Cuprins

I. Generalități......................................................................................................3
II. Probele sportive ale Jocurilor Olimpice Antice............................................5
III. Eroi ai Jocurilor Olimpice Antice..................................................................8
IV. Concluzii.........................................................................................................10
Bibliografie...........................................................................................................11
 I. Generalități
O dată la 4 ani cei mai buni sportivi din lume se întrec într-un concurs numit Olimpiadă.
Născută acum aproape 3000 de ani pe muntele Olimp, reședința zeilor străvechi,
Olimpiada a reprezentat dintotdeauna o încununare a celor mai înalte virtuţi umane. Chiar dacă
învingătorilor de azi nu li se mai înalță ode şi statui ca în vremurile antice, spiritul nobil al
competitorilor a rămas viu şi s-a perpetuat într-o competiţie ajunsă la nivel global.
În ciuda numeroaselor informaţii pe care le avem în prezent despre prestigioasa
competiţie antică, originile acesteia rămân acoperite în mister. Homer îi prezintă pe vechii greci
ca pe nişte războinici prin excelenţă şi mai puţin ca pe nişte atleţi renumiţi care primeau ovaţiile
mulţimii. Cel mai probabil, întrecerile sportive şi culturale ar fi apărut că o consecinţă a
stabilităţii politice a cetăţilor greceşti din secolele VIII-VI i.H., şi a adoptării idealurilor
aristocrate privind continua antrenare a minţii şi trupului, de către toate clasele sociale.
Legendele antice vorbesc însă de regele Oenomanos, suveran al Olimpiei, cel care
instituise o proba sportivă ce avea ca premiu mâna fiicei sale, Hippodamia. Pretendenţii ar fi
trebuit să îl întreacă pe tatăl exigent într-o cursa de care, eşecul soldându-se inevitabil cu
execuţia celui învins. Nu mai puţin de 12 tineri se spune că fuseseră ucişi în încercarea de a
câştigă mâna Hippodamiei. Cel care va pune punct tiranicei competiţii avea să fie Pelops, un
tânăr erou grec, cel care ajutat de zeul Poseidon va defecta carul regelui atribuindu-şi victoria.
De altfel, se spune că Oenomanos avea să piară în această ultima cursa devenind cea de a 13-a
şi ultima victimă a sângeroasei întreceri. Din dorinţa de a comemora victoria, Pelops va
inaugura o nouă competiţie, pe care o va numi Olimpiada, şi care trebuia să se desfăşoare odată
la fiecare patru ani.
Originea Jocurilor Olimpice se afla în mai multe legende,unele dintre ele născocite de
fantezia diferitilor povestitori sau poeti ai Antichitaţii.
Destinate să demonstreze iscusința, vigoarea trupului și înălțarea spiritului, jocurile din
Olympia aveau un pronunțat caracter agonistic, atrăgând prin faima lor mulțimile întregii lumi
grecești din acea vreme. Dar Olympia, cea mai strălucitoare prin măreția și prestigiul ce i-l
dădea sacralitatea Altisului, templele și statuile sale, renumele atleților, nu deținea un monopol
asupra jocurilor și serbărilor sportive din spațiul grecesc, unde aceste întreceri constituiau o
fuziune subtilă și permanentă între ligendă și realitate, între trecut și prezent, ceea ce explică și
faptul că ele au durat mai bine de un mileniu.
Dacă Statuia lui Zeus, făurită de Fideas din aur și fideș, trona deasupra Olympiei, ceilalți
zei și eroi ai grecilor își aveau și ei jocurile, stadionele, statuile și templele lor. Serbări atletice,
concursuri însoțite de ritualuri se desfășurau și în alte cetăți ale Heladei, având fiecare o notă
proprie, o ambianță specifică, cu zeii săi tutelari, cu protagoniștii și întâmplările sale: jocurile
Pythice, la Delphi, datând din anul 582, celebrau victoria lui Apollo în lupta cu șarpele Piton;
întrecerile organizate de marinarii și neguțătorii din Corint erau închinate lui Poseidon;
Nemeicele, în Argolida, aminteau de leul răpus de Hercule într-una din legendarele sale munci;
Panathneele aveau ca protectoare pe Minerva, cea cu brațe albe.
Primele intreceri olimpice au avut loc – dupa spusele arheologilor – in anul 776 i.H., când
Koroibos, un bucătar dintr-o localitate vecină cu oraşul Elis, a învins în turul de stadion, o
alergare pe lungimea de 600 picioare. Conform cu izvoarele literare ale vremii, aceasta a fost
singura probă atletică a jocurilor la primele 13 Jocuri Olimpice, până în anul 724 î.d.Hr.

2
Contrar evidenţei, atât literare cât şi arheologice, este posibil ca jocurile să existe la Olympia
mult mai devreme decât această dată, probabil de prin secolele 10 sau 9 î.d.Hr. Ele cuprindeau
o serie de intreceri sportive si erau organizate in cinstea zeilor, inițial având un caracter
religios.
Jocurile se desfăşurau la fiecare patru ani, vara, în zilele sărbătorilor lui Zeus, unde
participau doar bărbaţii de origine grecească în timp ce femeilor nu le era permisă prezenţa nici
ca spectatoare. De asemenea, doar cetăţenii liberi erau admişi, sclavii fiind excluşi.
Organizarea jocurilor, judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor se făceau de către
magistraţi numiţi Helladonike. Jocurile durau cinci zile şi începeau cu o procesiune solemnă şi
cu jertfe, cu defilarea concurenţilor şi jurământul olimpic. În ziua a doua avea loc întrecerea
tinerilor de 18-20 ani după care, în ziua a treia întreceri de alergare, lupte, pugilat şi pancraţiu.
Cea mai disputată probă, cea de pentatlon avea loc în ziua a patra urmată de întrecerile
„hoplitodorilor” (oameni înarmaţi), alergările de care şi călăria. De-a lungul timpului, ordinea
întrecerilor s-a modificat de nenumărate ori. În ziua a cincea erau premiaţi învingătorii
(Olimpionike, învingător la Olimpia) care primeau o cunună din ramuri de măslin sălbatic. Cei
care îşi menţineau titlul de campion la mai multe ediţii succesive sau erau câştigători a mai
multor jocuri care se desfăşurau pe teritoriul Greciei se numeau periodonikes.
În timpul jocurilor olimpice încetau orice conflicte politice şi militare dintre cetăţile
greceşti, instituindu-se aşa-zisa „pace olimpică” (echecheria), armistițiul sacru ce se instaura
pentru trei luni în toată Grecia antică.
Tradiţia spune că începând cu anul 720 î.Hr. atleţii concurau dezbrăcaţi .
Ultima ediţie a jocurilor a avut loc în anul 392 î.Hr, fiind interzise doi ani mai târziu
printr-un edict al împăratului roman Teodosiu I, din prejudecată religioasă (acesta era creştin,
iar membrilor acestui cult le repugnau toate tradiţiile legate de religiile păgâne), el ordonând
distrugerea clădirilor Olimpiei. Până la acest moment final, timp de 12 secole Jocurile Olimpice
s-au desfăşurat neîntrerupt o dată la patru ani; au avut loc 293 de ediţii . În anul 426 î.Hr,
Teodosiu al II-lea a ordonat distrugerea edificiilor din Olimpia.
În urma întrecerilor, câștigătorii erau răsplătiți cu o coroană împletită din ramuri de
măslini si erau priviți de ceilalți participanți sau spectatori ca adevarați eroi.
Unul din cele mai importante lucruri pe langă faptul că invingatorii deveneau cunoscuți in
toată Grecia era că aceste întreceri nu puneau în valoare doar forța fizică a sportivilor ci și
modul in care ei iși puneau in valoare forța, voința si inteligența îmbinându-le – trebuie
menționat că întrecerile sportive în antichitate erau mult mai dure decât cele de astăzi iar forța
fizică deosebită era necesară.
Cu timpul au apărut așa cum era si firesc reguli noi si alte sporturi noi așa că întreaga
competiție nu mai ținea doar o zi ci cinci zile și se desfășura numai vara, in cea mai caldă
perioadă a anului.
Așa cum se obișnuiește și astăzi în prima zi a jocurilor se aprinde flacara olimpica, ea
arde pe toata durata competiției.
Flacăra era adusă in Olimp de trei oameni anume aleși, care purtau pe cap coroane din
ramuri de măslin; până să ajungă în Olimp ei călătoreau 3 luni prin intreaga Grecie, nimeni nu
avea voie să stingă flacăra sau să facă vreun rău unuia din purtătorii ei; asta însemna că îl
nesocotea chiar pe Zeus, cel căruia ii erau dedicate aceste întreceri.

3
 II. Probele sportive ale Jocurilor Olimpice Antice

Întrecerile ecvestre
Cele mai dorite victorii de la Jocurile olimpice erau cele obţinute în cursele de care.
În cadrul curselor de cai s-au desfăşurat două curse separate: cu care trase de 2 cai şi cu
care trase de 4 cai. O altă cursă a fost cea în care carul era tras de 2 catâri. Cursa se desfăşura
de-a lungul a 12 ture de stadion (circa 4800 m). Cursa de călărie era realizată prin parcurgerea a
6 ture făcute în jurul stadionului.
Numai oamenii bogaţi îşi permiteau să plătească pentru antrenamentul, echipamentul şi
hrana, atât a călăreţului, cât şi a calului. Pentru aceasta proprietarul era cel care primea creanga
de măslin cuvenită învingătorului, în locul celui care conducea calul la victorie în cursă.

Pankration
Acest eveniment sportiv a fost o combinaţie de lupte şi box. A fost introdus la Jocurile
Olimpice în 648 î.Hr.
Termenul pankration înseamnă „cu toate puterile”. Regulile erau simple, toate loviturile
erau permise doar băgarea degetelor în ochi şi muşcăturile erau interzise, arbitrul folosindu-se
de un băţ pentru a impune regulile. Nu au existat runde sau limite de timp, lupta se încheia în
momentul în care unul dintre concurenţi ridica braţul declarându-se învins sau era declarat
inconştient. Decesele au fost frecvente, mai ales prin strangulare, pentru că mulţi luptători au
refuzat să renunţe după ce au fost prinşi într-o strânsoare.
Mitologia spune că cei care au inventat pankration au fost eroii Heracles şi Tezeu, care au
utilizat luptele şi boxul în confruntările avute cu adversarii lor. Tezeu s-a folosit de abilităţile
sale extraordinare în pankration pentru a-l învinge pe temutul Minotaur în labirint. Heracle
(Hercule) a supus leul Nemean folosindu-se de pankration. Cu toate că pankration a fost mai
mult un eveniment în competiţii atletice ale lumii antice greceşti, el a făcut, de asemenea, parte
din arsenalul soldaţilor greci – inclusiv al hopliţilor, faimoşii soldaţi spartani şi din falanga
macedoneană a lui Alexandru cel Mare.
Victoriile în competiţia pankration au devenit legendare în analele întrecerilor olimpice.
Povestirile despre campioni din trecut, care au fost considerate fiinţe invincibile, ne-au transmis
numele unora dintre aceştia: Arrhichion, Dioxippus, Polydamas de Skotoussa.

Pentatlonul
Este o combinaţie formată din 5 probe sportive: cursa de alergare în viteză, aruncarea
suliţei, aruncarea discului, săritura în lungime şi boxul.Prima documentare a pentatlonului a
avut loc în 708 î.Hr. în Grecia antică, la Jocurile Olimpice antice. Numele provine din cuvintele
greceşti pentru cinci competiţii. Evenimentul s-a dovedit popular şi a fost mult ilustrat pe
ceramică.
Mitologia greacă spune că mitic eroul Perseus, îndeplinind profeţia Oracolului, l-a ucis
din greşeală pe Acrisius cu un disc în timp ce concura la pentatlon. În mitologie, Jason este
creditat cu inventarea pentatlonului, el declarându-l pe prietenul său Peleus, primul câştigător
al evenimentului, după victoria sa în lupte. Abilităţile necesare pentru a concura la pentatlon
au fost cele care cereau cele mai multe calităţi fizice. Aristotel a remarcat frumuseţea fizică a

4
unui atlet de pentatlon, în Retorica: „un organism capabil să facă faţă tuturor eforturilor, fie pe
pista de concurs fie în lupte corporale ... Acesta este motivul pentru atleţii în pentatlon sunt cei
mai frumoşi”.
Formatul întrecerii pentru pentatlon olimpic antic a variat în funcţie de program şi
evenimente. Întrecerea de alergare viteză a fost uneori înlocuită cu box sau pankration.

Aruncarea discului
În antichitate, grecii considerau că la aruncarea discului, ritmul şi precizia aruncării
discului era la fel de importantă ca şi forţa cu care era aruncat. Arheologii au descoperit că
discul a fost iniţial realizat din piatră, iar mai târziu din fier, plumb sau bronz. Discul avea
forma unui cerc al cărui diametru a variat între 17 şi 32 cm. Discul cântărea între 1,3 şi 6,6
kilograme. Dimensiunile discului erau variate pentru că nu se pretindea din partea băieţilor să
arunce aceeaşi greutate ca şi bărbaţii.
Discul era aruncat de pe o platformă ridicată, fiecare concurent având dreptul la 5
încercări, din care era luată în considerare cea mai bună. Locul unde cădea discul era marcat cu
un ţăruş înfipt în pământ.

Săritura in lungime
În săritură în lungime atletul se ajuta de două greutăţi din piatră sau plumb, care îl ajutau
în propulsare la efectuarea săriturii. Tehnica folosită cerea ca greutăţile să fie ţinute în faţa sa în
timpul ascensiunii şi duse în spate în timpul coborârii pentru a-l ajuta la propulsare în
continuare; greutăţile cântăreau între 1 şi 5 kilograme.

Aruncarea suliței
Suliţa a fost făcută din lemn şi a avut lungimea unui corp uman mediu, iar grosimea era
cea a unui deget. Suliţa avea fie un capăt ascuţit, fie avea ataşată o bucată de metal. Avea
ataşată şi o curea de piele, numită amentum, care forma o buclă ce făcea mai uşoară prinderea.
Situată lângă centrul de greutate al suliţei aceasta a avut rolul de a creşte precizia şi distanţa de
zbor (se dubla sau tripla bătaia aruncării). Aruncarea suliţei la Jocurile olimpice cunoştea două
tipuri de întrecere: aruncarea la distanţă şi aruncarea la ţintă.

Cursele de alergare
Au fost patru tipuri de curse de alergare. Întrecerile se desfăşurau pe stadionul din
Olimpia, cel mai vechi realizat pentru întreceri sportive. Una din curse era cea în care se alerga
în viteză pe distanţa de un stadiu (192 de metri) lungimea stadionului. Alte curse au fost: cea de
alergare pe două stadii (384 m) şi cea de alergare pe distanţe mai lungi care a variat între 7 şi 24
de stadii (1344 – 4608 m).
Şi pentru că aceste curse nu erau suficiente, grecii au creat o întrecere de alergare în
armură pe distanţe de 2-4 stadii (384 – 768 m). Această probă era deosebit de importantă pentru
pregătirea militară a grecilor, mărindu-le capacitatea de viteză şi rezistenţă în lupte. Dacă
considerăm că armura standard a unui hoplit (coif, scut şi apărători) cântărea circa 23 – 27
kilograme, ne putem da seama ce efort fizic se făcea în această cursă.

5
 Atleţii alergau goi, desculţi, având braţele strânse pe lângă corp, cu mâinile înainte. Cursa
se desfăşura la răsăritul soarelui. Se alerga în grupuri de 4 sau 5 atleţi, ordinea fiind trasă la
sorţi. Era interzis să îţi opreşti adversarii cu braţele sau să-i faci să cadă.

Lupte
La Jocurile Olimpice, luptele au avut loc într-o groapă de nisip, aflată lângă Templul lui
Zeus. Luptele şi aruncarea discului au avut, în esenţă, acelaşi format ca în versiunile lor
moderne (deşi tehnica propriu-zisă şi regulile pot avea diferite).
În întrecerea de lupte atletul trebuia să-şi arunce adversarul în afara terenului de joc sau
să-i fixeze la pământ umerii şi spatele. Pentru a câştiga un meci era necesar să se realizeze
aceasta de 3 ori. Nu erau permise muşcăturile, băgarea degetelor în ochi şi loviturile în zonele
genitale. Atacurile care se soldau cu ruperea degetelor erau permise.

Boxul
Boxul a devenit tot mai brutal de-a lungul secolelor. Iniţial, până în jur de 500 î.Hr.,
mâinile şi degetele mâinii erau înfăşurate cu o piele moale (himantes) lungă de 3 – 3,7 metri,
dar în jurul anului 400 î.Hr. a început să fie folosită o piele tare întărită şi mai grea (sphairai).
Aceasta a fost înlocuită cu mai multe benzi de piele groasă (oxys) care înconjurau de o parte,
încheietura mâinii, şi de cealaltă parte antebraţul. O banda de lână a fost plasat pe antebraţ
pentru ca boxerul să se şteargă de sudoare.
Luptele nu a avut nici perioade de repaus şi nici limite de timp.
Au fost acceptate orice lovituri cu mâna, dar nu a fost permisă băgarea degetelor în ochii
adversarului. Meciul a continuat până când un boxer a renunţat, sau a fost în incapacitate de a
mai lupta, sau a murit. Cu toate acestea, uciderea unui adversar nu a fost acceptată ca un lucru
bun, boxerul mort a fost, în mod automat, declarat câştigător.
Nu au existat categorii de greutate, adversarii fiind aleşi prin tragere la sorţi. Arbitrii
sancţionau abaterile de la reguli prin lovirea celui vinovat cu un băţ.
Luptătorii puteau opta în cazul în care lupta a durat prea mult timp la un schimb de
lovituri lipsite de apărare.
Maratonul nu a fost probă la Jocurile Olimpice antice.

6
 III. Eroi ai Jocurilor Olimpice Antice

Învingătorii la jocurile antice erau asemuiți cu zeii din Olimp și cu eroii, iar dinre ei, cei
mai vestiți și mai venerați de concetățeni erau aceia ce reușiseră să câștige în toate cele patru
locuri, adică în Olympia, Delphi, Corint și Nemeea, unde se desfășurau la patru ani o dată, sau
la doi ani, după obiceiul stabilit, întreceri de alergări, de pugilat, lupte și curse de cai. Acestor
recordmani ai sportului antic li se dăduse numele de „periodonikes” și, ținând seama de faptul
că jocurile au dăinuit de mai binde de un mileniu, cei care și-au înscris numele pe marmura
statuilor la toate cele patru mari competiții nu au fost prea mulți.
Scrierile vechi îi amintesc între alții ca având titlul de periodonikes pe: Milon din
Crotona, Xenofon din Corint, Theagene din Tassos, Diagoras, Sostratos din Sicione,
Melankomas, Glaukos din Caristos.
Mulţi istoricii sunt de părere că Milon din Crotona este cel mai mare luptător (din toate
sporturile de contact) pe care lumea l-a avut. Milo din Croton a devenit campion olimpic de
nenumărate ori în cariera sa de 30 de ani. Statura şi fizicul său erau intimidante, iar puterea şi
tehnica, perfecte, iar mulţi oameni credeau că este fiul lui Zeus.
Se spunea că mânca 8 kg de carne pe zi, alţii spuneau că a cărat un taur pe umeri până la
stadionul olimpic, unde l-a ucis şi l-a mâncat. Nu a fost doar un luptător, ci şi muzician şi poet
şi studentul filosofului şi matematicianului Pitagora.
Corinteanului Xenofon, învingător la alergări şi pentlaton, i-a fost dedicată a 13-a odă
olimpică, de către Pindar: ... „Cinste biruitorului în Olzmpia, neamului său şi cetăţii Corint,
vestită prin născociri măiestre şi prin înţelepciunea celor ce-au fost Sisif şi Belerophon. De
două ori cununa de ţelină i-a încins fruntea, iar la Delphi, Appolo l-a văyut victorios la stadiu
şi-n dubla alergare... Un taur de o albeaţăorbitoare să învăpăiaţi pe altar în slava lui Poseidon,
îmblânzitorul.”
Theagene din Tassos a fost una dintre primele celebrităţi ale lumii sportive antice. A
devenit faimos în lume la vârsta fragedă de 9 ani. Copilul se ducea acasă de la şcoală şi a
observat o statuie de bronz a unui zeu, ce se afla în piaţa din Thassos. Din motive necunoscute,
copilul a rupt statuia de pe soclu şi a luat-o acasă. Acest act i-a indignat pe cetăţenii, care au
văzut această acţiune ca fiind o blasfemie împotriva zeilor şi au dezbătut dacă să-l omoare pe
copil pentru fapta sa. Un bătrân a sugerat să o pună la loc şi să fie iertat, iar Theagenes a repus
statuia pe locul ei. A devenit unul dintre cei mai mari atleţi ai lumii, un campion la box, la
pankratis şi la alergat. A câştigat proba olimpica de box la a 75 –a olimpiadă din 480 î.Hr., iar
la următoarea olimpiadă a câştigat proba de pankration. La aceste victorii olimpice se adaugă
numeroase victorii la alte sporturi şi la alte jocuri. Se spune că el ar fi câştigat 1.400 de
competiţii în toate sporturile pe care le-a practicat. Reuşitele lui l-au făcut să fie un mit în viaţă,
astfel încât mulţi oameni credeau că Hercule a fost tatăl său.
Poate că Diagoras din Rhodos nu a fost cel mai important atlet al lumii antice, dar
familia sa este cu siguranţa cea mai sportivă familie din lumea antică. Diagoras a câştigat proba
de box la olimpiada din 464 î.Hr. A fost de asemnea de 4 ori câştigător al jocurilor Istmiene
(numele vine de la istmul Corintului, locul unde se desfăşurau) şi de două ori câştigător al
jocurilor de la Nemeea. Fii săi şi nepoţii au devenit deasemnea campioni la box şi pankration (o
combinaţie între box şi lupte greco-romane) . În timpul olimpiadei cu numărul 83, fii săi,
Damagetos şi Akousilaos şi-au ridicat tatăl pe umeri pentru a împărţi cu el gloria. Legenda

7
spune că în timpul ovaţiei de pe umerii fiilor, un spectator a strigat: ”Mori, Diagoras, căci nu
vei ajunge în Olimp!”, acest lucru însemnând că ajunsese la cea mai mare onoare pe care un
atlet şi un om putea să o aibă.
Sostratos din Sicione, pancratist arcadian, își învingea adversarii frângându-le falangele
degetelor. În felul acesta obținuse două victoeii la jocurile din Olympia, tot atâtea la Delphi și
fusese de 12 ori biruitor la Jocurile Nemeice și Istmice. Sosstratos nu figurează în palmares la
Olimpiada din 104 i.d.H, unde câțtigase prima cunună, întrucât atunci jocurile au fost
organizate de arcadieni, care ocupaseră Olympia cu forța armelor, încălcând armistițiul sacru.
Faimosul pugilist Melankomas era originar din Caria, o regiune din Turcia de astăzi. Era
cunoscut pentru corpul frumos şi pentru faptul că era considerat foarte atrăgător. Într-un efort
de a-şi dovedi curajul, Melankomas a ales să participe la atletism, întrucât aceasta era cea mai
onorabilă activitate pe care o putea realiza. Mulţi erau de părere că antrenamentul unui atlet era
mai dificil decât pregătirea unui soldat, mai ales antrenamentul boxerilor. Melankomas a fost
neînvins în cariera sa, fără să lovească adversarul şi fără să fie lovit. Stilul său de a boxa consta
în a se apăra şi a evita loviturile oponentului. Invariabil, adversarul devenea frustrat şi îşi
pierdea cumpătul. Acest stil unic i-a adus admiraţia, spectatorii apreciind forţa şi anduranţa sa.
Se spune că el ar fi putut să lupte toată ziua, chiar şi vara şi că refuza să-şi lovească adversarul,
chiar dacă asta i-ar fi adus mai rapid victoria. Succesul său se datora antrenamentului riguros, o
poveste spune că atletul a stat două zile cu mâinile în sus, fără să le lase în jos sau să se
odihnească.
A murit la o vârsta fragedă, iar pe patul de moarte îşi întreba un prieten, câte zile au mai
rămas până la următoarea competiţie.
Un pugilator al epocii a fost Glaukos din Caristos, devenit olimpionic la îndemnul
tatălui său, care a văzut într-o zi la arat că tânărul are o asemenea forță încât a reușit să pună
brăzdarul căzut de pe plug, folosind pumnul ca pe un ciocan. Glaucos a obținut două victorii în
Olympia, și de opt ori s-a încununat biruitor în Nemeea, la Corint și la Delphi. El a fost
înmormântat în insula ce îi poartă numele, iar urmașii lui s-au numărat și ei printre participanții
la jocuri. Demaratos, fiul cel mare era alergător și a câțtigat cursa hopliților la a 115-a
Olimpiadă. Statuia sa, păstrată în Olympia până la începutul erei noastre, îl reprezenta în ținută
de oștean: cu scut, cască pe cap și cnemide la picioare. Teo Pompos fiu lui Demaratos, a fost
pentatlonist, iar un strănepot a lui Glaukos a ieșit biruitor la întrecerile efebilor.

8
 IV. Concluzii

Jocurile Olimpice au fost cele mai vechi dintre cele patru evenimente atletice naţionale
care făceau parte din jocurile periodos, sau de “circuit”. Celelalte trei au fost: Jocurile Pytice
din Delphi, Jocurile Istmice din Corint şi Jocurile din Nemeea.
Primele intreceri olimpice au avut loc – dupa spusele arheologilor – in anul 776 i.H., însă
este posibil ca jocurile să existe la Olympia mult mai devreme decât această dată, ele
cuprindeau o serie de intreceri sportive si erau organizate in cinstea zeilor, inițial având un
caracter religios.
Jocurile se desfăşurau la fiecare patru ani, și durau cinci zile. Aveau drept de participare
doar bărbaţii de origine grecească în timp ce femeilor nu le era permisă prezenţa nici ca
spectatoare. De asemenea, doar cetăţenii liberi erau admişi, sclavii fiind excluşi.Organizarea
jocurilor, judecarea rezultatelor şi decernarea premiilor se făceau de către magistraţi numiţi
Helladonike. Jocurile durau cinci zile.
În timpul Jocurilor Olimpice încetau orice conflicte politice şi militare dintre cetăţile
greceşti, instituindu-se aşa-zisa „pace olimpică” (echecheria), armistițiul sacru ce se instaura
pentru trei luni în toată Grecia antică.
Ultima ediţie a jocurilor a avut loc în anul 392 î.Hr, fiind interzise doi ani mai târziu
printr-un edict al împăratului roman Teodosiu I, din prejudecată religioasă
Așa cum se obișnuiește și astăzi în prima zi a jocurilor se aprinde flacara olimpica, ea
arde pe toata durata competiției. Flacăra era adusă in Olimp de trei oameni anume aleși, care
purtau pe cap coroane din ramuri de măslin.
Probele sportive ale Jocurilor Olimpice Antice au fost: Întrecerile ecvestre, Pankration,
Pentatlonul, Aruncarea discului, Săritura in lungime, Aruncarea suliței, Cursele de care,
Luptele și Boxul.
Și J.O. antice au avut eroii lor. Scrierile vechi îi amintesc între alții ca având titlul de
periodonikes pe: Milon din Crotona, Xenofon din Corint, Theagene din Tassos, Diagoras,
Sostratos din Sicione, Melankomas, Glaukos din Caristos.

9
 Bibliografie

1. Bănciulescu, Victor (1964) Jocurile olimpice de-a lungul veacurilor, Editura U.C.F.S,
București;
2. Goga I. , Bănciulescu V. (1980) Eroii Olimpiadelor, Editura Sport-Turism;
3. Judith Swaddling (2008), Jocurile olimpice in Antichitate, Editura Aquila `93;
4. historia.ro/sectiune/general/articol/topul-celor-mai-importanti-10-atleti-ai-
antichitatii
5. http://istorie-edu.ro/istoria-universala/grecia-antica/intreceri-sportive.html

10