Limba franceză în SUA.

Proporția celor care vorbesc franceza acasă în comitatele locuite și

de francofoni
      6-12%
      12-18%
      Peste 18%

Indicator rutier bilingv (engleză și franceză) la o intrare în Louisiana

În regiunile din Marea Caraibelor aparținând Franței (insulele din Antilele
Mici și Guiana), precum și în Haiti, țară membră a OIF, numărul francofonilor
este de 1,9 milioane, dintre care 1,2 milioane în Haiti.
În țările din Indochina sunt în total 1,7 milioane de francofoni, iar în Oceania 0,5
milioane.
În afara cifrelor menționate mai sus, celor 220 de milioane de francofoni le mai
aparțin încă 72 de milioane de persoane numite „parțial francofone”[4].
În ceea ce-i privește pe cei care au franceza ca limbă maternă, numărul lor
este estimat la 77 de milioane în Europa[4], iar în Canada, unde rezultatele
recensământului din 2006 dau date precise despre aceasta, numărul lor este
de 6.817.650.

Statut[modificare | modificare sursă]
 Din cele 29 de state suverane în care franceza este limbă oficială, în 13 ea este
singura cu acest statut[8]:
 Franța  Gabon  Niger
 Benin  Guineea  Republica Democrată Congo
 Burkina Faso  Mali  Senegal
 Congo
 Monaco  Togo
 Coasta de Fildeș
În alte 16 state suverane, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte
limbi:
 Belgia  Djibouti  Madagascar
 Burundi  Elveția  Republica Centrafricană
 Camerun  Guineea Ecuatorială  Rwanda
 Canada  Haiti  Seychelles
 Ciad
 Luxemburg  Vanuatu
 Comore
Franceza este oficială și în 15 formațiuni administrativ-teritoriale care sunt
state nesuverane în cadrul unor state federale, sau sunt teritorii autonome. În 6
dintre acestea, franceza este singura limbă oficială:
 în Elveția:  în Belgia:
o Cantonul Geneva o Comunitatea Franceză[9]
o Cantonul Jura  în Canada:
o Cantonul Neuchâtel
o provincia Québec
o Cantonul Vaud
În alte 11 teritorii, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte limbi:
 în Elveția:  în Regatul Unit:  în Canada:
o Cantonul Berna o provincia Guernsey o provincia New Brunswick
o Cantonul Fribourg o provincia Jersey o Teritoriile de Nordvest
o Cantonul Valais  în India: o teritoriul Nunavut
 în Italia:
o teritoriul o teritoriul Yukon
o regiunea Valle d'Aosta federal Puducherry
Sunt și țări în care franceza nu este oficială, dar există reglementări juridice în
legătură cu ea:
 În Statele Unite:
o În statul Louisiana, franceza poate fi folosită în învățământ, în justiție, în
actele notariale și în media.
o În statul Maine, buletinele electorale pot fi redactate și în franceză, iar unii
angajați ai statului, de exemplu pădurarii, sunt obligați să cunoască
franceza.
 În Mauritius este permisă folosirea francezei în justiție, în învățământ și în
media.
În alte țări, franceza nu are niciun statut juridic, dar în practică este folosită
intens, mai ales în învățământ și în media. Este cazul țărilor arabe foste colonii
franceze:
 În Tunisia se predau în franceză începând cu învățământul mediu științele
exacte, economice, informatica și disciplinele tehnice.
 În Maroc se predă în franceză la mai multe facultăți din învățământul
superior.
 În Algeria, învățământul științific și tehnic superior are loc în franceză.
 În Liban, invățământul este bilingv, arab-francez sau arab-englez. Al doilea
caștigă treptat teren, dar primul este încă preponderent.
În fiecare țară arabă francofonă există presă în franceză, mai ales în Tunisia,
Maroc și Algeria.
Franceza este una din cele șase limbi de lucru ale Organizației Națiunilor Unite,
una din cele trei limbi de lucru ale Uniunii Europene, limba folosită pe plan
intern la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, singura limbă oficială a Uniunii
Poștale Universale și una din limbile oficiale a numeroase organizații
internaționale[4].
În principalele țări francofone există și o legislație referitoare la limbă. În Franța
este vorba de „legea Toubon” din 1994[10], care prevede în ce documente și
situații este obligatorie folosirea francezei: prezentarea bunurilor și serviciilor,
informațiile destinate consumatorilor, inscripțiile și informațiile din locurile
publice, contractele încheiate de persoane publice, contractele de muncă,
ofertele de serviciu, documentele interne destinate salariaților în întreprinderi.
Se prevede de asemenea că limba de predare în învățământ este franceza.
Această lege conține și sancțiuni. În Comunitatea Franceză din Belgia există un
decret[11] care prevede folosirea de termeni francezi în locul termenilor străini
în documentele de interes public, dar respectarea sa nu poate fi urmărită,
pentru că nu prevede sancțiuni. În Québec, deși nu este stat suveran, este
totuși în vigoare Carta limbii franceze din 1977[12], conform căreia franceza
este limba oficială a provinciei.

Indicator „oprire la intersecție” în Québec

Reglementare[modificare | modificare sursă]
Formarea standardului limbii franceze a fost un proces îndelungat legat de
impunerea francezei în paralel cu cea a puterii centrale pe tot teritoriul Franței.
În acest proces au jucat un rol important și grupuri de intelectuali, în
vremea Renașterii franceze, și, mai ales începând cu secolul al XVII-lea,
instituții oficiale, în primul rând Academia Franceză, destinate normării limbii.
Până pe la jumătatea secolului al XX-lea au fost considerate corecte, de urmat
și de predat numai cuvintele din dicționarele Academiei și regulile fixate
de gramaticile acesteia și ale adepților ei.
Încă din secolul al XIX-lea, începând cu afirmarea romantismului, literatura s-a
eliberat tot mai mult de normele lingvistice clasice, prezentând un spectru
foarte larg și variat al folosirii limbii. Normele sunt în general respectate în
varianta vorbită și mai ales cea scrisă a registrului de limbă curent, și cu atât
mai mult în registrul elevat. Limbajul mediei este influențat de limba vorbită de
majoritatea populației, mai ales de lexicul registrului familiar.
În secolul al XXI-lea, în Franța se ocupă de standard, de promovarea limbii, de
protejarea ei față de engleză, nu numai Academia, ci și alte organisme oficiale,
precum Conseil supérieur de la langue française (Consiliul Superior al Limbii
Franceze), Délégation générale à la langue française et aux langues de
France (Delegația Generală pentru Limba Franceză și Limbile din Franța) și, în
cadrul, acesteia Commission d'enrichissement de la langue française (Comisia
de Îmbogățire a limbii franceze)[13]. Academia nu mai este autoritatea
supremă în ceea ce privește standardul, existând diferențe de vederi nu numai
între lingviști, ci chiar și între instituții. Un exemplu pregnant în acest sens sunt
disputele în jurul reformării ortografiei. În 1990, la inițiativa guvernului,
Consiliul Superior al Limbii Franceze elaborează și propune o reformă limitată a
ortografiei, acceptată de Academie, și o publică sub formă de raport în Journal
officiel[14]. Propunerile provoacă multe reacții negative[15]. Și Academia
revine asupra acceptului ei, iar rectificările ortografiei rămân facultative.
Și în alte țări unde franceza este oficială au fost înființate organisme de
reglementare a ei. În Belgia există Conseil de la langue française et de la
politique linguistique (Consiliul Limbii Franceze și al Politicii Lingvistice)
și Direction de la langue française (Direcția Limbii Franceze), în Québec există
de asemenea un Conseil supérieur de la langue française și Office québécois
de la langue française (Oficiul din Québec al Limbii Franceze), în Elveția
– Délégation à la langue française (Delegația pentru Limba Franceză). La
nivelul Francofoniei funcționează Conseil international de la langue
française (Consiliul Internațional al Limbii Franceze).
Între principalele țări francofone există unele mici deosebiri de standard. De
exemplu, în Belgia și în Elveția, lui soixante-dix „șaptezeci” îi corespunde
cuvântul septante. În Québec, standardul acceptă mult mai
puține împrumuturi din engleză decât în Franța. De pildă, în cea din urmă,
cuvântului „parcare” îi corespunde parking, dar în primul – stationnement. O
mențiune aparte se cuvine tendinței determinate de principiul egalității dintre
sexe de a da și o formă de feminin substantivelor nume de persoană ce
desemnează ocupații, profesiuni, funcții și titluri care au tradițional numai
formă de masculin. În Québec, aceasta s-a generalizat și a intrat în standard
încă din anii 1980[16]. În Franța, Institut national de la langue française
(INaLF) (Institutul Național al Limbii Franceze), din cadrul Centre national de la
recherche scientifique (CNRS) (Centrul Național al Cercetării Științifice), a scos
un ghid[17] care prezintă principiile acestor feminizări, formele feminine deja
existente și cele nou propuse. Aceste inovații au fost sprijinite de guvern, dar
nu au fost acceptate de Academie. Și în Elveția s-a oficializat feminizarea[18].
Între formele acceptate sunt unele deosebiri de la țară la țară. De exemplu,
pentru cuvântul „autoare”, ghidul din Franța recomandă une auteur sau une
auteure, în Québec s-a adoptat numai une auteure[19], iar în Elveția se
recomandă une autrice[20].
 Influența asupra altor limbi[modificare | modificare sursă]
Bogăția lexicului francez datorează mult împrumuturilor din diferite alte limbi
(vezi Lexicul limbii franceze), dar și franceza a influențat lexicul multor limbi.
Această influență se exercita deja în Evul Mediu. În secolul al XI-lea a început
influența francezei asupra limbii engleze, când Anglia a fost cucerită de oșteni
care vorbeau limbi oïl, mai ales cea normandă. Nobilimea și curtea regală
vorbea așa-numita limbă anglo-normandă, regii vorbind-o până la
sfârșitul secolului al XIV-lea. A continuat apoi să influențeze engleza limba
franceză formată complet între timp pe continent. Se datorează mai ales
prestigiului limbii franceze scrise faptul că lexicul limbii engleze a fost francez
în proporție de 60% până în secolul al XVIII-lea[21].
Poezia truverilor s-a răspândit și în Italia și în teritoriile de limbă germană.
Cuvintele mangiare „a mânca” (< franceză manger) și avventura „aventură”
(< franc. aventure) au ajuns în limba italiană în secolul al XII-lea. Cel din urmă
a intrat în același timp în germană, sub forma Abenteuer[22]. În secolul al XVI-
lea a continuat intrarea de cuvinte franceze în aceste limbi.
Cuvinte franceze au ajuns în și mai multe limbi europene în secolul al XVII-lea,
când Franța era o mare putere politică și culturală, apoi în secolul al XVIII-lea,
când puterea țării scăzuse, dar impactul său cultural a crescut datorită
ideilor Epocii Luminilor. Pe vremea aceea, din America de Nord și până în Rusia,
aristocrații și intelectualii nu se puteau lipsi de cunoașterea limbii franceze.
Franceza devenise limba comunicării internaționale în locul latinei,
în diplomație și în științe[23].
În secolul al XIX-lea, influența francezei s-a extins și asupra limbilor care se
vorbeau în coloniile Franței.
Cuvinte franceze sunt prezente în multe domenii, mai ales în gastronomie,
în modă, în cosmetică, în domeniul militar și în cel al sentimentelor și
caracterului[24].
Engleza este limba care a împrumutat cele mai multe cuvinte din franceză. În
secolul al XXI-lea, lexicul limbii engleze încă mai este, după unii autori[25] în
proporție de 30%, după alții[26] în proporție de 33% de origine franceză.
Altă limbă în care sunt relativ multe cuvinte de origine franceză este româna:
22,12% din lexic[27].
În limba poloneză au intrat circa 3.500 de cuvinte franceze, în urma relațiilor
strânse dintre Franța și Polonia începute în secolul al XVIII-lea[28].
Și în limba spaniolă sunt circa 2.000 de cuvinte din franceză, 7,1% din
lexic[29].
Au fost împrumutate cuvinte franceze și de către limbi îndepărtate de franceză,
genetic, geografic sau din ambele puncte de vedere. Astfel sunt, printre
altele, limba maghiară sau limba persană, care ambele au adoptat, de
exemplu, cuvântul rouge „ruj”, sau chiar limba chineză, în care „alo” la telefon
se spune wei, de la cuvântul ouais din registrul de limbă familiar al francezei,
corespunzător lui oui „da”, din registrul curent[22].

Limbi creole cu bază lexicală franceză[modificare | modificare sursă]

În imperiul colonial francez s-au creat numeroase limbi creole. În secolul al XXI-
lea sunt repertoriate 15[30]:
 în America: creola din Louisiana, cea din Haiti, cea din Guadelupa, cea din
Martinica, cea din Dominica, cea din Sfânta Lucia, cea din Trinidad, cea
din Guyana, cea din insulele Les Saintes;
 în Oceanul Indian, având ca trunchi comun creola mascarin, numită
și bourbonnais: creola din Réunion, cea din Mauritius, cea din insula
 Rodrigues, cea din Seychelles, cea din arhipelagul Chagos (vorbită în
Mauritius de urmașii celor deportați aici din Chagos);
 în Oceania: creola tayo (în Noua Caledonie).
În două țări, creola locală este limbă oficială: în Haiti (pe lângă franceză)[31] și
în Seychelles (pe lângă engleză și franceză).

Variante regionale[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Variantele regionale ale limbii franceze.
Conform interpretării din secolul al XXI-lea, variante regionale ale limbii
franceze sunt considerate ansamblurile de particularități cu care este folosită
limba complet formată și însușită de toți vorbitorii din Francofonie, în diferitele
teritorii din lume ale acesteia. Aceste variante nu se confundă
cu graiurile numite tradițional patois în franceză, vorbite pe teritoriul din Franța
al limbii franceze din Evul Mediu până prin secolul al XIX-lea, și care practic au
dispărut[32]. Variantele regionale ale limbii franceze actuale nu se confundă
nici cu celelalte limbi oïl vorbite în jumătatea de nord a Franței, care n-au
dispărut total, și care sunt considerate oficial limbi regionale, împreună cu alte
limbi romanice din afara grupului oïl și cu alte limbi neromanice[33].

Principalele variante și grupuri de variante regionale ale limbii franceze

Franceza are foarte multe variante regionale. Principalele variante și grupuri de
variante sunt următoarele (reprezentate pe harta de mai sus):
 în Europa:  în Africa:
o în Franța: o din Magreb (în Mauritania, Maroc,
 de nord; Algeria și Tunisia);
 de sud; o din Africa Subsahariană (mai ales în
o belgiană; fostele colonii franceze și belgiene);
o elvețiană;  din Oceanul Indian (în Madagascar și pe
 în America: insulele care au aparținut cândva sau
o în Canada: aparțin Franței);
 din provincia Québec;  în Asia:
  acadiană (în principal în provincia New o libaneză;
Brunswick); o din Puducherry (în India);
o cadiană (în Statele Unite ale Americii, în statul o indochineză (în Vietnam, Laos și Cambo
Louisiana); dgia);
o antileză (în Haiti, Guadelupa și Martinica);  în Oceania:
o din Noua Caledonie;
o guyaneză;
o polineziană.
Fiecare dintre cele de mai sus se subîmparte în alte variante regionale, de
exemplu în cea din sudul Franței este o variantă lyoneză, în cea din Québec
una montréaleză, în cea din Antile una haitiană, în cea din Oceanul Indian una
din Mauritius etc.

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Istoria limbii franceze.
Acest articol sau această secțiune
are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în
vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care
le conține.
Franța sau teritoriul galic înregistrează primele evenimente în „Epoca Fierului”.
Zona actuală a Franței era numită de romani „Gallia”. Cu toate că termenul
„galic” era reprezentativ pentru toți locuitorii din zona Franței, istoria
consemnează trei popoare etno-lingvistice:
 Galii
 Aquitanii
 Belgii
Fiecare dintre aceste popoare au avut o evoluție diferită și au interacționat cu
popoare diferite de-a lungul timpului. Acest element a permis evoluția limbii
franceze într-un mod diferit în funcție de fiecare zonă în parte.
Galii din Galia celtică și limba vorbită de aceștia [modificare | modificare
sursă]
Galii din Galia Celtică aveau o limbă proprie și distinctă fața de celelalte
popoare din zona Franței. Limba galică făcea parte din grupul de limbi celtice
continentale. Această limbă străveche face parte din grupul de limbi indo-
europene, având drept părinte grupul de limbi proto-celtice.
Totuși, galicii celtici din zona Mării Mediteraneene au fost influențați de-a lungul
timpului de coloniile grecești și etrusce. Sub această formă ne vom da seama,
că poporul și limba galicilor celtici a primit influențe de la aceste colonii. În
secolul II î.Hr. coloniile galice din sudul Franței au fost cucerite de romani. În
perioada 58-51 î.Hr. Iulius Cezar a urmat să cucerească întreagă zona a Galiei.
Acest eveniment a dat curs apariției culturii galo-romane, permițând Galiei să
se integreze destul de rapid în Imperiul Roman. Această modalitate de cucerire
a fost o fuziune a limbii galice cu limba latină.
Aquitanii si limba aquitană[modificare | modificare sursă]
Aquitanii (supranumit și poporul din Munții Pirinei) au trăit în sud-vestul Franței.
Autori cunoscuți ai acestei perioade ( cum ar fi Strabon ) au scris despre
aquitani. Aceștia au spus că se deosebesc de celelalte popoare din zona Galiei.
Ei asemănându-se foarte mult cu alte popoare din Peninsula Iberică (cum ar fi
bascii).
 Limba aquitană a fost precursorul limbii basce și un substrat destul de
important pentru formarea limbii Gascon, vorbită in zona Gasconia. Aquitanii
difereau destul de mult prin obiceiuri si legi, fată de alte popoare galice.
Asemanarea lor fiind accentuată mai mult cu celelalte popoare basce.
Grupul de popoare „belgae” și limbile vorbite de
aceștia[modificare | modificare sursă]
Belgii reprezentau o confederație galico-germanică a triburilor ce locuiau în
nordul Galiei. Aceștia erau prezenți între Canalul Mânecii și malul vestic al
Rinului. Astfel, cuvântul „belgae” a dat mai tarziu numele provinciei
romane Gallia Belgica, reprezentând cuvântul latin pentru termenul „belgieni”.
Poporul „belgae”, conform izvoarelor istorice relatate de Cezar, par să se
asemene mai mult cu popoarele de la est de râul Rin. Astfel, judecând după
dovezile arheologice limba lor se aseamană mai mult cu cea a popoarelor
germane.
Triburile ce au făcut parte din grupul de popoare „belgae” sunt:
 Ambiani
 Atrebates
 Bellovaci
 Suessiones
 Viromandui
Interacțiunea limbii franceze cu limba latină[modificare | modificare
sursă]
Istoria limba limbii franceze începe odată cu cucerirea Galiei de către romani,
terminată în secolul I î.Hr. Limba latină populară este adoptată treptat de
populația autohtonă, în cursul unei perioade de bilingvism care durează până
în secolul al V-lea[34]. Limba galică o influențează pe cea latină,
constituind substratul viitoarei limbi franceze. Se formează astfel o limbă
numită de lingviști galo-romană.
Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane, la începutul căreia nordul
Galiei este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune
puterea politică înființând un regat, dar limba galo-romană o asimilează pe cea
a francilor. Totuși, elemente ale acesteia dau un suprastrat viitoarei limbi
franceze. Limba galo-romană este fărâmițată în dialecte. Cele din nordul Galiei,
sub influența francă, încep să formeze o grupare numită oïl, iar cele din sud, cu
alte trăsături comune, încep să formeze gruparea dialectelor oc.
Limba franceză cu dialectele d'oïl și d'oc[modificare | modificare sursă]
Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează prima menționare a
existenței unei limbi romanice deja diferită de latină (813, documentele
conciliului din Tours), primele texte scrise ce reflectă o limbă diferită de latină,
cel mai important fiind Jurămintele de la Strasbourg, și primul text literar, La
Cantilène de Sainte Eulalie (Cântarea Sfintei Eulalia) (880-881). În secolul al IX-
lea se diferențiază net dialectele oïl de cele oc.
În perioada francezei vechi (secolele X-XIV) se scrie în mai multe dialecte oïl,
dar în ele trăsăturile comune sunt relativ numeroase. Deși primele
opere literare nu sunt scrise în acesta, unul dintre dialecte, numit françois,
vorbit în regiunea din jurul Parisului, corespunzătoare aproximativ domeniului
regal, câștigă prestigiu. Trăsăturile comune încep să se răspândească în vorbire
datorită prestigiului dialectului françois, de asemenea formându-se și
răspândindu-se treptat o limbă scrisă comună, deoarece începe să fie folosită și
în administrația regală, pe lângă latină. De aici încolo, istoria limbii franceze va
fi cea a răspândirii și impunerii treptate a acestei limbi comune, pe măsură ce
regatul își extinde dominația pe tot teritoriul Franței actuale, în partea de sud
 a Belgiei, în vestul Elveției și în teritorii de pe alte continente, evoluând și
îmbogățindu-se continuu cu elemente din idiomurile pe care le înlocuiește în
mare parte și cu împrumuturi din multe limbi străine. Din această perioadă au
rămas opere literare importante: La Chanson de Roland (Cântecul lui
Roland), Roman de Renart (Romanul vulpoiului), romanele cavalerești ale
lui Chrétien de Troyes etc.
În secolele XIV-XVI (perioada francezei medii), limba evoluează, printre altele
simplificându-se prin eliminarea declinării. În secolul al XVI-lea, cel
al Renașterii, se împrumută multe latinisme și italianisme, iar limba literară se
îmbogățește și cu cuvinte din celelalte idiomuri vorbite în țară. Apar primele
lucrări lingvistice (dicționare, gramatici) care se ocupă de limba franceză,
împreună cu preocupări de unificare a limbii literare. Limba epocii este bine
reprezentată de operele lui François Rabelais. În 1549 apare Défense et
illustration de la langue française (Apărarea și slăvirea limbii franceze) a
lui Joachim Du Bellay, o pledoarie pentru impunerea limbii franceze în locul
latinei în toate domeniile culturii scrise. În același timp, regalitatea caută să
înlocuiască latina în administrație și în justiție, impunând franceza în aceste
domenii prin Ordonanța de la Villers-Cotterêts (1539).
Secolele XVII (cel al clasicismului) și XVIII (Epoca Luminilor) sunt perioada
francezei clasice și de trecere la franceza modernă. În secolul al XVII-lea, limba
literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce
caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac,
dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea și
lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este
perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este
limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu
se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină
idiomurile locale.
În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția
franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care
caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă,
franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile
revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în
cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind
instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci,
extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către
toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale.
În secolul al XX-lea, franceza contemporană pierde teren pe plan mondial în
favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare
internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se
limiteze pe cât posibil influența englezei asupra ei, și să se mențină
răspândirea pe care o mai are în lume.

Fonologie, fonetică și prozodie[modificare | modificare sursă]

Articol principal:  Fonologia, fonetica și prozodia limbii franceze.
Aspectul sonor al limbii franceze prezintă următoarele caracteristici generale:
 Articularea sunetelor se face cu o tensiune musculară mare și constantă,
ceea ce determină în principal o mare stabilitate a timbrului sunetelor.
 În franceză sunt preponderente sunetele cu loc de articulare anterior.
 Sunt preponderente silabele deschise (55%)[35] față de cele închise, ceea ce
conferă francezei un caracter de limbă foarte vocalică, deci clară și
sonoră[36].
 Vorbirea este segmentată în grupuri ritmice, a căror unitate este asigurată de
un singur accent principal, pe ultima silabă a grupului ritmic, de înlănțuirea
(enchaînement) consonantică și vocalică, de elidare și de legătură (liaison).
 Ritmul vorbirii se caracterizează prin periodicitatea relativ regulată a silabelor
accentuate și neaccentuate, prin egalitatea de durată și de intensitate a
acestora și prin numărul nici prea mic, nici prea mare de silabe dintr-un grup
ritmic (3-7)[37].

Gramatică[modificare | modificare sursă]
Ca limbă romanică, franceza prezintă asemănări, dar și deosebiri față de limba
română în ceea ce privește structura gramaticală[38].
Morfologie[modificare | modificare sursă]
Determinanții și părțile de vorbire nominale[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Determinanții și părțile de vorbire nominale în limba franceză.
Majoritatea determinanților abstracți folosiți în franceză au corespondenți
exacți în română. Aceștia sunt articolul hotărât, articolul nehotărât, adjectivele
pronominale și numeralul, atunci când este folosit ca determinant. Doar
funcția articolului partitiv este îndeplinită prin alte procedee în română. Altă
deosebire între determinanți în cele două limbi este că adjectivele
pronominale posesive și demonstrative franceze au forme cu totul deosebite de
pronumele corespunzătoare.
Aproape toate părțile de vorbire nominale din franceză se regăsesc și în
română. Este vorba de substantiv, de adjectivul calificativ, de numeral în
general și
de pronume: personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ și nehotărât.
Doar pronumele adverbial nu are corespondent exact în română.
Ca în limbile romanice în general, majoritatea cuvintelor din aceste categorii
gramaticale se caracterizează prin gen gramatical (masculin și feminin),
precum și prin număr (singular și plural), deși aceste trăsături nu sunt
totdeauna reprezentate de forma sonoră a cuvintelor. Pluralul este auzibil
numai în mod excepțional, dar este totdeauna marcat în scris. Genul majorității
substantivelor și al unor adjective nu este indicat de forma cuvintelor, dar în
general se poate deduce din forma celor cu care se acordă, deși de multe ori
numai în scris. Unele pronume sunt invariabile și genul lor este indicat numai
de acordul cu alte cuvinte (de exemplu pronumele personale de persoana a II-
a), altele sunt neutre, anume cele care se referă la o propoziție sau la
un verb la infinitiv (de exemplu pronumele demonstrativ cela „aceasta”).
Franceza modernă, ca și celelalte limbi romanice, în afară de română, nu
cunoaște declinarea, ci doar câteva vestigii ale ei în domeniul pronumelui
personal.
Verbul[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Verbul în limba franceză.
Verbul francez exprimă aceleași categorii gramaticale ca și cel din română,
adică diateza, modul, timpul, persoana și genul (masculin și feminin), acesta
fiind limitat la modul participiu. O diferență importantă între cele două limbi
este că în franceză formele temporale sunt mai numeroase.
Dat fiind că ortografia limbii franceze este în foarte mare măsură etimologică,
deci nu redă fidel pronunțarea, în conjugare trebuie să se țină seamă de faptul
că în vorbire sunt mai puține desinențe personale decât în scris. Sunt de
exemplu categorii de verbe la care, la anumite timpuri, patru desinențe se scriu
în trei feluri, dar în vorbire se aude numai rădăcina verbului, deci la patru
persoane verbul sună la fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare
măsură subiectul exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai pe
lângă un asemenea cuvânt. La persoana a treia acesta este un substantiv, un
pronume sau, mai rar, un verb la infinitiv, iar la persoanele I și a II-a, un
pronume personal. Singura excepție este cea a modului imperativ, la care
pronumele se folosește numai pentru scoaterea în evidență a persoanei.
Părțile de vorbire neflexibile[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Părțile de vorbire neflexibile în limba franceză.
Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca cele din
română. Adverbul are funcție sintactică,
iar prepoziția și conjuncția sunt cuvinte gramaticale. Interjecția nu are funcție
gramaticală în propoziție, putând doar constitui singură o propoziție
neanalizabilă. La fel pot fi folosite și unele cuvinte considerate în mod
tradițional adverbe. Astfel de cuvinte mai pot avea și alte două funcții
nesintactice, cea de modalizator și cea de conector.
Spre deosebire de română, în franceză sunt rare adjectivele folosite cu aceeași
formă și ca adverbe. În schimb sunt foarte frecvente adverbele, mai ales de
mod, derivate din adjective.
În franceză, toate atributele substantivale și pronominale, precum și
toate complementele exprimate prin substantiv sau pronume accentuat sunt
formate cu prepoziții, înlocuind complet declinarea.
Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare sunt asociate cu un
anumit mod verbal la care se folosește predicatul propoziției subordonate
circumstanțiale.
Sintaxă[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Sintaxa limbii franceze.
Pentru limba franceză este caracteristic faptul că în grupul substantival poate fi
folosit un singur determinant abstract dintre articole (nehotărât, hotărât,
partitiv) sau dintre adjectivele posesiv, demonstrativ și interogativ. Numai
determinantul numeral și anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună
cu un articol. Este o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se
folosește fără articol.
În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă
cea a locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor
subordonate unui același substantiv față de acesta, precum și al acestor
atribute unul față de celălalt/celelalte.
În ceea ce privește propoziția, nu sunt diferențe esențiale între franceză și
română în analiza sintactică, deși sunt diferențe de interpretare a părților de
propoziție între gramaticile celor două limbi. În schimb sunt diferențe esențiale
în procedeele (topică, prozodie, construcții) prin care se exprimă rolul
de temă și de remă al diferitelor părți ale propoziției și prin care se scoate în
evidență una sau alta dintre ele.
Privitor la propoziția interogativă, specific pentru franceză este că o anume
întrebare totală sau parțială poate avea de cele mai multe ori nu o singură
construcție, ci două, trei sau patru.
Pentru propoziția negativă este caracteristic faptul că în limba
standard aceasta se bazează totdeauna pe cuvântul negativ ne și aproape
totdeauna pe cel puțin încă un cuvânt negativ.
Fraza franceză care cuprinde numai propoziții coordonate și corespondenta ei
românească nu prezintă diferențe esențiale, însă cea cu propoziție/propoziții
subordonată/subordonate diferă în mai multe privințe. Una este folosirea
modului la care se exprimă predicatul subordonatei, dar și a timpului acestuia,
deoarece în franceză concordanța timpurilor este mai puțin suplă decât în
română.
Altă deosebire între cele două limbi este că procesul[39] subordonat se
exprimă cu verbul la infinitiv mult mai frecvent decât în română, uneori putând
fi exprimat numai prin propoziție subordonată, alteori numai prin infinitiv, în
câteva cazuri cele două construcții fiind la alegere.

Lexic[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Lexicul limbii franceze.
Lexicul limbii franceze se caracterizează în principal prin preponderența
cuvintelor de origine latină, fie moștenite, fie împrumutate după constituirea
limbii. Există și un substrat galic, din care au rămas relativ puține cuvinte. În
număr ceva mai mare au rămas cuvinte dintr-un suprastrat germanic, din care
provin cele mai vechi împrumuturi. În tot cursul istoriei sale, limba franceză s-a
îmbogățit cu numeroase cuvinte din limbi foarte diferite, care au intrat în limbă
fie direct, fie indirect. Cele mai multe împrumuturi au provenit mai demult din
limba italiană, iar astăzi predomină cele din engleză.
Dintre mijloacele interne de îmbogățire a lexicului, o sursă foarte importantă a
fost și rămâne derivarea. Și prin compunere s-au creat și se creează cuvinte
noi, dar mai puține decât în limbi precum germana.

Ortografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal:  Ortografia limbii franceze.
Ortografia limbii franceze se caracterizează în primul rând prin faptul că
redă pronunțarea într-un mod mult mai puțin fidel decât cum este redată cea a
limbii române, de exemplu. Acest fapt are drept cauze îndelungata evoluție
istorică a scrierii acestei limbi, în care s-au combinat contactele
dintre culturi diferite, schimbările fonetice ale limbii, progresele tehnice,
normele sociale și factori de putere politică[40].
În secolul al XVI-lea, când au apărut primele încercări de regularizare a scrierii,
au apărut și două tendințe: pe de o parte cea de a apropia grafia de
pronunțare, pe de altă parte cea de a respecta tradiția și de a scrie așa cum s-a
fixat mai înainte, chiar dacă pronunțarea a evoluat între timp și scrierea a
rămas în urmă. La adâncirea neconcordanței dintre scriere și pronunțare a
contribuit și introducerea unor litere numai cu scopul de a arăta originea latină
a cuvintelor. Tendința de a face scrierea mai fidelă față de pronunțare și cea
tradiționalistă s-au confruntat de atunci și continuă să se opună până în
prezent, deocamdată având câștig de cauză a doua orientare.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b Wolff 2010, p. 9.
2. ^ Organisation Internationale de la Francophonie (accesat la 24 august 2018)
3. ^ Leclerc 2017a, pagina Le français.
4. ^ a b c d e État des lieux du français dans le monde (accesat la 24 august 2018).
5. ^ Date prezentate la modul condițional de État des lieux du français dans le monde.
6. ^ Printre acestea se numără, de exemplu, limba picardă, numită în mod
curent ch’ti sau ch'timi, o limbă oïl vorbită în regiunea Nord-Pas-de-Calais, de către
locuitorii acesteia, care își zic ch’tis. Exemplu de frază în ch’ti: Ch’ti qui est nin contint
i’a qu’à v’nir ém vir, în franceză standard, Celui qui n’est pas content n’a qu’à venir
me voir „Cel care nu e mulțumit nu are decât să vină să mă vadă”.
7. ^ Europeans and their Languages (Europenii și limbile lor). Comisia Europeană, 2006
(accesat la 24 august 2018).
 8. ^ a b Secțiune după Wolff 2010, în afara informațiilor din surse indicate separat.
9.^ În franceză Communauté française de Belgique, numită și Fédération Wallonie-
Bruxelles (Federația Valonia-Bruxelles).
10. ^ Loi du 4 août 1994 relative à l’emploi de la langue française (Legea din 4 august
1994 referitoare la folosirea limbii franceze) (accesat la 24 august 2018).
11. ^ Décret du 12 juillet 1978 (Decretul din 12 iulie 1978) (accesat la 24 august 2018).
12. ^ Charte de la langue française (accesat la 24 august 2018).
13. ^ Vezi pagina de pe site-ul Delegației Generale pentru Limba Franceză și Limbile din
Franța referitoare la activitatea acestei comisii.
14. ^ Les rectifications de l’orthographe (Rectificările ortografiei) (accesat la 24 august
2018).
15. ^ De exemplu din partea scriitorului Philippe de Saint Robert, în Mémoire sur le
rapport du groupe de travail sur les rectifications de l’orthographe (Memoriu despre
raportul grupului de lucru asupra rectificărilor ortografiei) (accesat la 24 august
2018).
16. ^ Vezi în legătură cu aceasta, de exemplu, BDL, pagina Les noms féminins en
-eure(Substantivele feminine terminate în -eure) (accesat la 24 august 2018).
17. ^ Femme, j’écris ton nom... (Femeie, îți scriu numele...), 1999 (accesat la 24 august
2018).
18. ^ Moreau 2001.
19. ^ Les noms féminins en -eure.
20. ^ Moreau 2001, p. 38.
21. ^ Dixel, p. 2.
22. ^ a b Dixel, p. 1.
23. ^ Dixel, pp. 2–3.
24. ^ Dixel, pp. 3–5.
25. ^ De exemplu Finkenstaedt și Wolff 1973.
26. ^ De exemplu Dixel, p. 2.
27. ^ Sala 1988.
28. ^ Dixel, p. 3.
29. ^ DLE 2001.
30. ^ Leclerc 2017a, pagina Créole
31. ^ Vezi Wikipedia în creola haitiană (accesat la 24 august 2018).
32. ^ Secțiune după Thibault 2014, săptămâna a II-a, p. 6. și Klinkenberg 1999.
33. ^ Vezi pagina Langues régionales de pe site-ul Delegației generale pentru limba
franceză și limbile din Franța, din cadrul Ministerului Culturii și al Comunicării (accesat
la 24 august 2018).
34. ^ Secțiune după Leclerc 2017b și Picoche; Marchello-Nizia 1999.
35. ^ Kalmbach 2013b, § 7.1.
36. ^ Léon 1971, p. 59.
37. ^ Léon 1971, p. 65.
38. ^ Secțiune după Mauger 1971, Delatour 2004, Grevisse; Goosse 2007, Kalmbach
2013a și Wyler 2018.
39. ^ Termen care include ceea ce poate exprima un verb, adică acțiunea, starea,
existența, evoluția, dezvoltarea, desfășurarea etc. (Gheorghe Constantinescu-
Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980, p. 338).
40. ^ Desrochers 2008, p. 7.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

 fr  L’apport du français aux autres langues (Aportul francezei adus altor limbi),
Le Robert, Dixel, Dossiers thématiques mensuels
 fr  Banque de dépannage linguistique (Bancă de ajutor lingvistic) (BDL), Office
québécois de la langue française (accesat la 24 august 2018)
 fr  Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a
francezei), Paris, Hachette, 2004 ISBN 2-01-155271-0 (accesat la 24 august
2018)
 fr  Desrochers, A.; Martineau, F.; Morin, Y.-C. (coord.), Orthographe française.
Évolution et pratique (Ortografia franceză. Evoluție și practică), Ottawa,
David, 2008, ISBN 978-2-89597-068-2 (accesat la 24 august 2018)
 es  Diccionario de la lengua española (Dicționarul limbii spaniole) (DLE), ediția
a XXII-a, Real Academia Española, 2001 (accesat la 24 august 2018)
 en  Finkenstaedt, Thomas și Wolff, Dieter, Ordered profusion; studies in
dictionaries and the English lexicon, C. Winter, 1973, ISBN 3-533-02253-6
 fr  France Diplomatie, État des lieux du français dans le monde (Situația limbii
franceze în lume), ultima actualizare la 8 ianuarie 2013 (accesat la 24 august
2018)
 fr  Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le bon usage. Grammaire
française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a,
Bruxelles, De Boeck Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9
 fr  Kalmbach, Jean-Michel, La grammaire du français langue étrangère pour
étudiants finnophones (Gramatica limbii franceze ca limbă străină pentru
studenți vorbitori de finlandeză), versiunea 1.1.4., Universitatea din Jyväskylä
(Finlanda), 2013a, ISBN 978-951-39-4260-1 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Kalmbach, Jean-Michel, Phonétique et prononciation du français pour
apprenants finnophones (Fonetica și pronunțarea limbii franceze pentru
vorbitorii de limba finlandeză), versiunea 1.1.9., Universitatea din Jyväskylä
(Finlanda), 2013b, ISBN 978-951-39-4424-7 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Klinkenberg, Jean-Marie, Des langues romanes (Despre limbile romanice),
ediția a II-a; partea I, capitolul II, Paris / Bruxelles, Duculot, 1999. Variantă
Internet: La variété linguistique (Varietatea lingvistică)], 2003 (accesat la 24
august 2018)
 fr  Leclerc, Jacques, L’aménagement linguistique dans le monde (Amenajarea
lingvistică în lume), Québec, Universitatea Laval, 2017a (accesat la 24 august
2018)
 fr  Leclerc, Jacques, Histoire de la langue française (Istoria limbii franceze),
Agence intergouvernementale de la Francophonie, 2017b (accesat la 24
august 2018)
 fr  Léon, Pierre și Léon, Monique, Introduction à la phonétique
corrective (Introducere în fonetica corectivă), ediția a II-a, Paris, Hachette /
Larousse, 1971
 fr  Mauger, Gaston, Grammaire pratique du français d’aujourd’hui (Gramatica
practică a limbii franceze de azi), ediția a IV-a, Paris, Hachette, 1971
 fr  Moreau, Thérèse, Écrire les genres : guide romand d’aide à la rédaction
administrative et législative épicène (Scrierea genurilor: ghid romand în
sprijinul redactării administrative și legislative epicene), État de Genève, DF-
SPPÉgalité-CLDE, 2001 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Picoche, Jacqueline și Marchello-Nizia, Christiane, Histoire de la langue
française (Istoria limbii franceze), ediția a III-a, Paris, Nathan, 1999
 fr  Saint Robert, Philippe de, Mémoire sur le rapport du groupe de travail sur
les rectifications de l’orthographe (Memoriu despre raportul grupului de lucru
asupra rectificărilor ortografiei), site-ul Asselaf, f.a. (accesat la 24 august
2018)
 ro  Sala, Marius, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1988
 fr  Thibault, André, Francophonie et variété des français (Francofonia și
varietatea limbii franceze), cursuri universitare, Universitatea Paris-Sorbonne
(Paris IV), 2014 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Wolff, Alexandre (coord.), La langue française dans le monde 2010 (Limba
franceză în lume 2010), Paris, Nathan, 2010, ISBN 978-2-09-882407-
2 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Wyler, Gabriel, Manuel de la grammaire française (Manualul gramaticii
franceze), actualizat la 20.07.2018 (accesat la 24 august 2018)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și articolele în

franceză

 Istoria limbii franceze inainte de Imperiul Roman

Organisme de reglementare a limbii[modificare | modificare sursă]
 fr  Académie française (accesat la 24 august 2018)
 fr  Délégation générale à la langue française et aux langues de
France (DGLFLF) (accesat la 24 august 2018)
o fr  FranceTerme – site consacrat termenilor recomandați de Comisia
Generală de Terminologie și de Neologie prin Journal officiel (accesat la 24
august 2018)
 fr  Conseil supérieur de la langue française (Québec) (accesat la 24 august
2018)
 fr  Office québécois de la langue française (accesat la 24 august 2018)
o fr  Le Grand dictionnaire terminologique (Marele dicționar terminologic) –
conține termenii recomandați de Oficiul din Québec al Limbii Franceze
(accesat la 24 august 2018)
 fr  Direction de la langue française (Belgia) (accesat la 24 august 2018)
 fr  Conseil de la langue française et de la politique linguistique (Belgia)
(accesat la 24 august 2018)
 fr  Délégation à la langue française (Elveția) (accesat la 24 august 2018)
 fr  Conseil international de la langue française (accesat la 24 august 2018)
Dicționare[modificare | modificare sursă]
Dicționare explicative[modificare | modificare sursă]
 fr  Lexilogos. Dictionnaire français (accesat la 24 august 2018)
Dicționare francez-român / român-francez[modificare | modificare sursă]
 fr   ro  Lexilogos. Dictionnaire roumain (accesat la 24 august 2018)
Limba franceză ca limbă străină[modificare | modificare sursă]
  fr  Alliance française (accesat la 24 august 2018)
 ro  FLE de joie – materiale de predare/învățare a limbii franceze pentru
vorbitori de română (accesat la 24 august 2018)
 ro  Ghid de conversație francez (accesat la 24 august 2018)
 fr  Le Point du FLE – portal al predării/învățării limbii franceze ca limbă străină
(accesat la 24 august 2018)

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Listă de țări în care franceza este limbă oficială
 Alianța Franceză

[arată]
v • d • m
Franța — Francezi — Limba franceză
[arată]
v • d • m
Limbi indo-europene
[arată]
v • d • m
Limbile oficiale ale Uniunii Europene
GND: 4113615-9
 
The HDS id 011195 is not valid.
 
LCCN: sh85051829
 
NDL: 00563732