POVESTEA UNEI GHEIȘE

Omul are dreptul la o astfel de viață, e dator să viseze, să se pregătească pentru ea, s-
o aștepte. De multe ori mă gândesc că, aș mai putea lua viața de la capăt, dar de data asta
conștient, aș lăsa fără regret în urmă viața mea trecută, așa, ca pe-o ciornă, iar viața mea cea nouă
ar fi una adevărată. Lumea asta nu e de mine. Dacă m-ar întreba cineva în acest moment ce mă
nemulțumește la viața mea sau ce simt că îmi lipsește, aș răspunde scurt și sec- eu însumi. Mi-e
dor de omul spontan care obișnuiam să fiu, om care a fost înlocuit de cineva pe care nu-l mai
cunosc, cineva mereu stresat și obosit. Am ajuns să prefer singurătatea în locul oamenilor în
speranța că-mi voi regăsi veselia și pofta de viață în liniște absolută. Parcă ma dezintegrez bucată
cu bucată, iar eu nu mai am nicio putere asupra mea. Oamenii din jurul meu au în permanență
așteptări, critici și numulțumiri. Poate doar am rătăcit drumul spre mine și nu l-am pierdut încă.
Nu m-am născut și nu am fost crescută pentru a deveni o gheișă în Kyoto. Nici
măcar nu m-am născut în Kyoto. Sunt fiica unui pescar din Yoroido, un orășel de pe coasta Mării
Japoniei. În toată viața mea, n-am povestit la mai mult de o mână de oameni despre Yoroido, sau
despre casa în care am crescut, sau despre mama și tatăl meu, sau despre sora mea mai mare, și
cu siguranță n-am povestit nimic despre cum am devenit gheișă, sau ce înseamnă să fii gheișă.
În micul nostru sat de pescari numit Yoroido, trăiam în ceea ce se chema o casă
cherchelită. Fusese construită lângă o stâncă mereu bătută de vântul dinspre ocean. În copilărie
mi se părea că oceanul suferă de o răceală îngrozitoare, pentru că respira șuierat și uneori
strănuta din rănunchi- ceea ce putea însemna că fuseserăm izbiți de o pală de vânt, care
împroșcase în jur o mulțime de stropi. Am hotărât că micuța noastră casă trebuie să se fi simțit
jignită de oceanul care-i strănuta din când în când în față și se lăsase pe spate, încercând să se
ferească. Probabil că s-ar fi prăbușit dacă tata n-ar fi cioplit un lemn dintr-o veche barcă de
pescuit ca să-i proptească streașina, lucru care făcea casa noastră să arate ca un bătrân cherchelit
care se sprijinea într-o cârjă. În casa cherchelită am dus o viață oarecum anapoda. Și asa pentru
că, încă din fragedă copilărie, semănam atât de mult cu mama, și aproape deloc cu tata. Am fost
crescută conform părerilor timpului ei, în ceea ce privește egalitatea și libertatea femeii. Am fost
crescută de mama ca un copil al naturii, și pe deasupra, să învăț tot ce învață și un băiat, ca să fiu
un exemplu că femeia e tot așa capabilă ca și bărbatul.
Într-o după-amiază când stăteam pe podeaua camerei noastre întunecate, am auzit o
voce de la ușă. Era domnul Miura. Venea la noi în sat în fiecare săptămână și începuse să urce
dealul ca s-o viziteze pe mama de când ea se îmbolnăvise.Tata și doctorul s-au dus în cealaltă
cameră, unde dorMea mama. Am încercat să ascult la ușă, dar n-o auzeam decât pe mama
gemând, și nimic din ce spuneau ei. Mi-am făcut de lucru cu ceaiul și curând doctorul a ieșit,
frecându-și mâinile, cu o expresie foarte gravă. ,Are dureri cumplite. Moartea va fi o ușurare.’
După asta nu le-am mai auzit vocile, pentru că în urechi îmi vibra un zgomot ca aripile unei
păsări speriate. Poate că era inima mea, nu știu. Dar dacă ai văzut vreodată o pasăre închisă în
sala mare a unui templu, căutând o cale de scăpare, ei bine, asta se întâmpla cu mintea mea. Nu
mă gândisem niciodată că mama nu avea să trăiască în continuare, chiar așa bolnavă. Nu mă
întrebasem niciodată ce s-ar întâmpla dacă ea ar muri.
În următoare zi, tata ne-a trimis pe mine și pe Satsu, sora mea, la un prieten de familie,
domnul Tanaka, în orașul Senzuru. Senzuru era un oraș murdar și puturos. Chiar și oceanul avea
un miros îngrozitor, ca și când toți peștii ar fi fost stricați. Domnul Tanaka ne-a chemat înăuntru
în clădirea companiei Japan Coastal Seafood și ne-a condus pe un coridor lung. Pe platformă, pe
o pernă, stătea o femeie bătrână, care, când ne-a văzut, s-a ridicat și s-a apropiat de margine.
Bătrâna a întins mâna și m-a mângâiat, dar a făcut-o în cel mai ciudat mod, înghiontindu-mă de
câteva ori în falcă. A început apoi să-i examineze fața lui Satsu, nu numai cu privirea, ci și cu
degetele. A stat mult cercetându-i nasul din diferite unghiuri, apoi urechile. I-a ciupit lobii de
câteva ori, apoi a scos un mormăit, arătând că terminase cu Satsu, și s-a întors către mine. A
început să facă același lucru și cu mine. I-a desfăcut mai pe urmă bluza lui Satsu, i-a pipăit sânii,
legănându-i în toate direcțiile, s-a uitat la subraț, apoi la spatele ei. Eram într-o asemenea stare de
șoc, încât cu greu puteam privi. Apoi, ca și când nu ar fi fost destul, i-a smucit lui Satsu
pantalonii, coborându-i până la glezne. A apucat-o de umeri și a așezat-o pe platformă. Îi apucase
genunchii și-i desfăcuse. Fără să ezite o secundă, îi băgase mână între picioare. Apoi, n-am mai
putut să privesc. Cred că Satsu a încercat să se împotrivească, întrucât bătrâna a scos un țipăt
scurt și, în aceeași clipă, am auzit o plesnitură sonoră, lovind-o peste coapsă. După a venit drept
la mine și, într-o clipă, pantalonii ei erau la genunchi, iar cămașa îmi fusese scoasă exact ca a lui
Satsu. Eu nu aveam sâni pe care bătrâna să-i pipăie, dar mi s-a scuit sub fiecare braț la fel cum
făcuse cu sora mea, apoi m-a răsucit, înainte de a mă așeza pe platformă și a-mi trage pantalonii
de pe picoare. Eram îngrozitor de speriată de ceea ce urma să îmi facă și, când a încercat să-mi
desfacă genunchii, a trebuit să mă lovească la fel cum făcuse cu sora mea, iar gâtul a început să
mă usture din cauza lacrimilor reținute. Mi-a băgat un deget între picioare și mi s-a părut că mă
ciupește, așa că am țipat. Când mi-a spus să mă îmbrac la loc, m-am simțit ca pusă în locul unui
baraj care ține pe loc un râu vijelios. Ne-a condus apoi spre o căruță. Ne-am urcat în spatele
căruței și ne-am așezat printre coșurile goale de pește, ținându-ne cu mâinile de scândurile
slinoase. Tot drumul, Satsu și cu mine nu am scos nicio vorbă, până când am trecut de culmea
dealului și am văzut în depărtare un tren îndreptându-se către oraș. Aici ne aștepta un bărbat,
Bekku. Am întrebat unde mergem, dar nimeni n-a putut să mă audă. Mi s-a făcut rău de spaimă
când am auzit că mergem în Kyoto. Chiar și orașul Senzuru mi se părea departe de casă. Cât
despre Kyoto, îmi suna la fel de străin ca Hong Kong, sau chiar New York. Am stat multe ore în
trenul acela, fără nimic de mâncare. Ajunși în Kyoto, am întrebat unde mergem acum, iar
răspunsul a fost LA NOUA NOASTRĂ CASĂ. M-am uitat la Satsu, iar ea la mine. A fost poate
pentur prima oară când fiecare dintre noi a înțeles pe deplin sentimentele celeilalte. Dar n-a durat
decât o clipă, pentru că imediat ochii mi s-au umplut atât de tare de lacrimi, că abia mai vedeam
în jur. Mă aflam în pragul unei intrări înguste, cu un puț vechi într-o parte și câteva plante în
cealaltă. Domnul Bekku mă târâse înăuntru. Acolo, pe prag, stătea o femeie uluitor de frumoasă,
îmbăcată într-un chimono mai seducător decât orice mi-aș fi putut imagina. Așa am văzut-o
prima oară pe Hatsumomo. Pe atunci era una dintre cele mai renumite gheișe din cartierul Gion,
deși,bineînșeles, eu nu știam nimic din toate astea. Tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă
înspăimânţi. Tu eşti un monstru. mi-e frică de tine. Ai lucruri pe care eu nu le am. Ai sâni, de
pildă, ai tupeu. Ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare şi, doamne cum îţi picură
părul până pe şale ca un camion fructexport, fantomatic şi moale care ar trece pe dorobanţi.
şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi... Pe vremea aceea nu știam că e gheișă, mi-am spus că
trebuie să fie un fel de actriță. Domnul Bekku s-a urcat înapoi în rișcă cu sora mea și cărăușul a
ridicat hulubele, dar nu i-am văzut plecând pentru că eram prăbușită în prag, înecată în lacrimi. O
femeie mai în vârstă a venit la mine și s-a prezentat drept Mătușica. Am întrebat-o ce e locul
acesta iar ea mi-a spus că este o okiya, unde locuiesc gheișele. Mi-a zis că trebuie să învăț să mă
port, altfel iau bătaie. Trebuie să muncesc din greu și să nu plec niciodată din okiya fără
permisiune. Să fac ce mi se spune, iar peste o lună sau două să încep să învăț artele ghișelor. Nu
trebuie să ne așteptăm la fericire. Nu este ceva ce merităm. Când viața merge bine, e ca un dar.
Nu poate dura pentru totdeauna. Ne trăim viața ca apa care curge la vale, mergând într-o direcție,
până ne izbim de ceva care ne forțează să găsim un alt curs.

În primele zile printre străini, nu cred că m-aș fi putut simți mai rău nici dacă mi-aș fi
pierdut mâinile și picioarele. Eram convinsă că viața mea își schimbase cursul pentru totdeauna.
Zi şi noapte mă urmăreşte ca o stafie gândul că viaţa mea e pierdută pentru totdeauna. Trecut nu
am, mi l-am irosit prosteşte pe fleacuri, iar prezentul e groaznic şi stupid. Sentimentele mele se
prăpădesc fără folos, ca o rază de soare care bate într-o groapă. Şi mă prăpădesc şi eu... Nu mă
puteam gândi decât la cât eram de confuză și de nefericită și zi de zi mă întrebam când aveam să
o revăd pe Satsu. Eram departe de tata și de mama, nu aveam cu mine nici măcar hainele pe care
le purtasem întotdeauna. Dar, ceea ce m-a surprins mai tare, după o săptămână sau două, a fost
faptul că am supraviețuit cumva. Îmi amintesc un anume moment când, ștergând holurile de orez
din bucătărie, m-am simțit bursc atât de dezorientată încât a trebuit să mă opresc din ce făceam,
ca să-mi privesc mâinile, fiindcă nu-mi venea să cred că fata aceea care ștergea holurile eram
chiar eu. Începusem școala, luam lecții de muzică, dans și ceremonia ceaiului. Toate fetele care
se pregăteau să devină gheișe, făceau lecții la aceeași școală.
De curând aflasem despre termenul ,danna,. Este un termen pe care soțiile îl folosesc
pentru soții lor, sau cel puțin era, pe vremea mea. Dar o gheișă care vorbește despre danna al ei,
nu se referă la soț. Gheișele nu se căsătoresc niciodată. Sau cele care se căsătoresc, nu mai rămîn
gheișe. Uneori, după o petrecere cu gheișe, anumitor bărbați nu le ajunge flirtul și încep să-și
dorească ceva mai mult. Alți bărbați își fac curaj și se apleacă spre gheișa îngenuncheată ca să-i
spună în șoaptă întrebarea despre tariful ei. O gheișă de clasă joasă poate fi perfect de acord cu
un asemenea aranjament, probabil că este fericită să accepte orice sumă îi este oferită. O astfel de
femeie își poate spune gheișă și poate fi înscrisă în registrul din Gion, dar cred că e mai bine să te
uiți la cum dansează, la cât de bine cântă la shamisen și la ce știe despre ceremonia ceaiului
înainte de a hotărî dacă este într-adevăr gheișă. O adevărată gheișă nu și-ar murdări reputația
niciodată făcându-se disponibilă pentru bărbați noapte de noapte. Nu spun că o gheișă nu
cedează niciodată unui bărbat pe care-l găsește atrăgător. Gheișele au pasiuni, ca oricine
altcineva și fac aceleași greșeli. O gheișă care își asumă un asemenea risc nu poate decât să spere
că nu se va afla. Reputația îi e categoric pusă în pericol. Când săptămânile de negocieri ajung la
un final fericit, gheișa și noul ei danna iau parte la o ceremonie. În cele mai multe cazuri, o
asemenea legătură durează șase luni, uneori poate mai mult, pentru că bărbații se plictisesc
repede. Angajamentul îl obligă pe danna să achite o parte din datoriile gheișei și să acopere
multe dintre cheltuielile curente. Trebuie să ții minte că o gheișă, mai presus de orice, este actriță
și amfitrioană. Turnăm sake sau ceai în pahar unui bărbat, dar niciodată nu ne ducem după încă o
porție de murături. Bărbații japonezi, de regulă, au față de gâtul și ceafa unei femei aceleași
sentimente precum occidentalii față de picioarele acesteia. Astfel, gheișele poartă gulerele
chimonourilor atât de decoltate la spate încât li se văd primele vertrebe ale coloanei. Bănuiesc că
e același lucru atunci când o femeie din Paris poartă o fustă scurtă. O fată care are un profil
frumos nu poate să transmită accidental un mesaj greșit cu el. Dar bărbății îți vor studia atent
ochii și-și vor imagina că transmiți mesaje cu ei, chiar și când nu o faci.

Cea mai mare provocare dintre toate, și cea mai importantă pentru mine, era dansul.
Luni în șir am încercat să aplic trucurile pe care le descoperisem, dar nu îmi erau de niciun
ajutor. Apoi, într-o zi, Mătușica s-a supărat pe mine când am vărsat ceai pe o revistă pe care o
citea. Ciudat este că gândeam numai lucruri bune despre ea chiar în clipa când s-a răstit la mine.
M-am întristat teribil și m-am trezit gândindu-mă la sora mea, care era undeva în Japonia fără
mine, și la mama, care speram că-și găsise pacea în rai, și la tata care ne vânduse și-și trăise
ultimele zile singur. Pe când îmi treceau prin minte aceste gânduri, trupul a început să mi se
îngreuneze. Așa că am urcat scările și m-am dus în cameră. În loc să mă întind pe pat și să plâng,
am făcut o mișcare lentă cu brațul, de-a curmezișul pieptului. Mi-am privit brațul tăind aerul și
blândețea mișcării a părut să exprime toată tristețea și dorința. Brațul meu s-a mișcat cu multă
demnitate. Cred că ceea ce înțeleg prin demnitate e un fel de încredere în sine sau siguranța că un
simplu vânticel sau un val oarecare nu vor aduce mari schimbări.
Eram la Hakone, la o petrecere organizată de Baron, unul dintre cei mai bogați oameni
din Kyoko. Mă aflam pe holul casei și m-am întâlnit cu Baronul. Mi s-a făcut rău de spaimă în
clipa în care l-am văzut pentru că nu purta decât un halat de bumbac. Într-o mână avea un
prosop, cu care își freca firele lungi și negre de păr de pe față, care se voiau a fi barbă. Era
limpede că tocmai ce ieșise din baie. Baronul a pornit pe coridor către interiorul casei,
așteptându-se să-l urmez. Dar eu am rămas unde mă aflam, gândindu-mă cum o ucenică înainte
de mizuage e ca o mâncare așternută pe masă. Dacă în clipa aceea aș fi avut cât de cât minte, i-aș
fi mulțumit baronului pentru invitația la minunata lui petrecere. Știam un singur lucru-cât îmi e
de teamă. S-a întors, aducând cu el un pachet plat, înfășurat în hârtie de in. Era un chimono. Mi-a
cerut să vin cu el ca să îl probez. În cele din urmă am ajuns la concluzia că nu aveam de ales,
trebuia să mă supun și să suport consecințele, oricare ar fi fost ele. Mi-am plecat privirea de
rușine și l-am lăsat să mă conducă pe coridoare către partea din spate a casei. Mâinile îmi
tremurau de spaimă. A rămas în fața mea, lângă oglindă și mi-a ridicat mâna la buze. Am crezut
că o să o sărute, dar n-a făcut decât să-mi țină podul palmei lângă țepii din barba lui. Apoi s-a
întâmplat ceva foarte ciudat. Mi-a ridicat mâneca deasupra încheieturii și mi-a irosit pielea. Nu
simțeam nimic, era ca și cum aș fi fost îngropată sub strat după strat de teamă, confuzie și
groază. Apoi baronul m-a trezit din visare, trecând în spatele meu și ridicându-mi brațele ca să-
mi desfacă bluza. Am avut un moment de panică, acum că înțelegeam limpede că Baronul voia
să mă dezbrace. Am dat să spun ceva, dar gura mi se mișca în gol și nu o puteam controla.Am tot
încecat să îl opresc cu mâinile dar mi le dădea într-un la o parte. L-am implorat să nu mă
dezbrace, deși aveam gâtul atât de uscat, dar nu mă asculta. Nimic nu e mai frumos decât o
femeie dezbrăcată. Mi s-a făcut greață când am simțit chimono-ul căzându-mi de pe talie. Nu
mai suportam să mă uit în oglindă. Eu sunt o fiinţă fermecată şi nu mă las unuia ce din femeie s-
a născut. Mă întrebam dacă bărbații pot fi atât de orbiți de frumusețe încât să fie dispuși să-și
petreacă viața alături de un demon, cu condiția să fie un demon frumos.

A ucide sau a nu ucide. Aceasta e întrebarea. Mai vrednic e oare să nu ucizi și să

rabzi,sau să ucizi, alegând calea ușoară? Dac-ar fi moartea să fie, mi-ar fi cel mai bun amic.
Încet-încet ascult tăcerea, prin mintea-mi, povară aprinsă, ce-mi stinge din suflet durerea și mă
așterne mai destinsă. Oricare ar fi chinurile și triumfurile noastre, oricât de mult am suferi, mult
prea curând se împrăștie toate, ca tușul prea subțire pe hârtie.

Așa o răzbunare, pe drept cuvânt îmi place. Eu simt cumplita faptă, cerându-mi să fiu
gata. Mi-e inima îngrozită și mâna sloi de gheață și pieptul mi se zbate. Mai bine tu, furie
smintită , de neîntâlnita crimă, de crudul sacrilegiu păzește-mă. Curentul în două părți mă
smulge, cum vânturile repezi se războiesc amarnic, și-împing în zori opuse talazuri dezbinate,
când fierbe crâncen marea, tot astfel pieptul meu cumplit se zbate. Rămâne pe veci mirosul de
sânge. Toate parfumurile Arabiei nu vor putea să curețe această mânuță. Oare viața nu era decât
o furtună care ștergea urmele a ceea ce fusese o clipă mai înainte, lăsând în urmă un pustiu de
nerecunoscut? Decât să știu de fapta mea, mai bine să nu mai știu de mine.
Biet tont pripit și nepoftit, drum bun! Mai mare te-am crezut, primește-ți soarta. Vezi
ce primejdios e să te-amesteci? Un ucigaș și-un ticălos. Nădăjduiesc că totul va fi bine. Trebuie
să fim răbdători.
Destinul nu e întotdeauna ca o petrecere la sfârșitul serii. Uneori nu înseamnă decât
lupta zilnică pe care o duci cu viața. Unei ghișe nu îi este permis să dorească. Unei gheișe nu îi
este permis să simtă. Gheișa este artista lumii plutitoare. Dansează, cantă, te distrază, face orice
vrei. Restul e în umbră, restul e secret. S-arăți ca floarea cea mai pură, dar fii năpârca de sub ea.
Durerea e un lucru foarte ciudat. Suntem atât de neputincioși în fața ei. E ca o fereastră care se
închide atunci când vrea ea. Camera se răcește și nu putem decât să tremurăm. Dar de fiecare
dată se deschide mai puțin, până când, într-o zi, ne îmtrebăm ce s-a ales de ea. Uneori depășim
clipele de restriște doar închipuindu-ne cu ar fi lumea dacă visele noastre s-ar împlini vreodată.
Restriștea e ca un vânt puternic. Nu doar pentru că ne împiedică să mergem unde ne dorim. Dar
ne și smulge de pe noi tot ce am adunat, în afara lucrurilor care nu pot fi smulse, așa că în urma
ei ne vedem chiar cum suntem de fapt, nu cum ne-am dori să fim.
 Nu cred că putem vorbi deschis despre suferința noastră decât după ce ea s-a sfârșit.
Nimic nu era mai întunecat decât prezentul, cu excepția trecutului. Mă simt o făclie în lanțuri,
Mă simt un surâs în ghețar. Mă simt o furtună în șanțuri,din toate-ale lumii tresar. Și nici nu mai
am bucurie, ființă și-atât am ajuns. Nici inima mea nu mai știe să-mi dea la acestea răspuns.
Acum pricep că e totuna. Să n-ai nimic sau să ai tot. Aș vrea să cred că viața e mai mult decât un
râu care ne poartă cu el.