CAPACITĂȚI MOTRICE

2015
 CUPRINS

INTRODUCERE..............................................................3

CAPACITĂȚILE CONDIȚIONALE.............................4

Forța...............................................................................7

Viteza.............................................................................10

Fazele structurii motrice a alergărilor de viteză........22

Modelul de educaţie fizică-definție ............................23

CONCLUZII................................................................24

BIBLIOGRAFIE.........................................................25

2
 INTRODUCERE

Lucrarea supusă dumneavoastră spre corectare nu vine să acopere nicidecum un “teren

viran”, să exploreze o problematică nouă, ci dimpotrivă, ea vine pe un “teren bătătorit” . Dar
după cum se ştie, în lumea care ne înconjoară totul evoluează, totul se modifică, uneori
inimaginabil de rapid. La fel şi problematica capacităţilor motrice abordată de mine în
paginile care urmează.

Am încercat, în continuare o clarificare conceptuală şi semantică a termenului de capacitate ˸

Capacitate provine din cuvântul latin “capacitus” şi are următoarele sensuri:

 Calitatea de a fi începător, întindere sau mărime a unui lucru în raport cu ceea ce conţine
sau poate conţine, volumul unui obiect sau cantitate dintr-o mărime pe care o poate
acumula (cuprinde) un sistem tehnic sau fizic.
 Mărime caracteristică a unui sistem fizic sau tehnic, exprimată prin raportul a două mărimi
de naturi diferite sau de aceeaşi natură (ex. capacitate vitală, capacitate valorică etc.).
 Posibilitatea cuiva de a efectua o anumită operaţie, de a produce un efect sau de a suferi o
anumită transformare (capacitate civilă, capacitate politică).
 Drept, putere legală de a face un act.*
Capacitatea (în limba engleză ability, în germană letstunh sau fahigkeit , în franceză
capacite ) reprezintă, după H.Pieron, “putinţa de a obţine o reuşită în exersarea unei evaluări
directe, sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoştem; ea
este condiţionată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de condiţiile probabile,
între care gradul de maturaţie sau în sens invers de involuţie al formaţiei educative sau al
învăţării şi exerciţiului.”

Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini, de gradul de

maturizare a personalităţii, de învăţare şi exerciţiu. Poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu
sau “atrofiată” prin insuficienta utilizare, factor mai des implicat decât diminuarea fiziologică
legată de vârstă.

Definițiile au fost extrase din: Dicționar explicativ al limbii române. Editura Academiei
**

RSR, 1975.
Marcu, F., Mancea, C., Dicționar de neologisme (ed.aII-a), Editura Academiei RSR,
București, 1986 Dicționar enciclopedic. Editura Enciclopedic Român, 1972

3
 CAPACITĂȚILE CONDIȚIONALE˸ FORȚA și VITEZA

După Manno (1992), capacităţile motrice reprezintă un ansamblu de predispoziţii sau

potenţialităţi motrice ale omului pe care se construiesc abilităţi motrice învăţate. Un nivel de
dezvoltare suficient sau optimal al acestora permite formarea de deprinderi numeroase şi
sofisticate.

Ardelean T. (1990) defineşte calitatea motrică ca pe o însuşire esenţială a activităţii

musculare, exprimată prin intermediul actelor motrice, condiţionată de structura şi capacităţile
fundamentale ale diferitelor aparate şi sisteme ale organismului uman şi de procese şi
capacităţi psihice.

Fleishmann caracterizează astfel diferenţa între deprinderi şi capacitate: prima

defineşte nivelul de măiestrie într-o sarcină specifică sau într-un grup limitat de sarcini;
termenul de capacitate se referă la o linie mai generală care derivă din constanţa anumitor
răspunsuri la un grup limitat de sarcini.

Dacă în S.U.A punctele de vedere referitoare la capacitatea de performanţă sunt

diferite, apropierea de performanţa motrică este puternic diferenţiată în Europa; aproape toate
şcolile recunosc existenţa şi necesitatea conceptuală a unor capacităţi motrice generale.

În raportul dintre capacităţile motrice şi deprinderile motrice (Manno, 1984 ) este

necesar să ţinem cont de :

 deprinderile motrice se bazează pe capacităţi motrice;

 deprinderile motrice dezvoltă capacităţi motrice ;
 nivelul iniţial al capacităţilor coordinative determină dezvoltarea deprinderilor
motrice;
 deprinderile motrice contribuie la dezvoltarea capacităţii coordinative;
 deprinderile motrice se automatizează prin repetare şi eliberează conştiinţa subiectului
pentru alte sarcini ;
 numărul deprinderilor motrice depinde de învăţare.

Clasificarea şi diviziunile capacităţilor motrice

In 1968, Gundlach apreciază că, capacitatea motrică se divide în capacităţi

condiţionale şi capacităţi coordinative; această clasificare a fost acceptată în Europa pe scară
largă.

Pentru că există diferenţe însemnate în formele de clasificare ale capacităţilor motrice,

în continuare vă prezint tabelul nr. 1 (Manno R., 1987)˸

4
Guilford (1957) Capacităţi Forţa, reacţie, viteză, precizie
psihomotrice statică, precizie dinamică,
coordonare, mobili-tate.

Clarke (1967) Componente ale Coordonare ochi - mână, putere

capacităţii muscu-lară, agilitate, forţă
motrice generale musculară, rezistenţă musculară,
mobilitate, viteză, coordonare
ochi-picior.

Koch (1967) Bazele fizice ale Forţă, viteză, rezistenţă,

Dassel/Hang performanţei îndemânare, abilitate în mişcare,
(1968) agilitate motrică, supleţe,
Peycheer elasticitate.
(1972)

Gundlach Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă,

(1968) condiţionale îndemânare, capacitate de
(energetice); întindere musculară, capa-citate
capacităţi de de reacţie, echilibru, capacitate
coordonare de învăţare, precizia mişcării,
simţul miş-cării, orientare spaţio-
temporală.

Mathews (1969) Componentele Forţă musculară, rezistenţă

condiţiei fizice musculară, supleţe musculară,
funcţionalitate cardio-
respiratorie, coordonare
neuromusculară

Fetz (1972, Calităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă,

1974) de bază echilibru motric, mobilitate,
îndemânare, abilitate în miş-

5
 care, agilitate motrică.

Fleischmann Componentele Supleţe în întindere, elasticitate

(1972) performanţei dinamică, forţă explozivă, forţă
fizice statică. forţă dinamică, forţa
trunchiului, coor-donare
generală, echilibru general,
rezis-tenţă cardiovasculară.

Safrit (1973) Componentele Forţa, rezistenţa, musculară,

performanţei capacitatea cardiorespiratorie,
fizice condiţie fizică, agilita-te, supleţe,
echilibru, viteză.

Meinel/ Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă,

Schnabel motrice capacitatea de performanţă
(1977) (capacităţi motrică, capacitatea de con-trol
condiţio-nale, a mişcărilor, capacitatea de
capacităţi coor- transfor-mare şi de adaptare a
donatoare) mişcărilor, capaci-tatea de
învăţare.

Komexl (1977) Calităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă,

echilibru, mobili-tate,
îndemânare, abilitate în mişcări

Rapp/ Schroder Calităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă,

(1977) de bază mobilitate, îndemânare,
coordonare

Frey (1977) Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă, agilitate

motrice motrică/ îndemânare, capacităţi
de coordonare

6
 Factori ai
performanţei
fizice

Tabelul 1. Denumirea dată conceptului de calităţi motrice de diferiţi autori europeni şi din
alte continente, precum şi conţinutul acestora (Roth, 1982, citat de R. Manno, 1987)

Capacităţile condiţionale se fundamentează pe eficienţa metabolică a muşchilor şi aparatelor,

în timp ce capacităţile coordinative sunt determinate de aptitudinea de reglare şi organizare a
mişcării.

Din grupa capacităţilor condiţionale fac parte: forţa, rezistenţa, viteza. Factorii
limitativi la această grupă sunt legaţi de cantitatea de energie disponibilă în muşchi şi de
mecanismele care îi reglează (enzime, viteză şi forţa contracţiei unităţii motrice).

Capacităţile coordinative sunt condiţionate de capacitatea de recepţie şi prelucrare a

informaţiei dobândite prin intermediul analizatorilor implicaţi în mişcare (tactil, kinestezic,
vestibular, optic, acustic) şi in elaborarea deprinderillor motrice.

R.Manno, în 1984, împărţea capacităţile motrice în :

 condiţionale cu alte calităţi motrice: forţă, viteză şi rezistenţă;

 de coordonare cu dirijarea şi controlul motric, transformarea şi adaptarea motrică şi de
învăţare motrică;
 alte capacităţi cum ar fi supletea.
Acelaşi autor face distincţie între capacităţile condiţionale şi cele coordinative prin aspecte
care ţin de :

 bazele funcţionale care limitează nivelul prestaţiei;

 formele de evoluţie la vârste tinere;
 raportul evoluţiei pe sexe;
 antrenabilitatea în raport cu vârsta;
 metodele de antrenare.
Mai sublinează, de asemenea, că această distincţie, între capacităţile de coordonare şi
capacităţile condiţionale, este una de ordin didactic, deoarece nu există frontiere marcate între
ele, tot ceea ce putem distinge fiind predominanţa unei grupe asupra celeilalte.

1.Forţa
1.1. Definiţii şi forme de manifestare

7
 Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat de studierea forţei organismului sub diferite
aspecte (teoretice şi metodice) fac referire la contracţia musculară pe care o implică orice
efort necesar execuţiei oricărui act motric. Cu toate acestea o definiţie clară şi pecisă a forţei
nu este posibilă decât ţinând cont de diferitele forme de manifestare ale forţei.

După R. Manno (1992), forţa este capacitatea motrică care permite omului să învingă
o rezistenţă, să i se opună printr-un efort intens al musculaturii,definiţie care nu este în linii
mari deosebită de celelalte.

Organismul uman îşi manifestă forţa fie realizând eforturi în care este prezent sau nu
lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare în funcţie de
rezistenţa care trebuie învinsă. De asemenea considerăm necesar să facem distincţie între forţa
organismului şi forţa care constituie o caracteristică de ordin mecanic a mişcării oricărui corp;
de asemenea între forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă învingerea rezistenţei fără a fi
condiţionată în timp, iar puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp

Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt diferite, de unde şi multiplele

modalităţi de expresie a forţei .
Criteriile de clasificare sunt :

 Masa musculară implicată; în funcţie de această se vorbeşte de forţa locală şi

generală.
 Forţa generală şi forţa specifică în funcţie de activitatea în care este solicitată forţa.
După criteriul caracterul contracţiei musculare avem :

 forţa statică , unde tipic este forţa izometrică. Se obţine atunci când nu se modifică
dimensiunile fibrelor angajate în efectuarea efortului respectiv. Un tip special de
forţă statică este cea izometrică, atunci când “rezistenţa externă” de învins este mai
mare decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii celui care execută.
 forţa dinamică care la rândul ei poate fi în regim de învingere şi în regim de cedare.
Mai este întâlnită şi sub denumirea de forţă izotonică, forţă care se manifestă atunci
când prin contracţie se modifică dimensiunile fibrelor musculare fie în sens de
creştere, fie în sens de descreştere.
Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa dinamică este de tip învingere (regim
miometric). În cazul acestui regim se înţelege forţa îndreptată împotriva mişcării şi care este
eliberată de acţiunea muşchilor agonişti (motori).

Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare, iar forţa acţionează în sensul

mişcării, este o forţă dinamică de tip cedare (regim pliometric) rezultat al intrării în acţiune a
muşchilor antagonişti (frenatori).

 forţa mixtă (combinată sau auxotonică).În cadrul acestui tip de forţă se întâlnesc atât
contracţii statice, cât şi dinamice.
Forţa dinamică se subîmparte în :

8
 forţă maximă dinamică - este cea mai mare forţă posibilă dezvoltată de sistemul
neuromuscular printr-o contracţie musculară cu realizarea unei mişcări. în realitate forţa nu
se manifestă niciodată în stare pură ci în combinaţie cu celelalte calităţi motrice şi astfel
întâlnim:
 forţă în regim de viteză care mai este numită şi forţă explozivă, care reprezintă capacitatea
de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp (D.M. Ioseliani, 1957).

9
 forţă în regim de rezistenţă.
După greutatea corporală avem două tipuri de forţă (este vorba de termeni uzuali):

 forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi măsurată nu ia în calcul greutatea

corporală. Este un termen mai mult convenţional decât de utilitate practică.
 forţa relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corporală
exprimată în kg:
Fr=Fa/G.

Particularităţile dezvoltării forţei în lecţia de educaţie fizică.

a) Forţa în lecţia de educaţie fizică se poate dezvolta în oricare din semestrele anului,
fie că se lucrează în sala sau în aer liber.

b) Pentru forţă se pot acorda 10 - 15 minute din timpul lecţiei şi este recomandabil să
se lucreze în sisteme de lecţie formate din 10 - 12 lecţii, sisteme care pot fi programate de 2 -
3 ori (sau chiar de mai multe ori) pe parcursul unui an.

c) Forţa va fi programată în orice lecţie ca ultimă temă înainte de revenirea

organismului după efort. Nu se recomandă ca forţa să fie programată în aceeaşi lecţie cu
rezistenţa.

d) Exerciţiile folosite în lecţia de educaţie fizică pentru dezvoltarea forţei se pot folosi
exerciţii fizice cu încărcături mici şi mijloci, dar mai ales cu încărcătura propriului corp.

10
 2.1. Viteza

2.1 Definiţii şi forme de manifestare

Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că viteza este “capacitatea de a executa acte sau
acţiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât
mai scurt, deci cu rapiditate maximă, în funcţie de condiţiile existente”.

După R. Manno (1987), viteza este “capacitatea de a desfăşura acţiuni motrice într-un
timp minimal”.

Frey (1978, citat de R. Manno) foloseşte termenul de rapiditate ca fiind “capacitatea

definită pornind de la mobilitatea proceselor neuro-musculare şi capacităţilor musculaturii de
a dezvolta o forţă şi de a realiza acţiuni motrice într-un timp minim”. Din punct de vedere
matematic, viteza este o dimensiune a relaţiilor spaţio temporale: v=s/t.

Frey (1978) distinge două forme de manifestare a vitezei :

 viteza ciclică, care se referă la o succesiune de acţiuni motrice asemănătoare (ex.

cursele de viteză în atletism);
 viteza aciclică, caracterizează toate acţiunile motrice izolate mai mult sau mai puţin
stereotipe .
A. Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză :

 viteza de recţie (latenţa reactiei motrice);

 viteza de execuţie ;
 viteza de repetiţie ;
 viteza de deplasare (viteza integrală deoarece include viteza de reacţie, de execuţie şi
de repetiţie);
 viteza de angrenare (de accelerare);
 viteza de opţiune (variantă şi totodată componentă a vitezei de reacţie complexă şi a
vitezei de execuţie, care exprimă inteligenţa executantului);
Cei mai mulţi specialişti disting trei forme elementare de manifestare a vitezei :

 timpul latent al reacţiei motrice

 viteza mişcării singulare
 frecvenţa mişcărilor.

Ozolin sugerează că sunt două tipuri de viteză:

1. generală - definită ca fiind “capacitatea de a efectua un exerciţiu sau orice fel de mişcare
într-o manieră rapidă”;
1. specială - care se referă la “capacitatea de a efectua un exerciţiu sau o deprindere anume la
o viteză dată, de obicei foarte mare”.

T. Ardelean (1990, 1991) prezintă formele de manifestare a vitezei în atletism :

a) forme elementare, valabile numai pentru atletism :

 viteza de reacţie;
 viteza de execuţie;
 viteza de repetiţie.
b) forme combinate :

 viteza de accelerare;
 viteza de deplasare.
Unii autori prezintă ca forme de manifestare ale vitezei, combinaţii ale acesteia cu alte
calităţi motrice :

 viteza în regim de forţă (detenta);

 viteza în regim de rezistenţă.
În continuarea abordării acestei probleme, pentru a avea o imagine mai completă a
modului cum stau lucrurile, vă prezint un tabel cu analiza posibilităţilor de clasificare -
definire a vitezei după diferiţi autori.

Concepte Concepte utilizate Autori

recapitulative
posibile

Rapiditate de reacţie Timp de latenţă a reacţiei Zaţiorski, Farfel, Dimitrov

motrice
Bauersfeld, Schroter, Thiess şi
Viteză de reacţie Hebestreit, Prager, Bastian

Bauersfeld, Werner, Wagner,

Kirchgăssner, Werner

Frey, Sergienko,

Verchoşanski, Kostial

Viteza reacţiei motrice

12
 Timp de latenţă a reacţiei
motrice

Timp de reacţie (condiţii de

laborator) Podlivaev, Tarnopolskaja,
Kostial
Capacitate de reacţie la start
Matveev
Viteza de reacţie simplă şi
complexă

Specializarea reacţiei motrice Drizka

Reacţie motrică generală

Timp de reacţie motrică Fuchs

Baranov, Tabacnik, Salnikov,

Lormejko

Rapiditate de Frecvenţa mişcării Zaţiorski, Dimitrov

frecvenţă

Frecvenţa motrică Matveev, Sergienko, Farfel

Frecvenţa motrică maximă Blochin, Zimchin, Tabacnik,

Verchosanski

Capacitatea de mişcare cu
frecvenţă maximă

Frecvenţă maximă Gorozanin

Posibilitate de frecvenţă Bauersfeld, Werner

Frecvenţa paşilor Kostial

Frecvenţa mişcărilor mâinii Piliez, Witezac, Salnikov

(execuţie) cu viteză maximă

Rapiditatea mişcărilor simple

Viteza mişcării simple

Harre, Matveev, Dimitrov,
Bauesfeld/ Werner, Werner

Rapiditate de acţiune Rapiditatea mişcării simple Thiess ed. al

(forţă rapidă)

Durata mişcării izolate

Verchosanski, Lomejko,

13
 Baranov, Fuchs

Rapiditate de acţiune

Rapiditate de acţiune sau Bauersfeld, Schroter,

coordonare motrică
Frey
Rapiditate de acţiune în
mişcările de motricitate
generală Fuchs

Viteză locomotoare Viteză locomotoare (frecvenţă Thiess ed al. Hebestreit, Prager

maximă)
Harre, Bauersfeld, Werner
Viteză locomotoare
Gundlach, Dinitiman
Capacitate de sprint
Piliez, Witezak
Viteză de alergare
Podlivaev, Tarnopolskaja
Capacitate de mişcări rapide
solicitând mai multe articulaţii
şi măsurată în alergare

Viteză pe distanţă

Viteză maximă de alergare Kostial

Viteză maximă (rapiditate Gorozamin
locomotoare)
Counsilman

Rezistenţă-viteză

Viteză- rezistenţă Hebestreit, Prager, Bastian,

Kostial
Capacitate de accelerare

Capacitate de
accelerare Harre, Thiess ed al.,
Hebestreit, Tabacnik,
Bauersfeld/Werner, Werner
Viteză de accelerare

Aptitudine de accelerare
Kostial

14
 Fucs

Capacitate de forţă-viteză

factor de forţă- viteză Hebestreit/ Prager

Podlivaiev, Tarnopolskaja

Grad de forţă

Impulsie de forţă Driztka

Viteză de formţă motrică Dritzka

Viteză de mişcare Frey

Verchosanski, Bastian,
Wagner, Kirchgassner, Bohrle,
(acţiune) Schmidtbleicher
Viteză iniţială în mişcare Verchosanski

(accelerare) Viteză maximă Israel

(locomotoare) Viteză de acţiune Bastian

(acţiune) Adresă-viteză Podlivaev, Tarnopolskaja

(acţiune) Viteză de bază Bauersfeld/ Schroter, Hollman,

Hettinger

(locomotoare) Contracţie musculară Verchosanski,

Condiţie fizică Piliez, Witeza

(reacţie)

Tabelul nr.3. Analiza posibilităţilor de clasificare - definire a vitezei după diferiţi autori (R.
Manno, 1988)

15
 A. Viteza de reacţie (după unii autori, citaţi de T. Ardelean (1990, 1991),
viteza parţială, viteza de bază, viteza sau zona de latenţă pură) reprezintă timpul scurs de la
momentul apariţiei (acţiunii) unui stimul şi momentul declansării raspunsului motor adecvat.

Conform lui V.M. Zaţiorski (1968), timpul latent de reacţie are 5 componente:

1) apariţia excitaţiei în receptor;

2) transmiterea excitaţiei către sistemul nervos central (S.N.C.);

3) prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea comenzii;

4) transmiterea semnalului de la S.N.C. la muşchi;

5) excitarea muşchiului şi apariţia răspunsului motor.

Cercetări făcute de Thorner (şi menţionate de Gh. Mitra, Al. Mogoş, 1980, şi Gh.
Cârstea, 1997) situează timpul de latenţă între 140 şi 180 mili secunde):

- 140 ms la excitanţii cutanaţi;

- 150 ms la excitanţii sonori;

- 180 ms la excitanţii vizuali.

În cadrul timpului latent de reacţie, cel mai mult timp se consumă pentru prelucrarea
excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea comenzii adecvate, de aceea, în procesul de educare
a vitezei de reacţie, în principal, se urmăreşte scurtarea acestui timp. Reacţiile motrice sunt de
două feluri:

a) reacţie motrică simplă care constă din răspunsuri cunoscute la excitanţii cunoscuţi;

b) reacţie motrică complexă presupune elaborarea răspunsurilor în situaţii care nu au

mai fost exersate în prealabil în aceleaşi condiţii. Cele mai frecvente cazuri sunt acelea în care
răspunsurile sunt elaborate în funcţie de acţiunile adversarilor şi chiar ale coechipierilor.

Viteza de reacţie are indici de manifestare diferiţi la segmentele corpului. Cei mai buni
indici de regulă se înregistrează la membrele superioare.

Viteza de reacţie nu corelează pozitiv cu celelalte forme de manifestare a vitezei, adică

dacă un individ are indici superiori de manifestare a vitezei nu înseamnă că întotdeauna va
avea şi indici superiori de manifestare la celelalte forme de manifestare a vitezei.

Timpul de reacţie scade sub influenţa exerciţiului între 8 şi 25 ani, apoi se stabilizează
până în jurul vârstei de 60 ani, după care începe să scadă. Viteza de reacţie se poate
îmbunătăţii, dar în limite destul de reduse.

B. Viteza de execuţie sau viteza mişcărilor separate, după N. Ozolin (1972), sau
viteza maximă, cum este numită de către V.M. Zaţiorski (1968), este capacitatea de a efectua

16
cât mai rapid un act motric sau o acţiune motrică. Se măsoară prin timpul care trece de la
începutul până la sfârşitul actului sau acţiunii ce se execută.

“Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei se poate realiza, mai mult, pe

seama îmbunătăţirii coordonării, dezvoltării forţei maxime optime, îmbunătăţirea supleţei şi
perfecţionarea tehnicii” (după T. Ardelean, 1991).

C. Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilor constă în capacitatea de a putea

executa un număr de mişcări identice într-un timp prestabilit.

D. Viteza de accelerare reprezintă capacitatea de a dezvolta viteza până la nivelul

vitezei limită, pentru individul respectiv, într-un timp cât mai scurt.

E. Viteza de deplasare reprezintă capacitatea de a parcurge o anumită distanţă cât mai

rapid. Formula fizică a vitezei este V = S/T (credem noi că

exprimă cel mai corect viteza de deplasare).

După părerea lui Gh. Cârstea, această formă de manifestare a vitezei poate fi
considerată în două ipostaze:

- ca variantă a vitezei de repetiţie, atunci când timpul este dinainte prestabilit şi se

măsoară spaţiul parcurs;

- ca variantă a vitezei de execuţie atunci cand spaţiul este dinainte prestabilit şi se

măsoară timpul în care este parcurs.

F. Viteza în regim de forţă. Dintre formele de viteză în regimul celorlalte calităţi

motrice, vom face referiri în mod special la acest tip, deoarece viteza în regim de forţă, care se
mai numeşte şi detentă, şi nu de puţine ori este confundată cu forţa explozivă, adică forţa în
regim de viteză. Mulţi specialişti consideră că reprezintă unul şi acelaşi lucru, fapt nereal,
deoarece la viteza în regim de forţă (detenta), calitatea predominantă este viteza, iar la forţa în
regim de viteză (forţa explozivă), calitatea predominantă este forţa (fig. nr. 4)

PESTE 50% VITEZA SUB 50% FORTA

PESTE 50% FORTA SUB 50 % VITEZA

Figura nr.4. Raportul între viteză şi forţă în cadrul detentei şi al forţei explozive

2.1.1. Metodologia dezvoltării vitezei

17
 Pornindu-se de la premisa că viteza este o calitate motrică care are un coeficient de
heritabilitate de 0,90, ceea ce înseamnă că este foarte mult condiţionată genetic, şi luând în
calcul şi afirmaţiile lui Filin (1975) care spune că prin antrenament viteza se poate îmbunătaţi
doar cu 20 %, educarea vitezei constituie în metodica educaţiei fizice şi în cea a
antrenamentului sportiv o problemă foarte delicată.

Metoda principală pentru dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale vitezei este
metoda exersării.

Se pune însă problema: “Ce se exerseaza şi în ce condiţii ca să se realizeze o educare a

vitezei ?”

Încercăm în continuare să oferim câteva răspunsuri; mai întâi la întrebarea: “Ce se

repetă?”.Se repetă exerciţii specifice identice sau foarte apropiate, ca structură, de activitatea
motrică în care dorim să dezvoltăm viteza mişcărilor.

La întrebarea: “Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească exerciţiile de

viteză?” am putea răspunde că exerciţiile de viteză trebuie să îndeplinească urmatoarele
cerinţe:

a) structura exerciţiului respectiv să permită execuţia în viteză submaximală,

maximală sau supramaximală a exerciţiului respectiv;

b) exerciţiul să fie bine însuşit în prealabil pentru ca atenţia să poată fi concentrată

asupra execuţiei rapide şi nu asupra controlului mişcării;

c) viteza să nu scadă din cauza oboselii (V.M. Zaţiorski, 1968);

d) un exerciţiu pentru viteză să aibă o durată optimă în raport cu vârsta şi gradul de

pregătire. Un exerciţiu cu o durată prea lungă decât cea optimă va avea ca efect dezvoltarea
rezistenţei (D. Harre, 1973). Exerciţiile de viteză, de regulă, au o durată între 5-6 sec., până la
40-43 sec.

Se mai pune şi întrebarea: În ce condiţii se repetă exerciţiile de viteză?”

 exerciţiile pentru educarea vitezei trebuie aplicate în condiţiile unui sistem nervos odihnit
şi optim excitat (G. Schomolinscky, D. Harre, 1986);
 imediat cum începe să apară oboseala, se recomandă încetarea lucrului.
în decursul timpului s-au cristalizat urmatoarele procedee metodice pentru
dezvoltarea vitezei:

1. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri maximale, folosindu-se condiţii
normale de lucru.

2. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri supramaximale, în condiţii

uşurate.

18
 3. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri submaximale (85-90%), în
condiţii îngreuiate.

4. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi

maximale.

N. Ozolin (1972) sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei în următorul

mod:

1) Metoda exerciţiului “din mers” (aceasta metodă presupune parcurgerea unei

distanţe în viteză maximă, după un elan prealabil; spre exemplu, alergarea lansată).

2) Metoda întrecerii cu “handicap” sau “egalizare”, care asigură condiţii egale de

întrecere între concurenţi cu posibilităţi diferite; această metodă presupune calcularea corectă
a handicapului.

3) Metoda ştafetelor şi jocurilor - urmăreşte dezvoltarea vitezei prin exersarea pe un

fond emoţional favorabil, apelând la “spiritul emulativ al fiecărui subiect”.

4) Metoda întrecerii, alţi autori o mai numesc şi metoda competiţională.

5) Metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale şi supramaximale (metoda

pe care am prezentat-o anterior). |n literatura de specialitate se mai întâlnesc referiri şi la o alta
metodă, numită metoda fracţionată care constă în abordarea analitică şi în condiţii uşurate a
repetării acţiunii prin influenţarea analitică a fiecărui element de care depinde manifestarea
vitezei maxime din cadrul acţiunii respective.

De mare importanţă considerăm că este stabilirea unui raport între durata efortului,
intensitatea efortului şi pauza dintre repetări. |n acest sens, prezentăm tabelul realizat de
Platonov în 1980.

OBIECTIV TIMP DE LUCRU INTENSITATE PAUZA

TIP DE (SEC.) (%) (SEC.)

EXERCIţII

Viteza absoluta 5-10 90-100 40-90

15-20 95-100 40-60

30-14 90-95 30-45

Exerciţii de start 5-6 95-100 40-120

Tabel nr. 4. Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciţii), durata efortului, intensitate şi pauză
(Platonov, 1980, citat de A. Dragnea, 1991)

19
 Pauzele după eforturile de viteză pot fi active sau pasive, dar ele au ca principal
obiectiv o refacere a organismului în proporţie de 90-100%; dacă nu se realizează această
refacere, atunci s-ar putea să obţinem în loc de dezvoltarea vitezei, dezvoltarea rezistenţei.

Dezvoltarea vitezei de reactie. Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie, de regulă, se

foloseşte şi se exersează “reacţia” la diferite semnale (sonor, tactil, vizual) şi de cele mai
multe ori (dar nu este obligatoriu întotdeauna), trecerea în alergare accelerată pe distanţe
scurte 10-15 m.

Pentru ca varietatea şi eficienţa exersării să crească, de asemenea, se mai folosesc şi

diferite poziţii de plecare, cum ar fi : culcat facial sau dorsal, sprijin ghemuit, aşezat, fandat
înainte, aşezat cu spatele la direcţia de alergare, etc.)

Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie a unor anumite segmente se mai pot folosi şi alte
mijloace, dar care în principiu se bazează tot pe reacţia la diferiţi stimuli, fără însă a mai fi
urmate de alergare.

|n continuarea, vom prezenta câteva mijloace pentru dezvoltarea vitezei de reacţie.

Spre exemplu:

- ghemuit, cu spatele la direcţia de alergare la un semnal sonor întoarcere şi alergare pe

10 m, tempou 100%; dozare 2-4x; pauza 1 min. pasivă; formaţie de lucru 6 linii a câte 5;

- doi parteneri, faţă în faţă, unul dintre parteneri are un baston de capete apucat.
Celălalt se află cu mâna la 15 cm deasupra bastonului; partenerul cu bastonul poate da drumul
la baston oricând doreşte, celălalt trebuie să prindă bastonul înainte ca acesta să atingă solul.
Tempou 100%, dozare 10-15x (după care se schimbă rolurile), pauza între repetari 15”
(pasivă), formaţia de lucru: 15 perechi aşezate în linie.

Dezvoltarea vitezei de execuţie. Pentru dezvoltarea vitezei de execuţie, de regulă, se

repetă în condiţiile procedeelor metodice meţionate mai sus fie diferite acte motrice singulare
(vezi repetarea procedurilor tehnice din lupte, judo, etc.) sau executarea unor fragmente ale
unor acte sau acţiuni motrice (spre exemplu, în cazul alergătorilor de garduri, se lucrează
analitic pentru dezvoltarea vitezei piciorului de atac, a vitezei piciorului - remorcă; a vitezei
flexiei trunchiului pe piciorul de atac, etc.) sau în cazul aruncărilor (se lucrează analitic pentru
viteza elanului, a saltării la greutate, a piruetei la disc şi ciocan şi pentru viteza impulsului
final).

Dezvoltarea vitezei de repetitie. Pentru dezvoltarea acestui tip de viteză, se

urmăreşte, în special, creşterea frecvenţei mişcărilor; spre exemplu, frecvenţa loviturilor, în
box; frecvenţa vâslirii, în canotaj şi înot, frecvenţa paşilor, în probele de alergare, etc.

Formarea şi dezvoltarea capacităţii de accelerare. Mai întâi se realizează în

prealabil formarea simţului accelerării, care reprezintă fineţea angajării, în mod progresiv, a
forţei de impulsie, a frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor, în condiţii de relaxare perfectă.

20
După formarea simţului accelerării, se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de accelerare. După
aceea, se urmareşte educarea capacităţii de relaxare.

Dezvoltarea vitezei de deplasare. Dezvoltarea vitezei de deplasare este influenţată

direct de ameliorarea vitezei de accelerare, dar o importanţă majoră este formarea raportului
optim între frecvenţa şi lungimea pasului. Dezvoltarea vitezei de deplasare se poate realiza
prin alergari între 20 şi 100 m, şi nu numai.

Exemplu:

- Alergare pe 60 m cu plecare din start de jos, tempou 100%, dozare 2-4 x, pauza 2’
(mers cu scuturarea braţelor şi picioarelor); formaţia de lucru 6 linii a câte 5 (dar formaţiile
pot varia în funcţie de condiţii).

Problema dezvoltării vitezei capătă aspecte de diferenţiere majore în cele două

activităţi motrice fundamentale, adică în educaţia fizică şi în antrenamentul sportiv
specializat.

În educaţia fizică, dezvoltarea vitezei se poate face în toate subsistemele, dar în mod
special în subsistemul educaţiei fizice a tinerei generaţii, unde educaţia fizică are un caracter
obligatoriu, cu un număr de lecţii (1-3) pe săptămână stabilit de factorii de decizie.

Dezvoltarea vitezei în lecţiile de educaţie fizică şcolară poate îmbrăca următoarele

aspecte metodice:

- viteza se poate dezvolta în orice perioadă a anului, fie că se lucrează afară, în spaţiu
liber, fie că se lucrează în interior, în sală;

- viteza poate fi programată ca primă temă de lecţie şi i se vor acorda 10-15 minute, în
funcţie de numărul de teme de lecţii din lecţia respectivă;

- este recomandabil ca viteza să fie programată în sisteme de lecţii formate din 10-12
lecţii;

- mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei în lecţiile de educaţie fizică trebuie să

fie adaptate la condiţiile materiale şi la particularităţile morfo-funcţionale ale subiecţilor.

|n antrenamentul specializat, pentru dezvoltarea vitezei, condiţiile sunt cu totul altele,

şi anume:

- subiecţi cu un nivel bio-motric bun sau foarte bun;

- condiţii materiale mai bune;

- mijloacele care pot fi folosite pentru dezvoltarea vitezei au un caracter mai

specializat;

- timp suficient care poate fi acordat pentru dezvoltarea vitezei;

- reguli metodice mult mai riguros respectate.

21
 Totuşi, antrenamentului specializat pentru dezvoltarea vitezei, în special a vitezei de
deplasare, trebuie să i se acorde o atenţie deosebită, deoarece dacă nu se respectă riguros
condiţiile şi regulile menţionate anterior, se poate instala “bariera de viteză”.

Termenul de bariera de viteză este o denumire convenţională dată fenomenului de

stabilizare a vitezei mişcărilor în procesul instruirii. J. Weineck (1983) o mai numeşte
stabilizarea vitezei gestului.

Acest fenomen mai este întâlnit şi sub denumirea de plafonare.

Instalarea barierei de viteza reprezintă un proces fiziologic normal, bazat pe stereotipie

creată la nivelul scoarţei cerebrale.

|n procesul de antrenament specializat pentru dezvoltarea vitezei trebuie să se

urmarească ca instalarea “barierei de viteza” să se realizeze cât mai târziu, şi nicidecum în
perioada de formare.

Pentru practica instruirii în dezvoltarea vitezei se pun următoarele probleme:

1) evitarea instalarii premature a “barierei de viteză”;

2) distrugerea “barierei de viteză”;

3) stingerea “barierei de viteză”.

1) Instalarea prematură a “barierei de viteza” constituie o consecinţă a pregătirii

specializate timpurii. Evitarea instalări premature a “barierei de viteză” se poate asigura cu
condiţia să nu se abuzeze de lucru în regim de viteză maximă.

2) Distrugerea “barierei de viteză”. Dacă totuşi bariera de viteză s-a instalat, pentru
distrugerea ei se urmăreşte crearea unor condiţii care usşrează, ajută şi stimulează viteza
mişcarilor, făcând posibilă depăşirea vitezei “maxime stabilizate”.

Se pot folosi:

 lucru analitic pe secvenţe mici, cu viteza maximă, iar după, revenirea la execuţia globală;
 alergarea la vale, aruncări cu obiecte uşoare;
 alergari cu handicap şi alergări cu antrenare mecanică.
3) Stingerea ”barierei de viteză”. Aceasta se poate realiza pe cale întreruperii totale a
lucrului de viteză la care s-a produs stabilizarea vitezei.

22
 Fazele structurii motrice a alergărilor de viteză
Este un exerciţiu ciclic, executat cu intensitate maximă. Performanţa în alergarea
de viteză este dependentă de:
– viteza pe care alergătorul o poate dezvolta pe toată lungimea probei de
alergare;
– atingerea cât mai repede a vitezei maxime;
– capacitatea alergătorului de a menţine cât mai mult timp viteza maximă;
– aptitudinea alergătorului de a reacţiona prompt la pocnetul pistolului.32
Distingem următoarele faze:
– startul;
– alergarea pe parcurs;
– sosirea.
a) Startul – reprezintă începutul alergării. Pentru alergările de viteză prezintă
importanţă startul de jos. Acesta cunoaşte două faze:
– pregătirea pentru începerea alergării;
– lansarea de la start.
Pregătirea pentru începerea alergării presupune luarea unei poziţii corecte în bloc
start. Pentru aceasta partea din faţă a bloc startului se aşează la o distanţă cuprinsă între 30 –
50 cm înapoia liniei de plecare. Genunchiul piciorului din spate trebuie să se situeze puţin
înapoia vârfului piciorului din faţă. La comanda „pe locuri”, alergătorul aşează mâinile
înapoia liniei de plecare, cu degetele mari depărtate de celelalte, care sunt lipite (fig.1).

Fig. 1
Braţele sunt întinse şi depărtate aproximativ la lăţimea umerilor. Pingelele se află
în contact cu bloc starturile, iar vârfurile picioarelor ating solul. Genunchiul piciorului din
spate se sprijină pe sol. Trunchiul este înclinat înainte. Capul, în prelungirea trunchiului, are
privirea orientată înainte la 1 – 1,5 m pe pistă.
La poziţia „gata”, musculatura intră în stare de contracţie. Alergătorul ridică
gradual bazinul. Piciorul din spate se ridică în acelaşi timp şi în acelaşi mod, iar trunchiul,
printr-o mişcare de basculare înainte, transferă o parte din greutatea corpului pe braţe (fig.2).

23
 Fig. 2

Lansarea de la start debutează cu acţiunea de tragere a piciorului din spate,

simultană cu impulsul accentuat al piciorului din faţă. Acţiunea se complectează cu mişcarea
energică a braţelor. Urmează primii paşi de accelerare, în care: trunchiul se apropie de
verticală; iar paşii se alungesc treptat.
b) Alergarea pe parcurs – se caracterizează prin viteza relativ constantă. Realizată
prin pasul lansat de viteză, alergarea prezintă ca particularitate lungimea egală a paşilor.
Contactul cu solul se face numai pe pingea, iar mişcarea braţelor se execută cu amplitudine.
c) Sosirea – este momentul final al probei. Presupune ca, alergătorul să atingă cu pieptul
planul vertical dus prin linia de sosire.

Modelul de educaţie fizică-definție1

Modelul este o reprezentare logică a unui ansamblu limitat de fenomene în condiţii

precise (în cazul de faţă comportamentul) şi are o structură dinamică şi un mare grad de
autoreglare cu forme explorative, cognitive şi de optimizare.
Cerinţe metodologice ale modelelor:
- acţiunile motrice se modelează într-o situaţie de probe sportive sau de structuri motrice puse
în condiţii de joc (de aceea este necesară testare iniţială);
- orice acţiune se percepe şi se analizează în realitatea situaţiei date (probe de control,
competiţii de masă);
- luarea deciziilor se subordonează scopurilor propuse ;
- acţiunile se reglează permanent în funcţie de obiectivele propuse şi prin înţelegerea
scopurilor (prin discuţii la sfârşitul lecţiilor, la notare la sfârşit de semestru etc.);
- reglarea comportamentului sportiv se optimizează prin analiza atitudinii studenţilor faţă de
obiectul predat şi prin realizarea ciclurilor de lecţie.

1
Suport de curs

24
 CONCLUZII

Educaţia fizică şi sportivă are un caracter predominant biologic şi importante valenţe pe

planurile social şi cultural–educativ. Practicarea exerciţiilor fizice sub forma activităţii de
educaţie fizică şi sportivă a fost şi este determinată şi din necesităţi de ordin recreativ, de
destindere şi emulaţie. 2

Educaţia fizică şi sportivă prin diferitele ei forme de organizare şi datorită caracterului

său emoţional, are contribuţii deosebite şi la dezvoltarea spiritului creator, a spiritului de
afirmare şi de depăşire sau de autodepăşire etc. Practicarea exerciţiilor fizice, dezvoltă simţul
estetic, simţul dragostei pentru gestul motric executat cu măiestrie, simţul gestului pentru
mişcare.
Educaţia fizică şi sportivă, este parte integrantă din măsurile privind dezvoltarea fizică
armonioasă şi menţinerea unei stări optime de sănătate.3

2
Suport de curs
3
idem

25
 Bibliografie

Dicționar explicativ al limbii române. Editura Academiei RSR, 1975.

Marcu, F., Mancea, C.,

Dicționar de neologisme (ed.aII-a), Editura Academiei RSR, București, 1986

Dicționar enciclopedic. Editura Enciclopedic Român, 1972

Suport de curs

26