Frătean Alexandru Istorie-An1-Grupa2

Analiza: Tratatul secret de la Oradea/ Tratatul de la Speyer din 1570

-Teritoriile și titlurile semnatarilor-

Bătălia de la Mohacs, deși a avut un deznodământ tragic prin moartea regelui Ungariei,
Ludovic al II-lea Jagello pe câmpul de luptă, nu a reprezentat la nivel politic un șoc pentru
puterile europene așa cum reușise să fie percepută căderea Constantinopolului aflat chiar într-o
situație mult mai critică decât Ungaria la momentul cuceririi de către otomani. Situația internă în
Ungaria se degradase iremediabil încă din anul 1490 când, la moartea regelui Matia, se
declanșează un adevărat război între pretendenții la tronul rămas vacant. Dintre aceștia cel mai
puțin avantajat era Ioan Corvin, fiul nelegitim al defunctului rege, care constrâns să renunțe la
tron sfârșește totuși într-o poziție respectabilă de ban al Croației și Slavoniei pe care le apără cu
succes în fața tăvălugului otoman până la moartea sa în 1504. Regele ales este până la urmă
Vladislav al II-lea care era rege al Boemiei și care se căsătorește cu văduva lui Matia, Beatrice de
Aragon. Prin tratatul de la Pozony din 1491, Maximilian, rege german si viitor împărat își
impune dreptul asupra Coroanei maghiare în eventualitatea lipsei de urmași direcți pe linie
masculină a lui Vladislav al II-lea. Deși lucrurile păreau să se stabilizeze, pentru regat,
slăbiciunea internă și descentralizarea accentuată ce a cuprins tot aparatul politic maghiar de
după moartea lui Matia, au făcut ca în ajunul bătăliei din 29 august tânărul rege, Ludovic al II-lea
să nu poată strânge sub steagurile sale decât o mică parte din potențialului militar al regatului.
Moartea regelui fără urmași, a dus astfel la o situație politică care-și avea rădăcinile, așa cum am
menționat mai sus, în anii 1490-1491: Ferdinand I de Habsburg fiind nepotul lui Maximilian I,
dorea punerea în practică a tratatului din 1491, iar descentralizarea puternică a regatului duce la
acumularea unei puteri semnificative în mâinile unor demnitari, „ născându-se ” pretenția
pământeană asupra tronului. Această idee este susținută de nobilii comitatensi și materializată
prin încoronarea lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei. Astfel, din cauza situației politice
create, au loc numeroase războaie al căror mediator a fost chiar sultanul Suleiman I poreclit și
„ Magnificul ”.

În aceste condiții, și conform politicii otomane de cucerire așa cum ne-o înfățișează și Cristina
Feneșan în analiza sa asupra relațiilor dintre Suleyman I și cele două forțe combatante, între 1526
și 1541, au loc numeroase încleștări încheindu-se nu mai puțin de paisprezece armistiții
(Octavian Tătar). Atât pe teritoriul comitatens al Regatului cât și pe teritoriul Transilvaniei, cei
doi nu reușesc totuși să câștige o bătălie decisivă care să tranșeze definitiv problema. În 1538 în
contextul zvonurilor unui atac otoman, Zapolya și Ferdinand se pun de acord asupra unei
înțelegeri care cel puțin în aparență trebuia să stabilească odată și pentru totdeauna problema
moștenirii teritoriilor Regatului Maghiar. Slăbit și bolnav, Regele Zapolya, fiind îngrijorat de o
eventuală incursiune a lui Soliman I care până la urmă s-a abătut doar asupra Moldovei, caută o
înțelegere secretă cu casa de Habsburg prin care să beneficieze de ajutorul lui Ferdinand dar și al
fratelui acestuia, Carol Quintul, Împăratul Sfântului Imperiu. Această înțelegere a fost ținută
secretă de regele Ioan tocmai pentru a evita represaliile directe ale otomanilor. La începutul lunii
ianuarie a anului 1538, arhiepiscopul de Lund, Wese,(reprezentantul lui Ferdinand de Habsburg)
ajunge în Oradea, pacea fiind încheiată în data de 29 februarie. Conform tratatului Ioan Zapolya
era recunoscut ca rege al Ungariei fiindu-i promis atât ajutor politic cât și militar de către
Ferdinand I și Carol al V-lea. Titulaturile celor doi din textul tratatului este sugestiv, ambii
purtând titlul de regi ai Ungariei, Ferdinand controlând partea apuseană iar Zapolya, centrul cu
capitala la Buda împreună cu partea de Nord-Est și Transilvania. Este totuși de specificat că
aceste reglementări ale tratatului erau valabile pentru regele Ioan Zapolya numai „ vita durate ”
așa cum menționează istoricul M.Bernath, urmând ca la moartea acestuia(neavând urmași),
Regatul să-i revină integral (și din punct de vedere teritorial) lui Ferdinand.

Aceste reglementări îi ofereau regelui Ioan I, o oarecare stabilitate pe tron dar în același timp
nu îl mulțumeau pe deplin. Prin politica externă dusă de abilul episcop al Oradei Gheorghe
Martinuzzi, la 23 martie 1539 are loc căsătoria regelui cu Isabella, fiica regelui Sigismund I al
Poloniei. Scandalizat, Ferdinand denunță tratatul din 1538 sultanului, însă acesta din urmă în loc
să acționeze împotriva lui Zapolya, recunoaște chiar rodul uninii celor doi miri, pe fiul Ioan
Sigismund născut la Buda pe 7 iulie 1540. La numai câteva săptămâni se stinge din viață regele
Zapolya, acțiunile ulterioare oferind sultanului șansa de a se implica activ în politica succesiunii.
Îndreptându-se cu o mare armată înspre Ungaria în 1541, argumentând că vrea să asigure domnia
tânărului rege, Suleyman întreprinde o acțiune hotărâtoare prin care ia în stăpânire directă,
capitala Buda și regiunea centrală a Regatului. Acesta îi ține ostateci pe marii demnitari unguri
alături de regină și tânărul rege. Deși majoritatea istoricilor tind să ofere evenimentelor ulterioare
de creare a principatului autonom al Transilvaniei, aura unui deznodământ inevitabil și organic,
Cristina Feneșan aduce argumente viabile prin care se deduce că până și această creație politico-
teritorială a sultanului, a fost inițial una de conjunctură, temporară chiar. Evoluția principatului în
contextul noii configurații teritoriale și politice a dezvoltat elemente și aspecte pe care nici măcar
sultanul nu și le-ar fi imaginat în 1541. Consolidarea poziției lui Gheorghe Martinuzzi și a altor
nobili și abuzurile comise de aceștia au dus la coeziunea puternică a stărilor care se întruneau
prin intermediul Dietei, aceasta reprezentând forul legislativ și executiv al Principatului. În 1542,
este consemnată prima adunare a nobililor comitatensi din Partium în același cadru formal cu
structurile stărilor privilegiate din Transilvania. Această coeziune puternică duce treptat la
ruperea unor teritorii vestice ale principatului de către Poartă.

Perioada dintre 1541 și 1551 ( Tratatul de la Gilău  Tratatul de la Alba Iulia) este
caracterizată prin instituarea așa numitei politici „ duale ” de către Martinuzzi care căuta în
relațiile externe un echilibru atât cu Poarta cât și cu Habsburgii. Predarea coroanei de către
regina Isabella în 1551 după o tergiversare continuă a atitudinii sale, culminează cu luarea în
stăpânire a principatului de către Ferdinand. Lucrurile se precipită din nou în 1556 când trupele
imperiale sunt alungate, tânărul principe reîntorcându-se în Transilvania. Ajutat de politica
ofensivă relansată de sultan, Sigismund caută să câștige cât mai mult de pe urma reluării
conflictelor otomano-habsburgice. În deceniul al șaptelea, fiind determinat să tranșeze definitiv
problema teritoriilor de la Nord Vest de principat, Sigismund pornește o campanie încununată
cu succes dar contraofensiva otomană îl obligă să încheie pacea de la Satu Mare din 1565,
clauzele acestei păci fiind total potrivnice lui (O. Tătar). Odată cu această pace, Sigismund
trebuia să renunțe la titulatura de „ electus rex ” și să accepte pe cea de „ Ioannis serenissimi
principis domini Ioannis olim regis Hungariae filium dux ” păstrându-și titulatura de „ rege ”
doar în relațiile cu Poarta. Principele trebuia să-i înapoieze Împăratului Maximilian al II-lea (fiul
lui Ferdinand I) „ părțile Ungariei ” cu excepția comitatului Bihor, recunoscând de altfel că
Transilvania era „ paret a Ungariei ” , principele trebuind să dea ascultare „regelui” anume lui
Maximilian. Căutându-și salvarea către Poartă, Ioan Sigismund primește un ajutor nesperat
obținând în același an alături de otomani victorii importante. Moartea în 1566 a lui Soliman I a
dus la o schimbare radicală de poziție a turcilor vis-a-vis de frontul ungar. Noul sultan, Selim al
II-lea fiul lui Soliman I încheie o pace cu habsburgii în care se prevedea printre altele și
înapoierea teritoriilor câștigate în 1566, și menținerea statu-quou-lui teritorial. Atitudinea
reconciliatoare a lui Ioan Sigismund din 1569-1570 este notabilă, culminând cu prevederile
Tratatului de la Speyer care, după părerea istoricului Octavian Tătar este momentul care pune
capăt disensiunilor teritoriale și juridice începute pe ruinele Regatului ungar încă din 1526.
Conform acestui tratat, principele Sigismund renunță în continuare la titlul de „ electus rex”
primind titlul de „ serenissimus princeps dominus Ioannes, serenissimi olim Ioannis regis
Hungariae, Dalmatiae, Croatiae filius, dei gratia princeps Transsylvaniae, ac partium regni
Hungariae ”. Acesta îl recunoaște pe Împărat ca superior al Transilvaniei și îi sunt recunoscute în
stăpânire comitatul Bihor, Crasna și Solnocul Mijlociu și Maramureșul. Sigismund cedează
comitatele Bereg, Ugocsa, Szabolcs și Szatmar. Împăratul îi mai promitea o uniune matrimonială
cu o ducesă din cadrul Imperiului. Acest lucru însă nu a mai apucat să fie indeplinit căci la 14
martie 1570, Sigismund moare, fiind înmormântat la Alba Iulia.

Prin tratatul de la Speyer se încheie o lungă perioadă de frământări și incertitudini legate de

moștenirea Coroanei Ungare. Deși coroana și însemnele puterii fuseseră predate habsburgilor
încă din 1551, complicațiile geopolitice specifice perioadei dintre 1526 și 1570 au dus la
schimbări succesive și neașteptate în atitudinile combatanților acestea fiind transpuse teritorial și
politic. Dacă la Oradea în 1538, tratatul încheiat între Ioan Zapolya și Ferdinand I oferea o
soluționare nesigură, proiectată într-un viitor incert și care avea o valoare de compromis
temporar pentru ambii semnatari, cel de la Speyer soluționa definitiv problemele de „ moștenire
” ale coroanei ungare. Sigismund este recunoscut principe, iar Maximilian primește
recunoașterea lui Sigismund ca fiind singur stăpânitor al Regatului.