidul Comunist şi, respectiv, cu
Partidul Naţional Ţărănesc, în toamna anului 1944, legionarii s-au “lepădat” de
doctrina lor şi s-au integrat în aceste partide, dar şi în alte formaţiuni politice,
atât în cele din arcul guvernamental, cât şi în cele din opoziţie. În a doua jumă-
tate a anului 1946, problema legionară revenea în atenţia Legiunii de Jandarmi
Timiş-Torontal. Astfel, erau consemnaţi 255 de legionari înscrişi în Frontul
Plugarilor, cei mai mulţi înregistraţi în comunele Banloc (11), Cerneteaz (12),
Şiştarovăţ (19) şi Bobda (19); 38 dintre ei fuseseră şefi de cuib, 2 – şefi de sector,
10 – şefi de garnizoană, unul – şef de plasă şi 5 – primari; unii ajunseseră în
poziţii înalte în cadrul formaţiunii politice aflate sub conducerea dr. Petru Groza
(2 şefi de plasă, 9 şefi de organizaţii locale, 2 secretari de organizaţii locale, 2
primari, 2 preşedinţi ai Comisiei de Reformă Agrară, 1 preşedinte al Comisiei
de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice etc.).88 De asemenea, era
atestată prezenţa a 42 de legionari în rândurile Partidului Social-Democrat, cei
mai mulţi în comunele Cebza (4), Chesinţ (5) şi Foeni (6); 8 dintre aceştia înde-
pliniseră funcţia de şef de cuib în Mişcarea Legionară şi unul singur fusese şef
de garnizoană; doar 3 dintre ei fuseseră admişi în funcţii de conducere în PSD
(un preşedinte al organizaţiei de plasă, un secretar de organizaţie locală şi un
86
Ibid., f. 169.
87
SJTAN, fond Partidul Comunist Român – Comitetul Judeţean Timiş-Torontal (1944–1947)
(în continuare PCR – CJTT (1944–1947)), d. 32/1947, f. 11.
88
SJTAN, fond LJTT, d. 118/1945–1946, f. 2–6.
ajutor de primar).89 În egală măsură, un număr de 26 legionari aderaseră la

PNL-Tătărescu, cei mai mulţi în comunele Bogda (3), Chesinţ (3), Checea (3)
şi Tolvădia (4); 4 dintre ei fuseseră şefi de cuib, iar 2 – şefi de sector; 3 foşti legi-
onari deveniseră şefi de organizaţii locale în PNL-T.90 Merită amintiţi şi cei 60
de legionari înscrişi în Partidul Comunist, cei mai mulţi în comunele Cuvejdia
(3), Freidorf (3), Foeni (3), Giarmata (3), Giroc (3), Soca (4) şi Peciul Nou (11);
5 dintre ei fuseseră şefi de cuib, unul – şef de sector, 3 – şefi de garnizoană, iar
unul – şef de plasă; 2 dintre ei ajunseseră şefi de organizaţie de plasă, unul – şef
de organizaţie locală, iar 3 – secretari de organizaţie locală.91 Nu pot fi omişi
nici cei 12 legionari înscrişi în PNŢ-Maniu, majoritatea locuitori ai comunelor
Bencecul de Jos (2), Birda (2) şi Ghilad (4); 2 dintre ei fuseseră şefi de cuib,
unul – şef de sector, unul – şef de plasă, iar unul – subşef de plasă; în noua
formaţiune politică deveniseră simpli membri de partid.92 Erau consemnaţi şi
5 legionari care aderaseră la PNL-Brătianu (2 în localitatea Fibiş şi câte unul în
comunele Cerneteaz, Jebel şi Sintar); toţi fuseseră simpli membri în Mişcarea
Legionară şi nu obţinuseră funcţii de conducere în formaţiunea politică prezi-
dată de către Dinu Brătianu.93
Analizând statisticile de mai sus, se constată o prezenţă destul de masivă
a foştilor legionari în rândurile partidelor din BPD, cu precădere în Frontul
Plugarilor, Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat şi Partidul
Naţional Liberal-Gh. Tătărescu; destul de mulţi ocupaseră funcţii importante
în Mişcarea Legionară şi, printr-un concurs de împrejurări, ajunseseră în pozi-
ţii-cheie şi în cadrul celor patru formaţiuni politice menţionate mai sus. În
schimb, cele două partide tradiţionale (PNŢ-Maniu şi PNL-Brătianu) accep-
taseră, în cadrul lor, un număr limitat de foşti legionari, care nu îndepliniseră
funcţii de conducere în Garda de Fier şi nici nu primiseră vreo poziţie fruntaşă
în rândurile partidelor aşa-zis “reacţionare”.
Atitudinea faţă de minorităţile din zonă, cu predilecţie faţă de germani,
maghiari şi sârbi, de altfel cele mai importante ca pondere în totalul popu-
laţiei, a generat dispute, uneori violente, între reprezentanţii formaţiunilor
care compuneau Blocul Partidelor Democratice din judeţul Timiş-Torontal.
Fără îndoială, colportajul a jucat un rol semnificativ, marcând schimbări de
atitudine şi de mentalitate. De pildă, la 30 aprilie 1946, Postul de Jandarmi
Voiteg informa Sectorul de Jandarmi Deta şi Legiunea de Jandarmi Timiş-
Torontal asupra faptului că “în sânul populaţiei circulă versiunea că Banatul
89
Ibid., f. 7.
90
Ibid., f. 8.
91
Ibid., f. 9–10.
92
Ibid., f. 11.
93
Ibid., f. 12.
până la râul Timiş se aşteaptă să fie ocupat de sârbi, iar de la râul Timiş spre
Arad să fie ocupat de unguri”, însă informaţia furnizată nu era, încă, verificată
pe teren.94
La 22 martie 1946, organizaţia timişoreană a Partidului Social-Democrat a
trimis o telegramă ministrului Afacerilor Interne, Teohari Georgescu (PCR), în
care protesta vehement împotriva ordinului de trimitere a cetăţenilor români de
naţionalitate germană la muncă obligatorie în diferite localităţi de pe cuprinsul
ţării, considerat drept “un criteriu rasist şi antidemocratic, care compromite
regimul actual” şi solicita “revocarea şi sistarea imediată a acţiunii, care are
un efect politic dăunător regimului”, pentru că “reacţiunea a şi început a lansa
zvonuri diversioniste în urma acestui fapt”.95
În schimb, Partidul Comunist nu s-a opus măsurii de deportare a etnicilor
germani din România, inclusiv din judeţul Timiş-Torontal, în baza ordinului
Comisiei Aliate de Control, în Uniunea Sovietică. Merită amintită, în acest sens,
dovada emisă de Comitetul Regional Banat al PCR, la 14 septembrie 1946, prin
care se atesta faptul că Iosif Klimo, în vârstă de 37 de ani, de profesie şofer, domi-
ciliat în Timişoara, aflat în lagărul de la Stalinskaia (U.R.S.S.), era membru PCR
şi avea câteva atu-uri: “... înainte de 23 august 1944, a făcut mai multe servicii
partidului nostru, de ordin tehnic. La 23 august 1944 a împiedicat plecarea unui
camion german din Timişoara şi l-a predat autorităţilor. După aceea s-a pus la
dispoziţia partidului şi a fost folosit ca şofer, fiind repartizat la tov. Moghioroş.
În această calitate a funcţionat până la plecarea în URSS”.96
Tot în a doua jumătate a anului 1946, Comitetul Judeţean Timiş-Torontal
al Partidului Comunist Român monitoriza, îndeaproape, numărul membrilor
de partid slavi din arealul judeţului amintit şi activitatea acestora. Cu acest
prilej, se constata faptul că erau înregistraţi 173 membri de partid sârbi, repar-
tizaţi în localităţile Sânnicolaul Mare, Ivanda, Satchinez, Soca, Lipova, Parţa,
Şuştra, Sânpetrul Maghiar, Cenad, Giera, Checea, Cenei, Deta, Diniaş, Variaş,
Chevereşul Mare, Ciacova, Sânmartinul Sârbesc, Brestovăţ, Sânpetru Mare,
Dejan, Rudna, Beregsăul Mic, Recaş, Felnac, Foeni, Moraviţa, Ferendia, Satu
Mare, Denta, etc., de diverse profesiuni (plugari – 109, învăţători – 8, comerci-
anţi – 6, muncitori – 5, funcţionari – 2, la care se adăuga un număr restrâns de
pantofari, medici, frizeri, casnice, zilieri, lăcătuşi ş.a.m.d.). De asemenea, pe raza
judeţului îşi desfăşurau activitatea şi 11 membri de partid cehi, slovaci, croaţi şi
ruşi: 7 slovaci din localităţile Parţa (3), Pordean (1), Brestovăţ (1), Periam (1) şi
Charlotta (1) (de profesii variate: 3 plugari, 2 lăcătuşi, 1 fierar şi 1 inginer silvic);
94
95
SJTAN, fond PSD – CJTT, d. 13/1946, f. 58.
96
SJTAN, fond PCR – CR Banat (1944–1947), d. 33/1946, f. 190.
2 croaţi din localitatea Recaş (plugari); 1 ceh din localitatea Sinersig (miner); 1
rus din localitatea Satchinez (tâmplar).97
Anul 1946 se încheia, sub aspect politic, prin alegerile parlamentare din 19
noiembrie 1946, amânate de câteva ori, fraudate grosolan şi pe raza judeţului
Timiş-Torontal, un fief al partidelor tradiţionale în perioada interbelică.
În ziua de 17 septembrie 1946, Serviciul Administrativ din cadrul
Prefecturii judeţului Timiş-Torontal întocmea un tabel cu situaţia votanţilor
din judeţ, din care rezulta faptul că, la data respectivă, se înscriseseră pe listele
electorale 161.761 locuitori, dintre care 89.728 bărbaţi şi 72.033 femei, adică
un procent de 94% din totalul celor îndreptăţiţi a participa la scrutin. Cele mai
mari procente erau înregistrate în plăşile Recaş (91%), Buziaş (94%), Vinga
(95%), Sânnicolaul-Mare (97%), Chizătău (100%), Ciacova (100%) şi Lipova
(100%). Cele mai mici procente erau semnalate în plăşile Timişoara (80%),
Jimbolia (86%) şi Gătaia (90%). Din păcate, lipseşte procentajul pentru plăşile
Deta, Giulvăz şi Periam.98
La sfârşitul lunii septembrie sau în prima decadă a lunii octombrie 1946,
Serviciul Administrativ al Prefecturii Timiş-Torontal dădea publicităţii o nouă
statistică privind numărul votanţilor înscrişi pe listele electorale în arealul
judeţului. Potrivit statisticii amintite, în cele 13 plăşi ale judeţului se înscrise-
seră 84.126 bărbaţi (cei mai mulţi în plăşile Vinga – 6.392, Ciacova – 6.492,
Sânnicolaul Mare – 7.172, Jimbolia – 7.785, Buziaş – 7.794, Periam – 8.221 şi
Timişoara – 9.805) şi 83.251 femei (cele mai multe în plăşile Ciacova – 6.219,
Vinga – 6.229, Sânnicolaul Mare – 7.656, Periam – 8.231, Buziaş – 8.512 şi
Timişoara – 10.312), aşadar un total de 167.377 votanţi în mediul rural, distri-
buiţi pe plăşi în felul următor: Buziaş – 16.306; Chizătău – 7.884; Ciacova –
12.711; Deta – 9.974; Gătaia – 11.153; Giulvăz – 10.583; Jimbolia – 12.650;
Lipova – 11.358; Periam – 16.452; Recaş – 10.740; Sânnicolaul Mare – 14.828;
Timişoara – 20.117; Vinga – 12.621). În municipiul Timişoara, reşedinţa jude-
ţului Timiş-Torontal şi capitala Banatului, erau înregistraţi 58.829 votanţi, iar
în cadrul armatei, în secţiile de votare special amenajate – 5.046 votanţi. În
consecinţă, numărul total al votanţilor era de 231.252.99
Merită prezentate şi listele candidaţilor depuse la Biroul Electoral
Judeţean Timiş-Torontal, pentru alegerile din 19 noiembrie 1946. Lista nr. 1
(Blocul Partidelor Democratice) era alcătuită din: Teohari Georgescu, Eugenia
Rădăceanu, Miloş Todorov, dr. Ilie Toma, Iosif Rangheţ, Carol Pirovschi,
Nicolae Apostolescu, Ilie Drăgan, Gheorghe Bulzu, Anghel Ilie Dascălu, Emil
Cinghiţa, Maria Bodnar şi Iulius Seleacu. Lista nr. 5 (PNŢ-Maniu) era formată
97
SJTAN, fond PCR – CJTT (1944–1947), d. 6/1946, ff. 206–208.
98
SJTAN, fond PJTT, d. 1/1946, f. 94.
99
Ibid., f. 202.
din: Sever Bocu, Ioan Subţire, Liviu Iuga, Naftaniel Pulca, Florea Minda, Trifu
Ruian, Pavel Călin, Mişa Vasiescu, Valeriu Hetcon, Iosif Albu, Bucur Lupescu,
Petru Foale şi Marilena Bocu. Lista nr. 6 (PSD-Titel Petrescu) era constituită
din: Traian Novac, Petru Manciu, Teodor Trifu, Martin Weggeser, Nicola
Torpan, Ioan Măciucean, Aurel Mirescu, Teodor Popovici, Sorin Imbroane,
Petru Radovan; Dumitru Ivaniuc, Leontina Pop şi Gheorghe Raţiu. Lista nr. 7
(PNL-Brătianu) era compusă din: Dimitrie Nistor, Romulus Nicolae, Nicolae
Fărcăşan, Nicolae Crişan, Gheorghe Stoian, Alexa Dobândă, Augustin Coman,
Victor Cădărean, Gheorghe Mărgineanţu, Nicolae Furlugeanu, Valeriu Petcu,
Petru Popi şi Ioan Albescu.100
În urma falsificării alegerilor, în judeţul Timiş-Torontal, Blocul Partidelor
Democratice a obţinut 11 mandate de deputat, P.N.Ţ.-Maniu – 1 mandat, iar
Uniunea Populară Maghiară (formaţiune politică din cadrul BPD, care a depus
liste separate în unele judeţe) – 1 mandat.
***
În concluzie, a doua jumătate a anului 1946 a stat sub spectrul bătăliei deci-
sive pentru democraţie în România, fapt vizibil şi în judeţul Timiş-Torontal, a
cărui populaţie manifesta o încredere deosebită în Partidul Naţional-Ţărănesc-
Maniu, în mediul rural, respectiv în Partidul Naţional-Liberal-Brătianu şi în
Partidul Social-Democrat Independent (Constantin-Titel Petrescu), în mediul
urban. Un segment destul de îngust al populaţiei prefera Blocul Partidelor
Democratice, iar, din cadrul acestei alianţe politice, electoratul încerca, pe cât
posibil, să evite acordarea unui vot de încredere Partidului Comunist, fapt
explicabil şi prin caracterul multietnic, plurilingvistic şi pluriconfesional al
Banatului, în general.
ON THE POLITICAL LIFE IN TIMIȘ-TORONTAL

COUNTY IN THE SECOND HALF OF 1946
Abstract
The political life in Timiș-Torontal County as well as that one at the national level was
dominated in the second half of 1946 by the campaign for Parliament elections in November,
with lot of abuses and illegal acts, and teasing the traditional parties (the National Peasants’
Party and the National Liberal Party, and also the Independent Social-Democratic Party
lead by advocate Constantin-Titel Petrescu). A series of crises, “secessions”, resignations
and dismissals occurred also within the Block of Democratic Parties, generating at a certain
Ibid., f. 204.
100
moment, a severe crisis of confidence among the members of the governmental coalition.
That one was caused by making “a covenant” with “the enemy” (namely, the political orga-
nizations of the democratic opposition), by a different visions concerning the Germans and
Serbians, as well as by defeatist actions of some of the leaders in communes, towns, counties
and regions, or some of important cadres’ disciplinary deviations, etc. The leaders of BDP
were looking askance at the guardists too; they made so a series of lists with the guardists
who had become members – sometimes, even presidents – of some local subsidiaries of
the parties in the governmental “arch” (without any note on the context or the way of such
cases); they were also more than “attentive” to the former members of the so-called “fascist”,
“nazist” or “pro-fascist” organizations, etc. The electoral campaigns that lasted for long in
fact (June-November 1946) was a special opportunity for a propagandist “duel” between
the power and the opposition; non-transparence in informing adopted ever frequently by
the cabinet of “a large democratic concentration” lead by dr. Petru Groza, induced a similar
retailing that covered all the “topical” questions the population in Timis-Torontal and the
limitrophe counties to (Caraș, Severin and Arad) had to face. The “treasons” of some of the
cadres in BDP that were revealed just in the election day (November 19, 1946) needed an
urgent re-organizing of those structures and a large cabinet reshuffling (done at the end of
November the same year).
PROBLEMA ELABORĂRII TRATATELOR
DE ISTORIE NAȚIONALĂ ÎN ROMÂNIA. O
ANALIZĂ ASUPRA SCRIERII ISTORIEI OFICIALE
ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST
Felician Velimirovici*
Cuvinte cheie: Partidul Comunist Român, istoriografie, marxism, tratat, frontul

istoricilor
Keywords: Romanian Communist Party, historiography, marxism, treatise,
historians’ front
În luna septembrie a anului 1949, cu prilejul întocmirii primului bilanţ

al cercetării istorice din România democrat-populară, istoricul Mihail Roller
a formulat şi sarcina fundamentală pe care confrații săi urmau să o ducă la
îndeplinire pe parcursul anilor următori: “aceea de a studia şi lămuri pe baza
învăţăturilor lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, lupta poporului pe teritoriul R.P.R.
din vremurile cele mai îndepărtate până azi, de a combate influenţa cosmopo-
lită a şcoalei istorice burgheze, de a transforma ştiinţele istorice din ţara noastră
într-o puternică armă ideologică pusă în slujba poporului muncitor, în slujba
educării constructorilor socialismului, folosind la maximum marile cuceriri ale
ştiinţei sovietice.”1 După mai bine de un deceniu de la acel moment, “frontul
istoricilor” a pus la dispoziția clasei muncitoare din Republica Populară Română
primul volum al Istoriei Romîniei, o operă colectivă ce se dorea expresia celor
mai înalte realizări de pe tărâmul istoriografic autohton.
Tratatul neîncheiat Istoria Romîniei, publicat între anii 1960 și 1964 în patru
volume sub egida Academiei R.P.R., reprezintă în fapt – cu excepția manualului
Istoria R.P.R. coordonat de M. Roller în 1947 – prima mare sinteză academică
de istorie naţională realizată în România din perspectiva concepţiei marxiste a
interpretării trecutului.
* Muzeul Banatului Montan Reșița, b-dul Republicii, nr. 10, e-mail: felix.velimirovici@gmail.
com
1
Mihail Roller, “Realizări şi sarcini noi pe tărâmul ştiinţelor istorice,” Studii. Revistă de istorie
şi filosofie 4, anul 2, octombrie-decembrie (1949): 24.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
410 |‌ Felician Velimirovici
Metoda de cercetare, aplicată formal de către istoricii care au contribuit cu

studii și capitole la această operă colectivă, a fost cea a materialismului dialectic
şi istoric. În istoria ştiinţei istorice româneşti postbelice lucrarea este unică, atât
prin proporţii, cât şi prin eforturile pe care le-a implicat redactarea sa, întrucât
“istoria” tratatului se întinde pe o perioadă relativ îndelungată, între anii 1955–
1956 şi 1970, o perioadă de profunde schimbări atât în ceea ce priveşte discursul
politic și istoriografic canonic, cât şi din perspectiva restructurării comunităţii
epistemice a istoricilor.
Spre deosebire de orice altă sinteză de istorie a țării care a precedat-o, Istoria
Romîniei constituie rezultatul direct al unei comenzi, în condiţiile în care iniţi-
ativa realizării sale a aparţinut nemijlocit autorităţii politice, şi nu comunităţii
istoriografice, ori vreunei instituţii de profil autohtone: după cum remarca Marc
Ferro, în statele comuniste scrierea istoriei a reprezentat o “afacere de stat”2
în cel mai propriu sens al termenului, dictatura partidului unic făcându-i pe
oamenii de știință mai dependenți de stat ca niciodată.3
Aşa cum a recomandat public Gheorghe Gheorghiu-Dej în decembrie
1955 de la tribuna celui de-al doilea congres al PMR, la realizarea acestei ample
lucrări a contribuit un “larg colectiv de cercetători ştiinţifici”, format din 72 de
autori. Sarcina încredințată lor a fost aceea de a produce un tratat academic în
măsură nu doar să rivalizeze, ci să pună în inferioritate marile sinteze “neştiin-
ţifice”, “idealiste” sau “eclectice”4 elaborate în perioada interbelică de persona-
lităţi precum Nicolae Iorga sau Constantin C. Giurescu.
Dacă alte ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană au avut, înaintea celui
de-al doilea război mondial, o tradiţie intelectuală şi istoriografică marxistă
autentică – ne referim aici în primul rând la Polonia ori Cehoslovacia – în
România un asemenea curent de idei a fost extrem de slab dezvoltat, iar acele
“cîteva contribuţii care pot fi considerate marxiste”, în epocă, “sînt punctuale
şi nesemnificative”.5 În total, se pot decela numai unsprezece contribuţii
istoriografice interbelice care au avut tangenţe cu teoria marxistă sau cu
metoda materialismului dialectic şi istoric de interpretare a istoriei. Cel mai
însemnat efort marxizant, care a favorizat rolul factorilor economici pentru
înțelegerea dezvoltării sociale, este o conferință susținută de Andrei Oțetea
2
Marc Ferro, L’histoire sous surveillance. Science et conscience de l’histoire (Paris: Ed. Calmann-
Lévy, 1985), 29–30.
3
Cristian Vasile, “Cercetarea științifică în primii ani ai regimului comunist. Câteva conside-
rații privind cadrul legal de funcționare,” Revista istorică XXVI, nr. 5–6 (2015): 524–525.
4
Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Fond Academia de Științe Sociale și Politice
(ASSP) – Secția de Istorie și Arheologie, dos. nr. 2/1966, f. 70.
5
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, ed. a III-a (București: Ed. Humanitas,
2011), 123.
Problema elaborării tratatelor de istorie națională în România | 411
în 1936 și apoi publicată sub formă de articol în 1938 într-o revistă periferică
din Iaşi, sub titlul “Concepţia materialistă a istoriei ca metodă de cercetare
şi expunere”.6
Bineînţeles, la fundamentarea teoretică a unui discurs istoric marxist, în
a doua jumătate a anilor 1950, ar fi putut contribui scrierile unor intelectuali
publici activi înainte de 1944, unii aparţinând stângii democratice, alţii chiar
celei radical-comuniste, precum Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Lucreţiu
Pătrăşcanu. Pe de altă parte, contribuţiile științifice aplicate ale unui Petre P.
Panaitescu, de pildă, în pofida extremismului politic de dreapta asumat de
autorul lor, aveau, în mod paradoxal, un caracter net materialist şi s-ar fi putut
dovedi extrem de fecunde în sensul regândirii istoriei Evului Mediu românesc.
La data respectivă însă, scrierile acestor autori nu puteau exercita o influenţă
notabilă asupra istoricilor care au contribuit la scrierea tratatului, şi implicit
asupra interpretărilor care urmau să devină astfel norme istoriografice. Ştefan
Zeletin spre exemplu, care înaintea celui de-al doilea război mondial fusese
criticat pentru presupusa sa orientare de “stânga”, era atacat cu virulenţă chiar şi
la mijlocul anilor 1960 în termenii următori: “Cercetând în mod cu totul super-
ficial istoria dezvoltării economice a României şi căutând să justifice exploa-
tarea burgheză...”.7
Cu toate acestea, rămâne un fapt că între anii 1955 şi 1964 eforturile celor
mai mulţi dintre istoricii şi arheologii români au fost direcţionate spre redac-
tarea amplei sinteze Istoria Romîniei, fapt subliniat chiar în 1965 de Andrei
Oțetea.8 În viziunea unuia dintre membrii comitetului general de coordonare,
academicianul Constantin Daicoviciu, tratatul constituia o “operă de înaltă
ţinută ştiinţifică, capabilă de a satisface orice exigenţă a specialistului, dar în
acelaşi timp accesibilă în largă măsură şi tuturor oamenilor muncii dornici de a
se instrui şi de a cunoaşte trecutul...”.9 Odată finalizată, lucrarea urma aşadar să
devină simultan un cadru academic fundamental de referinţă pentru interpre-
tarea istoriei românilor, dar şi un instrument de forjare a patriotismului socia-
list al maselor populare, în condiţiile în care cele mai recente sinteze de istorie
naţională – cu excepţia celei rolleriste – fuseseră publicate de N. Iorga şi C.C.
Giurescu în 1939, respectiv în 1942, și se aflau, încă, în fondurile speciale ale
bibliotecilor, fiind accesibile unui cerc restrâns de cititori pe bază de aprobare
specială.
6
Lucian Boia, Evoluția istoriografiei române (București: Tipografia Universității din
București, 1976), 357.
7
Istoria Romîniei, vol. IV (Bucureşti: Ed. Academiei RPR, 1964), VII.
8
ANIC, Fond ASSP – Secția de Istorie și Arheologie, dos. nr. 2/1966, f. 38.
9
Constantin Daicoviciu, “«Istoria Romîniei», sarcină principală a istoricilor din patria noas-
tră,” Studii. Revistă de istorie XIII, nr. 3 (1960): 2.
După un prim proiect10 elaborat în 1957 dar abandonat de altfel cu rapi-

ditate, planul tematic general al întregii lucrări a fost finalizat în cadrul secţiei
de profil a Academiei RPR în 1958, şi a fost conceput să cuprindă opt volume.
S-au format colective de autori, arheologi, lingvişti şi istorici din institutele de
specialitate ale Academiei democrat-populare din Bucureşti, respectiv din Iaşi
şi din Cluj, care au început redactarea textelor ce le-au fost repartizate. Pentru
a induce ideea că lucrarea va avea un nivel ştiinţific deosebit, textele ce urmau
a constitui volumele I-V au fost tipărite mai întâi într-o formă provizorie,
ca “machete”. Odată tipărite, primele versiuni ale acestei opere istoriografice
colective au fost distribuite unui cerc mai larg de profesori şi cercetători care
erau invitaţi să formuleze observaţii critice, completări sau să sugereze corec-
turi pentru conţinuturile machetelor respective. Dupa discutarea sugestiilor
primite, colectivele de autori aveau posibilitatea de a aduce, pe baza lor, după
caz, modificările apreciate ca fiind necesare.
În aceste condiţii, au fost editate, începând cu primăvara anului 1960,
primele patru volume din Istoria Romîniei, continuarea lucrării fiind apoi
sistată de facto din motive niciodată asumate oficial. Cel de-al cincilea şi cel
de-al şaselea volum, acoperind perioada 1878–1918, respectiv 1919–1944 nici
măcar nu au mai fost tipărite, ele rămânând numai în stadiul de machetă. Prima
şi singura încercare academică marxistă de istorie naţională a rămas, astfel,
neîncheiată în România democrat-populară, aşa cum va rămâne şi proiectul
din anii 1970, în România socialistă, deşi iniţial ea a fost solicitată la sfârşitul
deceniului opt de către însuşi președintele Nicolae Ceauşescu.
Primul volum al sintezei, numărând 888 de pagini, a ieşit de sub tipar
la editura Academiei RPR în luna mai a anului 1960, într-un tiraj de 16.000
de exemplare, “în cinstea Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc
Romîn”.11 Comitetul de redacţie al volumului era compus din doi academicieni,
un membru corespondent al Academiei şi un profesor universitar: Constantin
Daicoviciu, Emil Condurachi, Ion Nestor şi Gheorghe Ştefan. Cu toţii erau
specialişti “vechi”, formaţi în perioada interbelică. Toţi urmaseră studii univer-
sitare în Europa occidentală în anii 1930, şi toţi îşi obţinuseră doctoratele în
aceeaşi perioadă. În afara acestui prim paradox – anume faptul că prima sinteză
istorică marxistă românească a fost coordonată şi parţial redactată de către isto-
rici convertiţi la marxism în grabă, superficial, incomplet şi, mai ales, din cauză
că nu au avut la dispoziție alte opțiuni metodologice – se mai pot constata încă
trei:
a) tratatul trebuia, conform proiectului iniţial, să valorifice “tot ce s-a realizat
10
Planul tematic iniţial este publicat de Stan Stoica în Istoriografia românească între imperati-
vele ideologice şi rigorile profesionale, 1953–1965 (Bucureşti: Ed. Meronia, 2013), 271–280.
11
Ibid., 1.
la noi pe tărîmul ştiinţei istorice” în anii democrației populare, dar simultan să

combată atât unele dintre aprecierile şi tezele rolleriste canonice până atunci
în istoriografia română, cât şi vechea istoriografie burgheză, etichetată ca fiind
“antiştiinţifică” şi “retrogradă”;
b) autorii aveau misiunea să “reconsidere”, după expresia lui Andrei Oțetea,
“critic moștenirea culturală a trecutului”12;
c) opera urma să ofere o viziune de ansamblu coerentă asupra trecutului,
articulată prin prisma materialismului dialectic şi istoric în condiţiile în care,
nici în perioada interbelică și nici după război, în timpul revoluţiei culturale,
în România nu au existat niciodată dezbateri intelectuale și teoretice marxiste
autentice. Conform observaţiei făcută de un martor din epocă, implicat în redac-
tarea celui de-al treilea volum din Istoria Romîniei, istoricii români nu aveau
la îndemână, la data respectivă, un “marxism” îmbogăţit de gânditori precum
Antonio Gramsci sau György Lukács, ci unul steril, sărăcit și distorsionat de
dogmatici primitivi şi rudimentari din punct de vedere cultural, precum I.V.
Stalin13, Gh. Dej sau M. Roller.
Este uşor de înţeles, astfel, de ce acest volum, în loc să “reinventeze” istoria
de pe poziţia concepţiei clasei muncitoare despre lume şi viaţă, a realizat în
schimb o veritabilă amalgamare de idei, concepte, abordări şi interpretări atât
marxist-leniniste clasice, cât şi pur tradiţionaliste, încadrabile în vechile tipare
istoriografice româneşti, deși formal, la nivel discursiv, vechea istoriografie era
respinsă în bloc şi etichetată drept “burghezo-moşierească”.
În buna tradiţie a materialismului istoric, dar fără a aplica un determinism
economic prea rigid, ordinea importanţei fenomenelor în istorie a fost mai
curând inversată decât regândită: problemele de istorie clasică, politică, mili-
tară, diplomatică sau culturală, au trecut în plan secund pentru a le face loc
celor de istorie economică și socială.
În ceea ce priveşte “marxizarea” şi “engelsizarea” generală a discursului
istoric în Istoria Romîniei, un aport deosebit l-au avut, conform aceluiaşi martor
evocat mai sus, redactorii de carte de la editura Academiei din Bucureşti, “deţi-
nătorii unui adevărat «capital» de citate din clasicii marxism-leninismului, bune
de lipit la orice capitol pentru a demonstra aplicarea «atotbiruitoarei» învă-
ţături a lui Marx-Engels-Lenin (Stalin dispăruse!)”.14 Fapt simptomatic, bibli-
ografia volumului I enumeră, în categoria de lucrări teoretice, patru volume
12
Andrei Oțetea, “Dezvoltarea științei istorice românești după 23 August 1944,” Studii. Revistă
de istorie 4 (1959): 42.
13
I. V. Stalin, Despre materialismul dialectic și materialismul istoric (București: Ed. pentru lite-
ratură politică, 1954), 40.
14
Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu (București: Ed.
Enciclopedică, 2007), 238.
scrise de către “clasicii” Marx şi Engels, şi niciunul semnat de Lenin sau Stalin.15
Ultimii doi au fost “convocaţi” însă, din când în când, pentru a exprima diverse
platitudini, unele dintre ele de o banalitate evidentă – următorul citat din Stalin
este edificator în acest sens: “schimbările şi dezvoltarea societăţii au loc incom-
parabil mai repede decît schimbările şi dezvoltarea mediului geografic”.16 Rostul
inserării unor astfel de citate este, în mod limpede, unul strict utilitar şi formal,
anume de a “garanta” puritatea ideologică şi – deşi în epocă nu exista conceptul,
ci doar realitatea – “corectitudinea politică” a discursului istoric.
Acest prim volum prezintă istoria spaţiului românesc şi a populaţiilor care
l-au locuit începând din paleolitic şi până în secolul al X-lea, adică evoluţia
şi destrămarea primelor două formaţiuni social-economice, dintr-un total
de patru care s-au succedat datorită luptei de clasă, în concepţia marxist-le-
ninistă, în întreaga istorie universală: comuna primitivă şi sclavagismul,
respectiv destrămarea sclavagismului şi apariţia relaţiilor de producţie de tip
feudal. Celelalte moduri de producţie – feudalismul dezvoltat, capitalismul şi
începuturile socialismului – urmau să fie tratate în următoarele patru opuri.
În linii generale, comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul şi capitalismul
se suprapun epocilor care periodizează în mod tradiţional istoria: perioada
străveche, cea antică, medievală, modernă şi contemporană. Ideea celor cinci
orânduiri pe care le-a cunoscut umanitatea până la data respectivă – ultima
fiind reprezentată de socialism în URSS – a fost formulată pentru prima dată în
istoriografia română de către Mihail Roller în 1946.17 Fără a le pune vreo clipă
în discuţie (dimpotrivă, Cuvîntul înainte le afirmă cu nestrămutată hotărâre,
convingere şi vigoare), totuşi, în cadrul primului tom din Istoria Romîniei, C.
Daicoviciu discută caracterul “statului” dac al lui Burebista şi Decebal definin-
du-l drept un “stat sclavagist începător [...] de tip militar”18. Pentru Roller19,
“statul” dac era unul “sclavagist” pur şi simplu, această idee cu o mare încărcă-
tură politică şi ideologică fiind pentru el una de necontestat.
Unul dintre meritele fundamentale ale acestei lucrări este reprezentat de
faptul că în cuprinsul său autorii au reuşit să interpreteze critic şi să valorifice
o extrem de mare şi diversă masă de descoperiri arheologice, în condiţiile în
care în anul 1948 s-au inaugurat în România cercetările arheologice sistematice.
Istorici precum C. Daicoviciu, I. Nestor sau E. Condurachi erau şi coordonatorii
15
Istoria Romîniei, vol. I (Bucureşti: Ed. Academiei RPR, 1960), 809.
16
Ibid., XIII.
17
Mihail Roller, “Periodizarea istoriei Romîniei,” în Probleme de istorie. Contribuţii la lupta
pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R. (Bucureşti: Ed. P.M.R., 1951), 10.
18
Istoria Romîniei, vol. I, 283.
19
Mihail Roller, coord., Istoria R.P.R. (Bucureşti: Editura de Stat Didactică şi Pedagogică,
1952), 31–33.
principalelor şantiere arheologice ale ţării, precum siturile din oraşele antice
Histria şi Sarmizegetusa, ori cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Pentru prima
oară, ele au fost investigate ştiinţific într-o manieră sistematică pe parcursul
deceniului şase. Interpretările sunt, în linii generale, mult mai puţin ideologi-
zate, în raport cu “normele” valabile câţiva ani mai devreme: spre pildă, tonul
virulent anti-roman, cu toate epitetele negative atribuite romanilor cotropitori
şi asupritori, dispare cu desăvârşire din tratat, iar rolul slavilor20 în etnogeneza
românească este semnificativ diminuat.
Primele două capitole sunt cele mai afectate din perspectiva “contaminării”
ideologice marxist-leniniste, deoarece tratează prima formaţiune social-econo-
mică (în text este preferat termenul orânduire) din istoria omenirii: comuna
primitivă. Cum cele mai semnificative scrieri teoretice utile în acest sens îi apar-
ţineau lui Engels (“Originea familiei, proprietăţii private şi a statului”, scrisă
în 1884, respectiv mult mai puţin celebra expunere “Rolul muncii în procesul
de transformare al maimuţei în om”, concepută în 1876), autorii îl urmează
cu fidelitate pe acest clasic. Cea mai “tradiţională” şi neideologizată parte a
primului volum din Istoria Romîniei este însă ultimul capitol, “Formarea limbii
şi a poporului român”21, atât de tradiţională încât, conform unui istoric, ea “ar
fi putut purta semnătura oricărui reprezentant al vechii istoriografii române”.22
Autorii săi, istoricii C. Daicoviciu, Gh. Ştefan şi lingvistul E. Petrovici se declară
“din capul locului pentru teoria continuităţii şi a formării poporului romîn pe
teritoriul patriei sale”23, şi combat teoria imigraţionistă, angajând în discuţie
multiple argumente istorice, lingvistice şi arheologice clasice, consacrate deja la
data respectivă în istoriografia românească, cărora le adaugă, evident, interpre-
tări întemeiate pe noile descoperiri postbelice. De notat este faptul că celebra
cultură arheologică Dridu, identificată în vara anului 1957, nu este definită
drept proto- sau stră-românească, ci de-a dreptul “românească”24, așa cum
susținea Ion Nestor, și nu una “slavă sau, mai bine zis, slavo-bulgară”25, cum era
de părere C. Daicoviciu.
Volumul II din Istoria Romîniei, cu subtitlul Feudalismul timpuriu.
Feudalismul dezvoltat, în condițiile fărămițării feudale și ale luptei pentru
centralizarea statului. Feudalismul dezvoltat în condiţiile instaurării dominaţiei
20
Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, 1944–1977 (Bucureşti:
Humanitas, 2008), 50.
21
Istoria Romîniei, vol. I, 772–809.
22
Constantiniu, De la Răutu și Roller, 243.
23
Istoria Romîniei, vol. I, 777.
24
Ibid., 785.
25
Istoria României, ed. Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu
(București: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1969), 103–106.
otomane (a doua jumătate a secolului al XVI-lea), a ieşit de sub tipar la editura

Academiei RPR în iunie 1962, în 31.000 de exemplare. Având 1158 de pagini,
el prezenta istoria ţării cuprinsă între secolul al X-lea şi domnia voievodului
Mihai Viteazul inclusiv. Redactorul-responsabil al volumului, academicianul
Andrei Oţetea, nu avea nici specializarea necesară şi nici înclinații spre medi-
evistică, astfel încât coordonarea propriu-zisă a lucrărilor, conform unor surse
din epocă, i-a revenit în fapt adjunctului său, conferenţiarul universitar Barbu
Câmpina, iar ulterior, după moartea acestuia survenită în 1959, profesorilor
Mihai Berza şi Ştefan Pascu, respectiv cercetătorului Ştefan Ştefănescu. Ca şi
în cazul primului volum, o parte însemnată a istoricilor care au contribuit cu
texte la realizarea acestei lucrări fuseseră formaţi în timpul regimului “burghe-
zo-moşieresc” şi nu erau decât parţial iniţiaţi în noile metode de cercetare.
Numai Barbu Câmpina, care conform aproape tuturor mărturiilor contempo-
ranilor săi, era un veritabil istoric marxist, stăpân absolut atât pe teoria, concep-
tele şi categoriile de interpretare ale materialismului istoric cât şi pe sensibi-
lele probleme ale Evului Mediu românesc, ar fi putut articula o viziune bazată
pe interpretări inovatoare. Moartea sa prematură însă a produs un gol care nu
a putut fi umplut decât parţial de către Mihai Berza. Considerat a fi el însuşi
“barbist”26 de către colegii lui de atunci, atât activitatea sa de coordonare, cât şi
interpretările pe care le-a formulat au fost marcate pe de-o parte de “duhul” lui
Barbu Câmpina, detectabil în scriitura lui Berza în special în cadrul capitolului
referitor la Ştefan cel Mare27, iar pe de alta de o excesivă precauţie, în condi-
ţiile în care “accidentele” biografice nu lipseau din trecutul său: în octombrie
1952 fusese îndepărtat şi din Universitate, şi din Institutul de Istorie, iar ulte-
rior a fost supus unor presiuni profesionale deloc lipsite de intensitate. Abia la
19 septembrie 1956 a fost reintegrat ca profesor universitar titular; doctoratul
obţinut în 1935 nu i-a fost recunoscut însă decât în anul 1962 (sau, după alte
documente, în 1963). În tot acest timp, Securitatea nu doar că l-a monitorizat
cu atenţie, ci chiar i-a obţinut, în 1964, şi colaborarea.28 Prezenţa postumă a lui
Barbu Câmpina se mai simte şi din tonul exagerat de critic, violent uneori, al
caracterizărilor făcute istoriografiei tradiţionale şi reprezentanţilor săi celor mai
iluştri – de exemplu, încă din primele paragrafe ale volumului, apar aprecieri de
soiul următor: “Deşi istoricii burghezi prezentau propriile lor idei ca rezultat
al cercetării obiective, imparţiale, departe de orice influenţă politică, lucrările
multora dintre ei apărau în realitate interesele statului burghezo-moşieresc”.29
26
Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă (București: Ed. Curtea Veche, 2010),
137; v. și Constantiniu, De la Răutu și Roller, 244.
27
Istoria Romîniei, vol. II (București: Ed. Academiei RPR, 1962), 488–554.
28
Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, vol. I (București: Ed. Enciclopedică, 2004), 542.
29
Istoria Romîniei, vol. II, VI.
Pe parcursul anilor anteriori, paginile revistei Studii au găzduit mai multe mate-
riale semnate de Câmpina, în care autorul îi ataca virulent şi cu sinceritate,
de câte ori avea ocazia, pe înaintaşii săi medievişti, în special pe Gheorghe I.
Brătianu şi Petre P. Panaitescu, din ale cărui lucrări interzise la acea vreme – în
special Interpretări româneşti – se inspira pe ascuns. Tocmai din pricina rivali-
tăţii dintre Barbu Câmpina şi Panaitescu, celui din urmă nu i-a fost permisă o
implicare prea amplă în conceperea şi redactarea acestui volum care, de altmin-
teri, includea teme aferente domeniului său predilect de competenţă: contri-
buţia lui Panaitescu, modestă, numără doar 26 de pagini, şi acelea referitoare la
artele medievale din Ţara Românească şi Moldova. Ca o compensaţie probabil,
Panaitescu a fost transferat la volumul următor, volum care trata tot “orându-
irea feudală”, dar secolul al XVII-lea, cu ale cărui probleme coordonatorul era
familiarizat într-o mult mai mică măsură. În schimb, autorii care nu semnează
prefaţa volumului mărturisesc deschis că “un preţios îndrumar în munca auto-
rilor [...] l-au constituit cursurile, studiile şi unele materiale ale sale [Barbu
Câmpina], rămase inedite, în care regretatul istoric a studiat pentru prima dată
în istoriografia noastră marxistă problemele feudalismului timpuriu, fărîmiţării
feudale şi centralizării statului”.30
În altă ordine de idei, şi acest volum are o valoare ştiinţifică incontesta-
bilă din punctul de vedere al surselor documentare pe baza cărora autorii îşi
construiesc discursul, pe unele dintre ele valorificându-le în premieră: între
1951 şi 1957 apăruseră deja 34 de volume31 din monumentala colecţie a lui
Roller Documente privind istoria Romîniei, colecţie care, în pofida neajunsului
reprezentat de faptul că a editat sursele traduse direct în limba română, a pus
la dispoziţia cercetătorilor pentru prima dată o masă apreciabilă de documente
inedite, relative la o serie de probleme fundamentale ale istoriei medievale din
spaţiul carpato-dunărean.
Din perspectiva teoriei istoriei pe care o asumă lucrarea, cadrul concep-
tual este reprezentat, în genere, de acelaşi materialism istoric, însă nu în vari-
anta “Engels” ca în primul volum, ci mai curând în varianta elaborată de Lenin:
autorii postulează existenţa unei noi orânduiri, feudalismul, care înlocuieşte
sclavagismul. Cristalizată deja, în liniile sale esențiale, pe parcursul secolului
al X-lea, această nouă formaţiune social-economică ar fi căpătat fizionomia sa
30
Ibid., XV.
31
ANIC, Fond CC al PCR, Secţia de Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 13/1957, f. 26,
(“Informaţie privind situaţia din domeniul ştiinţelor istorice”); pe de altă parte, conform obser-
vației pe care a făcut-o Andrei Oțetea în cadrul sesiunii comune a istoricilor români și sovie-
tici din iunie 1958, până în acel moment doar 33 de volume fuseseră publicate: Andrei Oțetea,
“Problema editării textelor vechi,” în Studii privind relațiile romîno-ruse și romîno-sovietice
(București: Academia RPR-Institutul de Studii Romîno-Sovietic, 1958), 19.
418 ‌| Felician Velimirovici
definitivă pe parcursul următoarelor două sute de ani. Ea este fundamentată

teoretic şi apoi descrisă pornind de la volumul redactat de Lenin între 1896 şi
1899, Dezvoltarea capitalismului în Rusia, mai exact de la capitolul 3, secţiunea
1 a acestei lucrări. Aici, viitorul părinte al Revoluţiei din Octombrie carac-
terizează modul de producţie feudal32 (barşcina) enunţând patru trăsături
specifice ale acestuia: preponderenţa economiei naturale, “legarea” ţăranului
muncitor de mijloacele de producţie, în special de pământ sau “glie”, depen-
denţa directă a ţăranului de marii proprietari latifundiari, manifestată prin
“constrângerea extraeconomică exercitată asupra producătorului direct”33,
respectiv productivitatea stagnantă cauzată de tehnologia primitivă. Definiţia
leninistă bazată pe aceste patru trăsături a fost apropriată de autorii celui de-al
doilea volum.
Conceptualizarea feudalismului românesc nu pornea, aşadar, de la anali-
zarea structurilor şi raporturilor feudalo-vasalice tradiționale, care au definit
epoca în Europa Apuseană, ci de la înţelegerea specificităţilor relaţiilor de
producţie care au structurat această nouă formaţiune social-economică în
spaţiul Sud-Est european şi rusesc, pornind de la interpretările lui Vladimir
Ilici Lenin.
În pofida necesităţii de a da un chip marxist, “ştiinţific” Evului Mediu româ-
nesc pentru a-l integra în contextul natural Sud-Est european, acesta nu putea fi
totuşi un autentic “feudalism” fără o serie de personalităţi istorice reprezentative.
Discutarea diverselor aspecte referitoare la domniile unor principi ca Mircea cel
Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul a creat premisele
reconfigurării şi “repopulării” panteonului naţional: eroilor clasei muncitoare
Vasile Roaită, I. C. Frimu ori Ştefan Gheorghiu li se alăturau, de-acum înainte,
şi domnitorii-eroi medievali, întrucât, la vremea lor, ei ar fi fost “exponenţi ai
năzuinţei de libertate a poporului şi conducători ai luptei împotriva cotropirii
ţărilor române”.34 Rolul şi personalitatea acestora este prezentată într-un tipar
marxist, dar care are deja incontestabile accente naţionaliste: spre exemplu,
despre Mihai Viteazul se afirmă simultan că era un boier “feudal, cotropitor
rapace al pământurilor ţărăneşti [...] care trebuia să apere interesele generale
ale clasei dominante”35 dar şi că a fost “un mare om politic”, “un mare general”,
un însemnat “gânditor şi practician politic”, opera pe care a înfăptuit-o a “stîrnit
admiraţia şi respectul contemporaneităţii”36, iar ulterior, personalitatea sa “a
32
V. I. Lenin, Opere complete, vol. 3, ed. a II-a (Bucureşti: Ed. Politică, 1961), 179–181.
33
Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller, 252.
34
“Dezbaterile privind macheta vol. II din tratatul «Istoria Romîniei»,” Studii. Revistă de isto-
rie XIV, nr. 1 (1961): 159.
35
Istoria Romîniei, vol. II, 1014.
36
Ibid., 1015.
dat un impuls de o putere uriaşă dezvoltării unităţii de neam”.37 Istoricul Camil

Mureşanu, fost student al lui Silviu Dragomir şi Ioan Moga, care ulterior (în
1968) va deveni decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Cluj, scria în
același volum II despre Iancu de Hunedoara că “a fost primul conducător de stat
care, pentru a face faţă primejdiei otomane, a încercat să creeze un sistem politic
bazat pe strângerea legăturilor dintre cele trei ţări romîne, determinate de [...]
interesele comune ale apărării lor împotriva turcilor”.38 Se poate cu uşurinţă
remarca, aşadar, că tradiţionalismul istoriografic revine în forţă, atunci când
sunt prezentate punctele nodale şi personalităţile semnificative ale istoriei medii
româneşti. Unirea de la 1600 de pildă, conform unui martor, “a fost celebrată în
tonalităţi, preluate parcă din Istoria unirii românilor a părintelui Ioan Lupaş”39,
în acest sens autorul oferind următoarea mostră: “Ideea unităţii poporului
român şi aceea a necesităţii istorice a scuturării jugului turcesc şi a redobândirii
independenţei s-au născut în împrejurările luptei comune, pe care niciodată
românii din cele trei ţări nu au purtat-o, în asemenea chip, laolaltă, împotriva
dominaţiei străine”.40 În 1937, redactând Istoria unirii românilor la porunca
Regelui Carol al II-lea, Ioan Lupaş scria despre voievod că după moarte a ajuns
“şi un puternic îndrumător al neamului românesc atât prin domnia-i scurtă, dar
glorioasă care a dovedit lumii că unirea tuturor Românilor sub o singură cârmă
e cu putinţă”41, idee care se regăseşte formulată în termeni aproape identici şi în
Istoria Romîniei: domnia lui Mihai Viteazul a demonstrat atât contemporanilor
cât şi urmaşilor “posibilitatea ca poporul romîn să fie unit, chiar dacă numai o
clipă, între hotarele teritoriului său naţional”.42
La fel ca şi primul volum, şi cel de-al doilea a reuşit să realizeze o sinteză
originală între marxism şi un tradiţionalism istoriografic marcat de incon-
testabile elemente cu caracter naţional, care se vor manifesta în forme din ce
în ce mai degenerate mai târziu, în epoca Ceauşescu. Probabil cel mai mare
paradox al acestul volum este faptul că, deşi oferă o viziune marxist-leninistă în
general conflictuală asupra Evului Mediu românesc (o epocă marcată de insta-
bilitate, revolte, răscoale, răzmeriţe și “lupte” de clasă), totuşi găseşte argumente
şi resurse pentru construirea portretelor unor eroi naţionali precum Mircea,
Iancu, Ştefan sau Mihai.
În toamna anului 1964 a fost tipărit într-un tiraj de 31.000 de exemplare
37
Ibid., 1016.
38
Ibid., 446.
39
40
41
Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor (Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală “Principele
Carol”, 1937), 150.
42
al treilea volum din Istoria Romîniei. Însumând 1258 de pagini, această lucrare
constituie în fapt cel de-al doilea tom al opului precedent întrucât, conform
planului iniţial al proiectului definitivat în aprilie 1957, “orânduirea feudală”
urma a fi prezentată într-o singură lucrare, urmând ca celelalte două volume să
înfăţişeze epocile modernă şi contemporană (“capitalismul” şi “socialismul”),
până în anul 1960. La insistenţele academicienilor Andrei Oţetea şi David
Prodan, s-a optat pentru formula cunoscută, care în mai 1957 a şi fost aprobată
de către Direcţia de Propagandă şi Agitaţie.43 Redactorul-responsabil a fost tot
Andrei Oţetea, secondat tot de Mihai Berza, căruia i s-a alăturat şi clujeanul
David Prodan. Cei trei, alături de P.P. Panaitescu, sunt şi autorii principali ai
lucrării.
Istoria Romîniei III. Feudalismul dezvoltat în secolul al XVII-lea şi la înce-
putul secolului al XVIII-lea. Destrămarea feudalismului şi formarea relaţiilor capi-
taliste prezintă istoria principatelor Ţara Românească, Moldova şi Transilvania
– de-acum socotită a fi tot o “ţară românească”, similară celorlalte două – de la
începutul secolului al XVII-lea şi până la 1847. Date fiind criteriile marxiste de
periodizare adoptate, Revoluţia de la 1848 lipseşte, întrucât izbucnirea, desfăşu-
rarea şi consecinţele sale marchează debutul unei noi orânduiri, cea a capitalis-
mului dezvoltat. Pentru prima dată în istoriografia marxistă postbelică, istoria
Transilvaniei este tratată într-o sinteză academică nu alături de cea a Ungariei,
ci de cea a Moldovei şi a Ţării Româneşti, ca şi cum cele trei ar fi constituit un tot
unitar: fără să o afirme, opţiunea pentru o astfel de metodologie îndeplinea dezi-
deratul formulat, printre alţii, de Ioan Lupaş în 1937 – necesitatea de a integra
deplin “trecutul transilvan în istoria naţională”44 a românilor. Douăzeci de ani
mai târziu, în anumite publicaţii de specialitate se va ajunge la excese de formu-
lare neverosimile, de tipul “Ţara Românească Muntenia”, “Ţara Românească
Moldova” şi “Ţara Românească Transilvania”, din dorinţa de a estompa cât mai
puţin diferenţele istorice, culturale, politice şi geopolitice dintre cele trei “Țări
Românești”.
Potrivit secretarului de redacţie al volumului III, patru erau temele noi pe
baza cărora se putea construi o viziune de ansamblu asupra istoriei premoderne
a românilor: “regimul nobiliar în Ţara Românească şi Moldova în secolul al
XVII-lea; politica de reformă a domnilor fanarioţi; a doua iobăgie; răscoala din
1821”.45 La fel ca în cazul primelor două, şi acest volum operează o armonizare
a preceptelor caracteristice tiparului discursiv marxist cu cele de ordin “naţi-
onal”, punând în acord lupta poporului pentru progresul social cu cea pentru
43
Pavel Ţugui, Istoria și limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej: memoriile unui fost șef de
secție a CC al PMR (București: Ed. Ion Cristoiu, 1999), 135.
44
Lucian Boia, Istorie și mit, 223.
45
emanciparea naţională în condiţiile în care, în această perioadă de trecere de la

feudalism la capitalism, se formează conştiinţa naţională modernă.46
Prima problemă, formarea, evoluţia şi caracteristicile regimului nobiliar
(sau aristocratic) a fost tratată de către fostul rector legionar al Universităţii
bucureştene, P.P. Panaitescu, dat fiind faptul că lui i-au revenit capitolele care
prezentau istoria Ţării Româneşti şi a Moldovei între moartea lui Mihai Viteazul
şi pacea de la Küçük Kaynarca (1774), deşi nu era specialist în domeniu. Ca şi
în cazul volumelor precedente, şi pentru Istoria Romîniei III au fost traduse,
editate şi publicate documente inedite redactate pe parcursul secolelor al
XVII-lea, al XVIII-lea şi mai ales al XIX-lea. Definiţia pe care medievistul o dă
regimului nobiliar este una comodă însă, autorul arătând că “în această epocă,
în Moldova şi Ţara Românească, o oligarhie de mari stăpînitori de domenii
se substituie domnului în conducerea statului. Un număr redus de familii din
marea boierime ocupă dregătoriile principale ale statului şi tutelează pe domn.
Aceşti boieri determină alegerea domnului din rîndul lor, impunîndu-i anumite
condiţii de guvernare [...] controlează politica lui, precum şi încasarea veni-
turilor statului”.47 Conform mărturiei secretarului de redacţie al volumului,
marele medievist, grav bolnav şi epuizat în acei ani, ar fi fost mai interesat pur şi
simplu să-şi vadă acceptate contribuţiile în cuprinsul lucrării, şi abia în al doilea
rând de valoarea conținuturilor lor. Conceptul şi interpretările date regimului
boieresc, propuse de Panaitescu, nu au mai fost continuate şi dezvoltate ulterior.
Tratarea celei de-a doua probleme – politicile reformiste aplicate de domni-
tori în secolul al XVIII-lea – se înscrie (nemărturisit) în descendenţa contri-
buţiilor unor istorici precum Nicolae Iorga sau Gh. I. Brătianu; ceea ce nu are
niciun precedent istoriografic însă este problematica celei de-a doua iobăgii. O
temă de istorie socială a României formulată pentru prima dată de academici-
anul Andrei Oţetea în 1957 – și susţinută cu îndârjire de către autor, de altmin-
teri, până la sfârşitul vieţii sale – ea a fost plasată temporal în a doua jumătate
a secolului fanariot (mai exact, ea ar fi debutat în anul 1764). Conform “părin-
telui” său, iobăgia a doua ar fi atins o maximă dezvoltare odată cu adoptarea
Regulamentului organic şi ar fi avut drept trăsătură fundamentală “agravarea
sarcinilor ţăranilor dependenţi, aservirea celor liberi, în urma transformării
domeniului rural, din producător pentru îndestularea locuitorilor săi, într-o
mare întreprindere agricolă, organizată pe bază de clacă, în vederea produc-
ţiei pentru piaţă”.48 O astfel de definiţie contrazicea din start caracterul teleo-
46
Istoria Romîniei, vol. III (Bucureşti: Ed. Academiei RPR, 1964), 594.
47
Ibid., 76.
48
“Discuţia publică cu privire la «iobăgia a doua în ţările din centrul şi răsăritul Europei»
şi «iobăgia a doua în Moldova şi Ţara Românească»,” Studii. Revistă de istorie, anul XIV, nr. 3
(1961): 729.
logic, progresiv, liniar, mereu ascendent al desfăşurării istoriei, pe care îl postu-

lează teoria marxistă clasică, fapt în măsură să vulnerabilizeze din punct de
vedere ideologic teoria oţetiană. Mai mult decât atât, aşa cum reiese din discu-
ţiile desfăşurate între istorici, înaintea redactării formei definitive a celui de-al
treilea volum, nici comunitatea epistemică nu a părut a fi dispusă să împărtă-
şească49, cu unele excepţii notabile precum C.C. Giurescu50, ideile lui Oţetea.
Academicianul David Prodan din Cluj a respins categoric însăşi ideea existenţei
unei “a doua iobăgii”, declarând că în istoria Transilvaniei el nu poate identi-
fica un asemenea fenomen. Mai mult decât atât, conform propriei măturisiri,
istoricul ardelean ar fi ameninţat cu retragerea totală din proiect dacă textele
sale nu vor fi publicate exact în forma în care le-a conceput el inițial.51 În tot
cazul, formula “a doua iobăgie” nu a fost folosită explicit în textul tratatului,
însă Oţetea a insistat, chiar şi aşa, ca fondul argumentaţiei sale să fie păstrat în
volum.
Secţiunea unde profesionalismul meseriei de istoric se manifestă cel mai
evident este cea dedicată mişcării revoluţionare de la 1821, redactată de Andrei
Oţetea. În raport cu lucrarea sa din 1945, cele aproximativ 50 de pagini cuprinse
în volumul III înfăţişează, într-o manieră mult mai sintetică şi mai bine docu-
mentată, desfăşurarea şi implicaţiile pe care le-a avut acest fenomen în istoria
Ţării Româneşti. Pentru a acorda un grad sporit de rigurozitate ştiinţifică
întreprinderii, între 1959 şi 1962 un colectiv format din cercetătorii bucureş-
teni Nichita Adăniloaie, Nestor Camariano, Sava Iancovici şi Andrei Oţetea
a identificat, transcris, editat şi publicat în cinci volume la editura Academiei
RPR documentele istorice interne privitoare la mişcarea condusă de Tudor
Vladimirescu. Urmând mai vechea expunere făcută în 1945, Oţetea reliefează
latura antiotomană a revoluţiei lui Tudor (iniţială), apoi transformarea ei în
mişcare de emancipare socială.52
Un detaliu, aparent lipsit de însemnătate politică, este reprezentat de capi-
tolele rezervate discutării caracteristicilor şi evoluției culturii româneşti pe
parcursul secolelor XVII-XIX. Asumând formal teza lui Lenin referitoare la exis-
tenţa a două culturi, una a “claselor exploatatoare” (a elitelor) şi alta a “maselor”
(cultura populară), Istoria Romîniei III alocă un spaţiu sensibil sporit acestei
problematici – cel puţin în raport cu primele două volume ale tratatului. Faptul a
fost remarcat încă dinaintea stabilirii formei definitive a lucrării: astfel, cu prilejul
discutării machetei acestui tom în decembrie 1961, Petre Constantinescu-Iaşi
49
Ibid., 729–737.
50
Ibid., 731–732.
51
David Prodan, Memorii, ediţie îngrijită de Aurel Răduţiu (Bucureşti: Ed. Enciclopedică,
1993), 126.
52
Istoria Romîniei, vol. III, 852.
şi-a manifestat deschis nemulţumirea că temele de cultură ocupă un procent de

aproape 18% din ansamblul proiectului, spre deosebire de volumele II şi IV (pe
acesta din urmă îl coordona el însuşi), unde “istoria culturii reprezintă cel mult
12 % din economia intregii lucrări”.53 În ciuda recomandării lui Constantinescu-
Iaşi, volumul III a ajuns să acorde în final şi mai multe pagini acestor subiecte
(244). Dintr-un total de 1153 de pagini, istoria culturii reprezintă aproximativ
20%. Faptul în sine nu trebuie nici supraevaluat, dar nici subestimat. În perioada
premodernă, când statele-naţiune constituiau mai degrabă cazuri excepţionale
decât realităţi propriu-zise în Europa, populaţia românească a trăit răspândită
pe teritoriul a trei entităţi statale distincte: două dintre ele întreţineau raporturi
de vasalitate cu Imperiul otoman, pe când cea de-a treia avea statutul (într-o
primă fază, până la 1699) de principat autonom aflat sub aceeaşi suzeranitate
turcească. Dat fiind faptul că cele trei principate, datorită (şi) poziţiei geografice
pe care o aveau, şi a raporturilor pe care le întrețineau cu vecinii, se aflau inte-
grate în sisteme politico-militare cu interese divergente, nu de puţine ori relaţiile
dintre ele au fost tensionate, mergând câteodată până la conflict armat deschis.
Din moment ce tradiţia unei statalităţi româneşti premoderne – şi implicit a
unităţii politico-administrative – a lipsit în aceste secole, accentul trebuia pus,
în discursul istoric, pe alte tipuri de unitate, precum cea etnică, lingvistică, reli-
gioasă ori culturală a românilor. Determinismul economic marxist tradiţional,
“pur”, a fost fragmentat54, aşadar, prin adoptarea unei abordări istoriografice
capabile să transmită ideea că progresul social nu depindea numai de factorii
economici, ci şi de emanciparea naţională: “lupta de clasă” pentru libertate
socială ajungea să se împletească, astfel, cu lupta generală a “poporului” pentru
libertate naţională, căreia i se conferea astfel un caracter “progresist”.
Istoria Romîniei IV. Formarea şi consolidarea orînduirii capitaliste (1848–
1878) numără 860 de pagini şi, cu toate că a fost finalizată în vara lui 1963,
a ieşit de sub tipar abia în primăvara anului următor, în 31.500 de exem-
plare. Deşi redactorul-responsabil nominal a fost bătrânul academician Petre
Constantinescu-Iaşi, de coordonarea lucrărilor s-au îngrijit profesorii Victor
Cheresteşiu (mutat între timp la Cluj şi reintegrat în Universitatea “Babeş-
Bolyai” de către amicul său, rectorul C. Daicoviciu) şi Vasile Maciu (singurul
veteran care a contribuit şi la precedenta sinteză “marxist-leninistă” publicată
în 1947, Istoria R.P.R. coordonată de Roller). După cum menţionează secre-
tarul volumului III, cercetătorul bucureştean Dan Berindei a avut şi el un rol
53
“Problemele tratatului Istoria Romîniei. Sesiunea consacrată dezbaterii machetei volumului
III,” Studii. Revistă de istorie anul XV, nr. 1 (1962): 177.
54
Andi Mihalache, “Iluminismul transilvan în istoriografia perioadei 1948–1965,” Annales
Universitatis Apulensis. Series Historica, nr. 4–5 (2000/2001): 200–201.
semnificativ în elaborarea celui de-al patrulea volum, colaborând strâns, din

acest punct de vedere, cu Petre Constantinescu-Iaşi.
Cele trei decenii care formează intervalul cronologic supus analizei sunt
jalonate, din punct de vedere evenimenţial, de trei mari şi deosebit de complexe
probleme istorice: revoluţia “burghezo-democratică” de la 1848, Unirea princi-
patelor, domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi formarea statului român modern,
respectiv obţinerea independenţei de stat a României în urma războiului ruso-
turc din 1877–1878, unde armata română a avut un aport semnificativ. Din
unghiul de vedere al teoriei marxiste, această perioadă este marcată de disoluţia
definitivă a modului de producţie feudal şi de agregarea unei noi formaţiuni soci-
al-economice – capitalismul. Ideea pe care o postulează acest volum, anume că
feudalismul s-a destrămat în spaţiul românesc abia în secolul al XIX-lea, indică
măsura (şi simultan maniera extrem de rigidă) în care a fost aplicată metoda
materialistă de interpretare a trecutului. Fără îndoială, din aceeași cauză prefaţa
lucrării a fost scrisă pe un ton extrem de belicos atât la adresa respectivei “orân-
duiri”, cât mai ales a reprezentanţilor culturii şi istoriografiei “burgheze” a
României. Dintr-o perspectivă extrem de ostilă sunt interpretate şi descalificate
aprioric o serie întreagă de lucrări fundamentale pentru înţelegerea modernităţii
româneşti, aparţinătoare unor Ştefan Zeletin, Eugen Lovinescu, A.D. Xenopol, C.
Dobrogeanu-Gherea sau chiar Titu Maiorescu. Spre pildă, respingând cu vigoare
fondul argumentației maioresciene din cunoscutul articol În contra direcţiei de
azi în cultura română, prefaţa îl declară pe Maiorescu nici mai mult nici mai
puţin decât un “Exponent al burgheziei şi moşierimii legate de capitalul străin”,
care “s-a ridicat împotriva introducerii la noi a democraţiei burgheze ca formă de
guvernământ”.55 În plus, inexistenţa unor studii istorice, economice şi sociologice
temeinice referitoare la geneza şi rolul burgheziei în istoria modernă a României,
a instituțiilor și a rolului monarhiei în modernizarea statului, laolaltă cu teleo-
logia marxistă care impunea din start o interpretare depreciativă a “orânduirii
capitaliste” în ansamblul său, au compromis orice şansă de a oferi o viziune echi-
librată din punct de vedere politic a primului stadiu din evoluția modernităţii
româneşti. Cu toate că şi interpretările cuprinse în volumul IV s-au întemeiat
pe surse istorice inedite, publicate special în acel scop, conform aprecierii unui
martor pe care l-am intervievat, “cantitatea de informaţii [...] a fost contracarată
de fapt de teoria politică şi de schemele apriorice dictate de factorul politic”.56
Cu toate acestea, la fel ca predecesorii lor, și autorii acestui ultim op au reușit
să realizeze o sinteză hibridă între metoda de analiză marxistă, bazată pe înţe-
legerea succesiunii modurilor de producţie, şi o serie de abordări tradiţionale,
Istoria Romîniei, vol. IV (Bucureşti: Ed. Academiei RPR, 1964), IX.
55
Interviu cu Acad. Prof. Univ. Dr. Dinu C. Giurescu, realizat de autor în Bucureşti la data de
56
4. 12. 2009.
centrate pe discutarea unor elemente de istorie naţională cu caracter politic,

diplomatic şi cultural: ca şi în cazul volumelor anterioare, şi Istoria Romîniei
IV a susţinut idei precum unitatea etnică a românilor din cele trei principate,
justeţea luptei pe care ei au dus-o în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
pentru emanciparea naţională, necesitatea unirii lor într-un singur stat, etc. În
raport cu tonul extrem de combativ şi de militant al prefeţei, naraţiunea isto-
riografică propriu-zisă, expusă în volum, înregistrează semnificative atenuări.
În ciuda faptului că ea este “împănată” din plin cu formulări preluate din
propaganda politică, viziunea istorică de ansamblu pe care o propune tratatul
este una teleologică, progresivă, care înfățișează nu doar succesiunea celor cinci
notorii moduri de producţie (pyaticilenka), ci şi, în paralel, devenirea unei
națiuni prin excelență unite de-a lungul timpului. O astfel de viziune istorio-
grafică a fost generată de un tip alterat de materialism istoric, în cadrul căruia
principiul marxist tradiţional al luptei de clasă a maselor populare s-a îmbinat
cu principiul romantic al luptei pentru independenţa naţională.57
Cel de-al cincilea volum al lucrării nu a mai fost publicat niciodată, cu toate
că inclusiv pe parcursul anilor 1964–1965 acesta se afla încă în lucru. După cum
reiese dintr-un studiu referitor la realizările istoriografiei democrat-populare
românești elaborat în 1965 de un colectiv de cercetători58 coordonați de Andrei
Oțetea și destinat Moscovei, “munca la această operă de însemnătate națională
continuă. Volumul V, care tratează perioada cuprinsă între cucerirea indepen-
denței României la 1877 și desăvârșirea unității naționale a României în cursul
anului 1918, se află în stadiul de definitivare și tipărire. Se desfășoară munca de
redactare și dezbaterea capitolelor volumului VI care va trata istoria țării între
cele două războaie mondiale”.59
În fapt, în prima jumătate a anului 1965 au fost tipărite două versiuni provi-
zorii ale volumului V, însă istoricii implicați în proiect nu au reușit să se pună de
acord cu privire la maniera în care ar fi trebuit să fie prezentate în forma finită
unele dintre cele mai importante probleme ale istoriei moderne a României, fapt
ce a generat în cele din urmă abandonarea demersului. În conformitate cu apre-
cierile pe care le cuprinde un referat din data de 29 mai 1965 asupra volumului
V, cele mai spinoase teme în legătură cu care istoricii au manifestat divergențe
ireconciliabile au fost: “dezvoltarea economică a României în perioada 1878–
1917; creșterea puterii politice a burgheziei în cadrul regimului burghezo-mo-
șieresc și lupta pentru conducere dintre partidele de guvernământ; dezvoltarea
mișcării muncitorești și a celei socialiste; răscoalele țărănești din 1888 și 1907;
57
Stoica, Istoriografia română, 165.
58
ANIC – Fond ASSP, dos. nr. 2/1966, f. 2.
59
Ibid., ff. 125–126.
dezvoltarea economică, socială și politică a Transilvaniei; politica externă a

României; participarea României la primul război mondial; istoria culturii”.60
Dintre acestea, de departe politica externă a țării la începutul secolului XX
și caracterul participării României la primul război mondial au generat cele mai
aprinse discuții în comitetul de redacție, discuții care au ajuns până la Secția de
Șiință și Artă a CC al PCR, în condițiile în care, urmând cu fidelitate interpre-
tările leniniste enunțate de Mihail Roller în Istoria R.P.R., autorii respectivelor
capitole din tratat au afirmat caracterul imperialist al conflagrației61, susținând
că toate popoarele europene care s‑au angajat în conflict au avut interese expan-
sioniste, urmărind anexiuni teritoriale: “era un război străin de interesele popo-
rului, era un război care nu putea asigura îndeplinirea revendicărilor naționale
ale țării noastre”.62 Cu toate că aceasta a fost interpretarea oficială acceptată,
corectă din punct de vedere politic pe tot parcursul anilor ‘50, fiind afirmată
în mod repetat în paginile principalei reviste de istorie a țării63, deja în 1965
perspectiva politică se schimbase radical, dacă ținem seama numai de faptul
că însuși Nicolae Ceaușescu a afirmat la data de 27 octombrie, în cadrul unei
ședințe de lucru desfășurată la Institutul de Istorie a Partidului din București, că
ideea caracterului imperialist al participării României la Primul Război Mondial
“nu are o bază ştiinţifică”64, contrazicându-i astfel deschis pe cei câțiva veterani
ai partidului care încă susțineau ideea formulată de Lenin în vara anului 1914.
Periodizarea istoriei moderne a României adoptată în tratat a reprezentat
de asemenea un motiv de discuții: dacă în varianta inițială istoricul Gheorghe
Cazan a propus drept limită finală pentru istoria modernă a țării 1917, anul
Marii Revoluții Socialiste din Octombrie care ar fi “deschis o nouă eră, soci-
alistă, în istoria universală”, la insistențele unui grup de istorici din București,
după mai multe revizuiri, în cele din urmă au fost adăugate două capitole
suplimentare care urmau să trateze anul 1918, definit drept “o dată deosebit de
importantă în istoria României – desăvârșirea unității naționale”.65 Elementul
național a ajuns să primeze, în cele din urmă, în raport cu presupusa universa-
litate a Revoluției bolșevice.
60
ANIC – Fond ASSP, dos. nr. 3/1965, ff. 2–3.
61
V. I. Lenin, Opere complete, vol. 26, ediţia a II‑a (Bucureşti: Ed. Politică, 196), 1.
62
Istoria Romîniei, vol. V (București: 1965), 838.
63
De pildă: “Războiul dus de România în 1916–1918 a fost un război nedrept, care servea
planurile imperialiste şi reacţionare ale imperialiştilor Antantei şi ale burgheziei şi moşierimii
române”, în articolul de fond intitulat “Pentru aplicarea consecventă a teoriei marxist‑leniniste
în cercetările istorice,” Studii. Revistă de istorie, anul XI, nr. 6, (1958): 11.
64
Mioara Anton, Ioan Chiper, Instaurarea regimului Ceauşescu. Continuitate şi ruptură în
relaţiile româno‑sovietice (Bucureşti: Ed. Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului,
2003), 233.
65
ANIC – Fond ASSP, dos. nr. 3/1965, f. 11.
După cum reiese dintr-o adresă înaintată prezidiului Academiei de Științe

Sociale și Politice la data de 13 mai 1970 de către președintele Secției sale de
Științe Istorice și Arheologie, profesorul Ștefan Ștefănescu, încă din septembrie
1967 lucrarea era aproape finalizată, iar în toamna anului 1968 secția de profil
a Academiei RSR a aprobat respectiva versiune spre tipărire.66 Abia în aprilie
1970 însă comitetul de redacție al volumului s-a întâlnit într-o nouă ședință
în cadrul căreia redactorul responsabil al lucrării, profesorul Vasile Maciu,
le-a acordat autorilor un termen de două luni pentru a revedea, completa și
retușa capitolele în cuprinsul cărora erau tratate temele considerate de el a fi
cele mai sensibile, punând un accent deosebit pe problema Basarabiei, pe cea a
istoriei culturii românești în secolele XIX-XX, respectiv pe problematica poli-
ticii externe a României în perioada 1878–1914.67 După cum a dat asigurări la
momentul respectiv Vasile Maciu, volumul urma să fie predat editurii în forma
definitivată cel târziu la data de 1 noiembrie 1970.68 La data de 24 noiembrie
1970 însă, comitetul de redacție a organizat o ședință în cadrul căreia a analizat
stadiul în care se aflau lucrările la volumul V, și a estimat că până cel târziu în
cursul lunii ianuarie 1971 cele 23 de capitole care îl compuneau vor putea fi
trimise către Editura Academiei R.P.R., astfel încât publicarea lui să poată fi
realizată “în cinstea semicentenarului creerii Partidului Comunist Român”.69
Din motive neelucidate, publicarea nu a mai avut loc niciodată.
Conform aprecierii din 1965 a istoricului Andrei Oțetea pe care am menți-
onat-o mai sus, încă din acel an un colectiv de istorici coordonați de către Petre
Constantinescu-Iași lucra în paralel și la elaborarea celui de-al VI-lea volum
al tratatului, care urma să trateze perioada cuprinsă între cele două războaie
mondiale (anii 1918–1944). În noiembrie 1968, o primă versiune a machetei
a fost finalizată și dezbătută în cadrul unei ședințe a colectivului de autori cu
comitetul de redacție. Pe parcursul următorilor doi ani de zile, lucrările au
trenat, astfel încât în toamna anului 1970, după cum reiese dintr-o notă internă
semnată de P. Constantinescu-Iași la data de 12 septembrie, autorii respecti-
vului volum lucrau încă “la îmbunătățirea machetei pe domenii mari: situația
economică, politica internă, situația internațională și politica externă, mișcarea
muncitorească și cultura în vederea finisării coordonate a întregului volum”.70
Nici acest volum nu a mai fost definitivat vreodată.
În 1975, conform mărturiei istoricului Lucian Boia71, factorii decizionali
66
Ibid., dos. nr. 20/1970, f. 5.
67
Ibid., f. 2.
68
Ibid., f. 4.
69
Ibid., f. 15.
70
Ibid., f. 11.
71
Interviu cu Prof. Univ. Dr. Lucian Boia realizat de autor în București, la data de 13.04.2011.
din cadrul CC al PCR (și nu cei ai așa-numitului “front” românesc al istoricilor)

au abandonat complet ideea ducerii la bun sfârșit a tratatului început în epoca
Gheorghiu-Dej, și au lansat proiectul unui nou tratat, de această dată în 10
volume, care urma să fie publicat cel târziu până la data desfășurării celui de‑al
XV Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice din Bucureşti (10 – 17 august 1980)
pentru a contribui la “promovarea”72 istoriografiei române pe plan mondial.
Necesitatea îndeplinirii acestei noi sarcini, de maximă importanță pentru
istoricii români, a fost enunțată inclusiv în cadrul documentelor Congresului
educației politice și al culturii socialiste din 1976, iar capitolele propriu-zise
repartizate istoricilor au fost cuprinse în planurile anuale de muncă din cadrul
instituțiilor unde aceștia își desfășurau activitatea. Termenul de predare al
contribuțiilor a fost fixat la data de 1 octombrie 1978. Până în primăvara anului
1980, după o serie de corecturi, completări și rescrieri, primele trei volume
(coordonate de istoricii Dionisie M. Pippidi, Ștefan Pascu, respectiv Ștefan
Ștefănescu) au fost trimise la tipografie, urmând ca următoarele șase, aflate “în
stadiu de definitivare”73, să fie predate prezidiului Academiei de Științe Sociale
și Politice cel mai târziu până la finalul anului 1980. Niciunul dintre aceste zece
volume ale noului tratat nu a fost publicat vreodată74, din motive niciodată
enunțate sau recunoscute oficial, fie măcar și parțial. Un indiciu în acest sens mi
l-a oferit istoricul Zoe Petre, în cadrul unui interviu de istorie orală pe care l-am
realizat în primăvara anului 2010: “Niciuna dintre aceste mari sinteze nu a fost
publicată până la urmă, și, în toate cele trei cazuri, scenariul s-a repetat identic:
s-au predat textele, au urmat avalanșe de obervații critice în stilul celui mai
gongoric naționalism și protocronism, acestea nu au fost acceptate de autori
decât în mod simbolic pe alocurea – și nu s-a mai auzit nimic despre marile
sinteze, nici măcar critici față de faptul că ele nu apar, deși fuseseră lucrări de
plan în toate institutele și facultățile de profil. În cel mai bun caz, a fost vorba de
un balon de încercare eșuat”.75
Incapacitatea elaborării unei sinteze academice complete de istorie națio-
nală în perioada comunistă a reprezentat unul dintre cele mai interesante para-
doxuri ale istoriografiei românești a acelor ani. Deși necesitatea scrierii unui
tratat de istorie a fost enunțată de către elita politică a partidului încă de la
72
73
ANIC – Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Dosar nr. 11/1980, ff. 27–28
(“Informare privind stadiul de realizare a Tratatelor de istorie şi a altor lucrări fundamentale
nominalizate în documentele Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste”).
74
În memoriile sale, istoricul Florin Constantiniu formulează ipoteza sabotării apariției tra-
tatului de către “tandemul funest” Mircea Mușat-Ion Ardeleanu; v. Constantiniu, De la Răutu și
Roller, 376–380.
75
Interviu cu Prof. Univ. Dr. Zoe Petre realizat de autor în București, la data de 09.03.2010.
mijlocul anilor 1950, până în clipa prăbușirii regimului comunist aceasta nu a

reușit niciodată să-i determine pe istorici să finalizeze cu succes un asemenea
proiect. Cele patru volume din Istoria Romîniei publicate între anii 1960–1964
reprezintă “de fapt prima și ultima încercare de a scrie o istorie a României de
către istorici marxiști sau care doreau să respecte principiile sale de bază, fără
a cădea în păcatele dogmatismului constant falsificator, așa cum fusese până în
1960, sau în cele ale falsurilor patriotarde uneori conștiente, uneori generate de
incompetență, așa cum se va întâmpla după 1971”.76 În fond, la peste 45 de ani
de la publicarea volumului IV, evaluările istoricilor activi profesional înainte
de 1989 se înscriu pe aceeași linie de interpretare: deși tratatul, “cu scăderile
inerente datorită ingerinţei ideologicului şi politicului, n-a fost cel mai rău
lucru care s-a scris în istoriografia de atunci”77, totuși, în ansamblu, “cantitatea
de informații din aceste volume a fost contracarată de fapt de teoria politică și
de schemele apriorice dictate de factorul politic”.78
ON THE NATIONAL HISTORY TREATISES ELABORATING

IN ROMANIA. AN ANALYSIS CONCERNING THE OFFICIAL
HISTORY WRITTING DURING THE COMMUNIST REGIME
Abstract
The present study offers a historiographic and ideological interpretation of the

first four volumes of the History of Romania treatise published under the rule of the late
Gheorghe Gheorghiu-Dej, between 1960–1964. I argue that historians involved in this
project, far from succeeding to accomplish a full-scale marxist revolutionary breakthrough
in Romanian postwar historiography, have mannaged in the end to offer an original hybrid
narrative of the Nation`s past, packed not only with marxist and leninist formulas, but also
with ideas and themes specific to the traditional prewar Romanian historical writing. In the
second section of my contribution, by exploring a wealth of archival sources and a number
of four oral history interviews which I have conducted between 2009–2011, I present the
fate of the following volumes of this work which, although having been completed by the
end of the 1960s, have never been published under communism.
76
Vlad Georgescu, Politică și istorie, 50.
77
Interviu cu Acad. Prof. Univ. Dr. Camil Mureșanu realizat de autor în Cluj-Napoca, la data
de 20.01.2010.
78
Interviu cu Acad. Prof. Univ. Dr. Dinu C. Giurescu realizat de autor în București, la data de
4.12.2009.
VIZITA PREŞEDINTELUI CHARLES DE
GAULLE ÎN ROMÂNIA, 14–19 MAI 1968
Liviu Sadowsky*
Cuvinte-cheie: Nicolae Ceauşescu, regim comunist, relaţii internaţionale, Charles

de Gaulle, negocieri bilaterale
Keywords: Nicolae Ceaușescu, communist regime, international relations, Charles
de Gaulle, bilateral negotiations
Vizita istorică a președintelui Charles de Gaulle în România a fost planifi-

cată, inițial, să aibă loc în luna iunie 1967, însă datorită izbucnirii conflictului
militar dintre Israel și țările arabe, (rămas în istoria conflictelor militare sub
titulatura de “Războiul de șase zile”) a fost amânată pentru luna mai a anului
următor.
Anul 1968 a fost, fără îndoială, anul de grație al regimului Ceaușescu când
a avut loc o deschidere remarcabilă către cancelariile occidentale, o adevă-
rată ofensivă diplomatică al cărui promotor a fost, fără îndoială, Nicolae
Ceaușescu, secondat într-un mod determinant de eminența cenușie, Ion
Gheorghe Maurer. În această perioadă, Nicolae Ceaușescu, secretarul general
al Partidului Comunist Român, era perceput în majoritatea cancelariilor occi-
dentale ca un contestatar virulent al dominației sovietice în lagărul comunist
est-european.
Asistăm chiar la o adevărată deschidere, în comparație cu teribilii ani ’50 ai
stalinismului, o redescoperire și chiar o redefinire a istoriei naționale, în limitele
dogmatice impuse de ideologia comunistă, reîntoarcerea la sentimentul nați-
onal, atribuindu-i-se dictatorului comunist intenția că “a încercat să inventeze o
versiune proprie de comunism național”.1 Occidentul a fost sedus de retorica sa
axată pe mitul independenței fată de Moscova, cheia de boltă a politicii externe
ceaușiste. În acest context, “relațiile franco-române deveniseră atât de apropiate
* Universitatea Ştefan cel Mare Suceava, Studii doctorale, str. Universității, nr. 13, e-mail: liviu-
sadowsky@yahoo.com
1
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie a comunismului Românesc
(București: Humanitas, 2014), 232.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
432 ‌| Liviu Sadowsky
încât, în 1964, de Gaulle a oferit sprijin militar în cazul în care România ar fi fost
invadată de trupele Tratatului de la Varșovia”.2
În ciuda opoziției manifestată cu ostentație de Moscova, Ceaușescu își ia
în serios rolul de “copil teribil al lăgărului est-european” și întreprinde primele
acțiuni de frondă spre mult clamata independență: în ianuarie 1967, statul
comunist român a fost primul care stabilește relații diplomatice cu Republica
Federală Germană, iar în august, același an, Ceaușescu l-a primit oficial pe
carismaticul vice-cancelar și ministru de externe Willy Brandt.
În același an 1967, România, în ciuda presiunilor diplomatice ale Moscovei,
a fost singurul stat comunist care a păstrat legăturile diplomatice cu Israelul,
după ce armata israeliană a umilit practic armatele arabe în așa-zisul “Război
de șase zile.” Vizita președintelui de Gaulle în România, în perioada 14–18 mai
1968, reprezintă, din mai multe puncte de vedere, o premieră absolută pentru
regimul comunist de la București.
A fost nu numai prima vizită a unui președinte francez după căderea
“Cortinei de Fier”, ci și prima vizită a unui șef de stat occidental de mare anver-
gură și notorietate care, prin prezența sa la București, practic legitima un regim
și încuraja, în același timp, tendințele de desprindere ale lui Ceaușescu de sub
tutela atotputernică a Kremlinului.
Charles de Gaulle, președintele Republicii Franceze, și Nicolae Ceaușescu,
Președintele Consiliului de Stat al României, aparțineau evident unor gene-
rații diferite, aveau o educație și un profil moral care nu aveau absolut nimic în
comun, aveau principii, ideologii și valori total opuse, dar aveau și preocupări
comune legate de anumite probleme de politică externă și relații internaționale.
În ceea ce privește personalitatea lui de Gaulle, “marele maestru al cuvân-
tului”, a fost adulat și contestat poate în egală măsură. “Teatralitatea sa real-
mente pompos-patetică, în contradicție cu totala sa neputință, și naționalismul
său intolerant îl făceau să apară ca o piedică în calea ordinii mondiale, pe care
americanii se gândeau s-o realizeze după război”.3
Inițiatorul unei politici externe foarte active, căreia i-a impregnat o
anumită notă de originalitate, sintetizată în sintagma “politica gaulistă”, de
Gaulle a fost perceput în unele cancelarii Occidentale (și peste Atlantic),
ca fiind un personaj incomod, arogant, rigid și cel mai aprig contestatar al
noii ordini mondiale care s-a cristalizat după 1945. “De Gaulle, deși demo-
crat, a fost susținător al necesității unui guvern puternic și un gardian zelos
2
Larry Watts, Ferește-mă, Doamne de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu
România (București: RAO, 2012), 502.
3
Thomas Nicklas, Charles de Gaulle. Un erou în epoca democratică (București: Saeculum I.O.,
2012), 58.
Vizita preşedintelui Charles de Gaulle în România, 14–19 mai 1968 | 433
al suveranității franceze- un antibritanic, antiamerican și, inițial, atât anti-

german, cât și împotriva CEE”.4
Din mărturiile consemnate de foștii colaboratori apropiați ai lui Ceaușescu,
putem trage concluzia că singurul lider occidental care l-a impresionat în mod
semnificativ a fost președintele de Gaulle. La întrebarea “față de care alt om
politic din lume avea admirație Ceaușescu, cu cine ar fi dorit să semneze?”,
fostul ministru de externe al României Corneliu Mănescu a comentat: “nu am
simțit să aibă admirație față de cineva. Totdeauna căuta defectele la cei care-i
cunoștea. Nu calitățile. De Gaulle cred că-l impresionase. Și pe el și pe ea”.5
În același context, la întrebarea “Care a fost cel mai bun moment din cariera
dumneavoastră?” – întrebarea adresată lui Ion Gheorghe Maurer, acesta a
răspuns: “Discuțiile pe care le-am avut cu de Gaulle. De Gaulle era un om cu idei
foarte interesante și o minte foarte deschisă care-l făceau să fie foarte plăcut”.6
Același personaj, Ion Gheorghe Maurer, în cadrul ședinței Biroului Politic al
C.C. al PMP din 4 august 1964, creionează un mic portret al marelui om de
stat francez care, probabil, a stârnit unele invidii și resentimente în rândurile
auditoriului: “Am să vă redau puțin persoana lui de Gaulle. Eu am fost câștigat
pentru că, de la bun început, am câștigat simpatia lui Joxe. De Gaulle are în jurul
lui câțiva oameni: Joxe, Couve de Murville și nu mai vorbesc de Pompidou care
este un om foarte cult, foarte talentat. Și Joxe căruia îi câștigasem simpatia, mi-a
spus: bagă de seamă, de Gaulle este un om special, un mare burghez – pentru că
el și toată familia lui sunt băgați în toată industria franceză, de Gaulle în afară
că are multe idei ale timpului sau ale viitorului, el este un aristocrat de cea mai
bună tradiție aristocratică, este de o politețe excesivă, însă distant; convins fiind
că trebuie să i se acorde respect și pentru el și pentru Franța”.7
Vom încerca să reconstituim acest important eveniment în desfășurarea
sa cronologică, să surprindem cele mai interesante aspecte, întîmplări, relatări,
comentarii, unele mici picanterii, apelând cu predilecție la documentele vremii,
marea lor majoritate păstrate în Arhivele Naționale ale României. Iată cum
descrie poeta și eseista Sanda Stolojan (nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu),
în calitate de translatoare oficială, plecarea lui de Gaulle de la Paris: “la aero-
portul oficial Orly, Președintele Republicii și-a luat rămas bun de la guvernul
venit să-l salute. Am recunoscut printre miniștri pe Alain Peyrefitte, pe Pierre
4
Norman Davies, O istorie a Europei (București: RAO, 2011), 935.
5
Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu.
Convorbiri. Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României. Convorbiri netermi-
nate cu Corneliu Mănescu (București: Compania, 2008), 541.
6
Ibid., 361.
7
Arhivele Naționale Istorice Centrale (A.N.I.C.), Fond C.C. al P.C.R/Cancelarie, dosar
nr.33/1964, Stenograma ședinței Biroului Politic al C.C.al P.M.P din ziua de 4 august 1964, f.16.
Messmer și pe viitorul președinte, Georges Pompidou. Generalul strânse

mâinile și trecu repede pe covorul roșu până la avion, în timp ce dădea onorul
și se întona Marsilieza. Lăsăm în urma noastră la Paris, o atmosferă neliniști-
toare. Tulburările din ultimile două zile întunecaseră ceea ce ar fi trebuit să fie
o plecare sărbătorească”.8
În conformitate cu regulile protocolare, președintele de Gaulle și Nicolae
Ceaușescu au trecut în revistă garda de onoare. Deși regimul comunist de la
București nu obișnuia să pună în scenă manifestații de anvergură în cinstea
unui lider occidental, întâmpinarea generalului de Gaulle a fost prima excepție
notabilă de la această regulă. Zeci de mii de bucureșteni (după unele surse fran-
ceze, peste 500.000) prezenți pe traseul de la aeroportul Băneasa până în centrul
capitalei, i-au făcut o primire cu adevărat entuziastă președintelui francez.
Discursurile și alocuțiunile generalului de Gaulle stârneau ovații și acla-
mații în rândurile românilor, chiar înainte de a fi traduse, iar momentele deve-
neau cu adevărat electrizante atunci când președintele Franței rostea frazele în
limba română: “Tuturor românilor le aduc astăzi salutul pe care toți francezii
îl trimit din toată inima, Trăiască România!”9, cuvinte rostite pe aeroportul
Băneasa. Avem toate motivele să credem că această primire entuziastă, căldu-
roasă, făcută de bucureșteni președintelui de Gaulle era o manifestare de since-
ritate și simpatie, nedisimulate. “Poporul bucureștean – relata Sanda Stolojan
–, îi făcea Generalului o primire spontană. Venise din proprie inițiativă pe
parcursul traseului. Contrastul cu demonstrațiile de masă, cu manifestațiile
comandate pe care le cunoșteam înainte, era izbitor”.10
Un alt martor ocular al acestui eveniment istoric, de astă dată din cealaltă
tabără, generalul–maior de securitate C. Popa, aghiotantul desemnat pe lângă
persoana președintelui de Gaulle, într-o notă informativă a relatat cele mai
importante aspecte ale vizitei, dintre care vom reda doar câteva: “Generalul de
Gaulle și soția sa au părut deosebit de impresionați de mulțimea care aclama pe
străzi. Permanent, generalul s-a ridicat în picioare, salutând și mulțumind. În
drum către Palatul Consiliului de Stat, la orele 17,50 m-a bătut de câteva ori pe
umăr spunându-mi: “E ceva nemaipomenit, e extraordinar, e magnific, domnule
general.” Tot atunci, așezându-se jos în mașină, a spus soției sale: “Vezi, ce ți-am
spus despre București, vezi ce primire, ce oameni, ce căldură de sentimente”.11
În continuarea notei sale informative, generalul român de securitate repro-
duce o conversație cu colonelul francez Flohic, șeful de protocol al generalului
de Gaulle, care l-a însoțit în toate vizitele sale externe. “Colonelul Flohic mi-a
8
Sanda Stolojan, Cu de Gaulle în România (București: Albatros, 1992), 10.
9
Scânteia, nr. 7703 (15 mai 1968).
10
Stolojan, Cu de Gaulle în România, 12.
11
A.N.I.C., fond C. C. la P.C.R., Secția Relații externe, vol IV, dosar nr.64/1968, f. 69.
relatat că, în timp ce președintele se pregătea pentru vizită la Colombey-les-

deux-eglise, i-a spus să învețe și el câteva cuvinte, măcar în limba română,
fiindcă România va fi cea mai importantă țară din sud-estul Europei, adăugând:
“Este o țară bogată, cu o mare valoare spirituală și o politică foarte îndrăzneață,
deși situația geografică n-o favorizează. Când va deveni complet industrializată,
România se va impune multor țări azi mai dezvoltate.”
Continuând redarea dialogului dintre colonelul Flohic și de Gaulle, acesta
din urmă îi reproșa profesorului că nu l-a învățat bine poloneza, pentru vizita
făcută anul precedent în Polonia, adăugând: “Dar Polonia are numai trecut,
pe când România are Viitor”.12 Remarcabile aprecieri făcute de un președinte
francez la adresa României! Din păcate, evoluția ulterioară a evenimentelor
nu a confirmat, încă, nici în anul centenarului Marii Uniri, aceste afirmații cu
valoare premonitorie.
Serviciul de Protocol al președintelui de Gaulle, dând dovadă de un remar-
cabil profesionalism, prin toate activitățile sale, nu făcea decât să întărească
imaginea și prestigiul personal al generalului. În timpul vizitelor clasificate ca
fiind mai importante, generalul dând dovadă de un adevărat talent lingvistic,
învăța să rostească și câteva fraze în limba poporului pe care îl vizita, o rețetă
sigură pentru un succes popular al vizitei și, în același timp, o dovadă incon-
testabilă că Franța știa să prețuiască spiritualitatea, istoria, cultura și drepturile
altor națiuni.
Cum era și firesc, mediile de informare străine au acordat un mare interes
acestei vizite. Din multitudinea de informații de presă, care prin mesajele trans-
mise au amplificat dimensiunile acestei vizite, cu adevărat istorice, din evidente
rațiuni de spațiu, am selectat doar prezentarea făcută de Pierre Levy, corespon-
dent la Paris al agenției Associated Press. Membru al suitei prezidențiale (în
ultimii zece ani l-a însoțit pe de Gaulle în toate călătoriile sale din străinătate),
explică atmosfera călduroasă a vizitei nu numai “prin personalitatea președin-
telui de Gaulle”, ci și prin faptul că acesta “angajează un dialog fructuos cu o
personalitate care evoluează spectaculos, Ceaușescu, al cărui curaj pare de-a
dreptul miraculos ziariștilor francezi. Meritul echipei conducătoare române
este că pe plan intern și extern a înfăptuit mai mult decât Yugoslavia, deși, mai
târziu, mai puțin decât își propune Cehoslovacia, fără a se expune pericolelor și
presiunilor la care s-au expus aceste țări”.13
Singura întrevedere tête-à-tête, între generalul de Gaulle și Nicolae
Ceaușescu a avut loc în după amiaza zilei de 14 mai, într-un ton destins, chiar
relaxat, care a scos în relief remarcabila personalitate a lui de Gaulle care și-a
Ibid., 69.
12
A.N.I.C., fond C.C. al PC.R., Secția relații externe, vol IV, dosar nr. 64/1968, f.59.
13
eclipsat interlocutorul. A urmat apoi un adevărat expozeu de politică externă și

relații internaționale, de istorie modernă și contemporană, rezumând în mod
exhaustiv, practic, toate problemele de pe agenda diplomatică a Franței, și nu
numai. În numele delegației române, Ceaușescu și-a exprimat dorința, care
urma să se materializeze într-un target ambițios, greu, dacă nu chiar imposibil
de realizat, asemănător cu proiectul unui plan cincinal stahanovist, astfel încât
“relațiile economice româno-franceze să se dezvolte, iar în următorii ani Franța
să ocupe, dacă va fi posibil, primul loc între țările occidentale cu care România
întreține relații economice”.14
Chiar dacă președintele de Gaulle a marșat, volens-nolens, la acest obiectiv
ambițios, totuși nu a afișat același optimism ca și Ceaușescu, afirmând că și
Franța dorește o intensificare a schimburilor economice cu România, dar că
mai este un drum lung de parcurs și că reușita acestui proiect ambițios depinde
și de măsura în care mărfurile exportate de România să fie cerute și să facă față
cerințelor pieței franceze. Cu alte cuvinte, de Gaulle îi transmitea omologului
său român că într-o piață concurențială, într-o economie liberă, nu planifi-
cată aberant, cum era economia românească, criteriile calității și performanței
tehnologice ale produselor sunt primordiale. Cu siguranță că Ceaușescu nu
auzise de dictonul latinesc non multam sed multum.
În dimineața zilei de 15 mai 1968, Charles de Gaulle a ținut un discurs
memorabil sub cupola încărcată de istorie a clădirii Marii Adunări Naționale
din Dealul Patriarhiei. Cu puțin timp în urmă, ar fi fost aproape de neima-
ginat, pentru mulți dintre români, ca un important lider al lumii libere, situată
dincolo de Cortina de Fier, să se poată adresa poporului român. Acest discurs,
ca și celelalte ținute de președintele de Gaulle în România, au avut ca efect entu-
ziasmarea românilor, obișnuiți să asiste la cuvântările unor lideri comuniști,
români sau străini, rostite în acea invariabilă, impersonală, ternă și ucigător
de plictisitoare limbă de lemn. Oratoria și retorica nu erau pe placul liderilor
comuniști sau încă nu erau asimilate în arsenalul lor de comunicare. Era mult
mai comodă și mai sigură citirea unor pagini, opera unor “literați”, unii cu aură
“divină” școliți pe la “academiile” comuniste de tipul “Ștefan Gheoghiu”, care
excelau în compunerea unor texte fără sare și piper, adică a unor texte lungi
și dezlânate, cu stereotipuri obsesive și truisme imbecile, care ar fi trebuit să
fie mobilizatoare și entuziaste, dar care, de cele mai multe ori, aveau un efect
contrar. Iar în această realitate butaforică și absurdă, aplauzele și ovațiile contro-
late, susținute și întreținute frenetic de aplaudaci, de obicei, securiști răspândiți
strategic printre participanții la adunări, trebuiau să exprime entuziasmul audi-
toriului și să dea, din când în când, o binemeritată pauză cititorului de text.
Ibid., 21.
14
Ceaușescu, un ucenic desăvârșit al limbajului de lemn, era extrem de stresat

de libertatea de exprimare a președintelui de Gaulle. Momentul de apogeu
al discursului, care a electrizat efectiv auditoriul, a fost pledoaria în favoarea
statului național când generalul a citat o frază din marele poet național Mihai
Eminescu: “Vrem un stat național, nu un stat cosmopolit!”
Vizita făcută de președintele de Gaulle la Universitatea din București, cât
mai ales discursul ținut în fața studenților români, a constituit o experiență și
o oportunitate unică pentru tinerii români care au fost realmente seduși atât
de mesajul transmis, cât mai ales de personalitatea marelui om de stat francez.
Din nou, de Gaulle nu a ratat ocazia pentru a rosti o frumoasă frază poetică,
binențeles, în limba română: “Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim”.15
În același timp, președintele, referindu-se la vizita făcută la Universitatea
din București, a arătat că “a fost deosebit de mișcat de primirea făcută, de
discursul de primire rostit în limbile franceză și latină, de calitatea corpului
profesoral. A arătat că din discuțiile avute cu corpul didactic a reținut ideea că
admiterea în facultățiile din România se face pe bază de examen, măsură pe
care o consideră foarte judicioasă”.16
În desfășurarea celor patru zile de vizită, președintele de Gaulle a realizat
un adevărat tur de forță, a avut un contact foarte apropiat cu mari mulțimi de
oameni entuziaști, în fața cărora a ținut discursuri electrizante, nu numai în
capitală ci și în provincie, în centre urbane, precum Craiova, Pitești, Slatina,
Târgoviște, Găești, Topoloveni și Ploiești. Acest traseu nu a fost ales la întâm-
plare, iar localitățile au fost selectate în funcție de anumite criterii, cum ar fi
gradul de prezență economică sau culturală franceză sau chiar în funcție de
anumite persoane, pe care generalul a dorit să le revadă, după foarte mulți ani.
Nimic nu a fost lăsat la jocul hazardului, totul a fost minuțios pregătit și chiar
traseul a fost prestabilit și negociat, așa după cum rezultă din notele și intensa
corespondență diplomatică. Astfel, într-o depeșă diplomatică destul de amplă și
bine argumentată, secretarul ambasadei României la Paris, informează partea
română că: “lui de Gaulle îi place că traseul vizitei să fie astfel stabilit, încât să
nu se întoarcă pe același drum. Îi place să călătorească, dacă se poate ziua, și,
uneori, dacă vede oameni, se oprește ca să schimbe câteva cuvinte cu ei. În
situația în care delegația se deplasează de la un oraș la altul cu mașinile, pe
distanțe lungi, de Gaulle preferă mașina închisă. La intrarea în oraș vrea mașină
descoperită pentru a privi masele care îl salută și să le răspundă”.17 Oficialitățile
comuniste române au respectat aceste dorințe, punând la dispoziția lui de Gaulle
15
Scânteia, nr.7707 (19 mai 1968).
16
A.N.I.C., fond al C.C. al P.C.R., Secția Relații externe, vol IV, dosar nr. 64/1968, f. 34.
17
Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E.): Fond Telegrame Paris (1968),
nr.72641/ 6 mai 1968, f. 2.
și a delegației ce-l însoțea automobile Mercedes în București și Opel Amiral în

provincie.
În același context al preparativelor vizitei, într-o altă notă a ambasadei
se specifica faptul că: “lui de Gaulle îi plac edificiile, construcțiile industriale
moderne, îl încântă peisajul și îl impresionează monumentele istorice. Are un
respect deosebit pentru combatanți, un cult pentru eroi. Îl bucură mult parăzile
și onorurile militare, precum și recepțiile cu multă lume în locurile pe care le
vizitează și, dacă se întâmplă să fie vreun loc unde a fost vreo luptă comună cu
armatele franceze, acesta îl emoționează până la lacrimi”.18
Unica similitudine dintre cei doi lideri politici era apetența nedisimulată
pentru a ține discursuri în fața unor mulțimi impresionante de oameni. Venind
în întâmpinarea acestei dorințe, adjunctul ministrului de externe, George
Macovescu, jucând rolul unui adevărat maestru de ceremonii ad-hoc, marșează
pe ideea constituirii unor mari mase de oameni care să declanșeze un entu-
ziasm popular, potențat și stimulat de prezența lui Nicolae Ceaușescu. “Având
în vedere caracterul politic pe care președintele Republicii Franceze dorește să-l
imprime vizitei sale în Craiova și deplasării cu mașina pe ruta Slatina-Pitești-
Târgoviște-Ploiești-București, regiune cu vechi tradiții istorice, propunem să se
analizeze oportunitatea ca la mitingul de la Craiova să ia cuvântul și președin-
tele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu,
care să-l însoțească apoi pe generalul de Gaulle în călătoria sa la București, pe
ruta de mai sus, pe parcurs, în orașe și sate, populația să salute pe cei doi șefi de
state”.19
Vizita de la Craiova, pe lângă componenta sa economică, evident primor-
dială în desfășurarea deplasării din Bănie, a relevat și aspecte mai puțin devoa-
late publicului larg, legate de anumite trăiri emoționale ale cuplului Yvonne
și Charles de Gaulle. Cercetătorii și jurnaliștii care au scormonit părțile mai
puțin expuse ale acestei vizite, au fost intrigați de atașamentul și atenția deose-
bită arătată de doamna de Gaulle pentru copiii mai puțin favorizați de destin.
După ce la București, însoțită de Elena Ceaușesu, soția generalului de Gaulle
a făcut o vizită la maternitatea Polizu, la Craiova, Yvonne de Gaulle nu și-a
însoțit soțul în vizita făcută la obiectivele industriale din Bănie, ci a ales să vizi-
teze Casa Copilului din Craiova. Dacă vizita s-ar fi produs după anul 1990,
când Occidentul era oripilat și șocat să afle despre drama a zeci de mii de copii
români abandonați în orfelinatele de stat, unde luptau efectiv pentru supra-
viețuire, dramă și revoltă, în același timp, care a sensibilizat lumea liberă și a
solidarizat-o cu acești copii? În 1968, situația copiilor români din orfelinate
Ibid., f. 2.
18
A.M.A.E., George Macovescu, nota nr. 549 din 14.03.1968, către Secția Relațiilor Externe
19
al C.C. al P.C.R., f.3–4.

era incomparabil mai bună, iar numărul copiilor abandonați era semnificativ
mai mic. Atunci de ce doamna Yvonne de Gaulle a ales să viziteze tocmai acest
obiectiv? Răspunsul îl găsim, poate, în propria dramă a familiei de Gaulle: la 1
ianuarie 1928, în familia de Gaulle se năștea Anne de Gaulle, fiica cea mică care
suferea de sindromul Down. Pentru de Gaulle, fiica sa a fost un talisman atât la
propriu, cât și la figurat. La 22 august 1962 a avut loc atentatul din Petit Clamart:
un glonte care a străpuns mașina prezidențială a fost deviat de rama fotografiei
Annei, pe care doamna de Gaulle o avea asupra ei, fotografie de care era nedes-
părțită... Referindu-se la acest atentat eșuat “Generalul a criticat disprețuitor
calitățiile de trăgător ale atentatorilor: Dragă prietene, acești oameni trag ca
porcii, îi spunea la telefon noului său prim-ministru, George Pompidou”.20
Prezența lui de Gaulle la Craiova nu a fost întîmplătoare. Pe lângă vizi-
tele la obiective economice, emblematice, majoritatea construite în partene-
riat româno-francez, mitinguri populare, discursuri, cine festive, generalul de
Gaulle și-a rezervat o reîntâlnire emoționantă, după zeci de ani. Președintele
francez s-a întîlnit cu un general român în rezervă, Polihron Dumitrescu,
cu care a fost coleg și bun prieten la Școala Superioară de Război de la Paris,
promoția 1920, școală pe care generalul român o absolvise strălucit ca șef de
clasă. Or, în fața acestui vechi camarad, generalul de Gaulle a făcut un gest de
mare noblețe militară: i-a prezentat onorul.
Autoritățiile comuniste române, intrate în alertă, l-au căutat cu mare promp-
titudine pe “colegul și prietenul” lui de Gaulle, generalul Polihron Dumitrescu,
pe care l-au găsit trăind într-o mizerie umilitoare și degradantă, i-au recunoscut
gradul de general, făcându-i și o pensie conform gradului militar, i-au dat chiar
și o casă mobilată. Câtă generozitate din partea oficialităților comuniste române
față de colegul și “prietenul lui de Gaulle”! Politrucii de atunci, au devenit
precursorii unei emisiuni de mare audiență, pe un actual post tv comercial,
emisiune intitulată sugestiv, “Visuri la cheie”!
În data de 18 mai 1968 au avut loc ultimile convorbiri oficiale dintre
Președintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae
Ceaușescu, și Președintele Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle.
Este interesant de văzut ce impresie a făcut Ceaușescu asupra lui de Gaulle. Cu
toate că în intervențiile sale oficiale, publice, de Gaulle spunea că este “o perso-
nalitate politică de mare valoare”, se pare că altfel stăteau lucrurile în realitate.
Președintele francez fusese cu siguranță dezamăgit de discursul duplicitar al
lui Ceaușescu, atunci când se referea la necesitatea desființării simultane a celor
două blocuri militare din Europa. În loc să părăsească Tratatul de la Varșovia
(probabil că ar fi fost o acțiune sinucigașă pentru regimul de la București),
Nicklas, Charles de Gaulle, 106.

20
Ceaușescu s-a mulțumit, în viziunea lui de Gaulle, să-și clameze independența

și o oarecare libertate de acțiune în interiorul tratatului, așa cum se va întâmpla
câteva luni mai târziu, în august 1968, după evenimentele dramatice de la Praga.
În loc să adopte măsuri reale și consistente de liberalizare a regimului comunist,
Ceaușescu a preferat o cosmetizare de fațadă, prostindu-și interlocuitorii (dar
nu și pe de Gaulle) cu teoria că regimul comunist a fost instalat în România prin
voința suverană a poporului român și nu de tancurile sovietice “eliberatoare”.
După încheierea vizitei prin țară, de Gaulle s-a întîlnit cu Maurer la
Ambasada Franței, căruia generalul i-a arătat o reală simpatie și prețuire
și căruia i s-a confesat asupra impresiei pe care i-o făcuse Ceaușescu – “Un
țăran mincinos”, l-ar fi caracterizat de Gaulle, conform mărturiei fostului
premier român, Ion Gherghe Maurer. Drept mărturie a prețuirii acordate lui
Maurer, președintele de Gaulle a făcut propunerea de a decora pe președin-
tele Consiliului de Miniștri al României cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare,
pentru a sublinia recunoașterea aportului adus de premierul la dezvoltarea rela-
țiilor româno-franceze.
Această idee a fost ulterior abandonată, din rațiuni politico-diplomatice,
pentru a nu fi lezate sensibilitățiile și orgoliile lui Ceaușescu care, totuși, era
liderul autoritar al regimului de la București. Pe cale de consecință, Marea Cruce
a Legiunii de Onoare i-a fost înmânată lui Nicolae Ceaușescu, Președintele
Consiliului de Stat, iar lui Gheorghe Maurer i-a fost îmânată Marea Cruce a
Ordinului de Merit.
Datorită agravării crizei sociale și politice din Franța, președintele de Gaulle
a fost nevoit să părăsească România în seara zilei de 18 mai, cu o zi mai devreme
fată de proiectul inițial al vizitei. Scurtarea intempestivă a vizitei cu o zi a fost
înțeleasă de oficialitățiile comuniste de la București ca un caz de fortă majoră, și
nu ca un afront adus României. Încă din după-amiaza zilei de 16 mai, când de
Gaulle era la Craiova, delegația franceză primise știri alarmante din Franța, iar
mai mulți membri ai delegației franceze au încercat să-l determine pe președin-
tele de Gaulle să-și scurteze vizita în România.
În mod indubitabil, vizita președintelui de Gaulle în România a constituit
o încununare a acțiunilor întreprinse, de redescoperire a unor legături priveli-
giate între cele două națiuni, care au existat într-un trecut nu prea îndepărtat.
Dacă această vizită a primului președinte francez în România a constituit,
fără îndoială, un apogeu, o culme greu de escaladat, ceea ce a urmat a fost o
stagnare și chiar un recul dramatic al relațiilor dintre regimul comunist de la
București (înscris tot mai mult pe o traiectorie totalitară, dictatorială și aberantă
prin cultul personalității, de sorginte asiatică) și președinții francezi care i-au
succedat lui de Gaulle.
Este aproape un truism să afirmăm că nimeni nu poate contesta importanța
istorică a vizitei președintelui de Gaulle în România. În acest context s-a

ridicat totuși întrebarea, cine a avut mai mult de câștigat în urma acestei vizite:
Ceaușescu sau de Gaulle? Dacă ar fi să preluăm pur și simplu, fără o aana-
liză critică, concluzia teoreticienilor dogmatici ai regimului comunist de la
București, atunci câștigătorul ar fi fost de Gaulle. “Proporțiile pe care le-a luat
mișcarea studențească, unirea într-o oarecare măsură a acesteia cu mișcarea
revendicativă (evenimente care puteau să-l determine pe președinte să-și amâne
vizita) sunt de natură să slăbească regimul gaullist; în această situație, vizita
în România contribuie la ridicarea prestigiului gaulliștilor și, în aceast cadru,
președintele își atribuie o importanță și mai mare”.21
Această scurtă analiză nu poate fi interpretată decât ca o hiperbolizare, ca
multe altele, a propagandei de la București. Credem că mult mai aproape de
adevăr este concluzia trasă de un participant la acest eveniment: “Paradoxul isto-
riei sau fatalitatea au vrut ca această vizită simbolică să aibă loc în plină ascen-
siune politică a lui Ceaușescu. Prestigiul Generalului l-a plasat pe Ceaușescu pe
orbita internațională, atribuindu-i dimensiunile unei personalități importante
printre oamenii de stat din Est. Reputația sa în Occident i-a permis să-și întă-
rească poziția în interior, în acei ani când, prin uneltiri, și-a înlăturat rivalii,
pentru a se impune ca dictator absolut”.22
VISIT OF PRESIDENT CHARLES DE GAULLE

IN ROMANIA, MAY 14–19, 1968
Abstract
The present analysis deals with the historic visit of President Charles de Gaulle in
Romania, in May 1968. The moment was as much important as Ceaușescu’s regime found a
remarkable opening toward the Occidental offices at the time; it was in fact a true diplomatic
offensive indubitably promoted by Nicolae Ceaușescu himself, with Ion Gheorghe Maurer’s
decisive assistance. Nicolae Ceaușescu, general secretary of the Romanian Communist
Party, was taken by Occident at that time for a virulent objector to the Soviet domination
in East-Europe communist camp. The great French dignitary’s visit was an expression of
the large sympathy Romania enjoyed all over the world within a period of extreme interna-
tional political tension.
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R, Secția Relații externe, vol IV, dosar nr. 64/1968, f. 60.
21
Stolojan, Cu de Gaulle în România, 63–64.

22
CONTROLUL PARTIDULUI COMUNIST
ROMÂN ASUPRA MEDIEI TIMIŞORENE ÎN
ANII ’70 AI SECOLULUI AL XX-LEA
Vasile Rămneanţu*
Cuvinte cheie: presă, radio, Timişoara, anii 1970–1977, control, PCR

Keywords: press, radio, Timișoara, 1970–1977, control, PCR
În ciuda relativei liberalizări din perioada 1965–1971, media românească

a rămas sub controlul Partidului Comunist Român, exercitat în special prin
organele de cenzură.1 În acest context, planul de măsuri adoptat de către
Secretariatul Comitetului judeţean Timiş al PCR în şedinţa din 15 iunie 1970
se referea la modul în care se asigura eficienţa articolelor publicate în presa
judeţeană. Conform acestuia, redacţiile ziarelor urmau să întocmească lunar
şi să înainteze Secretariatului Comitetului judeţean o sinteză asupra artico-
lelor critice la care nu s-au primit răspunsurile necesare sau au fost date soluţii
formale, superficiale, neînsoţite de măsuri corespunzătoare pentru lichidarea
neajunsurilor semnalate.
Totodată, comitetele municipale, orăşeneşti, comunale de partid, precum
şi organizaţiile PCR din instituţii, intreprinderile industriale, unităţile agricole
trebuiau să controleze permanent felul în care organele sau persoanele vizate
răspundeau articolelor critice din presă, trăgând la răspundere pe cei care nu
respectau prevederile legale în această privinţă. Periodic, Colegiul judeţean al
PCR împreună cu Secţia de propagandă, cea organizatorică, Comisia economică
a Comitetului judeţean şi conducerile ziarelor urmau să întreprindă controale
asupra modului cum erau rezolvate semnalele critice ale publicaţiilor, a atitu-
dinii cadrelor faţă de criticile aduse, concluziile fiind supuse dezbaterilor în
şedinţele cu activul de partid. Totodată, Colegiul judeţean al PCR avea sarcina
*
Universitatea de Vest Timişoara, b-dul Vasile Pârvan, nr. 4, e-mail: vasileramneantu@yahoo.
com
1
Arhivele Naţionale ale României (ANR), PCR şi intelectualii în primii ani ai regimului
Ceauşescu (1965–1972), A. Pavelescu, L. Dumitru, eds. (Bucureşti, 2007), 1–2; 241–243; 254–
255; 266–267.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
444 ‌| Vasile Rămneanţu
de a chema la ordine persoanele cu munci de răspundere care nu manifestau o

poziţie principială, partinică faţă de criticile justificate din presă.2
Pe de altă parte, redacţiile ziarelor şi Studioul de radio Timişoara aveau
sarcina de a întocmi, cu sprijinul secţiilor Comitetului judeţean de partid, un
plan de măsuri complex privind pregătirea profesională şi educarea partinică a
tuturor lucrătorilor din presă, cuprinzând expuneri, lecţii-dezbateri, seminarii,
indicarea de bibliografie, întâlniri cu secretarii Comitetului judeţean al PCR, cu
cadre de conducere din diverse sectoare etc. Colegiile de redacţie ale ziarelor
trebuiau să exercite un control permanent asupra documentării pe teren a
redactorilor, fiind necesară şi îmbunătăţirea muncii de verificare a datelor şi
a faptelor cuprinse în articole, prin consultarea organelor de stat şi de partid
competente. De asemenea, studiile, analizele şi informările privind dezbaterile
care aveau loc în Comitetul judeţean al PCR, precum şi în Biroul şi Secretariatul
acestuia şi care tratau problemele ce trebuiau să-şi găsească oglindirea în presă,
erau puse la dispoziţia redacţiilor spre informare3, urmând ca principalele
articole cu conţinut critic să fie aprobate de către secretarii Comitetului jude-
ţean PCR Timiş.4 Suntem de părere că prin ultima indicaţie se puteau cenzura
unele critici la adresa unor factori de decizie importanţi. Mai trebuie amintită
şi măsura luată prin care redactorii publicaţiilor timişorene au fost repartizaţi,
pentru îndrumare şi control, liderilor locali de partid.5
În acelaşi an pe care îl analizăm, Secţia de propagandă a Comitetului jude-
ţean al PCR Timiş a elaborat materialul referitor la “Unele aspecte ale educa-
ţiei patriotice în coloanele ziarului Neue Banater Zeitung”. Se sublinia faptul
că activul Sectorului presă a studiat materialele publicate în decembrie 1969 şi
ianuarie 1970, ajungându-se la următoarele concluzii: “deşi în perioada respec-
tivă nu a apărut nici un articol care să prezinte tezist problemele educaţiei patri-
otice, se poate aprecia că ele ocupă un spaţiu larg în coloanele ziarului”, fiind
evident efortul redacţiei îndeosebi în direcţia cultivării în rândul cititorilor a
dragostei faţă de locurile natale, faţă de frumuseţile şi bogăţiile acestora, de
tradiţiile de luptă comună ale populaţiei bănăţene, indiferent de naţionalitate,
precum şi de marile cuceriri ale socialismului. De asemenea, au apărut nume-
roase articole care se refereau la obiceiurile laice ale populaţiei şvăbeşti, la perso-
nalităţile medicale din Banat (români sau germani), a continuat publicarea de
2
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Timiş (SJANT), fond Comitetul judeţean PCR
Timiş, d. 42/1970, f. 5.
3
Ibid., 6.
4
Ibid., 7.
5
Ibid., 4. Astfel, cunoscuţii ziarişti Dumitru Mărgineanu, Ioan Arieşanu şi Nicolae Pârvu au
fost subordonaţi primului-secretar Mihai Telescu; mai răspundeau de oamenii din presă Darie
Trifon, Trandafir Cocârlă, Ioan Zahiu.
Controlul Partidului Comunist Român asupra mediei timişorene în anii ’70 ai secolului al XX-lea | 445
reproduceri după cunoscutul pictor Ştefan Jager, precum şi fotografii ale unor
monumente arhitectonice, însoţite de comentariile specialiştilor. În numeroase
articole era prezentată şi ideea înfrăţirii oamenilor muncii români, germani,
maghiari şi sârbi din provincie.6 În articolul “Un studio multinaţional de lirică”
se pleda pentru realizarea unui studiou în care să fie citite poezii în limbile
română, germană, maghiară şi sârbă.
Documentul surprinde şi aspecte negative din munca redacţională a
ziarului bănăţean în limba germană, cum ar fi faptul că din cele 46 de cărţi
recenzate, doar 4 se refereau la lucrări în limba română. Totodată, erau comen-
tate în cronici doar spectacolele puse în scenă de către Teatrul german, acti-
vitatea celorlalte teatre timişorene fiind reflectată doar în scurte informări.
Se atrăgea atenţia şi asupra faptului că predominau materialele referitoare la
activitatea culturală, ştiinţifică, şcolară şi universitară, ziarul având încă puţini
colaboratori care să se ocupe de industrie şi agricultură. Nu era suficient
prezentată nici ideea patriotismului şi frăţiei în muncă, nefiind stimulată acti-
vitatea comună a oamenilor muncii de diferite naţionalităţi în viaţa artistică
şi culturală. Se propunea publicarea, periodic, a unor reportaje speciale dedi-
cate acestor probleme, într-o formă sau alta ele putând fi tratate în suplimentul
Pipatsch şi neapărat în paginile destinate elevilor, tineretului, studenţilor. De
asemenea, era indicat să se publice periodic materiale mai ample despre reali-
zările din România.7
La 14 octombrie 1970, o notă venită de la secţia Presă a CC al PCR anunţa
autorităţile judeţene că o echipă a televiziunii Stern TV din RFG sosea în
Timişoara, având aprobarea să filmeze la Teatrul german, precum şi diferite
exterioare din oraş. Se preciza că echipa televiziunii vest-germane realiza “un
film documentar referitor la convieţuirea naţionalităţilor conlocuitoare din
România”. Jurnaliştii vest-germani urmau să fie primiţi de către primul secretar
al judeţului, Mihai Telescu, acesta informându-i despre “aspecte ale rezolvării
problemei naţionale din judeţ, ale frăţiei şi unităţii oamenilor muncii indiferent
de naţionalitate în domenii variate ale activităţii sociale” din Timiş.8
Anul 1971 a adus schimbări majore în domeniul ideologic şi, implicit, în
presă şi radio-televiziune, prevăzându-se creşterea rolului conducător al PCR
în toate domeniile de activitate politico-educative, combaterea influenţelor
burgheze, a mentalităţilor retrograde, străine principiilor eticii comuniste şi
spiritului de partid.9 În acest sens, la începutul lunii iulie 1971, liderul comu-
nist român Nicolae Ceauşescu a prezentat documentul intitulat “Propuneri
6
Ibid., 1.
7
Ibid., 2–3.
8
Ibid., 8.
9
Vasile Rămneanţu, “Scriitorii-Securitatea-Partidul”, Banatica 28 (2018): 827.
446 |‌ Vasile Rămneanţu
de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare

marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”, care a
fost aprobat în unanimitate de către membrii Comitetului Executiv al CC al
PCR în şedinţa din 6 iulie. În acesta se sublinia necesitatea creşterii rolului
presei în propagarea largă a poziţiilor ideologice ale partidului, a principi-
ilor etice de convieţuire socială, în combaterea fermă a influenţelor ideologiei
burgheze10 şi a mentalităţilor retrograde de orice fel. Presa trebuia să cultive
mai mult figura înaintată a muncitorului devotat “trup şi suflet cauzei socia-
lismului, propăşirii patriei”. Urma să se asigure orientarea politică fermă, în
special a publicaţiilor cultural-artistice, în direcţia promovării artei şi litera-
turii socialiste militante şi a combaterii tendinţelor de rupere a creaţiei de reali-
tăţile socialiste, de publicul larg al oamenilor muncii. În privinţa radioului şi
televiziunii, trebuia să sporească rolul educativ al tuturor emisiunilor, acestea
urmând a se adresa în mai mare măsură maselor largi ale publicului spectator,
în special muncitorilor şi ţăranilor, asigurându-se totodată prezenţa mai frec-
ventă a acestora în emisiuni. Se preconiza o mai viguroasă selecţie a producţi-
ilor artistice difuzate de radioteleviziune, promovându-se cu precădere filme,
piese de teatru, spectacole muzicale din repertoriul naţional şi, îndeosebi, din
cel nou, socialist. Totodată, se va asigura un echilibru raţional în politica de
repertoriu, astfel încât să fie judicios reprezentate opere valoroase din ţările
socialiste, precum şi lucrări reprezentative din patrimoniul culturii universale,
cu un profund caracter social şi o poziţie filosofică progresistă. În acelaşi timp,
urmau a fi eliminate producţiile care cultivau idei şi principii străine filoso-
fiei şi moralei socialiste, spritul de violenţă, modul de viaţă burghez, mentali-
tăţi nocive pentru educaţia tineretului.11 Radioul şi televiziunea aveau menirea
de a stimula creaţia de cântece patriotice, muncitoreşti, precum şi difuzarea
acestora în rândul populaţiei, organizând, în acest sens, concursuri de creaţie
şi interpretare, spectacole speciale etc. În privinţa emisiunilor de satiră şi umor,
acestea trebuiau îndreptate contra fenomenelor negative din societate, de pe
poziţiile politicii PCR, eliminându-se producţiile de prost gust şi dăunătoare
sau confuze din punct de vedere ideologic.12
La expunerea prezentată la Consfătuirea de lucru cu activul de partid
din domeniul ideologic şi al activităţii politice şi cultural-educative, Nicolae
10
Nicolae Ceauşescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice,
de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii – 6 iulie 1971.
Expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii
politice şi cultural-educative, 13, www.cnsas.ro/surse_PdCR_PMR_PCR.html, accesat la data
de 25 iulie 2019.
11
Ibid., 14.
12
Ibid., 15.
Ceauşescu atrăgea atenţia că presa era un instrument al PCR şi trebuia să

servească răspândirii politicii partidului în toate domeniile de activitate. Urmau
a fi luate un şir de măsuri contra oricărui spirit liberalist care lăsa posibilitatea
să apară concepţii care nu serveau educaţiei socialiste şi comuniste, iar gazetele
şi revistele literare trebuiau să fie în întregime comuniste.13
În privinţa gazetarului din presă, acesta devenea un activist de partid în
acest domeniu de activitate. În vederea pregătirii noilor gazetari, cât şi pentru
perfecţionarea celor care activau în presă, era necesară reînfiinţarea şcolilor
politice de gazetari, liderul comunist constantând slăbirea preocupării pentru
pregătirea “cadrelor de gazetari comunişti”.14
În urma acestor hotărâri, Secretariatul CC al PCR a decis (9 iulie 1971) un
plan de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice şi cultural-edi-
cative15, care în domeniul presei prevedea întărirea conducerilor redacţiilor coti-
dienelor centrale şi locale, a publicaţiilor periodice cultural-artistice; întărirea
conducerii Direcţiei Presei şi îmbunătăţirea compoziţiei de cadre; organizarea
unui curs cu o durată de un an la Academia “Ştefan Gheorghiu” pentru redactori
din presa centrală şi locală, a cărui absolvire va constitui o condiţie pentru anga-
jarea sau menţinerea acestora în presă, cursuri de pregătire pentru redactori din
presa locală urmând a avea loc şi la şcolile interjudeţene de partid; întocmirea de
către toate redacţiile a unor planuri proprii de măsuri pentru aplicare indicaţiilor
conducerii de partid cu privire la ridicarea activităţii politico-ideologice.16
Plenara CC al PCR din 3–5 noiembrie 1971 a consfinţit măsurile din dome-
niul ideologic discutate în vara acelui an. În expunerea prezentată cu acest prilej,
Ceauşescu evidenţia că radioteleviziunea trebuia să pună în centru emisiunilor
problemele educaţiei socialiste, pe calea undelor urmând să fie propagate măre-
ţele idealuri ale socialismului, politica internă şi externă a României, ştiinţa şi
arta înaintată şi biciuite fără cruţare moravurile retrograde.17 Ziarele şi revistele
aveau aceeaşi datorie în privinţa educaţiei socialiste, având sarcina să promo-
veze cu curaj experienţa înaintată, să critice obiceiurile şi moravurile înapoiate,
să asigure exprimarea oamenilor muncii din toate domeniile de activitate, presa
devenind astfel un puternic instrument în dezvoltarea democraţiei socialiste, în
afirmarea principiilor eticii şi echităţii socialiste.18
13
Ibid., 76.
14
Ibid., 78.
15
ANR, PCR şi intelectualii, 303.
16
Ibid., 305.
17
Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate
– mai 1971-februarie 1972, vol.6 (Bucureşti: Editura Politică, 1972), 677. www.cnsas.ro/surse_
PdCR_PMR_PCR.html, accesat la 26 iulie 2019.
18
Ibid., 678.
În cadrul şedinţei din 6 decembrie 1971 a Biroului Comitetului judeţean

al PCR Timiş a fost analizată activitatea presei judeţene de partid, a sarcinilor
acesteia în urma programului adoptat de către conducerea PCR privind îmbu-
nătăţirea activităţii ideologice şi politico-educative în masă. Cu acest prilej
s-a decis ca Secţia de propagandă a Comitetului judeţean al PCR şi redacţiile
ziarelor să pună în centrul preocupărilor lor înfăptuirea măsurilor pentru o
mai deplină reflectare a activităţii organizaţiei judeţene a PCR, a modului
cum se transpuneau în realitate hotărârile organelor judeţene, a vieţii econo-
mice, sociale, politice şi culturale a judeţului. Pentru îmbunătăţirea conţinu-
tului presei judeţene, planurile trimestriale ale ziarelor erau puse la dispoziţia
membrilor Biroului Comitetului judeţean al PCR, iar observaţiile şi propune-
rile acestora urmau să fie centralizate şi comunicate colegiilor de redacţie de
către secretarul cu probleme de propagandă. Secretarii Comitetului judeţean
de partid, ceilalţi membri ai Biroului acestuia erau solicitaţi să semneze articole
în presa judeţeană, valorificând publicistic materialele supuse analizei Biroului
sau Secretariatului.19 De asemenea, redacţiile vor urmări creşterea ponderii
materialelor semnate de către colaboratorii din afara redacţiei (muncitori,
ţărani, intelectuali, tineri), iar secretarii Comitetului judeţean vor organiza, cel
puţin odată pe trimestru, întâlniri cu redactorii şefi sau colectivele secţiilor
de specialitate în vederea stabilirii unor măsuri concrete pentru îmbunătăţirea
modului de tratare a problemelor ce stăteau în faţa organelor şi organizaţiilor
de partid.
Periodic, pe probleme mai importante, urmau a fi organizate întâlniri ale
primului secretar al Comitetului judeţean al PCR Timiş cu redactorii şefi ai
ziarelor şi Studioului de radio. Conducerea Secţiei de propagandă judeţeană
avea sarcina de a sprijini birourile organizaţiilor de bază şi colegiile de redacţie
în vederea perfecţionării stilului şi metodelor de muncă ale acestora şi, conco-
mitent cu informarea periodică a redacţiilor asupra sarcinilor ce stăteau în
faţa Comitetului judeţean de partid, secţia trebuia să aibă în vedere dezbaterea
problemelor majore ale muncii redacţionale, analiza conţinutului învăţămân-
tului politic şi profesional, a activităţii unor secţii sau cadre de ziarişti pe linia
îndeplinirii hotărârilor Comitetului judeţean. O atenţie sporită era acordată în
acest sens activităţii ziarelor Neue Banater Zeitung şi Szabad Szo.20 Până la 15
ianuarie 1972 urma să se revadă şi să se “împrospăteze” reţeau de corespondenți
voluntari, iar ziarele şi Studioul de radio trebuiau să organizeze, cel puţin o dată
pe lună, întâlniri şi consfătuiri cu cititorii şi corespondenţii voluntari. Colegiile
de redacţie vor fi lărgite cu un număr de 7–9 muncitori, ţărani, intelectuali, din
SJANT, fond Comitetul judeţean Timiş al PCR, d. 45/1971, 4.

19
Ibid., 5.
20
rândul celor mai buni corespondenţi şi colaboratori, iar componenţa acestora

trebuia aprobată de către Secretariatul comitetului judeţean al PCR.
Pe de altă parte, Secţia de propagandă va prezenta Secretariatului
Comitetului judeţean de partid o notă cu privire la necesitatea apariţiei ziarului
Drapelul roşu într-un număr de ediţii în 6 pagini, document ce va fi trimis spre
aprobarea CC al PCR. De asemenea, aceasta va prezenta Secţiei de presă a CC
al PCR propuneri cu privire la modalitatea transmiterii simultane şi în limba
germană a materialelor oficiale.21
Secţia de propagandă va studia şi prezenta Secretariatului Comitetului
judeţean de partid recomandări cu privire la periodicitatea apariţiei gazetei
Banatske Novine şi va urmări modul în care se răspundea la criticile apărute
în presă, intervenind activ pentru sporirea eficienţei materialelor de acest fel
(urmau ca cei care nu răspundeau criticilor din presă să fie chemaţi la ordine,
prin intermediul organelor de partid).22
În documentul intitulat “Informare asupra conţinutului presei de partid
în lumina sarcinilor ce se desprind din Programul adoptat de conducerea
partidului cu privire la îmbunătăţirea activităţii ideologice şi politico-educa-
tive de masă” se preciza că în judeţul Timiş existau 4 ziare şi Studioul de radio
Timişoara, care aveau o largă audienţă. Astfel Drapelul roşu apărea în peste
53.000 de exemplare, fiind unul dintre ziarele judeţene cu cele mai mari tiraje,
Neue Banater Zeitung era tipărit în 12.000 de numere, Szabad Szo în 10.000 de
exemplare, iar Banatske Novine avea un tiraj de 3000 de numere. Autorităţile
de partid apreciau că ziariştii de la Drapelul roşu au reuşit să realizeze într-o
bună măsură un judicios echilibru tematic, în strânsă legătură cu preocupările
Comitetului judeţean al PCR, iar unele progrese pe linia diversificării tematicii
şi a modalităţilor gazetăreşti de tratare a acesteia era întâlnită şi la Neue Banater
Zeitung, al cărui tiraj a crescut considerabil în ultimii ani. În noul format în
care apărea în acel moment, Szabad Szo şi-a conturat un profil mai apropiat de
cerinţele îmbinării caracterului formativ cu cel de informaţie operativă a citi-
torului, remarcându-se progrese şi în conţinutul gazetei săptămânale Banatske
Novine, care dispunea de rubrici şi pagini speciale ce se adresau unor categorii
largi de cititori.
Conducerea Studioului de radio a trecut la realizarea unei noi scheme de
emisiuni, care reflecta tot mai fidel activităţile politice, economice, sociale şi
cultural-artistice din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Arad, remarcându-se
prezenţa vie a studioului în promovarea folclorului românesc şi al naţionali-
tăţilor conlocuitoare.23 Dar rezultatele obţinute nu erau la nivelul cerinţelor şi
21
Ibid., 6.
22
Ibid., 7.
23
Ibid., 8–9.
posibilităţilor de care dispunea presa judeţeană, dezbaterile arătând că erau pe

deplin valabile şi pentru ziarele care apăreau la Timişoara aprecierile liderului
comunist român Nicolae Ceauşescu cu privire la slăbirea spiritului muncitoresc,
a principialităţii revoluţionare comuniste în activitatea depusă, impunându-se
întărirea caracterului partinic, militant, al tuturor articolelor şi emisiunilor în
vederea creşterii aportului presei la educarea maselor în spiritul idealurilor
clasei muncitoare, al patriotismului şi internaţionalismului proletar, al frăţiei
tuturor celor ce muncesc indiferent de naţionalitate, în activitatea de edificare
a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În acest sens, în toate redacţiile au
fost întărite secţiile care se ocupau de problemele vieţii de partid şi activităţii
organizaţiilor de masă.24
Era subliniat faptul că nivelul de combativitate al ziarelor nu era cel dorit,
existând neajunsuri la rubrica “Viaţa de partid”, în cadrul căreia au fost publicate
multe articole schematice, “şablonarde”, cu puternic iz formalist, lipsite de fina-
litate în perfecţionarea stilului şi metodelor de muncă ale organelor şi organi-
zaţiilor de partid.25 Presa judeţeană nu a luat o poziţie clară, principială faţă de
curentele reacţionare în filosofie, estetică, precum şi faţă de doctrinele politice
apologetice, de provenienţă occidentală, neexistând o preocupare constantă,
susţinută nici faţă de problemele de muncă şi viaţă ale tineretului muncitoresc
şi sătesc, pentru îndrumarea organizaţiilor UTC. Ziarele mai aveau încă mult
de făcut şi în privinţa formării unei opinii publice intransigente faţă de mani-
festările de încălcare a principiilor etice ale societăţii socialiste (faţă de cei care
atentau la proprietatea socialistă, comiteau abuzuri şi ilegalităţi, trăiau o viaţă
uşoară fără muncă, manifestau atitudini nedemne în relaţiile cu turiştii stră-
ini).26
Din punct de vedere cultural, ziarele şi Studioul de radio au analizat, în
numeroase articole şi emisiuni, repertoriul teatrelor timişorene, insistând
asupra necesităţii realizării unor spectacole străbătute de un puternic mesaj de
idei, care să contribuie la educarea politică şi estetică a oamenilor muncii.
Deşi într-o mai mică măsură, ziarele nu au pierdut din vedere nici institu-
ţiile muzicale a căror activitate era oglindită în rubrici permanente, în cronici
de concert şi interviuri, iar Studioul de radio a transmis în direct numeroase
concerte, însoţite de explicaţiile necesare. Dar a fost acordată o slabă atenţie
conţinutului repertoriilor formaţiilor corale, promovării cântecelor revoluţio-
nare şi de masă.
Publicaţiile au atribuit un spaţiu mai larg literaturii publicându-se articole
scrise de o serie de scriitori de prestigiu – români, germani, maghiari, sârbi
24
Ibid., 10.
25
Ibid., 12.
26
Ibid., 13.
– care şi-au exprimat adeziunea deschisă faţă de ideile directoare ale progra-
mului adoptat de către Comitetul Executiv al CC al PCR. Redacţiile au avut în
vedere şi dezbaterea critică a unor aspecte ale creaţiei literar-artistice, dar nu se
putea afirma că a fost lichidată practica din trecut, când în multe dintre croni-
cile publicate nu a fost întâlnită o poziţie fermă, principială, faţă de neajunsu-
rile unor lucrări literare şi plastice. În faţa acestei situaţii, redactorii care lucrau
în secţiile culturale aveau datoria de a promova un şi mai accentuat spirit de
partid în tratarea problemelor vieţii artistice, în susţinerea liniei generale a PCR
privind conţinutul operelor de artă. În dezbaterea problemelor literare şi ale
artei trebuiau atraşi atât creatorii cât şi cititorii sau ascultătorii ale căror opinii
să fie publicate sau transmise în cadrul unor rubrici şi emisiuni speciale.
O apreciere pozitivă a modului cum se oglindeau în presă activităţile cultu-
rale de masă o constituia faptul că s-a acordat atenţie promovării unor dezbateri
asupra aspectului educativ al manifestărilor artistice de amatori.27 Era evidentă
preocuparea redacţiilor pentru tratarea problemelor instructiv-educative din
şcoli şi facultăţi, dar au fost puţine articole, adeseori monotone, care s-au referit
la relaţiile dintre şcoală şi producţie, la orientarea profesională a elevilor sau
la organizarea atelierelor şcolare. Se aprecia că doar tratând cu competenţă, în
forme publicistice atractive, aspectele educaţiei comuniste în şcoli şi facultăţi,
subliniind rolul formativ al muncii şi cultivând dragostea faţă de muncă, senti-
mentul răspunderii şi dragostei faţă de patrie şi partid, articolele vor avea efici-
enţa scontată.
S-a acordat un spaţiu insuficient problemelor activităţii ştiinţifice, a realiză-
rilor cercetătorilor timişoreni, precum şi combaterii unor neajunsuri discutate
în cadrul Biroului Comitetului judeţean al PCR Timiş cu privire la legătura
dintre cercetare şi producţie.
În general, era realizată satisfăcător cerinţa prezentării operative a eveni-
mentelor internaţionale, a poziţiei PCR şi a statului român faţă de marile
probleme internaţionale în publicaţiile Drapelul roşu şi Szabad Szo. În schimb,
existau neajunsuri în această privinţă la Neue Banater Zeitung, unde activitatea
externă se rezuma la o singură pagină format mic (tot atât spaţiu cât se acorda
şi sportului), ziarul nereuşind astfel să oglindească principalele evenimente
mondiale. Totodată erau prezentate într-un mod nesatisfăcător “racile capita-
liste” şi îndeosebi situaţia din RFG, unde în ultimul timp au avut loc puternice
mişcări revendicative.28 În această privinţă, se constata o îmbunătăţire substan-
ţială a activităţii ziarului Banatske Novine care, apărând o dată pe săptămână,
era nevoit să asigure publicarea unor comentarii competente asupra principa-
Ibid., 14.
27
Ibid., 15.
28
lelor evenimente internaţionale. În consecinţă, toate ziarele timişorene trebuiau

să-şi sporească aportul la explicarea politicii externe a PCR şi a statului român,
atrăgând în acest scop un număr mai mare de colaboratori competenţi.
Făcând un prim bilanţ, după 5 luni de la elaborarea documentelor din
iulie, se putea constata faptul că presa judeţeană a demarat o serie de acţiuni în
spiritul programului de îmbunătăţire a activităţii ideologice, şi-a întărit carac-
terul partinic, militant, trebuind însă să-şi îmbunătăţească programele tematice
privind activitatea ideologică şi politico-educativă.29 Pe de altă parte, organi-
zaţiile de partid, colegiile de redacţie nu au asigurat permanenţa acţiunilor de
pregătire politică şi profesională, deşi o parte dintre redactori, îndeosebi cei
tineri, aveau un nivel ideologic scăzut, din care cauză le lipsea discernământul
în aprecierea faptelor, în tratarea angajată, militantă a fenomenelor de viaţă din
România, precum şi a curentelor de idei din lumea capitalistă. La Studioul de
radio unii dintre tinerii reporteri au făcut presiuni pentru promovarea unor
creaţii minore, lipsite de mesaj, ale muzicii occidentale. În document se menţiona
că au fost selectaţi pentru Facultatea de ziaristică din cadrul Academiei “Ştefan
Gheorghiu” cinci “tovarăşi, majoritatea muncitori din industrie”.
Pe linia Filialei Uniunii Ziariştilor a fost elaborat un plan de acţiune privind
însuşirea de cunoştinţe profesionale, organizarea de dezbateri, întâlniri cu
cadre de partid şi de stat, cu diverşi specialişti, iar în fiecare redacţie funcţi-
onau cercuri de învăţământ profesional, precum şi de studiere a problemelor
făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Trebuia să existe mai multă
răspundere atât pentru conţinutul cât şi pentru nivelul publicistic al fiecărui
articol şi al fiecărei emisiuni, în acelaşi scop fiind necesară atragerea a cât mai
mulţi scriitori în rândurile colaboratorilor permanenţi, cei mai buni urmând a
fi cooptaţi în colegiile lărgite. Scriitorii puteau şi trebuiau să fie mai des solicitaţi
la redactarea de reportaje literare – gen deficitar în presa judeţeană –, în care să
se vorbească“în chip convingător despre oamenii zilelor noastre”.30
Deoarece în toate redacţiile exista un număr de cadre plafonate, fără
perspectivă, colegiile de redacţie trebuiau să-şi stabilească sarcini concrete
privind împrospătarea colectivelor, probleme deosebite existând în acest sens
la Szabad Szo şi la Studioul de radio, unde erau şi un număr de posturi neocu-
pate. În aceste condiţii, colegiile de redacţie urmau să prezinte Secretariatului
Comitetului judeţean al PCR, până la 30 ianuarie 1972, o analiză a perspecti-
velor fiecărui cadru redacţional în parte, precum şi propuneri de cadre pentru
completarea posturilor vacante.
Se considera că pentru realizarea acestei sarcini trebuia pornit de la lărgirea
Ibid., 16.
29
Ibid., 17.
30
colectivelor de corespondenţi şi colaboratori din rândul muncitorilor, activiş-

tilor de partid şi de stat, specialiştilor, altor oameni ai muncii, cu temeinice
cunoştinţe politice, cu stagiu în activitatea productivă şi talent găzetăresc,
care să se afle în atenţia colegiilor de redacţie în vederea încadrării acestora în
redacţiile respective şi a absolvirii Facultăţii de ziaristică de la Academia “Ştefan
Gheorghiu”. Pe baza indicaţiilor Secretariatului Comitetului judeţean al PCR
urma ca până la sfârşitul trimestrului I din anul 1972, redacţiile să recruteze
corespondenţi şi colaboratori din principalele unităţi productive şi din insti-
tuţii, “iar periodic Secţia de propagandă a Comitetului judeţean de partid să
analizeze situaţia reţelei de corespondenţi şi colaboratori, modul cum acţio-
nează redacţiile în vederea atragerii acestora la elaborarea ziarelor şi a realizării
emisiunilor radio”. Se impunea şi îmbunătăţirea controlului asupra tematicii
şi conţinutului materialelor publicate, o mai mare exigenţă faţă de modul în
care redactorii şefi, colegiile de redacţie îşi îndeplineau sarcinile ce le reveneau,
trebuind asigurat fiecărui număr de ziar, fiecărei emisiuni de radio un caracter
mobilizator, eficient.31
“Nota privind măsurile ce urmează a fi luate pentru îmbunătăţirea conţi-
nutului emisiunilor Studioului de radio Timişoara, pe baza concluziilor analizei
şedinţei din 3 aprilie 1972 a Secretariatului Comitetului judeţean Timiş al PCR”,
stabilea drept sarcină conducerii Studioului îmbunătăţirea conţinutului emisi-
unilor pe teme economice şi tratării acestora în spiritul hotărârilor conducerii
partidului. Un spaţiu mai mare trebuia alocat tratării problemelor educării tine-
retului, în special al celui muncitoresc şi sătesc.32 Până la 30 iulie 1972 urmau
să fie completate toate posturile vacante din schema studioului cu ingineri şi
economişti, care să aibă un profil moral-politic şi o pregătire profesională cores-
punzătoare, cu înclinaţii pentru activitatea de radio.
În perspectiva creării unui nucleu de televiziune era prevăzută selectarea
cadrelor tehnice corespunzătoare, pe viitor angajarea fiecărui redactor urmând
a fi aprobată de către Secretariatul Comitetului judeţean, iar a personalului
tehnico-administrativ de către conducerea Secţiei judeţene de propagandă. Pe
de altă parte, conducerea Studioului, împreună cu conducerea Filialei Uniunii
ziariştilor, va elabora un program de perspectivă pe perioada 1972–1975 pentru
perfecţionarea pregătirii profesionale a cadrelor redacţionale, iar în acest scop va
fi solicitat şi sprijinul conducerii Comitetului de Radio şi Televiziune. Secţiile de
propagandă şi organizatorică ale Comitetului judeţean PCR, Biroul Comitetului
municipal Timişoara de partid, vor sprijini organizaţia de partid a Studioului în
vederea creşterii influenţei acesteia în întreaga activitate redacţională şi, în mod
Ibid., 18.
31
Ibid., d. 45/1972, 1.
32
deosebit, în direcţia educării comuniste a cadrelor. În această direcţie urma să

se intensifice munca politică-educativă pentru primirea în partid a celor mai
merituoşi jurnalişti şi tehnicieni.33
Redacţia Studioului, cu sprijinul comitetelor municipale, orăşeneşti şi
comunale de partid, avea îndatorirea de a-şi lărgi reţeaua de corespondenţi din
principalele unităţi industriale, agricole, de construcţii, transporturi, comerţ,
social-culturale, urmărind şi o mai bună cuprindere geografică a teritoriului
judeţelor Timiş, Arad şi Caraş-Severin. Periodic urmau să se desfăşoare consfă-
tuiri cu corespondenţii din diverse localităţi, întreprinderi etc., iar reţeaua
de corespondenţi, completată, trebuia supusă aprobării conducerii Secţiei de
propagandă până la sfârşitul trimestrului II al anului 1972. În scopul evitării
unor paralelisme cu emisiunile posturilor centrale de radio şi televiziune, cole-
giul de redacţie avea atribuţia de a elabora programul emisiunilor, pe care îl
supunea apoi aprobării conducerii Comitetului de radio şi televiziune, ţinând
seama de necesitatea lărgirii informaţiilor politice în toate emisiunile şi în
special la cea în limba sârbă.34
În altă ordine de idei, Secţia de propagandă împreună cu Comitetul jude-
ţean de cultură şi educaţie socialistă, Consiliul sindical judeţean şi Consiliile
judeţene ale oamenilor muncii aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare va
urmări selecţionarea şi pregătirea formaţiilor artistice de amatori, pentru ca
programele acestora să întrunească toate condiţiile pentru a fi înregistrate şi
transmise în emisiuni, urmărindu-se îndeosebi îmbunătăţirea activităţii forma-
ţiilor de muzică populară sârbă şi germană, precum şi promovarea folclorului
autentic.
Conducerea Studioului, exercitându-şi rolul de stimulator al creaţiei lite-
rar-artistice originale, avea menirea de a extinde activitatea cenaclului de teatru
radiofonic în limba germană şi de a înfiinţa un cenaclu similar pentru emisi-
unea în limba română, organizându-se şi acţiuni menite să încurajeze creaţia
literară şi muzicală.
Pe baza măsurilor recomandate în informarea Secţiei de propagandă, în
dezbaterile şi în concluziile şedinţei Secretariarului Comitetului judeţean al
PCR, colegiul de redacţie, împreună cu Biroul organizaţiei de bază, avea obli-
gaţia de a întocmi un program de perspectivă vizând perfecţionarea tuturor
laturilor activităţii redacţionale, care urma să fie supus aprobării Secretariatului
Comitetului judeţean al PCR şi conducerii Radioteleviziunii Române. De
asemenea, se prevedea publicarea, cu regularitate, a programelor emisiunilor
în presa judeţeană.
Ibid., 1–2.
33
Ibid., 3.
34
Secţia Gospodăriei de partid a Comitetului judeţean avea sarcina de a solu-

ţiona unele probleme sociale ale personalului Studioului de radio, respectiv
accesul la unele unităţi aflate în subordinea acesteia: cantina, dispensarul
medical şi creşa.35
Comitetul judeţean al PCR Timiş a elaborat în cursul anului 1972 şi o
“Informare cu privire la conţinutul emisiunilor Studioului de radio Timişoara
(decembrie 1971-martie 1972)”, în care se preciza că un colectiv al Comisiei de
propagandă, în care au fost atraşi activişti de partid şi de stat, cadre didactice
din învăţământul universitar şi de cultură generală, specialişti din industrie şi
agricultură, oameni de cultură şi artă, ziarişti, a efectuat un control multila-
teral a activităţii Studioului. Cu acest prilej s-a constatat că în structura gene-
rală a programelor care se difuzau în limbile română, germană şi sârbă, “partea
vorbită ocupa 40%, iar cea muzicală 60%, iar din totalul timpului destinat
săptămânal emisiunilor vorbite, cele mai multe erau dedicate industriei şi agri-
culturii, urmate de cele consacrate vieţii literare şi cultural-artistice, tineretului,
problemelor social-cetăţeneşti, comentariilor pe teme politice, sprijinirii, prin
consultaţii şi alte materiale, a celor ce studiau în învăţământul de partid, precum
şi activităţii ştiinţifice”. În acelaşi timp, o parte a programelor erau destinate
informării operative asupra evenimentelor din viaţa economică şi social-po-
litică din cele trei judeţe, explicării legilor şi altor acte normative, prezentării
unor personalităţi, emisiunilor de divertisment etc. Activităţii din industrie
şi construcţii îi erau consacrate două emisiuni speciale săptămânale: “Gazeta
economică” şi “Curierul economic”, precum şi rubricile: “Graficul investiţiilor”
şi “Introducerea sistemului informaţional”, informaţii pe această temă regăsin-
du-se şi în rubricile de actualitate.
În structura programelor muzicale, locul preponderent era ocupat de
muzica populară (circa 60%), fiind transmise şi emisiuni de muzică uşoară,
concerte simfonice, muzică de operă şi operetă36.
Erau, în general, bine orientate şi emisiunile pe probleme agrare, dar o
deficienţă comună a rubricilor privind industria şi agricultura, ca şi a altora
care dezbăteau teme economice, o constituia faptul că nu reuşeau întotdeauna
să pătrundă în esenţa fenomenelor economice, să explice convingător politica
economică a PCR, sensurile măsurilor adoptate de către partid pentru perfec-
ţionarea conducerii şi planificării economice, întărirea disciplinei contractuale
etc. Adeseori, redactorii erau simplii înregistratori ai faptelor, fără a exercita un
rol activ în dezbaterea profundă şi totodată captivantă a problemelor abordate.
În aceste condiţii, în tratarea problemelor agrare trebuiau depuse eforturi mai
Ibid., 4.
35
Ibid., 12–13.
36
mari pe linia diversificării tematicii, cât şi a îmbogăţirii modalităţilor de prezen-

tare radiofonică vie, interesantă, a vieţii satelor.37
Se cerea, totodată, un plus de operativitate, precum şi o tematică mai largă,
cultivarea mai intensă a genurilor radiofonice specifice privind problemele
cetăţeneşti în cadrul emisiunilor în limbile germană şi sârbă.
Studioului i se solicita o prezenţă mai activă în viaţa ideologică a judeţului,
rubricile pe teme ideologice şi politice (de ex. “Documentarul politic”) trebuind
să li se asigure un conţinut mai bogat de idei pentru a putea pătrunde cu mai
multă eficienţă în conştiinţa ascultătorilor. Era necesară întărirea contribuţiei
în vederea creării unei opinii de masă intransigente faţă de o serie de fenomene
ca individualismul, parazitismul, lipsa de grijă faţă de avutul obştesc, bacşişul
etc., iar în cadrul emisiunilor pe teme educative trebuiau abordate mai des
probleme ca promovarea spiritului de demnitate naţională, de stimă şi respect
pentru marile realizări ale poporului român etc. Pentru combaterea mentali-
tăţilor înapoiate, retrograde, se impunea a fi mai bine folosite şi emisiunile de
divertisment, al căror conţinut era prea general.
În ansamblu, activitatea Studioului în privinţa educării tineretului,
îndeosebi al celui şcolar şi universitar, în spiritul idealurilor socialismului
era pozitivă, fiind demnă de relevat şi acţiunea secţiei în limba sârbă care,
coordonându-şi programul cu cel al posturilor centrale, transmitea în fiecare
sâmbătă o reuşită emisiune dedicată copiilor.38 Era necesar însă să fie mai larg
oglindită activitatea turistică la toate cele trei emisiuni, în vederea cunoaş-
terii de către tineri a frumuseţilor ţării, a realizărilor socialiste. De asemenea,
trebuiau atraşi un număr mai mare de tineri la practicarea sportului, iar în
acest sens se impunea o substanţială îmbunătăţire a emisiunilor sportive, care
în multe cazuri nu depăşeau cadrul informării ascultătorilor asupra rezulta-
telor competiţionale.
Se considera a fi necesar să se găsească şi locul cuvenit unei emisiuni care să
se adreseze exclusiv cadrelor didactice, fiind util să se acorde un spaţiu mai mare
şi cercetării ştiinţifice, cele 20 de minute dedicate săptămânal acestui domeniu
fiind insuficiente pentru importanţa acestei activităţi desfăşurate în Timişoara
şi în celelalte centre industriale ale Banatului. Trebuia urmărit şi modul cum
erau materializate rezultatele obţinute în cercetarea ştiinţifică. Concomitent cu
oglindirea preocupărilor din domeniul cercetării tehnice – care îşi găseau un
spaţiu relativ larg – era necesară o popularizare mai mare a activităţii cercetă-
torilor din domeniul agrar, al fizicii, matematicii, medicinei, ştiinţelor sociale
şi umaniste. Era de dorit ca, bizuindu-se pe sprijinul unor cadre de înaltă
Ibid., 14.
37
Ibid., 15–16.
38
competenţă, redacţia să-şi propună un program mai amplu “pentru propa-

ganda cunoaşterii ştiinţifice în vederea combaterii misticismului”.
În programul radioului “se evidenţia prezenţa sistematică a fenomenului
cultural”, căruia îi erau dedicate atât emisiuni speciale, de profil, cât şi un număr
mare de informaţii, care consemnau principalele evenimente ce aveau loc în
viaţa cultural-artistică, profesionistă şi amatoare din regiune. Astfel, cu sprijinul
unor colaboratori competenţi, au avut loc în cadrul rubricilor destinate litera-
turii dezbateri de pe poziţii ideologice şi estetice ferme, precum “Literatura şi
actualitatea” sau “Muncitorul – personajul central al prozei noastre”.39
Erau, de asemenea, transmise cu regularitate emisiuni de versuri, judicios
selecţionate, atât din operele clasicilor, cât şi ale poeţilor contemporani, inclusiv
timişoreni, fiind promovată şi creaţia unor începători. Aceasta însă trebuia
realizată cu mai multă exigenţă întrucât unele dintre poeziile care se difuzau
aveau vădite carenţe de ordin estetic, redacţia neintervenind cu critici stimula-
tive, nuanţate, care să contribuie la îndrumarea autorilor.
Printre preocupările Studiului se număra şi cunoaşterea de către ascultători
a valorilor dramaturgiei naţionale, pentru educarea estetică a ascultătorilor fiind
inaugurată o emisiune lunară “Teatrul nostru românesc” susţinută de reputatul
actor Gheorghe Leahu, care se cerea întregită şi cu lucrări din dramaturgia
bănăţeană, precum şi cu alte aspecte ale vieţii teatrale din Banat. Totodată se
contura tot mai pregnant profilul unei emisiuni teatrale în limba germană, fiind
de remarcat şi încercările redacţiei, ca odată cu prezentarea marilor valori ale
dramaturgiei clasice şi contemporane, să promoveze creaţiile originale, reali-
zate conform exigenţelor teatrului radiofonic şi “abordând o tematică de cea
mai mare actualitate”. În acelaşi timp, trebuiau depuse eforturi pentru lărgirea
cercului de dramaturgi care activau în cenaclul existent pe lângă studiou.
Merite apreciabile existau în privinţa consemnării, comentării şi populari-
zării creaţiei populare de pe meleagurile bănăţene, dar se recomanda ca expu-
nerile despre folclor realizate de către cadre de o înaltă calificare să îmbrace un
caracter mai accesibil, ţinând seama că acestea trebuiau să se adreseze unui cerc
larg de ascultători şi nu numai specialiştilor.
Emisiunii “Colocviul artelor”, bogată în informaţii privind cele mai diverse
manifestări de ordin artistic, îi lipsea însă, cu mici excepţii, curajul abordării
unei problematici de profunzime, impusă de activitatea diversă a teatrelor, filar-
monicilor, a celorlalte instituţii artistice din Banat. Nu a avut loc, de exemplu, o
dezbatere aprofundată, eficientă cu spectatorii (muncitori, ţărani, tineri, oameni
de artă privind problemele de conţinut ale creaţiei din instituţiile muzicale. Se
impunea) şi acordarea unei atenţii sporite creaţiei plastice deoarece expoziţiile
Ibid., 17.
39
organizate au fost palid consemnate în “articolaşe de serviciu”, care nu au contri-

buit la educarea estetică a ascultătorilor. Un caracter mai analitic, de dezbatere
vie, pe o tematică largă, trebuia să i se confere şi emisiunii “Studioul artistului
amator”, fără a fi neglijată latura informativă a acesteia, în acel moment predo-
minantă.
Organele judeţene de partid au fost preocupate în perioada pe care ne-am
propus să o cercetăm şi de pregătirea politico-profesională a celor care şi-au
desfăşurat activitatea în media timişoreană. Astfel, în documentul intitulat
“Informare asupra situaţiei cadrelor în presa judeţeană de partid”, se arăta că
redacţiile ziarelor judeţene dispuneau, în general, de un fond de cadre cores-
punzător. Astfel, 88 de ziarişti aveau studii superioare sau urmau cursurile a
unor facultăţi, 28 aveau studii medii sau erau în curs de finalizare a acestora,
doar 5 fiind absolvenţi ai şcolii generale de 7 ani sau ai şcolilor profesionale.
Situaţia pe redacţii se prezenta astfel:

Publicaţia Ziarişti Membrii Studii Studii Şcoli
PCR superioare medii profesioanale
sau în curs sau liceu
neterminat
Drapelul roşu 23 23 22 1 -
Neue Banater 22 19 16 4 2
Zeitung
Szabad Szo 24 24 13 10 1
Banatske Novine 14 14 7 5 2
Studioul de radio 38 27 31 7 -
Total 121 107 89 27 5
În acel moment existau patru locuri vacante de ziarişti, unul la Drapelul

roşu şi trei la Studioul de radio.40
În privinţa structurii pe naţionalităţi a ziariştilor, aceasta se prezenta astfel:
35,5% erau români, 23,2% germani, 19,9% maghiari, 17,3% sârbi şi 4,1% alte
naţionalităţi.
Structura de vârstă a celor care lucrau în presa timişoreană era următoarea:

Publicaţia Până la 30 de Între 30–40 Între 40–50 Peste 50 de
ani de ani de ani ani
Drapelul roşu 3 9 10 1
Ibid., d. 79/1972, 28–29.

40
Publicaţia Până la 30 de Între 30–40 Între 40–50 Peste 50 de

ani de ani de ani ani
Neue Banater 5 9 7 1
Zeitung
Szabad Szo 2 9 9 3
Banatske Novine 1 4 8 1
Studioul de radio 8 20 9 1
Total 19 51 43 7
Astfel, în conformitate cu cerinţele nomenclatorului de încadrare pe funcţii,

corespundeau criteriilor stabilite de către conducerea PCR 96 de ziarişti, neîn-
cadrându-se în aceste norme 25 de jurnalişti.41
Secţia de propagandă a Comitetului judeţean al PCR Timiş a indicat
conducerilor redacţiilor să îndrume cadrele care aveau posibilităţi ca încă din
toamna acelui an să-şi continue studiile, propunându-se în privinţa celor care
au depăşit vârsta de 45 de ani analizarea situaţiei de la caz la caz, urmând a fi
cerute derogările necesare pentru cei care aveau merite profesionale, cei fără
perspectivă fiind transferaţi treptat în alte funcţii. În acest sens, au fost propuse
pentru derogare, trebuind a se interveni pentru aceasta la Secretariatul C.C. al
PCR, 11 cadre.42 Pentru completarea locurilor vacante, precum şi a celor ce se
vor elibera prin încadrarea în alte munci a cadrelor necorespunzătoare, ziarele
dispuneau de circa 15 propuneri din rândurile colaboratorilor şi coresponden-
ţilor.
În privinţa pregătirii politice, 20 de ziarişti au absolvit sau urmau cursurile
Academiei “Ştefan Gheorghiu”, 29 au terminat sau urmau alte şcoli de partid
ori pentru pregătirea ziariştilor, 35 au finalizat sau urmau cursurile Universităţii
serale de marxism-leninism, iar 37 de ziarişti nu au absolvit cursuri ale şcolilor
de partid, marea lor majoritate fiind dintre cei încadraţi în redacţie în ultimii
ani. Trebuiau luate măsuri pentru înscrierea personalului redacţional la şcolile
de partid, inclusiv pe calea reciclării, îndeosebi la Studioul de radio (unde 24 de
angajaţi nu au urmat şcoli de partid).
Totodată, în vederea îmbunătăţirii întregii activităţi de selecţionare, creş-
tere şi promovare a cadrelor, îndeosebi din rândul muncitorilor, era necesar
ca, până la sfârşitul anului, redacţiile să-şi constituie, cu sprijinul organelor
şi organizaţiilor de partid, o reţea de corespondenţi voluntari în principalele
41
Ibid., 29. Pe redacţii situaţia era următoarea: la Drapelul roşu corespundeau criteriilor de
studiu 23 de cadre (totalitatea colectivului), la Neue Banater Zeitung 16 cadre corespundeau
aceloraşi criterii, iar 6 nu, la Szabad Szo corespundeau 17, 7 nu; la Banatske Novine 9 întruneau
condiţiile, 5 nu; iar la Studioul de radio 30 da, 8 nu.
42
Ibid., 31.
întreprinderi industriale, de construcţii, în alte unităţi economice, precum şi

subredacţii voluntare în municipii, oraşe şi comune.
Până la 30 august 1972, Secţia de propagandă a Comitetului judeţean al
PCR, împreună cu colegiile de redacţie şi organizaţiile de partid de la ziare şi
Studioul de radio, avea obligaţia de a prezenta spre aprobarea Secretariatului
Comitetului judeţean al PCR componenţa reţelei de corespondenţi voluntari şi
a subredacţiilor voluntare. Periodic era necesar să se organizeze cu corespon-
denţii voluntari consfătuiri şi schimburi de experienţă ce vor fi prevăzute în
planurile tematice trimestriale ale publicaţiilor şi Studioului de radio. Pentru
pregătirea cadrelor redacţionale existente, precum şi a celor ce urmau a fi
promovate în perspectivă, Filiala Uniunii Ziariştilor, împreună cu conducerile
redacţiilor şi cu sprijinul Secţiei de propagandă, aveau îndatorirea de a elabora
anual programe speciale de pregătire politico-profesională, iar conducerile
redacţiilor împreună cu Secţia de propagandă să întocmească un program de
perspectivă privind reciclarea întregului personal redacţional.43
În vederea înscrierii la cursurile Facultăţii de ziaristică a unor elemente
tinere, de perspectivă, în special din mediul muncitoresc, conducerile redac-
ţiilor trebuiau să prezinte până la data de 15 februarie 1973 câte 10 propuneri,
iar până la 30 august 1972 programe speciale privind toate problemele legate
de creşterea, educarea şi promovarea cadrelor.44 Într-o notă a Secţiei de presă
a CC al PCR erau precizate condiţiile de selecţie privind Facultatea de ziaris-
tică, cursurile cu frecvenţă: candidaţii trebuiau să provină din întreprinderi,
instituţii, organizaţii de masă şi obşteşti, din redacţii, cu studii medii sau echi-
valente, să fie membrii de partid sau UTC şi să aibă un stagiu în producţie de
minim un an de zile.
În ianuarie 1973, redacţiile şi filialele Uniunii ziariştilor urmau să organi-
zeze un prim concurs de selecţie pentru candidaţi, în care aceştia trebuiau să
redacteze reportaje, portrete, însemnări etc., care erau înaintate până la sfârşitul
lunii redacţiilor respective. În perioada 31 ianuarie – 2 februarie redacţiile orga-
nizau concursul de selecţie a candidaţilor, care consta dintr-o probă de compo-
ziţie gazetărească (impusă sau la libera alegere) şi completarea unui test orien-
tativ de cultură generală. Cei selectaţi pentru a candida la Facultate de ziaris-
tică erau supuşi verificării şi aprobării organelor locale de partid, după care se
întocmeau listele nominale cu cei propuşi pentru examenul din iulie 1973, care
trebuiau trimise, prin intermediul Comitetului judeţean al PCR Timiş, secţiilor
Presă şi Cadre ale CC al PCR.45
În cursul anului 1973, Administraţia Presei de partid din Timişoara a
43
Ibid., 33–34.
44
Ibid., 35.
45
Ibid., 55–56.
întocmit un material intitulat “Situaţia realizării principalilor indicatori pe anul

1972 la presa locală de partid din Timişoara”, în care se sublinia că în centrul
preocupărilor a stat găsirea celor mai eficiente soluţii pentru obţinerea de veni-
turi cât mai mari în scopul realizării şi depăşirii beneficiilor planificate şi a
reducerii din pierderi la ziarele prevăzute cu dotaţie. Se preciza că în anul 1972
au fost utilizate mai eficient coloanele ziarelor, prin scoaterea publicităţii din
cele patru pagini şi editarea foii publicitare.
În privinţa principalilor indicatori, situaţia se prezenta astfel:

Explicaţii Planificat Realizat %
Total venituri 9.854.7 11.599,4 118
Din care Difuzare 6084,7 6129 101
Publicitate 3.665,0 5.391,7 147
Total cheltuieli Planificat Realizat %
Beneficiul la Drapelul roşu 3.301,0 4.225,4 128
Pierderi la ziarele prevăzute 2.338,7 2.041,5 87
cu dotaţie
Beneficiu de vărsat la buget 938,7 2.159,8 230*
* SJANT, fond Comitetul judeţean Timiş al PCR, d. 44/1973, 29.
Realizările preţului de cost se prezentau astfel: Drapelul roşu – 98%; Neue

Banater Zeitung – 88%; Szabad Szo – 107%; Banatske Novine – 99%.
În privinţa tirajului situaţia era următoare:

Ziarul Plan Realizat exem- %
plare
Drapelul roşu 54000 55410 101
Neue Banater Zeitung 12000 13447 112
Szabad Szo 11000 10203 93
Banatske Novine 3000 2857 95
Se aprecia că în anul 1972 au fost obţinute rezultate frumoase, depăşin-

du-se beneficiul planificat de vărsat la buget cu 1.220.900 lei, iar la cheltuieli
depăşirea a fost determinată de apariţia foii publicitare la ziarele Drapelul roşu
şi Neue Banater Zeitung, cheltuieli care nu au fost cuprinse în plan. În privinţa
depăşirii preţului de cost la Szabad Szo, aceasta a fost determinată de nereali-
zarea tirajului planificat. Depăşirea beneficiului planificat s-a datorat în primul
rând de depăşirea planului de publicitate, cât şi din depăşirea veniturilor din
difuzare la Drapelul roşu şi Neue Banater Zeitung.
Pe ziare, depăşirea veniturilor din publicitate se prezenta astfel: Drapelul
roşu – 1.261.8 mii lei; Neue Banater Zeitung – 63.9 mii lei; Szabad Szo – 319,2
mii lei; Banater Novine – 81,8 mii lei.46
În anul 1973 Drapelul roşu a atins un tiraj de 60.000 de exemplare, Neue
Banater Zeitung 16.000 de numere, Szabad Szo 10.000 de exemplare, în timp ce
săptămânalul Orizont avea un tiraj de 4.500 de exemplare, iar Banatske Novine
3.200 numere. În Timişoara mai apărea de două ori pe an revista Knijevni Jivot
în 1.500 de exemplare.
Studioul de radio şi televiziune Timişoara avea emisiuni zilnice de patru ore
şi jumătate în limbile română, germană şi sârbă, deţinând şi un car de reportaj
TV, prin intermediul căruia se realizau unele emisiuni pentru postul naţional
de televiziune.47
Hotărârile luate în anul 1974 de către conducerea de partid şi de stat au afectat
presa centrală şi locală din România. Astfel, în cadrul şedinţei Secretariatului
CC al PCR din 1 mai 1974 s-a decis reducerea tirajelor, formatului, numărului
de pagini şi ritmului de apariţie ale ziarelor şi revistelor, precum şi suprimarea
unora dintre ele, iar aceste măsuri au dus la restrângerea cu mai mult de o
pătrime a personalului din redacţii.48
Nicolae Ceauşescu sublinia că aceste hotărâri au fost luate pentru a se evita
“unele paralelisme şi consumul excesiv de hârtie”, judeţul Timiş fiind totuşi
“norocos”, rămânând cu trei ziare (român, german, maghiar).49 În privinţa
revistei Orizont, liderul comunist român decidea următoarele: Orizontul –
Timişoara – format mic, 8–10 pagini.50
De asemenea, şi Decretul 140/1974 a avut consecinţe nefaste asupra presei,
reprezentând un model pentru editorii de presă în vederea structurării orga-
nizatorice a publicaţiilor. În urma adoptării acestuia, a fost elaborată o “Notă
privind stabilirea normelor de structură şi numărul maxim de persoane pentru
ziarele de partid”, care a prevăzut, printre altele, reducerea posturilor din redac-
ţii.51
În urma aplicării decretului 140/1974, redacţia ziarului Banatske Novine
se afla în situaţia de a reduce paginile gazetei de la 20 la 8 săptămânal, punân-
du-se în aceste condiţii problema renunţării totale sau parţiale la următoarele
46
Ibid., 30.
47
Ibid., d. 97/1973, 288.
48
Mihnea Berindei, Dorin Dobtincu, Armand Goşu, Istoria comunismului din România, vol.
III, Documente. Nicolae Ceauşescu (1972–1975) (Iaşi: Polirom, 2016), 247.
49
Ibid., 250–251.
50
Ibid., 254.
51
Emilia Şercan, Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă (Iaşi: Polirom,
2015) https://books.google.ro/books?isbn–973504756x, accesat la data de 28 iunie 2019. În ace-
laşi an a apărut Legea presei nr.3/1974, vezi https//lege5,ro/Gratuit/.../legea-presei-din-republi-
ca-socialistă-romania-nr.–3–1974, accesat la 28 iunie 2019.
suplimente şi pagini: suplimentul de patru pagini pentru cultură, artă şi litera-

tură, ce apărea o dată la două luni; suplimentul pentru pionieri şi elevi în patru
pagini, ce apărea la două luni o dată; se preciza că aceste două suplimente, plus
montajele literar-muzicale, piesele de teatru, monologurile, piesele muzicale,
poeziile etc. erau destinate şi formaţiilor căminelor culturale şi şcolare pentru
pregătirea manifestărilor cultural-educative şi pe care acestea nu aveau de unde
să le procure în limba sârbă; dispăreau şi rubricile bilunare destinate tineretului,
femeilor, magazin, meridiane şi sport, paginile lunare dedicate Liceului nr. 1
din Timişoara şi reportajele literare privind frumuseţile ţării (monografii cu
realizări deosebite din ţară şi din cele trei judeţe din vestul României).
Redactorul şef al publicaţiei, M. Iovanovici, propunea acordarea a patru
pagini (în total 16 pagini pe an) în vederea publicării materialelor de strictă
necesitate pentru căminele culturale şi pentru şcoli.52
La consfătuirea cu secretarii cu probleme de propagandă ai Comitetelor
judeţene de partid, desfăşurată în cursul anului 1975, s-a trasat sarcina ca în
presa judeţeană să nu se mai publice in extenso probleme de politică externă,
ci cele mai semnificative ştiri pe scurt, iar articolele să nu fie prea lungi, cu
mai multă adresă la experienţele pozitive sau la unele neajunsuri (credem că
hotărârea a fost luată tot pentru a se economisi hârtia – n.n.). Se sublinia că
au apărut tendinţe de grandomanie privind unele publicaţii locale (tipărituri
proprii, fiind dat exemplul unui judeţ care a vrut să scoată o monografie în care
numai primul volum însuma 1.200 de pagini). Se mai atrăgea atenţia ca să nu se
mai tipărească nimic în afara planului de tipărituri care a fost aprobat.53
În altă ordine de idei, în nenumărate rânduri Secretariatul Comitetului
judeţean al PCR Timiş a criticat conducerea redacţiei ziarului Drapelul roşu
pentru desele greşeli ce apăreau cu prilejul redactării şi tipăririi publicaţiei. În
ciuda acestor atenţionări, aceste greşeli încă apăreau, apreciindu-se că în nume-
rele din 25 şi 27 februarie 1976 au “apărut grave erori în conţinutul unor mate-
riale oficiale”. Astfel, în 25 februarie, în cadrul articolului care prezenta vizita
la metroul din Moscova a delegaţiei PCR prezentă la Congresul al XXV-lea
al PCUS, au fost inversate două rânduri, nemainţelegându-se nimic din fraza
respectivă. În ediţia din 27 februarie au apărut mai multe greşeli. În prezen-
tarea cuvântării lui Nicolae Ceauşescu la congresul respectiv, în pasajul refe-
ritor la războiul israeliano-palestinian din 1967 a fost consemnat anul 1976,
iar în cronica privind desfăşurarea congresului, N. Podgornâi a fost prezentat
ca fiind “membru al Biroului Politic al PCR”. Totodată, în ştirea referitoare la
desfăşurarea plenarei C.J.E.F.S. Timiş, generalul-locotenent Marin Dragnea a
SJANT, fond Comitetul judeţean PCR Timiş, d. 79/1973, 4.

52
Ibid., d. 37/1975, 4.
53
fost prezentat ca fiind prim-vicepreşedinte al organismului respectiv, în reali-

tate acesta deţinând funcţia de preşedinte. Cei vinovaţi erau propuşi pentru a fi
sancţionaţi, pedepsele variind între vot de blam şi retrogradări cu o categorie de
la o lună la trei luni sau mustrare.54
Tot în cursul anului 1976, Secţia de propagandă a Comitetului judeţean al
PCR Timiş a întocmit o “Informare asupra modului cum erau tratate proble-
mele vieţii de partid în ziarele Drapelul roşu, Neue Banater Zeitung, Szabad
Szo şi revista săptămînală Banatske Novine”55, stabilindu-se ca sarcină pentru
Drapelul roşu şi Neue Banater Zeitung combaterea tendinţei de emigrare a unor
persoane, mai ales de naţionalitate germană. Acestei activităţi, se arăta în conti-
nuarea documentului, trebuia să i se imprime un caracter mai sistematic şi mai
multă combativitate.56
La 31 martie 1977, un telex venit de la CC al PCR (Secţia de presă şi radio-
televiziune a CC al PCR) către Comitetul judeţean al PCR Timiş se referea la
“Probleme prioritare pentru presa locală”. Astfel, trebuiau comentate concluziile
prezentate de către Nicolae Ceauşescu privitoare la cutremurul de pământ din
4 martie (la şedinţa comună din 28 martie a Comitetului Central al PCR, Marii
Adunări Naţionale, Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale şi
activului central de partid şi de stat) şi analizată politica externă a României,
cuprinsă în expunerea liderului român. În continuare, documentul se referea
la “Probleme speciale care trebuie să facă obiectul unei acţiuni de presă susţi-
nute şi de durată” şi care erau: emigraţia, respectiv, argumentarea fundamentală
a poziţiei României de dezaprobare a încurajării şi organizării acesteia; expli-
carea complexului de factori care determina Occidentul să intensifice campania
de stimulare a emigrării; să se arate clar că România se opunea emigrării şi
nu va mai elibera niciun fel de autorizaţie în acest scop; condamnarea campa-
niei occidentale ca reacţionară şi inumană, înfăţișându-se condiţiile de viaţă
ale muncitorilor emigranţi din ţările capitaliste; presa, în mod special cea în
limbile maghiară şi germană, să oglindească opiniei publice, în special din
rândul naţionalităţilor conlocuitoare şi să demonstreze convingător politica
echitabilă dusă de România faţă de naţionalităţile conlocuitoare, să dezvolte
ideea de patrie căreia îi aparţin toţi cetăţenii şi care aparţine tuturor cetăţenilor.
În privinţa reîntregirii familiei, presa avea îndatorirea să arate că statul
român manifesta înţelegere pentru acele cazuri care “se înscriu în modul de
definire a familiei în dreptul român (părinţi, copii, fraţi, minori)”, precizându-se
că pentru celelalte solicitări nu vor mai fi acordate autorizaţii în acest sens, iar
54
Ibid., d. 32/1976, 1–3.
55
Ibid., 42.
56
Ibid., f. 44. Analiza era efectuată pe perioada ianuarie-octombrie 1976.
cererile de căsătorie cu persoane de altă cetăţenie vor fi soluţionate doar în

cazuri bine justificate.
Trebuia, de asemenea, demascată racolarea specialiştilor, oamenilor de
ştiinţă, a unor intelectuali cu pregătire superioară, practică ce era folosită atât
de către SUA cât şi de alte state capitaliste dezvoltate, în special pe seama ţărilor
în curs de dezvoltare, trebuind condamnată această “practică veroasă” de către
intelectualitatea ştiinţifică şi tehnică.
În privinţa drepturilor omului, urma a fi dusă o acţiune susţinută de dezvă-
luire a “viciilor sociale incurabile ale capitalismului”: încălcarea dreptului la
muncă, segregaţia rasială, drama incertitudinii tinerei generaţii, consumul de
droguri, prostituţia, pornografia, creşterea parazitismului, a criminalităţii. În
acest scop urmau a fi folosite materiale proprii, cât şi cele primite de la Agerpres.
Presa trebuia să publice articole şi despre denigratorii ţării din interior,
arătând că aceştia erau foşti exploatatori, elemente reacţionare, foşti legionari,
care au slujit şi erau dispuşi să slujească duşmanilor. Se arăta că în unele cazuri
cei acuzaţi de astfel de manifestări vor fi supuşi discutării, judecăţii şi condam-
nării colectivelor de oameni ai muncii, vor suferi rigorile legii. Pe baza indicaţi-
ilor primite, ziarele vor publica relatări privind punerea în discuţie şi condam-
narea unor asemenea elemente. “În legătură cu acţiunile susmenţionate, se vor
lua măsuri pentru tratarea lor competentă, la un nivel publicistic ridicat, cu
profunzime şi forţă de convingere”, conchideau instrucţiunile respective.57
În privinţa revistei de cultură timişoreană Orizont, aceasta a apărut la 23
august 1949, fiind o publicaţie lunară, iar din data de 1 mai 1972 a apărut săptă-
mânal (serie nouă)58, la mijlocul anilor ’70, Secţia de propagandă a Comitetului
judeţean al PCR Timiş elaborând o “Informare asupra modului în care sînt
tratate de către revista Orizont problemele activităţii politico-ideologice şi
cultural-educative, contribuţia sa la promovarea creaţiei literar-artistice mili-
tante”. În acest sens se arăta că existau realizări importante, dar cu toate acestea,
unele texte aveau o factură ideologică şi estetică scăzută, revista continuând să
rămână datoare cu promovarea mai consecventă a poeziei patriotice, a tratării,
cu mijloace lirice, a eroismului oamenilor muncii, ca şi a peisajului social şi
moral al ţării, trebuind să acorde o mai mare atenţie creaţiei autorilor bănă-
ţeni. În domeniul prozei, în paginile revistei erau prezentate prea puţine schiţe,
povestiri, iar unele dintre acestea nu aveau la bază corespondenţe majore în
viaţa socială, nu comunicau idei importante care să ilustreze fapte de viaţă, să
declanşeze emoţii estetice. Se aprecia că “Printr-o stăruitoare acţiune de inves-
tigare a activităţii scriitorilor din Banat, şi mai ales prin comenzi speciale adre-
Ibid., d. 47/1977, 66.

57
Ibid., d. 300/1976, 2.
58
sate unui număr de poeţi, prozatori români şi de expresie germană, maghiară,

sârbă se va putea realiza o continuă îmbunătăţire a sectorului de poezie şi proză
care să reflecte chipul luminos al patriei, ofensiva noului în toate sectoarele de
activitate, munca pilduitoare a comuniştilor şi întregului popor”.59 Documentul
evidenţia că în articolele despre literatură se făceau referiri insistente la trecut,
în dauna viziunii asupra prezentului, de exemplu scriindu-se despre literatura
rurală că se vorbea în prea mică măsură despre cea care înfăţişa transformările
satului românesc contemporan.60
Pe de altă parte, lectura unor materiale scotea în evidenţă lacune în pregă-
tirea teoretică şi politică a autorilor, dar şi a colectivului de redacţie, fapt ce
diminua eficienţa lor educativă şi formativă. Aşa, de pildă, unele articole de
literatură şi artă păreau a-şi propune doar relevarea “modernităţii” scriitorilor
analizaţi, ocolind fondul creaţiei acestora, valoarea ei instructiv-educativă.
Era, de asemenea, inadmisibil că în studii privitoare la Eminescu, Macedonski,
Sadoveanu lipsea conţinutul social al operei acestora, iar în unele articole erau
prea puţin reflectate problemele majore ale acelui moment din literatură şi artă,
precum cea a realismului, a responsabilităţii şi angajării artistului, a asimilării
creatoare a tradiţiei, a caracterului popular al artei, a raportului dintre arta
clasică şi cea contemporană, între arta profesionistă şi cea amatoare, diversi-
tatea de stiluri etc.61
Lipsurile manifestate se datorau şi faptului că diriguitorii revistei nu au
activat colegiul de redacţie, nu au ţinut o legătură permanentă cu membrii
acestui organ colectiv de muncă în stabilirea tematicii planurilor trimestriale şi
de perspectivă. Totodată, unii redactori aveau abateri de la disciplina muncii,
de la etica profesională, iar faţă de aceştia organizaţia de partid, conducerea
revistei nu au luat o atitudine promptă şi fermă, fapt ce se răsfrângea negativ
asupra climatului din redacţie şi în activitatea redacţională.
În vederea îmbunătăţirii activităţii revistei Orizont s-au propus următoa-
rele măsuri: instituirea unei rubrici permanente care să trateze, într-o proporţie
mai mare şi la o înaltă ţinută, fenomenul politic şi ideologic; acordarea unei
atenţii sporite tematicii istorice, relevându-se, cu sprijinul specialiştilor, faptele
ce atestau continuitatea poporului român pe aceste meleaguri, momente şi
personalităţi din cadrul mişcării de eliberare naţională şi, în mod deosebit,
popularizarea glorioaselor tradiţii ale mişcării muncitoreşti, ale activităţii PCR
în Banat; promovarea şi în continuare, cu mai multă fermitate, a artei angajate,
analizarea în mod principial, obiectiv, a fenomenului literar curent, cu precă-
dere al celui timişorean şi bănăţean în contextul culturii naţionale. O atenţie
59
Ibid., d. 32/1976, 10–11.
60
Ibid., 12.
61
Ibid., 11.
sporită trebuia acordată creaţiei tehnice şi ştiinţifice, reorganizării colegiului de

redacţie, antrenându-l la studierea şi dezbaterea problemelor de fond ale acti-
vităţii. Se va institui metoda consultării sistematice a membrilor Asociaţiei, a
cadrelor de bază din institutele de învăţământ superior şi de cercetare timişo-
rene, precum şi a celor din alte sectoare pentru a valorifica mai bine potenţialul
ştiinţific şi cultural din judeţ.62
În privinţa recenziilor şi notelor care apăreau în revistă, s-a constatat că un
număr excesiv de mare al acestora se refereau la scriitori din alte părţi ale ţării,
în timp ce rămâneau discutate insuficient apariţiile timişorene. În acelaşi timp,
recenziile nu au oglindit lucrările cele mai importante din ţară, neanalizându-se
întotdeauna cărţile prin perspectiva utilităţii, a valorii lor.63
La 7 ianuarie 1977 a fost elaborată şi o analiză privind “Activitatea ziarelor
Drapelul roşu, Neue Banater Zeitung, Szabad Szo, a revistelor Banatske Novine
şi Orizont şi a Studioului de radio şi televiziune Timişoara”.
Se preciza că tirajul presei judeţene atingea circa 90.000 de exemplare la o
apariţie, cu 5000 de exemplare mai mult decât în condiţiile fostei regiuni Banat,
iar numărul orelor zilnice de emisie la Studioul de radio a crescut în ultimii 7–8
ani de la 3 ½ la 4 ½. În privinţa neajunsurilor, se sublinia că în paginile ziarelor
se oglindeau destul de timid problemele Festivalului “Cântarea României”.64
Erau remarcate şi preocupările insuficiente pentru relevarea rolului condu-
cător al organelor şi organizaţiilor de partid, neputându-se vorbi despre apariţia
articolelor critice de profunzime, care să atace frontal neajunsurile, cauzele
acestora şi să indice, îndeosebi, direcţiile necesare. Cadrele de conducere şi cele
tehnice erau foarte rar deranjate în coloanele ziarelor, nefiind combătute sufi-
cient nici manifestările negative din viaţa spirituală a judeţului, respectiv lipsa
de ancorare în realităţile socialiste a unor lucrări literar-artistice, slaba cali-
tate artistică a unor spectacole ale teatrelor profesioniste şi ale formaţiilor de
amatori etc. De asemenea, apăreau rar în presă portrete de muncitori fruntaşi,
de alţi oameni “înaintaţi”, era insuficient oglindită contribuţia femeii în viaţa
politică, economică şi socială a României.65 Existau preocupări insuficiente
pentru conţinutul şi ţinuta publicistică a articolelor, apărând materiale cenuşii,
descriptiviste, titluri şablon, iar unele articole care abordau teme economice
abuzau de descrieri tehnice, tehnologice (de ex. Drapelul roşu), existând încă
multe articole lungi, cu introduceri şi încheieri inutile, lozincarde.
Pe de altă parte, cronicile literare, mai ales cele din revista Orizont, erau în
marea lor majoritate “călduţe”, neevidenţiind laturile negative ale noilor apariţii,
62
Ibid., 12–13.
63
Ibid., 12.
64
Ibid., d. 47/1977, 67.
65
Ibid., 68.
iar ziarele şi revista Orizont nu erau suficient de prezente în viaţa ştiinţifică a

Timişoarei, existând şi o documentare superficială a gazetarului.
Biroul Comitetului judeţean al PCR Timiş considera că aceste neajunsuri
se datorau carenţelor existente în activitatea organizaţiilor de partid, colegiilor
de redacţie, redactorilor şefi, a cadrelor redacţionale care în ultimii doi ani au
fost sancţionate pentru diferite abateri de la etica profesională şi pentru încăl-
carea unor norme de comportament în societate şi familie (au fost sancţionaţi
10 lucrători redacţionali, a fost luată măsura extremă de excludere din partid a
unui cadru redacţional, iar “doi lucrători cu muncă politică de la Neue Banater
Zeitung au solicitat plecarea definitivă din ţară”).66 În privinţa direcţiilor prin-
cipale ale perfecţionării activităţii publicistice, acestea trebuiau să combată cu
fermitate concepţiile străine, idealiste, retrograde, să transmită cunoştinţele
ştiinţifice despre natură şi societate, să militeze consecvent pentru înfăptuirea
politicii interne şi externe a PCR şi a statului român. Trebuia, de asemenea,
reprezentată mai bine activitatea ştiinţifică, artistică, culturală a judeţului şi
imprimat mai mult dinamism şi mobilitate în iniţierea de rubrici şi emisiuni
sugestive, cu mare putere de pătrundere în mase.67 Era necesară şi o prezentare
mai veridică a momentelor de seamă din istoria ţării, a tradiţiilor revoluţio-
nare ale PCR, precum şi dezvoltarea în conştinţa fiecarui cetăţean, indiferent
de naţionalitate, a sentimentului de dragoste faţă de glia în care s-a născut el şi
strămoşii săi.
Ziariştii aveau îndatorirea de a acorda o atenţie mai mare problemelor
vieţii şi muncii tineretului şi copiilor, ale educării acestora în spiritul dragostei
profunde faţă de ţară, de trecutul glorios, revoluţionar al poporului român.
Totodată, era obligatoriu să se manifeste intransigenţă faţă de lipsuri, să se
pledeze pentru promovarea noului în toate domeniile de activitate, să fie stimu-
lată arta inspirată din realităţile socialismului, combătute fenomenele şi tendin-
ţele negative din sfera literaturii şi artelor, precum şi să se acorde atenţia cuve-
nită Festivalului “Cântarea României”.
Pentru eradicarea deficienţelor se impuneau următoarele măsuri: urmă-
rirea mai atentă a materialelor critice, ridicarea calităţii şi eficienţei publicaţi-
ilor, astfel încât să fie imposibilă apariţia unor articole mediocre, cenuşii, plate,
iar în acest sens trebuiau înlăturate stilul schematic, rutina, tendinţele de facto-
logie, de monotonie şi uniformizare şi stimulat spiritul de inovaţie, creativitatea
colectivelor redacţionale pentru a asigura fiecărei publicaţii şi emisiuni o mai
mare atractivitate şi forţă de convingere.
În continuarea documentului se preciza că şablonul, formulele stereotipe,
Ibid., 69.
66
Ibid., 70.
67
frazele de circumstanţă îşi aveau originea în slaba pregătire profesională şi poli-

tico-ideologică, în insuficienta cunoaştere a realităţii de către ziarişti. Ziarul
trebuia să fie puternic ancorat în realitatea socială, în dezbaterea de idei ce se
afla la ordinea zilei, să fie redactat clar, cursiv, viu. Era obligatoriu să crească
răspunderea faţă de cuvântul scris, respectarea cu stricteţe a adevărului, perfec-
ţionarea profesională, cultural-ştiinţifică, afirmarea în toate împrejurările a
unor înalte calităţi moral-politice, toate aceste cerinţe constituind îndatoririle
esenţiale ale profesiei de ziarist.
Totodată, era necesar ca organizaţiile de partid, conducerile redacţiilor,
sindicatul lucrătorilor din presă şi edituri să organizeze mai des dezbateri profe-
sionale, schimburi de experienţă şi de opinii, simpozioane, sesiuni de comuni-
cări şi referate, participarea la cursuri de limbi străine şi la cercurile de mânuire
a aparaturii tehnice de presă, să iniţieze dialoguri, mese rotunde, expuneri pe
teme politico-ideologice şi cultural-ştiinţifice, susţinute de către cadre de condu-
cere din aparatul de partid şi de stat, oameni de ştiinţă şi de cultură.68 Pe de altă
parte, organele de partid, conducerile redacţiilor trebuiau să-şi îmbunătăţească
activitatea de selecţionare şi de promovare în munca redacţională a unui număr
mai mare de cadre, membri de partid – proveniţi mai ales din rândul munci-
torilor – cu o temeinică pregătire politică, ideologică, cu o comportare morală
ireproşabilă. Era obligatoriu să fie luate măsuri pentru perfecţionarea activităţii
corespondenţilor voluntari, conducerile redacţiilor trebuind să organizeze mai
multe întâlniri de lucru cu aceştia, să treacă la mărirea acestui colectiv cu oameni
ai muncii din toate domeniile de activitate – îndeosebi tineri – care să poată fi
îndrumaţi spre Facultatea de ziaristică şi apoi promovaţi jurnalişti. De asemenea,
colegiile de redacţie trebuiau să stimuleze mai eficient activitatea pozitivă a cores-
pondenţilor voluntari prin iniţierea de concursuri şi foto-expoziţii pentru cele
mai bune materiale. Se impunea diversificarea formelor de exprimare, astfel încât
materialul scris să îndemne nu numai la lectură ci, mai ales, la acţiune, articolul
cenuşiu, lozincard şi monoton, prefabricat şi elaborat prin “metoda repetabili-
tăţii” sufocând publicaţia, neatingându-şi scopul. Se sublinia că jurnalismul soli-
cita studiu profund, multilateral, o autoperfecţionare continuă, cunoaşterea a tot
ce se publica în domeniul respectiv şi, mai ales, cunoaşterea realităţii sociale.69
În îmbunătăţirea activităţii presei judeţene un rol important revenea
consiliilor de conducere, colegiilor de redacţie, care trebuiau să devină tot mai
viabile, să studieze şi să dezbată problemele de fond ale activităţii publicistice,
să adopte hotărâri concrete a căror înfăptuire să fie urmărită sistematic de către
redactorii şefi.70
68
Ibid., 71–72.
69
Ibid.
70
Ibid., 73.
În material se mai constata faptul că în revista Orizont apăreau prea multe

convorbiri, materiale ample pe pagina întâi cu personalităţi din Bucureşti, din
alte centre culturale ale ţării. Pe de altă parte, în articolele consacrate lui Nicolae
Labiş cu prilejul comemorării a douăzeci de ani de la moartea poetului, era
relevat în prea mică măsură mesajul comunist, revoluţionar al acestuia.71
În concluzie, în anii ’70 ai secolului trecut controlul partidului comunist
asupra presei devenea tot mai evident, o schimbare profundă în privinţa rapor-
turilor dintre PCR şi presă având loc după deciziile din sfera ideologică adop-
tate în anul 1971 (la care s-au adăugat măsurile luate în 1974). Prin hotărârile
respective s-a urmărit creşterea rolului conducător al partidului în toate dome-
niile de activitate politico-educative, iar presa, în acest context, devenea un
instrument al PCR care trebuia să evidenţieze realitatea socialistă din România
şi să combată influenţele ideologice burgheze, precum şi mentalităţile retro-
grade de orice fel. La rândul lor, publicaţiile cultural-artistice aveau menirea de
a promova, în primul rând, arta şi literatura socialistă militantă, de a combate
tendinţele de rupere a creaţiei de realităţile socialiste.
Noile teze ideologice au avut un impact negativ şi asupra statutului jurna-
listului, care devenea un activist de partid în acest domeniu de activitate. Ca
urmare a hotărârilor din 1971 a crescut controlul Comitetului judeţean PCR
Timiş asupra presei timişorene, acesta fiind exercitat prin Secţia de propagandă,
Biroul şi Secretariatului Comitetului judeţean de partid. Conform sarcinilor
care au fost trasate de către organismele politice mai sus menţionate, în presa
timişoreană trebuia reflectată, în primul rând, activitatea organizaţiei judeţene
de partid, viaţa politică, socială, economică şi culturală din judeţul Timiş.
În perioada pe care am analizat-o factorii politici locali au atras în perma-
nenţă atenţia asupra necesităţii întăririi caracterului partinic, militant al tuturor
articolelor şi emisiunilor, subliniindu-se că apăreau articole (ce abordau teme
politice, economice, sociale) cu puternic iz formalist, schematice, care utilizau
formule şablon. De asemenea, nu a fost luată o poziţie clară faţă de curentele
reacţionare din filosofie, estetică, faţă de doctrinele politice occidentale, nu erau
prezentate îndeajuns “racilele capitaliste”. În privinţa revistei literare Orizont, se
atrăgea atenţia că unele articole aveau o factură ideologică şi estetică scăzută,
nefiind îndeajuns oglindit nici festivalul “Cântarea României” (lacună întâlnită
şi în celelalte ziare).
În consecinţă, trebuiau combătute ferm fenomenele şi tendinţele negative
din literatură şi artă, stimulată arta angajată, inspirată din realităţile socialiste.
Autorităţile judeţene de partid au ajuns la concluzia că toate aceste minusuri
se datorau şi faptului că o parte dintre redactori, în special cei tineri, aveau un
Ibid., 75.
71
nivel de pregătire ideologică scăzut, fapt ce impunea intensificarea muncii poli-

tico-ideologice în redacţii şi creşterea rolului organizaţiilor de partid.
Toate aceste critici ne determină să apreciem că jurnaliştii timişoreni nu au
respectat întru-totul “comandamentele ideologice” emise de către conducerea
PCR. Comitetul judeţean PCR Timiş a urmărit cu atenţie dacă în articolele
apărute se strecurau greşeli de conţinut, iar cei care le comiteau erau sancţi-
onaţi, uneori (conform părerii noastre) aceste măsuri fiind prea severe faţă de
erorile comise.
În perioada la care ne referim, presei timişorene i s-a impus din partea
conducerii superioare de partid să combată tendinţele (tot mai numeroase) de
emigrare, regiunea fiind confruntată cu acest fenomen datorită solicitărilor de
plecare în RFG a şvabilor bănăţeni, jurnaliştii având ca sarcină şi combaterea
acţiunilor de denigrare a regimului (Nicolae Ceauşescu s-a confruntat în 1977
cu mişcarea iniţiată de către Paul Goma), condamnarea “racolărilor speci-
aliştilor de către statele occidentale” sau tratarea spinoasei probleme privind
respectarea drepturilor omului. Pe lângă aceste comenzi ideologice, unele
dintre măsurile prevăzute de către autorităţile judeţene de partid erau pozitive,
respectiv reflectarea mai amplă a culturii bănăţene, a aportului adus de către
aceasta la îmbogăţirea culturii naţionale, prezentarea unor momente impor-
tante din istoria Banatului şi a României, propunându-se ca pentru atingerea
acestor obiective să fie angrenaţi scriitori, oameni de cultură, de ştiinţă, istorici.
Autorităţile comuniste au fost preocupate în perioada pe care ne-am propus
să o cercetăm şi de formarea viitorilor ziarişti, ca şi de perfecţionarea profesio-
nală şi politică a acestora, aceasta cu atât mai mult cu cât la începutul anilor ’70
încă existau jurnalişti care nu aveau studiile necesare.
Pe lângă aspectele negative, respectiv obligativitatea unei origini politice
sănătoase, o triere severă din punct de vedere politic a dosarelor depuse pentru
concurs, recrutarea cu precădere a viitorilor candidaţi din rândul muncitorilor
(desigur, nu contestăm faptul că existau şi talente jurnalistice în acest mediu
profesional), trebuie să subliniem faptul că se avea în vedere şi aptitudinile
profesionale ale concurenţilor. Totodată, se arăta necesitatea perfecţionării şi
autoperfecţionării continue a ziariştilor, cunoaşterea unor limbi străine, respec-
tarea strictă a adevărului, creşterea calităţii articolelor şi a emisiunilor radio.
În altă ordine de idei, autorităţile de partid au fost preocupate de situaţia
financiară a publicaţiilor, la nivelul judeţului Timiş aceasta prezentându-se bine
în perioada 1970–1977, o contribuţie la stabilitatea financiară având-o şi recla-
mele publicitare. Trebuie să evidenţiem şi faptul că în acei ani tirajul presei timi-
şorene era în creştere. Mai trebuie amintită şi iniţiativa lăudabilă a autorităţilor
de a se crea un post local de televiziune, în acest sens fiind luate primele măsuri.
În anii ’70 ai secolului al XX-lea media timişoreană, la fel ca cea din întrega
Românie, a fost obligată să servească interesele unui partid şi sistem politic auto-
ritar, dar în ciuda acestui fapt, ziarele şi revistele din Banat, precum şi Studioul
de radio teritorial au reuşit, cu profesionalism, să realizeze o serie de rubrici
lăudabile, în special în domeniul cultural, artistic şi ştiinţific.
ROMANIAN COMMUNIST PARTY’S CONTROL

OF MEDIA IN TIMIȘOARA, IN THE 1970S
Abstract
The present study aims to analyze the relations between the political decisional factors
and press in Timișoara, in the 1970s. There were the following papers in Timișoara between
1970 and 1977: Drapelul roșu, Neue Banater Zeitung (German language), Szabad Szo
(Magyar language), Banatske Novine (magazine, Serbian language), and the literary revue
Orizont, all of them with an important circulation. The local Radio studio was also running
then.
Even if the years of 1965–1971 are better known as providing a relative political
freedom, press in Romania went away with the RCP control; relations between the party
and media deeply changed in the summer and fall of 1971, after the decisions taken by
the leaders of the R. C. P. So, media was obliged both to put in light the socialist reality in
Romania and to combat with the ideological bourgeois influences and retrograde mentality.
The cultural revues had to promote the “involved” militant socialist arts and literature,
and criticize the tendencies to separate the artistic creation from the socialist realities; it
was the way the Romanian press became an instrument of the RCP. The journalist’ rules
were changed too, so that one became a Party activist in that occupational field. Following
the above decisions media in Timișoara was controlled by the Section of Propaganda,
the Secretariate, and the County Chancery of the RCP; all those organisms periodically
analyzed the activity of journals, revues and the territorial Radio Studio.
1974 was also an important but baleful year for Romanian media due to the central
decisions to reduce copies, formats, numbers of pages, and periodicity of journals; all those
measures touched the press in Timișoara too (Banatske Novine – for instance)
Media in Timișoara had mainly to emphasize at that time the activity of the county
Party organization, and the political, economical, social and cultural-scientific life in the
county. The county authorities attracted the journalists’ attention on the necessity to stren-
gthen the Party militant spirit of all the articles and broadcastings as they considered that
trite expressions still were published in articles with a strong formalist shape. The analyses
also underlined that there was no clear position both against reactionary philosophic or
aesthetic schools and political Occidental doctrines, the capitalist “drawbacks” being so
not sufficiently presented. Such critical observations make us believe that the journalists in
Timișoara didn’t comply integrally with the “ideological orders” of the Party.
But we have also to note that besides those “political commands”, there were some
positive measures taken by the RCP County Committee: a more extensive mirroring of the
culture in the Banat, or of important moments of the history of the Banat and Romania.
The communist authorities were also concerned with the future journalists’ professional
training, as long as there were still unschooled journalists at the beginning of the 1970s. I
have to observe that the professional vocation of the ones who applied for was taken into
consideration besides the negative aspects – need of a “healthy” political origin, the candi-
dates’ deeds severe political examination or recruiting the candidates from the workers’
class especially.
In spite of how media was obliged in the 1970s to serve the interests of a party and of
a totalitarian system, the journalists in the Banat succeeded to give a series o professional
headings, particularly in the cultural and scientific fields.
VARIA
CONSIDERAŢII TEORETICE PRIVIND BAROCUL
ÎN ARTĂ – SCOP SAU MIJLOC AL PERSUASIUNII?
Mihaela Vlăsceanu*
Cuvinte cheie: conotaţii ale barocului, propagandă vizuală, artă devoţională,

teoria artei barocului
Keywords: Baroque connotations, visual propaganda, Baroque manifestations,
Baroque art theory
O abordare analitică a problematicii barocului în arta din Banatul secolului

al XVIII-lea a deschis seria studiilor ce folosesc metoda de cercetare ce are la
bază un recurs istoriografic al tematicii şi o geografie artistică ce consonează cu
datul artistic local. Temele conexate fenomenului artistic baroc sunt de actua-
litate, având în vedere interesul istoriografiei de specialitate pentru subiecte ce
şi-au găsit cu greu finalitatea în sinteze care să abordeze un domeniu sau altul.
Tocmai de aceea, fenomenul artistic baroc din provincia imperială Banat este
interesant pentru conturarea unor teorii ale barocului provincial, fiind vorba
de baroc şi barocuri în aceeaşi măsură în care Erwin Panofski1 vorbea despre
renaştere şi renaşteri în lucrarea ce analizează fenomenul artistic din perspec-
tive comparative.
Iconofilia Contrareformei şi excomunicarea artei din biserică a avut ca
rezultat exact opusul, crescând interesul pentru opera de artă, pentru crea-
torul acesteia, de aici şi modificarea statutului artistului în această perioadă de
convulsii ale lui Homo europeus.
O altă caracteristică a stilului baroc face din această mişcare o manifestare
târzie a oricărei exprimări stilistice, referindu-ne la teza organică elaborată de
Eugenio d’Ors, conform căreia stilurile în artă sunt ca mediul natural, se nasc,
ating maturitatea şi se degradează spre final în baroc. Barocul este deopotrivă
temporal şi atemporal, fiecare etapă a stilului evocând diferite faze ale evolu-
ţiei cu particularităţi stilistice proprii şi atemporal cu un ansamblu de forme şi
conţinuturi ce reflectă ideologia comanditarilor şi a artiştilor ce se manifestă
Universitatea de Vest Timişoara, b-dul Vasile Pârvan, nr. 4, e-mail: mihaela.vlasceanu@e-uvt.ro

*
Erwin Panofski, Renaştere şi renaşteri (Bucureşti: Meridiane, 1981).

1
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
478 |‌ Mihaela Vlăsceanu
într-un spaţiu configurat de norme ideologice. Generator de echivoc, stilul

baroc şi nu o circumstanţă a evoluţiei sale, generează o epocă în care discursul
promovat face referire la atitudini variate ce vor da naştere unor realităţi baroce
în care coabitează tradiţionalismul, dar şi căutarea noului, conservatorismul
şi revolta, senzualismul şi misticismul, superstiţia şi raţiunea, austeritatea şi
consumismul deopotrivă.2
Variantă târzie a barocului central–european, barocul din Banat acoperă un
palier cronologic ce debutează în secolul XVIII, începând cu deceniul trei şi se
extinde până la începutul secolului XIX, fiind din perspectiva istoricului de artă
plină de iradieri, mutaţii, metamorfoze şi contraste ce definesc de fapt particu-
larităţile stilistice ale acestei zone.3 De aceea o seamă de idei legate de proble-
matica barocului se vor găsi şi în acest studiu, abordarea fiind analitică şi inte-
gratoare în parcursul istoriografic al stilului. Toate studiile ce tratează barocul
în arta provincială, referindu-ne la cele elaborate de autori consacraţi tematicii,
tratează fenomenul comparativ, sesizând fragmentarea stilului în variante regi-
onale cu particularităţi stilistice proprii.4 Chintesenţa artei baroce provinciale
trimite la aceste abordări ştiinţifice, menţionând câteva din ideile istoricului de
artă N. Sabău, cel mai profund analist al fenomenului provincial din perspec-
tive comparative şi mă refer aici la analiza barocului din Transilvania, Banat şi
centrul Europei. Referindu-se la sculptură, acesta sesiza că:
“Sculptura barocă transilvăneană, mai mult decât pictura sau artele minore,
a înregistrat mai rapid şi mai fidel ecoul evenimentelor politice care au punctat
istoria secolului al XVIII-lea”.5
“Sculptura a fost unul dintre cele mai expresive mijloace ale culturii baroce,
prezentată într-o formă teatrală. Care ar fi esenţa teatralităţii baroce? Figurile
baroce sunt teatrale nu fiindcă acestea apar dinamice sau deoarece constau într-o
mişcare complicată, adeseori artificială, cu o viguroasă gestică şi chipuri ilus-
trând variate simţăminte; toate acestea sunt elemente pur formale, importante,
deşi nu esenţiale. Sculpturile pot fi interpretate ca teatrale atât prin caracterul
convenţional al pozei şi gesturilor, cât şi al expresiilor faciale, care le situează
2
Rosario Villari, Omul baroc (Bucureşti: Polirom, 2000), 90.
3
Particularităţile stilistice ale barocului bănăţean făcând obiectul unui studiu publicat de
Mihaela Vlăsceanu sub auspiciile integratoare ale volumului de Istoria Banatului, ed. 2016, coord.
Victor Neumann (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2015) sau M. Vlăsceanu, “Regional
characteristics of Baroque Art in the Banat,” în Victor Neumann, ed., The Banat of Timişoara, A
European Melting Pot (Londra: Scala Arts & Heritage Publishers Ltd., 2019), 161–180 din seria
celor mai recente.
4
Fundamentala sinteză a lui Nicolae Sabău, Sculptura barocă din România (Bucureşti:
Meridiane, 1995); N. Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan, vol. I (Cluj-Napoca: Dacia,
2002); R. Vârtaciu, Valori de artă barocă din Banat (Timişoara: Fundaţia InterArt Triade, 2016).
5
Sabău, Metamorfoze, 219.
Consideraţii teoretice privind barocul în artă – scop sau mijloc al persuasiunii? | 479
prin ele însele într-o rânduială teatrală a recepţiei. Teatralitatea acestor forme
funcţionează în câmpul esteticii, evident pentru cei care recepţionează, adică
pentru beneficiarul credincios”.6
“Chiar dacă sculptura aparţine lumii vizibile, lumii materiale, tocmai în
spatele acesteia există şi lumea metafizică, în centrul căreia se află invizibilul
Dumnezeu – Absolutul”.7
Imaginile – simbol sunt ipostaze ce declanşează pentru credincios o deru-
lare mentală a scenelor, parte a întregului pe care îl evocă, fragment al nara-
ţiunii, nu degeaba barocul a fost desemnat o artă a spectacolului, exegeza de
specialitate făcând din această perspectivă dese referiri la această abordare. De
aici viziunea teatrală şi retorică a barocului, artă ce convinge prin imagini, pilda
trebuie să întreacă realitatea, forma să mobileze spaţiul, dându-i sens, prolife-
rând.
În aceeaşi măsură în care nu toate naţiunile Europei au aceeaşi cultură, nici
barocul ca stil artistic nu este unitar, ci tendinţele de dezvoltare se configurează
prin înglobare sau reticenţă la preluarea influenţelor, stilul fiind respins pentru
promovarea unor valori moderne ce nu-şi găsesc manifestarea în zone opace
la nou sau care nu au avut contact cu arta Renaşterii italiene ce a diseminat
formele unei sensibilităţi creştine europene novatoare. Propagarea valorilor
formale ale barocului în zone depărtate de centru, la periferie, face din evoluţia
stilului o translare a manifestărilor în spaţiul european, ce prin coerenţa expri-
mărilor devine universal, încetând a fi european. Acest succes al stilului în zone
ce depăşesc ideologic frontierele Europei şi unisonanţa manifestărilor fac din
baroc un limbaj universal al afirmării victoriei bisericii creştine. Având o este-
tică situată între religie şi filosofie8, studiul îşi propune investigarea aspectelor
ce fac din baroc un stil internaţional, un model de cultură şi civilizaţie euro-
peană, ce-şi găseşte în arealul provincial al Banatului secolului al XVIII-lea o
manifestare târzie, sintetică, integratoare a evoluţiei stilistice europene.
Punte de legătură între Occident şi Orient, stil al Contrareformei religioase,
barocul a devenit instrument al propagandei catolice însumând valori antice
clasice puse în practică de ordinul iezuit şi al lor program de instruire în cel
mai evident spirit umanist. Laicizarea care s-a produs în arta barocă e pusă în
istoriografie pe seama Contrareformei, protestanţii alungând cultul imaginilor
din biserică, în fapt repoziţionarea imaginarului după reforma religioasă petre-
cându-se printr-o eliberare şi o repunere în drepturi a rolului didactic şi mora-
lizator al artei, ce prin intermediul imaginilor cu impact emoţional instruieşte,
6
Ibid., 226–227.
7
Ibid., 227.
8
Valentin Mureşan, “Estetica barocului între religie şi filozofie,” Analele Banatului, Serie
Nouă, Artă (1999–2002): 11.
înnobilează viaţa omului şi garantează medierea cu Divinitatea. Că arta era un

dar divin, recunoştea însuşi Calvin, afirmându-se însă împotriva manifestărilor
ce fac trimitere directă la credinţă, concepţie ce rezidă nu atât din faptul că
divinul din operă ar proveni de la ceea ce era reprezentat, ci că acesta ar proveni
din harul artistului, un dat de la Dumnezeu, omul talentat nefiind implicit şi
credincios.9
Sau, într-o notă în perfectă sintonie cu aceste idei, Germain Bazin10 sugera
în sinteza ce face trimitere la clasificările teoretice ale barocului că: “Artiştii
epocii barocului nu căutau să ajungă la adevăr, ci să-l demonstreze. Spectatorul
devine un factor esenţial în dialogul cu creatorul operei. Opera nu mai e un
scop, ci un mijloc. Studii recente au arătat că metodele adoptate de artiştii
epocii au fost împrumutate din tehnica retoricii clasice cunoscută de la Cicero,
Quintilian şi Aristotel”.
Pentru atingererea scopului – artistul baroc avea la dispoziţie o multiplici-
tate de forme, de norme, de ansambluri de idei, ce ocupă spaţiul şi-l transformă
în spaţiu festiv, celebrând viaţa şi moartea deopotrivă, într-o retorică nedisi-
mulată. Artă a persuasiunii, barocul se inspiră din umanism cu aceeaşi forţă a
Renaşterii, dar într-un dialect mai sălbăticit, în concepţia lui Jacob Burckhardt.
Sau o altă viziune definitorie ce statuează clar sursele de inspiraţie ale artistului
baroc, vorbeşte despre: “Poetica barocă a convingerii este în mod aparent limi-
tată la artele reprezentării. Baza sa, într-adevăr este verosimilul…”.11
Pe lângă definirea doctrinei catolice, în punctele cele mai sensibile, cum ar
fi sacramentele, conciliul de la Trento a elaborat şi un program de comunicare a
doctrinei12 prin intermediul preoţilor, prin predici şi învăţarea catehismului.13 Cu
o relevanţă aparte în cultura Occidentului, tendinţele oratoriei sacre concordă
cu tendinţele stilului baroc în ce priveşte exprimarea, predicatorii deopotrivă cu
artiştii trebuiau să fie “voci ale lui Dumnezeu”, stimulând concepţia emotivă a
vieţii spiritului, mai degrabă decât cea intelectuală (ca în perioada Renaşterii).14
Barocul a produs ruptura cu echilibrul formal al Renaşterii, arta fiind depen-
dentă de orientările funcţionale ale Reformei catolice, în această cheie devine
evidentă simbolistica ca mijloc de alocuţiune a ideilor religioase. Versetele
9
Alain Besanćon, Imaginea interzisă-istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la
Kandinsky (Bucureşti: Meridiane, 1996), 202–204.
10
Germain Bazin, The Baroque. Principles, Styles, Modes, Themes (New-York, 1978), 40.
11
Pentru o retorică a barocului, vezi Giulio Carlo Argan, De la Bramante la Canova (Bucureşti:
Meridiane, 1974), 175.
12
S-au elaborat decrete privind maniera de prezentare a predicilor: Super lectione et predica-
tione sau Decretum de reformatione (1546), în care se reitera ceea ce trebuie să ştie credincioşii
pentru a obţine mântuirea veşnică.
13
Villari, Omul baroc, 142.
14
Ibid., 144.
evangheliei consonau cu ocaziile şi ce mijloc mai bun decât folosirea locurilor

publice pentru atragerea credincioşilor, predicile fiind susţinute de exprimări
ale pietăţii sub forma monumentelor de sculptură de for.15
Este vorba de atitudini, sensibilităţi şi comportamente ale secolului al
XVIII-lea în arealul situat la confluenţa a două civilizaţii, una orientală, anco-
rată în norme medievale, şi una europeană, cu valenţe moderne definite de
pragmatism şi raţionalism.
Căutăm un sensus allegoricus al spectacolului morţii, în metaforele vizuale
consacrate ca modele oferind spectatorului prin procesiunile de theatrum
sacrum o materializare a conceptelor imaginare. Artistul baroc se inserează în
fenomenologia lucrurilor, viaţa şi moartea fiind pentru acesta prilej de reflecţie
de reprezentare a momentelor paroxistice, a extazului, cum e cazul extazului
mistic al Sf. Tereza de Avilla compoziţie spaţială realizată de Lorenzo Bernini
ce transcede prin sensibilitate limitele evocând apoteoticul extaz erotic sau
moartea văzută nu ca final al vieţii, ci ca un nou început. Pietismul catolic se va
manifesta în opoziţie cu iconoclasmul Reformei religioase printr-un adevărat
cult al venerării relicvelor şi martirilor, sfinţii martiri prin moartea violentă
amintind de sacrificiu. Tehnica punerii în scenă a unor principii nu a fost nici-
când mai evidentă, din seria imaginilor metaforice cel mai concludent exemplu
care să argumenteze calităţile celor doi monarhi în timpul cărora a fost edifi-
cată şi decorată catedrala romano-catolică din Timişoara – Carol al VI-lea şi
Mariei Tereza – este înlocuirea reprezentării lor cu corespondenţii spirituali,
Carol Borromeus, acel reformator al bisericii catolice, şi întemeietoarea ordi-
nului Carmelitelor desculţe: Tereza de Avilla.
Făcând uz de metaforă, arta barocă în Banat a devenit un suport vizual
preferat al politicii casei de Habsburg, în expansiunea teritorială, un mijloc
propriu de persuasiune şi aliniere la fenomenul analog central european.
Spiritul providenţial moştenit de la antici transcede limitele temporale, situând
barocul în categoria metamorfozelor spiritului cu cele mai multe aspecte
particularizate în funcţie de ideologia celor ce-i dictează manifestările. Având
caracteristici proprii, procesul de europenizare a pătruns în toate domeniile,
începînd cu arhitectura, continuând cu sculptura şi pictura ca şi arte pandante.
15
Rolul acestor monumente în viaţa comunităţii provinciei Banat în secolul XVIII a făcut
obiectul unor studii comparative, tematice şi iconografice, pentru detalii vezi, M. Vlăsceanu,
“Aspecte din reprezentarea Sfintei Treimi în plastica figurativă barocă din Banat,” Studii de
istorie a Banatului XXI (2000): 279–292; M. Vlăsceanu, “Ipostaze ale reprezentării Sfântului
Ioan Nepomuk în sculptura barocă din Banat,” Ars Transilvaniae 8 (1999): 229–243; M.
Vlăsceanu, “Sculptura barocă monumentală din Timişoara,” Analele Banatului, Serie Nouă, Artă
(1999/2000): 195–221; M. Vlăsceanu, “The Iconography of Saints as represented in the Baroque
Monumental Sculpture of Banat,” Transylvanian Review XXI, suppl. 1 (2012): 227–232.
Panorama artistică a secolului corespunzînd manifestărilor formale ale baro-

cului, promova o atmosferă triumfătoare în corespondenţă cu victoria catolicis-
mului. Noua reformă trebuia aplicată paşnic prin metode care să şteargă orice
abuz, şi ce mijloc mai bun decât educarea prin imagini, o adevărată propagandă
vizuală, barocul fiind predestinat acestei acţiuni prin mijloacele sale de persua-
siune: imagine, cuvânt, muzică.
Stilul se transformă în zonele nou ocupate, în concepţia istoricului Pierre
Francastel, în “instrument de înrobire a imaginaţiei populare unor crezuri şi
rituri bine definite”.16
Stilul baroc a fost deseori considerat de către specialişti ca prima mişcare
internaţională ce a depăşit limitele de timp şi spaţiu, manifestându-se într-un
areal depărtat de centrul iniţial. Extinderea formelor barocului până în Orientul
îndepărtat fiind o consecinţă a răspândirii ordinului Iezuit ce a dus stilul în
arhitectura construită ca suport vizual al catolicismului fervent. Spaţiul în care
se manifestă arta barocă este un spaţiu festiv, arta instruind prin intermediul
gestului, de aici şi conceptul de artă teatrală aplicat acestui stil.
Lumea văzută ca o scenă – este un alt concept ce face parte din recuzita
barocului care transformă spaţiul urban sau religios într-un spaţiu festiv în care
artele conlucrează pentru a da naştere suportului vizual al credinţei.
Una din multiplele faţete ale stilului, negat, contestat şi argumentat de
nevoia omului de a depăşi situaţiile limită, este evidenţiată de întrebarea ce arti-
culează concluzia studiului: a fost arta barocă din zona confiniară imperiului un
mijloc de exprimare a pietismului catolic sau a devenit un scop în sine pentru
implementarea modelului european de cultură şi civilizaţie?
Considerat de exegeza de specialitate o forţă culturală, barocul este, ca orice
stil, un ansamblu de forme şi conţinuturi ce a luat naştere ca expresie a unei
anumite situaţii ideologice, a unei tradiţii definite într-o Europă a contrastelor,
ajungând să-şi exercite influenţa asupra altor medii decât cele în care a luat
naştere, cel mai adesea suferind metamorfoze ce fac din formele sale variaţiuni
ale impulsului creator iniţial, atât de diferite şi totuşi cu o omogenitate defini-
torie. Stilul baroc, ca multe altele înaintea lui, şi-a pierdut acoperirea ideologică
devenind în timp o normă sau un model, depăşind limitele impuse de mediu,
teritoriu şi timp, o constantă a istoriei ce se transformă reflectând mentalul la
nivel vizual, în cazul Banatului manifestând forme specifice arealului central-eu-
ropean fără a fi grefat pe arta Renaşterii, ca în Transilvania, de aici şi caracteris-
tica sa fundamentală, ce face din geografia acestei manifestări o variantă târzie a
stilului, cu accente şi în secolul XIX. Din această perspectivă barocul bănăţean,
din provincia cu statut imperial, se poate asemui cu manifestarea barocului
Sabău, Metamorfoze, 136.

16
francez, mai auster, dar tot aulic şi expresie a absolutismului monarhic. Arta
secolului XVIII din Banat a fost barocă, la fel ca cea din Transilvania, nu pentru
că s-a verificat ca un proces de adeziune la un model cultural şi la maniera sa,
ci fiindcă a trebuit să sufere schimbările impuse de o implacabilă secvenţialitate
istorică.17
Foto 1. Statuia corespondentei spirituale a Mariei Tereza – Sfânta Tereza

de Avilla, J. J. Ressler, 1754, catedrala romano-catolică din Timişoara.
Mutaţiile suferite de forma provincială de manifestare, cea bănăţeană, sunt

semne ale autorităţii ce prin caracterul cosmopolit a configurat în evoluţia
barocului metisajul cultural de idei, norme, mijloace de exprimare şi internaţi-
onalism ce stă la baza artei moderne.
17
Grigore Arbore-Popescu, L ’arte nell ’etá delle monarchie assolute (Torino: UTET, 1997), 310,
apud N. Sabău, Maestri italiani nell ’archittectura religiosa Barocca della Transilvania (Bucureşti:
Ararat, 2001), 70.
Această modernitate integratoare18 în care barocul devine punctul de

pornire, defineşte ideatic arta din Banat ca şi continuatoare a valenţelor central
europene, ca pe un rapel istoric al unui climat religios dominat de autoritatea
instituţională a bisericii catolice. Ne raliem opiniei exprimate de majoritatea
cercetătorilor artei baroce cum că afirmarea credinţei creştine prin acte artis-
tice devine un deziderat odată cu stingerea omului medieval şi naşterea omului
modern.
Foto 2. Corespondentul spiritual al lui Carol al VI-lea: Sf. Carol Borromeus,

J. J. Ressler, 1754, catedrala romano-catolică din Timişoara.
Constantin Hostiuc, Barocul românesc. Gesturi de autoritate, replici şi ecouri (Bucureşti: Noi
18
Media Print, 2008), 10.

THEORETICAL CONSIDERATIONS ON THE BAROQUE

ART – AIM OR MEANS OF PERSUASION?
Abstract
The research has sought to underline some theoretical concerns of the Baroque art
that represented an important and recurrent part of Europe’s sensibility, integrating the
man into the transcendental universe much more accessible in times of uncertainties as
were the 1700s in Habsburg province of the Banat. Thematic approaches of the provincial
Baroque sculpture are regarded as tendencies of evolution in the art of the Banat, designed
to stimulate and express religious devotions, having didactic values, required in order to
instruct throughout image and gesture. It is well known that similar themes and types of
representations realized in different contexts may express different ideas. Different conno-
tations for similar themes that express opposing ideas, were designed to inculcate Christian
values in the area designated as a corridor of civilization, that of the imperial eighteenth
century province of the Banat. Also we follow the formation of a local artistic discourse in
the visual rhetoric of the artistic movement known as Late Baroque, in an historical context
which underlines the European affiliation of the style.
FAKE NEWS ȘI “FUNERALII FERICITE”
ÎN LA BELLE EPOQUE. MOARTEA ȘI
ÎNHUMAREA LUI I. L. CARAGIALE*
Mihaela Grancea**
Cuvinte cheie: funeralii ale personalităților, I. L. Caragiale, discursuri funerare

românești, presa din România, moartea conducătorului
Keywords: funerals of personalities, I. L. Caragiale, Romanian funeral discourses,
press of România, leader’s death
Vedere de deasupra unei lumi în declin

Primul deceniu din secolul al XX-lea a fost, în România, o epocă a parado-
xurilor. Societatea românească era predominant rurală, avea câteva orașe dina-
mice, cu o elită socială bogată și indiferentă vizavi de sărăcia colectivă, aplica o
democrație cu retard, iar pionierii culturii de avangardă găseau în țară un teren
prea puțin ospitalier afirmării, inovării. În La Belle Époque, Bucureștiul era un
oraș dinamic, chiar febril. Dar, centrul orașului de inspirație arhitecturală pari-
ziană era înconjurat, de jur împrejur, de periferie, de mahalaua muncitorilor,
săracilor și delincvenților. De un microunivers social gregar și poporan.1 “Și
totuși, (...) vorbim de o Românie în care leul era mai tare ca francul francez,
unde, pe la 1900 şi ceva, Bucureştii trimiteau ajutoare Parisului inundat de
Sena, cînd pe strada Clemenţei se citea, la cafeaua de dimineaţă, Figaro-ul (dar
și L’Indépendence Roumaine – n.n.), iar scrisorile făceau o zi pînă în orice colţ al
Europei”.2 Hedonismul elitelor și loisirul micului burghez (“hedonismul demo-
cratic”) își aveau propriile locuri sociale, precum Capșa și, respectiv, grădina
*
Lucrarea a fost susținută prin grantul Autorității Naționale Române pentru Cercetare
Științifică, CNCS-UEFISCDI, proiect cu numărul PN-III-P1–1.2-PCCDI–2017-0326, cu titlul
Enciclopedia imaginariilor din România. Patrimoniu istoric și identități cultural-lingvistice,
ROMIMAG, manager de proiect: Corin Braga.
**
Universitatea Lucian Blaga Sibiu, Facultatea de Științe Socio-Umane, b-dul Victoriei, nr. 10,
e-mail: mihaela_grancea2004@yahoo.com
1
Georgiana Sârbu, Istoriile periferiei. Mahalaua în romanul românesc de la G. M. Zamfirescu la
Radu Aldulescu (București: Cartea Românescă, 2011).
2
Dan C. Mihăilescu, Carte de bucăţi (Bucureşti: Editura Fundaţiei Pro, 2003), 25–26.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
488 ‌| Mihaela Grancea
de vară (vezi Grădina Junion, loc frecventat de personajele caragialești din O

noapte furtunoasă). Dar, dincolo de aparențe, în statul român, modernitatea
mimată fervent în habitudinile elitelor era înfrânată de tradiționalism. Orientul
era încă prezent, occidentalismul era încă o aspirație constantă. În 1912, sfârșitul
“Frumoasei Epoci”(La Belle Epoque) nu era intuit. “Apocalipsa veselă” începuse
în Regatul României. Și a ținut până în 1916, când a început, pentru români, un
război rapid și teribil. Capitala va fi ocupată de germani, austo-ungari și bulgari.
Supusă devalizării și distrugerilor.
Chiar și funeraliile celebrităților erau organizate, în La Belle Epoque, după
moda franceză. Ele deveneau manifestări grandioase ale afirmării identității
colective. Ceremoniile legate de moartea și cultul lui Victor Hugo (†1885) au
presupus participarea directă a două milioane de admiratori și au fundamentat
o nouă cultură comemorativă. În România, în Cimitirul Bellu din București,
cimitir care căpăta pretenții de panteon, erau înhumați “boierii de viță” mai
mult sau mai puțin veche, angrosiștii bogați, politicienii, dar și artiștii, oamenii
de cultură. Ziarele și revistele abundau în descrieri ale înhumărilor, de necro-
loguri baroce. Paradoxurile epocii erau vizibile și în funeralii. În ele se întâl-
nesc, în mod contrastant, o lume artefactială, precum și una cu pretenţii de
modernitate. Poate de aceea, deloc întâmplător, într-un film recent, în pelicula
Restul e tăcere (scenariu şi regia: Nae Caranfil; actori: Marius Florea Vizante în
rolul lui Grigore Ursache, Ovidiu Niculescu în rolul lui Leon Negrescu; Ioana
Bulcă în rolul Aristizzei Romanescu; 2007), peliculă despre “facerea” celui mai
vechi film artistic românesc de lung metraj – Independența României: Răsboiul
Româno-Ruso-Turc 1877, prima secvenţă este năucitoare. Aceasta te aruncă în
cortegiul unor funeralii orchestrate burlesc: preoţii hieratici, nebunul cartie-
rului cocoţat pe o cruce din cimitir, locul de unde proferează blesteme, boci-
toarele, luxul contrafăcut ca şi cucernicia participanţilor, voracitatea morbidă
a spectatorilor şi a jurnalistului care reprezintă tânăra presă de scandal. În
fapt, este o parodiere a înmormântării actorului Petre Liciu (†1 aprilie 1912,
Bucureşti). Acesta a fost un actor cu studii de profil în Occident și societar la
Teatrul Naţional din Bucureşti. Un actor tânăr, talentat și adulat. La moartea
sa s-au realizat două documentare. Funerariile marelui artist Petre Liciu (regia:
Victor De Bon) prezintă ceremoniile de înmormântare din 4 aprilie 1912 de la
București. Același subiect este abordat în Înmormîntarea artistului Liciu (regia:
Gheorghe Ionescu-Cioc). Mai mult chiar, în epocă, gustul pentru macabru era
cultivat chiar și în publicațiile relativ conservatoare din perspectivă estetică.
În reviste precum “Flacăra” (cu începere din 1911) și “Semănătorul” (apare
din 1902) erau publicate povestiri despre eșuări de înhumări, convorbiri de
noapte în cimitire. Mă refer la numerele de la începutul veacului XX. Și pe
aceste demersuri se sprijină, poate, opere interbelice precum cele semnate
Fake news și “funeralii fericite” în La Belle Epoque. Moartea și înhumarea lui I. L. Caragiale | 489
de Cezar Petrescu, Calea Victoriei (1930) și Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-

Vestire (1934).
“Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur

și-o dorise, verb fără adjectiv” (Cella Delavrancea)
Vestea morții lui Caragiale și așa-zisul incident al rătăcirii vagonului
mortuar cu rămășițele pământești ale scriitorului, precum și înmormântarea
propriu-zisă, au fost episoade care nu au trezit și menținut ‒ în opinia publică
românească ‒ un interes constant. În anul 1912, în București se scria și se citea
mai ales despre “tragedia balcanică”, căci în octombrie izbucnise primul Război
balcanic, dar și despre funeraliile care aveau o accentuată notă socio-identi-
tară. Interesau ceremoniile cu pompă. Cu cât defunctul era mai celebru sau era
victima unor întâmplări ieșite din comun, cu atât mai mult relatările despre
circumstanțele decesului și funeralii erau mai ample și exagerate, atrăgând citi-
torii avizi de astfel de subiecte. Pe de altă parte, “moartea celebră” era promo-
vată de presa vremii ca eveniment cu valoare pedagogică. Astfel este explica-
bilă atitudinea presei românești, excesivă și contaminată de ceea ce numim
astăzi facke news. Peste tot în presa vremii au apărut tot felul de informații reale
evaluate subiectiv și date inventate despre dezastre naturale (mai ales cutremure
de pământ și inundații chiar și din Extremul Orient), accidente cu un număr
mare de victime, precum tragedia Titanicului (14 aprilie 1912), și ceremonii
funerare precum cele ale Principesei de Flandra, sora regelui Carol I (1912).
Orecare vâlvă făcuse în 1912 și un eveniment cultural fără precedent în regatul
român, lansarea filmului artistic Independența României. Răsboiul Româno-
Ruso-Turc 1877 (1 septembrie 1912, Sala Eforie). Parțial comandă politică,
pelicula făcea parte din procesul de afirmare a eposului național, de reimagi-
nare ‒ în notă semănătoristă și naționalistă ‒ a istorie recente, în contextul creș-
terii tensiunilor dintre tabăra Puterilor Centrale și cea a Antantei. Mai mult
chiar, din 24 noiembrie 1912, timp de două zile, Marele Duce Nicolae a vizitat
capitala României. Aceste evenimente au trecut în plan secundar, funeraliile
lui I. L. Caragiale. Altfel, Caragiale, după opera sa 1907 din primăvară până’n
toamnă, fusese mai puțin prezent în atenția opiniei publice româneaști. Acest
studiu sociologic, surprinzător de pertinent, a fost cea mai vehementă atitudine
cu referire la răscoala țărănească din 1907. O oglindă a României paradoxale
și fracturate social. Să nu uităm că I. L. Caragiale a fost ziarist de excepție. Se
stabilise la Berlin, se retrăsese din publicistică, era mai puțin productiv ca scri-
itor, dar își păstrase interesul pentru ceea ce se întâmpla în țara de origine.
Între iunie-noiembrie 1912, informațiile cu referire la moartea și înhumarea
lui Caragiale au fost relativ lapidare, inexacte sau exagerate, chiar inventate.
490 |‌ Mihaela Grancea
Tudor Arghezi în amintirile sale dezminte informațiile presei (“Universul”,

“Epoca”, “Luceafărul”, “Viața Românească”), conform cărora, “toată suflarea
tinerimii bucureștene” a fost atinsă emoțional de știrea morții dramaturgului.
Tudor Arghezi a fost stupefiat de lipsa de reacție a bucureștenilor la aflarea știrii
despre moartea scriitorului: “Mă găseam duminică, zi de 10 iunie, dimineața,
într-un democratic vagon de tramvai, încărcat cu lume bucureșteană. Tramvaiul
se opri în Piața Teatrului, și o horă sprintenă de țigani mărunți, cu ziare subsu-
oară, se prinse în jurul nostru: «Moartea lui Caragiale! Ediție specială!...»[...].
De balconul Teatrului zării spânzurând, ca o bucată de noapte, drapelul negru,
care cu câtva timp mai devreme se clătinase deasupra sicriului lui Petre Liciu
[...]. Erau în tramvai cu toţii ca la vreo cincizeci de inşi, cu doamne cu tot [...].
Vestea morţii lui Caragiale nu pricinui nici o mişcare, nu dete loc la nici un
zvon de glasuri, vagonul se urni din staţie şi ziarele, răcnite de vocile puilor
de ţigan, găsiră un singur cumpărător, în persoana slugii dumneavoastră [...].
Caragiale nu exista pentru nici unul din cei cincizeci, nici în cea mai pierdută
din amintiri”.3 Dar, în practică, timp de trei zile, presa a scris despre moartea
dramaturgului, mai puțin, câteva luni mai târziu, despre înhumarea rămășițelor
pământești ale acestuia. Imediat după aflarea veștii despre decesul lui Caragiale,
“Universul literar”4, a realizat o “revistă a presei” care evalua valoarea pierderii
culturale presupuse de dispariția dramaturgului; din “Universul” s-a reținut,
îndeosebi, ideea constituirii după modelul francez, a unui panteon al axiolo-
giilor românești; în “Viitorul” se afirma că I. L. Caragiale a surprins cu acura-
tețe și sarcasm societatea românească, un fel de dublă fronieră între Orient și
Occident; s-au mai “decupat” texte din “Epoca”, “Dimineața”, “Minerva”, elogiul
din “Viața Românească”. “Românul” din Arad susține că deși în iunie, timp de
câteva zile, românii au regretat dispariția dramaturgului și un aer de amară tris-
tețe a plutit în mediile românești, au urmat luni lungi de uitare. Doar episodului
vagonului funerar rătăcit ar fi animat, conform sursei, funeraliile din noiembrie.
Înmormântarea rămășițelor lui Caragiale s-ar fi desfășurat “în mijlocul unei
mari dispozițiuni”. Acolo s-ar fi spus și întâmplări despre mucalitul Caragiale
care i-a uimit pe toți cu “originalitatea morții sale”.5
Nu știm dacă dramaturgul ar fi agreat ideea înhumării sale în România.
Din 1905 se autoexilase la Berlin. Fusese afectat de atitudinea academicienilor
care i-au refuzat, în două rânduri, premierea operei sale (vezi Bogdan Petriceicu
Hașdeu și apoi D. A. Sturza), precum și de “Conspirația (politică – n.n.)
Caion” (ziarist care a afirmat că Năpasta este o dramă plagiată). S-a observat,
de asemenea, distanțarea lui Caragiale de cercurilor politice și culturale din
3
Tudor Arghezi, “Pentru I. L. Caragiale,” Viaţa românească, nr. 9 (septembrie 1912): 2.
4
Universul Literar anul XXIX, nr. 25 (18 iunie 1912): 2–3.
5
Șt. P., “Scrisoare din Iași,” Românul an II, nr. 261 (Arad, 27 noiembrie/10 decembrie 1912): 3.
România, chiar cu câteva luni înainte de moarte sa. La începutul anului 1912,
Societatea Scriitorilor Români (prin Emil Gârleanu) a vrut să îl sărbătorească
(dramaturgul împlinea 60 de ani), iar Teatrul Național, precum și Principesa
Maria au organizat un festival de comedie în cinstea lui Caragiale. Sub diverse
pretexte legate de sănătate, scriitorul a refuzat să participe la aceste festivisme.
Apoi, în martie, nu a acceptat ideea unei subscripții publice care urma să se
finalizeze printr-o recompensă pecuniară. Deși era măcinat de neliniștea unui
viitor financiar incert, Caragiale, care disprețuia acțiunile de genul “pupat Piața
Independenței”, nu a fost de acord cu o astfel de acțiune. Era demn, decent. A
refuzat totul cu eleganță.
Unii dintre contemporani, mai ales Paul Bujor6 și Panait Cernea7
vorbeau despre grijile lui Caragiale datorate împuținării banilor. Bujor, care îl
văzuse cu câteva luni înainte de deces, afirma că I. L. Caragiale era vizibil apăsat
de gânduri negre, de teama de boală și de moarte. Dar memorialistul nu a dat
prea multe indicii cu referire la depresia dramaturgului. Astfel de anxietăți îi
sunt proprii și personajului Caragiale din narațiunea Capra neagră (roman de
Emanoil Bucuța, București, 1938), spațiu ficțional în care scriitorul era tulburat
de premoniții sumbre. Moartea sa subită, petrecută în zorii zilei de 9/22 iunie
1912, în locuința sa din Schöneberg-Berlin, i-a devastat familia și i-a îndurerat
prietenii. Alexandru Vlahuţă și Barbu Ștefănescu-Delavrancea au plecat la
Berlin pentru a ajuta familia și a lua decizii legate de “gestionarea” ceremoniilor
morții și de “repatrierea” rămășițelor pământești ale lui I. L. Caragiale. Acolo,
aceștia au fost întâmpinați de Dobrogeanu Gherea, Panait Cerna, Dimitrie Gusti
şi de alţi prieteni intimi ai dramaturgului. Corpul neînsuflețit a fost îmbălsămat
și expus în capela din Erster Schöneberg Friedhof. Pe 27 iunie, la orele 4 după
amiază, rămășițele defunctului au fost coborâte în cavoul capelei cimitirului, în
prezența familiei și a d-lor Vlahuță, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, urmând
ca în toamnă sicriul să fie transportat în România (vezi scrisoarea lui Panait
Cernea către Romulus Cândea). Tot din Berlin, Alexandru Vlahuţă a scris
familiei sale despre șocul emoțional pe care l-a trăit atunci când l-a văzut pe
Caragiale în coșciugul de stejar, în capela cimitirului protestant din Schönberg;
din aceeași sursă, aflăm despre decizia ca sicriul să fie depus temporar într-un
cavou (cripta capelei – n.n.) până în noiembrie, când ar fi urmat să fie îngropat
în România.
Ne-au surprins câteva articole din presa cotidiană recentă (“Jurnalul
Național”, “Evenimentul Zilei”), articole prilejuite de comemorarea a 100 de
6
Paul Bujor, Amintiri de A. Vlahuță și I. L. Caragiale (București: Cartea Românească, 1938),
90–92.
7
Eugen Dimitriu, Petru Froicu, “Panait Cerna către Romulus Cândea. Scrisori inedite,”
Pagini bucovinene, an IV, nr. 2 (62) (februarie 1987): 3.
ani de la moartea lui I. L. Caragiale; în acestea s-a susținut, ca urmare a unei

lecturi surpeficiale a surselor memorialistice, că trupul neînsuflețit al drama-
turgului ar fi fost “înmormântat într-un cavou al familiei” sau “înmormântat
în cavoul unui cunoscut”; în primul rând, în criptă, sicriele se “depun”, iar în
al doilea rând, la Berlin, familia Caragiale nu avea cavou. A fost voința fami-
liei și a apropriaților săi, a ministrului Take Ionescu care era liderul Partidului
Conservator–Democrat, iar din octombrie 1912, ministru de Interne în
Cabinetul Titu Maiorescu. Deși Caragiale, după cum am mai amintit, nu a vrut
să accepte omagierea prilejuită de împlinirea vârstei de 60 de ani, omagiere
organizată de către Societatea Scriitorilor Români, deoarece suportase în țară
umilințe, ponegriri, nerecunoașterea valorii operei sale; patria tardiv recunos-
cătoare, prin instituțiile sale statale, i-a confiscat trupul defunct. Concret, la
1 septembrie, Ministerul de Interne a deschis un credit de 22.000 lei, credit
necesar pentru trasportarea în România a trupului neînsuflețit al lui Caragiale,
un ajutor financiar pentru văduva scriitorului, precum și pentru înhumarea lui.
Presa literară, mai ales “Universul Literar”, a deplâns moartea dramaturgului
subliniind caracterul original, genialitatea operei caragialești.8
Vagonul mortuar rătăcit. “O poveste”

Și acum apare situația dilematică. S-a scris mult în toamna lui 1912, dar,
mai ales, s-a speculat rudimentar în presa postdecembristă, cu prilejul come-
morării a 100 de ani de la moartea scriitorului, cu referire la episodul rătăcirii
vagonului mortuar al lui I. L. Caragiale. Mulți dintre cei care au fost preocupați
de consemnarea vreunui eveniment mai inedit legat de Caragiale, au consi-
derat că acest incident a avut loc. Eu mă aflu într-o situație relativ dificilă, deoa-
rece nu sunt convinsă că o astfel de “secvență mortuară” a putut fi o întâm-
plare reală, dar ocultată de familie, apropiați, autoritățile românești. Poate, mai
degrabă, este doar o exagerare a unui incident minor sau o legendă urbană
inventată de presă? Mai precis, de ziarul “Universul”? De multe ori, jurnaliștii
vremii, precum cei de la “Universul” și “Epoca”, publicații populare în epocă,
exagerau/ redimensionau sau imaginau episoade care erau explicite/ sugestive
vizavi de biografia și comportamentele unor personalități culturale și politice.
Întotdeauna, notorietatea atrage și legenda.
Despre combustia și manegmentului zvonului în epocă, despre logica și
efectele fake-news, ne oferă reprezentări satirice, mostre de umor negru, o schiță
neașteptat de modernă pentru peisajul literar al epocii.9 Autorul narațiunii, fals
8
Universul literar nr. 25 (18 iunie 1912): 2–3.
9
Al. Gheorghe-Doinaru, “O crimă înspăimântătoare. Însemnările unui reporter,” Semănătorul
anul VIII, nr. 40 (1 noiembrie 1909): 870–875.
redactor la un ziar inexistent în realitatea epocii, descrie o crimă misterioasă,

cu puțin indicii. Aflăm doar că în întuneric și ceață a fost descoperit un mort,
cadavrul fiind gol și dezmembrat. Neputința poliției, neputință sancționată de
opinia publică, de Opoziție și chiar de Rege, i-a dat ziaristului posibilitatea de
a scrie mai multe articole în martie 1907. Relatările sale au ecou chiar și în
presa străină care scrie despre omorârea teribilă și neelucitată a unui burghez.
Mobilul, conform celui care a lansat informația, ar fi răzbunarea, iar făptuitorul
infracțiunii, o femeie. Informația este preluată, cică, și de presa maghiară din
Ungaria (“Budapesti -Hirlap”), de presa naționalistă care cosideră că sălbăticia
crimei este o expresie a sălbăticiei “valahilor”, sălbăticie care merge până la cani-
balism, victima fiind, de fapt, un ungur. Presa română ripostează și se astfel se
ajunge la un fel de duel mediac virulent. Se vorbește, în schiță, despre faptul că
ambele părți, maghiară și română, doresc ruperea relațiilor diplomatice dintre
cele două țări, precum și preparative militare pentru un conflict bilateral. La
finalul schiței, autorul susține că a inventat această poveste de groază doar ca să
crească tirajul ziarului “Mapamondul” și să își salveze slujba. Astfel, aflăm că și
în acea epocă, dorința de profit determina totul. “Vestea- bombă” era esențială
pentru creșterea tirajul și existența unei publicații.
Dar, să analizăm relatarea jurnalistică (nesemnată) din ziarul “Universul”10,
conform căreia vagonul mortuar în care se afla sicriul lui Caragiale s-a rătăcit
timp de două săptămâni pe căile ferate germane și austriece, după care a stați-
onat câteva zile și în Gara de Nord. S-a presus că de la Berlin, coșciugul a fost
expediat,“într-un vagon roșu, de marfă, fără scrisoare de trăsură”. Nu cred că un
astfel de incident era posibil. Germania, la începutul secolului al XX-lea, avea
un sistem economic dinamic și omogen, o reţea de comunicaţii modernă. De la
debutul celui de al doilea deceniu al secolului, ponderea acestei țări în producţia
industrială mondială era mai mult decât semnificativă. Din 1910, din această
perspectivă, Germania s-a situat pe primul loc în Europa şi pe cel de-al doilea
în lume, după SUA. Disciplina prusacă era exemplară și în domeniul transpor-
tului feroviar; astfel de episoade, precum cel al disfuncționalităților de dirijare
a vagoanelor de tren, sunt greu de imaginat. În plus, în presa românească, deci
și în relatarea cu pricina, expresiile “azi” și “ieri” aveau un grad mare de apro-
ximare (articolele se scriau și se culegeau cu întârzieri, astfel încât “ieri” putea
să însemne “alaltăieri”). Se afirmă, de asemenea, în același ziar, că șeful Gării
de Nord ar fi fost intrigat de prezența unui vagon sigilat, dar fără niciun fract.
Chipurile, nimeni nu și-a închipuit că este vorba despre un vagon mortuar.
Însoțitorul de tren ar fi spus că l-a preluat de la Predeal; doar după ce s-a dat
10
Universul anul XXX, nr. 320 (20 Noembrie 1912): 3. Mulți dintre cei care au scris despre
episod au oferit date aproximative, eronate, ceea ce ne facem să suspectăm faptul că prea puțini
au recurs la sursă.
un telefon la acea stație, s-ar fi aflat că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi
că fractul s-a pierdut. S-a tras concluzia că vagonul a rătăcit, dintr-o greșeală de
manevră făcută într-o gară de triaj germană, deoarece vagonul mortuar trebuia
să ajungă la București direct de la Berlin. La Viena, vagonul ar fi stat pe o linie
moartă o zi sau două până s-a alcătuit o garnitură către București. În sfârșit,
vagonul a fost atașat la aceasta și a ajuns la destinație. Șeful Gării de Nord a
întocmit un proces-verbal, a rupt sigiliul și a pătruns în vagon; în interior, se
afla un sicriu împreună cu coroanele funerare fanate (?!). Nu cred că în vagon,
alături de sicriul care fusese depus din iunie până în noiembrie într-o criptă,
au fost depuse și coroanele funerare cu flori, nu era firesc. Cum ar fi arătat
un coșciug sosit, fie și după două zile, cu coroanele mortuare veștejite? Șeful
Gării ar fi constatat, conform aceleași relatări, că în sicriu se aflau rămășițele
trupești ale scriitorului Ion Luca Caragiale. Același ar fi alertat autoritățile (pe
Take Ionescu, pe atunci ministrul Internelor și pe Constantin Dissescu, minis-
trul Instrucțiunii Publice) și pe Mateiu Caragiale. Fiul scriitorului, împreună
cu Vlahuță și Delavrancea, au dus la gară un preot, au preluat sicriul și l-au
depus la Biserica Sf. Gheorghe. Altfel, nimeni nu ar fi știut despre sosirea rămă-
șițelor pământești ale dramaturgului. Dimpotrivă, conform memorialisticii, la
București sosirea coșciugului a fost așteptată pe 18 noiembrie de Emil Gârleanu,
Ion Brezeanu, pictorul Sathmary, Garabet Ibrăileanu și de câțiva ziariști. Sicriul
cu rămășițele mortuare a fost depus, în aceeași zi, la Biserica Sf. Gheorghe.11 În
afară de “Universul”, după știința noastră, niciun alt ziar nu a amintit despre
acest presupus incident tragi-comic. Tema a fost preluată în ziarul “Românul”
din Arad. Niciun membru al familiei sau vreun apropiat, în memorialistică sau
în corespondență, nu a pomenit despre vreo rătăcire a vagonului funerar.12 Toți
cei care l-au iubit pe Caragiale au scris despre savoarea ultimelor conversații în
familie (fiul său Luca), despre decesul subit al lui Caragiale (Cella Delavrancea),
despre propriile lor reacții de după moartea prietenului (Paul Zarifopol, primul
mare caragiolog român).
În 22 noiembrie 1912, era o zi de joi, Caragiale a fost înhumat la Cimitirul
Şerban Vodă (Cimitirul Bellu). De la Biserica Sf. Gheorghe, “...în fața unei aflu-
ențe extraordinare, corpul neînsuflețit al marelui scriitor a fost rădicat de prie-
teni și depus pe carul mortuar”.13 Discursurile funerare sunt redate integral de
O. Minar; mai puțin, cele ale lui Sadoveanu și M. Dragomirescu). Coroanele
11
Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale. Caragialiana (București: Ed. Eminescu, 1977),
291.
12
Vezi amintiri despre Caragiale în Octav Minar, Caragiale. Omul și opera. Viața lui Caragiale.
Studiată după documente inedite (Sibiu: Ed. Socec&Co., 1926), 178; Ion Luca Caragiale în amin-
tirile contemporanilor, Antologie de Daniel Corbu (Iași: Princeps Edit, 2012).
13
Minar, Caragiale, 180.
funerare erau purtate de Take Ionescu, Al. Davila, Delavrancea și I. Procopiu.

Cortegiul mortuar s-a organizat de la Biserica Sf. Gheorghe, urmând un traseu
dictat și de biografia defunctului; acesta a presupus o oprire în faţa Teatrului
Naţional. Mii de bucureşteni au urmat cortegiul până la cimitir; el a străbătut
Strada Colței, Bulevardul Carol, Strada Academiei Regale, Calea Victoriei,
Strada Carol, Calea Rahovei și Strada 11 Iunie până la Bellu. Funeraliile au fost
filmate. În epocă exista obiceiul de a se realiza scurte “reportaje” despre ceremo-
niile funerare ale personalităților politice și culturale. S-a filmat și o Grandioasa
înmormântare a lui I. L. Caragiale de către operatorul francez Victor de Bon.
Acesta, operator al reprezentanţei “Pathé” din acei ani, avea să filmeze, printre
zeci de “actualităţi”, și alte funeralii: în decembrie 2012, Funeraliile lui Spiru
Haret; Funeraliile lui Gh. Gr. Cantacuzino (1913), film-reportaj despre ceremo-
niile funerare lui Gheorghe Grigore Cantacuzino supranumit “Nababul”.
“Universul”14, dar și “Noua Revistă Română”15 descriu, aproape identic,
ceremoniile mortuare. Există chiar și aceeași consemnare meteorologică. Astfel,
s-a scris că a fost o zi mohorâtă și ploioasă. Cum altfel? Era toamnă târzie. În
“Universul” se prezintă și un adevăr, și anume că familia regală a fost “absentă cu
totul” (aceasta era ocupată cu funeraliile Principesei de Flandra), dar nu uitase
nici sentimentele antimonarhice ale dramaturgului, republicanismul declarat
al acestuia (mai ales între 1906–1907), precum și anecdotele răspândite de I. L
Caragiale pe seama urechilor principelului Ferdinand. Mai densă și mai bine
structurată narativ este relatarea din “Noua Revistă Română”: “Cea mai mare
forță literară a neamului nostru a fost îngropată în Bucuresti, Joi 22 curent.
Au venit la această prea tristă faptă, scriitorimea noastră toată, oameni poli-
tici, artiști – toată tinerimea Bucureștilor, militari, studenți și școlari. E și aci,
poate, un semn al viabilității veșnic tinere a operei marelui nostru Caragiale.
Înmormântarea s’a făcut fără vre-o solemnitate rece și oficială. Singure felina-
rele îndoliate pe străzi, ne aminteau de caracterul oficial la ceremoniei. Încolo
– miniștri sau foști miniștri, trepădau cu toții, într’o mișcătoare tovărășie de
durere, cu mulțimea, ‒ prin străzile înmuiate de ploae. A fost o înmormântare
care n’a izbit prea mult prin modestia și groaza de alaiu ‒ pe care o cunoscu-
serăm cu toții la marele om. S’au depus coroane și s’au rostit discursuri, din
care culegem și noi mai la vale[...]”. Take Ionescu a vorbit din partea guver-
nului și a patidului din care, chipurile, a făcut parte și defunctul. A vorbit despre
Caragiale ca despre un om cu opinii politice categorice: “Ridiculizând cu o ironie
măeastră neajunsurile guvernării libere, Caragiale apărea drept un vrăjmaș, sau
cel puțin un neâncrezător în mișcarea democratică care este evenimentul de
Editorialul din Universul anul XXX, nr. 324 (24 Noembrie 1912): 4.
14
“Noutăți. Înmormântarea lui Caragiale”, Noua Revistă Română vol. XIII, nr. 4 (25 noiembrie
15
1912): 1.
496 |‌ Mihaela Grancea
căpetenie al timpurilor moderne. Adevărul era altul. Sub surâsul lui așa dispre-
țuitor, se ascundeà o dragoste caldă pentru năzuința maselor de a-și îmbunătăți
cât mai mult condițiile de traiu, și o încredere nețărmurită în putința lor de a
se salva prin ele înșile. La lumina groaznicei văpăi dela 1907 s’a văzut limpede
și gândul intim al lui Caragiale. A doua zi după acea catastrofă, toți cei care
au simțit pe umerii lor povara răspunderile, au fost nevoiți să-și facă o revi-
zuire de conștiință. Din acel ceas, cei cari nu-l cunoșteau decât din aparență, au
văzut cu uimire un nou Caragiale. Diletantul ironist transformat în Apostol”. Ca
reprezentant al generației din care făcea parte și Caragiale, Barbu Delavrancea
a vorbit despre unicitatea personalității prientenului său și s-a despărțit, cu
patetism, de rămășițele trupești ale acestuia: “Caragiale n-a murit, Caragiale nu
poate să moară ... Ostenit de atâta zbucium, doarme cu fața în sus... desprins din
unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile
misterelor de unde ne vor veni geniile.... Dormi Caragiale, dormi, drăguțule,
somn fără vise…”.
Câteva concluzii
În România, cu prilejul morții lui Caragiale, s-a discutat, în presă și în
cercurile literare, despre nevoia unui panteon național, a unei secțiuni dedicate
în Cimitirul Bellu valorilor culturale ale românilor. Ungurii, cu decenii înainte,
făcuseră din Cimitirul Kerepesi din Budapesta un astfel de spațiu identitar.
Monumentul funerar al lui Mór Jókai (†1904) impresionează și astăzi. Chiar
și literații și artiștii modești beneficiau de monumente funerare (de regulă,
statui care ofereau indicii despre statutul defunctului) ca urmare a existenței
unor asociații socio-profesionale, dar și ca efect al implicării statului. Dar, și la
români, cultura festivă (implicit, cultura comemorativă) avea un oarecare exer-
cițiu, o practică legată de proiectul construcției identitare, construcție accele-
rată după 1878. Evident, interesul pentru Caragiale va fi, în cultura și în viața
publică românescă, un fenomen relativ constant.
Devenise oare un personaj tutelar, un reper pentru generațiile de tineri
scriitori precum aceea a lui Mihail Sadoveanu? Așa părea că stau lucrurile, dacă
acredităm sinceritatea discursurilor funerare encomiastice. Or, în acea lume,
formalismul era o cutumă. Interesul pentru Caragiale a fost cu adevărat viu
în perioada interbelică. Opera sa devenise precum vinul vechi, dar și viața
publică/ politică era, în continuare, deficitară. Apoi, comuniștii i-au pervertit
opera, transformându-l în “pionier” al realismului socialist.16 Nu întâmplător
și acum se vorbește, din nefericire, despre Caragiale “contemporanul nostru”.
Actualitatea profilurilor caragialești, a comediei sale de moravuri îl face să fie,
Ibid.
16
poate, cel mai cunoscut scriitor român. Este apelat, reinterpretat, transformat
în argument. Iar, omul, ca să fie mai ușor de analizat și asumat, a fost consi-
derat drept un personaj contradictoriu, paradoxal. Astfel de caracterizări sunt,
de regulă, căi de ieșire din orice explicație logică. Cred că și poveștile despre
accidente și incidente petrecute în relație cu moartea și înmormântarea drama-
turgului au avut rolul de a accentua misterul și unicitatea personalității lui I. L.
Caragiale. “Totuși e trist lucru moartea unui scriitor. Cade în pulbere o lume de
priveliști, de tipuri, de fapte, de dureri. E același lucru ca pieirea în nemărginire
a unei stele, cu tot ce putea ea să cuprindă, cu tot ceia ce noi nici nu putem bănui.
Și gîndindu-mă la destinul nostru, la acest lucru banal oribil; gîndindu-mă că
și noi cei care citim Făclia de Paști, vedem Noaptea furtunoasă în Caragiale”.17
FAKE NEWS AND “HAPPY FUNERALS” WITHIN LA BELLE

EPOQUE. I. L. CARAGIALE’S DEATH AND INHUMATION
Abstract
Caragiale’s actuality of typologies from his comedy of mores contribute to his fame as
a great Romanian writer. His writings have been read, reinterpreted and transformed into
arguments. At the same time, the writer was considered a contradictory, paradoxical char-
acter in order to be analysed and understood easier. Even the stories about the accidents
and incidents at the writer’s death and funeral have the role of highlighting his personality’s
mystery and uniqueness.
Mihail Sadoveanu, “Caragiale,” Viața românescă anul VII, nr. 5–6, nr. 356 (1954): 5–6.
17
SPACE AND TIME WITHIN THE
ROMANIAN MENTALITY
Ileana Simona Dabu*
Keywords: mentality, evil place, good place, holy place, time measurement
Cuvinte cheie: mentalitate, loc rău, loc bun, spații sacre, măsurarea timpului
Introduction
The traditional Romanian village is a model of existence in the spirit of
the ideal of communion without which man risks to disappear into his own
isolation. The tavern’s achievements carry along generations symbolic motifs of
great length. Petre Ţuţea says that “the Romanian ethnics must be contemplated
as a platonic idea, that is, the Romanian substance must be removed out of time
as incorruptible”.1
Time in Romanian society was perceived differently. Time was measured
by itself, that is, there was a time for work and another for action. Time is
“incomprehensible in the absence of events happening in it”.2 A day of work in
the village began at dawn. Men woke up, dressed, washed their faces, prayed, ate
something at bay, and their first concern was to nourish and feed the animals.
In the summer, when they were going to the field, work was interrupted three
times for food and rest: a small lunch, a hearty meal and rest, these became the
landmarks of time. The length of time was indicated after the sun went down
in the sky.
The peasant did not know the notion of free time or special time for rest
because the rest was integrated in his work. In the Romanian mentality the ideas
about the organization of the living space are not limited to the domestic micro-
cosm, but this mentality has a much larger power, encompassing the creation of
the macrocosm with the earth, the sky and the celestial bodies.
*
West University Timișoara, bd. Vasile Pîrvan, no. 4, e-mail: ileana.dabu@e-uvt.ro
1
Petre Țuțea, Omul-Tratat de antropologie creștină (Iași: Timpul, 1992), 37.
2
Ion Ghinoiu, Vârstele timpului (București: Meridiane, 1988), 6.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
500 ‌| Ileana Simona Dabu
The notion of place

For the Romanian peasant, the place is represented in a special way, the
place is a concrete given, of a great variation, with its own attributes, impossible
to define abstractly. The place is defined by its specific quality, in its material
data and its spiritual potential.
Ernest Bernea classifies places in two categories, a good place and evil
place. The first one is fruitful, bringer of good, always positive; the second is
unfruitful, bringer of evil, always negative. This way of classifying the place is
very widespread in all the ethnographic areas of our country. It is a given that
we obtain not only through manifestations of the traditional village, but also in
the most evolved settlements.3
The good place and the evil place are defined by permanent or accidental
elements and have distinct natures: “The good place is a holy place, everything
becomes beautiful and powerful and the fruits are ripened. The evil place is a
place of weakness that causes man to fall into sin, the evil place comes out of
the spirit”.4 A good or bad place can mean two distinct things, as it relates to
its material or spiritual nature. However, the shape of the place (hill, valley,
shore, elbow) does not remain completely detached from some specific quali-
ties, although it is about the material nature, the form is a kind of indication of
the value and meaning that a place may have: “The place is always twisted, it’s
not always the same. Behold, there’s the valley and there’s the hill, our house is
right at the foot of the hill”.5
Ernest Bernea also speaks about the protected place as a good place, that
can’t become bad, as it often happens with the other places when they produce
scenarios that transform their quality, regardless if it happens naturally or arti-
ficially. Protected places are primarily the church, the garden or the grave.
The bad consequences of the evil place would be, according to popular
belief, many and varied. If man walks in these places he can start feeling pain
within his body, he could lose his voice or even become paralyzed. These conse-
quences are manifested both in the physical, of health and the physical world,
and psychic, of the soul. Unpredictable and inexplicable inner states are often
blamed on wandering into an evil place: “Today I was in a bad place, otherwise,
I wouldn’t be behaving like this”.6
In connection with the evil place, there is a whole system of beliefs in our
archaic village, with significant events for the study of the general mentality of
3
Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român (București: Humanitas, 1997),
21.
4
Ibid., 23.
5
Ibid., 24.
6
Ibid., 27.
Space and Time within the Romanian Mentality | 501
this village, the owner of some ways of life and manifestations coming from the
depths of our people’s past.
Evil places are determined by geography: shores, swamps, forests, and
others are naturally bad, fairies or bindweed, and besides them there are those
artificially created by man (curses, charms, crimes).
The notion of direction

The direction is for human consciousness a condition of movement in
space. If space is varied in quality, implicitly the directions in this space are
valued. The concept of direction implies a meaning and value according to two
coordinates; one is related to the qualitative determinants of space, and the
other to the goals, the objectives pursued.
Movement gives birth to the idea of direction in the mind of man. Its study
traces a set of elements that belong to the system of archaic beliefs on nature,
revealing a way of thinking about this fundamental category that is space.7
The right and left are the most important and defining poles in the research
of the notion of direction in general. The right adjective along with all its deriv-
atives are positively connotated instead, the left adjective is associated with a
number of negative meanings.
The left and right have different axiological values, this duality being the
basis of the binary differentiation that organizes the mythological thinking
network originating from the Paleolithic. It is associated with male-female
dichotomy, the two complementary principles at the base of life.
The archaic division of the house reflects this duality, the right side is
reserved for men, the left side for women, as well as the association of the right
hand with the male’s world and the left with the women’s world.8
Beyond these two directions, left and right, the positions of the world and
objects are fixed to the cardinal points. They are four in number: East, West,
South and North. The Romanian peasant does not use these scientific conno-
tations, but instead uses those abstract terms. He rather refers to them as the
positions of the sun, dawn, dusk, midday and midnight.
Space is defined by the relationship between the horizontal plane of the
earth and the hemisphere of the sky. The visible world of the Romanian peasant
falls within these dimensions of the horizon. From the crossroads of the village,
the four directions of the cardinal points are east, west, south, north. This cross
of the horizon, however, has a game that belongs to the seasons. Two of the
7
Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței (București: Editura Fundației
Culturale Române, 1992), 67.
8
Roger Caillois, Omul și sacrul (București: Nemira, 1997), 36.
502 |‌ Ileana Simona Dabu
cardinal points are fixed, namely the south and the north. The other two depart
or approach the perpendicular to the equinox by giving the summer and winter
solstice.
Cardinal points fix the positions of the world and of things. The whole world
is observed and appreciated by a continuous relationship at the four cardinal
points, things are also determined by the place that occupies it in space, relative
to their position on the same cardinal points.
The world exists and manifests itself on two coordinates, time and space.
The space is divided into sizes and distances, the relationships of things that
exist in space are determined according to the cardinal points. They have the
qualities and functions and the place occupied by these points.
If the house is facing east or south, we have a positive state, and if it is set
to face the west or the north we have a negative state. The same happens with
placing things inside the house or in the garden, field or well. An icon, a bed, a
flower, or a clam with wheat sheaves each get a spatial orientation according to
the quality of the cardinal points.
Right and left in the traditional representation of space are places and
qualitative directions. This identification goes to some determinations of great
importance.
The passage to the domestic sacrament

L. Frobenius, after studying the peoples of Africa, establishes two types of
living: outdoors or in the tent, which for desert nomads means to live in the
possible house whose walls are the sky.9
There is also a tradition of moral, psychological and religious signifi-
cance from outside and inside, danger and safety, public and private, sacred
and profane. In the Romanian thinking the three places and moments of the
passage: the gate, the threshold and the door, are very well marked. This is
evidenced by their participation in the rites, at the most important moments in
family and community life.
The gate underlines the vulnerability of the passage to the domestic world.
Mircea Eliade wrote: “The gate fulfills in the life of the Romanian people the
role of a magical creature, who watches to all the capital acts of the life of the
individual. The first pass on through the entrance means almost an entrance in
life, in the real life outside. The gate watches marriage, and through the gate the
dead man is taken, solemnly to his resting place. It is then a return to the first
Leo Frobenius, Cultura Africii: prolegomena la o teorie a configurării istorice (București:

9
Meridiane, 1982), 56.

world, the cycle is closed and the gate remains further away, with a lesser man,
to watch other births, other weddings, other deaths”.10
The gate is a symbol of transition, transformation, stages, the isomorph
of the bridge, because it separates and binds at the same time two states, two
worlds, two territories. The bridge is a symbol of the connection between two
sacred spaces or between two contingent worlds, but exploited differently. It’s
a component of the symbolic road, but also an obstacle to the hike. Bridges,
decks and debris are the favoured places for evil spirits gather, expecting their
victims. Hence the custom of the Romanians to place guard posts, zoomor-
phism, sculpted figures on both sides of the bridge. Bridge builders usually
form closed professional confessional groups, being assimilated with wizards
or priests. The name of the Pontifex Roman priests comes from the 1st of the
“bridge maker”.11
The threshold marks the transition from one space to another, in a new
phase of existence. Ivan Evseev considers the threshold a passage from a profane
space into a sacred place, hence the obligation of purification or discharging to
some peoples at the entrance to the temple or house.12 The threshold plays one
an important role in the rites of passage: at birth, the child was on the threshold
with a stone placed on a plank, and the stone was buried at the bottom of the
courtyard, at the marriage the bride passed the threshold of the house into the
arms of the seam so as not to cross the threshold and thus offend the memory
of the ancestors, the dead’s coffin is stopped for a few minutes on the threshold
before leaving his house.
The door is a natural symbol of imminent penetration. Behind every closed
and locked door there is a mystery. Being the entrance and exit point, the door
receives magical virtues of closing and opening. No matter how paradoxical,
the door is more of a means of protecting the quality of space, whose harmony
would be disturbed by the presence of unwelcomed guests from the earthly and
spiritual world.13
If any traditional house is a cosmic micromodel, the chimney performs the
role the axis of the world, is the way of communicating with the world above.
The Horn connects the hearth, which is the seat of the spirits of the ancestors,
with the sky through the fire and the smoke rising from the hearth. It is also the
gate the main penetration of the house spirits and all heavenly influences. It is
10
Mircea Eliade, Sacrul și profanul (București: Humanitas, 1993), 72.
11
Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale (Timișoara: Amarcord, 2001),
157.
12
Ibid., 138.
13
Delia Suiogan, Simbolistica riturilor de trecere (București: Paideea, 2006), 27.
504 |‌ Ileana Simona Dabu
also the symbol of social ties, as the chimney and the hearth are places where
familiar ceremonies are held.
Evseev said about the window that it is the eye of the house.14 It mediates
oppositions inside and outside, closed-open, danger-safety, linking the privacy
of the home to the outside world. It is the place of the entrances and exits,
“unregulated”, so it was supposed that the evil spirits could enter the window,
hence and the habit of putting different objects on the windows that come out
into the street: plants or curtains apotropaic properties. Through an entrance or
an exit through the window, death and illness could be deceived. The dead man,
not knowing where to return, sometimes went out the window, and during the
moves from one house to another, the children were introduced to the window.
In stories and in love poetry, the window symbolizing the face is the last line
separating two lovers.
Conclusions
The house has always been perceived as a construction destined for dura-
bility, so it was impossible to build a house, anywhere or anyway, the main
concern of man was to turn the place for construction into a real space, the
house as a microcosm can only be placed in the center of the world.
At the inauguration of a living space, religious ceremonies are held for
this purpose. The cleansing practices of the living space have been honestly
observed and transmitted from generation to generation, so when moved to a
new house, you must take a new broom, the old one need to be left in the old
house, and when building or repairing the roof of a house, a cross, a wicker and
a basil branch are placed on the top of the roof, to guard the space and those
who will live there.
So, the door, the threshold, the gate, the window mark the border between
the inside and outside. They put the house under the sign of initiation. Repeated
enterings and exits send us to the idea of the initiatory travel and have an
important role in all the proper rites of the transition from non-existence to
being and then to death.
SPAȚIUL ȘI TIMPUL ÎN MENTALITATEA ROMÂNEASCĂ

Rezumat
În satul tradițional tot ce are omul mai vechi atinge veșnicia și este nou în fiecare zi.
Fiecare lucru dintr-o gospodărie avea sensul și locul lui. Țăranul are grijă în fiecare zi să
Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale (Timișoara: Amarcord, 2001), 151.
14
respecte tot ce-l înconjoară în gospodărie: ochiul magic al casei, locurile bune și rele, timpul
după care se ghidează zi de zi în desfășurarea activităților sale. Ochiul magic al casei, adică
ochiul de sticlă din acoperiș, veghează cu privirea ageră tot ceea ce se întâmplă în gospo-
dărie. Timpul pentru omul de la sat era împărțit în timp de toate zilele, fiind dedicat muncii
și timp pentru sărbători, adică timpul sacru.
Casa țăranului a fost percepută ca o construcție sortită durabilității, aceasta nu putea
să fie contruită oriunde și oricum. Omul respecta toate ritualurile de ridicare a unei case, de
la îngroparea în temelia acesteia a unor obiecte cu rol ocrotitor până la înalțarea pe acoperiș
a unui copac sau cruce atunci când era construcția terminată. Cele trei locuri de trecere
(poarta, pragul și ușa) dintr-o gospodărie au fost foarte bine marcate. Ca simbol al trecerii,
poarta separă și leagă două lumi, pragul marchează trecerea dintr-un spațiu profan într-un
spațiu sacru, iar ușa este considerată un mijloc de protejare a spațiului, datorită închiderii
și deschiderii ei. Așadar, orice lucru care se înfăptuiește în viața de zi cu zi a țăranului, are
ceva magic care trebuie să se supună rânduielilor din vechime.
TEREN ÎN MUNȚII ORĂȘTIEI. RITURI DE
TRECERE ÎN COMUNA ORĂȘTIOARA DE SUS
Delia Nadolu*
Cuvinte cheie: rituri de trecere, naștere, căsătorie, moarte, observație participativă

Keywords: rites of passage, birth, wedding, death, participatory action research
Orăştioara de Sus este situată în partea de Est a județului Hunedoara, parte

la poalele Munților Şurianului, parte în interiorul acestora, pe axul central fiind
străbătută de râul Grădiştii. Din această privință comuna se aseamănă cu cele-
lalte comune din zonele montane ale județului Hunedoara și ale ţării. Ceea ce
particularizează, totuși, comuna nu este un aspect economic sau social, ci unul
cultural, anume, teritoriul comunei este aproape congruent cu cel al zonei capi-
talei Regatului dac din perioada de glorie a statului strămoşilor noştri. Cele
trei mari cetăţi din preajma capitalei Sarmizegetusei Regia, anume cele de la
Costeşti, Blidaru şi Feţele Albe, la care se adaugă ca brâu de apărare cea de
la Piatra Roşie din Platforma Luncanilor şi cea mai depărtată de la Căpâlna
de pe Valea Sebeşului, fac ca acești munți să fie leagănul poporului român.1
Demersul metodologic s-a bazat pe o abordare monografică, îmbinând obser-
vația participativă şi interviul semidirijat. În urma efectuării studiilor de teren
pe parcursul a trei ani de zile au fost înregistrate și structurate un volum extins
de date etnografice din Comuna Orăștioara de Sus, judeţul Hunedoara. Fără a
face o analiză hermeneutică a datelor, se pot evidenția deja la o primă parcur-
gere, o serie întreagă de sensuri latente, tradiţionale, care sunt într-o manieră
esenţială magice şi metafizice.
Introducere
Termenul de rituri de trecere a fost elaborat de etnologul și folcloristul
francez Arnold Von Gennep, în lucrarea sa Les rites de passaj, apărută în anul
1909. Autorul ajunge la concluzia că acestea au la bază niște tranziții, treceri,
* Universitatea de Vest din Timișoara, str. Vasile Pârvan, nr. 4, e-mail: delia.nadolu@e-uvt.ro
1
http://comuna-orastioaradesus.ro/index.php?np=Comuna
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
508 ‌| Delia Nadolu
dinspre o lume anterioară vieții spre lumea complexă a celor vii și apoi spre cea
de după moarte, toate acestea fiind mediate de ceremonii, rituri.2 Nașterea,
nunta, înmormântarea sunt sărbători ale fiecărei ființe individuale, dar și ale
ființei ca aparținând unei colectivități, lucru demonstrat de complexitatea ritu-
rilor ce însoțesc aceste treceri, rituri ce fac posibilă oprirea timpului istoric,
un timp cantitativ, și intrarea în timpul mitic, un timp calitativ. În societățile
arhaice, narațiunea sărbătorii era cuprinsă în mit, iar ritualul era forma de tran-
spunere simbolică în cotidian. În contextul riturilor de trecere, ne aflăm în fața
unei gândiri de tip religios. Ritul, magia, mitul sunt forme de religiozitate. Ritul
religios are ca funcție primordială reinstaurarea în lume a ordinii primordiale.
El trebuie să mijlocească relația cu sacrul și să concilieze puterile supranaturale.
Riturile au rolul de a media trecerea de la o stare la alta, pentru a crea o stare de
echilibru în viața fiecărui individ.
Metodologie
Monografia este o metodă la dezvoltarea căreia sociologia românească prin
Școala sociologică de la București a avut cel mai mare aport. Amprenta româ-
nească nu a fost pusă la același nivel pe nici o altă metodă. “Monografia însem-
nează în primul rând alegerea unui domeniu social bine determinat (monos,
unul singur) pentru a câștiga o noțiune cât mai completă a lui și a îngrădi
nesiguranța cunoașterii până a o suprima cu totul prin metoda vie a obser-
vației directe”.3 Designul metodologic a fost realizat pornind de la metoda
monografică gustiană, terenul fiind efectuat în perioada 2001–2003 în comuna
Orăștioara de Sus, județul Hunedoara, prin observație participativă, adaptând
și aplicând ghidurile de interviu privitoare la viața spirituală.
SINTEZA DATELOR PRIVIND RITURILE DE TRECERE

NAȘTEREA ȘI BOTEZUL
1. SARCINA
1.1 DE CE TREBUIE SĂ SE FEREASCĂ FEMEIA ÎNSĂRCINATĂ?
Să nu poftească, “să nu i se deie la mâncare”. Dacă vede, să ceară. Altfel îi e
rău și naște “fără vreme” (înainte de termen). (1, 2, 4, 8)
Să nu ridice ceva greu, să nu muncească greu. (2, 7)
Sa nu se sperie, că “țipă copilul” (avortează). (2, 4, 6)
Sa nu fure (flori, struguri), că-i apare copilului semn pe corp. (1, 7, 9)
Sa nu se mire pe oamenii “pociți” sau cu handicap sau pe ceva urat, că sa nu
2
Arnold Von Gennep, Riturile de trecere, (Iași: Polirom, 1996).
3
Dimitrie Gusti, “Sociologia monografică. Știință a realității sociale. Studiu introductiv” în
Traian Herseni, Teoria monografiei sociologice (București: Institutul Social Român, 1934), 45.
Teren în Munții Orăștiei. Rituri de trecere în comuna Orăștioara de Sus | 509
fie copilul la fel sau sa nu avorteze. Dacă își amintește că a făcut-o, sa meargă sa
i se descânte: e așezată de alte femei pe prag (“acolo-i leac”), după ce e aprinsă
vatra. Sub ea, se pun mătura, vătraiul și maiul. Suflă peste copil zicând: “De ce
mă mir, mă dezmir”. (1, 3, 4, 6, 8, 9, 10)
Să nu bea, să “aibă înțeles bun” în casa. (4)
Să nu vadă mort. Dacă merge la mort, să se desfacă la gât. Să nu se uite în
groapă. (7, 8, 10)
1.2 CÂND SUNT COPIII CEI MAI SĂNĂTOȘI ȘI NOROCOȘI?

Copiii “din flori” (bitangi). (2, 3, 4, 6)
“Ala-i bitang, de aia-i așe ocoș.”(4)
Copiii născuți dintr-o femeie matură (peste 40 ani). (7)
După zodie: zodii rele: iunie, iulie. August e mai puțin norocoasă. Zodia
cea mai buna: sfârșitul lui aprilie. (9)
2. NAȘTEREA
2.1 ÎMPREJURĂRI PRIELNICE SAU NEPRIELNICE
Copiii plămădiți de sărbători (Paști, Crăciun, cele 12 Vineri Mari) sau în
post sunt nerozi, diformi, bătăuși, curvari, hoți, ucigași. (6, 8, 9, 10)
2.2 PRACTICI PENTRU NOROC
La prima baie, se pune cingătău (clopoțel), să fie copilul “glasos”. (1, 2, 4, 6,
7, 9)
Se pune apa sfințită. Apa era dusă de moașa de la biserică. (3, 6, 7, 10)
Se mai pune și un piaptăn. (1)
În apă, se pune fuior de cânepă. (3)
În apă: flori de busuioc. (4, 6, 7)
În apă: ac de făcut dantelă (pentru fată). (4)
Se pun flori (să fie frumoasa fata). (4, 8, 9)
Se pun “pene” de mușcată “că să fie dragă cui o vede”. (9)
În scaldă: fluier (pentru băieți), să știe să cânte. (8)
Lângă copil: carte, să fie deștept. (9)
În preajma copilului, se pune cruce, “Visul Maicii Domnului”, tămâie,
busuioc, la cap, să fie ferit de rele, cuțit. (1, 2, 4, 6, 8, 9, 10)
Se punea mătura, ca să nu vină Mama Pădurii. (9)
În mâna copilului: ață roșie. (8)
“Era mai demult ursitori, ființe care nu se știa de unde veneau” (4).
Lângă copil: farfurie cu apă, lapte (pentru ursitori). (4)
Când pleacă la biserică, mama trebuia să pună mâna pe toate obiectele de
lucru, că să fie copilul harnic. (4)
2.3 ÎNGRIJIREA MAMEI
510 |‌ Delia Nadolu
Se face molidva (slujba): la 3 săptămâni (de jumătate) și la 6 săptămâni

(integrală), slujba de iertare a păcatelor, în tinda bisericii. (1, 2, 3, 6, 7, 9, 10)
Până atunci, nu are voie să iasă din curte, că arde, spurcă pământul pe unde
merge. (2, 9)
Când trecea apa, mama o calcă întâi de 3 ori cu piciorul. (6)
Nu scotea apa din fântână, că nu mai avea lapte. (8)
3. BOTEZUL
3.1 ALEGEREA NAȘILOR
Nașii se moștenesc din tată în fiu. Sunt nașii de cununie ai părinților. (1, 2,
3, 4, 6, 7, 8, 9, 10)
Nașii sunt ca niște părinți. (1, 6)
Dacă nu se mai înțeleg sau au plecat, se schimbă cu rude, prieteni. (4)
E bine să botezi, ca să scapi copilul de Satana. (2)
Nu se schimbă nașul, ca să aibă copilul noroc. (2)
Nu e bine să schimbi nașii decât cu acordul lor. Dacă o faci, te blestemă
și blestemul se leagă ca și cel de mamă. Când nu mai poate nașul, nu e cu rea
credință. (1, 6, 7, 8, 9, 10)
Dacă ai cel puțin 3 fini botezați sau cununați, ți se iartă păcatele. (1, 6, 7, 8,
10)
E bine să botezi copii săraci, că-ți iartă Dumnezeu din păcate. (9)
Să ai fini e o fală, o mândrie că ești căutat de oameni, că ești bogat. (4)
Părinții dau daruri nașilor. Înainte, și cinsteau și pe moși, și pe nănași. (4)
Darurile primite de naș de la părinții copilului: cămașă, prosop, colac sau
pâine (1, 3, 7), “chistinău” (batic), șorț, material sau haină (6, 8, 9, 10)
Oricine vede copilul (chiar nașii), trebuie să-i dea “bani de somn” (“să nu îi
fure somnul”) sau de noroc. Se pun la cap. (2, 3, 4, 6, 7, 8, 9)
Dacă nu are bani, ia o scamă de pe el și o dă copilului. (2, 4)
Se merge și special, cu plocon: bani. (4)
Darurile nașului pentru copil: haine, costumaș național (8, 9), apa sfințită,
busuioc. (9)
3.2 ALEGEREA NUMELUI
Numele e dat de cine vrea. (9)
E dat de tată. (10)
E ales de părinți. (1, 2, 3, 4, 6, 7, 8)
Poate fi: numele nașului, al tatălui sau mamei, bunicului. (4, 7, 8, 9)
Dacă se apropie vreo sărbătoare, se alege numele acelui sfânt. Poartă noroc.
(1, 2, 4, 6, 8, 9)
3.3 RITUL BOTEZULULUI
Moașa duce copilul la biserică. Nașa îl aduce. (1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10)
Copilul e învelit în cămeșuță, scutec și legat cu fașă în trocuță. (3, 7, 10)

Obiecte: la capătul brâului, erau tămâie și cărbuni cusute. (10)
Mama nu intră în biserică. Merge la 3 săptămâni (la molitvă), dar nu intră.
(1, 2, 6, 7)
La botez, vine cine vrea. (6, 7, 8)
Mama citește, scrie, lucrează, ca să fie copilul deștept. (2, 3)
Nașa duce cantalăul sau o cana frumoasa de sticla cu apa sfințită, din care
se botează (cu apă, busuioc, mir), lumânarea și sacul cu haine. (2, 3, 4, 6, 8, 9,
10)
Apa de la botez e pusă zilnic în scaldă. Se numește “apa de babă”. (6)
Moașa duce perina și haine pentru învelirea copilului. (2, 8, 9)
Pe pernă, se pune panglică roșie, pentru deochi. (4)
E o pernă frumoasă, cu volănașe sau brodată, primită de la moașă. (4)
Lumânarea e împodobită cu panglici, flori naturale sau artificiale. (4, 7)
De ea se lega fașa cu care era strâns copilul. (7)
Era obiceiul să se lege costumul național pe “lumină” (lumânare). (4)
Toate lucrurile erau roz (pentru fată) sau albastre (pentru băiat). (4)
La botez, îl ține nașa pe copil. (4)
Dacă e băiat, preotul înconjoară altarul de 3 ori cu copilul. (4, 6)
Prima dată când e adus copilul acasă, e pus pe masă, ca să fie văzut, să fie
fălos, frumos, norocos, deștept, bogat. (2, 3, 4, 6, 8, 9, 10)
Sub el, se pune cheptarul, ca să fie fălos. (9)
Că să fie mâncăcios, se punea pe un ciubăr (numit saf, dacă era mare). (9)
Era pus în “casa dinainte”, să fie mereu în frunte. (7)
Masa se face imediat după botez sau în altă zi când pot toți. (4)
Se strânge multă lume, mai ales cei obligați, datori. (4)
Se face masă ca la nuntă (dar cu mai puține bucate), cu mâncare, băutură:
gustări, ciorbă, supă de tăiței, sarmale, friptură cu piure, prăjituri, tort. Se face
cu nașii, moșii, rudele. (7, 9, 10)
Mai demult, se pregăteau: supa de loște, curechi cu măietec și carne, carne
friptă cu sos, cozonaci sau plăcinte. Băutura: vin, vinars. (7)
Se pune muzică, se joacă pană la miezul nopții: învârtita, bătuta, hațegana
(4, 7). Atunci, aduc copilul acasă de la locul botezului. Mama vine și îl pune pe
masă înaintea nașilor. Se oprește muzica. Se ridică nașul și zice: “Am băut, am
mâncat, da’ mai avem multe de dat”. Apoi, vin darurile. (4)
4. ÎNDATORIRI DUPĂ BOTEZ

Nașii sunt părinți spirituali. Legătura e permanentă. (1, 4, 7)
Nu se amestecă în viața personală. (7, 8, 10)
Trebuie să existe respect reciproc. (4)
Sunt obligați să-l cunune pe fin, dacă sunt chemați și dacă pot financiar. (1,
2, 3, 7, 8, 9, 10)
Se țin de rudenie și cu rudele finului și se ajută. (1, 3, 4, 7, 8, 9, 10)
Nașii merg pe la fin cu cadouri, haine sau doar în vizită, “pe omenie”. (2, 7,
8)
CĂSĂTORIA ȘI NUNTA
1. CREDINȚE ȘI PRACTICI PREVESTITOARE
De Auli, în Postul Paștelui, în prima săptămână, joia, mergeau fetele la o
casă și fierbeau cucuruz. Joi seara, se adunau feciorii și fetele le dădeau porumb
fiert, dulce sau sărat, la alții, că să-și bată joc. Când adormeau toți pe paie, cu
cele mari dormeau băieții. Vineri dimineața, se trezeau de noapte și scoteau
cicalaii și le dădeau foc și strigau dintr-un deal în altul:
“Aulii, Mario, Aulii;
Ce ți’, Mario, ce ți’?
Ce să-mi fie? Ce să-mi fie?
O turnau diecii-n țara,
La Ana în ocol se băgară.
Fata când o vedea:
Vai, mama,mă doare capul.
Știe mama ce ți’ leacul,
Ion, săracul.”(1, 8)
De Sânvăsâi (cum se face acum Revelionul), se aduceau 9 sau 11 farfurii
sau căni, se puneau pe masa și se strângeau fete și feciori. Sub fiecare farfurie,
se puneau: cărbune (soțul va fi negru sau urat), sare (va fi sărac), cariga de
fus(“murar”, adică morar), oglindă, inel, primbura (fălos), mărgele (frumos
sau gelos), pita (bogat), ghem (gușat), pieptene (colțat), bani (bănos), peria
(bărbos), pahar (beutor), carne (gras), grâu.
Una sau două le puneau și celelalte stăteau afară. Veneau și ridicau farfuria
și ce găseau sub ea, așa era sortitul. (1, 2, 3, 9, 10)
De Sânvăsâi, se făceau colaci și se dădeau pe apă și al cărei colac era primul,
ea făcea “soața”, în a 2-a zi de Paști. Se făcea masa, se punea muzică și se chemau
fetele. Până seara, la asfințit, soața ospăta fetele și se mai găseau unii cu alții (fete
cu băieți). (1, 2, 4, 5, 7, 8)
La Bobotează, se puneau mărgele sau busuioc de la popa sau primbura de
la camașă sub prag să treacă popa peste ele și noaptea se puneau sub cap și pe
cine visau, cu ăla se măritau (în loc de mărgele, se putea pune oglinda). (2, 4, 5,
7, 8, 9)
În anul în care visa, se și mărita. (8)
Crâsnicul îmbia: “Aveți fete, puneți busuioc.”(4)
Se mai punea busuioc sub pernă, furat de la crâsnic sau luat de la popa când
venea să boteze. (2, 3, 4)
Își puneau și fetele mai mici, nu doar cele de măritat. (2)
Înainte, veneau țigănci cu ghioc că să spună fetelor ursitul. (4)
“Era demult, când eram eu copilă, o femeie la care venea multă lume și care
făcea nu știu ce descântece. Lumea o căuta. Toate din sat știau că Sânza descânta.
Mama mi-o spus că vinea multa lume la descântat, pentru dureri sufletești.”(4)
Ursitorile la nașterea copilului îi urseau și dacă avea necazuri, așa îi era și
ursita. (4)
De Auli, se cânta în pădure “Popelnicu’ ”(plantă pt. creșterea părului).
“Popelnicu’ ”:
“Popelnice, veșnice,
Strigăti-te-or fetele,
Răspuns-o dumbrăniecu’,
Că zace ibonicu.
Na, să zacă, bola-l cocă.
Nu zace de nici un rău,
Ci zace de doru’ meu,
Cu fața cătă părete
Și poftește apa rece,
Apa rece din izvor,
De dorul mândruțelor.
Apa rece, gura me,
Când să dă pă lângă ie.
Mure negre din rug verde,
Mure negre, ochii mei,
Când să dă pă lângă ei.”(6)
Fiecare fată avea Dragobetele (pâine cusută cu fir de orice culoare). Era pus
pe apă. Cel ce pleacă primul arată că acea fată se mărită prima și făcea “soațele”
la Paști. (6)
Se făceau clăci în Postul Crăciunului. (6)
Se mai întâlneau la nunți. (6)
La Paști, se punea în blid un ou roșu și un ban. Dimineața, se spăla fata cu
acea apa pe față și zicea:
“Să fii iubitoare ca banul și drăgălașă ca oul”. (8)
La Nedei, se întâlneau tinerii, pe zi, iar seara se întorceau acasă. (8)
La șezători, se învelea o roata cu paie și i se dădea drumul. Dacă pică pe o
anumita parte, erau fetele (an rău), dacă pică pe alta, erau băieții (an bun). (10)
La alesul cânepii, cânepa mică însemna om mic, cea mare, om înalt. (10)
2. LOGODNA
Pețitul îl face băiatul de la părinți. (8, 9)
Pețitorii erau nașul și mirele, cu căruța și caii. (10)
La pețit, se trimite o rudă din familie (chiar bătrânii sau nașul) sau un băiat
care e prieten și cu fata. (1, 5, 6, 7)
La cuscreală, se mergea joia sau lunea. “Orice lucru să nu-l începi de marțea,
nici de vinerea, că nu ajută.”(9)
Se duce la părinții fetei seara și dacă acceptă, se înțeleg la o data când se
cuscresc. Atuncea merge băiatul cu rudele apropiate (doar bărbații, pe vremuri),
părinți și nași, la fată acasă, se pune masa și se târguiesc cu averea, se înțeleg pe
holde, vite. Dacă nu ajungeau la nici un rezultat, nu se căsătoreau. Dacă ajun-
geau, se fixa data nunții. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Acuma, de un timp, cuscreala e mai modernă: se caută cu școală, serviciu
și după calitatea omului. (4)
Părinții știu că discută de mai multa vreme, că au planuri de căsătorie.
Acuma, discută mai altfel ca altădată, mai multă vreme, până se cunosc mai
bine. (4)
Cu 3 duminici înainte, mergeau la popă, se băgau la “potrocol” (Sfat) și
popa anunța vestea 3 duminici la rând. (1, 3, 7, 8, 9, 10)
“Vestim pentru taina Sfintei cununii pe juna….cu junul…. ”. (8)
Fata își făcea zestrea în cele 3 săptămâni. (8)
Un om de-al familiei spune în sat că o sa fie ospăț. (5)
Popa anunța căsătoria cu 1 sau 2 săptămâni înainte. (2, 6)
Tinerii merg împreună prin sat, ca să se știe că se vor căsători. (2, 4)
“În satele noastre, e mai restrâns, se cunosc toți, îi văd împreună mereu, se știe.
Părinții se ajută, merg de la unii la alții”. (4)
Tinerii mergeau cu părinții la “potrocol”. Se mergea înaite de ospăț. (1, 5)
Inelele le pun doar la cununie. (4)
“Am auzit că nu știu unde se face logodna la cununie, dar la noi nu e obiceiul.”(4)
3. CĂSĂTORIA
3.1 CĂSĂTORIA CIVILĂ
Se numește “potrocol”. (9)
Se face la “cănțălarie”(Consiliu). Mirii puneau mâna pe Biblie. Primarul
zicea: “De bună voie ați venit aici?”. “Ești silit sa o iei pe……de nevasta?”. Zicea
asta de 3 ori. Avea un fel de haină cu zigzaguri tricolore. (10)
Se face în aceeași zi cu nunta și cu slujba religioasă, duminica, după 3 săptă-
mâni de la logodnă. (1, 2, 4, 6, 7)
Unii o fac înainte de nuntă, în ziua ospățului. (4, 5)
Merg femei să vadă mireasa acolo. Îi servesc cu băutură și prăjituri. (4)
După o săptămână de la cuscreală, mergeau la Sfat. (3)

3.2 SLUJBA RELIGIOASĂ
Se face în aceeași zi cu nunta. (1, 3, 4)
O făceai când puteai. (9)
La 2 săptămâni după “potrocol”. (10)
Era imediat după căsătoria civilă, pe la ora 12–13. (7, 8)
Era ca și astăzi. (3, 5, 7, 8, 10)
Cei ce nu aveau verighete, schimbau batiste între ei. Verighetele erau de
aluminiu sau argint. (5, 8)
Lumea juca afară, iar în biserică era slujba. (6)
Se merge cu căruțe cu cai. Caii aveau colaci și batiste la urechi. Simboliza
faptul că erau bogați, probabil. Mergeau fetele în căruță. Erau nănașii în căruță
cu mirii și cel care mâna calul. De la Sfat, se duceau tot cu căruța. În spate, era
căruța cu fetele, care chiuiau, strigau, lăudau mireasa, mirele și nașii. (1, 4)
Când erau în sat străin, ziceau că le-au luat ce a fost frumos. “Ne-am dus la
Bucium și am zis:
“Ciuda voastră, buciumani,
Fala noastră, orășteni,
Pita albă vă mâncarăm,
Fata faină v-o luarăm.”
Replica: “Nu ni ciudă că ne-ați luat-o,
Ci ni fală că v-am dat-o,
Ca-i faina și tinere
Și voi n-ați avut ca ie.”
Replica: “Poți fi mireasă făloasă
C-ai ajuns în astă casă
C-ai ajuns în neamul nost’
Că-i viță de om frumos.” (4)
Se certau cu astfel de strigături sau “minciuni”. (4, 8)
“Or mers cu mireasa la mire acasă, direct în șură, unde era jocul. Când
ne-am dus noi, or strigat:
“Si noi vă poftim în șură
Și vă dăm mestecătură.”(4)
4. NUNTA
4.1 OBIECTE RITUALE
Steag-pe o bâtă lungă (de 2 metri), se înșirau baticuri negre sau baticurile
miresei și primbura din păr, ciucuri și se puneau zurgălăi sau zdrăncănele (cu
care mergeau călușarii) sau cingătău (clopoței). Era împodobit de fete și feciori
sâmbătă seara. Băieții fără tată nu aveau voie sa ducă steagul. Steagul era purtat
când veneau după mireasa. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Făceau zgomot cu zdrăncănele. Poarta era împodobită cu brad, frunze de

stejar și era scris cu brad “Bine ați venit!”(8)
Bătrânele puneau la steag baticuri mari cu flori și brâu național. (6)
La mireasă, se făcea pom împodobit ca de Crăciun, pus pe masă unde era
ospățul. (5)
În acea seară, se juca. (4)
Cel mai fălos fecior ducea steagul. (2)
Steagul era dus de prietenul mirelui. (4, 7)
Steagul sau ciubărul însemnau trecerea de la feciorie la viața de om însurat.
(7, 8)
Chiar și la cununie, tinerii jucau afară și stegarul juca steagul. Uneori, îl
juca cu o fată (iubita lui). (4, 5, 7, 8)
Astăzi, nu mai face nimeni steag. (4)
Todi – în vârful unui pom, se punea o sticlă și când se venea acasă la
mireasă, trebuiau să-l împuște. Doar așa puteau intra în curte. (1, 5)
Todiul era o sticlă cu apă, cu pene de găină în ea, pe care trebuia sa o împuște
vornicul. Dacă nu putea, dădea de băut. Porțile erau încuiate până se împușcă
todiul. Todiul îl puneau băieții din partea miresei. (2)
Pom – se făcea la mireasă când se dădea cinstea după prima masă. Era un
fel de plocon, se împodobea ca la Crăciun și muierile duceau “speia” (găina
tăiată, turta) pentru a cinsti mirii. Pomul era cinstea nașului. Era dus de tineri.
Era un ciubăr și un colac sau doi și în ei era înfipt pomul (brad). Se punea și
vinars și vin. (1, 4, 6, 7, 8, 9)
Nimeni nu venea la nuntă fără plocon (prăjituri, vinars), să se vadă care e
corfa (speia) mai frumoasă (8).
Acum, se dă o găleată cu două șampanii și doi colaci și asparagus pentru
ornament. (1, 7)
În pom: turte sub forma de steluțe, mere, nuci, care erau mâncate apoi. (7)
Cineva descânta pomul. (7)
Nașii dădeau steagul, dar și bani, materiale pentru mireasă ca să-și facă
bluza, batic, șorț. (4, 10)
4.2 OSPĂȚUL
Se făcea duminica, prima dată la mireasă, apoi la mire. După cununie,
mirele ducea mireasa la casa ei și se întorcea la el acasă. Fiecare avea nuntașii
lui. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Se mutau de la unii la alții, după ce se cununau. (4)
După prima masă, se mergea după mireasă (mirele și câțiva nuntași, nașul).
După ce o luau, trebuia să le pună masa. (4, 7, 8)
Erau nunți mici, cu lume puțină, se făceau iarna (până la lăsarea Postului).
Ținea până dimineața. (4, 6, 7)
Nu era chemat tot satul. Ținea 2 zile (duminică și luni seara). (6)
Nașii puneau masa (prăjituri, băutura) când mergea mirele după naș. (1)
Nașii puneau masa de la strigări (cea mai scumpă). (6)
Mai demult, nașii dădeau o masă “ajutor” la miri. (1)
Masa e pregătită de femei ce se pricep, numite “socăcițe”. (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8,
9, 10)
Era o femeie tocmită care câștiga mult, dar și muncea o săptămână. Ea le
conducea pe celelalte. (4)
Se făcea: supa de tăiței (loste), perișoare, sarmale, curechi cu carne (de
oaie), carne de porc, pasăre, vită, cozonac cu nucă, plăcinte cu drugă, maietec
(un fel de cârnat), pupe (gogoși). (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Erau 3 mese: la cununie, la ora 12 (la strigări), dimineața (zeama acră). (8)
Băutura: țuică, vin. (4, 6, 8)
Astăzi, se fac: gustări, mezeluri, brânză, roșii, ardei, salate, sărățele. După
ele, se pune supa de găină, apoi friptură de porc, găină, șnițele, piure de cartofi,
pilaf de orez. Apoi: prăjituri, sarmale, iar prăjituri, băuturi, cafea. Acum dau
și vișli. Apoi, începe cinstea. Tortul miresei e cu mai multe etaje, e alb, ornat
frumos. Cu asta începe cinstea nașului. (4)
Muierile ce veneau aduceau plocon: plăcinte cu brânză, varză. Nu erau
prăjituri. (3)
4.3 ZESTREA
Mireasa o pregătea împreună cu mama ei, cu părinții. (1, 2, 3, 5, 7)
Era pregătită de cel ce mergea în casa celuilalt (ca și nora sau ginere). (9)
Se dădeau lăzi mari la început. Apoi, credenț (dulap), în care se puneau:
perini, haine. Era scos afară deschis, să îl vadă lumea. (1, 4)
Astăzi, se dă și mobilă. (1)
O punea pe culme în șură sau afară, în curte, pe frânghii, în dimineața
nunții. (1, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10)
Acuma, nu mai vede nimeni zestrea, nu se mai ține cont. Se primesc daruri
de la neamuri, aparate de uz casnic. (4)
Se înșirau perdele, covoare, perini, saci, străiți, desagi, cearșafuri (lepedee),
prosoape țesute (stergare), “meringheața”(pentru învelit merindea), cipca
(dantela), “fileuri”, măsarița (fața de masă), pracoița (plapuma), poneava (țesă-
tura), perdele de lână. (1, 2, 4, 6, 7, 9, 10)
La clăci, în Postul Crăciunului, se torcea pentru gazdă. (2)
Dimineața, după terminarea nunții, luau zestrea cu carul cu patru boi și o
duceau la mire. (1, 8)
Se mai dădeau animale, cel puțin două holde. (6, 7, 8, 10)
Mireasa dădea cinste și familiei mirelui: cămăși, materiale de rochii. (7)
4.4 PREGĂTIREA CASELOR. LĂUTARII
Se tocmeau unul, doi muzicanți, numiți “lăutași”. Cânta toata noaptea la

lăută (vioară) sau fluier. (1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10)
Cântau “bătute”. (8)
Mirele îi tocmea, le dădea arvuna și îi plătea după nuntă. (4)
Astăzi: formație. (4)
Casa era împodobită cu ștergare, farfurii (blide), icoane, covoare. La poartă,
tineretul aducea brad și primburi, cu care o împodobeau. (4, 7, 9)
Se scoteau paturile din casă. (9)
Astăzi, pun o tăbliță și scriu: “Bine ați venit!”. (4)
4.5 VESTIREA ÎN SAT
Joia, înaintea nunții, “chemătorii” invitau familiile. Erau rude sau prieteni
căsătoriți și îi chemau pe cei căsătoriți. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Erau 2–3 pe o stradă. (7)
Vornicul era omul ce supraveghea nunta și era priceput să vorbească în
versuri. (4, 6)
Mergeau după mireasă fără vornic. (6)
Veneau cu ploscă din lemn, cu țuică, de care erau legate panglici colorate.
(1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10)
Mai demult, mergeau călare. (4)
Nu mergeau cu lăutari. (3, 10)
Spun că se căsătoresc tinerii și invită la nuntă. Improvizau formule. Li se
răspundea cu urări de bine la adresa mirilor. (2, 5, 7)
Ziceau:
“Au butoi cu 7 cercuri
Să bem din el până miercuri.” (1)
Acuma cheamă tot satul. (4)
Ziceau:
“N-am venit să va vedem (să ședem)
Am venit să vă chemăm,
Că și pe noi mirele (mireasa) ne-o rugat
La dumneavoastră ne-o mânat.
Fata (feciorul) dvs. să poftească la nunta noastră
(Să lăsați pe fata dvs. la ospăț).”(4, 9)
Sâmbătă seara, la fete veneau fete și la băieți, băieții (rude sau prieteni apro-
piați), care chemau. (1, 2, 4, 6, 7, 8, 9)
4.6 ACTE RITUALE
Când mergeau după mireasă se cânta (cei din partea mirelui):
“Dragu mi-i unde mă bag,
Că vad că-i ocolu’ larg
Și ocolu-i flostărit,
Casa și șura-i de zid.
În grădină numai pruni

Și în casă oameni buni.”
Din partea miresei:
“Poți să fii, mire fălos,
C-ai intrat în neamul nost.”
“Foaie verde de trifoi,
Poți tuna mire la noi,
Că suntem oameni de viță,
Nu ne luăm după uliță,
Neamul nost îi viță mare,
Îi de vită de ardioaie,
Be vinars și nu să moaie.” (8)
Mireasa era ascunsă (“pitulată”) în cămară sau după ușă, iar mirele și
nănașul trebuiau să o caute și când o găseau, plăteau ceva unui copil. (1, 2, 3, 4,
5, 6, 8, 9, 10)
Se legau porțile, drumul. (10)
Afară erau strigăte și chiote, veselie. (4)
Se înlocuia cu o mireasă urâtă sau bătrână. (4, 6, 7)
În dimineața nunții, se duceau la râu și făceau joc. (4)
Se gonea mireasa. Se spuneau strigături, ca să o întristeze că pleacă noră.
(3)
Era înlocuită cu fete mai mici, pe care nănașul le plătea că să îl lase să o
caute. (2, 7)
Nu se fura mireasa. (3)
Se juca mireasa pe bani în noaptea nunții. Aici, veneau rudele apropiate.
(4, 5)
Era întâmpinată de soacră. (1, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10)
Soacra zicea: “Tu ești mila și ajutorul meu, mâna mea dreaptă.”(10)
Abia după soacră, o pupa și socrul. (8)
Soacra se urcă pe scaun și o întoarce pe sub mână. (1, 5)
Soacra urcă mireasa pe scaun și îi dădea un colac să i-l rupă pe cap. (6)
Femeile ziceau:
“Suce, suce, soacră dulce,
Că ai o noră ca și-o cruce.” (6)
Soacra o pupă și o primește în casa. (1, 3, 4)
“Ieși afară, soacră mare,
Că-ți aducem noră tare,
Să-ți ajute la ciubăr,
Să te scuture de păr.” (2, 6)
Mirii se duc prima dată la părinții lor, după nuntă. (1, 2, 6)
Prima vizită: la nănași, pe omenie, în duminica de după nuntă. (5, 6, 7, 9,

10)
A doua vizită: la moașă. (10)
Prima vizită: la nași, peste o săptămână, împreună cu socrii. Apoi, merg
socrii mari la socrii mici și invers. (8)
La nănaș, se puneau bani într-o cantă cu apă și toți se înghesuiau să ia banii.
(5)
Boii trebuiau să aibă colaci în coarne, însemna că mireasa e bogată. (5)
Miresei i se fura opinca, pentru un vinars. (5, 8)
Dacă le ieșea cu găleata plină cu apă în față, aveau noroc. (1, 2)
Se mai zice: “Nu linge blidele, că plouă la ospăț!”. (6, 8)
Dacă plouă la ospăț, au noroc, sunt roditori. (1,7)
Dacă plouă, mirii “nu trăiesc”. (2)
Dacă plouă, mireasa e “lăptoasa”. (3)
Dacă ninge, înseamnă noroc, bogăție. (10)
Dacă le iese căruța cu cai, nu e bine. (1)
Să nu fie mort în sat sau să fie înmormântat până la data nunții. Altfel, nu
trăiesc împreună, nu au noroc. (1, 2, 4, 6, 9)
Dacă sunt două mirese, să nu se vadă, că nu au noroc. (2)
Dacă sunt doi frați ce se cunună în aceeași zi, nu e bine, că nu au noroc. Să
nu se vadă, că nu trăiesc mirii împreună. (2, 9)
La cununie, cel ce stă cu piciorul mai în față sau pășește primul, acela
conduce în căsnicie. (1, 2, 4, 6, 7, 8, 9, 10)
Nu existau obiceiuri legate de dovedirea fecioriei miresei. (6)
În noaptea nunții, se spun “minciuni” (femeile), se joacă mireasa. (3, 6, 9)
A doua zi: alt ospăț. (7)
Primul drum: la nănași. (3)
Mirele merge prima dată la nănași (care e pregătit cu băutură și prăjituri), e
însoțit de fete și feciori. E ultima dată printre feciori. Se strigă:
“Se cunoaște după curte
Că nănașu-i om de frunte.
Se cunoaște după căși
Că nănașu-i om ales.
Dragu mi-i unde mă bag
Și în poiată-i plin de vite
Și în casă-s oameni de frunte.” (4)
Era zălogul: înainte de a merge după mireasă, trimiteau un bărbat cu desagi.
Se ascundea printre nuntași și intra pe furiș la mireasă în casă, spunând:
“Am venit, nu mai aveți dreptul să legați poarta, mireasa e a noastră!” (4)
Era obiceiul cu todiul. Trăgeau în el și se enervau. “Am văzut pe unul din

nuntașii mirelui, care a tras de ruda aia până a doborât jos todiul.”(4)
A doua zi după ospăț, se făcea cinstea la mireasa. Se mergea cu cadouri. Era
întâmpinată de oameni călare pe târs (bata mare), care biciuiau și însoțeau o
maimucă (păpușă). Era o batjocură. (6)
Se striga cu o găină tăiată,cu țigara în plisc și fontă la grumaz. (8)
Se dădea miere și pișcot la miri și la nănași. Erau pregătite de nănași și
simbolizau legătura, căsătoria. (8)
MOARTEA ȘI ÎNMORMÂNTAREA
1. PREGĂTIRI ÎNAINTEA MORȚII
1.1 SEMNE CE PREVESTESC MOARTEA
Te spurcă cucul seara sau cântă aproape de casă sau înainte să te speli sau să
mănânci primăvara. (1, 3, 4, 5, 9)
Cânta cionvica (cucuveaua). (1, 2, 4, 7, 10)
Visezi noaptea urât. (1)
Auzi pisica în casă, noaptea, sforăind. (1, 7)
Visezi brad (moare fecior). (1)
Hăuie câinele. (3, 7, 10)
Are vise (apa adâncă, tulbure, mireasă, copilaș-fetiță). (4, 7, 8)
Are presimțiri. (5)
“Mama me o avut o cloșcă cu pui și înainte de a muri, într-o noapte, o cântat un
pui cocoșește.” (6)
Pocnesc ferestrele. (10)
Cad stelele (moare cineva din afara neamului). (10)
1.2 SEMNELE AGONIEI
Când se “pigule” omul, se știe că se duce. (2)
Omul stă și se uită fix. (2)
Are vedenii. (2, 6, 8)
Vorbește cu morții apropiați, strigă după părinți. (1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
1.3 CEASURI BUNE ȘI RELE
Cei ce mor între Paști și Rusalii merg în Rai (cerul e deschis sau vămile sunt
deschise). Vor fi mântuiți. (1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9)
Nu e bine sa mori în Săptămâna Paștilor, în Post, căci Raiul e închis. Familia
se roagă pentru ei să scape. Sunt oameni păcătoși sau fără lumină. Atunci a
pătimit Hristos. (1, 2, 7, 8, 9)
Nu se moare în Săptămâna Luminată, “că e aia mai scumpă”. (6, 10)
1.4 PREGĂTIRI PENTRU UȘURAREA MORȚII
Lumânarea aprinsă (1, 7, 8)
Slujbe (a Sf. Vasile cel Mare – Marele Văsâlie), rugăciuni sau dacă e grav,
maslu de casă sau de pomană (1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 9, 10)
“O, Preasfântă Maică, Stăpână, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, primește
nevrednica mea rugăciune și mă păzește de moarte năpraznică și-mi dăruiește
pocăință înaintea sfârșitului meu. Amin.” (10)
Maslul de pomană: umblă o văduvă după bani prin sat. Cumpără lumini,
face slujba cu doi popi. (9)
Maslul e cel mai de ajutor la omul ce nu poate să moară. Lumea plătește
preoții, că nu au voie sa dea din casă cei ce au mort. Se face cu cât mai mulți
preoți. (2, 3, 5, 7)
Mătănii pe o haină. (8)
Cărți de rugăciune (Visul Maicii Domnului, Talismanul, Epistolia), cruce
sub pernă (2, 4, 7, 10)
Dacă nu se cheamă preotul, chinuie mult. (2, 4, 7)
Moare așa cum e îmbrăcat. (1)
Se îngroapă în costum popular, dacă are. (4)
Să nu fie “smintit”, adică sa fie lăsat să moară. (7)
Iertare de la persoane cu care s-a certat. (7, 8, 10)
1.5 URMĂRILE NEÎDEPLINIRII ACESTORA ÎN CAZUL UNOR
MORȚII VIOLENTE
Se face mai multă slujbă. (4, 6)
Sufletul arde în foc. E interzisă slujba. (10)
Înainte nu se făcea toata slujba pentru spânzurați, doar jumătate. (4, 6, 8, 9)
La înec: slujba întreagă. (8)
Nu se duc prapurii. (7, 10)
Slujbe multe, parastase multe, pomeni, rugăciuni (4, 6, 7)
Dacă nu se fac, familia trăiește cu gândul că a murit nespovedit și necumi-
necat. (4)
După ce e dus la groapă, a doua zi dimineața, se face pomana ieșirii sufle-
tului. (4)
La 6 săptămâni: pomană și stolnic. (4)
2. MOARTEA
2.1 PREGĂTIRI ÎN CASĂ
Se acoperă oglinzile sau se întorc, că să nu se vadă în casa mortul. (1, 2, 3,
4, 5, 7, 8, 9, 10)
Se acoperă 6 săptămâni sau 42 de zile pentru liniștea sufletului, că să nu se
mai arate fața mortului la nimeni. (10)
Nu se deschid geamurile sau ușile. Intră aer și se umflă mortul. (2, 7, 8)
E așezat cu capul spre Apus. (8)
Nu se scoate gunoiul din casă. Se bagă sub masa de sub sicriu. (2, 7)
Se împodobește masa unde e pus mortul. (1)
Se închid ferestrele. (1)
Se scoate mobila pentru a face loc. (7)
2.2 VESTIREA MORȚII
Crâsnicul trage clopotele de 3 ori pe zi: dimineața, la prânz, seara. Trage și
întrerupe 5 minute. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Aduce sfeșnicul. (8)
Oamenii casei anunță în sat. (3)
2.3 CE I SE FACE IMEDIAT DUPĂ MOARTE
Celor ce mor cu ochii deschiși, li se pun bani pe ochi sau se închid. (1, 2,
4, 6, 7, 9)
Celor ce mor cu gura deschisă, li se leagă maxilarele. (1, 2, 3, 6, 7, 9, 10)
Se leagă mâinile cu o batista. (3, 7, 8)
Se leagă picioarele. (8, 10)
O fac cei ce scaldă. (8, 10)
Asta fac femei ce sunt chemate și plătite. (2)
Se scaldă. (9)
Se îmbracă cu hainele de cununie. (9)
2.4 SCĂLDATUL
Doi, trei oameni, rude sau prieteni sau străini, care sunt plătiți cu bani sau
cu hainele mortului. (1, 2, 4, 5, 7, 8, 10)
Pentru bărbați, spală bărbații și invers. (7)
Oamenii săraci spală mortul, care primesc hainele. (4, 6)
În apă caldă. (5)
În apă normală, cu spălătoarea, apă, săpun, pe tot corpul (altfel îl lingi cu
limba pe lumea cealaltă). (1, 2, 4, 5, 7, 8, 9, 10)
Spălătoarea se păstrează și, în caz de rău la vreo rudă, se afumă cu ea. (2, 10)
Unii rup din cârpa de pe mort și afumă cu ea sau rup din cruce și afumă. (2)
Apa se aruncă în locuri dosnice, unde nu umbla oameni sau vite. (1, 4, 6,
7, 9, 10)
Apoi, se dă cu apă sfințită. (6)
Patul se arde. (4)
Hainele se ard sau se spală în iaz. (9)
Scaldă cine vrea. (3)
Apa se ia de la râu sau fântână. (3, 5, 10)
2.5 TUNDERE, BĂRBIERIRE, TĂIEREA UNGHIILOR
Se tunde. Părul se bagă în sicriu. (1, 2, 7, 8, 9).
Părul se păstrează și se afumă cu el, dacă revine sufletul. (9)
Se bărbierește. (1, 2, 4, 6, 7, 8, 9, 10)
I se taie unghiile. Se pun în sicriu. (4, 7, 8)

Nu e musai tuns. (4, 5, 6)
Uneltele se pun lângă el, în sicriu. (10)
2.6 UNGEREA
Popii se ung cu mir peste tot. (1, 5, 7, 8)
Nu se unge mortul. (1, 2, 4, 7, 8, 9, 10)
2.7 HAINELE
Haine noi sau cele mai faine. (1, 3, 4, 5, 6, 7, 8)
Cele cerute de mort cu limbă de moarte, pregătite special. (7, 8)
Haine albe. (5, 10)
Hainele de cununie. (2)
Costum național. (4, 6, 8)
2.8 OBIECTE LÂNGA MORT
Tot ce este în casă, ca sa nu le ia mortul: cereale, lâna de oi, bani (în buzunar,
pentru femei sau în batistă, la curea, pentru bărbați, pentru a plăti vămile), vin,
vinars, două ouă fierte (roșii, dacă e între Paști și Rusalii), colaci (merinde pe
drum), rug (spini de trandafir). (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Flori aduse de toți. (3, 4)
Obiecte pe care le-a folosit și i-au fost dragi: piaptăn, cipca, cusături, fuior
(la femei), scule de lucru (secera, coasa), pix, unelte de bărbierit, briceag, fluier.
Altfel, vine după ele. (1, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Cinci oameni de ață, “să nu fie singur”. (8)
Păpuși din cârpe. (1)
Lumânări (de o parte și de alta a lui). Lumânarea cu care moare se face cât
mortul de lunga și arde 3 zile. (1, 2, 4, 7, 8, 10)
Alții, care au morți, trimit merinde prin mortul respectiv. (1)
2.9 UNDE STĂ SUFLETUL CÂT TRUPUL E ÎN CASĂ?
Sub streașina casei sau pe lângă casă, 6 săptămâni (până la pomană). Vede
tot ce fac cei ai casei. (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9)
Zilnic, cei ai casei duc o găleata cu apă la cei neputincioși (“izvorul
mortului”). Găleata, cana (legată), un ștergar, lumina se dau celui ce a dus apa
(o femeie a casei). (9)
3 zile stă la streașină, restul până la 40 de zile călătorește pe unde a umblat
în viață (7, 8, 10)
Nu știe nimeni sigur. “Mama zicea că scrie în cărți că el pleacă și vine
la înmormântare și ascultă rugăciunile. După ce se închide sicriul, se sărută
crucea de pe el. Sufletul îl vede numai pe cei ce sărută crucea. Se întoarce la
ceilalți morți și le spune că i-a văzut pe cei care au sărutat crucea (“I-am văzut
la sărutare”).” (4)
2.10 PENTRU SUFLETUL MORȚILOR
Trei seri, o farfurie cu mâncare și băutură, lumânare aprinsă (1, 2, 7, 9)

În prima noapte, se lasă o farfurie cu mâncare ce nu se ia cu furculița (supă).
Dimineața, vârful e murdar. (10)
Apă de la feștanie (3 zile), acolo unde moare (8).
Un pahar cu vin la popa pe masă în timp ce se cântă slujba înmormântării,
înainte de a-l acoperi. La sfârșitul ei, popa varsă vinul peste mort și zice: Stropi-
mă-vei și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (4)
Nimeni nu mai are voie să atingă mortul, se iau florile și se aruncă sau se
pun pe cruce. (4)
Nu se pune nimic. (5)
Făină și blid cu apă pe masă. I se văd urmele pe făină, că vine și mănâncă
din tot. (6, 9)
2.11 SE LASĂ MORTUL SINGUR?
Nu se lasă singur ca să nu se întâmple ceva rău cu el. Ziua îl păzesc bătrânii,
iar noaptea cunoscuții, prietenii. (1, 2, 3, 5, 7, 8, 9, 10)
Sufletul nu trebuie pustiit. (10)
Îl păzește câte o femeie ce nu poate ajuta la pomană. (9)
Se păzește să ardă tot timpul lumânarea. Se păzește până la groapă. (2)
2.12 PRIVEGHIUL
Vin oameni din sat nechemați. (2, 3, 5, 7, 8, 9, 10)
Se povestește, se fac șotii, dacă e mai bătrân. (1, 3, 5, 6, 7, 8)
Soții:
“Tu ce stai acolo?”
“Căzui în tină.”
“Apu’ di ce?”
“Nu poci până nu vine ... să mă sărute.” (6)
Bocete (7)
Se joacă (cărți, “jumița”, “la bâz”, “moara”, “calul”), se cânta. (2, 5, 6, 7, 8, 9,
10)
Se dă cozonac sau gogoși și țuică. În prima seară, pe la 11, se dau gogoși și
țuică, a doua, cozonac. (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9)
Se citesc rugăciuni. (2)
3. ÎNMORMÂNTAREA
3.1 COȘCIUGUL
Copârșeul se tămâiază, se pune în el tot ce trebuie (fuior de cânepă, e pusă
cruce pe fundul său). (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
E făcut din blăni, cearșaf, pernă. (8, 9)
Se pun păpuși cu numele celor din casă, ca să nu vină să îi ia. (9)
Capul sa fie mai sus ca să nu îi vină veninul pe gură. (6)
Se dă cu apă sfințită. (5)

3.2 CRUCEA
Are aceeași formă la toți. (1, 2, 3, 5, 9)
Pe ea nu se pune nimic. (5)
La tineri se face brad. (5)
Pe ea: flori legate de muieri cu ață, puse în cele trei parți, coroane, coronițe.
(1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
3.3 CINE VINE LA ÎNMORMÂNTARE?
Cine vrea. (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 10)
Cei chemați (9)
Se zice: “Dumnezeu să-l ierte!”. (1, 2, 3, 5, 9)
3.4 CUM SE SCOATE DIN CASĂ?
E legănat de 3 ori peste prag. După ce au ieșit, se închide ușa de 3 ori. (1, 2,
3, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Se scoate cu capul înainte. (9)
Cine iese înaintea mortului, moare. (2, 10)
Se scoate masa în curte. Pe ea, preoții pun cărțile. Apoi, se scoate copârșeul.
(6)
3.5 CE SE FACE ÎN CASĂ DUPA SCOATEREA LUI?
Nu se duce gunoiul. (1)
Se răstoarnă scaunele și masa în casă sau în șură ca să nu se mai întoarcă și
să nu se așeze nimeni. (1, 3, 6, 7, 8, 9, 10)
Feștanie (apa, busuioc, cruce, lumânare aprinsă). (2)
Curățenie.(3)
3.6 ALAIUL
Brad (la tineri necăsătoriți) purtat de tineri ce îl cântă de la coborârea din
munte. Trebuie să fie lung cât vârsta mortului. E adus de 9 inși, care trebuie să
dea deodată cu toporul, iar când a dat al 9-lea, să cadă. E curățat să rămână doar
vârful. Când ajung în sat, îl împodobesc și apoi îl duc în curte. Dacă e fecior,
bradul e “mireasa” lui. Dacă e fata, e “mire”. E dus la groapă și pus la capătul
mortului. E cântat “Cântecul bradului”:
“Brade, încetinate,
Ce te-ai doblicit
De-ai călătorit
De la munți înalți
De la ai tăi frați
De la loc pietros
La loc revănos?
Eu m-am doblicit
De-am călătorit
După mine au venit

Cei 9 voinici
Cu 9 topoare
Că să mă doboare.
De acolo m-or luat
Că să nu mă rupă
Acum să mă ducă
Cu fluiere zicând
Tot înțelegând.”
Bradul merge în fata alaiului. (1, 2)
Cântecul bradului:
“Brade încetinat
Ce vânt te-o bătut
De te-ai coborât
De la munții ăi înalți
De la ai tăi frați?
De la munți cu flori,
De la frățiori?
Pe mine m-o bătut
Vântu’ cald de seară
Să cobor la țară
Vântu-nviforat
Să cobor la sat,
După mine or vinit
Ai 9 voinici
Cu topoare mici.
Lor le-o poruncit
Un tânăr voinic
Ca lui să-i aducă
Mireasă din munte
Mandră cu oi multe
Toți or dat odată
Și-am căzut la vatră.
De-acolo m-or luat
Pe cale or plecat,
În fluier zicând,
Toți înțelegând
Cum ei sa mă ducă
Ca să nu mă rupă.
Că ei de m-or rupe,
În munte s-or duce,
Altu’ or aduce,
De vârf aplecat,
De mijloc strâmbat,
Nu ca mini chitat (frumos).
Brade-ncetinat,
Nu fi supărat,
Că pe tini te-or pune
La un cap de june,
La lina fântână,
În mijloc de grădină.
La lina livadă,
În mijloc de progadă (cimitir).
Brade-ncetinat,
Nu fi supărat
Că voinicu’ are
O măicuță dulce
Și-o venit la cruce,
Mult o lăcrima
La cetina ta
Și nu ți-i usca.
Voinicu’ mai are
Frați și surioare,
Veri și verișoare,
Toți or lăcrima
La cetina ta
Și nu ți-i usca.”(4)
Nu se intră în sat cu bradul, că moare alt tânăr. Se opresc cu el în afara
satului. Acolo, merg fete, neveste cu panglici, batiste, flori, zurgălăi, pentru
împodobit. Feciorii îl așază pe niște capre de lemn și crestează în scoarța lui un
fel de șerpuială, ca o cunună, ce învelește tulpina. După împodobire, pleacă cu el
cântând. Stau cu el în fața porții până se termină slujba. Fetele cântă pe margine.
După ce se bagă mortul în mormânt, se ridică bradul, până nu se aruncă cu
pământ. Până la înălțarea lui tac toți, apoi tinerii cântă până e gata mormântul.
Lipită de brad se pune crucea. Cântecul bradului se cântă și sâmbătă seara de un
grup de fete și feciori, 6 săptămâni. (4)
Bradul (dacă e mort tânăr, necăsătorit), crucea, prapurii, preotul, diaconii,
mortul, copiii cu coroane, familia, prietenii, restul lumii. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,
10)
3.7 PE DRUM SPRE CIMITIR
Se bocește. (1)
Peste apă se oprește, se citesc 3 Evanghelii, se varsă apă din oala unei văduve.
(1, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Se cântă bradul. (10)
La opriri, cad în genunchi. (9)

Se oprește de 3 ori. Două văduve duc o straiță cu o oală cu apă și 9 colaci, în
care sunt bani. Colacii se împart la copii (se plătesc vămile). Când pleacă mortul
dintr-un loc, pun apă în locul acela. Cu apa se spală cei cinci gropari (unul stă
la groapă, patru duc mortul). (2, 6)
3.9 SE DUCE MORTUL LA BISERICĂ?
Slujba se face în curtea casei, nu la biserică, cu familia împrejur. (1, 2, 5, 6,
8, 10)
Slujba se făcea ca azi. (9)
Dacă plouă, se face slujba în biserică. (7)
Se pune capacul și se sărută mortul. (1)
Se dă de pomana peste sicriu (găină, straiță, prosoape). (1)
3.10 LA GROAPĂ
Se sărută crucea, ca să spună dincolo mortul celorlalți că le-a văzut rudele.
(8, 9)
Slujba (1, 5, 6, 7)
Se lasă mortul în groapă. (1, 7)
O văduvă duce colaci cu bani în ei și da la copii (atâția colaci câte vămi: 9,
12, 24). (1)
Văduva cu oala cu apă varsă apa în jurul mormântului. Ea primește oala și
i se pune mâncare în ea. (1, 7)
Se bocește. (2)
Se face cruce în groapă cu hârlețul. (3, 6)
Popa aruncă pământ cu lopata. (3, 6)
Oamenii aruncă pământ și bani în groapă ca să nu mai vină înapoi. (5, 6,
7, 8, 9, 10)
Se zice: “Să-i fie țărâna ușoară și să umble cum umblă banii.” (10)
Se spune “Tatăl Nostru”. (9)
Mortul se sărută doar în ocol de către rudele apropiate. (9)
3.11 SE CÂNTĂ LA MORT?
Sunt femei, mai ales neamuri, ce fac “verși” (mai ales la tineri), bocete și se
cântă. (1, 2, 3, 5, 7, 8, 9, 10)
Bocetele sunt inspirate pe moment. Se bocește la priveghi, pe drum, la
groapă. Bocitoarele stau lângă sicriu. (7, 8, 10)
“Cântecul bradului”, la morții tineri, timp de 6 săptămâni, în fiecare duminică
seara. (1, 3, 5, 7, 8, 9, 10)
Se cântă despre viața mortului. (6, 9)
4. ÎNDATORIRI DUPĂ ÎNMORMÂNTARE

4.1 DUPĂ ÎNGROPARE
La ieșire, se cheamă la pomană. (1, 3, 7)

După ce a ieșit mortul din curte, se dă la toată lumea colac, lumină, un
pahar de țuică, ca să plece mortul cu pomană cu tot. (4)
Preotul cheamă pe toți la pomană. Merg la pomană preotul, cantorii: cântă
stolnicul. Pe o farfurie, se pun sâmburi de nucă amestecată cu felii de măr și
colac. Înainte de a se mânca de la pomană, farfuria trece pe la fiecare și fiecare
ia din ea. (4)
Văduva ce a dus colacii îi dă la copii (atâția colaci, câte vămi), peste
mormânt. Sunt însoțiți de lumânări (3 zile la rând). (1, 2, 7)
Peste sicriu (acasă), se mai dau pomeni: prima se dă capului familiei, apoi,
la scăldași. Se dau: găină, straiță cu merinde, găleți, colaci, prosoape, toate înso-
țite de lumânări. (4, 7, 8)
Cu apa care a stat sub sicriu la slujbă și care se aruncă pe drum la toate
opririle se spală gropașii, dar și oamenii, ca să nu le “amoartă” mâinile. (2, 3, 4,
5, 6, 8, 9, 10)
Înaintea gropașilor, o văduvă ia oala cu apă și se spală pe mâini, alta ia
traista cu care au cărat apa, colacii. (6)
3 zile la rând se merge la tămâiat. (1, 7, 8)
Până la 9 zile se face parastas. (1)
Pomenile se dau acasă și poate veni oricine. (6)
4.2 ÎN CASA MORTULUI, ÎN TIMPUL ÎNGROPĂRII
Rămân femeile ce pregătesc mâncarea (rude). Ele aranjează mesele. (1, 2,
3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Ei lucrează, nu cântă, nu se roagă. (6)
4.3 DOLIUL
Haine negre, batic (la femei), barbă (la bărbați) (7, 8, 10)
Pentru rude se ține 1 an. (1, 2, 4, 6, 7, 8, 9, 10)
Pentru restul, 6 săptămâni. (1, 2, 4, 6, 7, 8, 9)
Fiecare ține cât vrea. (5,10)
4.4 ÎNGRIJIREA MORMÂNTULUI
O femeie din familie sau mai multe femei îl tămâiază 3 zile, înainte de răsă-
ritul soarelui, de-a roata. Pe o farfurie rea, se pun jar și tămâie. Se spune “Tatăl
Nostru”. (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Peste mâini și scule, se dă doar cu apa. (10)
La tămâiere, se dă colac peste mormânt. (6, 7, 9)
Se iau și 3 colaci care se dau pe drum la cineva. (4)
Se aruncă coroanele uscate, se pun flori, se ridică o cruce trainică, la un an,
pe care o sfințește preotul. (7)
40 de zile se duce apa. (1)
Popa aruncă apa dusă de o văduva în mormânt. (1)
4.5 POMENI
Se fac acasă la mort. (5)
Casa o botează popa. (5)
A 2-a zi sau seara: prânzul (1, 3, 7, 8)
La 3 zile, acasă (10)
La 3 săptămâni (9)
La 6 săptămâni, la 6 luni, la 1 an (1, 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10)
Parastas anual, până la 7 ani (1, 7, 8, 9, 10)
La 7 ani, se face stolnic la biserică. (10)
Se fac 40 de colaci ce se dau de pomana pentru trecerea celor 40 de vămi,
la 6 săptămâni. (9)
Participă săraci, rude ce au ajutat, care au scăldat, vecini. Sunt chemați. (1,
2, 5, 8, 9, 10)
Se duce apa 40 de zile la un om neajutorat. Se dă de pomană găleata, lumâ-
nare și cantă. (1, 3, 6)
Se duce apa în 40 de vase. După ce se termină, se împodobește un băț cu 40
de crestături și i se dă drumul pe râu. Dacă bățul merge mult, mortul se duce în
Rai. Dacă nu, e păcătos. (2)
Se ridică o cruce mai durabilă și se sfințește mormântul la 1 an. (6)
Stolnic: preoții fac slujba în jurul mesei, iar lumea pune mâna unul pe
umărul celuilalt, legănând-o, pentru binecuvântare. Se face în prima duminică
după înmormântare. (10)
4.6 DESPRE STRIGOI
Unii se fac strigoi sau vâlve. (5, 7, 8)
Copiii care se nasc din părinți bitangi sau necununați se fac strigoi. (4)
Dacă nu li se bagă ceva în copârșeu, vin după acel lucru. Se bagă spălă-
toarea. (5, 8)
Vin după cei ai casei. (8, 9)
Vin după vite. (9)
Se fac strigoi sufletele neodihnite, care au plecat fără voie sau cu păcate
grele, necredincioși, stăpâniți de duhuri rele. (1, 6, 7, 8, 10)
Strigoii sunt oameni atât de păcătoși că “nu mai încap în pământ”. (9)
Se cunoaște dinainte, căci morții sunt roșii la față, neschimbați în cele 3 zile
și la dezgropare. (7)
Au codiță la fund. (10)
“Odată, au murit 7 bărbați unul după altul și că să se afle ce este, au dus
la morminte un armăsar să sară peste ele. Numai peste unul nu a sărit. L-au
dezgropat. Era roșu. L-au ars cu spini. Ăla i-o luat pe toți!”. (6)
Cine dezgroapă are moarte rea, căci e păcat. (6, 9, 10)
Ca să nu se facă strigoi, trebuie înțepați cu un ac în deget, în picior sau în

inimă, sau se bate un cui în inima, se bagă cuie în gură, dar e păcat. (1, 2, 7, 8)
Când e mortul spălat și îmbrăcat, se înțeapă. (2)
Nu le pleacă sufletul de la streașină timp de 6 săptămâni. (2)
Strigoii vin acasă și fac câte ceva. Celor din casa li se pare că aud ceva.
“Bocănesc” în podul casei, dezleagă animalele. (2, 3, 7)
Unii se așază pe pieptul celor din casă și trebuie înjurați ca să scapi de ei. (7)
Strigoii sunt lăsați de Dumnezeu. (3)
Se dezgroapă și sunt găsiți în dungă, cu fața roșie și umflată. (3, 7, 8, 9)
Li se taie capul, țâșnește sângele. Mortul se schimonosește. (7, 8, 9)
Sunt arși. (8)
Îți dai seama că e strigoi dacă, din ceasul îngropării îți merge rău. Îl afumi
cu păr de la el sau cu o bucată din spălătoare, din cruce sau din pânza de pe
ochi, ca altfel ia unul viu. (9)
Exista muroi de lapte, femei ce iau laptele vacilor, luându-le urma și făcând
farmece. (3, 4, 5)
După ce moare o moroaie, i se bate un piron de fier în inimă, să nu se facă
strigoaie și să vină peste oameni. Pironul se bate la o zi după ce a murit, dacă li
se pare că nu înțepenește. (4)
Exista pricolici, oameni ce se fac câini. Ei au coadă și se “mănâncă” cu
câinii. (3, 5)
Dacă sunt înțepați (“îmbufați”), se fac oameni normali. (3)
Pentru pricolici, se fac 7 masluri: unul – cu 3 popi, două – cu 5 popi, trei –
cu 7 popi, apoi, în ordine inversă până la 1. (10)
INFORMATORI:
Comuna Orăștioara de Sus:
1. Visăroi Maria, 68 ani
2. Vinerea Mina, 60 ani
3. Ianoș Floarea, 81 ani
4. Demien Ana, 72 ani
5. Manolescu Avram, 87 ani
6. Andreșoiu Saveta 76 ani și Andreșoiu Samoilă, 80 ani
7. Sturza Safta, 69 ani
8. Sigai Safta, 73 ani
9. Gridan Maria, 64 ani
10. Muntean Maria Iulia, 72 ani
IN THE ORĂȘTIE MOUNTAINS – A FIELD RESEARCH

RITES OF PASSAGE AT ORĂȘTIOARA DE SUS
Abstract
The rites of passage, referring to birth, wedding or death represented in the course of
human development the actions that aim to certify the social order, but also to legitimate o
certain cosmic order. Symbols of joining, mechanisms of motivation and mobilization, and
the consensus on the moral values that lie at the bottom of the existence of a community
might be found out from these rites.
Orțișoara de Sus is located in the eastern side of Hunedoara County, at the foot of the
Șurianu Mountains partly and partly within these mountains; the Grădiștea River makes
its central axis. From this point of view, it is a similar village both to the other ones in the
high areas of Hunedoara County and of the whole country. Not an economic or social note
comes in turn to individualize the village, but a cultural one: the territory of the village is
almost congruent with the area of the capital of the Dacian Kingdom during our aboriginal
ancestors’ time of glory. Costești, Blidaru and Fețele Albe, the three great fortresses around
Sarmizegetusa Regia, together with the enclosure like, formed by that one at Piatra Albă
(Luncani Platform) and Căpâna, on the Sebeș Valley, the most distant one, made these
mountains be the cradle of the Romanian people.
A monographic approach lies at the bottom of my methodological steps, joining
the participatory action research and the semi-directed interview. There was registered
and organized a large volume of ethnographical data at the village of Orțișoara de Sus,
Hunedoara County, during the three years of field research there. A series of latent, tradi-
tional senses, essentially magical and metaphysical, might be put in light off now, without a
hermeneutic analyze of these data.
RECENZII, PREZENTĂRI DE CARTE
Zoltan Iusztin, Politică și administrație în Banatul medieval, Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2018, 345 p.
Lucrarea, apărută la editura Centrului de Studii Transilvane, este vari-

anta adăugită a tezei de doctorat cu titlul Instituții politico-administrative în
Banat, în secolele XIV-XV, susținută de Zoltan Iusztin în cursul anului 2012 la
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca sub îndrumarea academicianului
Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române. Anii scurși de la susținerea
lucrării și până la momentul editării acesteia au adus cu ei noi acumulări științi-
fice, astfel încât forma finală a volumului dat spre publicare cuprinde noi infor-
mații documentare și istoriografice, care au determinat în același timp și revi-
zuirea inerentă a unor argumente și aserțiuni. Din punct de vedere metodologic
cercetătorul a operat o analiză critică a documentelor edite și inedite, precum
și a diverselor teorii vehiculate în istoriografie, fiind cu precădere preocupat de
acuratețea terminologiei de specialitate.
Volumul debutează cu o erudită prezentare – Pledoarie pentru o carte și
un autor, realizată de acad. Ioan Aurel Pop, cel care a îndrumat timp de ani
de zile studiile autorului. Din punctul domniei sale de vedere, cercetarea de
față se dovedește a fi o întreprindere temerară având în vedere vastul mate-
rial documentar, narativ și istoriografic, pasibil de continue îmbogățiri. Este
apreciat modul în care autorul a operat cu realități diverse extrase din sursele
documentare, care nu surprind întotdeauna corect specificul particularităților
locale. Din această perspectivă, sunt remarcate atât definițiile precise ale unor
instituții ale Banatului medieval, cât și analizele terminologice asupra polise-
mantismului unor termeni specifici epocii, ca de exemplu discursul asupra
noțiunii de districtus, diferit în accepțiunea și funcționarea sa în acele vremuri.
Primul capitol al lucrării – Istoricul cercetărilor. Banatul și instituțiile sale
politico-administrative în Evul Mediu – este destinat unui periplu istoriografic,
metodologic și terminologic prin care autorul își stabilește metodele și direcțiile
de cercetare cu care va opera pe parcursul lucrării de față. Constatăm că este o
prezentare ce nu își propune din start a fi una exhaustivă asupra surselor isto-
riografice dedicate instituțiilor și organismelor politico-administrative care au
funcționat în Banat în decursul secolelor XIV-XV. Ea are însă marele merit de
a supune analizei contribuții istoriografice variate ca extensie și conținut, de la
primele însemnări din perioada iluministă până la cele mai recente producții
istoriografice din primele decenii ale secolului XXI, meritul autorului fiind
acela de a aborda în același timp surse ale istoriografiei germane, maghiare și
române, o împletire specifică, de altfel, arealului bănățean.
Al doilea capitol – Exemplificări terminologice – conține o întreagă dezbatere
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
538 ‌| Recenzii
pe marginea definițiilor terminologice ale Banatului, venite dinspre cele trei

istoriografii, de la denumirea inițială, promovată de austrieci încă de la sfârșitul
secolului al XVII-lea (Banatus Timisvariensis), trecând mai apoi prin cele furni-
zate de istoriografia maghiară (Délmagyarország sau Temesköz) și până la cea
mai recentă formulă utilizată în literatura de specialitate românească, respectiv
Banatul medieval. În mod declarativ, cercetătorul optează pentru ultima defi-
niție istorico-geografică, prin prisma “folosirii unei construcții terminologice
pentru raportarea evenimentelor istorice anterioare provinciei istorice la un
cadru cunoscut”. În egală măsură, autorul achiesează și noțiunea de Banat
montan ca subunitate istorico-geografică, ce reprezintă zona estică, înaltă a
provinciei, cadru integrator al districtelor medievale românești, încorporate
mare parte a timpului banatului de Severin.
Contextul politic. Banatul medieval în secolele XIV-XV, respectiv cel de-al
treilea capitol al lucrării, ne propune o necesară incursiune în istoria Banatului
medieval, marcată la nivelul regatului Ungariei (ca spațiu integrator), de trei
etape succesive: domnia Angevinilor, perioada regelui-împărat și partida
Huniazilor. Sunt prezentate și analizate principalele evenimente politico-mi-
litare interne, dar și nenumăratele campanii externe ca suport ideatic pentru
analiza instituțională care va face subiectul următoarelor secțiuni ale volumului.
În fapt, capitolele IV-VI constituie centrul de greutate al prezentei lucrări,
în cadrul lor autorul luând în discuție principalele instituții teritorial-admi-
nistrative din perioada medievală a Banatului – comitatul nobiliar, districtele
românești, respectiv banatul de Severin. Este un construct interesant, prin care
cercetătorul își propune să urmărească atât evoluția lor istorică, cât și modul
de funcționare al acestora prin intermediul diferiților demnitari cuprinși în
mecanismele administrative și juridice ale acestor unități teritoriale. Trei sunt
marile paliere pe care se poartă discuția: Evoluția comitatului și organismele sale
interne, cu privire specială asupra comitatului Timiș (capitolul IV); Districtele
românești din Banatul medieval (capitolul V); și o nouă viziune asupra evoluției
Banatului de Severin (capitolul VI).
Analiza instituției comitatului, efectuată în cadrul capitolului al IV-lea al
cărții, debutează cu un scurt istoric care explică în mod convingător tranziția
de la formula comitatului regal la cea a comitatului nobiliar, cu observația că
apariția comitatelor nobiliare coincide cu momentul proliferării actelor de
cancelarie odată cu secolul al XIV-lea, ceea ce facilitează accesul la sursele
de informare. Pornind de la primele mărturii documentare păstrate autorul
încearcă să surprindă momentul de început al comitatelor nobiliare bănățene
(Timiș, Caraș, Cenad, Cuvin, Torontal), conchizând că înainte de anul 1315
nu se poate dovedi existența acestora, cu excepția comitatului Arad. În vizi-
unea cercetătorului, apariția lor este o reacție la anarhia instaurată de baroni la
Recenzii | 539
cumpăna secolelor XIII-XIV, fiind potențată probabil de stabilirea temporară a

reședinței regale la Timișoara în perioada 1315–1323. În egală măsură, se apre-
ciază că a fost vorba de un proces ce s-a întins pe o perioadă mai mare de timp,
care a fost întârziat oarecum de lipsa unei dezvoltări consistente a nobilimii din
această zonă limitrofă a regatului. Este dezbătută în continuare evoluția prin-
cipalilor reprezentanți ai instituției administrative a comitatului – comitele,
vicecomitele, juzii nobiliari, oamenii regelui, cu exemple care particularizează
modalitățile de exercitare a funcției în comitatele bănățene. Extrem de bineve-
nite sunt arhondologiile aferente fiecărei demnități în parte, în pofida faptului
că ele pot fi mereu completate prin noi informații care pot apărea.
O altă secțiune este dedicată de autor acelor instituții a căror competență
comună rezidă în exercitarea actului de justiție, respectiv sedriile, adunările
comitatense și congregațiile generale. Meritul cercetătorului este acela de a
încadra în permanență aceste structuri locale, cu particularitățile lor, în sistemul
judiciar al regatului maghiar, reper al oricărei analize pertinente. Extrem de
interesante sunt și graficele care încearcă să cuantifice activitatea acestor insti-
tuții în funcție de zilele sau lunile de întrunire, precum și tabelele conținând
acțiunile procesuale derulate în sedriile comitatului Timiș sau în congregațiile
provinciale. Sunt analizate funcționalitatea și procedurile acestor adunări judi-
ciare, conducerea lor (de la înalți demnitari regali la demnitarii locali), precum
și stările reprezentate în cadrul acestor adunări. Un punct de referință îl repre-
zintă prezentarea unicei congregații generale a regatului întrunită în spațiul
bănățean în octombrie 1397 la Timișoara, cu participarea regelui și a marilor
baroni ai țării; autorul reușește, atât cât documentația păstrată lasă să se între-
vadă, să surprindă activitatea pe zile a acestei congregații, cu pricinile care au
fost înfățișate și judecate.
Următorul capitol, cel de-al cincilea, ia în dezbatere situația districtelor
românești din Banatul medieval, un subiect abordat adeseori în istoriografia
românească, deși inegal ca aprofundare sau discernere a problemei. Pe baza
acestei literaturi istoriografice autorul își prezintă propria sa analiză, pornind
de la aspectele terminologice, extrem de nuanțate, pentru a ajunge la concluzia
existenței unui polisemantism specific districtelor românești bănățene. Este
constatat de către cercetător faptul că etapele de formare ale acestora urmă-
resc în principal traiectul teritorial-geografic al organizării lor în zonele predi-
lect locuibile ale Banatului medieval – culoarul Timiș-Cerna, valea superi-
oară a Bârzavei și depresiunea Oraviței – practic ținutul Banatului montan și
piemontan, unde aceste micro-unități teritorial-administrative românești și-au
continuat existența, cu toată atașarea lor la cetățile regale (în perioada arpa-
diană) sau integrarea lor în comitatele nobiliare (odată cu perioada angevină).
În continuare, discuția se mută asupra structurilor sociale ce au populat aceste
540 |‌ Recenzii
districte, cu accent pe procesul de constituire al elitelor românești, subiect cu

multiple fațete de interpretare vizavi de statutul iobagilor de cetate, al cnezilor,
ulterior al nobililor români. Pentru a demonstra funcționare unui asemenea
district cercetătorul ia în dezbatere cazul cel mai elocvent, cel al districtului
Caransebeș, care oferă tiparul concludent al unei unități administrative cu
identitate proprie, chiar dacă scaunul său de judecată s-a aflat alternativ sub
autoritatea comitelui de Timiș sau a banului de Severin.
În sfârșit, ultimul capitol este dedicat de Zoltan Iusztin banatului de
Severin, fiind vorba mai puțin de o analiză a formulei teritorial-administrative
și militare a acestui banat, cât mai degrabă un istoric al cetății Severinului și a
ținutului din jurul său – măr al discordiei timp de mai bine de un secol între
coroana maghiară și domnitorii Țării Românești. Sunt coroborate diversele
opinii și interpretări avansate până acum în istoriografia română și maghiară,
autorul propunând propriile sale concluzii care nuanțează teoriile avansate
până în prezent, în special în ceea ce privește modalitățile diferite în care cele
două structuri statale s-au raportat la acest ținut de graniță.
În consecință, lucrarea de față se constituie într-o valoroasă contribuție
istoriografică, ce îmbină analiza izvoarelor documentare şi istoriografice
cu interpretarea comparată a informaţiei, rezultând un demers istoric ce are
menirea de a clarifica sub numeroase aspecte realitățile politico-administrative
ale Banatului medieval. În peisajul istoriografic al Banatului, pasibil de necesare
completări de pagini încă nescrise, lucrarea lui Zoltan Iusztin răspunde unor
fireşti semne de întrebare ridicate de particularitățile unui ținut de graniță, aflat
mereu la întretăierea mai multor centri de putere, cu ambiţia restauratorului de
istorie şi cu armele metodologice care i-au permis accesul la izvoarele edite și
inedite pe care şi-a întemeiat discursul ştiinţific. Metoda de cercetare dovedește
acuratețe și atenție pentru detaliu, ceea ce face din această carte o lectură inte-
resantă şi, totodată, binevenită.
Ligia Boldea
Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu (editori), Istoria

comunismului din România, vol. III, Documente Nicolae Ceauşescu (1972–
1975), Editura Polirom, Iași, 2016, 805 p.
Volumul III continuă seria publicării de documente privitoare la istoria

comunismului din România, atât de necesare specialiştilor care cercetează
această perioadă istorică. Documentele publicate în cadrul lucrării eviden-
ţiază situaţia dar şi deciziile care au fost luate de către conducerea PCR şi a
Recenzii | 541
statului român în domeniul economic, social, cultural, precum şi relaţiile dintre

partid şi securitate. Astfel, în cadrul şedinţei de analiză a activităţii Consiliului
Securităţii Statului din februarie 1972, liderul comunist român s-a referit la
necesitatea lichidării politice şi organizatorice a grupării legionare din străi-
nătate, Ceauşescu fiind nemulţumit şi de modul în care conducerea Securităţii
îl informa asupra evenimentelor care se petreceau, acestea fiindu-i aduse la
cunoştinţă “cu întîrziere şi...întîmplător”. Totodată el cerea ca să fie informat
asupra tuturor arestărilor cu caracter contrarevoluţionar, politic, subliniind că
“eu înţeleg necesitatea de arestare, dar vreau să cunosc toate motivele acestor
arestări.”
În acelaşi timp, Nicolae Ceauşescu îşi exprima nemulţumirea faţă de activi-
tatea direcţiei de securitate care era însărcinată cu asigurarea securităţii demni-
tarilor, arătând că aceştia “până când se dau jos din maşină poţi să omori omul
de 100 de ori. Cîteodată, cînd sar din maşină, le cade şi arma jos” (doc. 2).
În martie 1973, Securitatea a fost afectată de un grav scandal, în urma sinu-
ciderii medicului personal al lui Nicolae Ceauşescu, prilej cu care s-a descoperit
că Direcţia a 8-a strângea informaţii, inclusiv medicale, privind conducerea
partidului. În urma cutremurului declanşat s-a dispus destituirea ministrului
de Interne, Ion Stănescu, şi înlocuirea lui cu Emil Bobu, dizolvarea Direcţiei
a 8-a şi reorganizarea ei, scoaterea tuturor documentelor, notelor informative
privitoare la conducerea de partid şi de stat, la membrii Comitetului Central,
din arhivele Ministerului de Interne şi predarea acestora Comitetului Central
în vederea lichidării lor. Totodată se interzicea solicitarea de informaţii desprea
conducerea de partid şi membrii Comitetului Central, iar în cazul primirii unor
informaţii scrise sau verbale, acestea urmau a fi prezentate secretarului general.
Totodată dosarele de sănătate ale conducerii de partid şi de stat trebuiau păstrate
fie la Comitetul Central, fie de către cei în cauză (doc. 11).
În anul 1974 liderul comunist român decidea că “nici un om nu mai poate
fi angajat în turism ca ghizi, nici la muzee, decît prin Ministerul de Interne”
deoarece a constatat că o serie de foşti membri ai partidelor istorice activau
în turism şi duceau o campanie duşmănoasă contra regimului. Drept urmare,
aceştia trebuiau daţi afară, iar “pentru ONT, muzee, biserici toţi trebuie să fie
angajaţi după o verificare în prealabil” (doc. 44).
În toamna lui 1972, situaţia din agricultură era critică, aceasta şi datorită
ploilor numeroase care au căzut. În consecinţă, Ceauşescu dispunea mobili-
zarea armatei şi a elevilor la strânsul recoltei, folosirea rezervelor pentru depo-
zitarea cerealelor, inclusiv a căminelor culturale şi a şcolilor, subliniind că
“Prefer să închidem şcolile 2–3 săptămâni decât să avem pierderi la recoltă”.
Se constata şi slaba aprovizionare a pieţelor, existând o serie de deficienţe în
privinţa calităţii pâinii, pretutindeni oamenii plângându-se de acest lucru (doc.
542 |‌ Recenzii
7). În anul 1975 a fost luată o hotărâre benefică pentru lumea satelor, respectiv
înfiinţarea de abatoare comunale, de secţii de prelucrare a laptelui, de brutării,
de unităţi pentru valorificarea fructelor, precum şi a unor prese pentru produ-
cerea uleiului necesar localităţii respective (doc. 135).
În cadrul Plenarei C.C. al PCR din 18–19 iunie 1973 s-a hotărât reluarea
lucrărilor la Canalul Dunărea – Marea Neagră, Nicolae Ceauşescu având în
vedere construirea de-a lungul cheiurilor a unor obiective industriale, a două
sau trei bazine mai mari unde să fie realizate lacuri de acumulare, precum şi
amenajarea unor porturi (doc. 16).
Nici în domeniul turismului lucrurile nu stăteau prea bine, conducerea
superioară de partid sesizând o serie de greutăţi în aprovizionarea staţiunilor
cu legume şi zarzavaturi, lipsa de politeţe şi necinstea personalului şi probleme
legate de igienă (doc. 35).
Existau greutăţi şi în privinţa exporturilor, nefiind respectate contractele
externe, Ceauşescu decizând să nu se mai livreze nimic în interior până când nu
se realiza planul la export. De asemenea, era necesară creşterea calităţii produ-
selor destinate vânzării în străinătate (doc. 56).
Situaţia din industrie nu s-a îndreptat nici la începutul anului 1975, iar
în cadrul şedinţei Comitetului Politic Executiv din 6 februarie se constata că
planul producţiei globale pe 1974 nu a fost îndeplinit, utilajele nu se livrau la
timp, multe erau de proastă calitate, o serie de obiective industriale nu au intrat
în funcţiune. Liderul partidului atrăgea atenţia că încă se menţin mari chel-
tuielile materiale, dorind ca să fie nominalizate întreprinderile care urmau să
lucreze pentru export, decizând economisirea energiei electrice (doc. 75).
A urmat interzicerea importului de materii prime pentru industria textilă, a
lemnului, transporturi, agricultură, România confruntându-se cu lipsa valutei.
Importurile, în aceste condiţii, urmau să se realizeze pentru “lucrurile unde am
un export avantajos”, iar toată producţia pentru nevoile interne trebuia să se
realizeze numai cu materiale româneşti (doc. 111).
Pentru a micşora deficitul comercial, Ceauşescu cerea şi reducerea la
minimum a importului de medicamente, arătând că urma să cumpere medica-
mente numai la schimb, cerând şi întocmirea unei liste cu produsele “care se pot
reduce în ţară ca să poată fi date la export” (doc. 114).
Şi la Ministerul Industriei Uşoare existau mari deficienţe în privinţa cali-
tăţii produselor, care datorită acestui fapt erau respinse la export, dar şi pe piaţa
internă, în acest fel acumulându-se stocuri mari (doc. 115). Secretarul general
al P.C.R. mai hotăra ca în anul 1975 orice import se putea realiza doar cu apro-
barea sa (doc. 116).
Perioada prezentată în cadrul volumului s-a remarcat şi prin schimbări
importante în domeniile învăţământului, culturii şi presei. Astfel, în aprilie
Recenzii | 543
1974, în cadrul unei şedinţe a Secretariatului C.C. al PCR, secretarul general al

PCR se pronunţa pentru o integrare mai strânsă a Institutului de istorie a parti-
dului cu Academia “Ştefan Gheorghiu” şi cu Universitatea, inclusiv cu secţia
de istorie. Liderul comunist constata că în cadrul Institutului de istorie a parti-
dului lucrau mai mulţi “specialişti decît au fost la un moment dat membri ai
partidului nostru”, propunând ca aceştia să predea istoria muncitorească şi cea
internaţională în învăţământul superior. Totodată, el preconiza ca Academia
“Ştefan Gheorghiu” să îndrume şi ştiinţele sociale din învăţământul superior.
Anul 1975 este anul în care Nicolae Ceauşescu decidea ca ştiinţele sociale
(doc. 27) să fie politizate, subliniind că “întregul învăţămînt filozofic trebuie
desfăşurat sub controlul partidului. Toţi profesorii să fie selecţionaţi şi aprobaţi
de partid” (doc. 76). “Nota referitoare la sinteza concluziilor controlului efec-
tuat la învăţămîntul filozofic superior”, elaborată de către Paul Niculescu–Mizil
şi Cornel Burtică şi înaintată lui Nicolae Ceauşescu, evidenţia că în privinţa
compoziţiei sociale a studenţilor înscrişi la cursurile de zi ale Facultăţii şi secţi-
ilor analizate (Facultăţile de filosofie din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, secţiile
de filosofie, psihologie, psiho-pedagogie specială şi psiho-sociologie) aproape
jumătate din totalul de 1.527 de studenţi erau fii de muncitori şi ţărani, iar la
secţiile de filosofie unde înscrierea la concursul de admitere s-a făcut pe baza
recomandărilor de partid şi U.T.C., ponderea fiilor de muncitori şi ţărani era
de 59% la Bucureşti, 55% la Iaşi şi 49% la Cluj-Napoca. Având în vedere nece-
sităţile relativ mici de cadre în domeniul filosofiei, sociologiei, psihologiei şi
pedagogiei, autorii documentului propuneau examinarea posibilităţii grupării
acestor profile, precum şi a restrângerii centrelor universitare în care funcţionau
facultăţi sau secţii de filosofie, pe domenii de activitate (doc. 105). Documentul
a fost discutat în cadrul unei şedinţe a Secretariatului C.C. al PCR., în care Paul
Niculescu-Mizil arăta că a fost introdus un sistem mai sever de verificare la
înscrierea candidaţilor la admitere, pentru a asigura o componenţă mai bună
din punct de vedere ideologic, politic, profesional. Nicolae Ceauşescu sublinia
că măsurile luate nu erau corespunzătoare, în România trebuia făcută o singură
filosofie, înaintată, neputându-se preda filosofie marxistă la Academia “Ştefan
Gheorghiu” şi o altă filosofie în universităţi. În consecinţă trebuia realizată
o transformare totală, însăşi denumirea facultăţii urmând a fi schimbată,
fiind necesară unificarea sau crearea unui consiliu unitar care să se ocupe cu
predarea filosofiei şi ştiinţelor sociale sub controlul partidului. El sublinia că
se discutau lucruri mărunte, “dacă să primim sau să nu primim în facultate
pe un fiu de popă. Parcă aceasta era problema importantă pe care trebuia s-o
clarificăm acum?” (spre finele anilor ’80 acest lucru nu a mai fost mărunt, fiii
preoţilor nemaifiind primiţi în facultăţile de filozofie şi istorie – n.n.). Trebuiau,
de asemenea, verificate cadrele didactice care predau în facultăţile respective,
544 |‌ Recenzii
atât în privinţa originii lor sociale, cât şi a concepţiei politice pe care o aveau.
Cornel Burtică propunea ca la facultăţile de filosofie, dar şi la altele, să se treacă
pe sistemul recrutării de la Academia “Ştefan Gheorghiu”, iar liderul partidului
sublinia că absolvenţii facultăţilor de filosofie deveneau cadre politice (doc.
107).
În “Informare privind rezultatul concursului de admitere în învăţămîntul
superior, pentru anul universitar 1975–1976”, întocmită de către ministrul
Educaţiei şi Învăţământului, Paul Niculescu-Mizil, se sublinia că în urma
aplicării indicaţiilor conducerii de partid cu privire la recrutarea candidaţilor
pentru facultăţile cu profil ideologic (filozofie, sociologie, economie politică
şi planificare, istorie, istorie-geografie, drept, drept economic şi administrativ,
relaţii economice internaţionale) a avut loc o îmbunătăţire a compoziţiei sociale
a acestora, remarcându-se o scădere a numărului şi ponderii candidaţilor fii de
intelectuali şi funcţionari (doc. 133).
În privinţa presei, în primăvara anului 1974 s-a decis o reducere substan-
ţială a tirajelor, formatului, numărului de pagini, ritmului de apariţie a ziarelor
şi revistelor, precum şi dispariţia unora dintre acestea, Ceauşescu arătând că
acest lucru se impunea, în primul rând, pentru economisirea hârtiei (impor-
tată), toate aceste măsuri ducând şi la disponibilizarea unei părţi din perso-
nalul redacţional. Din discuţii se degajă eforturile întreprinse de către Cornel
Burtică, Dumitru Popescu, Paul Niculescu-Mizil sau Octavian Paler de a salva
ce se mai putea salva (doc. 34).
În cadrul şedinţei Comisiei pentru Elaborarea Programului Partidului
Comunist Român din vara anului 1974, trebuie scoasă în evidenţă caracteri-
zarea pe care Nicolae Ceauşescu a făcut-o Cominternului, subliniind că acesta
a greşit fundamental când a negat independenţa partidelor comuniste, fiind
transformat, încă de la început, într-un instrument al URSS-ului (doc. 43).
La sfârşitul anului 1975 în cadrul Secretariatului C.C. al PCR a fost discutat
proiectul tratatului de “Istorie militară a poporului român’’, Nicolae Ceauşescu
afirmând că războiul contra Ungariei din 1919 nu a fost unul de agresiune.
Totodată el a respins categoric teza Cominternul potrivit căreia România era
considerată un stat imperialist, că eliberarea Transilvaniei şi Basarabiei consti-
tuiau acte agresive, expansioniste (doc. 136).
O problemă sensibilă cu care s-a confruntat conducerea de partid şi de
stat a fost cea a emigrării, în 1974 membrii Biroului Permanent al Comitetului
Executiv al C.C. al PCR constatând creşterea solicitărilor de plecare definitivă
din ţară în raport cu anul 1972. Ilie Verdeţ îşi exprima îngrijorarea privind
numărul mare de cereri din partea celor cu studii superioare, iar Ion Ioniţă
constata numărul crescând de etnici români care doreau să părăsească defi-
nitiv România. Nicolae Ceauşescu arăta necesitatea ca autorităţile să fie mai
Recenzii | 545
receptive faţă de evrei, care trebuiau lăsaţi să plece deoarece se plângeau peste
tot, precum şi intensificarea educaţiei politice în rândul germanilor. În acelaşi
timp se prevedea scoaterea din învăţământ a cadrelor didactice ce solicitau
plecarea definitivă din ţară. De asemenea, s-a hotărât că cetăţenii care emigrau
pierdeau automat dreptul de proprietate, fără despăgubiri (doc. 52).
Autorii volumului surprind şi cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu,
care lua amploare în acei ani, Manea Mănescu, Gheorghe Pană, Gheorghe
Rădulescu ieşind în evidenţă prin laudele aduse liderului comunist în timpul
unei şedinţe a Comitetului Executiv al C.C. al PCR (doc. 48).
Documentele prezentate în volumul de faţă ne arată că în perioada analizată
conducerea superioară de partid se preocupa şi de probleme minore, precum
consumul de alcool. Astfel, Ceauşescu cerea închiderea barurilor şi restauran-
tele la ora 1 noaptea, interzicerea reclamelor de băuturi alcoolice la televizor,
precum şi a vânzării votcii în ţară (cu excepţia câtorva restaurante), deoarece
“s-au înmulţit pe străzi beţivii” (doc. 97).
Volumul III din Istoria comunismului din România ne prezintă o imagine
obiectivă a României din anii 1972–1975, cu probleme economice din ce în
ce mai serioase, cu reducerea tirajelor multor ziare şi reviste, cu un control tot
mai strict al partidului în privinţa facultăţilor de istorie şi filosofie. În acelaşi
timp, conducerea PCR continua procesul de subordonare a Securităţii, urmă-
rind şi anihilarea foştilor membrii ai mişcării legionare aflaţi în acel moment în
străinătate. Documentele incluse în volum evidenţiază şi modul de gândire al
lui Nicolae Ceauşescu, personalitatea liderului comunist român. Drept urmare,
lucrarea este deosebit de preţioasă pentru istoriografia română, sperând că
demersul ştiinţific va fi continuat cu publicarea de noi volume.
Vasile Rămneanțu
Cătălin Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în

comunism și postcomunism, Editura Humanitas, București, 2018, 278 p.
Cel mai recent volum publicat de sociologul Cătălin Augustin Stoica

tratează, exploatând o gamă variată de surse, problematica continuităților cu
trecutul, pe fondul schimbărilor radicale și a rupturilor politice profunde pe
care România le-a suferit pe parcursul ultimilor 70 de ani. Prin “continuități”
autorul se referă în primul rând “la indivizi şi biografiile lor, structuri sociale de
nivel mediu (reţele sociale), rutine şi practici sociale, plus elemente culturale”
(p. 13). În cuprinsul demersului propus, profesorul Stoica utilizează un set de
concepte și metode de cercetare diverse, aferente atât sociologiei, cât și istoriei
546 ‌| Recenzii
comparate a sistemelor politice comuniste și antropologiei culturale, ajungând

la concluzia că în pofida “dramaticelor transformări prin care a trecut România
în secolul XX, o serie de elemente, practici şi instituţii informale au supravie-
ţuit, s-au adaptat şi continuă să genereze efecte şi în prezent”: rețelele clientelare
preexistente regimului comunist, corupția, loialitățile generate de apartenența
politică, sistemul “pilelor”, al “cunoștințelor” și al “relațiilor”, promovarea socială
în baza altor criterii decât cele care țin de performanța sau meritul individual au
caracterizat, în bună măsură, societatea românească interbelică. Ele au suferit
o primă mutație după 1948, transformându-se din nou după 1989 în context
postsocialist.
Lucrarea este structurată pe patru capitole sau studii care analizează teme
distincte. Primul dintre ele (p. 21–79) explorează, la nivel micro, temele constru-
irii partidului, a statului și a noilor forme de proprietate colectivă la începutul
anilor 1950, aducând în prim-plan rezistența structurilor și a practicilor sociale
tradiționale în raport cu transformările instituționale impuse forțat de regimul
comunist în acord cu modelul sovietic. Cel de-al doilea capitol, “Puţini am
fost, mulţi am mai rămas!”: Bazele sociale ale Partidului Comunist Român (p.
80–136), se referă la compoziția socială și la evoluția socio-demografică a PCR
din ilegalitate și până în anii 1980. Analizând datele unor anchete sociologice
reprezentative pe plan național, autorul reușește să ofere o imagine compre-
hensivă a mecanismelor de selecție și promovare a membrilor/ funcționarilor
de partid, explicând de ce și cum anume un partid politic aproape inexistent
în perioada interbelică s-a transformat, la finele anilor ’80, în cel mai mare
partid comunist din lume. Cunoașterea structurii, a manierelor de funcționare
și reproducere a PCR, respectiv a culturii sale politice și organizatorice, este
crucială pentru înțelegerea tranziției postsocialiste, în condițiile în care, după
1990, “în ciuda speranţelor multora, practicile corupte de selecţie şi promovare
în funcţii publice au reînviat” (p. 137).
Al treilea capitol, PCR (Pile, Cunoștințe și Relații în postcomunism, concep-
tualizează teoretic și analizează empiric, la nivel statistic, perpetuarea unui tip
de relații sociale instrumentale extrem de răspândit atât înainte cât și după 1989
nu doar în România, ci în toată Europa de Est, Rusia și China, desemnat prin
termenii de blat (în rusă și română), guanxi (în chineză) sau pile/ relații (în
română). În urma analizei datelor oferite de o anchetă sociologică desfășurată
în octombrie-decembrie 2010 pe un eșantion reprezentativ la nivel național,
autorul ajunge la concluzia că, la fel ca în fosta U.R.S.S., “unde «blatul era mai
puternic decât Stalin», şi în România «pilele», «cunoştinţele» şi «relaţiile» au
jucat un rol crucial în funcţionarea şi existenţa sistemului comunist” (p. 144).
Ele nu doar că au supraviețuit în postsocialism, ci chiar au cunoscut o dezvol-
tare relativă, în termeni statistici, până la nivelul anului 2010. Ultimul capitol,
Recenzii | 547
Capitalism postcomunist â la roumaine?, reușește să deconstruiască mitul

excepționalismului românesc (în sens negativ) al transformărilor postsocialiste
din spațiul românesc, analizând detaliat laitmotivele “discursului autostigma-
tizant autohton” (p. 170), propagate după 1990 atât în sferele intelectuale, cât
și în spațiul nostru public. Informată, solid documentată și bine definită din
perspectivă conceptuală și metodologică, România continuă reușește să livreze
cititorului o alt fel de perspectivă asupra istoriei sociale și politice pe care țara
noastră a parcurs-o din perioada interbelică până în postcomunism.
Felician Velimirovici
NORME DE TEHNOREDACTARE
Materialele vor fi trimise prin e-mail la adresele: office@muzeulbanatulu-

imontan.ro, lboldea.ist27@gmail.com, adimagina@gmail.com.
Autorii îşi asumă respectarea tuturor prevederilor legii copyrightului iar
acceptarea lucrărilor se va face în urma verificării respectării standardelor ştiin-
ţifice şi editoriale, verificare realizată prin procesul de peer review.
La tehnoredactarea textului se va folosi: editorul de text Microsoft Word
Office 2000, 2003, 2007 și 2010, caractere Times New Roman, corp 12, aliniat
bloc, paragraf – first line, spaţiat la 1 rând. Notele vor fi obligatoriu de subsol, cu
caractere de 10, numerotate continuu.
Titlul lucrării va fi redactat cu majuscule, poziţionat în centrul paginii. Sub
titlu, în dreapta paginii, va fi trecut numele autorului (autorilor) cu caractere
italice, fără titlul ştiinţific, însoţite de un asterisc (*) care se va regăsi la subsolul
paginii, înainte de prima notă, unde se vor trece numele instituţiei unde acti-
vează autorul, adresa acesteia şi adresa personală de e-mail a autorului.
Autorii români vor scrie la începutul textului cuvintele-cheie (maxim 5) şi
un rezumat de 250–300 de cuvinte, ambele redactate în limba română, indife-
rent de limba în care a fost scris articolul. Traducerea în limba engleză a cuvin-
telor cheie şi a rezumatelor va fi realizată de către redacţia revistei. Autorii din
străinătate, indiferent de limba în care a fost redactat articolul, îl vor însoţi de
cuvinte cheie şi rezumat în limba engleză. Textul materialului va fi alcătuit fără
sublinieri, îngroşări de litere, căsuţe de dialog etc. De asemenea, citatele vor fi
puse fie între ghilimele de tipul “ ” (folosind English US din setarea de limbă),
fie introduse cu caractere italice (nu se vor folosi ambele sisteme concomitent).
Planşele se vor preda scanate în format Tiff, rezoluţie 300–600 dpi.
Fotografiile digitale se predau în format Tiff, într-o rezoluţie minimă de 3 dpi.
Modul de citare:
Pentru partea de Arheologie se va folosi, după preferinţă, sistemul Chicago
sau Harvard. În cazul sistemului Harvard, la notele de subsol se va cita autorul
(autorii), anul apariţiei şi pagina (figura, planşa, fotografia). Ex:
Georgescu 2007, 17, fig. 14.

Georgescu, Ionescu 2007, 19.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
550 |‌ Norme de tehnoredactare
La finalul materialului se va ataşa în mod obligatoriu lista bibliografică în

ordinea alfabetică a numelor autorilor, după exemplul de mai jos:
Țeicu 1998,
D. Țeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timișoara, 1998.
Szentmiklosi 2010,
Al. Szentmiklosi, Locuirea de tip Cruceni-Belegiš de la Cruceni–Módosi út
(jud. Timiş). Sondajele arheologice din anii 1997 şi 1999, în Banatica, 20/I,
2010, 293–306.
Pentru partea de Istorie se va uzita obligatoriu The Chicago Manual of Style

(http://www.chicagomanualofstyle.org/home.html). În acest caz citarea se va
face după cum urmează:
1. Cărţi de autor:
Viorel Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii arpadieni
(Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2008), 90 –91.
La următoarele citări se indică doar numele autorului, 1–2 cuvinte din titlu
şi pagina, după cum urmează:
Achim, Politica sud-estică, 103.
2. Articole şi studii din periodice:

Dragoş Lucian Ţigău, “Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra
atribuţiilor şi competenţelor acestora,” Studii şi Materiale de Istorie Medie
XVI (1998): 225–241.
La următoarele citări se va indica doar numele autorului, 1–2 cuvinte din

titlu şi pagina, după cum urmează:
Ţigău, “Banii de Caransebeş,” 230.
3. Volume colective:
Victor Motogna, “Banatul românesc în cele dintâi veacuri al stăpânirii
ungureşti,” în C. Grofşorean, ed., Banatul de altădată. Studii istorice, vol. I
(Timişoara, 1944), 275.
Norme de tehnoredactare | 551
La următoarele citări va apărea sub aceeaşi formă întâlnită în cazul citărilor

din periodice:
Motogna, “Banatul românesc,” 276.
4. La ediţiile de documente se va utiliza sistemul folosit la cărţile de autor, ex:
Pesty Frigyes, Krassó vármegye tőrténete, vol. IV (Budapest, 1883), 380.
În cazul în care editorul este altul, citarea se va face după cum urmează:
Pesty Frigyes, Oklevelek Temesmegye és Temesvárváros történetéhez, ed.

Ortvay Tivadar, vol. I (Pozsony, 1896), 150–151.
5. În cazul în care într-o notă este citată o lucrare, urmată în nota urmă-
toare de aceeaşi lucrare, se va folosi Ibidem prescurtat în forma Ibid., fără a fi
pus în italic. Ex:
Ţigău, “Banii de Caransebeş,” 230

Ibid., 231.
Nu se vor folosi sub nicio formă op. cit., loc. cit. sau Idem.
Pentru mai multe detalii privind sistemul de redactare şi citare vă rugăm

consultaţi adresa indicată (http://www.chicagomanualofstyle.org/home.html).
Pentru accesul total la întreg sistemul de referinţe vă recomandăm înregistrarea
pe site-ul respectiv, înregistrare gratuită şi valabilă pentru o perioadă de 30 de
zile.
EDITORIAL GUIDE
Authors should send their articles via e-mail to: office@muzeulbanatului-

montan.ro, lboldea.ist27@gmail.com, adimagina@gmail.com.
Authors are expected to assume integrally the copy-rights rules; the articles
would be accepted after their scientific and publishing standards checking up
through the peer review process.
Articles should be written up to Microsoft Word Office 2000, 2003, and
2007, and 2010; font: Times New Roman, size 12, justified, & = 1st line, space –
single row. Only footnotes should be taken into account, size 10, continuously
numbered.
Title: it would be written with block letters, centered on the page.
Author(s): the name would be written below the title, right of the page,
font italics, without the author(s)’(s) scientific title; an asterisk (*) should be put
after the name, and the same one should be written before the first footnote,
with some data on the author(s): institution he (they) work(s) at, address of this
one and the author(s)’(s) own e-mail address.
The Romanian authors should write the keywords (maximum 5) and an
abstract of 250–300 words, at the beginning of the article, both of them in
Romanian, no matter the language the article is written down. English trans-
lation for keywords and abstract would be provided by the revue team. The
authors from abroad should write the article keywords and abstract in English
under the above rules, no matter the language the article is written down. The
article body should be written without bold or underlined letters or dialogue
marks etc. Citations will be either put between quotation marks (“”) using US
English setting, or written in italics (they should be never used concomitantly).
Plates should be presented in tiff format (300–600 dpi).
Digital photos should be presented in tiff format (300 dpi minimum).
References citation:
For Archaeology, the author(s) should use either Chicago or Harvard
system. In Harvard system, the corresponding footnote should have: author(s),
year of publication, and page (figure, plate, photo.). Example:
Georgescu 2007, 17, fig. 14.
B A N AT I C A , 2 9 | 2 0 1 9
554 |‌ Editorial guide
Georgescu, Ionescu 2007, 19.

The reference list would be added after the article, in an alphabetic order of
authors’ name, as following:
Țeicu 1998,
D. Țeicu, Banatul montan în Evul Mediu, Timișoara, 1998.
Szentmiklosi 2010,
Al. Szentmiklosi, Locuirea de tip Cruceni-Belegiš de la Cruceni–Módosi út
(jud. Timiş). Sondajele arheologice din anii 1997 şi 1999, în Banatica, 20/I,
2010, 293–306.
For History, the author would use The Chicago Manual of Style (http://
www.chicagomanualofstyle.org/home.html). In such a case, citation will be as
following:
1. Books:
Viorel Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub ultimii arpadieni
(Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2008), 90–91.
Next citations would contend only the author’s name, 1–2 words from the
title, and page, as follows:
Achim, Politica sud-estică, 103.
2. Articles and studies in periodical journals:

Dragoş Lucian Ţigău, “Banii de Caransebeş şi Lugoj. Consideraţii asupra
atribuţiilor şi competenţelor acestora,” Studii şi Materiale de Istorie Medie
XVI (1998): 225–241.
Next citations would contend only the author’s name, 1–2 words from the
title, and page, as follows:
Ţigău, “Banii de Caransebeş,” 230.
3. Chapter or other part in books:

Victor Motogna, “Banatul românesc în cele dintâi veacuri al stăpânirii
ungureşti,” in C. Grofşorean, ed., Banatul de altădată. Studii istorice, vol. I
(Timişoara, 1944), 275.
Editorial guide | 555
Next citations will follow the articles and studies in periodical journals
order:
Motogna, “Banatul românesc,” 276.
4. Documenta – the system for books should be used, as following:
Pesty Frigyes, Krassó vármegye tőrténete, vol. IV (Budapest, 1883), 380.
For another editor than the author, citation will be as follows:
Pesty Frigyes, Oklevelek Temesmegye és Temesvárváros történetéhez, ed.

Ortvay Tivadar, vol. I (Pozsony, 1896), 150–151.
5. If a reference is cited in a footnote and the same reference will be present

in the next footnote, citation would use Ibidem in short Ibid., normal letters.
Example:
Ţigău, “Banii de Caransebeş”, 230

Ibid., 231.
Never use op. cit., loc. cit., or Idem
For more details we suggest you to see: http://www.chicagomanualofstyle.

org/home.html.
To totally access the reference system, you may register yourselves on this
site (30 days free registration).

Banatica 29, 2019, Istorie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Banatica 29, 2019, Istorie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BANATICA

Editura MEGA | Cluj-Napoca | 2019

COLEGIUL DE REDACŢIE/ EDITORIAL BOARD

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC/ SCIENTIFIC BOARD

Articole din această revistă sunt indexate în “Regesta Imperii” /

Toate materialele trimise spre publicare trec prin procesul de peer-review /

MUZEUL BANATULUI MONTAN

Editura MEGA | www.edituramega.ro

Muzeul la ceas aniversar ~ 60 de ani de activitate muzeală la Reșița ~����������������������������������� 9

Cătălin Augustin Stoica, România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și

NORME DE TEHNOREDACTARE��������������������������������������������������������������������������������������� 549

Volum dedicat aniversării a

Primele inițiative de constituire a unei instituții muzeale în centrul indus-

alcătuirea unui muzeu local. Ca urmare a acestor demersuri, în toamna anului

muzeului reșițean oportunitatea de a-și modifica statutul pornind de la toate

de documente originale și materiale tridimensionale, o altă parte a expoziției

2007 a 20 de lucrări plastice și de tapiserie. Pe de altă parte, muzeul a găzduit, în

Keywords: medieval Banat, monastic network, parish network, population

The Banat region known in the history of medieval Hungary as Temesköz

Maros, Aranca/Aranka/Zlatica, Galadska/Galacka, Bega/Béga and many other

kapcsolata,” in Történeti tájak – vizes élőhelyek. Régészet, környezettörténet, tájvédelem, eds. E.

and Bocșa Montană/Boksánbánya, Ciclova Montană was the pertinence of the

charter issued by King Ladislaus IV in 1277, in which the bishop of Veszprém

REGIUNEA BANATULUI REFLECTATĂ ÎN OGLINDA

Cercetarea regiunii Banat, cunoscută în istoria Ungariei medievale sub numele de

Cuvinte cheie: Evul Mediu, Transilvania, episcop, canonic, umanism

La 19 iunie 1519, episcopul Transilvaniei, Franciscus Várdai, aflat în acel

regii Jagelloni (1500−1519), fiind în dese rânduri menționat de documentele

hetvenedik születésnapjára. Tanulmányok (Budapest: Országos Műemlékvédelmi Hivatal, 1993),

Stephanus Taurinus se afla deja cu siguranță la Alba Iulia.11 Din documentul de

specialitate o informație conform căreia el ar fi ocupat deja arhidiaconatul

Paulus de Turda este atestat în 1510 ca student al universității din Cracovia,

de vicari. În istoriografie este general acceptat faptul că studiile universitare

Intenția formării unui cerc umanist în capitlul de la Alba Iulia în timpul

Buda, 19 iunie 1519

Franciscus de Warda, episcopul Transilvaniei, îi conferă lui Wolfgangus Bwzlay de

Nos, Franciscus de Warda, Dei at apostolice sedis gratia, episcopus ecclesie

exhibenti restitutis. Datum Bude, in festo Sancte et Individue Trinitatis, anno

DESIGNATING THE ARCHDEACONS OF HUNEDOARA IN

Cuvinte cheie: antitrinitarism, Principatul Transilvaniei, Imperiul otoman,

Introducere: A existat antitrinitarism în Transilvania secolului

şi de conflictele iscate de aceasta. Dacă în 1564 dieta intervine în conflictele

menţionat cu numele fondatorului, ca un fel de sectă, în perioada de decădere

1. Formarea antitrinitarismului ca proces teologico-politic al

teologie (Giorgio Biandrata, Gáspár Bekes), apartenenţa religioasă a lui Ioan

majoritar protestante, erau mai degrabă interesate în marginalizarea catolicis-

La dieta din 1571 drepturile superintendenţilor sunt restrânse în conti-

“Deoarece domnul nostru Hristos ne porunceşte să căutăm înainte de toate

Fundamentală pentru înţelegerea relaţiei dintre teologie şi putere în cazul

2. Între Imperiul otoman şi Casa de Habsburg – neaşteptatele

Pornind de la realităţile Transilvaniei de după moartea lui Ioan Sigismund,

“Puţin mai târziu, provinciile orientale s-au lepădat de creştinism, pentru că

Motivul naşterii Islamului este deci doctrina trinitariană, văzută de teologia

continuării Reformei. Ideea de a unifica toate religiile monoteiste ca scop ultim

antitrinitarian? Înainte de a încerca un răspuns, trebuie subliniat că în secolul

antitrinitarieni, fără a fi însă lovitura majoră. Elita antitrinitariană a fost slăbită

Antitrinitarienii au deci, în sfârşit, un nume şi sunt egali cu celelalte confe-

Diferenţa dintre 1591 şi 1595 o reprezintă reorientarea Transilvaniei în

se percepea ca o nouă confesiune, ci ca o mişcare de continuare şi reunificare

THEOLOGICAL OPTIONS AND POLITICAL LIKES IN TRANSYLVANIA

Keywords: Banat, 16th–17th centuries, noble family, familial property, Gârleșteanu

papers, ones of them as transumpts in much later documents belonging to the

A second decisive moment for the Gârleștenis’ “wealth” consisted in a the

Muzeul la ceas aniversar ~ 60 de ani de activitate muzeală la Reșița ~�� 9

NORME DE TEHNOREDACTARE�� 549