GRUPURILE SOCIALE SI

ORGANIZATIILE
I. Ce este grupul social. Tipuri de grupuri.

Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezinta doi sau mai
multi indivizi care au un sentiment comun de identitate si se influenteaza reciproc pe
baza unui set comun de asteptari referitoare la comportamentul fiecaruia.

Starea naturala a omului este cea colectiva sau grupala. Oamenii desfasoara
cele mai multe activitati în grupuri, fie ca acestea sunt familii, echipe, grupuri de
munca, de prieteni etc.Nu orice sistem de indivizi formeaza un grup social. Trebuie
sa facem distinctia dintre un grup statistic si un grup social. Asa, de exemplu,
oamenii care stau împreuna într-un compartiment de tren sau într-un autobuz nu
formeaza cu necesitate un grup social. Membrii unui grup au un sentiment de
identitate comuna, un scop comun, asteptari comune pe baza carora îsi organizeaza
activitatea, interactiunea. Daca lipsesc aceste caracteristici, respectivii indivizi
alcatuiesc doar un grup statistic. În conditiile în care navetistii dintr-un tren se vad
zilnic, încep sa converseze unii cu altii, sa se autoperceapa ca "navetisti chinuiti", ei
devin un grup social.

Grupurile sociale se disting si de categoriile sociale si colectivele sociale. Acestea de

pe urma desemneaza totalitatea indivizilor care au o caracteristica comuna (toate
persoanele cu ochii verzi), un statut similar (clasa de jos) sau se afla în aceeasi
situatie (spectatorii unui concert de jazz). Oamenii din aceeasi categorie sociala nu
formeaza cu necesitate un grup social. Putem spune, însa, ca ei reprezinta grupuri
potentiale pentru ca ceea ce ei au comun poate deveni baza unei identitati
împartasite si le poate organiza interrelationarea. Categoriile sociale sunt modalitati
confortabile de a deosebi oamenii care au ceva în comun. Spre deosebire de
grupurile sociale ele, în general, nu joaca un rol important în viata sociala, nu sunt
forte sociale coercitive sau "de acces".
 Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat mai întâi de
scoala de la Chicago, prin reprezentantii ei de seama, respectiv : W.J. Thomas, R.E.
Parck, H. Mead.

Literatura psihologica si sociologica despre grupuri s-a dezvoltat în mod

complementar, rezultând ceea ce se numeste psihosociologia grupurilor.

În literatura de specialitate, exista un numar mare de clasificari ale grupurilor

sociale. Din aceasta multime, ne vom opri la cele mai cunoscute si semnificative
dintre ele.

Ch. H. Cooley foloseste drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de

relatii care se statornicesc între indivizi, respectiv relatii afective, formale,
contractuale. În conformitate cu acest criteriu, sustine eminentul sociolog, grupurile
pot fi primare sau secundare. Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul carora
membrii desfasoara relatii personale, strânse si durabile, relatii de tipul "fata în fata",
ce sunt foarte importante pentru dezvoltarea individului. Membrii grupului petrec o
mare parte din timp împreuna, desfasoara activitati comune, au experiente comune
si se cunosc bine între ei, cu grija unul fata de altul, cu alte cuvinte, relatiile dintre ei
sunt profund afective, intime. În cadrul lor, solidaritatea dintre indivizi nu se
desfasoara la nivelul constientizarii si este mai mult un fel de sentiment decât un
calcul. 1

Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durata determinata. Ele se

constituie pentru un scop precis. Relatiile între indivizi sunt "secundare", relativ
impersonale. Investitia afectiva a membrilor grupului este mica, relatiile dintre ei
concentrându-se mai degraba asupra activitatii decât asupra nevoilor si dorintelor lor.
Deseori, membrii grupului au putine cunostinte unii despre altii.

Pe scurt, se pare ca grupurile primare se disting de cele secundare prin urmatoarele

trei caracteristici interdependente : 1) "ele sunt fundamentale în formarea naturii
sociale si ideilor individului" 2) "ele sunt în mod practic universale, apartin tuturor
2

tipurilor si stadiilor de dezvoltare" ; 3) "ele au o influenta mult mia mare decât alte
3

grupuri asupra copiilor si indivizilor maturi". 4

 Malcolm si Hulda Knowles, într-o lucrare de referinta ("Introduction to Group
Dynamics", 1959) apreciau ca grupul mic nu este o simpla colectie de oameni, ci o
uniune de indivizi care poseda urmatoarele caracteristici : 1) o colectie de doi sau
mai multi indivizi care pot fi identificati prin nume sau tip ; 2) prezenta unei constiinte
de grup ; 3) scopuri comune ; 4) interdependenta în realizarea necesitatilor care
decurg din îndeplinirea scopurilor ; 5) interactiune (comunicatie, influenta si reactie
reciproca) ; 6) abilitatea de a actiona într-o maniera unitara.

Pe de alta parte, deosebirea dintre grupurile primare si cele secundare nu

trebuie absolutizata. Se constata ca unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu
grupul de munca), pot dobândi caractersticile unui grup primar.

Pe lânga aceasta clasificare esentiala, sociologia propune si realizarea

distinctiei dintre grupurile formale, nonformale si informale. Aceasta clasificare se
întemeiaza pe tipul de normativitate implicata în organizarea grupurilor. Grupurile
formale sunt institutionalizate, functioneaza în conformitate cu anumite statute, reguli,
legi, apartin de regula unor organizatii (grupul de munca, de educatie etc.). Grupurile
nonformale se constituie pentru realizarea unei sarcini, apoi se dizolva. Ele sunt mai
flexibile, mai putin normativizate (grup de petitionari).

Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie

în afara unor cadre institutionalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice
(grupurile de prieteni, de pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).

Dupa marimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, natiunile), mijlocii
(colectivul unei întreprinderi) si mici (alcatuite din doi pâna la 30-40 de membrii :
grupuri scolare, de munca, politice, de creativitate). Grupurile mari sunt, prin
excelenta, grupuri formale, secundare, care dispun de o mare stabilitate în timp, ele
furnizând setul de valori si norme fundamentale pentru comportamentele de la nivel
microstructural.

Literatura de specialitate pune în evidenta faptul ca în timp ce analiza

psihologica este orientata spre grupurile mici, referirile analitice la grupurile mari se
fac în antropologie, sociologia clasica a comunitatilor (F. Tonnies, G. Simmel) si
psihologia colectivitatilor (Wundt, M. Lazarus, G Le Bon). A nu se întelege de aici sa
sociologia nu ar fi interesata de grupurile mici.

Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenta.

Întâlnim astfel grupuri temporare (formatii muzicale), grupuri durabile (grupul de
prieteni), grupuri permanente (familia).

Dupa modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) si
închise (cum ar fi de exemplu, lojile masonice).

Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenta si grupuri de

referinta.

Grupul de apartenenta desemneaza grupul caruia individul îi apartine ca

"membru competent". Grupul de referinta este grupul la care individul se raporteaza
si ale carui valori, credinte, comportamente valorizate le ia ca referinta, atunci când
îsi evalueaza situatia si atunci când adopta un anumit mod de a fi, a simti, a gândi, a
actiona.

Termenul de grup de referinta a fost introdus de Hyman (1952) pe baza

cercetarilor privind influenta explicita sau latenta a grupului asupra indivizilor membrii
sau simpatizanti.

M. Sherif defineste grupul de referinta ca fiind acesl grup caruia individul aspira sa i
se ataseze ca membru (de ex 22322d35w emplu, pentru o studenta care ar dori sa
devina manechin, grupul de studenti este grupul de apartenenta, în timp ce grupul de
manechine reprezinta grupul de referinta). Newcomb face deosebirea dintre grupurile
de referinta pozitive (care exprima ceea ce indivizii ar dori sa devina), si grupul de
referinta negative (de care indivizii ar dori sa se distanteze), de exemplu, în SUA
pentru militantii anticomunisti, liberalii traditionali (prea blânzi, prea confuzi)constituie
un grup de referinta negativ.

Grupul de referinta poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee

abstracta (ideea de libertate, de egalitate care influenteaza modul în care oamenii
gândesc despre ei însisi ). Putem spune, deci, ca grupurile de referinta nu sunt
întotdeauna grupuri în sensul sociologic al termenului.
 Formulând asa numita "paradigma a socializarii anticipative", R. K. Merton
sustine ca indivizii tind sa interiorizeze mai degraba valorile, normele si modurile de a
gândi ale grupurilor de referinta, decât cele ale grupurilor de apartenenta.

Grupurile de referinta au o functie dubla : comparativa si normativa. Functia

comparativa se refera la faptul ca grupul de referinta ofera un model pentru a fi
imitat, un standard dupa care poate fi judecata corectitudinea unei persoane
(exemplu, elevul imita limbajul profesorului). Grupul de referinta comparativ este
acela ale carui caracteristici sunt diferite de cele ale individului. (Individul nu poseda
respectivele caracteristici, ci doar se compara, se raporteaza la ele). Grupurile de
referinta au si o functie normativa pentru ca ele definesc forme adecvate de
comportament, ce trebuie sa faca si ce nu trebuie sa faca individul. Grupul de
referinta normativ este acela ale carui comportamente, norme, valori sunt adoptate
de individ. Unele grupuri sunt în acelasi timp si de apartenenta si de referinta :
familia, tovarasii de joaca, prietenii etc. Alteori, grupurile de referinta difera de cele de
apartenenta.

Termenul de grup de referinta este util în analiza tensiunilor, conflictelor

resimtite mai ales de indivizii cu mobilitate sociala crescuta (trec de la o categorie
sociala la alta ) si care sunt divizate între asteptarile grupului la care aspira si cele ale
grupului pe care sunt gata sa-l paraseasca, dar cu care continua sa întretina legaturi
afective si de loialitate.

În celebra lucrare "La vocation actuelle de la sociologie", G. Gurvitch propune

5

urmatoarea "schema generala a clasificarii" grupurilor sociale :

1.   dupa continut : unifunctionale si multifunctionale ;

2.    dupa anvergura : reduse, mijlocii, întinse ;

3.  dupa durata : temporare, durabile, permanente ;

4.   dupa ritm : cu cadenta latenta, mijlocie, precipitata ;

 5.  dupa dispersie : grupuri în care indivizii sunt la distanta, grupuri în care
indivizii au contacte artificiale, în care indivizii se aduna periodic si în care ei sunt
reuniti în permanenta ;

6.  dupa baza formarii : grupuri de fapt, voluntare, si impuse;

7.  dupa modul de acces : grupuri deschise, cu acces conditionat si închise ;

8.  dupa gradul de organizare : neorganizate, partial organizate, complet

organizate;

9.  dupa functiile îndeplinite : grupuri de rudenie, de afinitate fraternala, de

activitate economica, nonlucrative, mistico-extazice ;

10.  dupa orientare : grupuri ce tind spre diviziune si grupuri ce tind spre

unificare ;

11.  dupa modul în care permit întelegerea, penetrarea, întelegerea lor de catre
societatea globala : refractare la penetrarea de catre societatea globala, mai mult
sau mai putin penetrabile, total penetrabile ;

12.  dupa gradul de compatibilitate între grupuri : integral compatibile cu

grupurile de acelasi tip, partial compatibile, incompatibile, exclusive;

13. dupa modul de constrângere : grupuri care dispun de constrângere

conditionala si grupuri care dispun de constrângere neconditionala;

14.  dupa principiul organizarii : grupuri de dominanta si de colaborare ;

15.  dupa gradul de unitate : grupuri unitare, federaliste, cofederaliste.

II. Cum se formeaza grupurile. Normele si structura de grup

Grupurile se formeaza la întâmplare sau dimpotriva, prin decizia individului, la

alegerea lui. Este întâmplator în ce tara sau în ce familie ne nastem, deci natiunea,
familia din care facem parte sunt grupuri în care intram întâmplator. Exista însa si
grupuri la care aderam cu buna stiinta, din care am decis sa facem parte. Studiile
arata ca principalii factori care stau la baza alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul
geografic imediat) si asemanarea.

Cu cât indivizii sunt mai apropiati geografic, cu atât probabilitatea ca ea sa

formeze un grup creste. Apropierea geografica mareste probabilitatea interactiunii
dintre oameni, a desfasurarii unor activitati comune. Festinger, Schachter, Back
(1950) au realizat o cercetare asupra studentilor casatoriti de la Institutul de
Tehnologie din Massachusetts. Ei au constatat ca înfiriparea prieteniilor depindea de
distanta : pentru cei care locuiau în vecinatate, probabilitatea de a se descrie unul pe
celalalt drept prieteni apropiati era mai mare decât pentru cei care locuiau mai
departe, desi pe acelasi palier. Cei care locuiau în vecinatate se descriau unul pe
celalalt ca prieteni.

Asemanarea este un alt factor ce sta la baza formarii grupurilor. Oamenii

prefera de foarte multe ori sa se asocieze cu oamenii cu care se aseamana. Ei se
simt mai confortabil în prezenta persoanelor cu care au interese, valori, idei comune,
care au caracteristici sociale comune (rasa, religie, etnie, clasa etc.) sau caracteristici
personale comune (vârsta, nivel de inteligenta). Exista un studiu clasic realizat de
Newcomb (1961), care confirma aceasta teza. Sociologul american a studiat modul
în care s-au realizat legaturile sociale dintre studentii Universitatii din Michigan sau
locuiau în camine. El a demonstrat clar ca interactiunile dintre studenti, asocierea lor
a avut la baza similaritatea valorilor si intereselor lor.

Mai mult decât atât, studiile efectuate de Belkin si Goodman (1980) confirma
faptul ca asemanarea dintre indivizi este un factor important în alegerea partenerului
pentru casatorie.

Odata constituit, grupul impune membrilor sai respectarea anumitor norme.

Comportamentul grupului, al fiecarui membru din grup, este influentat de normele
operative de grup. Acestea apar gradat, în procesul interactiunii dintre membrii
grupului, se nasc din procesul cumulativ al interrelationarilor (când un individ
actioneaza în grup, celilalti îi confirma sau, dimpotriva, îi infirma comportamentul).

Se ridica întrebarea de ce majoritatea oamenilor consimte sa se conformeze la

norme, se lasa influentati de grupurile sociale, accepta regulile pe care acestea le
impun ? Un raspuns ar fi ca oamenii obtin multe beneficii, satisfactii din viata grupala.
Studiile sociologice au aratat ca grupurile mici sunt mai putin tolerante fata de
nerespectarea normelor decât grupurile mari. Presiunea pentru respectarea normelor
este mai mare în grupurile mici.

S.E. Asch a remarcat faptul ca "presiunile pe care un grup le exercita asupra

unui nou membru (denumit de obicei "naďve subject") (.) sunt maxime atunci când
avem de-a face cu un grup unanim, format din trei persoane, în timp ce, în cadrul
grupurilor mai numeroase, ele descresc simtitor". 6

Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modeleaza

conceptiile, judecatile, perceptiile membrilor sai. Asch a subliniat faptul ca acest
proces este complex, subtil si ca în realizarea lui o mare importanta o au atât factorii
situationali (suport social, dimensiunea divergentelor existente în grup, ambiguitatea
si nesiguranta indivizilor etc.), cât si cei care tin de personalitatea indivizilor (înclinate
spre atitudine autoritara, autoîncredere, încredere în valorile altui grup).

T. M. Newcomb, L. Festinger, S. Schachetr si K. Back s.a. au aratat ca extinderea

conformarii indivizilor la standardele unui anumit grup se afla într-o directa conexiune
cu gradul de coezivitate a respectivului grup (ce poate fi masurata cu ajutorul
alegerilor sociometrice). Drept urmare, în viata grupurilor nici nu se poate sesiza
tendinta de respingere a acelor membri care se abat de la valorile si credintele
grupului (mai ales de la acele valori si credinte considerate a fi fundamentale,
esentiale). Presiunea spre conformitate poate îmbraca forma unei uniformitati de
gândire si comportare sau poate sprijini eterogenitatea valorilor si credintelor.
Acceptarea presiunii spre conformitate (fie sub forma uniformitatii, fie sub forma
eterogenitatii) poate satisface anumite necesitati spirituale ale unor membrii si
nemultumi pe altii. 7

Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei si normelor

grupului, ci si a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structura
specifica. Deseori, membrii grupului au pozitii diferite în grup, beneficiaza, deci, de
statute diferite si trebuie sa se angajeze în activitati diferite, cu alte cuvinte, trebuie
sa joace roluri diferite (de exemplu, într-o familie mama are un statut diferit fata de
copii, desfasoara activitati diferite de ale acestora). Putem spune ca grupurile sunt
alcatuite din statute care se împletesc cu rolurile corespunzatoare. Diferitele statute
servesc diferitelor aspecte ale scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici
identice, nici egale. În cadrul grupului se constituie o anumita ierarhie a statutelor.
Unele statute sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru functionarea
grupului si drept urmare li se acorda mai multa putere si respect (de exemplu,
presedinte, sef suprem etc.). În acest caz, ierarhia este definita prin pozitiile
statutelor în grup (seful este în vârful piramidei, subalternii la baza acesteia).

În alte grupuri, însa, ierarhia se întemeiaza pe alte criterii si nu pe pozitia

(statutul) persoanei în grup. Diferentele în materie de putere si influenta se stabilesc
în functie de ceea ce sunt si ceea ce fac membrii grupului. Grupul acorda mai mult
respect si mai multa influenta unora dintre membrii sai, pentru ceea ce sunt ei
efectiv, pentru calitatile lor, pentru performantele, realizarile lor în cadrul grupului.

Strodtbeck, James si Hawkins (1957) au realizat un experiment în cadrul caruia s-a

simulat alegerea unui grup de jurati. S-a constatat ca, initial, la baza alegerilor a stat
fie impresia pe care respectivele persoane (alese) au lasat-o, fie statutul pe care
acestea îl aveau în viata cotidiana (în afara experimentului). Abia ulterior, participantii
la experiment au "descoperit" ca exista un alt treilea element cheie, mai important
decât primele doua care trebuie sa stea la baza deliberarii si anume, calitatea
activitatii oamenilor în rolul de jurati.

Diferentierea membrilor grupului dupa anumite criterii (stratificarea în grup) are

doua ipostaze : una pe verticala (când este generata de statusuri inegale) si una pe
orizontala (când se constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticala
influenteaza negativ coeziunea grupului pentru ca accentueaza presiunea de
conformare pentru a împiedica tensiunile inegalitatii de statuts. La polul opus,
stratificarea pe orizontala influenteaza pozitiv coeziunea, pentru ca potenteaza
reciprocitatea dependentelor.

III. Procesele grupului

Cei mai multi sociologi printre care se afla si R.F. Bales, A.P. Hare,
E.F.Borgatta s.a. sunt de parere ca exista patru procese importante în cadrul
grupurilor mici : de realizare a sarcinii, de comunitate, de influenta si afectiv-
axiologice.

În conceptia altor autori (cum ar fi de exemplu sociologul american Norman

Goodman) studiul grupului nu se poate realiza în afara analizei urmatoarelor procese
fundamentale ale interactiunii, respectiv comunicarea, conflictul si coeziunea.

Unul dintre cele mai studiate procese interactionale este acela al comunicatiei.
Printre sociologii care s-au ocupat sistematic, cu deosebita seriozitate de problemele
comunicatiei în grupurile mici se afla si T.M. Newcomb, H.J. Leavitt si A. Bavelas.

Comunicarea este activitatea centrala a grupului. Membrii grupului se informeaza,

calmeaza, corecteaza reciproc ; comunica nu numai informatii ci si sentimente si
atitudini. Ei pot comunica sau receptiona miscari, gesturi, expresii faciale, cuvinte,
sunete etc. În opinia lui W.J. H. Sprott, "principalele probleme ale comunicatiei sunt :
viteza, integritatea, directia, rigiditatea si precizia ei". Pe de alta parte, calitatea
8

comunicarii, sustin Malcolm si Hulda Knowles, depinde de raspunsurile primite la

câteva întrebari, si anume : îsi exprima membrii lor ideile în mod clar? Se simt
acestia liberi în a solicita anumite clarificari atunci când ei nu înteleg un continut
comunicat? În ce masura raspunsurile indivizilor fata de continuturile receptionate
sunt adecvate sau nu? etc. 9

Din continutul comunicativ deducem ca relatiile de comunicare pot fi verbale

(prin limbajul natural) sau nonverbale (prin mimica, gesturi etc.).

Comunicarea poate dispune de un grad înalt de centralitate, atunci când

întreaga retea este dirijata de persoane care filtreaza mesajele si orienteaza relatiile
sau, dimpotriva, de un înalt grad de lateralitate, atunci când este încurajata
comunicarea interpersonala, directa, nefiltrata si necentrata.

Ordonarea relatiilor de comunicare în retele, afirma A. Bavelas, poate lua

diferite forme : lineare, în cerc, fragmentate reciproc. H. Leavitt constata ca eficienta
comunicativa a unei retele depinde de flexibilitatea si de adaptarea la sarcina de
îndeplinit, precum si de comunalitatea codurilor de structurare a informatiei.
 Fluxul informatiilor într-un grup este determinat de reteaua comunicatiilor în
functie de care se va sti cine vorbeste si cu cine. Într-un studiu devenit clasic, H.
Leavitt examineaza efectele a patru tipuri diferite de comunicatie prezentate în figura
de mai jos.

a                         b                      c                            d                       e

A                        A                     A                     A         B          A         B

E               B     E               B        E              B                    C                   
C

     D    C               D      C            D         C                        D             E         D

                                   

                                                                                            E

    a= primara                  b =în cerc                                          c=în lant                          d = în furca                   e=roata    

Reteaua primara include statusuri de comunicare echipotentiale pentru fiecare

membru al grupului, fara nici o organizare a fluxului informatiilor. În cadrul retelei în
forma de cerc, fiecare partener transmite informatia vecinului sau din dreapta sau din
stânga.

Reteaua tip lant indica faptul ca unul dintre emitatori este închis, blocând
circularea informatiei, stopând comunicarea. Reteaua de tip furca (sau y) uneste o
parte din membrii grupului, ceilalti având posibilitatea de a comunica doar cu unul
dintre membrii acestuia.
 Ultimul tip de retea, în forma de roata, este o structura care detine o persoana
centrala în procesul comunicarii si care interactioneaza cu fiecare dintre ceilalti.

S-a constatat ca sarcinile simple sunt realizate mai eficient în cadrul retelelor
centralizate, iar satisfacerea resimtita de membrii grupului este minima. În cadrul
sarcinilor complexe, individul care ocupa locul cheie, în cadrul retelei de comunicare
centralizata poate fi coplesit de bombardamentul informational, fapt ce creeaza
posibilitatea propagarii unor erori în procesul comunicational. Pentru realizarea
sarcinilor complexe sunt mai eficiente retelele descentralizate, iar satisfactia
membrilor grupului este mare, datorita nivelului calitativ al participarii fiecaruia la
comunicatie.

Studiile lui Homans au demonstrat ca natura activitatilor unui grup influenteaza

modelele de comunicare între membrii. Asa, de exemplu, pentru rezolvarea unor
sarcini de lucru, comunicarile se realizeaza în general între membrii cu statute
diferite (superioare si inferioare). În situatiile sociale recreative, comunicarea are loc,
mai degraba între persoane cu acelasi statut.

Asa cum am aratat mai înainte, un alt proces fundamental al grupurilor mici îl
constituie coeziunea grupului . Ea se refera la puterea legaturilor dintre membrii
grupului (puterea cu care indivizii sunt atrasi de grup), spiritul de grup, moralul
grupului. Coeziunea este expresia atmosferei generale existente în grup, a
"climatului social" al grupului care poate fi afectuos, prietenos, informal, tolerant, calm
sau,  dimpotriva, tensionat, ostil, rece, formal, retinut. Ea influenteaza realizarea
obiectivelor generale si realizeaza o anumita presiune asupra membrilor sai în sensul
acceptarii anumitor idei, valori, norme si desfasurarii anumitor activitati.

L. Festinger defineste coeziunea ca "rezultanta tuturor fortelor care actioneaza

asupra membrilor pentru a îi determina sa ramâna în grup".

Cercetarile sociologice au dezvaluit existenta unei corelatii între amenintare si

cresterea coeziuniii grupului . Mecanismul acestei corelatii a fost descifrat de S.
Schachter (1959) 10
în urma unui experiment care a constat în punerea subiectilor
într-o situatie de amenintare, respectiv în situatia de a primi un soc electric. S-a
constatat ca subiectii pusi în situatii cu grad înalt de amenintare (perspectiva de a
primi un soc electric destul de puternic) si deci cu o anxietate ridicata, simt o mai
mare nevoie de afiliere decât subiectii aflati într-o situatie cu grad scazut de
amenintare (perspectiva unui soc electric foarte blând).

Relatia dintre coeziune si amenintare este mediata de anxietate. Cercetarile lui

L. Weller (1963) confirma concluziile experimentului realizat de S. Schachter. Weller,
în urma experimentelor sale, conchide ca grupurile alcatuite din persoane cu un grad
înalt de anxietate sunt mai coezive si resping cu mai multa fermitate membrii devianti
decât grupurile formate din membrii cu un nivel mai scazut de anxietate. El sustine
ca " se pare ca oamenii doresc sa fie împreuna, pentru ca a fi împreuna reduce
anxietatea, iar prezenta unui deviant produce o crestere a anxietatii si, din acest
motiv, este amenintatoare". 11

Cercetarile psihosociale experimentale au scos la iveala si existenta unor

proportii mai mari de reactii active în grupurile coezive decât în grupurile noncoezive,
în care predomina acceptarea pasiva a opiniilor interlocutorului.

Pivotul coeziunii îl reprezinta consensul si conformitatea membrilor grupului.

Consensul rezulta din similitudinea tacita sau constienta a atitudinilor si optiunilor
personale, iar conformitatea este expresia comportamentelor de supunere, acceptare
si respectare a prescriptiilor normative. Orice grup detine mecanisme de promovare
a conformismului individual fie prin sanctiuni negative, fie prin recompensari. R.
Lippitt a constatat ca presiunea grupului pentru conformarea membrilor poate avea
efecte pozitive, vine în îmtâmpinarea dorintelor de afiliere, afectiune, securitate si
face posibila actiunea grupului sau negative, actionând în directia uniformizarii, a
supunerii neconditionate a diminuarii creativitatii.

În viziunea lui J. Jackson si A. Rappapert conformisul este generat nu numai de

grup, ci si de nevoia individuala de autoritate, care apare din lipsa criteriilor de
optiune, de intoleranta fata de incertitudinea sau ambiguitate, de nonimplicare în
abordarea dificultatilor, de neangajare în cautarea informatiei.

Cercetarile sociologice contemporane au dezvaluit faptul ca incertitudinea (în

întelesul de cunoastere limitata, incompleta, fragila) " este o componenta a vietii
umane", a vietii de grup si au examinat efectele consensului / disensului asupra
dinamicii incertitudinii. S-a constatat ca atunci când solutiile initiale ale membrilor
grupului au coincis (consens potential), incertitudinea a scazut semnificativ în
procesul comunicarii. si, dimpotriva, atunci când punctele de vedere intiale au fost
diferite (dissens potential), prin comunicare, chiar atunci când s-a ajuns la solutii
comune, incertitduinea asociata cu aceste solutii a tins sa creasca în raport cu cea
din faza initiala. Luarea în consideratie, deci, prin comunicare, a diversitatii punctelor
de vedere, este de natura a duce la cresterea incertitudinii". 12

Coeziunea, conformitatea si consensul variaza în functie de caracteristicile

grupului, cum ar fi : autonomia (centrarea pe sine, evolutia independenta),
permeabilitatea (masura în care admite sau nu cooptarea de noi membrii),
flexibilitatea (gradul de libertate si informalitate în grup), intimitatea (gradul de
apreciere reciproca a membrilor sai), participarea (investitia de timp si de efort în
activitatea grupului). Modul specific în care se obiectiveaza fiecare din caracteristicile
mai sus enuntate, ca si modul în care ele se coreleaza, confera grupului calitatea de
entitate distincta, de tot integrat distinct. R. B. Catell (1948) foloseste termenul de
sintalitate pentru a individualiza sau caracteriza personalitatea unui grup ca întreg.
Sintalitatea, sustine el, este influentata atât de caracteristicile membrilor grupului
(inteligenta, atitudini, însusiri individuale de personalitate) cât si de structura grupului.
Pe de alta parte, ea dispune, însa, de o dinamica proprie, care se manifesta prin
schimbarile ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totala disponibila în
grup, respectiv în sinergia grupului si prin interactiunile dintre grup si subgrupuri sau
dintre un grup si alte grupuri. Sinergia este utilizata de membrii grupului pentru
mentinerea coeziunii de grup si atingerea scopurilor propuse. Se constata ca
trasaturile de sintabilitate ale grupului si cele ale personalitatii individuale tind catre
congruenta pentru a asigura stabilitatea grupului.

Pe lânga cele analizate pâna acum, mai exista si alte procese de grup,
respectiv competitia si cooperarea, pe care sociologia le studiaza mai ales în
legatura cu eficienta sau productivitatea, si concomitent cu evidentierea efectelor lor
sociale.

Competitia si cooperarea sunt forme ale interactiunii pe care le întâlnim în orice

grup. Competitia consta în eforturile indivizilor, grupurilor de a atinge un scop (a avea
un beneficiu), care este indivizibil sau despre care se crede ca este ca atare.
 Ea poate sa fie directa sau indirecta, personala sau impersonala, spontana sau
constienta.

K. Horney a relevat faptul ca procesul competitiei este pivotul cresterii eficientei

activitatii grupului. În acelasi timp, ea este însa si o sursa de frustrare, anxietate sau
de conflicte nevrotice.

Privita dintr-o perspectiva sociologica mai larga, competitia nu presupune

întotdeauna constiinta existentei concurentelor sau a opozitiei fata de ei si deci nu
presupune cu necesitate elaborarea de strategii din partea competitorului care sa
limiteze actiunile celorlalti competitori.

se deosebeste de conflict, desi, uneori poate degenera în conflict. Evidentiind

aceasta distinctie, K. Davis (Human Society, 1949) arata ca regulile competitiei
limiteaza mijloacele ce pot fi utilizate si ca doar atunci când aceste reguli sunt
încalcate, competitia se transforma în conflict.

Cooperarea este o forma de interactiune sociala si un proces de grup, care

presupune actiuni conjugate ale mai multor persoane sau grupuri, pentru atingerea
unui scop comun, pentru obtinerea unor gratificatii de care sa beneficieze toti
participantii.

Cooperarea, sustin P. Kropotki, W.C.Aller, M. Crowford s.a. mareste satisfactia

globala la nivel de grup dar are si efecte de uniformizare si deci, de scadere relativa
a satisfactiei individuale.

Astazi, în promovarea competitiei sau cooperarii în grup, se ia în calcul atât

specificul sarcinii de îndeplinit cât si necesitatea obtinerii unui randament maxim.

Conflictul este definit în sociologie ca "opozitie deschisa, lupta între indivizi,

grupuri, clase sociale, partide, comunitati, state cu interese economice, politice,
religioase, etnice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra
interactiunii sociale". 13

Letha si John Scanzoni (1976), studiind conflictul într-un grup mic, respectiv în
familie, au evidentiat existenta a trei forme dihotomice diferite pe care le pot lua
conflictele. În raport cu prima forma, conflictele pot fi cu rezultat zero sau cu motiv
14

mixt. Într-un conflict cu rezultat zero, o persoana fie câstiga ceva, fie pierde totul. Într-
un conflict cu motiv mixt, nici una dintre cele doua persoane nu doreste sa câstige
sau sa piarda totul.

Cel de al doilea tip se refera la conflictele bazate pe personaliate si la cele

situationale. Dupa cum reiese si din denumirea lor, conflictele bazate pe
personalitate sunt generate de diferentele personale dintre indivizii implicati, în timp
ce celelalte, situationale, sunt cauzate de contextul social, de situatia sociala
concreta în care se afla membrii grupului ( de exemplu, împartirea unor resurse
insuficiente rare).

Cea de a treia forma de conflict pusa în evienta de Letha si J. Scanzoni include

conflictele fundamentale si nefundamentale. Primele se produc în legatura cu
normele fundamentale ale situatiei. De exemplu, disputa privind alegerea fotbalistilor
care sa intre în echipa nationala si sa joace la campionatul mondial. Conflictul
nefundamental izvoraste din aplicarea normelor acceptate la o situatie specifica. Un
astfel de caz, îl constituie alegerea echipei pe care s-o provoci la meci. De regula,
conflictele situationale, nefundamentale si cu motiv mixt, sunt solutionate mai usor
decât oponentele lor deoarece, deseori, este posibila gasirea unei formule de
compromis.

Conform teoriei lui Coser si a altor sociologi, nu orice conflict este negativ. El
poate ajuta la clarificarea scopurilor grupului si a granitelor si, daca este tratat cum
trebuie, poate chiar sa mareasca activismul membrilor grupului. Cheia solutionarii cu
succes a conflictelor o constituie "rezolvarea" în conformitate cu normele care au fost
în prealabil stabilite si acceptate.

IV. Conducerea si luarea deciziei în grup

Legat de problema conducerii în grup, o prima întrebare care se ridica este :

"Cine este si cine poate deveni lider înr-un grup mic?" Daca initial s-a crezut ca un
individ ajunge lider  în mod aproape exclusiv în virtutea trasaturilor personalitatii lui,
mai târziu forta explicativa a acestei idei a scazut considerabil. C. A. Gibbs 15
a
sesizat ca liderul nu poate fi studiat în mod corespunzator, separându-l de grupul
sau. În acelasi context, H.H. Jennings 16
sustine ca leadership-ul nu este rodul unor
trasaturi personale, ci un fapt functional : cine anume devine lider, aceasta depinde
de anumite circumstante concrete. Liderul este dependent de relatiile interpersonale
existente în grupurile mici si, totodata, el are o functie care îi asigura aceasta calitate
(rezolvarea sarcinilor grupului din care face parte).

C. A. Gibbs conciliaza punctele de vedere mai sus prezentate, aratând ca

"leadership-ul este atât o functie a situatiei sociale, cât si o functie a personalitatii".
Putem spune, deci, ca trasaturile personalitatii sunt importante în accederea la
leadership, în masura în care ele sunt corelate cu o situatie sociala specifica.
Individul care devine leader îi depaseste pe ceillati în unele calitati solicitate de
problemele sau telurile grupurilor din care fac parte, aflate într-o situatie particulara
(M. Sherif si C. W. Sherif).

Studiile sociologice au dezvaluit existenta mai multor tipuri de leader în cadrul

grupului mic. Astfel, o prima clasificare realizata de Katz si Khon are drept criteriu
centrarea conducatorului pe sarcinile grupului sau pe relatiile umane. Conform
acestui criteriu, grupurile pot avea lideri instrumentali sau expresivi. Primii sunt cei
care pun grupul în miscare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Ei se
concentreaza asupra problemei imediate, sunt orientati spre atingerea obiectivelor.
Ei structureaza situatia, definesc cu claritate obiectivele de urmarit, formuleaza
metode de actiune (E.F. Harris, E.A. Fleishman, H. E. Burtt, 1955). Liderii expresivi
sunt preocupati mai mult de crearea armoniei, a solidaritatii de grup, de promovarea
moralei grupului.

S-a constatat ca liderul orientat exclusiv spre atingerea obiectivelor genereaza

un anumit grad de ostilitate în rândul membrilor grupului, prin continua impulsionare
a acestora în rezolvarea responsabilitatilor ce le revin si cu timpul el poate sa devina
neplacut, antipatic chiar.

Pentru succesul si stabilitatea grupului este necesara corelarea ambelor tipuri

de conducere (instrumentala si expresiva).
Un alt criteriu de clasificare a tipurilor de conducere îl constituie modul de instituire a
autoritatii în grup. Sociologii americani, Lewin, Lippitt si White, pornind de la acest
criteriu, au constatat ca exista trei tipuri de lideri : democrat, autoritar si laissez-faire.

Cel democrat încearca sa obtina acordul membrilor grupului în privinta deciziilor

pe care le ia, acorda membrilor grupului sansa de a participa la coordonarea
activitatii de grup, stimuleaza autoconducerea, este jovial si confident, încurajeaza
sugestiile valoroase, creativitatea în munca.

Liderul autoritar da ordine si asteapta ca ele sa fie executate.

J.P. Bradford si R. Lippitt semnaleaza prezenta a doua forme de lideri autoritari

în viata grupurilor mici : absolut si moderat, distinctie ce are la baza tehnica folosita
în realizarea dependentei membrilor grupului în raport cu liderul. Atunci când liderul
îsi asigura conducerea grupului prin ordinele sale pe care membrii grupului trebuie sa
le execute fara sa discute, putem vorbi despre un lider absolut.

Spre deosebire de acesta, liderul moderat îsi însoteste ordinele cu o rugamine

personala de felul : "Voi fi multumit daca vei proceda în acest fel".

În situatii extreme, se pare ca tipul de conducere autoritar este cel mai eficient.

Tipul de conducator laissez-faire nu face nici un efort pentru a dirija sau

organiza activitatile grupului ; este cel mai ineficient.

Se pare ca este tipul conducatorului care nu are încredere în capacitatile sale si

care, fie ca se refugiaza într-o munca birocratica (face si desface tot felul de situatii
inutile), fie se izoleaza de membrii grupului. Este îngaduitor, prietenos, inactiv, este
incapabil sa ia decizii care sa ajute grupul în realizarea scopurilor sale. Nu are
initiativa, ofera informatii membrilor grupului doar când este solicitat de acestia.

R.K. White si R. Lippitt, în celebrul lor experiment (1960), ofera urmatoarea explicatie
a faptului ca stilul permisiv de conducere (laissez-faire) nu este satisfacator : oamenii
au o necesitate profunda atât de structura psihologica, cât si de dependenta
psihologica de altii, accentuata de tendintele regresive spre un comportament infantil,
caracterizat prin nevoia de a depinde de altii, de a-i lasa pe ei sa ia deciziile. Liderul
democrat, ca si cel autoritar, satisface, fiecare în maniera sa, aceasta necesitate
complexa". 17

Alti sociologi (Rogers, Show, Blum) sustin ca dupa raportarea la norme, stilurile
de conducere pot fi directive si nondirective. De asemenea, în functie de
considerarea afectivitatii, sociologii au distins între tipul de conducere distantat, bazat
pe control si dirijare si tipul de conducere permisiv, bazat pe apropiere psihologica.

În privinta luarii deciziei în grup (adoptarii unei solutii în urma rezolvarii unei
probleme ) sociologia identifica doua probleme distincte dar interdependente, si
anume : problema cunostintelor necesare si cea a consensului.

Legat de problema cunostinetlor necesare, dificultatea care apare în procesul

decizional deriva din incertitudine. Detinerea tuturor cunostintelor necesare de catre
decident este o situatie extrem de rara, este un fapt de exceptie. De cele mai multe
ori, cunostintele de care dispune decidentul sunt nesigure si incomplete.
"Incertitudinea persistenta" (care nu poate fi redusa în procesul de pregatire a
deciziei) ridica doua tipuri de probleme : 1) problema metodelor utilizate în procesul
decizional în conditiile unei cunoasteri incomplete si incerte si 2) gasirea unor
modalitati de a contracare, de a face fata consecintelor dezorganizatoare distructive
ale incertitudinii asupra sistemului decident.

Catalin Zamfir 18
identifica existenta a patru modele decizionale, dintre care
primele doua sunt normative, si anume : decizia certa într-o lume strict determinista,
decizia certa de tip probabilist, decizia în incertitudinea persistenta si modelul
cibernetic.

Conform primului model se presupune ca decidentul dispune de toate

cunostintele necesare (pe care le prelucreaza si cu ajutorul instrumentelor logico-
matematice clasice ) si reuseste, în mod absolut, sa identifice solutia cea mai buna.
Este un model limita, putin aplicabil într-o lume în care factorul întâmplare are un rol
important.

Decizia certa de tip probabilist are doua forme de manifestare : prima lucreaza
cu probabilitati obiective de întâmplare a evenimentelor, cea de a doua cu
probabilitati subiective, ce reprezinta gradul de încredere / neîncredere în
cunostintele noastre de a descrie corect realitatea. Se presupune ca decizia luata
reprezinta solutia cu probabilitatea cea mai ridicata de a fi solutia cea mai buna, la
nivelul cunostintelor existente la un moment dat.

Numeroase cercetari au evidentiat faptul ca, în conditii de incertitudine

persistenta, nici acest model nu este adesea aplicabil.

H. A. Simon arata ca în astfel de conditii, sistemul social uman recurge la o

strategie decizionala simplificata : adoptarea primei solutii satisfacatoare pe care
reuseste sa o formuleze. Modelul cibernetic argumenteaza ca adesea sistemele
social-umane folosesc pentru solutionarea problemelor lor, mecanisme
nondecizionale de tip cibernetic spontan : decidentul experimenteaza mai mult sau
mai putin întâmplator, diferite tipuri de actiuni, care satisfac în grade diferite
necesitatile existente în grup, de care este vag constient. Actiunile pe care
experimentul le dovedeste a fi satisfacatoare sunt fixate si consolidate iar cele
nesatisfacatoare sunt eliminate.

Cea de a doua problema esentiala pe care o ridica procesul decizional în grup

este consensul. Se pare ca, mai degraba dissensul este un produs natural, decât
consensul. Din acest motiv, consensul trebuie construit în mod continuu.

În strânsa legatura cu stilurile de conducere, procesul decizional poate fi fie

democratic, grupul participa la luarea deciziei, fie de delegare a autoritatii decizionale
unei persoane, respectiv liderului grupului.

Se constata ca în societatile democratice actuale, exista o puternica înclinatie

spre promovarea deciziilor colective (democratice).

Caracterul colectiv al deciziei este si o premisa si un rezultat al evlutiei

democratice a societatii.

Optiunea grupurilor pentru decizia colectiva, se pare ca este legata si de mai

marea probabilitate a corectitudinii ei în raport cu decizia individuala. Grupul este
compus din indivizi cu statute, cunostinte, meserii diferite, deci ofera rezerve mai
mari decât individul (liderul) la care sa se poata apela în vederea luarii unei decizii
optime.
 Pe de alta parte, însa, cercetarile realizate de Stoner (1961) sustin ideea ca
deseori exista o mai mare probabilitate ca indivizii în grupuri sa ia hotarâri riscante
decât individizii care actioneaza singuri. Acest fapt a fost pus pe seama asa numitei
"difuziuni a responsabilitatii" : individizii într-un grup pot pasa responsabilitatea unei
decizii greste grupului în ansamblul sau (tuturor membrilor grupului) si astfel nici un
individi concret nu poate fi facut responsabil pentru respectiva eroare.

În consecinta, grupul poate lua decizii mai îndraznete dar mai riscante decât
individul.

De asemenea, în grupurile care înregistreaza un înalt nivel al consensului,

indivizii care ar dori sa se opuna eventualelor decizii eronate, care ar dori sa le
supuna unei mai atente analize înainte de a fi luate, pot fi obstructionati. Pe de alta
parte, subliniaza Callaway si Esser (1984), în grupurile foarte solidare, presiunea la
conformare limiteaza creativitatea deciziilor. Membrii grupului îsi pot cenzura ideile
personale care sunt în dissens cu cele ale majoritatii , pierzându-se valoarea
perspectivelor ce pot contribui la rezolvarea unei probleme sau la luarea masurilor
necesare. Este ceea ce se cheama "group think" ("gândire de grup"), proces de grup
caracterizat printr-o accentuata tendinta de cautare a acordului între membrii. El are
efecte negative asupra eficientei deciziilor luate în grup. Termenul de "groupthink" a
fost introdus în sociologie de catre Irving L. Janis, odata cu aparitia cunoscutei sale
lucrari, "Victims of groupthink" (1972), în care încearca sa explice insuccesul actiunii
organizate de administratia Kennedy în scopul rasturnarii regimului Fidel Castro, prin
erorile decizionale ale expertilor care au conchis actiunea si care au fost victime ale
groupthink-ului (prin tendinta lor de a se autocenzura si a anihila atitudinile critice).

Conceptul sociologic de organizatie. Natura organizatiei

Întelegem prin organizatie, grupuri de oameni care îsi organizeaza si

coordoneaza activitatea în vederea realizarii unor finalitati relativ clar formulate ca
obiective. Întreprinderile economice, partidele politice, institutiile de cercetare,
armata, spitalele sunt exemple de organizatii. Putem spune, deci, ca organizatia este
un tip de grup, care este anume creat pentru a duce la bun sfârsit o sarcina specifica
si care are o structura formala prin care încearca sa îndeplineasca acea sarcina.
Organizatia este un grup secundar ce contine o structura formala de statute, roluri si
grupuri mai mici.

Daca luam criteriul marimii, constatam ca societatea abunda în organizatii de

toate dimensiunile : de la cele mai mari (compania Ford), pâna la cele mai mici (club
scolar).

Prin ele însele, organizatiile prezinta o orientare structurala spre realizarea cât
mai eficienta a finalitatilor lor (caracteristica întâlnita îndeosebi în cazul
întreprinderilor economice). În analiza structurilor organizationale putem desprinde
mai multe etape. La începutul secolului XX s-a dezvoltat managementul stiintific
clasic (Frederick Taylor, Henri Fayol, Luther Galick, Lyndall Urwick), al carui principal
obiectiv a fost identificarea principiilor unei organizari eficiente, rationale a
organizatiei. Problemele examinate se refereau mai ales la diviziunea muncii si a
responsabilitatilor, organizarea ierarhica a conducerii activitatii, modalitatile de
realizare a controlului etc. Tot în aceasta perioada, în paralel cu aceasta miscare,
Max Weber elaboreaza cunoscuta si influenta teorie a birocratiei (1921). El intentiona
ca, prin respectiva teorie, sa raspunda la întrebarea : care sunt caracteristicile unei
organizatii rationale, care sa asigure realizarea scopurilor propuse? Solutiile pe care
el le identifica sunt formularea de reguli generale si impersonale, disciplina stricta în
aplicarea regulilor si procedurilor, sistem ierarhic de diferentiere a autoritatii cu
competente strict delimitate, cariera în care promovarea se bazeaza pe vechime si
merit, salariu fix, diferentiat în raport cu pozitia în organizatii.

Formularea de reguli generale si impersonale si aplicarea lor cu strictete se refera la

faptul ca organizatiile trebuie sa îsi întemeieze cu seriozitate setul de reguli, norme,
regulamente (cele mai multe scrise) care sa ghideze comportamentul salariatilor si
sa constituie baza majoritatii deciziilor organizatorice. Regulile si regulamentele au
drept scop inducerea unui element de stabilitate si predictibilitate actiunilor
organizatiei.

Caracterul impersonal al regulamentelor se refera la faptul ca organizatia

(birocratii) trebuie sa trateze pe fiecare "client" al organizatiei ca pe un "caz", nu ca
pe o persoana. Interactiunea cu clientii trebuie sa se bazezeze pe setul de norme si
regulamente ale organizatiei, pe rolul oficial al birocratului si nu pe sentimentele lui
personale.

În privinta sistemului ierarhic si de promovare, pentru început, trebuie sa

specificam faptul ca departamentele, într-o organizatie, nu numai ca au sarcini
precise dar sunt si organizate, într-un sistem  ierarhic de autoritate, în care fiecare
departament este supravegheat de un departament superior. Aceasta ierarhie, în
cadrul marilor organizatii îmbraca forma unei structuri piramidale, autoritatea fiind
concentrata la vârf, în mâinile unei elite restrânse si diluându-se treptat, treptat spre
baza piramidei (alcatuita din cei multi). Fiecare angajat al organizatiei trebuie sa aiba
o anumita competenta tehnica pentru a îsi putea îndeplini sarcinile în cadrul diviziunii
muncii si al sistemului ierarhic de autoritate : Weber subliniaza ca acest fapt
constituie o ruptura radicala cu trecutul, când meseriile depindeau în cea mai mare
parte de relatiile familiale, personale si nu de competenta tehnica a individului.
Organizatiile considera ca eficienta activitatii, succesul profesional nu au nici o
legatura cu familia de origine, cu relatiile personale ale indivizilor si, de aceea,
coreleaza promovarile lor cu vechimea în munca si meritul (competentele tehnice).
Cu toate ca, în multe organizatii, relatiile joaca înca un rol important, aprecierea
competentei tehnice capata tot mai mult teren în angajarea si promovarea
personalului. Folosirea tot mai frecventa a examenelor pentru ocuparea unor posturi
sau promovarea în diferite functii a salariatilor constituie o confirmare a acestui fapt.

În conceptia lui Weber, caracteristicile mai sus enuntate desemneaza un mod

rational de organizare, considerat de el a fi singura alternativa pentru atingerea
efectiva a obiectiveilor organizatiei. Pentru a numi acet mod rational de organizare, el
a întrebuintat termenul de birocratie.

Ce înseamna eficienta într-un sistem / organizatie?

Prin eficienta/eficacitate a sistemelor social-umane se întelege gradul în care

ele reusesc sa realizeze functiile lor finale, cu alte cuvinte, gradul în care reusesc sa
satisfaca cerinta lor functionala constitutiva.Un sistem de activitate poate avea o
eficacitate maxima, adica satisface complet cerinta functionala constitutiva a sa sau
poate fi complet ineficace, adica nu satisface deloc respectiva cerinta functionala.
 Între eficacitatea completa si eficacitatea maxima exista o multime de grade de
eficacitate.

Un sistem complex complet stabil, "perfect" este "sistemul ale carui cerinte
functionale sunt satisfacute complet, adica este sistemul compus din subsisteme cu
eficacitate maxima. Dupa cum se pare însa, de la un anumit nivel de complexitate, o
asemenea stare nu e posibil de atins în mod practic" (Catalin Zamfir, Psihosociologia
organizarii si a conducerii. Teorii si orientari contemporane, Ed. Politica,
1974).Sistemele complexe reale nu sunt compuse din subsisteme cu eficienta
maxima, fapt ce le face sa existe sub o continua tensiune, sa tinda permanent catre
perfectionare, deci catre dezvoltare. Raportata la gradul în care, din punctul de
vedere al necesitatii de satisfacut, o eficacitate e acceptabila sau nu, ea poate fi
determinata ca satisfacatoare sau insatisfacatoare.

H.A.Simon afirma ca "a fi eficient înseamna simplu a lua calea cea mai scurta, a
folosi mijloacele cele mai ieftine spre atingerea scopului dorit".

De altfel, determinarea eficientei optime nu poate avea loc decât prin luarea în
considerare a costului, deci a eficientei în general. "Daca avem, de exemplu, o
cerinta functionala x, trebuie determinat sistemul a , optim, a carui finalitate este
x

satisfacerea lui x. Optimul si maximul necesar trebuie sa produca starea de

"satisfacere",  de "echilibru" a sistemului.

O iluzie care apare frecvent este aceea ca va avea loc o crestere automata a
eficacitatii generale prin perfectionarea fiecarui element component al sistemului de
activitate. Acest lucru nu este adevarat. Perfectionarea ajunge doar pâna la un
anumit punct, la o crestere proportionala a eficientei.

Este de fapt o tendinta birocratica de a mari continuu volumul de munca prin

perfectionarea si umflarea subsistemelor dincolo de necesitatea obiectivului general.
Acest fenomen este enuntat în faimoasa "lege" a lui Parkinson : "exista o mica sau
nici o legatura între munca de facut si marimea personalului caruia i se poate da".

O asemenea orientare este lipsita de utilitate nu numai pentru ca de la un

moment dat cresterea efortului investit nu mai este justificata printr-o crestere
corespunzatoare a eficacitatii, ci si pentru ca iluzia unei cresteri continue
proportionale a celor doua variabile împiedica efortul de a cauta modalitati de
organizare mai eficace si mai eficiente.

Reluând criteriile formulate de M. Jahinda pentru sanatatea mintala, el propune

trei criterii pentru "sanatatea organizationala" :

1.            adaptabilitatea : abilitatea de a rezolva probleme si de a reactiona cu

flexibilitate la cerintele mediului schimbator

2.            simt al identitatii : organizatia sa stie ceea ce este ea, care sunt
finalitatile sale si ce are de facut

3.            capacitatea de a testa realitatea : capacitatea de a percepe si a

interpreta corect proprietatile reale ale mediului.

Dezvoltarea flexibilitatii devine o preocupare tot mai importanta a organizatiilor.

Pentru aceasta, pe de o parte, este necesar sa se dezvolte structurile
organizationale care sa permita si sa stimuleze flexibilitatea, iar pe de alta parte, sa
fie formati oamenii în asa fel încât sa poata deveni animatorii acestui proces de
continua (schimbare), transformare si perfectionare.