Metode de separare a substanţelor organice.

Decantare, centrifugare, filtrare, recristalizare

În general, substanțele de analizat nu sunt pure, ci reprezintă amestecuri cu grade de

complexitate diferite. Această observație este valabilă atât pentru substanțele din natură cât şi pentru
cele care se obțin în urma unor reacții chimice în laborator. Literatura de specialitate conține valori
ale principalelor constante fizico-chimice ale substanțelor pure, așa încât aprecierea asupra identităţii
unei substanțe şi asupra caracteristicilor sale se poate face după ce ea a fost separată de alte
substanțe şi supusă analizelor. Alegerea metodei de separare sau purificare se face în funcție de
proprietățile substanțelor aflate în amestec, mai precis de caracteristicile fizico-chimice ale acestora.

DECANTARE
* Separarea prin sedimentare si decantare
Sedimentarea este operația de separare a unei suspensii în cele două faze componente, prin
depunerea substanțelor solide sub influenţa gravitației. Dacă suspensia s-a format prin dispersarea
unui solid în masa unui lichid, prin sedimentare se separă fazele: solidul se depune la baza vasului,
iar lichidul de deasupra devine limpede. Operația de îndepărtare a lichidului de deasupra
sedimentului se numește decantare. Operația de decantare se folosește mai mult în industrie. În
laborator se folosește doar în scopul purificării unor reactivi tehnici. O astfel de separare se poate
utiliza şi după o reacție de precipitare, într-o analiză calitativă.

CENTRIFUGARE
* Separarea prin centrifugare se folosește atunci când suspensiile de separat sunt fine, iar
sedimentarea ar dura mult. Prin centrifugare înțelegem operația de separare care utilizează un
aparat de laborator numit centrifugă, şi care se utilizează pentru separarea solid – lichid sau lichid –
lichid. Centrifugarea presupune supunerea amestecului unei mișcări de rotație când sub acțiunea
forței centrifuge partea solidă a suspensiei se depune la fundul vasului, lichidul putând fi îndepărtat
ulterior prin decantare. În cazul centrifugării, separarea particulelor solide se realizează în vase
speciale din sticlă de forma unor eprubete îngustate la partea inferioară şi gradate.

FILTRARE
* Separarea prin filtrare. Filtrarea este operația de separare a fazei solide de cea lichidă sau
gazoasă. În practica curentă filtrarea se folosește pentru îndepărtarea impurităților mecanice din
lichide, pentru separarea cristalelor sau a precipitatelor, la spălarea substanțelor solide.
Eficacitatea filtrării, caracterizată prin gradul de separare a fazelor şi prin viteza de filtrare depinde
de o serie de factori: mărimea suprafeței filtrante, temperatura de lucru, vâscozitatea fazei lichide,
diametrul porilor suprafeței filtrante, diferența de presiune între cele două suprafețe ale materialului
filtrant.
Pentru ca operația de filtrare să fie eficientă, ea trebuie să asigure: o puritate înaintată a filtratului, o
puritate avansată a precipitatului, umiditate cât mai scăzută a precipitatului, consum redus de reactiv
de spălare pentru evitarea dizolvării precipitatului.
Filtrarea se realizează de obicei în patru etape :
1) reținerea fazei solide de către suprafața filtrantă,
2) filtrarea cantităților ulterioare de amestec lichid - solid pe un strat suplimentar de material
filtrant constituit chiar din primele cantităţi de precipitat separate pe suprafața filtrantă,
3) spălarea precipitatului separat în vederea îndepărtării filtratului reținut,
1
 4) regenerarea suprafeței filtrante prin: îndepărtarea precipitatului, spălarea suprafeței filtrante,
destuparea porilor.

RECRISTALIZARE
Recristalizarea reprezintă procedeul de purificare al substanţelor solide cel mai utilizat în
laboratorul de chimie organică. Ea implică următoarele etape:
a. solvirea la cald a substanţei într-un solvent adecvat;
b. filtrarea la cald (în vid) de impurităţile mecanice existente eventual şi de cărbunele adăugat
pentru purificare (decolorare);
c. cristalizarea substanţei prin răcirea soluţiei;
d. separarea cristalelor de apele mume prin filtrare la vid;
e. spălarea cristalelor cu puţin solvent şi tasarea (esorarea) lor pe pâlnia Buchner;
f. uscarea cristalelor pure.

În timpul procesului de formare a cristalelor, moleculele substanţei solvite, au tendinţa de a se

ataşa cristalelor în creştere, datorită potrivirii perfecte a acestora în reţeaua cristalină. În mod ideal,
substanţa ar trebui să fie pură, impurităţile rămânând o parte pe hârtia de filtru, la prima filtrare (cele
insolubile), iar restul (cale solubile) în soluţia mumă, după filtrarea la rece. În practică însă, pentru a
ajunge la substanţe pure, este necesară repetarea cristalizării până când, punctul de topire al
substanţei nu mai creşte la repetarea cristalizării (criteriu de puritate).
Viteza de creştere a cristalelor, respectiv timpul de răcire a soluţiei are o mare importanţă,
deoarece o viteză mare de precipitare nu asigură, în condiţii de echilibru, o cristalizare optimă, iar
precipitarea prea înceată cu formare de cristale mari, poate duce la incluziuni de solvent în cristale.
De o deosebită importanţă în cazul recristalizării este alegerea potrivită a solventului luând în
considerare relaţia dintre structura chimică a substanţei şi a solventului, diferenţa de solubilitate a
substanţei la cald şi la rece, punctul de topire al substanţei comparativ cu punctul de fierbere al
solventului (substanţa de recristalizat este de preferabil să fie puţin solubilă la rece şi foarte solubilă
la cald, iar impurităţile foarte solubile, atât la cald cât şi la rece). Dacă nu se cunoaşte natura şi
cantitatea solventului care trebuie folosit, se fac mai întâi încercări în eprubetă. Alegerea solventului
se face ținând cont că substanţele se dizolvă în solvenţi cu structură asemănătoare din punct de
vedere chimic. Astfel, hidrocarburile se dizolvă cu uşurinţă în eter de petrol, benzină de extracţie,
benzen, etc., substanţele cu funcţiuni hidroxil se dizolvă în alcooli, iar substanţele cu mai multe
grupări hidrofile se dizolvă mai uşor în apă.
Solvenţii cei mai folosiţi la cristalizări sunt:
-hidrocarburile şi derivaţii halogenaţi (benzenul şi omologii săi, hexanul, heptanul, ciclohexanul,
tetralina, cloroformul, tetraclorura de carbon, clorobenzenul),
- alcoolii (metanolul, etanolul în cazul recristalizării substanţelor sensibile la căldură),
- eterii, esterii şi cetonele (eterul etilic, dioxanul, acetatul de etil, acetatul de izoamil, acetona,
metiletilcetona, ciclohexanona),
- acizii organici (acidul acetic, acidul formic),
- apa, un solvent avantajos din punct de vedere economic şi care exclude pericolul inflamabilităţii.
În unele cazuri se utilizează cu succes şi amestecuri de solvenţi.

Aparatura necesară la recristalizări constă în:

Sursa de încălzire, care diferă în funcţie de punctul de fierbere al solventului folosit la recristalizare.
În cazul solvenţilor care au puncte de fierbere până la aproximativ 80 0C, se foloseşte baia de apă
pentru solvenţi cu puncte de fierbere peste 80-900C, se recurge la încălzirea pe site de azbest, baie de
aer sau baie de ulei, cu ajutorul flăcării unui bec de gaz sau a unei plite electrice, care reduce
2
pericolul de incendiu. Cel mai practic şi mai sigur mijloc de încălzire îl constituie în toate cazurile
mantalele de încălzire electrice, confecţionate din fire de azbest, care încălzesc uniform balonul,
temperatura fiind reglată printr-un reostat.

Pentru recristalizare se utilizează un balon cu fund rotund, de dimensiune potrivită. În

cazul recristalizării din apă, când pierderile prin vaporizare sunt neînsemnate, iar pericolul de
incendiu inexistent, se poate folosi şi un pahar Berzelius.
Dispozitivul de condensare al vaporilor – refrigerentul cu reflux (de diferite tipuri) se
montează prin intermediul şlifului sau al a unui dop găurit, de plută sau cauciuc, în gâtul
balonului folosit la recristalizare.

În cazul lichidelor cu puncte de fierbere peste 140-1500C, drept refrigerent se folosește un

simplu tub de sticlă (refrigerent de aer).

3
 Dispozitivul de filtrare poate fi o pâlnie de sticlă prevăzută cu filtru cutat (filtrare la presiune
normală), dar pentru eficienţă mărită se utilizează o pâlnie Buchner sau Hirsch legată de trompa de
apă.

În cazul filtrării soluţiilor fierbinţi concentrate, când apare pericolul cristalizării substanţei pe
filtru, se foloseşte pâlnia Buchner cu pereţi dubli între care circulă un lichid încălzit sau o pâlnie
Buhner obişnuită încălzită în prealabil în etuvă.