Sunteți pe pagina 1din 9

MINISTERUL AGRICULTURII DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI MEDIULUI REPUBLICII MOLDOVA

COLEGIUL AGROINDUSTRIAL UNGHENI

Filosofie
Seminar nr.4

Tema: Filosofia epocii moderne.


Francis Bacon: ‘’Noul organon’’.

Arthur Schopenhauer: Lumea ca voință și reprezentare.

Verificat: Horea Galina

Elaborat: Pasat Ina

Ungheni,2020
Cuprins:
Introducere………………………………………………3

Partea teoretică: Filosofia epocii moderne........................4-5

Partea practică: Francis Bacon: ‘’Noul organon’’………..6

Arthur Schopenhauer: Lumea ca voință și reprezentare…..7

Concluzie…………………………………………………8

Bibliografie…………………………………………….…..9

2
Introducere:

Caracteristica generală. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate
a sec. XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o
explozie informaţională, se acumulează o mulţime de fapte şi se formulează noi teorii. Torricelli
demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi pompa de aer. I. Newton
descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia elementului chimic.
W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii, fizicii şi
fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului
natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei
filozofice – pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice.
Au efectuat această revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu
scolastica şi religia. În lupta cu dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia
despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile nelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice
se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.

3
Filosofia modernă

Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul cercetărilor filozofice devin
problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această perioadă
puneau în faţa filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură cu
aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia
din această perioadă este characteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe
ştiinţa naturalist experimantală şi panteism.
În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice.Apar noi forţe sociale
care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste
schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor.
Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice
originale. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două paradigme: ontologică şi gnoseologică.
Paradigma ontologică. Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a
ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea puterii omului asupra naturii. De aceea în centru
cercetărilor filozofice era paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa, structura lumii,
legităţile naturii. Însă această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi filozofi.
Întemeietorul materialismului englez F.Bacon (1561-1626) reeşea din aceea că la baza lumii se găseşte
materia multicalitativă. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul combinării acestor calităţi diverse.
Materia are formă şi mişcare. Mişcarea este o proprietate inalienabilă a materiei, cum este veşnică
materia aşa-i veşnică şi mişcarea. Alt filozof englez T.Hobbes (1588- 1679) considera materia ca unica
substanţă a lumii, iar toate lucrurile, fenomenele şi procesele - forme de manifestare a acestei substanţe.
Gîndeşte numai materia, iar gîndirea nu se poate separa de materie. T.Hobbes considera, că materia este
ceva omogen, ea este lipsită de caracteristici
calitative. Acestor concepţii moniste filozoful francez R.Descartes (1596- 1650) contrapune viziunea sa
dualistă. La baza lumii el pune două substanţe – materială şi spirituală. Substanţa materială are însuşirea
de întindere, iar cea spirituală – gîndirea. Ambele substanţe există paralel.
Substanţa materială posedă mişcare, capacitate creatoare, însă cauza primară a fost Dumnezeu, care a
creat lumea şi menţine cantitatea de mişcare întrodusă iniţial. B.Spinoza (1632-1677) depăşeşte
dualismul lui R.Descartes şi pune la baza lumii o substanţă care are două însuşiri – întindere şi gîndire.
Monismul lui se manifestă ca panteism unde Dumnezeu şi natura se contopesc. Lucrurile sunt moduri a
substanţei materiale. G.Leibniz (1646-1716) explică lumea cu ajutorul monadelor – particule
indivizibile şi nemateriale, microlumi în miniatură. Monadele sunt veşnice şi indistructibile, însuşirea
lor este mişcarea şi activitatea. Orice monadă este unitatea sufletului şi corpului.
Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi
4
avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea
acestor probleme se formulează două curente: empirism şi raţionalism.

Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul


cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Toate
cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. Conţinutul
cunoştinţelor se reduc direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. În dependenţă
de faptul ce conţinut se întroduce în noţiunea de experienţă se distinge empirism materialist şi
idealist. Empirismul materialist reprezentant de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul
francez din sec.18 consideră că sursa experienţei senzoriale este lumea exterioară, care există
obiectiv. Empirismul idealist în persoana lui G.Berkeley, D.Hume, reduce experienţa la
totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd faptul că la baza experienţei se află lumea
obiectivă. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre
empirism şi raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce caracaterul general şi necesar al
cunoştinţelor nu din minte, ci din experienţă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice,
negînd independenţa relativă a gîndirii.
Raţionalism (reprezentanţii R.Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant,
L.G.Fichte, F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii
care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai
prin raţiune. Izvorul cunoştinţelor şi criteriul verdicităţiilor se găseşte în raţiune, dar nu în lumea
exterioară cum cosidera empirismul. Este contrar empirismului şi sensualismului.
Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa
senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) ori se neagă, ori se priveşte ca imperfectă.
Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice.
Momentul iniţial al cunoaşterii este, după R.Descartes, intuiţia şi gîndirea. Toate ideile
el le considera apărute din senzaţii şi înnăscute (ideea despre Dumnezeu, axiomele matematice
ş.a.). numai ultimile el le socotea adevărate. Unica metodă veridică de cunoaştere este îndoiala –
“Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist” (Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum). Cunoaşterea,
după R.Descartes, este o activitate intelectuală a subiectului de a reproduce realitatea obiectivă în
construcţii mintale, în noţiuni.

5
Explicaţie terminologică: organon (Ὄργανον) înseamnă „instrument, unealtă”.
În lucrarea sa “Noul organon” F.Bacon propune noi metode de cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi
inducţia. Pînă la F.Bacon în ştiinţă domina deducţia, care în principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le
precizează. Ştiinţa trebuie să fie orientată spre cunoaşterea naturii, să se bazeze pe experiment şi să
meargă de la singular la general, de la fapte spre teorie. Raţiunea trebuie să fie curăţită de diferite
superstiţii şi erori (cele 4 fantome – peşterii, pieţii, teatrului şi genului). Cunoaşterea este o reflectare
pasivă a activităţii lumii înconjurătoare în creerul uman, cunoaşterea în întregime depinde de obiect, de
precizia întipăririi lui în memorie.
Francis Bacon propune un nou „instrument al cunoaşterii”, o logică bazată total pe experienţă. Altfel
spus, pentru Bacon, „informaţia începe cu simţurile”.
Pentru Bacon, mintea este un instrument failibil: „… intelectul omenesc […], amestecând propria sa
natură cu aceea a lucrurilor, răstălmăceşte şi desfigurează imaginea acestora (s.m.)” (XLI.)[7]. Şi
simţurile sunt imperfecte – „… impresiile simţurilor înseşi sunt vicioase; căci simţurile ne înşală şi ne
amăgesc (s.m.)” (LXIX.) – dar slăbiciunile lor pot fi înlărutate, iar amăgirile lor corectate.
Pe lângă „formulările arbitrare”, filosoful condamnă „inducţia vulgară” (întrebuinţată la vremea lui),
care „se înalţă ca într-un zbor de la datele simţurilor şi de la faptele particulare la propoziţiile cele mai
generale” (XIX.), metodă pe care – susţine el – au practicat-o anticii.
Comparând empiriştii cu furnicile care „se mulţumesc să strângă apoi să-şi consume proviziile” şi
raţionaliştii dogmatici cu păianjenii care „urzesc pânze a căror materie este extrasă din propria lor
substanţă”, Bacon a propus o „cale de mijloc”, metoda albinei, care „extrage materia primă din florile
grădinilor şi ale câmpurilor; apoi, cu o artă care îi este proprie, o preface şi o digeră”. După Bacon,
„adevărata ştiinţă” „prelucrează şi digeră” „materialul pe care îl extrage din istoria naturală şi din artele
mecanice”, „apoi îl depune în intelect”, într-o „tranică şi strânsă alianţă dintre cele două facultăţi,
experienţa şi raţiunea”.
Bacon argumentează că „trebuie să introducem o metodă cu totul deosebită, o ordine şi un proces pentru
ducerea mai departe şi promovarea experienţei” (C.)[11]. Astfel, gânditorul englez propune o metodă
„cu adevărat ştiinţifică” (care va fi aplicată de toată ştiinţa de după Bacon): aceasta „scoate propoziţiile
din datele simţurilor şi din faptele particulare, ridicându-se continuu şi gradual, pentru a ajunge, în cele
din urmă, la propoziţiile cele mai generale” (XIX.)[12].
În Cartea a II-a a lucrării sale, autorul „Noului Organon” exemplică chiar modul de utilizare a metodei
sale de lucru. Bacon susţine că raţiunea şi gândirea ştiinţifică trebuie dublate şi permanent însoţite de
experiment. Conform acestuia, baza oricărei lucrări este „istoria naturală şi experimentală”, a cărei date
trebuie „înfăţişate în ordinea cuvenită”: „căci nu e vorba aici să imaginăm sau să născocim, ci să
descoperim ceea ce natura face sau suportă”.
La vremea sa, Bacon afirma că „singura noastră nădejde stă într-o regenerare a ştiinţelor” (XCVII.)[19].
Într-adevăr, după „Noul Organon”, ştiinţa a mers pe „calea albinei”.
6
Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Danzig - d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main) a
fost un filozof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera
reprezentării lumii și în comportamentul uman.
Orice privire aruncata acestei lumi, a carei explicatii este sarcina filozofului, ne atesta si ne confirma ca
vointa de a trai, departe de a fi o personificare arbitrara, sau chiar un cuvant lipsit de inteles, este
dimpotriva singura expresie adevarata a esentei intime a acestei lumi. Totul se ingramadeste si se
imbulzeste spre existenta, pe cat posibil spre existenta organica, adica spre viata, pentru a atinge apoi
treapta ei cea mai de sus.
În 1839, Societatea de Ştiinţe a Norvegiei organizează un concurs pe tema libertăţii. Eseul lui
Schopenhauer despre libertatea voinţei este premiat, autorul devenind membru al acestei academii.
Notorietatea lui începe cu adevărat abia după 1851, mai precis după publicarea lucrării ,,Parerga şi
Paralipomena” , care cuprindea aforisme, parenese şi maxime scrise de filosof pe parcursul a 30 de ani.
Aceste meditaţii au avut un impact neaşteptat asupra publicului, ceea ce a făcut ca cititorii să-şi îndrepte
atenţia şi asupra capodoperei sale filosofice: ,,Lumea ca voinţă şi reprezentare” care până la sfârşitul
vieţii lui Sch E suficient să aruncăm o privire lucidă în străfundul fiinţei ca să realizăm că întreaga viaţă
este străbătută de o infinită agitaţie: instincte, vise, porniri, afecte, dorinţe, tendinţe, sentimente etc.
Acest dinamism volitiv nu este specific numai omului, ci cuprinde întregul cosmos de la furnică până la
constelaţii. Schopenhauer ne oferă în acest sens câteva exemple: legea gravitaţiei în lumea fizică, forţa
electrică bazată pe atracţia dintre polii opuşi, fenomenul magnetic, tenacitatea cu care arborele forţează
zidul şi încăpăţânarea florii de-aşi face loc printre pietre pentru a ieşi la lumină. Tot ceea ce există este
în fond produsul voinţei oarbe de a exista. Albinele au ace, animalele au coarne, ariciul are ţepi şi şerpii
au venin. ,,În insecta cea mai mică,spune Schopenhauer, voinţa este întreagă”. Voinţa este oarbă nu
numai în cazul fiinţelor inteligente, ci şi în cazul animalelor: păianjenul nu cunoaşte nimic despre prada
pentru care ţese pânza după cum pasărea nu ştie nimic despre ouăle pentru care îşi pregăteşte cu migală
cuibul.openhauer a apărut în 3 ediţii.
Subiectul unei reprezentări, eul, nu face parte din lumea obiectelor, nu există în spaţiu şi timp.
Schopenhauer citează în acest context din Upanişade exemplul cu ochiul, care deşi vede totul, nu se
poate vedea pe sine.
Nu poate exista simultan ceva care să fie şi obiect şi subiect, pe de altă parte nu poate exista
obiect (lumea) fără subiect (omul). ,,Ce sunt eu în această lume ca reprezentare?” se întreabă
Schopenhauer. ,,Sunt subiectul care diferă de toate obiectele observate, inclusiv de acel obiect pe care îl
numesc trupul meu. Eu par a fi un heruvim înaripat lipsit de trup, lumea aparţinându-mi ca ceva străin”.

7
Concluzie:
Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa occidentală a secolului 17, iar
acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină sau școală specifică (și nu trebuie confundată cu
modernismul), deși are niște caracteristici care ajută la distingerea sa de filosofia mai veche.[1]

Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul filosofiei moderne. Câți
dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia modernă e încă un subiect de dezbatere; de
asemenea, se poate considera că modernitatea își are sfârșitul în secolul 20, fiind înlocuită de
postmodernitate, după cum se poate spune că nu a sfârșit atunci. Modul în care cineva decide să
răspundă la aceste întrebări va determina în ce scop va folosi cineva termenul de „filosofie modernă”.
Acest articol se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene Descartes până la începutul secolului
20, terminând cu Ludwig Wittgenstein.

8
Bibliografie:
1. https://vasilechira.wordpress.com/2010/08/05/arthur-schopenhauer-sau-radicalitatea-
nihilismului-metafizic/
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Filosofie_modern%C4%83
3. Baird, Forrest E.; Walter Kaufmann (2008). From Plato to Derrida. Upper Saddle River,
New Jersey: Pearson Prentice Hall. ISBN 0-13-158591-6
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Noul_Organon
5. https://lib.ase.md/wp-content/uploads/publicatii/Publicatii%20Asem_2010/Conf%20filosof
%20A5%20c.pdf