Sunteți pe pagina 1din 2

Parmenide

Parmenide (greacă Παρμενίδης Parmenídês) a


fost un filosof grec presocratic.
S-a născut la Elea, la începutul secolului V î.Hr..
Conform mărturiilor lui Platon și Aristotel, a
fost învățat de Xenofan, după alții însă ar fi
fost elevul unui pitagoric numit Ameinias.
Amândouă teoriile sunt posibile. Provenea
dintr-o familie aristocratică, lucru care i-a
permis să studieze cunoștințele timpului și
chiar să înființeze o școală numită eleată. S-a
bucurat de aprecierea și stima celorlalți, scriind chiar și o serie de legi pentru cetate. Nu se cunoaște data
morții sale. Dintre scrieri ne-au rămas doar 154 de versuri dintr-un poem filozofic, căruia i s-a dat titlul
convențional Despre natură.
Parmenide în pictura lui Raffaello Sanzio Școala din Athena
O parte a poemului, "Calea adevărului", constă din argumente a priori privitoare la natura ființei.
Cealaltă, "Calea Aparenței", este o cosmologie tradițională.
Vreau să-ți vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte)/Câte drumuri se pot gândi spre-a afla
adevărul:/Unul, că este Ființa și nici va putea să nu fie;/Ăsta e drumul crezării (și lui îi urmeaz-
adevărul);/Celălalt - că nu e Ființa, că trebuie nici să nu fie./Calea aceasta (ți-o spun) cercetată nu poate
să fie,/Căci Neființa nu poți s-o cunoști (să încerci e zadarnic)/Nici să vorbești despre ea. Alături de
Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o distincție netă între percepția senzorială și
cunoașterea prin intermediul gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea
adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul" unic, imobil,
neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși este gândire. Cunoașterea senzorială
prin care lumea apare diversificată, schimbătoare, este înșelătoare. Sistemul său filosofic a exercitat o
puternică influență asupra lui Platon, Plotin dând importante impulsuri și concepției atomiste sau
gândirii lui Anaxagora.
Opera

Din scrierile sale s-au păstrat fragmentar în jur de 150 de versuri din cele peste 3000 aparținând
poemului filosofic ”Despre natură”, împărţit în trei mari capitole: ”Introducere”, ”Calea Adevărului” şi
”Calea Opiniilor”. Parmenide este considerat filosoful care a utilizat pentru prima dată limbajul
conceptual specific discursului raţional. A abordat, în special, teme de metafizică şi ontologie, adică
studiul fiinţei sau al existenţei.
”Introducerea” descrie drumul imaginar al poetului, de pe pământ în lumea celestă, unde călătorește
într-un car cu cai înaripați, condus de Fecioarele Soarelui, care cunosc drumul către Zeita simbol al
Justeței și Inţelepciunii. Este o exprimare metaforică a procesului de instruire și inițiere prin care poetul
dobândește capacitatea de a discerne între Opinie și Adevăr, cucerește conştiinţa ce vede Fiinţa sau
Esenţa lucrurilor.
Parmenide deosebeşte lumea în sine a esenţelor – imuabilă şi atemporală, de lumea senzorială a
aparenţelor – efemeră și în permanentă transformare. Susţine că mulţimea lucrurilor existente, formele
lor schimbătoare şi mişcarea acestora nu reprezintă decât aspecte ale unei realităţi eterne şi unice,
numită Ființă. Doctrina sa, formulată pe principiul căreia “Totul este Unul”, duce la concluzia că orice
afirmaţie privitoare la schimbare sau la nefiinţă este ilogică. Esenţa este unică,indivizibilă şi omogenă,
nu are început sau sfârşit temporal sau spaţial.
În ”Calea Opiniei sau Aparenţei”, se prezintă cunoașterea muritorilor, bazată pe opinie și aparență, pe
percepția senzorială și pe mișcare.
În ”Calea Adevărului” se explică faptul că esenţele fenomenelor nu pot fi percepute nemijlocit (pe calea
contactului senzorial), ci pot fi cunoscute doar pe calea raţiunii, spre deosebire de lumea manifestă, care
poate fi percepută, dar nu şi înţeleasă. Cu alte cuvinte, în temeiul tuturor lucrurilor se află o esenţă
eternă, neschimbătoare şi fără început. Parmenide concluzionează că experienţele senzoriale sunt
asociate în mod clar schimbării, naşterii şi morţii, dar cum schimbarea este imposibilă rezultă că şi
experienţa senzorială este în esenţă înşelătoare. Fiinţa poate fi percepută numai prin intuiţia intelectuală
(Nous), o expresie a esenţei (mentale) aflate la baza întregului univers (într-un fel, Mintea Cosmică).
Influenţa lui Parmenide asupra filosofilor, care i-au urmat, se regăseşte în lucrările lui Empedocle,
Anaxagoras şi ale Atomiştilor. O puternică influenţă a avut și asupra operei lui Platoncare exprimă
ideile acestuia mai ales în Dialogurile: Parmenides, Theaetetus, Republica și Sophist.