Sunteți pe pagina 1din 228

CAPITOLUL II Consideraţii generale

Capitolul II
CONFLICTUL DE LEGI ÎN DOMENIUL
SUCCESIUNII

Secţiunea I
Consideraţii generale

Instituţia moştenirii este una dintre cele mai vechi instituţii de drept
civil alături de cea a proprietăţii, între cele două existând o legătura
indisolubilă întrucât naşterea şi dezvoltarea dreptului de moştenire au
fost determinate de naşterea dreptului de proprietate şi modificările aduse
de-a lungul timpului acestui drept fundamental. Bazele juridice puse de
dreptul roman au fost dezvoltate de-a lungul timpului în strânsă corelaţie
cu realităţile vieţii sociale, atâta timp cât instituţia moştenirii s-a dovedit a
fi în egală măsură strâns legată si de raporturile de familie, iar într-o
oarecare măsură de regimul actelor juridice.
În dreptul internaţional privat legăturile strânse pe care le prezintă
moştenirea cu regimul bunurilor şi proprietăţii, raporturile de familie,
regimul actelor juridice, îndeosebi al liberalităţilor au pus problema
determinării legii aplicabile situaţiei juridice avută în vedere, dacă
suntem în prezenţa unei probleme ce ţine mai mult de regimul bunurilor,
de capacitatea persoanei, de raporturile de familie sau de condiţiile de fond
şi formă ale actelor juridice.
Particularităţile date de natura bunurilor succesorale au pus în
dreptul internaţional privat problema determinării legii aplicabile în
funcţie de natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor ce compun
patrimoniul autorului.

60
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

Secţiunea a II-a
Localizarea succesiunilor

§1. LOCALIZAREA SUCCESIUNILOR IMOBILIARE

A. Preliminarii.
Soluţionarea conflictelor de legi cu privire la bunuri şi drepturi reale
a pus problema localizării acestor raporturi juridice, a plasării lor sub
autoritatea unei legi naţionale care vădeşte cel mai mare interes în
reglementarea situaţiilor juridice privitoare la bunuri şi drepturile reale.
Doctrina şi sistemele de drept au reţinut că cea mai bună şi justificată
soluţie este cea a localizării în funcţie de obiectul raportului juridic şi prin
aceasta determinarea competenţei legii locului situării bunului.
Î acest sens, Savigny arăta că „locul unde se găseşte obiectul este
sediul raportului de drept căruia îi furnizează materia"1.

B. Fundamente juridice
Consideraţii generale. Trei argumente principale susţin
competenta legii locului situării bunurilor în materia statutului real,
respectiv: 1. comoditatea procedeului de localizare, 2. conformitatea cu
natura dreptului real şi 3. satisfacerea în egală măsură a intereselor
părţilor, ale terţilor şi ale statului.
1. În privinţa primului argument este general admis că dintre
diferitele procedee de localizare în funcţie de subiectul raportului juridic,
obiectul său ori izvorul raportului juridic, cea mai bună este localizarea
după obiectul raportului juridic, evident în măsura în care ea poate fi
folosită. Localizarea după obiectul raportului juridic, cât şi după
obiectul derivat, material (bunul, lucrul) primeşte avantajul decisiv de a
fi cea mai comodă sub aspect practic. Acest merit este cu atât mai evident
în materia bunurilor imobile.
2. Al doilea argument este de natură eminamente juridic-civilă şi
priveşte natura dreptului. Localizarea statutului real după locul situării

1
Apud P. Mayer, Droit international privé,ed. 4. Editura Montchrestien, Paris, 1991, p.
398.
61
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

bunului se impune sub aspect juridic întrucât ea corespunde naturii


profunde a dreptului real. După cum drepturile personale sau de creanţă
sunt definite deseori ca fiind un raport între doi indivizi, dreptul real este
definit ca un drept opozabil erga omnes cu privire la un bun. Această
definiţie subliniază importanţa bunului în situaţia drepturilor reale.
Importanţa deosebită a bunurilor cu privire la care poartă drepturile reale
a fost şi sursa confuziei, multă vreme, în secolele trecute cu privire chiar
la definirea noţiunii dreptului real, el fiind considerat ca un raport dintre
om şi lucru.
Doctrina actuală. Clasificare. Doctrina contemporană a înlăturat
această confuzie, arărând că dreptul real este un raport social, între
titularul dreptului asupra bunului şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora
le opune dreptul său mod absolut (erga omnes). În virtutea acestui drept
real, titularul dreptului poate avea o anumită conduită, cu privire la bun,
fără a cere intervenţia altor persoane, iar pe de altă parte poate pretinde
tuturor celorlalţi să-i respecte dreptul subiectiv în sensul de a nu-i aduce
atingere în nici un fel. La rândul lor, toţi ceilalţi membri ai societăţii au
obligaţia generală şi negativă de non facere, adică de a nu aduce atingere
dreptului real.
Din acest punct de vedere merită a fi subliniată o părere1 - este
adevărat, astăzi, izolată -, potrivit căreia raportul juridic civil este un
raport între om şi lucru, că, deci, dreptul real creează un raport imediat şi
direct între un lucru şi o persoană.
Acest punct de vedere a fost combătut în literatura de specialitate
franceză2, dar şi în cea română. Astfel, Nicolae Titulescu3, sublinia că a
admite aceasta, înseamnă a admite că legea poate reglementa conduita
lucrurilor, că deci, este posibil să se poată institui o obligaţie în sarcina
lucrurilor, ceea ce este o absurditate. Acestui argument îi adăugăm altul la
fel de important: raportul juridic civil se formează prin voinţa subiectelor;
dacă raportul juridic civil se leagă între o persoană şi un bun, însemnează
că bunul poate fi subiect al acestui raport, concluzie inadmisibilă cel puţin
datorită faptului că lucrurile nu sunt susceptibile de a avea voinţă, acest

1
Aubry et Rau, Cours de droit civil français, Tome II, ed. 5, Imprimerie et Librairie
generale et Jurisprudence, Paris, 1897, p. 72; a se vedea şi L. şi H. Mazeaud, Leçons de
droit civil, Tome II, Paris, 1962, p. 190.
2
Cl. Pasquier, Introduction à la theorie générale et à la philosophie du Droit, Paris,
Sirey, 1937, p. 98.
3
N. Titulescu, Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept, Bucureşti. 1904. p.
47 şi urm.
62
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

proces psihologic lăuntric de care, organic, sunt în stare numai oamenii1.


Fiecare drept real este un raport între titularul său şi restul membrilor
societăţii cu privire la un bun. Opozabilitatea erga omnes a dreptului real
pune şi mai mult în lumină caracterul fundamental al conduitei
individului cu privire la bun, conţinutul specific al raportului juridic de
proprietate şi al celorlalte raporturi juridice reale.
Atâta timp cât obiectul raportului juridic joacă un rol esenţial în
materia drepturilor reale, este cu atât mai justificată localizarea după
obiectul raportului juridic în această materie. De altfel, armonia existentă
între procedeul de localizare şi natura dreptului real explică meritul în plus
al regulii lex rei sitae de a satisface diferitele interese în prezenţă2.
Supunerea statutului real legii locului situării bunului dă satisfacţie atât
intereselor părţilor, cât şi ale terţilor şi ale statului pe teritoriul căruia se
află bunurile.
Lex rei sitae. In privinţa intereselor părţilor în materie de drepturi
reale, acestea se concentrează întotdeauna în locul unde se găseşte, se
află bunul, lucrul. Când o persoana dobândeşte un imobil o face pentru
a-l locui, a-l exploata, inclusiv sub forma închirierii lui. Toate aceste
operaţii juridice se concentrează la locul unde este situat bunul imobil. În
plus, nu rareori apar necesare expertize cu privire la starea şi valoarea
imobilului, executări silite asupra punerii în posesie etc.
Lex rei sitae dă satisfacţie şi intereselor terţilor. Una din
caracteristicile drepturilor reale este opozabilitatea erga omnes. Fiind
interesaţi de existenţa unui drept real datorită acestei opozabilităţi, terţii
trebuie să se informeze în modul cel mai uşor posibil, ei nu trebuie să fie
înşelaţi. Teoria drepturilor reale se sprijină şi pe aceste considerente ce
privesc situaţia terţilor. Din perspectiva intereselor terţilor legea locului
situării bunurilor este cea care le conferă maximă ocrotire, securitate.
Interesul statului. Un loc aparte în privinţa statutului real îl
ocupă interesul statului, iar lex rei sitae răspunde şi acestei cerinţe.
Singurele bunuri imobile prin natura lor sunt terenurile, pământul, iar
pământul nu este altceva decât teritoriul, bază a puterii politice a oricărui
stat.
În doctrina contemporană se arată că aceste avantaje ale soluţiei
conflictuale în privinţa statutului real nu trebuie absolutizate3. Se observă

1
I. Dogaru, Drept civil român. Tratat, vol. I, Editura Themis, Craiova, 2000, p. 87.
2
Y. Loussouarn. P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, 1988, p, 250.
3
Ibidem, p. 252-254.
63
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

că regula lex rei sitae se impune cu putere diferită în materia bunurilor


imobile şi cea a bunurilor mobile. În timp ce în privinţa imobilelor ea
acoperă toate situaţiile juridice (fie că ele privesc bunul ut singuli, fie că
privesc bunurile ca o universalitate juridică - succesiuni imobiliare),
având în vedere doar statutul real, în timp ce succesiunile mobiliare sunt
cârmuite de legea personală a autorului, după regula mobilia sequuntur
personam. În doctrina contemporană se susţine, în favoarea acestei soluţii,
argumentul că bunurile mobile sunt reputate a se afla la domiciliul autorilor,
care este proprietarul lor şi s-a servit de ele în timpul vieţii. Bunurile
mobile putând fi deplasate dintr-un loc în altul se prezumă că ele au urmat
persoana autorului în timpul vieţii sale, servindu-i spre folosinţă.
Deplasarea bunurilor mobile dintr-un loc în altul este un act prin care
autorul îşi exprimă nemijlocit, direct şi fără echivoc dreptul de proprietate.
Regula are în vedere toate categoriile de bunuri mobile, atunci când le
priveşte ca o universalitate juridică.
Dacă s-ar admite aplicarea altei legi pe teritoriul unui stat, cu privire
la bunurile ce se află în acest spaţiu juridic s-ar ajunge la situaţia ca
regimul bunurilor să fie cârmuit de legi diferite, de regulă după persoana
proprietarului. În acest mod s-ar îngreuna încheierea operaţiilor juridice
cu privire la bunuri, ar fi chiar un pericol pentru cei care ar încheia aceste
operaţii juridice, întrucât ei s-ar putea înşela asupra legii aplicabile şi a
conţinutului ei.
Lex rei sitae şi ordinea de drept a statului. Orice altă lege decât
cea a locului situării bunurilor ar aduce atingere ordinii de drept a statului,
regulilor sale fundamentale de organizare socială, politică şi economică,
fapt ce ar atrage veşnica invocare a ordinii publice în dreptul internaţional
privat. S-ar ajunge astfel la situaţii ce sunt contrare reglementărilor din
dreptul internaţional privat, scopului, finalităţii sale sociale şi juridice, fapt
ce nu poate fi admis. Faţă de aceste fundamente de ordin juridic (politic şi
social-economic), unii autori1 au arătat că regula lex rei sitae dobândeşte,
de principiu, un caracter juridic imperativ, excepţie făcând regimul
succesiunilor mobiliare.
Tratând despre localizarea succesiunilor mobiliare, Savigny a mai
arătat că regula lex rei sitae nu trebuie absolutizată, întrucât în privinţa
succesiunilor mobiliare alte considerente juridice, arătate şi de autorul citat
anterior impun aplicarea regulii mobilia sequuntur personam; legea
personală a autorului reglementează aceste probleme şi numai pentru ca
hotărârea judecătorească în domeniul revendicării să primească efecte
1
D.-A. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 155.
64
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

juridice şi să fie executată este de preferat să se aplice lex fori.


Este benefic să ne referim la opera profesorului Andre Weiss, figură
marcantă a doctrinei europene a sfârşitului de secol al XlX-lea, întrucât
într-una din lucrările sale reprezentative1 sunt analizate regulile de drept
internaţional privat român cu referiri la doctrină, fiind citat V. Basilesco şi
jurisprudenţa naţională din acea perioadă. În această lucrare se arată că
pe teritoriul României un străin se supune în privinţa stării şi capacităţii
juridice legii personale în vigoare in ţara sa, această materie ca şi
raporturile de familie fiind cârmuite de legea sa personală, în măsura în
care aceste dispoziţii nu contravin ordinii publice şi moralei de pe teritoriul
României. Articolul 2 alin. (1) din Codul civil român declară că se
supun regulii lex rei sitae toate imobilele, chiar posedate de străini. În
privinţa bunurilor mobile, privite individualele sunt cârmuite tot de legea
română. În privinţa mobilelor privite ca universalitate juridică se
desprind două opinii: pe de o parte, supunerea lor legii situaţiei
bunurilor, fără a se face distincţie între mobile şi imobile, iar pe de altă
parte aplicarea regulii mobilia sequuntur personam, care atrage
competenţa legii personale asupra succesiunilor mobiliare. În Codul civil
nu există o normă conflictuală în materie succesorală, fapt care dă
posibilitatea susţinerii ambelor teorii.
Nu putem încheia fără a aminti tratarea problemelor de drept
internaţional privat de către ilustrul jurist Dimitrie Alexandresco în
monumentala lucrare Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil
Român în comparaţie cu legiuirile vechi şi cu principalele legislaţiuni
străine 2. Autorul arată că situaţia bunurilor face parte din organizarea
proprietăţii şi ca atare interesează ordinea publică. Legea locului situării
bunurilor va cârmui întregul regim al bunurilor, indiferent că ele sunt
mobile sau imobile. Această lege ne arată care este clasificarea bunurilor,
condiţiile de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor şi sarcinile fiscale.
Proprietatea este totdeauna dată, în ceea ce priveşte natura, întinderea şi
elementele sale, de legea ţării în care se găseşte bunul pentru că ea
priveşte interese esenţiale ale statului, regimul său economic şi ordinea de
drept. Proprietatea interesând în cel mai înalt grad ordinea publică, legea
teritorială este cea care primeşte aplicare. Dimitrie Alexandresco face o
analiză amănunţită a domeniului de aplicare a legii locului situării
1
A. Weiss, Traité théorique et pratique de Droit international privé, Tome III, Paris,
1898. p. 207-208.
2
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil Român în
comparaţie cu legiuirile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tom II, ed. II.
Editura Leon Alcalay, Bucureşti, 1907; p. 600-604 şi 886-891.
65
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

bunurilor, abordând atât probleme asupra cărora soluţiile sunt unanime, cât
şi altele controversate, cum este cea a legii aplicabile succesiunii legale
mobiliare. Analiza este făcută şi din perspectiva dreptului comparat, atât
din punctul de vedere al românului aflat pe teritoriul unui stat străin
european, cât şi din cel al unui străin aflat în ţara noastră, punându-se în
lumină, astfel, reglementările în materia statutului real din Germania,
Franţa, Italia, Belgia, Anglia.
Conchizând, considerăm că această analiză a fundamentelor juridice
ale regulii lex rei sitae confirmă punctul de vedere al marelui jurist român
Dimitrie Alexandresco, susţinut şi în zilele noastre de către autori ce se
impun în dreptul internaţional privat1.
3. Alături de considerentele deja arătate, este de subliniat caracterul
de ordine publică al normelor ce reglementează statutul real, normele de
ordine publică atrăgând competenţa de soluţionare, cu înlăturarea aplicării
legii străine. Ca lege de ordine publică în ce priveşte organizarea
economică a unui stat. legea statutului real din fiecare ţară reclamă
competenţa de soluţionare a raporturilor de drept internaţional privat
care au ca obiect bunuri aflate pe teritoriul propriu. Legile de ordine
publică au în vedere întotdeauna soluţionarea deopotrivă a intereselor în
prezenţă: stat, părţi, terţi.

C. Fundamente politice
Fundamentele politice ale teritoriului sunt primordiale, ele fiind
legate pentru oricare din aspectele de manifestare a teritoriului de ideea de
aplicare suverană a legii proprii pe propriul teritoriu, menţinerea unui
control strict asupra actelor şi faptelor juridice petrecute în acest spaţiu,
supunerea tuturor situaţiilor juridice ordinii de stat şi drept proprii2.
Lex rei sitae guvernează regimul bunurilor şi drepturilor reale, statul
având interese majore de a avea un deplin control asupra bunurilor situate
pe propriul teritoriu, mai ales asupra imobilelor (terenuri) care sunt părţi
ale teritoriului de stat. Întregul regim juridic al bunurilor şi drepturilor
reale, uneori şi a obligaţiilor strâns legate de un bun va fi dat de statui
respectiv. El va stabili modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi
circulaţia bunurilor, va reglementa modurile în care însuşi statul
dobândeşte proprietatea asupra bunurilor, va reglementa durata în timp a
drepturilor, mijloacele de apărare a proprietăţii şi posesiei, va stabili
1
P. Mayer, op. cit., 397-399; T. R. Popescu, op. cit., p. 234- 237; Ion P. Filipescu, op. cit.,
p. 245 – 248, ş.a.
2
B. C. Predescu, Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 392.
66
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

sancţiunile ce pot interveni în cazul nerespectării regimului juridic al


circulaţiei bunurilor, va reglementa categoria bunurilor cu circulaţie
condiţionată sau scoase din circuitul civil.
Prin intermediul regulii lex rei sitae orice putere politică organizată
în stat îşi apără propriul teritoriu şi cele mai importante valori aflate în
acest spaţiu. Niciodată nu s-a acceptat reglementarea regimului bunurilor
de o lege străină de ţara unde se află acestea. O astfel de reglementare ar
fi contrară dreptului public, o încălcare evidentă a suveranităţii puterii
politice constituită în stat.
Datorită importanţei deosebite pe care o au pentru orice ţară bunurile
imobile, în sensul modern ele cuprinzând pământul cu toate bogăţiile sale
aflate pe sol şi în subsol, bogăţiile aflate pe fundul apelor teritoriale şi
toate instalaţiile şi exploatările din acest spaţiu, toate construcţiile aflate pe
sol, indiferent de destinaţia lor economică, legea locului situării bunurilor
imobile se aplică şi pentru succesiunile imobiliare. Această reglementare
face ca toate modurile de dobândire a proprietăţii asupra celor mai
valoroase bunuri să fie cârmuite de legea statului unde acestea sunt situate.
În materie succesorală, interesul politic al statului este evident,
pentru că indiferent de temeiul vocaţiei sale de a culege succesiunile
vacante de pe propriul teritoriu, fie ca ultim moştenitor al autorului, fie în
virtutea suveranităţii de stat, el va culege astfel de succesiuni, lex rei sitae
aplicându-se invariabil în orice situaţie.

D. Fundamente economice
Regula Iex rei sitae care guvernează regimul real dă satisfacţie unor
interese economice majore cum ar fi păstrarea contactului asupra celor
mai importante valori materiale, conservarea si sporirea avuţiei naţionale,
dezvoltarea economică a statului. Supunerea tuturor bunurilor aflate pe
propriul teritoriu legii proprii înseamnă nu numai control dar şi profit. În
acest mod statul percepe diferite taxe şi prelevări legate de folosinţa
bunurilor mobile şi mai ales imobile, stabileşte condiţiile circulaţiei
acestor bunuri şi păstrează un control direct asupra valorii lor de circulaţie.
Încălcările regimului real sunt sancţionate prin forme patrimoniale şi
nepatrimoniale, sancţiunile patrimoniale executându-le şi percepându-le de
regulă statul. Veniturile rezultate din exploatarea unor imobile sunt supuse
controlului statului, sub forma diferitelor prelevări, taxe şi impozite, o parte
din aceste venituri revenindu-i şi ele constituindu-se în sursă de finanţare a
diverselor nevoi generale ale societăţii, ale statului.

67
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

În epoca modernă de dezvoltare a producţiei industriale, mult timp


legea naţională a persoanelor juridice cu scop lucrativ era dată de legea
locului unde se află situate principalele construcţii, uzinele, halele,
atelierele etc., locul situări acestor imobile de valoare economică foarte
mare atrăgând acordarea unui anumit statut personal întreprinderilor
existente pe teritoriul unui stat. Această lege teritorială acordă nu numai
protecţie, dar instituie şi un control direct al statului, întărindu-i funcţiile
economice în faza de început a capitalismului, sporind bogăţia, puterea
economică a ţării respective.
Interese economice regăsim şt în regula Iex rei sitae ce guvernează
succesiunile imobiliare. Aplicarea ei face ca succesiunile vacante să fie
culese de stat, indiferent dacă acesta vine la moştenire în temeiul
suveranităţii, fie ca ultim moştenitor al autorului. Succesiunile imobiliare
atrag şi competenţa de soluţionare în favoarea autorităţilor de la locul
situării imobilelor, aceasta însemnând, sub aspect economic, perceperea, de
regulă, a unor taxe mari ce se cuvin statului pe teritoriul căruia se află
bunurile. în unele state aceste taxe sunt atât de oneroase, încât ating
emolumentul bunului moştenit, iar succesibilul este mai întâi pus în
situaţia de a aprecia dacă acceptă sau nu succesiunea. În alte state, unele
categorii de imobile nu pot fi deţinute în proprietate decât de naţionali,
străinul fiind pus în situaţia de a înstrăina imobilul dobândit prin
moştenire, iar dacă nu o face într-un anumit termen, bunul trece în
proprietatea statului. Interese politice de protecţie a unor valori materiale
foarte mari, cum este pământul, dar şi interese economice stau la baza
acestor reglementări ce ţin de condiţia juridică a străinului în materie
succesorală.
Regula lex rei sitae conferă statului dreptul exclusiv de a reglementa
modurile prin care acesta dobândeşte proprietatea unor bunuri prin forme
specifice: naţionalizare, rechiziţie, confiscare. Nu numai suveranitatea sub
aspectul politic al unei astfel de hotărâri, dar şi legea civilă conferă statului
controlul deplin şi exclusiv asupra bunurilor, solului şi subsolului, asupra
valorilor celor mai importante aflate pe teritoriu, care la un moment dat,
pentru satisfacerea unor interese politice şi economice pot trece în
proprietatea exclusivă a statului.
Tot legea locului situării bunului reglementează şi modurile în care
bunurile pot trece din proprietatea statului în cea a particularilor persoane
fizice sau persoane juridice, la baza acestor reglementări stând întotdeauna
interese economice şi politice urmărite de stat, îmbinarea intereselor
generale cu cele individuale pentru menţinerea unui echilibru social, a unui

68
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

climat de stabilitate şi prosperitate.


Analiza juridică făcută din perspectiva teoriei generale a dreptului şi
în funcţie de categoriile juridice de bază furnizate de dreptul civil ne arată
că în unele situaţii importanţa majoră o are obiectul raportului juridic şi nu
subiectele sale. Astfel în raporturile juridice privitoare la un bun, poziţia
centrală este cea a obiectului nemijlocit al raportului juridic, bunul în
raport de care se analizează drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept.
Importanţa obiectului raportului juridic determină localizarea după legea
locului situării bunului a situaţiilor juridice care privesc regimul juridic al
bunurilor şi drepturilor reale, şi tot astfel localizarea succesiunilor
imobiliare, toate după lex rei sitae, întrucât aceleaşi raţiuni juridice şi
interese politico-economice stau la baza localizării în ambele materii de
drept.

§2. LOCALIZAREA SUCCESIUNILOR MOBILIARE

„Statutul personal". Expresia „statut personal", folosită prin


excelenţă în dreptul internaţional privat, nu are un corespondent perfect în
dreptul civil intern, cu aceeaşi sferă de cuprindere.
În dreptul civil intern statutul personal priveşte starea şi capacitatea
persoanelor. În dreptul internaţional privat, noţiunea de stare a persoanei
fizice este de principiu mai întinsă decât cea din dreptul civil intern, dar în
acelaşi timp primeşte şi limitări. Noţiunea este mai întinsă în măsura în
care ea cuprinde întregul statut individual (starea civilă, numele,
domiciliul, capacitatea juridică) şi statutul familial (raporturile ce izvorăsc
din căsătorie şi din filiaţie). Noţiunea de stare a persoanei fizice primeşte
şi limitări în sensul că în dreptul internaţional privat regimul matrimonial,
succesiunile şi liberalităţile sunt localizate după alte puncte de legătură
decât cele folosite invariabil pentru determinarea legii personale şi, în
aceste condiţii, de principiu o altă lege va fi aplicabilă acestor raporturi
juridice.
Dintotdeauna raporturile succesorale au fost localizate după natura
bunurilor succesorale, condiţii în care succesiunile mobiliare fiind strâns
legate de persoana autorului s-au considerat a fi supuse legii personale,
care prezintă un interes mai mare în reglementarea raportului juridic.
Aceasta face ca în dreptul internaţional privat legea personală să
guverneze şi succesiunile mobiliare, aplicabilă fiind în raport de punctul
de legătură luat în considerare de fiecare sistem de drept: legea cetăţeniei
69
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

sau a domiciliului autorului.


Statutul personal are un evident caracter de permanenţă în raport cu
persoana fizică. Caracterul de permanenţă impune ca şi legea care îl
guvernează să beneficieze de permanenţă. Individul, omul rămâne acelaşi,
oricâte frontiere ar trece şi, ca atare, regimul juridic al statutului său
personal trebuie să rămână acelaşi. În aceste condiţii, în dreptul
internaţional privat legile care se referă la persoane, la starea şi capacitatea
acestora trebuie să guverneze statutul personal în permanenţă.
Scopul legilor relative la statutul personal este în mod evident de
ocrotire a persoanei fizice. Acest scop poate fi atins doar dacă legea
aplicabilă statutului său personal are caracter de permanenţă1. Altfel,
odată cu trecerea frontierei de stat, persoana fizică şi-ar putea schimba
regimul juridic a( statutului său personal.
Toate sistemele naţionale de drept localizează raporturile relative la
statutul personal în funcţie de subiectul raportului juridic. Aceasta nu face
ca şi punctele de legătură în funcţie de care se face localizarea să fie
aceleaşi. Unele sisteme de drept adoptă criteriul domiciliului, iar altele pe
cel al cetăţeniei persoanei. Cele două sisteme – lex patriae şi lex domicilii–
sunt deopotrivă de răspândite, încât nu putem spune că Europa ar fi adoptat
în mod uniform un anumit sistem, după cum nici alte continente nu au
adoptat un altul.
Faptul că unele sisteme de drept au adoptat legea naţională şi altele
legea domiciliului ca lege personală se explică, printre altele, nu numai
prin caracterul preponderent de emigraţie al unor state sau de caracterul
preponderent de imigraţie al altor state, ci şi prin echilibrul dintre
argumentele care susţin cele două sisteme.

Lex patriae – legea naţională. Sistemul lex patriae este susţinut de


argumente solide2. Cetăţenia fiind o legătură politică şi juridică dintre un
individ şi un stat, acesta din urmă, în temeiul suveranităţii, va fixa şi
organiza într-un anumit mod condiţia juridică a cetăţenilor săi. Cetăţenia
interesează statul în primul rând şi în atare situaţie el va da o anume
configuraţie condiţiei juridice a propriilor cetăţeni în raport cu cea data
străinilor. Legea naţională face posibilă ocrotirea propriilor cetăţeni, atât
pe teritoriul naţional, cât şi în afara lui, oferind statului mijloacele necesare

1
T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994, p. 159.
2
I. P. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 247-248;
T. R. Popescu, op. cit., p. 160-161; D.-A, Sitaru, op. cit., p. 131-133.
70
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

acestei ocrotiri, ocrotire mai greu realizabilă în sistemul lex domicilii.


Cetăţenia are un caracter de stabilitate mai accentuat decât
domiciliul şi astfel permanenţa statutului personal este mai bine
asigurată prin legea naţională. Cetăţenia nu depinde numai de voinţa
persoanei sau în principal de aceasta, ca domiciliul, şi în aceste condiţii
există garanţii mai mari de înlăturare a fraudei la lege, ce poale fi mai
uşor realizată prin schimbarea domiciliului.
Reguli care cârmuiesc statutul personal în sistemul lex patriae.
Regulile care cârmuiesc statutul personal în sistemul lex patriae ţin seama
de obiceiurile, tradiţiile, religia, nevoile, mediul şi temperamentul
oamenilor de pe un anumit teritoriu constituit în stat, de specificul naţiunii
respective şi ele nu au în vedere pe străini, care au alte obiceiuri, tradiţii.
Unitatea statutului personal este o consecinţă a unităţii naţionale,
fundament al statelor moderne.
Dobândirea unei noi cetăţenii implică şi acceptarea unui nou regim
al statutului personal. Cetăţenia prezintă un grad de certitudine mai mare
şi este mai uşor de cunoscut decât domiciliul, care este strâns legat de
aspectul intenţional, de natura subiectivă.
Stabilirea legii personale după cetăţenia persoanei este mai uşor de
realizat întrucât conţinutul noţiunii de cetăţenie este acelaşi în toate
sistemele de drept, iar dovada cetăţeniei se face invariabil cu documente
publice, a căror forţă probantă nu poate fi pusă în discuţie, în timp ce
noţiunea de domiciliu are un conţinut diferit de ia un sistem de drept la
altul, dovedirea lui se face după regulile fixate de fiecare stat şi în aceste
condiţii este mai greu de stabilit legea domiciliului.
Sistemul lex patriae prezintă şi unele dezavantaje, întrucât stabilirea
legii personale după cetăţenia persoanei este imposibil de realizat în
situaţia persoanelor fără cetăţenie - apatrizi, iar pe de altă parte, criteriul
nu este adecvat în determinarea legii personale pentru cetăţenii
aparţinând unor state compuse - federaţii, confederaţii ori cu reglementări
regionale distincte, întrucât reglementările în materia statutului personal
diferă de la o regiune la alta, de la un land, canton sau stat la altul.
Sistemul prezintă şi dezavantaje pentru familiile în care nu toţi
membrii au aceeaşi cetăţenie şi, ca atare, statutul personal al acestora va fi
cârmuit de legi diferite, chiar dacă familia are un domiciliu unitar şi situat
sub autoritatea unui singur stat. Se observă că toate aceste dezavantaje, care
de fapt sunt evidenţiate prin comparaţie cu legea domiciliului, nu fac
altceva decât să pledeze în favoarea sistemului lex domicilii.

71
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

Unii autori1 consideră că principiul lex patriae cunoaşte în prezent o


perioadă de criză datorată cazurilor de dublă cetăţenie şi rolului redus în
cadrul Uniunii Europene. Personal nu împărtăşim această opinie,
întrucât, aşa cum s-a arătat deja, cetăţenia acordată de un stat stă la baza
cetăţeniei europene, iar legile civile, inclusiv ale statelor membre U.E.
continuă să facă localizarea raporturilor juridice cu privire la starea şi
capacitatea persoanei după criteriul naţional lex patriae.

Lex domicilii – legea domiciliului -. Legea domiciliului ca lege


personală este susţinută de o serie de argumente.
Stabilirea în mod voluntar într-o ţară implică şi supunerea regimului
juridic ai acestei ţări în privinţa statutului personal. Domiciliul reprezintă
centrul vieţii juridice a persoanei fizice, întrucât el reprezintă locuinţa
principală şi statornică a persoanei, întocmai ca şi sediul persoanei juridice.
Domiciliul exclude diferenţa dintre naţionali şi străini din punctul de
vedere ai ocrotirii acordate indivizilor. Egalizarea regimului acordat
naţionalilor şi străinilor favorizează asimilarea emigranţilor.
Domiciliul este unicul criteriu de determinare a legii personale în
cazul persoanelor fără cetăţenie şi în situaţia statelor cu reglementări
regionale distincte sau a celor federale, unde criteriul cetăţeniei este
insuficient pentru determinarea legii statutului personal.
Securitatea creditului şi în general exigenţele comerţului internaţional
sunt mai bine satisfăcute prin legea domiciliului care se întemeiază pe un
element de fapt mai uşor de cunoscut decât cetăţenia.
Unicitatea domiciliului, în sensul că orice persoană nu poate avea
decât un domiciliu este preferabilă cetăţeniei în condiţiile dreptului
modern, care permite dubla sau multipla cetăţenie. În materia raporturilor
de familie, domiciliul este unic pentru toţi membrii familie: chiar dacă
aceştia au cetăţenii diferite.
Domiciliul asigură mai bine interesele persoanelor, terţilor şi statului
pe teritoriul căruia se află persoanele în cauză, asigurând aplicarea unitară
a regimului acordat persoanei fizice tuturor indivizilor şi asimilarea lor,
integrarea în viaţa social-economică şi politică a ţării.
Sistemul lex domicilii prezintă şi unele dezavantaje, ce sunt
evidenţiate de avantajele sistemului lex patriae. Domiciliul nu are
întotdeauna un caracter de realitate (spre exemplu, în dreptul englez
1
O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2002, p. 91.
72
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

domiciliul de origine nu corespunde cu domiciliul de fapt al persoanei).


Şederea îndelungată într-o ţară nu produce în toate sistemele de drept
efectul dobândirii domiciliului. În unele situaţii este greu de determinat
domiciliul din cauză dificultăţilor date de stabilirea deosebirilor între
domiciliu şi reşedinţă.
Domiciliul nu este întotdeauna acelaşi pentru toţi membrii familiei.
întrucât depinde în principal de voinţa persoanei legea domiciliului poate
fi fraudată mut mai uşor.
În practică se întâlneşte şi un al treilea sistem, mixt, după care
statutul personal este guvernat de legea naţională pentru proprii cetăţeni,
oriunde s-ar afla aceştia, iar străinilor aflaţi pe teritoriul unui astfel de stat
li se aplică legea forului. Acest sistem este practicat de Elveţia şi statele
din America Centrală şi de Suc cum ar fi Mexic, Uruguai, Venezuela,
Ecuador, Peru.

Lex patriae - lex domicilii. Corelaţii. Argumentele aduse în


favoarea sistemelor principale lex patriae şi lex domicilii par a fi
deopotrivă de puternice. Pentru a alege între ele se ţine seama de interesele
statelor şi indivizilor, de securitatea şi certitudinea pe care trebuie să le
prezinte regulile, rezolvările din dreptul internaţional privat.
Alegerea unuia sau altuia dintre sisteme are şi explicaţii, cât şi
aplicaţii de ordin istoric. Spre exemplu sistemul legii naţionale ca lege
personală a fost fundamentat pentru prima dată de doctrina italiană, prin
exponentul său de seamă L. Mancini în lucrarea „Della nazionalita
comme fundamento del diritto delle genţi”(Despre naţionalitate ca bază a
dreptului internaţional)1.
Doctrina Mancini exprima interesele burgheziei italiene, care la acea
epocă (începutul secolului al XlX-lea) lupta pentru înlăturarea stăpânirii
austriece, realizarea unităţii naţionale şi a statutului naţional unitar.
Potrivit acesteia, legile sunt făcute pentru oameni, în consideraţia şi folosul
lor şi ca atare ele trebuie să cârmuiască persoanele în mod permanent,
oriunde s-ar afla şi în orice raport juridic ar intra. Rare erau limitele aduse
legii personale şi ele erau date de invocarea ordinii publice în dreptul
internaţional privat, regula locus regit actum şi principiul autonomiei de
voinţă.
Doctrina Mancini a fost adoptată de aproape toţi autorii italieni şi
sub influenţa sa a fost edictat Codul civil italian, de altfel ca şi cel spaniol,
1
T. R. Popescu, op. cit., p. 65
73
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

francez, român etc. Principiul naţionalităţii formulat de Mancini a stat la


baza formării statului naţional unitar italian m prima jumătate a secolului
al XlX-lea.
În Franţa secolului al XlX-lea, în urma realizării unităţii naţionale,
ca rezultat al victoriei revoluţiei burgheze şi al confruntării dintre legile
feudale care promovau printre altele cu mare asiduitate principiul
teritorialităţii exprimat prin legea domiciliului ca lege personală şi legile
promovate de burghezie, în cele din urmă a triumfat burghezia franceză,
care a impus regula aplicării legii naţionale ca lege personală, alături de o
serie de alte reguli de drept consacrate de Codul civil de la 1804, în
vigoare şi astăzi.
Statul naţional unitar român, format cam în aceeaşi perioadă şi după
aceleaşi principii ca şi celelalte state unitare din Europa a adoptat prin
Codul civil de la 1864 principiul lex patriae în forma: „Legile relative la
starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când
ei îşi au reşedinţa în străinătate" [art. 2 alin. (2) C. civ.]. Formularea
Codului civil român a urmat în principiu şi chiar în termeni pe cea din
Codul civil francez. Această normă unilaterală şi-a dovedit unele
insuficienţe în situaţia dublei cetăţenii şi a apatrizilor. De aceea legile noi
adoptate în ultima vreme, în privinţa raporturilor de drept internaţional
privat, deşi au păstrat principiul lex patriae, l-au consacrat în alţi termeni
şi au făcut unele concesii domiciliului, drept criteriu de determinare a legii
personale în situaţii particulare. Cel mai bun exemplu în susţinerea acestei
idei ni-l oferă reglementarea dată de legiuitorul român prin Legea nr.
105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat. Astfel, art. 11
din lege, printr-o normă conflictuală bilaterală şi făcându-se aplicarea
principiului lex patriae dispune că „Starea, capacitatea şi relaţiile de
familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară
numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel". În completarea
acestei reguli, cu caracter de principiu, pentru situaţii particulare,
legiuitorul statuează că legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit
legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie, este legea română (2).
Legea naţională a străinului care are mai multe cetăţenii este legea statului
unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (3). Dacă o persoană nu are
nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului său, în lipsă, legea reşedinţei
(4)".

Soluţia reglementării de principiu a stării şi capacităţii persoanei.


Observăm că de această dată legiuitorul român a adoptat soluţia
reglementării de principiu a stării şi capacităţii persoanei, ceea ce se poate
74
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

realiza în mod adecvat doar printr-o normă conflictuală bilaterală care


determină limitele aplicării legii proprii şi a legii străine. Pe de altă parte,
observăm că nici metoda reglementării prin norme conflictuale unilaterale
nu a fost părăsită, întrucât în situaţia românului cu multiplă cetăţenie,
legea aplicabilă se determină cu ajutorul său. Reglementarea este corectă
şi, de altfel, singura posibilă, întrucât numai pentru proprii cetăţeni
legea română poate determina cazurile de aplicare unilaterală.
Situaţia apatrizilor. Cât priveşte situaţia apatrizilor şi a străinilor
cu multiplă cetăţenie, observăm că se face aplicarea punctului de legătură
subsidiar recunoscut în sistemul nostru de drept, pe considerentul just că în
astfel de situaţii, fie de conflict între mai multe legi naţionale străine, fie a
imposibilităţii determinării acesteia pentru că punctul de legătură nu se
regăseşte în forma cerută de lege (cetăţenia persoanei pentru apatrid),
doar domiciliul poate duce la corecta localizare a raportului juridic.
Considerarea principiului lex patriae. Legiuitorul român a rămas
fidel principiului lex patriae, în mod subsidiar aplicând pentru situaţii
speciale lex domicilii. De aceeaşi manieră procedează şi alte sisteme
europene de drept, mai ales ţările latine.
Faţă de reglementarea dată prin Legea nr. 105/1992 se consideră că
în sistemul nostru de drept normele conflictuale privind statutul persoanei
fizice au un caracter imperativ, în sensul că părţile nu pot deroga de la ele
prin manifestarea lor de voinţă1. Mai mult, se consideră că faţă de
prevederile art. 168 alin. (2) din lege, norma conflictuală privind starea şi
capacitatea cetăţenilor români este de ordine publică. Soluţia dată de
sistemul nostru juridic nu este singulară, ea regăsindu-se în mod constant
şi în alte sisteme contemporane de drept.
Legea care guvernează moştenirea. Distincţiile făcute de Legea
nr. 105/1992 cu privire la legea personală a persoanei fizice sunt aplicabile
întotdeauna în materia succesiunilor mobiliare, respectiv în determinarea
legii ce va guverna moştenirea bunurilor mobile lăsate de autor. Se observă
că în dreptul românesc problema a fost tranşată pe tărâmul bunei-credinţe
şi în domeniul actelor civile şi comerciale, mai puţin cele ce privesc bunuri
imobile, unde intervin alte considerente mai puternice decât buna credinţă
şi care atrag anularea actului încheiat de un incapabil.
Consideraţii de ordin istoric. Apariţia celor două mari sisteme lex
patriae si lex domicilii este produsul epocii moderne. Până în secolul al
XlX-lea, în soluţionarea conflictelor de legi cu privire la statutul

1
D.–A. Sitaru, op. cit., p. 134.
75
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

persoanei fizice fusese adoptată unitar legea teritorială a domiciliului. Ea


îşi are fundamente politice şi economice puternice, fiind expresia
principalelor reguli de organizare a statelor feudale. Legea aplicabilă
statutului personal era determinată după legătura individului cu un anumit
teritoriu: cetate feudală, oraş-stat, principat. Valoarea principală a
sistemului economic şi politic feudal era pământul, teritoriul şi în raport de
poziţia fiecărui individ faţă de acest bun se stabilea o ierarhie politică,
socială, economică în societatea evului mediu. Regele, principele, suveran
suprem era şi legiuitor şi cea mai înaltă autoritate judecătorească şi astfel
autorităţii sale se supuneau toate celelalte persoane. El era suveran
suprem şi faţă de teritoriul în raport de care îşi constituise puterea
politică. Sub diferite forme el transmitea o parte din puterea sa absolută
asupra teritoriului, nobililor-vasali. Majoritatea locuitorilor cetăţii şi ai
satelor nu aveau nici un drept asupra teritoriului. Condiţia juridică a tuturor
persoanelor ce se aflau sub autoritatea sa era dată în exclusivitate de
suveran. De aceea doar apartenenţa unei persoane la un anumit teritoriu
organizat politic putea determina legea aplicabilă statutului personal.
Legea personală avea un caracter teritorial şi se punea doar problema
recunoaşterii unui efect extrateritorial al acestei legi, în sensul invocării
statutului unei cetăţi şi în afara graniţelor ei. De fapt, până în epoca
modernă toate legile erau teritoriale, iar punctele de legătură aveau
aceeaşi natură.
Afirmarea burgheziei, a valorilor sale economice, politice, sociale şi
culturale au produs o mare breşă în principiul teritorialităţii. Valoarea
centrală a vieţii materiale şi spirituale este de această dată omul, cât şi
produsele muncii şi inteligenţei sale. Dezvoltarea societăţii cunoaşte
ritmuri deosebit de rapide, iar colectivităţile umane constituite pe principiul
unităţii de origine etnică, tradiţii, viaţă materială şi spirituală, religie,
obiceiuri, idealuri se manifestă ca forţă principală a făuririi istoriei. Se
afirmă principiul naţionalităţilor care a stat la baza formării statelor
naţionale unitare în secolul al XlX-lea, iar în dreptul internaţional privat se
afirmă principiul că legea personală trebuie să însoţească permanent pe
individ oriunde s-ar afla, să corespundă specificului naţiunii din care face
parte. Astfel a apărut pentru prima dată o nouă legătură - cetăţenia şi o
nouă lege personală - legea naţională.
Dat fiind domeniul foarte vast de aplicare a legii personale putem
spune că determinarea sa în funcţie de cetăţenia persoanei fizice a dat o
importanţă deosebită punctelor de legătură extrateritoriale şi de natură
juridică foarte complexă, cum este cetăţenia, care este în principal o
instituţie de drept public şi nu de drept privat. Această realitate juridică
76
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

constituie un argument în plus pentru relaţia indisolubilă dintre dreptul


public şi dreptul privat, dintre toate ramurile dreptului.

Fundamente juridice.
În domeniul dreptului civil, privit în sens larg, prin persoană fizică
înţelegem omul, privit individual, ca subiect de drept civil. Ca subiect de
drept civil, omul se bucură de capacitate civilă, prin care înţelegem acea
parte a capacităţii juridice a persoanei ce constă în posibilitatea de a avea
şi a-şi exercita drepturi civile, de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile,
prin încheiere de acte juridice1.
Capacitatea juridică şi capacitatea civilă. Drepturile şi obligaţiile
civile nu există în afara capacităţii civile, iar capacitatea juridică civilă este
tocmai aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii. Cea mai largă capacitate civilă este capacitatea de folosinţă, de
altfel inerentă existenţei umane.
Capacitatea juridică este reglementată prin norme imperative, ea
având astfel anumite caractere juridice întâlnite în toate sistemele de drept,
date de legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate. Prin
legalitatea capacităţii civile înţelegem faptul că ea este de domeniul legii,
este creaţia legii şi nu de domeniul voinţei indivizilor. Recunoaşterea
capacităţii civile, determinarea începutului, a conţinutului, precum şi
stabilirea modurilor de încetare a capacităţii civile este opera legii şi nu a
voinţei persoanelor.
În afara celor două caractere enunţate, capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice mai întruneşte caracterele de egalitate şi universalitate.
Fiind strâns legată de existenţa omului ca subiect de drept,
capacitatea de folosinţă începe odată cu naşterea şi încetează la moartea
persoanei fizice, întrucât ea exprimă facultatea dobândirii oricăror
drepturi subiective şi posibilitatea individului de a se bucura de ele, cât şi
posibilitatea exprimării în mod liber a personalităţii umane, romanii au
creat o ficţiune juridică însuşită de toată posteritatea, respectiv capacitatea
de folosinţă anticipată infans conceptus pro nato habetur quotiens de
commodis eius agitur. Se recunoaşte astfel capacitatea de folosinţă doar
din momentul concepţiei, cu condiţia ca copilul să se fi născut viu şi nu
viabil şi să privească dobândirea de drepturi, nu şi asumarea de obligaţii.
Numai graţie acestei frumoase creaţii a minţii juriştilor romani, copilul

1
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Bucureşti, 1982, Tipografia Universităţii Bucureşti,
p. 41.
77
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

născut după moartea tatălui său a putut veni la succesiune, bucurându-se


de calitatea de descendent şi continuator al persoanei autorului, cât şi de
averea tatălui său.
Conţinutul capacităţii de folosinţă. Conţinutul capacităţii de
folosinţă este deosebit de vast, întrucât ea reprezintă tocmai aptitudinea
omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. O enumerare a
acestora este imposibilă datorită nelimitării drepturilor subiective şi
obligaţiilor corelative. Privit sub aspectul categoriilor de drepturi şi
obligaţii civile, conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de drepturile
personale nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale, drepturi reale sau de
creanţă.
Limitele capacităţii de folosinţă sunt date de limitele exerciţiului
drepturilor subiective, limite care sunt întotdeauna de domeniul legii.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă sunt de asemenea de domeniul legii
şi ele pot avea caracterul unor măsuri de ocrotire sau de sancţiune.
Măsurile de ocrotire privesc anumite categorii de persoane şi anumite acte
ce nu pot fi încheiate de acestea, în timp ce sancţiunile pot fi de natură
civilă, de exemplu decăderile din drepturile părinteşti sau de natură
penală, de exemplu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi,
măsuri de siguranţă, s. a.
Discernământul constituie fundamentul, suportul capacităţii de
exerciţiu a omului. În funcţie de gradul de maturitate a persoanei, de
„calitatea" discernământului său, distingem trei situaţii înlăuntrul
capacităţii de exerciţiu, în dreptul roman, ca de altfel în majoritatea
sistemelor juridice făcându-se distincţie între lipsa capacităţii de exerciţiu
ce priveşte minorii sub 14 ani si persoanele puse sub interdicţie
judecătorească; capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru minorii ce au
vârsta între 14 şi 18 ani şi capacitatea de exerciţiu deplină pentru
persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani şi femeia minoră căsătorită
(de la vârsta de 16 ani sau chiar 15 ani).
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt reprezentate în
actele pe care le încheie de cei care au această calitate. Legea arată că
aceştia sunt părinţii şi tutorele pentru minori, curatorul pentru cel pus sub
interdicţie judecătorească, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă sunt asistate la încheierea actelor juridice de ocrotitorii legali,
respectiv părinţi, tutore.
Atribute de identificare. Principalele atribute de identificare a
persoanei sunt numele şi domiciliul. Numele poate fi definit ca acel atribut
de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul subiectiv al omului
78
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvinte stabilite, în


condiţiile legii, cu acest titlu sau cu această semnificaţie1, sau ca fiind
cuvântul ori totalitatea cuvintelor prin care este individualizată o persoană2.
Ca atribut de identificare a persoanei, domiciliul serveşte la
localizarea sa în spaţiu. Domiciliul nu este o. abstracţie, ci o realitate
concretă, un loc. În acest sens, în art. 13 din Decretul nr. 31/1954 se
precizează: „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are
locuinţa statornică sau principală”. Se consideră astfel că persoana este
totdeauna prezentă în domiciliul său. Din această împrejurare decurge şi
importanţa domiciliului în dreptul civil şi dreptul procedural civil. în
privinţa domiciliului distingem mai multe specii sau feluri, sistemul nostru
de drept distingând între domiciliul de drept comun sau voluntar,
domiciliul legal şi domiciliul convenţional sau ales.
Domiciliul de drept comun sau voluntar poate fi definit ca fiind acel
atribut de identificare a persoanei, drept personal nepatrimonial care
individualizează persoana în spaţiu, prin precizarea locului unde aceasta
are locuinţa statornică sau principală şi de care legea leagă anumite efecte
juridice3.
Domiciliul legal este acel domiciliu fixat de lege într-un anumit loc,
anumitor categorii de persoane, în considerarea ocrotirii acestora.
Domiciliul legal este determinat de lege pentru minori, persoana pusă sub
interdicţie judecătorească, pentru cel dispărut şi în caz de curatelă a unei
succesiuni.
Domiciliul convenţional sau ales este o convenţie cu ajutorul căreia
părţile pot deroga de la efectele normale ale domiciliului. El este locul
convenit de părţi ca domiciliu, în privinţa unor operaţii juridice
determinate. Domiciliul ales este reglementat de Codul de procedură civilă
şi are valoarea unei convenţii de prorogare de competenţă în această
materie.
Omul este o fiinţă socială, el a aparţinut dintotdeauna societăţii,
regăsindu-l ca membru al diferitelor grupuri sociale istoric determinate. La
baza tuturor grupurilor sociale este familia. Ea reprezintă un grup social
format din persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie şi care se
caracterizează prin comunitate de viaţă şi interese, relaţii afectivo-
psihologice, morale şi juridice. Familia primeşte un sens restrâns prin care

1
Gh. Beleiu, op. cit., p. 211.
2
C. Stătescu, op. cit., p. 107.
3
Gh. Beleiu, op. cit., p. 252.
79
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

înţelegem un nucleu social elementar ce cuprinde soţii şi descendenţii


necăsătoriţi ai acestora, cât şi un sens larg sau familia extinsă. care
cuprinde şi alte persoane legate prin rudenie.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care
există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie şi alte
raporturi asimilate relaţiilor de familie. Familia este o realitate juridică
ce primeşte o anumită reglementare legală1. Raporturile de familie au şi
ele un caracter istoric. În epoca modernă ele sunt garantate de principiul
ocrotirii intereselor copilului, ale căsătoriei şi familiei, sprijinul moral şi
material pe care şi-l datorează soţii, iar în unele sisteme de drept de
principiul monogamiei şi al egalităţii dintre bărbat şi femeie.
Instituţie de bază a raporturilor de familie, căsătoria reprezintă
uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit
dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie. Ea este
reglementată de lege prin norme imperative ce privesc încheierea,
efectele şi desfacerea căsătoriei. Efectele căsătoriei privesc relaţiile
personale nepatrimoniale, capacitatea de exerciţiu şi relaţiile patrimoniale
dintre soţi. Primele dau conţinutul principal al relaţiilor de familie,
raporturile patrimoniale fiind subordonate finalităţii relaţiilor personale şi
sarcinilor principale ale familiei. Relaţiile personale dintre soţi acoperă
un domeniu foarte vast. Dreptul reglementează numai o parte din aceste
relaţii, care dobândesc astfel un caracter juridic, în timp ce relaţiile cu
caracter moral scapă dreptului. Cu toate acestea, reglementarea juridică a
raporturilor de familie influenţează şi este influenţată de morală.
Un alt izvor al raporturilor de familie este rudenia. Rudenia firească
este legătura de sânge şi cea juridică dintre două sau mai multe persoane
care au un ascendent comun. Ea se întemeiază pe faptul naşterii. În cadrul
unei familii, o persoană poate avea calitatea de soţ, rudă sau afin. Legea
reglementează imperativ gradul şi întinderea rudeniei, precum şi
dovada sa. Rudenia poate fi nu numai firească, dar şi civilă. Rudenia civilă
rezultă din adopţie. Legea reglementează imperativ încheierea şi
desfacerea adopţiei, precum şi efectele sale juridice. Gradul rudeniei civile
se stabileşte în aceleaşi condiţii ca la rudenia firească.
Raporturile de familie, în sens larg, pot să izvorască şi din afinitate.
Afinitatea sau alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. Între
rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ nu există afinitate.
Rudenia este strâns legată de noţiunea de filiaţie. Filiaţia

1
I. P. Filipescu, op. cit., p. 6.
80
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un


strămoş al ei sau un şir neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii a
stabilit legătura de la părinte la copil1. În sens restrâns, filiaţia reprezintă
raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii lui. Ea se
întemeiază pe legătura de sânge dintre un copil şi părinţii lui, ce rezultă din
faptul naşterii şi al concepţiei. Filiaţia se stabileşte atât faţă de mamă, cât
şi fată de tată. Pentru copilul născut din căsătorie sau din afara ei, legea
reglementează expres stabilirea şi contestarea filiaţiei, efectele acestora,
formele de procedură, stabilind şi un şir de prezumţii în privinţa copilului
născut din căsătorie.
Fundamentele morale ale raporturilor de familie au dat o anumită
configuraţie reglementării juridice a acestor raporturi. În acest sens există
instituţia obligaţiei legale de întreţinere, care există între soţi, între părinţi
şi copii, între părintele adoptiv şi cel adoptat, între bunici şi nepoţi,
străbunici şi strănepoţi, între fraţi şi surori, cât şi între foştii soţi şi alte
persoane, în cazuri expres prevăzute de lege. Între aceste categorii de
persoane legea stabileşte o ordine expresă în care se datorează
întreţinerea, condiţiile în care se datorează, perioada şi raportul cu alte
obligaţii de întreţinere asumate pe cale convenţională.
Raporturile de familie sunt dominate de principiul ocrotirii minorilor
şi a intereselor acestora atât în raporturile de familie, cât şi în cadrul mai
larg al societăţii. Minorul este ocrotit în principal prin părinţii săi, iar în
anumite cazuri, când această ocrotire nu se poate realiza, intervin instituţii
ca tutela sau curatela minorului, uneori chiar organe ale statului abilitate în
acest sens.
În cadrul raporturilor de familie poziţia centrală o deţine ocrotirea
minorului prin părinţi, aspectele personale şi patrimoniale ale acestei
instituţii juridice. Figura centrală a tuturor raporturilor juridice prezentate
este omul, personalitatea sa, individualitatea sa juridică, mijloacele prin care
omul se exprimă pe pianul vieţii materiale şi spirituale ca subiect
fundamental de drept. Toate drepturile şi situaţiile juridice expuse sunt
inerente persoanei, exprimă individualitatea acesteia şi o urmează oriunde
s-ar afla pentru că exprimă în ansamblul lor existenţa omului.
Pe planul dreptului internaţional privat toate aceste aspecte sunt
guvernate de o singură lege, atâta timp cât ele se prezintă ca un tot, un
ansamblu de drepturi inerente exprimării individualităţii persoanei fizice.
Această lege ce priveşte persoana nu poate fi alta decât legea sa personală
1
T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresţi,
1965, vol. II, p. 7
81
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

– lex personalis. "Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei


fizice sunt cârmuite de legea sa naţională" prevede art. 11 din Legea nr.
105/1992. Starea civilă, capacitatea juridică şi relaţiile de familie
formează statutul persoanei fizice.

Fundamente politice şi economice. În afară de fundamentele de


ordin juridic ce decurg din cetăţenia şi domiciliul persoanei fizice în
stabilirea punctelor de legătură în materia statutului personal regăsim
îmbinându-se o serie de fundamente sociale, politice şi economice,
operaţia de disjungere a acestora fiind foarte dificilă, întrucât ele se
întrepătrund, se determină reciproc1. Apărută abia în secolul al XlX-lea ca
principal punct de legătură în privinţa statutului personal, cetăţenia are
temeiuri de ordin politic majore în raport cu celelalte considerente care
par o consecinţă a celor politice. Evidenţierea sa ca punct de legătură este
strâns legată de formarea statelor-naţiuni în această perioadă, de
afirmarea principiului naţionalităţii, principiu dominant pentru epoca
modernă şi contemporană.
Cetăţenia este o instituţie de drept public care reprezintă legătura
politico-juridică dintre un individ şi un stat, în temeiul căreia statul acordă
un anumit statut naţionalilor în raport cu străinii. Cetăţenia trezeşte pentru
fiecare individ spiritul, convingerea şi responsabilitatea de a aparţine
aceleiaşi comunităţi constituită pe baze etnice, culturale, lingvistice, de
tradiţii şi obiceiuri, pe conştiinţa apartenenţei la aceeaşi naţiune constituită
în stat, într-o putere politică şi juridică indestructibilă. Această conştiinţă
trebuie să primească şi o ocrotire politico-juridică ce se reflectă în
împrejurarea că pentru orice persoană, indiferent dacă se află pe teritoriul
propriului stat sau pe un teritoriu străin, statutul sau personal este
guvernat de legea care îl poate ocroti cel mai bine, de legea naţionala.
Legea naţională aplicându-se în materie de stare şi capacitate a
persoanei raportului de familie şi chiar succesiunii va acorda protecţie
propriului cetăţean oriunde s-ar afla, protejându-i interesele în raport cu
străinii, făcându-l să se simtă ocrotit şi în afara teritoriului naţional.
Acţionând în viaţa sa juridică în raport de legea naţională care-i cârmuieşte
în orice moment statutul personal, cetăţeanul aflat pe teritoriu străin capătă
un sentiment de siguranţă în actele pe care le încheie şi de demnitate în
comportamentul său în raport cu străinii.
Aplicarea legii naţionale întăreşte naţiunea, spiritul de coeziune şi
afirmare al poporului constituit în stat. Aceste considerente, deşi au fost
1
B. Predescu, op.cit., p. 371 -373.
82
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

fundamentate în secolul trecut, mai exact la începutul secolului XX, le


considerăm de actualitate şi la început de secol XXI. Chiar dacă în lume
se dezvoltă o serie de modele integraţioniste de dezvoltare, unele dintre
ele trecând sub tăcere rolul statului şi naţiunii, ne permitem să afirmăm că
tocmai spiritul de coeziune naţională este resortul participării la aceste
forme de dezvoltare globală având la bază, printre altele, dorinţa şi
conştiinţa unei mai puternice afirmări naţionale.
Aplicarea legii naţionale permite şi încurajează libera circulaţie a
persoanelor, schimbul de informaţie, de bunuri, cât şi fluiditatea acestor
raporturi internaţionale.
În ceea ce priveşte raporturile juridice petrecute pe propriul teritoriu,
orice stat are interesul de a-i ocroti pe propriii cetăţeni în raport cu străinii,
apartenenţa la naţiune inducând fiecărui cetăţean un comportament loial
faţă de propria ţară, sentiment şi atitudine pe care străinii nici nu pot fi
obligaţi să le aibă. În atare situaţie, făcând o evidentă deosebire între
cetăţean şi străin, doar legea naţională îi poate ocroti corespunzător pe cei
dintâi.
Suveranitatea şi legea personală. Sub aspect politic, ţările de
emigraţie aplică sistemul lex patriae, în timp ce statele de imigraţie aplică
lex domicilii, în prima situaţie legea naţională urmărind cetăţenii oriunde
s-ar afla, în cea de-a doua situaţie, încurajându-se exodul de populaţie spre
acele ţări.
Pe planul dreptului internaţional, aplicarea sistemului lex patriae
implică egala recunoaştere a sistemelor de drept, respectarea reciprocă a
suveranităţii legi. personale. Cercetând istoria apariţiei şi evoluţiei
conflictelor de legi, observăm că raţiunile economice au determinat mai
întâi aplicarea legii proprii în materie de statut personal. Iniţial statutul
personal a fost determinat de domiciliul persoanei şi abia începând cu
secolul al XlX-lea de cetăţenia sa.
Aplicarea legii personale în forma lex domicilii sau lex patriae îi
ocroteşte pe indivizi, aceştia putând să îşi desfăşoare activitatea în
conformitate cu legea proprie. Legea personală astfel determinată le
reglementează capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, ceea ce le
permite să încheie actele juridice de natură civilă sau comercială după
legea proprie pe care o cunosc şi în care au încredere. Aplicarea legii
personale dă individului posibilitatea să îşi manifeste pe deplin
personalitatea, să acţioneze în conformitate cu scopurile urmărite, scopuri
de regulă de natură economică.

83
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

Recunoaşterea dreptului subiectiv al unui străin de a se căsători pe


teritoriul unui stat cu un autohton sau dreptul unui străin de a adopta un
copil ce are cetăţenia altui stat au la bază considerente de ordin moral –
afectiv ce sunt inerente individului, strâns legate de viaţa acestuia şi
personalitatea lui.
Pentru că norma de drept, regulile juridice reprezintă o expresie a
nevoilor materiale şi morale inerente vieţii omului, în unele cazuri la baza
soluţionării conflictelor de legi stau implicit şi considerente de ordin
social, cu un conţinut moral.

Fundamente sociale şi morale. Cetăţenia se bazează pe fundamente


sociale şi morale de netăgăduit, conferind demnitate şi siguranţă
individului, coeziune, unitate familiei, armonie în societate.
În raporturile de familie întâlnim o regulă specială: legea personală
a celui ocrotit. La baza acestei reguli de drept internaţional privat stau
înainte de toate fundamente morale, sociale.
Principiul ocrotirii minorilor este un principiu de bază al dreptului
civil, ai dreptului în general şi el are la bază reguli morale puternice:
asigurarea perpetuării speciei umane, apărarea persoanelor aflate la o
vârstă la care nu au o experienţă reală, de viaţă, sunt mereu în nevoie
pentru că nici nu au capacitatea fizică de a munci şi nici nu dispun de
mijloace proprii de subzistenţă. Orice societate îşi ocroteşte copiii, urmaşii
care vor duce mai departe mesajul culturii şi civilizaţiei acelui popor.
Ocrotirea minorilor este o regulă morală pe care o regăsim la toate
popoarele, în toate epocile istorice şi din cele mai vechi timpuri ea s-a
transformat în regulă de drept, în normă juridică sau cutumă generală.
Când romanii au creat ficţiunea juridică a capacităţii de folosinţă
anticipate infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius
agitur au pornit de la imperativul suprem al ocrotirii drepturilor copiilor,
or cea mai mare ocrotire se realizează prin chiar stabilirea momentului de
când li se recunoaşte capacitatea de folosinţă, existenţa lor ca subiecte de
drept.
Toate sistemele juridice conţin reguli speciale privind drepturile
minorilor, condiţiile în care ei pot încheia acte juridice, pot culege de
regulă drepturi fără a-şi asuma obligaţii, sunt ocrotiţi de stat în diferite
forme, prin diferite instituţii de drept şi cu concursul diferitelor autorităţi
publice ce le reprezintă interesele şi veghează la respectarea drepturilor lor
legitime.

84
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

În dreptul internaţional privat, în toate situaţiile în care avem un


minor, fie într-un raport direct cu un major, fie în raport cu societatea în
generai, legea aplicabilă este legea personală a minorului. Această soluţie
se completează cu celelalte dispoziţii care îl ocrotesc şi care îi conferă un
anumit statut personal şi o poziţie aparte în orice alt raport juridic după
natura acestuia. Avem în vedere reguli specifice din domeniul delictului
civil, actului juridic, succesiunilor, procedurii de judecată.
În dreptul românesc statul ocroteşte minorul încă din primele
momente ale vieţii, acordându-i cetăţenia română copilului născut pe
propriul teritoriu atât de părinţi români, cât şi de părinţi necunoscuţi,
stabilindu-i prin organele specializate celelalte elemente de individualizare
în societate - nume şi domiciliu. De acelaşi regim de ocrotire se bucură şi
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu aflate sub interdicţie
judecătorească. În raporturile lor sociale, ce îmbracă forma raporturilor
juridice, aplicarea legii personale a incapabilului este de natură să îl
protejeze, sa îi susţină drepturile şi interesele.

§3. LOCALIZAREA LIBERALITĂŢILOR

Fundamente juridice. În dreptul internaţional privat forma


testamentară a succesiunii pune problema legii aplicabile legatului, ca act
de ultimă voinţă a autorului prin care acesta deferă averea sa. Determinarea
legii aplicabile testamentului pune în discuţie noţiunea de act juridic civil,
condiţii de fond şi de formă ale acestuia.
Actul juridic este înainte de toate o manifestare de voinţă făcută cu
intenţia de a se produce anumite efecte juridice, de a se crea drepturi
subiective şi obligaţii corelative, în condiţiile legii, astfel încât omul să-si
satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale vieţii. Condiţiile generale pe
care legea le impune pentru ca manifestarea de voinţă să producă efecte
juridice sunt înainte de toate condiţiile esenţiale, de validitate, cerute
pentru orice act juridic concret, respectiv capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o
cauză licită (art. 948 Cod civil). Doar în acest cadru completat cu cel
special prevăzut pentru diferitele categorii de acte juridice voinţa
manifestată de o parte sau de ambele părţi poate produce efecte juridice.
Elementul fundamental al actului juridic este voinţa. Voinţa juridică
este de esenţă psihologică şi ea reprezintă, din punct de vedere psihologic,
un fenomen complex. Din punct de vedere juridic este de asemenea
85
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

complexă, fiind formată din două elemente de structură: consimţământ şi


cauză.
Principiul libertăţii de voinţă sau principiul libertăţii actelor juridice
se exprimă prin ideile că: în limitele date de lege, părţile, persoane fizice
sau juridice pot încheia orice acte juridice; în aceleaşi limite, părţile pot da
actului juridic conţinutul pe care ele îl doresc, derogând de la dispoziţiile
legii; persoanele fizice sau juridice sunt libere să încheie sau nu acte
juridice. Fundamentul acestui principiu îl reprezintă recunoaşterea de către
lege a puterii generatoare de efecte juridice pentru voinţa subiectelor de
drept.
Legea, actul juridic abstract este expresia voinţei generale a
legiuitorului, care este expresia voinţei poporului. Actul juridic concret
este expresia voinţei individului. Validitatea sa este dată de îndeplinirea
cumulativă a condiţiilor de fond: consimţământ valabil exprimat,
capacitatea de a contracta, obiect şi cauză, iar uneori chiar de îndeplinirea
unor formalităţi ce privesc modul de exteriorizare a voinţei.
Prin consimţământ înţelegem manifestarea hotărârii de a încheia un
act juridic şi el poate să fie privit fie cu înţelesul de manifestare unilaterală
de voinţă, voinţă a autorului unui act unilateral, fie voinţa fiecărei părţi
contractante, sau poate fi privit cu înţelesul de acord de voinţă a părţilor, în
cazul actelor bilaterale sau multilaterale. Pentru a produce efecte juridice,
pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească patru
condiţii cerute în general în toate sistemele de drept, anume: să emane de
la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie afectat de vicii.
Capacitatea juridică, îndeosebi capacitatea de folosinţă ţine de
calitatea de subiect de drept a persoanei. Pentru persoanele fizice ea este
practic legată de durata vieţii persoanei, de aceea capacitatea de a fi
subiect de drept, de a putea dobândi drepturi subiective şi de a-şi
asuma obligaţii civile este o problemă de stare juridică a persoanei şi
nu o simplă condiţie de fond a actului juridic. Calitatea persoanei de a fi
subiect de drept este dată de starea sa civilă şi de capacitatea juridică,
probleme de drept reglementate expres de lege şi care în dreptul
internaţional privat fac obiectul unei norme conflictuale distincte. Starea
şi capacitatea persoanei este guvernată de legea personală, fiind o
problemă de statut personal şi nu de fond propriu-zis al actului juridic.
Regulile privind capacitatea, ca problemă de statut personal, privind
modul de exprimare a consimţământului şi valabilitatea încheierii actului
juridic, în privinţa teoriei generale a actului juridic sunt prevăzute alături de
86
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

celelalte condiţii esenţiale, de validitate, drept condiţii de fond ale actului


juridic civil.
Cauza actului juridic reprezintă scopul urmărit la încheierea
actului de partea care l-a consimţit. Ea este o parte componentă a voinţei
juridice, alături de consimţământ. Ele nu se confundă, fiecare
reprezentând un element independent, de sine stătător al actului juridic.
Cauza reprezintă elementul psihologic, motivul determinant ce duce la
exteriorizarea hotărârii, la exprimarea consimţământului într-o anumită
formă.
Cele patru condiţii sunt calificate ca fiind condiţii de fond, întrucât
privesc conţinutul actului juridic, în timp ce condiţiile de formă privesc
modul de exteriorizare a conţinutului şi în principal modul de exteriorizare
a consimţământului. Pentru a produce efecte juridice, voinţa trebuie
exteriorizată. În acest sens, prin forma actului juridic se înţelege mijlocul,
modul de exteriorizare a voinţei interne şi în acest înţeles forma este
inerentă oricărui act juridic1.
Între sensul termenului de formă în dreptul internaţional privat şi
dreptul civil nu găsim o identitate de situaţii juridice avute în vedere.
Astfel, dacă în dreptul internaţional privat, în sens larg, prin forma
actului juridic se au în vedere: forma exterioară a actului, forma de
publicitate, forma de abilitare şi forma de procedură, iar în sens restrâns
doar forma exterioară a actului, aceasta putând fi cerută ad validitalem,
ad probationem şi pentru opozabilitate faţă de terti2, în dreptul intern
sfera de cuprindere a termenului de formă este mai restrânsă. Dreptul civil
operează, de regulă cu termenul de formă stricto sensu, în accepţiunea de
modalitate de exteriorizare a voinţei, considerată ca fiind tocmai
substanţa actului juridic3, iar lato sensu se au în vedere cele trei cerinţe
de formă, respectiv forma cerută ad validitatem, forma cerută ad
probationem şi cea cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
Dincolo de distincţiile făcute în doctrină este de reţinut faptul că prin
termenul juridic „formă" înţelegem condiţiile de formă cerute în legătură
cu actul juridic şi sub acest aspect putem distinge între forma solemnă
cerută actelor juridice pentru chiar valabilitatea actului ad validitatem,
forma scrisă cerută pentru dovedirea actului juridic ad probationem şi
forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului. Această formă

1
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia
Universităţii Bucureşti, 1980, p. 266.
2
I. Filipescu, op. cit., p. 330-331.
3
Gh. Beleiu, op. cit., p. 145.
87
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

mai este cunoscută ca fiind şi forma de publicitate, care se deosebeşte


de forma exterioară a actului (în sens de negotium) şi poate fi cerută
ad validitatem sau ad probationem, dar se deosebeşte şi de forma de
abilitare cerută de lege pentru încheierea actelor juridice de către
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât şi de forma de procedură specifică procesului civil.
În sens restrâns, prin formă a actului juridic se înţelege modul de
exteriorizare a voinţei, a hotărârii de a încheia un act juridic. Voinţa
juridică este dominată de principiul autonomiei sau al libertăţii de voinţă a
părţilor, principiu ce se particularizează în materia formei prin libertatea
de alegere a modul de exteriorizare a voinţei. Voinţa juridică este
producătoare de efecte juridice, indiferent de forma în care a fost
exteriorizată. Acest principiu este cunoscut ca principiul consensua-
lismului care arată că simpla manifestare de voinţă este necesară şi
suficientă pentru încheierea valabilă a actului juridic, din punctul de
vedere al formei.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită, dar nu se cere o
formă specială pentru exteriorizarea ei decât în cazuri expres prevăzute de
lege.
Uneori forma scrisă este cerută de lege ad validitatem, în sensul că
pe lângă condiţiile de fond cerute pentru valabilitatea actului juridic, legea
impune şi îndeplinirea unei anumite forme, a unei solemnităţi cerute tot
pentru constituirea în mod valabil a actului. Forma ad validitatem este
cerută din considerente de ordin juridic şi social, reţinând ca fiind
semnificative următoarele aspecte: uneori operaţiile juridice depăşesc
interesele părţilor, prezentând şi un important interes general, pentru
societate, pentru stat şi în acest caz forma solemnă este un mijloc de
control si evidenţă a acestor operaţii juridice; alteori operaţiile juridice
fiind de o deosebită importanţă pentru persoanele care le încheie sau
consimt, forma solemnă este un mijloc de atenţionare a părţilor asupra
gravităţii operaţiilor juridice; de regulă este un mijloc de asigurare a
deplinei libertăţi şi certitudini în privinţa exprimării consimţământului; se
urmăreşte realizarea unei publicităţi, de natură să ocrotească interesele
terţilor. Toate aceste situaţii le regăsim în cazul liberalităţilor.
În raport de considerentele de drept şi de fapt arătate mai sus,
legatele sunt prin excelenţă acte solemne, pentru valabilitatea pe fond a
actului cerându-se îndeplinirea anumitor formalităţi expres prevăzute de
lege. Ele pot fi cele date de legea autorităţii ce intervine la încheierea
actului, ca în situaţia testamentului autentic sau mistic, ori date de legea
88
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

personală a autorului, ca în situaţia testamentului olograf. Siguranţa


circuitului civil a impus soluţia actului solemn în cazul legatelor,
fundamentele juridice fiind susţinute şi de cele economice, politice, sociale
şi morale care privesc regimul succesiunilor mobiliare şi imobiliare, cât şi
regimul actelor juridice formale, supuse de principiu regulii locus regit
actum.
În doctrina naţională de la începutul secolului nostru se arată că: „se
discută dacă această regulă este obligatorie sau numai facultativă pentru
toţi, adică părţile sunt obligate să facă actele numai în forma hotărâtă de
legea locului sau pot alege între această formă şi forma hotărâtă de legea
lor naţională, în cazul bineînţeles când această ultimă formă este
materialmente posibilă? Codul civil italian art. 9 - a consacrat în mod
expres facultatea de opţiune a părţilor între cele două forme. La noi, ca şi
în Franţa, în lipsa unei soluţii legale exprese, chestiunea este controversată,
şi dă naştere la dificultăţi. O parte din doctrină şi jurisprudenţă susţine că
regula locus regit actum este obligatorie. Noi credem însă mai curând, cu
o altă parte din doctrină şi jurisprudenţă, că regula locus regit actum este
facultativă. Astfel, românii aflaţi în străinătate pot face un act, fie in forma
admisă de legile locale, fie în forma admisă de legile române, dacă
îndeplinirea ei este materialmente posibilă şi reciproc pentru străinii aflaţi
în România. „Facultatea părţilor nu dispare şi regula nu devine obligatorie,
decât în cazul când forma actului este dictată de legiuitor în legătură cu
ordinea publică internaţională"1.
În privinţa actelor unilaterale legea aplicabilă este fie legea locului,
fie legea personală a autorului. Aceste reguli sunt prevăzute şi de
dispoziţiile Legii nr. 105/1992 în reglementările privitoare la testamente şi
la forma actelor juridice. Astfel art. 71 arată că actul este valabil încheiat
sub aspectul formei exterioare dacă a fost respectată „legea naţională sau
legea domiciliului persoanei care l-a consimţit", dispoziţia având în vedere
forma actelor unilaterale, fără a distinge între ele.
Privitor la moştenirea testamentară, art. 68 alin. (3) din Legea nr.
05/1992 dispune: „întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului
sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile fie
la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
legea naţională a testatorului;

1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Editura
Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1928, p. 99-100.
89
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

legea domiciliului acestuia;


legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
legea situaţiei imobilului ce face obiectul testamentului”.
Considerăm că aceste dispoziţii nu înlătura, ci dimpotrivă se
completează cu dispoziţiile art. 885 Cod civil, întrucât ele conţin precizări
ale legii aplicabile în materia formei exterioare a testamentului autentic şi
olograf. Art. 885 Cod civil dispune: „Cetăţeanul român care s-ar afla în
ţară străină va putea face testamentul său, ori în forma olografă după
normele prevăzute de legea română, ori în forma autentică întrebuinţată de
locul unde se face testamentul”.
În susţinerea soluţiei noastre aducem ca argument precizările făcute
în art. 183 din Legea nr. 105/1992 referitor la dispoziţiile finale care arată
că „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. 2 din Codul
civil, art. 375 din Codul de procedură civilă, precum şi orice dispoziţii
contrare". Dispoziţiile art. 68 nu sunt contrare celor din art. 885 Cod civil,
ultimele completându-le pe primele în privinţa formei testamentului autentic
şi olograf. Nereferirea în Legea nr. 105/1992 la forma testamentului autentic
şi olograf reprezintă o menţinere în vigoare a reglementărilor în această
materie date de Codul civil, ele prezentându-se ca o lege specială şi o
precizare în materie de formă, în raport de legea-cadru ce reglementează
raporturile de drept internaţional privat în dreptul românesc.
Reglementările din Codul civil şi din Legea nr. 105/1992 referitoare
la forma testamentelor sunt în concordanţă cu rezolvările de principiu şi
din alte sisteme de drept, împărtăşite aproape unanim de doctrina de
specialitate atât din secolul trecut, cât şi din secolul nostru1.
În ceea ce priveşte aplicarea legii personale pentru forma exterioară
a testamentului olograf, fundamentele sunt atât juridice cât şi de ordin
practic. Dacă am aplica invariabil legea locului întocmirii actului, c
persoană ar fi uneori în imposibilitatea de deferire a averii sale după
încetarea din viaţă pentru că ar trebui să facă apel la autorităţi necunoscute
sau mai greu accesibile, ar trebui să se conformeze unor cerinţe de formă
pe care nu le cunoaşte, întrucât se află accidental pe teritoriul unui stat
străin. În acest mod prin legea locală s-ar aduce îngrădiri capacităţii de a
face actul şi drepturilor de care poate dispune prin acte pentru cauză de
moarte, pe care legea personală nu le prevede şi în acest caz persoana ar fi
supusă unui regim discriminatoriu fată de ceilalţi naţionali aflaţi pe
propriul teritoriu. În raport de aceste considerente, avându-se în vedere
1
I. P. Filipescu, op. cit., p. 286-289.
90
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

îngrădirea capacităţii juridice si chiar imposibilitatea de exprimare a


voinţei în forma producătoare de efecte juridice s-a impus soluţia întocmirii
testamentului olograf în forma cerută de legea personală. Sub aspect practic
această formă este întotdeauna cunoscută de autor, este uşor de executat
oriunde s-ar afla, depinde doar de persoana autorului, excluzându-se
intervenţia unor autorităţi statale, sub aspectul întinderii efectelor sale –
produce aceleaşi efecte ca şi testamentul autentic. Pentru individ prezintă
avantajul practic al simplităţii şi al celerităţii, cât şi lipsa oricăror cheltuieli
la întocmirea actului de ultimă voinţă.

Fundamente economice, politice şi sociale. Regula locus regit


actum s-a impus datorită importantelor interese politice, economice şi
sociale pe care le implică1. Încheierea actelor juridice în forma cerută de
legea locului întocmirii lor dă posibilitatea fiecărui stat de a exercita un
deplin control asupra operaţiilor juridice importante încheiate pe propriul
teritoriu.
Pornind de la interese sociale, politice şi economice, fiecare stat a
prevăzut încheierea anumitor acte de importanţă deosebită într-o anumită
formă. Ele sunt valabil încheiate şi îşi produc efecte pe teritoriul propriu,
doar dacă s-au respectat cerinţele de formă prevăzute imperativ de legea
proprie. Avem în vedere, spre exemplu, situaţia tuturor actelor de stare
civilă, actele de dobândire a proprietăţii asupra imobilelor cu valoare
economică însemnată, constituirea persoanelor juridice cu capital mare,
actele de rezolvare a succesiunilor imobiliare, ş. a. În toate aceste situaţii,
încheierea actului sub aspectul formei exterioare, în condiţiile prevăzute
de legea locului, conferă posibilitatea statului de a exercita un control
asupra operaţiilor juridice importante efectuate pe propriul teritoriu, de a
avea o situaţie cu privire la migraţia populaţiei, evidenţa acesteia,
transferurile de capital, de bunuri de valoare mare, într-un cuvânt păstrează
controlul asupra vieţii juridice din spaţiul aflat sub autoritatea sa.
Prin intermediul regulii locus regit actum, statul este într-un
permanent dialog cu subiectele de drept aflate pe propriul teritoriu,
indiferent de calitatea acestora de cetăţeni sau străini, dialog prin care îşi
exercită nemijlocit autoritatea asupra tuturor. Prin acest dialog al formelor
statul controlează conduita indivizilor aflaţi pe propriul teritoriu,
impunându-le chiar o anumită conduită, în acele situaţii în care are
interesul să o facă. Este evidentă atitudinea de autoritate a statului în
raporturile sale cu toate subiectele de drept. Din cele mai vechi timpuri

1
B. Predescu, op. cit., p. 415-416.
91
CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

statul a controlat prin diferite mijloace circuitul civil, în unele perioade


istorice acest control fiind total (ca în epoca sclavagistă sau medievală), cu
timpul el atenuându-se, privind doar acele raporturi juridice care prezintă o
importanţă mai mare pentru societate în general, dar şi pentru puterea
politică organizată în stat.
În plan politic, legea formei exterioare a actelor juridice este o
expresie a suveranităţii de stat, iar recunoaşterea formei valabil întocmită
în altă ţară înseamnă o egală recunoaştere a diferitelor sisteme de drept pe
plan internaţional.
Regula locus regit actum a fost dictată şi ea de unele interese
economice cum sunt cele privind controlul asupra operaţiilor juridice de
valoare mare încheiate pe teritoriul unui stat, perceperea unor taxe cu
ocazia întocmirii unor acte juridice în faţa autorităţilor statului, controlul
asupra situaţiei juridice a unor bunuri cu circulaţie condiţionată sau
limitată, protejarea economiei naţionale ş. a. Formalismul actelor juridice
este un mijloc de protecţie a economiei proprii faţă de agresiunea
concurenţilor străini, dar poate constitui şi o frână în dezvoltarea
comerţului.

92
CAPITOLUL II Determinarea legii succesorale

Secţiunea a III-a
Determinarea legii succesorale

În materie succesorală distingem între determinarea legii aplicabile


succesiunii şi domeniul acesteia, fiind prealabilă soluţionarea celei dintâi,
întrucât numai după ce s-a stabilit legea aplicabilă moştenirii vom cerceta
ce probleme de drept guvernează.
În dreptul internaţional privat, pentru determinarea legii succesorale
se are în vedere natura bunurilor ce compun patrimoniul autorului. În
funcţie de natura mobiliară sau imobiliară a activului succesoral va deveni
competentă fie legea locului situării bunului, fie ultima lege personală a
autorului. Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat prevede în art. 66: „Moştenirea este supusă; a) în ceea
ce priveşte bunurile mobile1, oriunde s-ar afla, legii naţionale2 pe care
persoana decedată o avea la data morţii; b) în ceea ce priveşte bunurile
imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri
este situat”.
Materia succesiunii are legătura cu dreptul familiei, regimul juridic
al bunurilor şi regimul juridic al actelor juridice. Legea aplicabilă
succesiunii depinde după cum se pune accentul pe asemenea legături, în
sensul că este mai consistentă cu dreptul familiei ori cu una din celelalte două
1
Tribunalul judeţean Braşov a stabilit că moştenitorii unui cetăţean străin trebuie, indiferent
de cetăţenia lor, să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul de prescripţie prevăzut de
legea română, dacă în masa succesorală se află imobile situate pe teritoriul ţarii noastre (în
Revista Română de Drept, nr.4/1972, p.159). Aşadar, opţiunea succesorală ţine de materia
succesorală, şi nu de statutul personal sau de statutul real, ceea ce înseamnă că se aplică legea
succesorală, care este, în cazul bunurilor imobile situate în ţara noastră, legea română. Pentru
succesiunea vacantă rămasă de pe urma unui cetăţean grec, a se vedea Revista Română de
Drept, nr.3/1973, p.123.
2
Practica judecătorească anterioară s-a pronunţat in sensul că succesiunea bunurilor mobile
considerate in mod individual (ut singuli) este supusă legii situaţiei bunurilor (C.
HAMANGIU, Codul civil adnotat, p. 22, nr.19), iar succesiunea mobiliara (deci bunurile
mobile sunt privite in universalitatea lor) a unui străin decedat in ţara noastră este supusă
legii lui naţionale (Ibidem, p.26, nr.37şi 27-23, nr.52). În cazul succesiunii mobiliare,
transmiterea are caracter de universalitate, bunurile mobile nefiind privite (considerate ) in mod
singular, individual, adică ut singuli. Dacă succesiunea este vacantă (bona vacantia), indiferent
că bunul este mobil ori imobil, statul culege bunurile vacante. Bunurile mobile succesorale
sunt considerate ut singuli în cazul succesiunii vacante, dacă dreptul statului de a culege
bunurile este calificat un drept de dezherentă, nu un drept de succesiune.
93
CAPITOLUL II Determinarea legii succesorale

domenii, adică după calificarea care se dă succesiunii. Dreptul comparat


cunoaşte fie soluţia că succesiunea - fără a distinge între cea mobiliară şi cea
imobiliară - este supusă legii naţionale a defunctului1, fie soluţia că
succesiunea bunurilor imobile este supusă legii situaţiei (lex rei sitae), iar
succesiunea bunurilor mobile este supusă legii ultimului domiciliu al
defunctului2 ori (este vorba de succesiunea mobiliară) legii naţionale de la
data morţii a celui de lasă succesiunea3. Aşadar, pentru succesiunea bunurilor
mobile se aplică de unele sisteme de drept legea ultimului domiciliu al
defunctului, iar de altele legea lui naţională din momentul decesului.
În favoarea legii domiciliului, se invocă următoarele argumente:
a) legea succesorală are o strânsă legătură cu legea care stabileşte
regimul juridic al bunurilor, astfel că legea succesorală aparţine statutului
real, nu celui personal;
b) bunurile mobile sunt considerate că se află la domiciliul
defunctului; în fapt aceasta este realitatea in cele mai multe cazuri; legea
domiciliului asigură un regim unitar lichidării succesiunii, deoarece această
operaţie se face la ultimul domiciliu al defunctului;
c) legea domiciliului nu nesocoteşte interesele familiei, deoarece
domiciliul defunctului coincide cu cel al familiei acestuia;
d) interese de ordin practic, pentru a se aplica într-o măsura mai mare
legea proprie; este vorba de ţările de imigrare, în care numărul celor care se
găsesc în ţara respectivă ai domiciliul, dar fără a avea cetăţenia sa, este mai
mare decât al cetăţenilor proprii care decedează in străinătate unde îşi au şi
domiciliul.
În sprijinul aplicării legii naţionale a defunctului succesiunii
mobiliare se invocă următoarele argumente:
a) succesiunea are o strânsă legătură cu raporturile de familie,
ambele reflectând concepţia existentă cu privire la familia într-un anumit
stat; succesiunea cunoaşte instituţia rezervei care are ca scop stabilitatea
familiei;
b) statul a cărei cetăţenie o are defunctul la data decesului este cel
mai interesat să reglementeze succesiunea lăsata de cetăţeanul său, decât
oricare alt stat;
c) interese de ordin practic, în ţările de emigrare, pentru a aplica într-

1
Codul italian, art.23; codul civil portughez din 1966, art-62; Codul civil grec, art.28.
2
Dreptul englez, cel al S.U.A. şi cel francez.
3
Dreptul român.
94
CAPITOLUL II Determinarea legii succesorale

o măsură mai mare legea proprie.


Trebuie sa precizăm că adoptarea uneia din cele două soluţii de către
un anumit sistem de drept nu depinde numai de valoarea acestor
argumente, ci şi de trăsăturile acelui sistem de drept, intereselor statului pe
care le consacră şi le apără, particularităţilor legate de tradiţie şi altor factori.
Pe de alta parte, unii autori consideră că transmiterea succesorală mobiliară
este consecinţa unui fapt juridic, care este decesul. În dreptul intern, acest fapt
juridic se localizează la locul deschiderii succesiunii, iar acest loc este la
ultimul domiciliu al defunctului. În consecinţă, dreptul internaţional privat,
pentru a asigura aplicarea unei singure legi succesiunii mobiliare, foloseşte
localizarea din dreptul intern care se referă la faptul generator al drepturilor
succesorale1.
Ar urma, după acesta concepţie, că succesiunea imobiliară trebuie
supusă legii domiciliului defunctului, pentru a se asigura supunerea întregii
succesiuni unei singure legi. Autorii amintiţi arată, însă, că locul situării
imobilului este elementul (punctul) de legătură privilegiat pentru
succesiunea imobiliară, faţă de alte puncte de legătură2.
Sistemul de drept românesc. Faţă de dispoziţiile legale observăm că
succesiunea mobiliară va fi guvernată întotdeauna de ultima lege
personală, adică de legea ultimei cetăţenii sau legea ultimului domiciliu
al autorului, iar succesiunea imobiliară va fi guvernată de legea locului
situării bunului pentru fiecare dintre imobilele succesorale lăsate de autor.
În sistemul de drept român, ca de altfel şi în majoritatea sistemelor juridice
contemporane, natura bunurilor succesorale este criteriul unic după care se
determină legea aplicabilă, astfel încât se observă că nu interesează felul
succesiunii de a fi legală sau testamentară. Prin aceasta înţelegem că legea
succesorală, determinată conform art. 66 din Legea nr. 105/1992, va guverna
atât succesiunea legală cât şi cea testamentară, după cum ea este mobiliară
sau imobiliară.
Pentru a da eficienţă manifestării depline a principiului libertăţii de
voinţă, care în materia legatelor îmbracă o formă mai accentuată decât în
situaţia altor acte juridice, legiuitorul român, în art. 68 din Legea nr.
105/1992 a precizat:
,,(1) Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a
bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să

1
H. Batiffol şi P. Lagarde, Droit international privé, 8e édition, LGDJ, Paris, 1993, p.305-
307
2
Ibidem, p.308
95
CAPITOLUL II Determinarea legii succesorale

înlăture dispoziţiile ei imperative.


(2) Legea astfel aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la art. 67.
(3) Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt
socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la
data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de
transmitere a bunurilor moştenite”.
Coroborând dispoziţiile alin. (3) cu primele două alineate ale art. 68,
înţelegem că testatorul poate să aleagă între două sau mai multe legi
aplicabile, fără a încălca normele imperative din sistemul de drept, adică
fără a încălca legea imperativă privind regimul bunurilor dat întotdeauna
de regula lex rei sitae, şi legea sa personală, după distincţiile făcute în
cadrul acesteia cu privire la determinarea legii personale fie ca lege a
cetăţeniei, fie a domiciliului persoanei. Legea locului încheierii actului
poate fi aplicată numai în măsura în care nu este înlăturată de o normă
imperativă, cum ar fi cea a regimului bunurilor imobile dat întotdeauna de
legea locului situării lor. Cu alte cuvinte, doar în materia succesiunilor
mobiliare legea aplicabilă poate să fie legea personală a autorului sau o
altă lege pe care acesta o poate alege ca aplicabilă, în măsura în care în
propriul sistem de drept i se permite această alegere.
În urma acestei scurte analize se observă că libertatea de alegere a
legii aplicabile este de fapt limitată de principiile de drept recunoscute în
materie succesorală.
Distincţiile făcute cu privire la natura bunurilor succesorale se
completează cu modul de reglementare a condiţiei juridice a străinului în
materie succesorală, respectiv recunoaşterea vocaţiei acestora, posibilitatea
de a dispune de bunurile succesorale, inclusiv prin modalitatea scoaterii
acestora în afara teritoriului statului.

96
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Secţiunea a IV-a
Domeniul legii succesorale

§1. DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Preliminarii. Prin deschiderea moştenirii se produce efectul juridic


al transmiterii acesteia. Ea prezintă o importanţă juridică deosebită întrucât
moştenitorii, indiferent că sunt legali sau testamentari, nu pot dobândi nici
un drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii
moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate
fi transmis şi dobândit decât la moartea titularului. De fapt, înainte de
deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de moştenitori ori masă
succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar
moştenitorii urmează să fie determinaţi numai la data deschiderii
moştenirii1.
Conform art.651 C. civ. "succesiunile se deschid prin moarte". Deci
o persoană în viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire. De aici
regula că nu poate fi moştenit un om viu (nulla est viventis hereditas). În
sistemul dreptului civil român, prin moarte se înţelege numai moartea
fizică a unei persoane fizice, care a fost constatată prin examenul
cadavrului - sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul
imposibilităţii constatării fizice. Subliniem că simpla declarare
judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect
deschiderea moştenirii, pentru că "cel dispărut este socotit a fi în viaţă
dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă"
(art.19 din Decretul nr.31/1954).
Din punct de vedere juridic deschiderea moştenirii presupune
cercetarea şi stabilirea a două coordonate: data şi locul deschiderii
moştenirii

1
Astfel fiind, descendentul unei persoane în viaţă nu poate contesta renunţarea făcută de
acesta din urmă la o moştenire ce i s-ar fi cuvenit, întrucât printr-o asemenea acţiune,
descendentul urmăreşte mărirea patrimoniului acelei persoane, spre a moşteni mai mult la
decesul ei; fără a avea vreun drept asupra acelui patrimoniu câtă vreme moştenirea nu a fost
deschisă. A se vedea TJ Maramureş, dec. civ. nr.340/1983, în Revista Română de Drept,
nr.10. 1983, p.72-73.
97
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Data deschiderii moşteniri. Deoarece moştenirea se deschide "prin


moarte" (art.651 C. civ.), data deschiderii ei coincide cu momentul morţii
celui care lasă moştenirea1. Rezultă că persoana care pretinde moştenirea
sau anumite drepturi asupra moştenirii, indiferent că îşi întemeiază aceste
drepturi pe dispoziţiile legii (moştenitorii legali) sau pe dispoziţiile
testamentare (legatarii), trebuie să dovedească moartea, precum şi data -
eventual chiar ora sau minutul - morţii celui pe care vrea să-l moştenească
(art. 1169 C. civ.).
Dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces
eliberat după întocmirea actului de deces, ca urmare a constatării morţii în
mod direct (moarte fizică constatată) de către organele abilitate de lege. În
ipoteza în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin
examinarea cadavrului uman, actul de deces se completează pe baza
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă, care
cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (art.18 din
Decretul nr.31/1954). În ambele cazuri, deci atât în cazul morţii fizic
constatate, cât şi în cazul declarării judecătoreşti a morţii, întrucât moartea
şi data producerii ei sunt simple fapte materiale, dovada contrară se va
putea face prin orice mijloace de probă. Astfel, deoarece menţiunile din
actul (certificatul) de deces referitoare la deces şi data lui nu reprezintă
constatări ale delegatului de stare civilă, făcute ex propriis sensibus, ele
vor face dovadă nu până la înscrierea în fals, ci numai până la proba
contrară în cadrul acţiunii în justiţie intentate pentru anularea ori
rectificarea actului (certificatului) de stare civilă. Tot astfel, dacă cel
declarat mort este în viaţă, se poate cere anularea hotărârii declarative de
moarte (art.20 alin. l din Decretul nr.31/ 1954), iar dacă se va dovedi ca
adevărată o altă dată a morţii, instanţa judecătorească va putea rectifica
data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte (art.18 din Decretul
nr.31/1954)2. Tot prin orice mijloace de probă se poate dovedi - dacă va fi

1
Deschiderea moştenirii ( şi data ei) nu trebuie să fie confundata cu deschiderea
procedurii succesorale notariale. În speţa soluţionată prin dec. civ. a TJ Ilfov nr.411/1979
notariatul de stat competent a comunicat instanţei "că succesiunea defunctei - decedată la
8.02.1977 - nu a fost deschisă" ( a se vedea, Revista Română de Drept, nr. 10, 1979, p.65}.
Este evident că moştenirea în cauză a fost deschisă pentru că ea nu depinde de actele ce se
efectuează ulterior la notariatul competent. Ceea ce nu a fost declanşată este procedura
succesorală notariala, care produce alte efecte juridice.
2
Cu privire la problematica declarării judecătoreşti a morţii, a se vedea Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae. P. Truşcă -, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p.293 şi urm. şi lucrările
(inclusiv practica judecătorească) acolo citate.
98
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

nevoie1 - ora şi minutul morţii netrecute în actul (certificatul) de deces.


Stabilirea exactă a momentului deschiderii moştenirii prezintă o
importanţă deosebită pentru că în funcţie de acest element se determină
(indiferent când este soluţionată problema pe cale notarială sau
judecătorească):
persoanele chemate a moşteni, capacitatea lor succesorală şi
drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;
data de la care începe, de regulă, curgerea termenului de 6 luni de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (art. 700 C. civ.);
momentul transmiterii moştenirii la succesori, actul juridic al
acceptării moştenirii retroactivând până la data deschiderii moştenirii. Tot
astfel şi renunţarea la succesiune produce efecte retroactive până la
această dată;
problema validităţii actelor (pactelor) juridice asupra moştenirii,
ştiut fiind că, în principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sunt
nule absolut (art.702 şi 965 C. civ);
compunerea şi valoarea masei succesorale;
începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralităţii de moştenitori
universali sau cu titlu universal şi data până la care retroactivează efectul
declarativ al ieşirii lor din indiviziune (al partajului);
legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul conflictului în
timp al unor legi succesorale succesive (principiul neretroactivităţii legii -
art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. 2 din Constituţie - republicată)2.
Precizăm însă că actele ulterioare deschiderii moştenirii - cum ar fi,
de exemplu, acceptarea sau renunţarea la succesiune sau procedura
succesorală ori partajul între moştenitori - sunt guvernate de legea în
vigoare la data săvârşirii acestor acte, în virtutea regulii potrivit căreia
legea nouă se aplică de îndată actelor încheiate sau faptelor intervenite
după intrarea ei în vigoare (principiul aplicării imediate a legii noi)3.
Locul deschiderii moştenirii. Moştenirea se deschide la locul
1
Stabilirea orei, eventual a minutului morţii prezintă importanţă practică numai în cazul in
care două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală; reciprocă sau unilaterală, au
decedat la aceeaşi dată (zi).
2
Chemarea la moştenire se stabileşte în funcţie de legea în vigoare la data deschiderii
moştenirii, chiar dacă testamentul lăsat de defunct a fost făcut după principiile altei legi, ce
era în vigoare la data confecţionării lui.
3
A se vedea M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, editura Academiei,
Bucureşti, 1996, p. 63.
99
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

ultimului domiciliu al defunctului. Această regulă, neprevăzută în Codul


civil1, rezultă implicit din art.14 al Codului de procedură civilă (care dă
litigiile privitoare la moştenire în competenţa instanţei celui din urmă
domiciliu al defunctului2) şi din art.10 lit. a şi b şi art.68 alin. 1 şi 2 al Legii
notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, care conferă
competenţă teritorială în materia procedurii succesorale notariale
notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a
judecătoriei3 în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, iar în cazul
moştenirilor succesive ultimul domiciliu al defunctului care a decedat cel
din urmă. Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune şi din
considerente de ordin practic, întrucât la ultimul domiciliu se află, de
obicei, înscrisurile defunctului (inclusiv testamentul întocmit de defunct)
şi tot acolo se pot culege cel mai uşor şi informaţiile despre moştenitorii
(rudele şi alte persoane apropiate) defunctului şi despre masa
succesorală4. Din această cauză, regula ultimului domiciliu este admisă în
practica judecătorească ori notarială şi în literatura de specialitate, chiar
dacă nu este vorba, în mod direct şi exclusiv, de stabilirea competenţei
acestor organe. Prin urmare, pentru stabilirea locului deschiderii
moştenirii nu interesează locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi
nici locul reşedinţei, dacă defunctul avea o altă locuinţă vremelnică sau
secundară.
Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, "Domiciliul unei persoane
fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală". Poate ii
vorba de domiciliul de drept comun, adică cel voluntar al persoanei fizice
cu deplină capacitate de exerciţiu şi de domiciliul legal, adică cel fixat de
lege, minorului sau persoanei puse sub interdicţie (art. 14 din Decretul
nr.31/1954). Cât priveşte domiciliul legal al persoanei dispărute, care este
la domiciliul curatorului (în cazul în care s-a instituit curatelă asupra
bunurilor celui care a dispărut), deoarece vizează numai actele în care
curatorul este îndreptăţit să-1 reprezinte (art.15 alin. l din Decretul nr.
31/1954) - deci numai actele patrimoniale între vii - nu are nici o înrâurire
asupra locului unde moştenirea se deschide5, dacă ulterior, prin hotărâre
judecătorească definitivă, se va declara moartea celui dispărut. Tot astfel,
1
Textul art.95 C. civ., ("Domiciliul unei succesiuni este domiciliul cel din urmă al
defunctului"), care stabilea în mod expres, a fost abrogat prin art.49 al Decr.nr.32/1954.
2
A se vedea şi art.397 din C. proc. civ. privitor la continuarea executării silite împotriva
moştenitorilor debitorului decedat.
3
Competenţa teritoriala a birourilor de notari publici cu sediul în municipiul Bucureşti se
întinde pe tot cuprinsul municipiului (art.l14 din Legea nr.36/1995).
4
M. Eliescu, op. cit., p. 55.
5
Ibidem, p. 56.
100
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

domiciliul legal al moştenitorilor la curator, în cazul instituirii curatelei


asupra unor bunuri succesorale (art.15 alin.2 din Decretul nr.31/1954 şi
art.72 din Legea nr.36/1995), nu are, evident, nici o influenţă asupra
locului de deschidere a moştenirii în cazul decesului unuia sau unora
dintre aceşti moştenitori. În sfârşit, precizăm că domiciliul convenţional
(ales) nu poate avea nici o aplicaţie în privinţa locului deschiderii
moştenirii. De exemplu, nu ar putea produce efecte, fiind nulă de drept,
clauza testamentară prin care testatorul ar dispune ca litigiul eventual în
legătură cu moştenirea pe care o va lăsa să fie judecat de altă instanţă
decât aceea a ultimului său domiciliu. În materie de moştenire, după cum
rezultă din art. 19 coroborat cu art.14 din C. proc. civ., regulile de
competenţă sunt excepţionale şi absolute1.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară -
indiferent că este vorba de un cetăţean român sau de un cetăţean străin -
locul deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se află bunurile cele
mai importante ca valoare ale acesteia2 (art.68 alin.2 din Legea
nr.36/1995). Această soluţie prevăzută de lege pentru determinarea
competenţei notarilor publici a desfăşura procedura succesorală
necontencioasă, considerăm că este aplicabilă şi pentru determinarea
competenţei instanţei judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii în
materie de moştenire (de exemplu, organul administraţiei publice al
localităţii unde este situat imobilul care face parte din moştenire şi care
poate cere deschiderea procedurii succesorale), chiar dacă, la data morţii,
defunctul avea în ţară o reşedinţă, pentru că în materie de moştenire
competenţa este - după cum am văzut excepţională şi absolută potrivit
art.14 C. proc. civ., fiind înlăturată aplicarea art. 5 C. proc. civ.3. De altfel,
în privinţa locului deschiderii moştenirii nu s-ar putea concepe aplicarea
concomitentă a două reguli diferite, fiindcă s-ar ajunge în situaţia
nefirească ca procedura succesorală necontencioasă să fie începută la un
birou notarial în funcţie de locul unde sunt situate bunurile defunctului,
iar după ivirea neînţelegerilor între moştenitori procesul să fie judecat şi
soluţionat de instanţa de la locul reşedinţei defunctului (care poate fi
diferită).
Dacă domiciliul defunctului este necunoscut întrucât a fost nomad,
majoritatea autorilor aplică prin asemănare tot regula deschiderii
moştenirii la locul unde se află bunurile mai importante ca valoare ale
1
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I. Editura Naţional,
Bucureşti, 1996, p.422 şi 428-429; etc
2
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;p. 14.
3
M. Eliescu, op. cit., p. 56.
101
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenirii, iar în lipsă de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea1.


Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune
de fapt, dovada lui se poate face, aşa cum s-a arătat, prin orice mijloace de
probă admise de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu
menţiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care
lasă moştenirea (în cazul minorului sub 14 ani cu actul de identitate al
reprezentantului legal).
Locul deschiderii moştenirii prezintă importanţă pentru
determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme
privind moştenirea.
a) Astfel, secretarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază
teritoriale se găseşte ultimul domiciliu al defunctului (sau procurorul)
poate cere (iar dacă moştenirea cuprinde imobile, este obligat să ceară)
deschiderea procedurii succesorale notariale şi, dacă este cazul, luarea
măsurilor de conservare (art.68 şi 70 din Legea nr.36/1995).
b) Procedura succesorală necontencioasă reglementată de Legea
nr.36/1995 este de competenţa notarului public de la locul deschiderii
moştenirii (art.10).
c) Instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la
moştenire se determină tot în funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar
dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în circumscripţia altei
instanţe)2.
Potrivit art.14 C. proc. civ. această instanţă este competentă să
judece:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare;

1
; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală.
Succesiunile, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 110; St. Cărpenaru,
Dreptul de moştenire, în Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de
moştenire de Fr. Deak, St. Cărpenaru, Universitatea Bucureşti, 1983, p.384; L. Zinveliu,
Dreptul la moştenire în R.S.R., Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975 p.13; D. Macovei, Drept
civil. Succesiuni, Editura Chemarea, Iaşi, 1993,.p.13; E. Safta-Romano, Drept civil.
Dreptul de moştenire, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996.p.42-43; M. EIiescu, op. cit., p.56.
2
A se vedea, V M. Ciobanu, op. cit., p.429. Instanţa competentă se determină in funcţie
de locul deschiderii moştenirii (ultimul domiciliu al defunctului) şi în cazul în care obiectul
acţiunii îl constituie ieşirea din indiviziune asupra unui teren restituit potrivit Legii
nr.18/1991 moştenitorilor defunctului – TMB s. a III-a civ., dec.nr.515/1993, în Tribunalul
municipiului Bucureşti. Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1997, cu note de
I. Mihuţă p. 334-335
102
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la


pretenţiile pe care moştenitorii (inclusiv cel aparent) le-ar avea unul
împotriva altuia (de exemplu, petiţia de ereditate, acţiunea în reducţiune
sau pentru raportul donaţiilor, acţiunea de partaj succesoral şi cererile
având ca obiect pretenţii născute din cauza şi în timpul indiviziunii etc);
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva
vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar, inclusiv
cererile acelor creditori care au făcut cheltuieli prilejuite de înmormântarea
defunctului sau cu conservarea şi administrarea bunurilor succesorale
(creanţe ulterioare deschiderii moştenirii);
Potrivit, art. 74 alin.3 şi art. 88 din Legea nr.36/1995, cererile
privitoare la anularea certificatului de moştenitor sau de ridicare ori de
modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale sunt tot de
competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al mortului.
Se admite că după desăvârşirea împărţelii între moştenitori (inclusiv
judecarea acţiunilor în garanţie între copărtaşi sau în desfiinţarea
împărţelii) competenţa excepţională a instanţei locului deschiderii
succesiunii încetează şi se revine la regulile generale de competenţă
teritorială. Tot astfel, cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului
moştenitor al defunctului - care a acceptat moştenirea pur şi simplu -, se
judecă de instanţa competentă potrivit regulilor generale (actor sequitur
forum rei). În sfârşit, precizăm că acţiunile reale imobiliare, fără legătură
cu probleme succesorale (cum ar fi o acţiune în revendicare în care
reclamantul nu pretinde drepturi succesorale sau în care moştenitorii
revendică imobilul de la un terţ care nu contestă calitatea lor de
moştenitori ai defunctului ori o urmărire ipotecară) sunt de competenţa
instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (art.13 C. proc. civ.).

În concluzie, deschiderea succesiunii se determină prin dată şi loc.


Pe planul dreptului internaţional privat, legea succesorală se aplica numai în
ceea ce priveşte data deschiderii succesiunii, nu şi în ceea ce priveşte locul.
Într-adevăr, locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru
determinarea organelor notariale competente în privinţa procedurii
succesorale necontencioase şi pentru determinarea competenţei instanţelor
judecătoreşti chemate a se pronunţa în litigii născute în legătura cu
succesiunea. În ambele cazuri, competenţa se determină de legea forului.
Astfel că, pentru determinarea competenţei notariatului, deosebim1: a)
notarul public din biroul notarial situat în circumscripţia teritoriala a
1
Art.10 şi art.68 ale Legii nr.36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială
103
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

judecătoriei, în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu; b) pentru


succesiunea unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu in ţară, procedura
succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială
a judecătoriei, în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca
valoare; această dispoziţie se aplică atât cetăţenilor români, cât şi străinilor,
dacă nu au avut domiciliul în ţară, dar au lăsat bunuri în România. În cazul
în care între moştenitori apar neînţelegeri, notarul public constată aceasta
printr-o încheiere şi îndrumă părţile să ceară soluţionarea litigiilor la
instanţa judecătorească1. Locul deschiderii succesiunii nu prezintă interes
nici pentru determinarea legii aplicabile succesiunii, deoarece aceasta se
rezolvă potrivit normei conflictuale a forului. În sensul celor arătate, art.67
lit. a din Legea nr.105/1992 prevede că legea aplicabilă moştenirii stabileşte
momentul deschiderii acesteia, deci nu se referă şi la locul deschiderii
moştenirii.2

§2. CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE

Enumerarea condiţiilor. Capacitatea şi vocaţia succesorală Sub


titlul "Despre calităţile cerute pentru a succede", Codul civil (art.654-658)
prevede două condiţii - una pozitivă şi una negativă - pe care trebuie să
le întrunească o persoană pentru a putea moşteni să aibă capacitate
succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni.
La aceste două condiţii, în literatura juridică se adaugă o a treia, şi
anume vocaţia (chemarea) la moştenire. Într-adevăr, dreptul la moştenire
se analizează în cadrul dreptului succesoral nu în sensul aptitudinii generale
a persoanei fizice ori juridice de a avea acest drept în conţinutul capacităţii
sale de folosinţă (dreptul de moştenire al persoanei fizice fiind un drept
constituţional)3, ci în sensul dreptului asupra unei moşteniri deschise. Iar
pentru ca o persoană să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată Ia
moştenire, adică să aibă vocaţie succesorală, legală sau testamentară.
Deci vocaţia succesorală este o condiţie a dreptului la moştenire, numai
că această chemare îşi are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de
defunct. Pe de altă parte, trebuie observat că nedemnitatea succesorală, în
1
Art.78 al Legii nr. 36/1995
2
A se vedea în acest sens şi I. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami,
Bucureşti, 1999, p. 462.
3
Potrivit art.46 din Constituţia (republicată) "Dreptul la moştenire este garantat", regimul
juridic general al moştenirii putând fi reglementat numai prin legi organice (art. 73 alin.3 lit.
m din Constituţie).
104
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

sistemul Codului civil (art.655-658), este specifică numai moştenirii legale


şi deci nu reprezintă o condiţie generală a dreptului ia moştenire, tot aşa
cum revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine (art.930-931
C. civ.) - ca echivalent al nedemnităţii succesorale legale - este specifică
moştenirii testamentare.
Pentru aceste considerente, aici vom analiza numai capacitatea şi
vocaţia succesorală, urmând ca nedemnitatea să fie analizată în cadrul
devoluţiunii legale a moştenirii, iar revocarea judecătorească a legatelor
pentru ingratitudine - precum şi înlăturarea de la moştenire a unui
moştenitor legal prin testamentul lăsat de defunct (exheredarea) - în cadrul
devoluţiunii testamentare a moştenirii.
Capacitatea succesorală. Potrivit art. 654 C. civ., "pentru a putea
succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe la
momentul deschiderii succesiunii". Rezultă că orice persoană care
există în momentul deschiderii moştenirii are capacitate succesorală, adică
capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.
Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă
aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (art. l169 C. civ.) şi care
poate să fie moştenitorul în cauză (prin reprezentanţii legali, dacă este
cazul), dar şi succesorii săi în drepturi. În cazul în care moştenitorul a fost
în viaţă la data deschiderii moştenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a
decedat, drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de proprii săi
succesori în drepturi (moştenire prin retransmitere).
Întrucât dovada vizează "existenţa" în raport cu momentul
deschiderii moştenirii, ea se poate referi fie la dovada existenţei
persoanei în momentul deschiderii moştenirii, fie la dovada momentului
deschiderii moştenirii în perioada existenţei persoanei cu vocaţie
succesorală. Cu alte cuvinte, dovada vizează nu numai şi nu atât existenţa
persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă
moştenirea.
În această ordine de idei, urmează să facem unele precizări în
legătură cu persoanele care au capacitate succesorală, fiindcă există în
momentul deschiderii moştenirii, şi în legătură cu persoanele care nu au
capacitate succesorală, fiind că nu mai există în acel moment. În prealabil,
sunt necesare unele diferenţieri privind capacitatea succesorală în cazul
moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere, în raport de problema
capacităţii succesorale în cazul moştenirii în nume propriu.

105
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Persoanele care au capacitate succesorală


1. Persoanele fizice în viaţa la data deschiderii succesiunii au
capacitate succesorală, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de
avere sau de origine socială (art. 4 alin. 2 din Constituţie)1. Dovada se
face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moştenitorului care a
fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces
sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte (din care
rezultă că moartea moştenitorului a intervenit după deschiderea
succesiunii). Persoanele interesate pot dovedi contrariul prin orice
mijloace de dovadă admise de lege.
Subliniem că legea nu condiţionează capacitatea succesorală de
durata vieţii moştenitorului după data deschiderii moştenirii. Dacă
moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale
succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii
săi moştenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el.
Astfel se explică posibilitatea unei persoane de a beneficia, până la urmă,
de bunurile lăsate de o altă persoană, faţă de care nu avea vocaţie
succesorală (nici legală şi nici testamentară). De exemplu, la moartea
părintelui unuia dintre soţi, urmată de decesul soţului moştenitor, partea
acestuia din moştenirea părintelui va fi culeasă - în tot sau în parte, după
caz - de soţul lui supravieţuitor, ca parte componentă a patrimoniului
succesoral lăsat de soţul decedat, deşi soţul supravieţuitor nu avea vocaţie
succesorală la moştenirea lăsată de socrii lui.
2. Persoanele dispărute au, de asemenea, capacitate succesorală. În
acest sens, art. 19 din Decretul nr.31/1954 dispune că "cel dispărut este
socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă". Înseamnă că persoana dispărută are capacitate
succesorală, fiind prezumat de lege a fi în viaţă, indiferent că a intervenit
sau nu o hotărâre judecătorească declarativă a dispariţiei şi indiferent de
1
În sistemele de drept musulman - de origine religioasă (Coran şi profeţiile lui Mahomed) -
principiul egalităţii cunoaşte multe excepţii. De exemplu, fiul defunctului are o cotă dublă faţă
de fiica lui: În raporturile succesorale dintre soţi, femeia are o cotă redusă la jumătate faţă de
bărbat: un non-musulman (kafir, necredincios) nu poate moşteni un musulman: părăsirea
Islam-ului (apostasia) atrage o incapacitate absolută de a moşteni, cel în cauză fiind considerat
mort. moştenirea lui fiind culeasă de trezoreria publică, după unele legislaţii, iar după altele
bunurile achiziţionate înainte de apostasie de către moştenitorii musulmani, iar cele
achiziţionate ulterior de către trezorerie. Pentru amănunte şi alte particularităţi (calificate de
un autor conflicte între civilizaţii, a se vedea Colectiv, Le droit musulman de la famille el
des successions à l'épreuve des ordres juridiques occidentaux, Zurich, 1999. p. 309-353,
lucrare citată de Fr. Deak, op. cit., p. 44, nota 1.
106
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

timpul care ar fi trecut de la dispariţia persoanei.


Însă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie",
definitivându-se prin reapariţia lui sau prin constatarea fizică a morţii lui
intervenită după deschiderea moştenirii, ori declararea prin hotărâre
judecătorească definitivă a morţii lui. Stabilindu-se ca dată a morţii o dată
ulterioara deschiderii moştenirii la care are vocaţie succesorală. În toate
aceste cazuri, el (şi prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în
drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile
moştenite.
În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se
desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre
judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data
morţii celui care lasă moştenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din
moştenire în numele dispărutului va trebui restituit moştenitorilor care au
fost înlăturaţi de la moştenire prin prezenţa dispărutului sau ale căror cote-
părţi din moştenire au fost astfel micşorate. Desigur, urmaşii lui care au
dreptul de a-l reprezenta succesoral vor păstra cota lui parte din
moştenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moştenit de la
dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moştenire prin retransmitere),
ci în calitate de moştenitori cu vocaţie proprie (prin reprezentare) .
3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii
succesiunii. Cu toate că existenta persoanei fizice începe din ziua naşterii.
Codul civil recunoaşte existenţa copilului (qui in utero est) din ziua
concepţiei cu singura condiţie de a se naşte viu (art.654) , Această regulă,
prevăzută de Codul civil în materie de moştenire, este consacrată cu
caracter general - după regula dreptului roman - şi prin art.7 alin.2 din
Decretul nr.31/1954; "drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu" (infans conceptus pro nato
habetur, quoties de commodis eius agitur). Rezultă că legea, în interesul
copilului, consacră expres capacitatea iui succesorala de la concepţiune, cu
condiţia să se nască viu (nu şi viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel
care pretinde moştenirea în numele copilului trebuie să dovedească, cu
orice mijloace de probă admise de lege, data concepţiei copilului, situarea
acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut
viu. Dacă aceste dovezi au fost tăcute, copilul se va putea bucura de
"dreptul" la moştenire, fiindcă acest drept, cu toate că are ca obiect o
universalitate - cuprinzând şi pasivul -, nu poate vătăma interesele iui,
deoarece "'acceptarea moştenirii cuvenită unui minor ... va fi socotită
întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar" (art. 19 din Decretul

107
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

nr.32/1954), astfel încât el va răspunde de datoriile moştenirii numai în


limita activului (intra vires hereditatis), putând şi abandona bunurile
succesorale dacă administrarea şi lichidarea moştenirii ar fi prea
împovărătoare (art.713 pct. 1 C. civ.).
În legătură cu dovada concepţiei, nefiind posibilă stabilirea cu
exactitate a momentului concepţiei, art. 61 din Codul familiei stabileşte o
prezumţie legală cu privire la perioada concepţiei (timpul cuprins între a
treisuta şi a o sutăoptzecea zi dinaintea naşterii copilului). Numai că
această prezumţie este prevăzută de lege în materia stabilirii filiaţiei faţă
de tată. Astfel fiind, s-a pus problema dacă aplicarea ei poate fi extinsă şi la
materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacităţii succesorale a
copilului?
Dacă problema stabilirii capacităţii succesorale se confundă cu aceea
a stabilirii filiaţiei, nu se pun probleme, fiindcă - stabilindu-se paternitatea
- implicit şi în mod necesar s-a stabilit şi capacitatea succesorală a
copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează să-l moştenească (de
exemplu, copil născut cel mult la 300 de zile după moartea soţului mamei).
Iar dacă se stabileşte că defunctul nu putea fi tatăl copilului pentru că
acesta s-a născut după 300 de zile, copilul nu va putea moşteni, nici chiar
pe cale testamentară, întrucât nu a avut capacitate succesorală la data
deschiderii moştenirii. Considerăm însă, alături de alţi autori1, că
prezumţia legală irefragabilă privitoare la perioada concepţiei (în materie
de moştenire interesează numai perioada maximă de 300 de zile a
gestaţiei) are - ca atare - o aplicabilitate generală şi deci se impune a fi
luată în considerare şi în privinţa stabilirii capacităţii succesorale, chiar
dacă această problemă nu coincide cu problema stabilirii filiaţiei. De
exemplu, când se pune problema moştenirii unui frate decedat cu mai
puţin (sau mai mult) de 300 zile înainte de naşterea copilului care
pretinde drepturi asupra moştenirii în calitate de frate sau soră2. În lipsa
unui alt text legal (şi pentru a nu se ajunge la situaţia întâmplată în Franţa,
că un copil născut la trei ani după momentul deschiderii succesiunii să fie
considerat conceput la acel moment)3 se impune aplicarea art. 61 din
1
Fr. Deak, op. cit., p. 46; M. Eliescu, op.cit., p.69-70; C. Stătescu, op. cit., p. l14; St.
Cărpenaru, op. cit., p.387; I. Zinveliu. op. cit., p.15-16; D. Macovei. op. cit., p.17; D.
Chirică, op. cit., p. 18-19.
2
Pentru a avea calitatea de frate (soră), cel care pretinde moştenirea în această calitate
trebuie si dovedească că a existat în momentul deschiderii succesiunii (art.654 C. civ.). Astfel
fiind, copilul născut după 300 de zile de la moartea "fratelui" nu poale reclama moştenirea în
aceasta calitate. La fel se pune problema şi în cazul nepoţilor defunctului, a descendenţilor
din fraţi sau surori, a verilor primari, etc.
3
C. Nacu, Drept civil rumân, vol. al II-lea, Bucureşti, Editura Socec, 1902, p. 32.
108
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Codul familiei, mai ales că raţiunile care îl fundamentează justifică pe


deplin extinderea prezumţiei şi la materia stabilirii capacităţi
succesorale, chiar dacă problema se pune independent de problema
stabilirii filiaţiei.
4. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi - în virtutea
testamentului lăsat de defunct - bunurile moştenirii de la data dobândirii
personalităţii juridice în condiţiile legii, adică de la data înregistrării,
dacă sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data
actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data recunoaşterii ori a
autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege1. Însă legea recunoaşte şi persoanelor juridice o
capacitate ele folosinţă anticipată, deci şi capacitatea succesorală
anticipată, de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile
succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil (art. 33 din Decretul nr. 31/1954). De exemplu, pentru
constituirea patrimoniului propriu cu ajutorul liberalităţii.
Desigur, în toate cazurile, trebuie să fie respectat principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă, adică dreptul care formează obiectul
legatului trebuie să corespundă scopului pentru care persoana juridică a
fost înfiinţată (art. 34 din Decretul nr.31/1954). Deci, capacitatea
succesorală a persoanei juridice este ţărmurită de scopul pentru care ea a
fost înfiinţată, astfel încât legatul - care nu corespunde scopului - va fi nul
sau caduc, după cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii
testamentului sau a survenit ulterior (prin schimbarea scopului de către
organele competente), dar înainte de deschiderea moştenirii2.
Menţionăm că nici în cazul persoanelor juridice capacitatea
succesorală nu depinde de durata existenţei persoanei juridice după data
deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit
după deschiderea moştenirii, drepturile sale succesorale vor trece asupra
persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului persoanei
juridice legatare aflate în reorganizare, respectiv vor intra în masa
patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare.

1
Pentru amănunte, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.414 şi urm.
2
Principiul specialităţii aplicabil practic numai în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate
publică, este calificat de unii autori drept o regula de oportunitate care nu atrage nulitatea
legatului: prin interpretarea voinţei testatorului poate fi substituit legatarului o altă persoană
juridică calificată. A se vedea, Ph. Malaurie, Cours de droit civil. Les successions. Les
libéralités, Paris, 1989, p.165-166.
109
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Persoanele care nu au capacitate succesorala


1. Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au


încetat să aibă fiinţă. Deoarece au capacitate succesorală numai
persoanele care "există" la data deschiderii succesiunii (art.654 C. civ.),
persoanele fizice predecedate (inclusiv declararea judecătorească a morţii)
şi persoanele juridice care au încetat de a avea fiinţă mai înainte de data
deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorală (nefiind subiecte
de drept) şi deci nu vor putea moşteni. În cazul persoanelor fizice însă,
partea din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate (dacă ar fi
fost în viaţă la data deschiderii moştenirii) va putea fi culeasă - în cadrul
moştenirii legale - de descendenţii săi, în condiţiile prevăzute de lege
pentru reprezentarea succesorală. Dacă aceste condiţii nu sunt întrunite,
succesorii în drepturi ai persoanei predecedate nu vor avea drepturi asupra
părţii din moştenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate
dacă ea ar fi existat la data deschiderii moştenirii, ea fiind culeasă de
moştenitorii în viaţă (eventual chiar şi de descendenţii persoanei
predecedate, dar în nume propriu, iar nu prin reprezentare sau
retransmitere).
2. Comorienţi. Potrivit art. 21 din Decretul nr.31/1954. "în cazul în
care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată
stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit
deodată". Rezultă că prin comorienţi trebuie să înţelegem: (a) două sau
mai multe persoane (b) decedate în aceeaşi împrejurare şi (c) în astfel de
condiţii încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia.
La aceste trei condiţii prevăzute de lege. unii autori mai adaugă încă
o condiţie, şi anume, ca între persoanele în cauză "să existe vocaţie
succesorală reciprocă, pentru că numai într-o astfel de situaţie interesează a
se stabili cu precizie momentul morţii fiecăruia. Dacă nu există o astfel de
relaţie, problema comorienţilor nu se pune"1.
3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii). Problema
care se pune, neanalizată în literatura noastră juridică, este de a şti ce
soluţie urmează a fi adoptată în cazul în care două sau mai multe
persoane fizice (cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, legală sau
testamentară) decedează în acelaşi timp, deci fără a se putea stabili
(dovedi) ordinea deceselor şi care nu sunt comorienţi în sensul art. 21 din
Decretul 31/1954? Astfel, dacă moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar

1
M. Eliescu, op.cit., p.66; St. Cărpenaru, op. cit., p.388; I. Zinveliu. op. cit., p.15-16; D.
Macovei. op. cit., p.16.
110
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

nu şi "în aceeaşi împrejurare", ci din cauza bolilor de care sufereau


persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stabilit. Tot astfel, dacă
două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata direct
moartea lor şi, din această cauză, nu se poate dovedi că "au murit în
aceeaşi împrejurare" (identitate de cauză a morţii). Ce soluţie urmează a fi
adoptată în privinţa momentului morţii şi, drept consecinţă a capacităţii
succesorale, de către notarul competent a desfăşura procedura succesorală
necontencioasă sau de către instanţa chemată a rezolva litigiul succesoral
în condiţiile în care prin hotărârile judecătoreşti declarative de moarte s-a
stabilit, ca dată a morţii pentru ambele persoane dispărute definitiv,
aceeaşi zi?
Considerăm că, în toate aceste cazuri, singura soluţie posibilă este
tot aceea prevăzută de art. 21 din Decretul nr.31/1954, adică prezumţia
morţii concomitente, cu consecinţa lipsei capacităţii succesorale reciproce
sau unilaterale, legale sau testamentare1.

Vocaţia la moştenire. Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori


statul să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moştenirea lăsată de o
persoană fizică decedată, nu este suficient ca persoana ce pretinde
moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să aibă
chemare ia moştenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului
lăsat de defunct.
După cum vom vedea, legea conferă vocaţie (chemare) la moştenire
rudelor defunctului (în anumite limite), inclusiv rudenia rezultată din
adopţie, solului supravieţuitor ai defunctului şi statului. Vocaţia suc-
cesorală testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu
capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de
lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.
Vocaţia succesorală generală şi concretă. Noţiunea de vocaţie
(chemare) la moştenire are un dublu înţeles. În sensul ei general, ea
desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege
moştenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, de
exemplu, vocaţia succesorală legală a rudelor în linie directă, fără limită în
grad sau limitarea vocaţiei succesorale legale a rudelor pe linie colaterală la
gradul IV inclusiv ori principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.
Dar noţiunea de vocaţie succesorală are şi un sens concret (vocaţie
1
A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 51; D. Macovei. op. cit., p.20-21; D. Chirică. op. cit., p.
22-23; E. Safta Romano, op. cit., p. 51.
111
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

efectivă, utilă), determinată prin devoluţiunea succesorală, cu ajutorul


căreia se selectează, dintre persoanele cu vocaţie succesorală generală,
acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Deci
vocaţia succesorală concretă presupune două condiţii: una pozitiva,
vocaţia succesorală generală şi una negativă, persoana în cauză să nu fie
înlăturată de la moştenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang
preferabil sau de un legatar.
Nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se confundă
cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura. în
conţinutul capacităţii sate de folosinţă, de dreptul de moştenire, garantat
prin Constituţie (art. 46). Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă,
devine potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale generale şi efectiv,
util prin vocaţia concretă Ia moştenire.
În privinţa legatarilor (desemnaţi prin testament) dreptul de
moştenire se înfăţişează numai ca aptitudine general-abstractă şi ca
vocaţie succesorală concretă. Noţiunea de vocaţie succesorală generală
este inaplicabilă în materia moştenirii testamentare, căci legea nu conferă
nimănui, în mod special, o asemenea vocaţie, dar nici nu limitează - în
afara condiţiei generale a capacităţii succesorale1 - cercul persoanelor
care pot deveni legatari prin testament.
Aşadar, pentru ca o persoană sa poată moşteni trebuie să întrunească
următoarele cerinţe: a) să aibă capacitatea succesorală; b) să nu fie
nedemnă de a moşteni; c) să aibă vocaţie succesorală.

Din perspectiva dreptului internaţional privat, capacitatea


succesorală este supusă legii succesorale, şi nu legii personale, deoarece
nu este o problemă de capacitate de exerciţiu. În acest sens art.67 lit. b şi c
din Legea nr.105/1992 prevede că legea succesorală stabileşte persoanele
cu vocaţie de a moşteni, precum şi calităţile cerute pentru a moşteni. Legea
personală se aplică, însă, în ce priveşte prezumţia timpului legal al
concepţiunii copilului pentru a se stabili că acesta a fost conceput înainte de
deschiderea succesiunii.
Problema dacă cel declarat judecătoreşte mort sau dispărut înainte de
deschiderea succesiunii nu are sau are capacitatea succesorală se rezolvă
potrivit legii aplicabile succesiunii. Această problemă nu trebuie
confundată cu aceea de a şti potrivit cărei legi trebuie îndeplinite condiţiile
1
Incapacităţile speciale de a primi legate urmează să fie analizate - ca şi incapacităţile
speciale de a dispune prin legate - la materia devoluţiunii testamentare a moştenirii.
112
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

de fond şi formă pentru a se declara cineva judecătoreşte mort sau


dispărut. De asemenea, trebuie deosebite regulile de procedură care sunt
supuse legii forului.
Legea succesorală se aplică şi în ce priveşte situaţia comorienţilor,
deoarece interesează capacitatea succesorală;
Legea succesorală reglementează nedemnitatea succesorală1.
Astfel, această lege arata cazurile în care există nedemnitate succesorală,
de exemplu potrivit dreptului nostru atentatul la viaţa defunctului, acuzaţia
capitală calomnioasă la adresa defunctului, nedenunţarea omorului.
Aceeaşi lege arata dacă nedemnitatea succesorală operează de drept sau
dacă este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru a o pronunţa. În
sfârşit, legea succesorală mai reglementează efectele nedemnităţii
succesorale în ce priveşte raporturile dintre nedemn şi ceilalţi moştenitori,
precum şi cele dintre nedemn şi descendenţii săi.

§3. DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

Noţiune.
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în
temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.
Noţiunea de moştenire legală nu se confundă cu devoluţiunea
legală a moştenirii, care reprezintă determinarea persoanelor chemate în
temeiul legii să moştenească patrimoniul persoanei fizice decedate2.
De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care
defunctul nu a lăsat testament. Ea poate interveni şi în cazul în care a fost
lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de ultimă
voinţă precum: desemnarea unui executor testamentar, recunoaşterea
unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii etc.
Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde
exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi
de la moştenire, dar fără ca testamentul să cuprindă legate, situaţie în care
la moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţi)
care vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.

1
Art. 67 lit. c din Legea nr. 105/1992.
2
A se vedea: M. Eliescu, o.cit., p. 83; D. Macovei, M. S. Striblea, Drept civil.
Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, laşi, 2000, p. 341.
113
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară dacă


defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale (sau a
dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari); situaţie în
care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar
cealaltă după regulile moştenirii legale.

Condiţiile moştenirii legale.


Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire trebuie să
îndeplinească o condiţie generală: să aibă capacitate succesorală. Pentru
ca o persoană să poată moşteni în temeiul legii trebuie însă, să
îndeplinească următoarele condiţii speciale:
să aibă vocaţie succesorală legală (condiţie pozitivă);
să nu fie nedemnă (condiţie negativă);
să nu fie dezmoştenită (condiţie negativă).
În cazul în care sunt întrunite aceste trei condiţii, transmisiunea
moştenirii se face în virtutea legii, fără însă a se înţelege că, în această
situaţie, moştenitorii sunt obligaţi să primească moştenirea1.
În cele ce urmează, vom analiza problemele care se pun în legătură
cu vocaţia succesorală legală şi nedemnitatea succesorală .
Cât priveşte dezmoştenirea (exheredarea), aceasta fiind o dispoziţie
testamentară, o vom analiza la devoluţiunea testamentară a moştenirii.
Precizăm numai că moştenitorii rezervatari exheredaţi culeg totuşi, în
virtutea legii, deci ca moştenitori legali, partea din moştenire care
constituie rezerva lor, exheredarea putând produce, în privinţa lor, numai
efecte parţiale.
Nu vom analiza aici nici problema acceptării sau renunţării la
moştenire, fiindcă transmiterea moştenirii operează în virtutea legii înainte
de exercitarea dreptului de opţiune succesorală, deci nu este o condiţie a
dreptului la moştenire. Pe de altă parte, întrucât dreptul de opţiune vizează
şi moştenirea testamentară, urmează să fie analizat după devoluţiunea
testamentară a moştenirii.
Vocaţia succesorală legală. Instituţia moştenirii este concepută - în
cadrul devoluţiunii legale - ca o moştenire de familie şi numai in cazul

1
Potrivit art. 686 C. civ. „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se
cuvine" (neom invitus heres). Moştenitorul poate renunţa la moştenire, situaţie în care titlul său se
desfiinţează cu efect retroactiv.
114
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenirii vacante masa succesorală este culeasă de către stat. Astfel fiind.
în dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii - şi deci au
vocaţie succesorală legală - persoanele care sunt în legătură de familie cu
defunctul, adică rudele defunctului - din căsătorie, din afara căsătoriei şi
(în anumite condiţii) din adopţie - şi, alături de acestea, soţul supravieţuitor
a] defunctului.
Potrivit legii, rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei per-
soane dintr-o altă persoană (rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai
multe persoane au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală). Rud-
enia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă (art.659-663 C.
civ. şi art.45 C. fam.). Întrucât legăturile de rudenie pot fi foarte
îndepărtate, astfel încât chemarea la moştenire nu ar mai avea acoperire în
sentimente reale de afecţiune reciprocă între aceste rude şi defunct, legea a
limitat - pe linie colaterală - vocaţia succesorală legală la gradul al IV-
lea inclusiv1 (art. 676 C. civ. astfel cum a fost modificat prin art. 4 al Legii
asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 1921 - prin desfiinţarea
dreptului de moştenire ab intestat de la al patrulea grad în sus - şi art.6 din
Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor). În
linie dreaptă, ascendentă sau descendentă, legea nu prevede nici o
limitare, „căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului, limitarea
necesară”2.
Prin urmare, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu, nepot de fiu,
strănepot de fiu etc.) şi ascendentă (părinţi, bunici, străbunici etc.), au
vocaţie succesorală în mod nelimitat în grad. În schimb, rudele colaterale
numai până la gradul al IV-lea inclusiv. Deci au vocaţie succesorală legală
pe linie colaterală fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea3,
descendenţii lor până la gradul al IV-lea (nepoţi şi strănepoţi de frate-soră,
care sunt rude de gradul al III-lea, respectiv de gradul al IV-lea cu
defunctul), unchii şi mătuşile defunctului (rude colaterale de gradul al III-
lea) şi copiii lor (veri primari ai defunctului, care sunt rude colaterale de

1
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
− în linie dreaptă, după numărul naşterilor (generaţiilor). De exemplu, copiii defunctului
sunt rude de gradul I, nepoţii de gradul II, părinţi defunctului de gradul I, bunicii de
gradul II, etc.:
− în linie colaterală, tot după numărul naşterilor, dar urcând de la defunct până la
ascendentul comun şi coborând apoi de la acesta până la cealaltă rudă. Astfel, fratele
defunctului care este rudă de gradul II, unchiul de gradul III, vărul primar, de
gradul IV etc. (art. 662-663 C. civ., art. 46 C. Fam.).
2
M. Eliescu. op. cit., p.88. Evident, rudele colaterale de grad mai îndepărtat de rudenie pot
fi gratificate pe calea moştenirii testamentare, ca si orice alte persoane.
3
Pe linie colaterală nu există rude de gradul întâi.
115
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

gradul al IV-lea) şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului (rude colaterale


tot de gradul al IV-lea).
Subliniem că vocaţia succesorală a acestor rude (care sunt chemate la
moştenire alături de soţul supravieţuitor al defunctului) nu înseamnă că ele
toate, împreună şi deodată, vor culege moştenirea lăsată de defunct, căci
vocaţia lor la moştenire este numai generală, potenţială, vizând
posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moşteni, prin efectul legii.
patrimoniul persoanei decedate. Vocaţia lor concretă de a culege efectiv
această moştenire este determinată prin devoluţiunea succesorală legală,
legea instituind o anumită ordine de chemare legală la moştenire.
Întrucât această vocaţie succesorală legală generală este, în
principiu, reciprocă, urmează să analizăm în continuare acest principiu şi
numai apoi această vocaţie legată concretă.
Având în vedere că transmiterea moştenirii este o transmisiune
pentru cauză de moarte (mortis causa), principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale nu vizează statul (şi nici persoanele juridice), pentru că - deşi
statul are, (iar persoanele juridice pot avea vocaţie succesorală) - aceştia
nu pot transmite o moştenire . Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale
generale guvernează însă - fără a fi prevăzut expres de lege - materia
moştenirii legale între persoanele fizice. În virtutea acestui principiu, dacă
o persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o
altă persoană, atunci şi această din urma persoană are aceeaşi vocaţie în
raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În concret vocaţia lor va
depinde de ordinea în care va surveni decesul lor sau a uneia dintre ele (şi
bineînţeles, de concursul celorlalţi moştenitori). De exemplu, dacă
copilul are vocaţie la moştenirea lăsată de părinţi, vocaţia succesorală
operează şi în sens invers. Tot astfel, în raporturile dintre fraţi şi surori,
dintre nepoţi de frate şi unchi ori mătuşi etc.
Principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ:
dacă o persoană nu are vocaţie la moştenirea unei alte persoane, nici
aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea primei. De exemplu, copilul
încredinţat unei familii sau unei persoane ori aflat în plasament la o familie
sau la o persoană (în condiţiile prevăzute de art.3 din OUG nr.25/1997 cu
privire la adopţie şi art.7 şi urm. din OUG nr.26/1997 privind protecţia
copilului aflat în dificultate) şi membrii familiei la care se află; ginerele ori
nora şi socrii etc.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte, după
părerea noastră, excepţii: este cazul constatării nulităţii căsătoriei sau a
anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul soţilor sau
116
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credinţă


la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătorie putativă). În
acest caz, dacă soţul supravieţuitor (în viaţă la data morţii celuilalt) a fost
de rea-credinţă el nu va moşteni; în schimb, dacă soţul de bună-credinţă a
supravieţuit celuilalt, el va avea vocaţie succesorală (art. 23 C. fam.).
Dacă ambii soţi au fost de bună sau de rea-credinţă, principiul reciprocităţii
vocaţiei succesorale, în sens pozitiv, respectiv negativ, se restabileşte.
Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). După cum s-a văzut, rudele
cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt chemate, toate împreună şi
deodată la moştenire. Dacă toate rudele cu vocaţie generală ar fi chemate
împreuna şi deodată la moştenire, "averile succesorale s-ar fărâmiţa în
părţi de o valoare neînsemnată, iar instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea
îndeplini rosturile ei social-economice"1; pe de altă parte, "nu s-ar ţine
seama de caracterul diferit al legăturilor de afecţiune dintre cel care lasă
moştenirea şi rudele sale"2. Pentru a se evita asemenea consecinţe, în
cadrul devoluţiunii legale a moştenirii legiuitorul a instituit o anumită
ordine de chemare concretă la moştenire a rudelor defunctului. Prin
urmare, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul
legii, deci să aibă vocaţie legală concretă, nu este suficient să facă parte
din categoria moştenitorilor legali, cu vocaţie generală, ci trebuie să mai
fie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi anume, să nu fie înlăturată de la
moştenire de o altă persoană, cu vocaţie generală, dar chemată de lege în
rang preferabil, deci care are şi vocaţie concretă, utilă.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu
vocaţie generală, legea foloseşte două criterii tehnico-juridice: clasa de
moştenitori şi gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii legea
determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului, probleme ce
urmează a fi analizate în secţiunea următoare, în cadrul principiilor
devoluţiunii legale a moştenirii, după analiza celei de-a doua condiţii a
dreptului de moştenire legală (nedemnitatea succesorală).

Nedemnitatea succesorală. Pentru ca o persoană să poată veni la


moştenire în temeiul legii, nu este suficient să aibă vocaţie succesorală,
generală şi concretă, fiind necesar să îndeplinească şi o condiţie negativă şi
anume, să nu fie nedemnă de a moşteni.
Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea de drept a

1
M. Eliescu, op. cit., p. 86.
2
St. Cărpenaru, op. cit., p. 398.
117
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire determinată,


inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece
s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă
de memoria acestuia.
Cazurile de nedemnitate. Art. 655 C. civ, prevede trei cazuri de ne-
demnitate: a) atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea1; b) acuzaţia
capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea2; c)
nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea3.
Efectele nedemnităţii. Principalul efect al nedemnităţii constă în
faptul ca, în puterea legii, titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat
retroactiv. Se consideră, prin urmare, că nedemnul nu a avut niciodată
dreptul la moştenirea defunctului. Partea de moştenire la care ar fi avut
dreptul nedemnul se va cuveni, în temeiul legii, celor cu care ar fi venit
împreună sau pe care prezenţa sa i-ar fi Înlăturat de la moştenire.
Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Nedemnul nu va putea
reclama partea sa de moştenire (nici măcar rezerva), întrucât titlul său de
moştenitor este desfiinţat de la data deschiderii succesiunii. Această parte
va fi culeasă de cei care au venit la moştenire împreună cu el sau de cei pe
care prezenţa sa t-ar fi înlăturat de la moştenire. Rezultă că înlăturarea de la
moştenire a nedemnului va fi profitabilă pentru comoştenitorii legali sau
pentru moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita şi
legatarii sau donatarii în cazul în care nedemnul era un moştenitor
rezervatar (a cărui rezervă putea determina reducţiunea unor liberalităţi

1
Codul civil sancţionează cu nedemnitate pe "condamnatul pentru că a omorât sau a
încercat să omoare pe defunct". Această sancţiune civilă, pe lângă cea penală, se justifică
prin ideea că ar fi inechitabil şi potrivnic bunelor moravuri şi ordinii publice ca o persoană,
care săvârşeşte asemenea fapte grave, să fie chemată la moştenirea celui pe care 1-a ucis sau a
încercat să-1 omoare. "Nimeni nu-şi poate deschide calea unei moşteniri printr-un omor" (M.
Eliescu, op. cit., p. 73).
2
Nedemnitatea pentru "acuzaţia capitală calomnioasă" împotriva celui care lasă moştenirea
(art.655 pct.2 C. civ.) intervine în cazul în care moştenitorul a făcut un denunţ, o plângere sau
o mărturisire (deci nu o "acuzaţie" propriu-zisă care este de atributul procuraturii) capitală
(deci pentru fapte care ar fi putut atrage pedeapsa cu moartea) calomnioasă împotriva celui
care lasă moştenirea. Caracterul calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o hotărâre
penală definitivă de condamnare a moştenitorului.
Această cauză de nedemnitate a devenit inaplicabilă prin abolirea pedepsei cu moartea prin
Decretul-Lege nr. 6/1990.
3
Este nedemn moştenitorul care, având cunoştinţă de omorul celui care lasă moştenirea, nu
denunţă omorul (nu şi ucigaşul) organelor competente (art.655 pct.3 C. civ.), iar această nede-
nunţare nu este, potrivit legii (art.656 C. civ.) scuzabilă. În acest caz, nu se cere o condamnare
penală prealabilă.(A se vedea pentru mai multe amănunte M. Eliescu, op. cit., p. 74-75; Fr.
Deak, op. cit., p. 64; ş.a)
118
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

excesive).
Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii înainte de
constatarea nedemnităţii, va fi obligat să le restituie persoanelor
îndreptăţite. Restituirea se face, în principiu, în natură (iar dacă aceasta
nu mai este posibilă întrucât bunul a pierit - din diferite motive - nedemnul
va fi obligat să plătească despăgubiri).
Conform art. 657 C. civ., în privinţa fructelor naturale, industriale
sau civile, nedemnul, este privit ca un posesor de rea-credinţă de la data
deschiderii moştenirii, fiind obligat să le restituie în natură (iar dacă
acest lucru nu este posibil va restitui valoarea lor).
Nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite pentru
achitarea datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile.
Drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire, care se stinseseră
prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedemnului de la
succesiune.
Efectele nedemnităţii fata de descendenţii nedemnului. Conform art.
658 C. civ. „copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea dreptului lor
propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui
lor". Cu alte cuvinte, copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului
în nume propriu, dar nu şi prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Astfel,
sancţiunea nedemnităţii produce efecte şi faţă de ei (deşi nu sunt vinovaţi
de fapta părintelui lor). De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este
nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moştenirea lăsată de
bunic, întrucât în lipsă de moştenitori de un grad mai apropiat, el este
chemat la moştenire fără ajutorul reprezentării şi cu înlăturarea de la
moştenire a altor rude ale defunctului (din clase de moştenitori
inferioare). Astfel, în acest caz nedemnitatea nu produce nici un efect
asupra copiilor nedemnului. Dacă însă defunctul a avut doi copii, dintre
care numai unul este nedemn, copii nedemnului nu vor putea moşteni
după bunicul lor (chiar dacă tatăl lor nu mai este în viaţă la data
deschiderii moştenirii), deoarece sunt rude de gradul II cu defunctul şi vor
fi înlăturaţi de la moştenire de celălalt copil a! defunctului, care este rudă
de gradul I.
Întrucât art. 658 C. civ. nu distinge între cele două situaţii, cele
arătate mai sus în privinţa efectelor nedemnităţii faţă de copii nedemnului
sunt valabile şi în privinţa copiilor fraţilor sau surorilor defunctului.
Deoarece art. 658 C. civ. vizează numai „copii nedemnului" se pune
întrebarea; această soluţie trebuie extinsă şi la nepoţii, strănepoţii

119
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

nedemnului etc.? În literatura de specialitate, pornindu-se de la faptul că


legiuitorul nu foloseşte noţiunea de „descendenţi" (ci noţiunea de copil), s-
a admis posibilitatea ca descendenţii subsecvenţi ai nedemnului să poată
veni la moştenire prin reprezentare, dacă nedemnul şi copilul său
reprezentaţi, nu mai sunt în viaţă la data deschiderii moştenirii.1
Efectele nedemnităţii faţa de terţi. Este posibil ca nedemnul să fi
încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunurile moştenirii
(de exemplu, a vândut un bun, a constituit o ipotecă asupra unui imobil
etc.) în perioada dintre deschiderea succesiunii şi constatarea nedemnităţii
sale. întrebarea care se pune este: care va fi soarta acestor acte?
Nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu
efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii, iar legea nu prevede nici
o derogare în privinţa actelor încheiate de nedemn cu terţii. Rezultă că
aceste acte vor fi desfiinţate şi ele cu efect retroactiv, potrivit principiilor
nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Înseamnă că, în principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi,
soluţie care se justifică în cazul terţilor de rea-credinţă, dar nu şi în cazul
terţilor de bună-credinţă care au crezut în valabilitatea titlului de
moştenitor al nedemnului.
Rigoarea acestui principiu este atenuată deoarece, în virtutea unor
principii prevăzute de lege şi aplicate de practica judecătorească, unele
acte încheiate de nedemn trebuie să fie menţinute2. Astfel:
a) actele de conservare şi de administrare a bunurilor moştenirii se
menţin (în principiu) deoarece de ele profită adevăraţii moştenitori;
b) actele de dispoziţie a bunurilor mobile corporale (inclusiv titlurile
la purtător) se menţin în baza art. 1909 C. civ., dacă dobânditorul este de
bună-credinţă;
c) în privinţa actelor de dispoziţie asupra imobilelor, terţul de bună-
credinţă se va putea apăra prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani,
actul încheiat cu nedemnul putând servi ca just titlu.

1
Această interpretare restrictivă a art. 658 C. civ. s-ar putea justifica prin caracterul
derogatoriu al soluţiei privind sancţionarea unui nevinovat; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p.
76-77; D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 333-335.
2
În doctrină şi în jurisprudenţă se admite teoria moştenitorului aparent, potrivit căreia actul
încheiat de nedemn se menţine dacă este (1) cu titlu particular şi (2) cu titlu oneros, iar terţul a
fost (3) de bună-credinţă, a existat (4) o eroare comună şi (5) invincibilă asupra calităţii de
moştenitor a nedemnului (error communis facis ius); a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 78;
Camelia Toader, B. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei
in drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 36-41.
120
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

În cazul în care actul juridic încheiat se menţine, nedemnul va fi


obligat să plătească despăgubiri moştenitorilor adevăraţi ca posesor de rea-
credinţă, iar dacă actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv, nedemnul va
putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune (art. 828 C. civ. sau art.
1399, 1337 şi urm C. civ.).
Invocarea nedemnităţii succesorale. Nedemnitatea succesorală poate
fi invocată de orice persoană interesată cum sunt: comoştenitorii legali,
moştenitorii legali subsecvenţi, legatarii sau donatarii etc. Nedemnitatea
poate fi invocată şi de creditorii acestor persoane, pe calea acţiunii oblice,
dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art. 974 C. civ.).
În doctrină şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă
nedemnul poate invoca propria sa nedemnitate? Majoritatea autorilor au
opinat că este admisibilă invocarea nedemnităţii de către nedemn deoarece
aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se doar la faptul consumat
al îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii1.
Nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţa de judecată
numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală
legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin
prezenţa unor moştenitori în rang preferabil. Nedemnitatea poate fi
invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă -
după deschiderea succesiunii - a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii
şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii, împotriva moştenitorilor
săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri.
Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea
moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului
pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.

Principiile generale ale devoluţiunii succesorale şi excepţiile de la


aceste principii.

Sunt chemate la moştenire, în temeiul legii, rudele defunctului şi,


alături de ele, soţul supravieţuitor, iar în lipsa lor - dacă defunctul nu a
dispus nici prin testament de bunurile moştenirii - statul.
Dar rudele defunctului cu vocaţie succesorală legală generală nu
sunt chemate toate împreună şi deodată la moştenire, legiuitorul instituind
o anumită ordine de chemare concretă la moştenire. În acest scop,
1
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., St. Cărpenaru, op. cit., p. 393; I. Zinveliu, op. cit., p.
18; Fr. Deak, op. cit., p. 79-81.
121
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

legea foloseşte două criterii tehnico-juridice - clasa de moştenitori şi


gradul de rudenie - cu ajutorul cărora determină vocaţia concretă la
moştenire a rudelor, stabilind trei principii de bază ale devoluţiunii legale.
1. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de
moştenitori legali. Prin clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude
(de exemplu, descendenţii defunctului) care, ca atare, adică în ;nod
colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele
din categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele
din categoria chemată. De exemplu, nepotul de fiu al defunctului (rudă de
gradul II) exclude de la moştenire pe părinţii defunctului, deşi aceştia sunt
rude de gradul I.
Codul civil (art.659, 669-675) stabileşte patru clase de moştenitori
1
legali :
• clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din copii,
nepoţi, strănepoţi ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
• clasa a II-a, clasa (mixtă) a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii de-
functului) şi colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile
defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-Iea inclusiv);
• clasa a IlI-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici
ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad);
• clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii
primari şi fraţii - surorile bunicilor defunctului)2.

1
În sistemele de drept germanice (Germania, Austria, Elveţia) rudele defunctului sunt
împărţite în trei linii de rudenie (paranteles, în terminologia fr.), chemate la moştenirea legală
în această ordine:
a) descendenţii defunctului;
b) tatăl şi mama defunctului (capete de linie) şi descendenţii lor care nu sunt descendenţii
defunctului (fraţi-surori cu defunctul şi descendenţii lor la infinit), cu precizarea că rudele
colaterale ale defunctului din această categorie moştenesc numai prin reprezentarea părintelui
sau părinţilor dacă părinţii sau unul dintre ei nu pot ori nu vor să vină la moştenire (predeces,
nedemnitate, exheredare, renunţare la moştenire);
c) bunicii defunctului (capete de linie) şi descendenţii lor (care nu fac parte din primele
două linii) la infinit (unchi-mătuşi, veri primari etc.). Rudele colaterale ale defunctului şi din
această categorie moştenesc numai prin reprezentarea capetelor de linie absente de la
moştenire.
2
Menţionăm că, de regulă, o rudă a defunctului poate face parte dintr-o singură clasă. Este
însă posibil ca legătura de rudenie să fie şi dublă şi, în consecinţă, persoana în cauză să facă
parte din două clase. De ex., copilul născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului şi
nepotul de frate al defunctului - face parte din prima clasă, în calitate de strănepot al
defunctului (rudă în linie directă de gradul III) şi din clasa a II-a, în calitate de strănepot de
frate (rudă colaterală de gradul IV). în această ipoteză, el poate invoca ca temei al chemării la
122
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Deoarece rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, în


prezenţa fie şi a unei singure rude din clasa I, rudele din clasele sub-
secvente nu mai sunt chemate la moştenirea legală, indiferent de gradul or
de rudenie cu defunctul. Deci rudele din clasa a II-a sunt chemate la
moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot
din cauza nedemnităţii) sau nu vor (sunt renunţători) să vină la moştenire.
Tot astfel, rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu
există moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot sau nu
vor să vină la moştenire. Iar rudele din clasa a IV-a moştenesc numai în
lipsa moştenitorilor din primele trei clase.
Precizăm că venirea concomitentă la moştenire a rudelor din două
clase deosebite este posibilă numai în caz de exheredare prin testament a
moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia sunt rezervatari (de-
scendenţii şi părinţii defunctului). În acest caz ei culeg totuşi, ca mo-
ştenitori legali, rezerva prevăzută de lege (contrar voinţei defunctului),
restul moştenirii (cotitatea disponibilă) fiind dobândită (dacă defunctul n-a
dispus altfel prin testament) de moştenitorii din clasa subsecventă. De
exemplu, dacă descendenţii (moştenitori din clasa I) sunt exheredaţi, ei
culeg totuşi rezerva legală, iar restul se cuvine moştenitorilor legali din
clasa a II-a, a III-a sau a IV-a, după caz, care culeg moştenirea în calitate
de moştenitori legali, iar nu în aceea de legatari.
Precizăm, de asemenea, că soţul supravieţuitor al defunctului,
nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nici o clasă, însă vine la moştenire
în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire; deci el nu înlătură nici o
clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire indiferent de
clasa, fie şi prima, chemată de lege la succesiune.
2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă. Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele
mai apropiate în grad înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în

moştenire calitatea de strănepot al defunctului, pentru a înlătura de la moştenire rudele din


clasa a II-a. El are însă dreptul să opteze (renunţând ia moştenire în prima calitate) în
favoarea calităţii de strănepot de frete al defunctului, pentru ca, împreună cu el (şi neexistând
alţi moştenitori din clasa I), să fie chemat la moştenirea legală (în cadrul clasei a Ii-a) şi un alt
frate (sau nepot ori strănepot de frate) al defunctului (care nu este ascendentul său), de ex.,
pentru că acesta are cunoştinţele necesare pentru cultivarea terenului agricol moştenit.
Pentru a nu mai reveni menţionăm că şi soţul supravieţuitor poate fi rudă cu defunctul
(căsătorie încheiată între verii primari în condiţiile art.6 alin.2 C. fam.), în care caz şi el ar
avea dreptul (dar nu şi interesul) să invoce calitatea de rudă cu defunctul. Evident, cele două
calităţi (de rudă şi soţ supravieţuitor) nu pot fi invocate cumulativ, deoarece - în oricare
dintre cele două calităţi - el poate moşteni numai în nume propriu eventual prin retransmitere,
iar nu şi prin reprezentare.
123
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

grad (proximior excludit remotiorem1'. De exemplu, copiii defunctului


înlătură de la moştenire pe nepoţi, strănepoţi etc.; fraţii şi surorile pe
nepoţii şi strănepoţii de frate; unchii şi mătuşile pe verii primari etc. Deci
vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde de apropri-
erea gradului de rudenie.
De la acest principiu, legea prevede două excepţii:
• în cadrul clasei a II-a (clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi
colateralilor privilegiaţi) părinţii defunctului (rude de gradul I) nu
înlătură de la moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi
descendenţii lor (rude de gradul II-IV), ci ei vin împreună la
moştenire, primind anumite cote stabilite de lege;
• reprezentarea succesorală.
3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi
grad chemate la moştenire. Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa
chemată la moştenire sunt de acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi
egale. De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai defunctului, fiecare
va primi o jumătate. Tot astfel, dacă în lipsă de moştenitori din prima
clasă, sunt chemaţi la moştenire doi fraţi buni ai defunctului, etc.
Şi de la acest principiu, legea prevede două excepţii:
• împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a
rudelor de acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
• dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali
privilegiaţi (fraţi-surori) proveniţi din părinţi diferiţi (indiferent
dacă sunt din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din
adopţia cu efecte depline), între ei (adică fraţi buni, fraţi
consangvini sau fraţi uterini cu defunctul) şi, dacă este cazul,
între descendenţii fraţilor-surorilor de diferite categorii
(indiferent că vin la moştenire în nume propriu sau prin
reprezentare) moştenirea nu se împarte în părţi egale, legea
prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai între
fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază
de cotă-parte pe ambele linii (privilegiul dublei legături).
Precizăm că nici în raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi-
surori sau descendenţii lor, pe de altă parte (moştenitori din clasa a II-a),
nu se aplică principiul egalităţii (ei nici nu sunt rude de grad egal), părinţii
culegând o cotă fixă stabilită de lege indiferent de numărul colateralilor
1
Remotus - care este departe.
124
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

privilegiaţi cu care vin în concurs. Tot astfel, soţul supravieţuitor culege o


cotă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs, neavând
importanţă numărul moştenitorilor din acea clasă (sau subclasă de
moştenitori privilegiaţi din cadrul clasei a II-a).

Reprezentarea succesorală
1. Noţiune şi utilitate. Reprezentarea succesorală este un beneficiu
al legii în virtutea căruia un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad
mai îndepărtat - numit reprezentant - urcă în gradul, locul şi drepturile
ascendentului său - numit reprezentat - care este decedat la deschiderea
moştenirii, pentru a culege partea care i s-ar fi cuvenit acestuia din mo-
ştenire dacă s-ar mai fi aflat în viaţă (art. 664-668 C. civ)1.
Utilitatea reprezentării constă în faptul că, prin efectele pe care le
produce, înlătură unele consecinţe injuste ale principiului proximităţii
gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi
grad2. Astfel, de exemplu, defunctul avea doi copii, dintre care unul a
predecedat, lăsând un copil. Dacă am aplica principiul proximităţii
gradului de rudenie, moştenirea ar urma să fie culeasă de copilul în viaţă al
defunctului, care - fiind de gradul I - ar înlătura de la moştenire pe nepotul
de fiu al defunctului. O asemenea soluţie nedreaptă este înlăturată prin
instituţia reprezentării succesorale, care permite nepotului să urce în locul
părintelui predecedat pentru a culege partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit
acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Tot astfel,
dacă ambii copii ai defunctului ar fi decedaţi la data deschiderii moştenirii
şi unul ar fi lăsat un copil, iar celălalt trei copii, cei patru nepoţi ai
defunctului (rude de gradul 11) vor împărţi moştenirea nu în mod egal,
potrivit principiului egalităţii, ci - fiind admisă reprezentarea - primul va
lua o jumătate, iar ceilalţi trei o a doua jumătate, adică atât cât ar fi luat şi
părinţii lor dacă ar fi fost în viaţă (schema 8). Dreptul la moştenire nu
poate depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar

1
În cadrul definiţiei date reprezentării succesorale, în literatura de specialitate se mai
menţionează că ea intervine pentru a permite reprezentantului să culeagă "'în concurs cu
succesori mai apropiaţi în grad" partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit reprezentatului. (A se
vedea. de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p. 89-90). Nu am inclus această idee în definiţia
reprezentării, deoarece - aşa cum se admite unanim - reprezentarea succesorală intervine nu
numai atunci când reprezentantul concurează cu moştenitori mai apropiaţi in grad. dar şi în
cazul în care toţi moştenitorii chemaţi a culege succesiunea vin la moştenire prin reprezentare
şi sunt de acelaşi grad (art. 665 alin.2 C. Civ.).
2
A se vedea B. Dumitrache, M. Nicolae, Discuţii privitoare la reprezentarea
succesorală, (II) în Dreptul nr. 4, 1999, p. 32-33.
125
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moartea prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi


nici să profite altora.
Din cele arătate, rezultă că reprezentarea succesorală este o instituţie
deosebită de reprezentarea din dreptul comun care se referă la reprezen-
tarea voinţei altuia la încheierea de acte juridice (reprezentarea persoanelor
incapabile, mandatul etc.).
2. Domeniu de aplicare. Potrivit art. 665, 666 şi 672 C. civ.,
reprezentarea succesorală este admisă în privinţa descendenţilor copiilor
defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori. Întrucât
reprezentarea derogă de la principiile devoluţiunii legale a moştenirii,
dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecinţă nici o
altă persoană nu poate beneficia de ea. Astfel, ascendenţii ordinari sau
verii primari nu pot veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor
defunctului, respectiv prin reprezentarea propriilor părinţi (unchii sau
mătuşile defunctului). Tot astfel, soţul supravieţuitor nu poate beneficia de
reprezentare pentru a moşteni un frate sau părinţii ori alte rude ale soţului
predecedat (deci cumnaţii, socrii sau alţi afini ai lui) şi nici nu poate fi
reprezentat.
3. Condiţii. Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din
fraţi şi surori pot beneficia de reprezentare numai dacă sunt îndeplinite trei
condiţii, două în persoana celui reprezentat şi una în persoana reprezen-
tantului.
A. Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii. în
această privinţă legea prevede că "nu se reprezintă decât persoanele mo-
arte" (art.668 alin. 1 C. civ.), deci o persoană în viaţă Ia data deschiderii
moştenirii nu poate fi reprezentată1. Subliniem că această dispoziţie nu
trebuie să fie interpretată în sens de "predeces"2, căci o asemenea formu-
lare ar atrage după sine imposibilitatea reprezentării comorienţilor şi a
persoanelor decedate în acelaşi timp, în aceste cazuri neputându-se stabili
ordinea deceselor. De exemplu, tatăl şi unul dintre cei doi fii ai săi
decedează cu ocazia unei catastrofe aeriene. Dacă descendenţii fiului
decedat nu ar putea veni prin reprezentare Ia moştenirea bunicului fiindcă
1
A se vedea de exemplu, TS, s. civ., dec. nr.856/1985, în CD, 1985, p.86-88.
2
În sens de predeces: L. Zinveliu, op. cit., p. 29; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.25.
Noţiunea de "predeces" provine se pare din formula "mort mai dinainte", utilizată în art. 665
şi 666 în C. civ. însă printr-un act normativ ulterior s-a precizat că comorienţii sunt socotiţi că
au murit deodată (art.21 din Dec. nr.31/1954) astfel că fiecare dintre ei este "persoană
moartă" (art.668 alin. 1 C. civ.) în momentul morţii celuilalt şi deci reprezentarea este
posibilă nu numai în caz de predeces al persoanei reprezentate, ci şi în cazul morţii ei
concomitente cu persoana despre a cărei moştenire este vorba.
126
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

- prin ipoteză - nu se poate dovedi predecesul, această moştenire ar fi


culeasă integral de celălalt fiu, rămas în viaţă, în virtutea principiului
proximităţii gradului de rudenie, ceea ce ar fi o soluţie profund
inechitabilă. În realitate, fiul decedat la data deschiderii succesiunii tatălui
- fiu care nu are capacitate succesorală fiindcă nu se poate dovedi
„existenţa" lui (art.654 C. civ.) în acel moment (supravieţuirea), aşa cum
nu se poate dovedi nici predecesul - poate fi reprezentat. Aceasta pentru
că, fiind prezumat mort în acelaşi moment cu persoana despre a cărei
moştenire este vorba, nu mai există la data deschiderii succesiunii, deci
este o persoană moartă (art.668 C. civ.), iar nu în viaţă. Este motivul
pentru care, în cazul comorienţilor se admite reprezentarea1 şi trebuie să
fie admisă şi în cazul persoanelor decedate în acelaşi timp, dar care nu sunt
comorienţi (în sensul art.21 din Decretul nr.31/1954).
Deoarece nu se reprezintă decât persoanele moarte, o persoană care
este în viaţă nu poate fi reprezentată, chiar dacă ea nu moşteneşte,
renunţând la moştenire2 sau fiindcă este nedemn3. Tot astfel, persoana
dispărută nu poate fi reprezentată, deoarece se socoteşte a fi în viaţă cât
timp nu intervine o hotărâre de moarte rămasă definitivă (art.19 din
Decretul nr. 31/1954)4. Dacă ulterior intervine o asemenea hotărâre, iar ca
dată a morţii se stabileşte o dată anterioară sau concomitentă cu data
deschiderii succesiunii, reprezentarea va fi posibilă. în schimb, dacă data
morţii stabilită prin hotărâre se va situa după momentul deschiderii
succesiunii cel declarat mort va moşteni el, iar descendenţii lui vor culege
această moştenire nu prin reprezentare, ci odată şi în cadrul patrimoniului
lăsat de acesta (prin retransmitere).

1
M. Eliescu, op. cit., p.92; C. Stătescu, op. cit., p. 127; St. Cărpenaru, op. cit., p.402; E.
Safta-Romano, op. cit., p.80-81. Potrivit unei alte păreri, comorientul nu poate fi reprezentat
pentru că nu are capacitate succesorală în raport cu celălalt şi deci locul lui nu este util (D.
Chirică, op. cit., p.44-45).
2
Codul civil prevede expres că "eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată".
Descendenţii lui pot veni la moştenire numai în nume propriu (art.698), bineînţeles numai
dacă nu sunt excluşi de la moştenire prin prezenţa unui moştenitor mai apropiat în grad sau
prin prezenţa unui moştenitor care poate împrumuta, prin reprezentare, gradul mai apropiat al
ascendentului său, care nu este renunţător sau nedemn.
3
Copiii nedemnului nu pot veni la moştenire prin reprezentare, chiar dacă nedemnul este
decedat la data deschiderii succesiunii.
4
Astfel fiind, dispărutul moşteneşte fiindcă are capacitate succesorală, fie şi "provizorie",
moştenirea putând fi reclamată, în numele lui, de către curatorul instituit.
În trecut, în lipsa vreunui text legal în C. civ., s-a admis reprezentarea absenţilor pentru ca
incertitudinea asupra existenţei sale să nu atragă după sine îndepărtarea de la moştenire şi a
absentului şi a descendenţilor săi (A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, 1928, p.390; etc.).
127
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii mo-


ştenirii mai are drept consecinţă că reprezentarea nu poate opera per
saltum sau omisso medio, ci numai din grad în grad vacant, trecând prin
toate gradele intermediare1. De exemplu, defunctul are un copil în viaţă şi
un nepot şi strănepot în viaţă, urmaşii celui de al doilea copil predecedat.
În această ipoteză, dacă nepotul este în viaţă şi renunţă la moştenire sau
este nedemn faţă de defunct, moştenirea va fi culeasă de unicul copil în
viaţă (rudă de gr. I), strănepotul (rudă de gr. III) neputând veni la mo-
ştenire prin reprezentare, pentru că nu poate sări peste locul ascendentului
în viaţă renunţător sau nedemn.
B. Locul celui reprezentat să fie un loc util. Reprezentarea se admite
numai în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă la data
deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie concretă la moştenire, adică ar fi
putut moşteni. Deci singurul motiv pentru care nu poate moşteni este că nu
mai este în viaţă (nu are capacitate succesorală). Rezultă că locul
nedemnului decedat în momentul deschiderii succesiunii nu este util şi
deci, în sistemul criticabil al Codului civil, copilul lui nu îl poate
reprezenta2. Tot astfel, locul nu este util dacă cel reprezentat este un frate
(soră) al defunctului, decedat la data deschiderii succesiunii, care însă a
fost înlăturat de la moştenire prin exheredare testamentară3. În schimb,
dacă exheredarea priveşte un descendent al defunctului (de exemplu, un
copil) reprezentarea va putea avea loc, pentru că descendenţii sunt
moştenitori rezervatari şi deci locul este util în privinţa părţii din moştenire
care este rezerva.
C. Reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru
a culege moştenirea lăsată de defunct. Deoarece urmează să-1 moştenea-
scă pe defunct, iar nu pe cel reprezentat, reprezentantul trebuie să aibă
aptitudinea, adică să îndeplinească toate condiţiile pentru a putea veni la
1
M. Eliescu, op. cit., p.92; C. Stătescu, op. cit., p. 127.
2
Dacă reprezentantul are ascendenţă pe două linii (de exemplu, strănepotul defunctului -
născut din căsătoria încheiată. În condiţiile art. 6 alin. 2 din C. fam., între doi nepoţi ai
defunctului - şi care vine la moştenire în concurs cu un al treilea copil în viaţă al defunctului),
dar pe o linie locul celui reprezentat nu este util, el poate urca pe cealaltă linie pentru a
beneficia de gradul, locul şi drepturile unuia dintre ascendenţii săi. Reprezentarea pe o linie
este posibilă şi atunci când un ascendent pe cealaltă linie nu este decedat la data deschiderii
moştenirii, partea de moştenire cuvenită pe această linie fiind culeasă de ascendentul în viaţă
(dacă şi celelalte condiţii pentru a moşteni sunt întrunite). în această ipoteză însă, poate opera
retransmiterea moştenirii. Dacă reprezentantul are ascendenţă pe două linii, locul ambilor
reprezentaţi fiind util, el - reprezentantul - va putea urca pe ambele linii, pentru a beneficia de
efectele reprezentării aşa cum ar fi profitat de moştenire şi persoanele reprezentate dacă ar fi
fost în viaţă la data deschiderii moştenirii.
3
A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.44.
128
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenirea legală a defunctului, având nevoie să împrumute, în acest scop,


numai locul şi gradul mai apropiat al ascendentului său. Aceste condiţii
sunt:
a) Să aibă capacitate succesorală. Spre deosebire de cel reprezentat,
el nu poate să fie comorient sau persoană decedată în acelaşi timp cu
defunctul (codecedat)1;
b) Să aibă vocaţia succesorală generală proprie la moştenirea lăsată
de defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu,
nu poate culege moştenirea nici prin reprezentare. Această vocaţie gener-
ală urmează să se transforme în vocaţie concretă prin reprezentare. În
lumina acestei condiţii, se impun două precizări: în primul rând, subliniem
că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare
numai până la gradul IV inclusiv (strănepot de frate-soră), fiindcă, pe linie
colaterală, legea conferă vocaţie succesorală generală numai până la acest
grad2. A doua precizare referitoare la vocaţia succesorală proprie vizează
situaţia descendenţilor din adopţie, indiferent că este vorba de descendenţi
în linie directă (adopţie făcută de cel care lasă moştenirea ori de
descendenţii săi) sau de descendenţi pe linie colaterală (adopţie făcută de
colateralii privilegiaţi ai defunctului). În materie de adopţie, Codul familiei
intrat în vigoare la 1 februarie 19543, a adoptat sistemul dualist4,
reglementând două feluri de adopţie (înfiere), numite adopţie cu efecte
restrânse (art.75-78) şi adopţie cu efecte depline (art.79). În cazul adopţiei
cu efecte restrânse adoptatul şi descendenţii lui devin rudă numai cu
1
Dacă este comorient sau decedat în acelaşi timp cu cel reprezentat (evident, după
deschiderea moştenirii), patrimoniul defunctului va fi moştenit, în nume propriu, de acesta
din urmă. Dacă toţi trei au murit concomitent, descendenţii pot veni la moştenire prin
reprezentare.
2
B. Dumitrache, M. Nicolae, loc. cit., p. 33-34
3
Potrivit art.9 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, adopţiile şi înfierile încuviinţate
înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei au rămas supuse legilor în vigoare la data
când au fost încuviinţate, numai în ce priveşte validitatea lor. Celelalte dispoziţii din Codul
familiei au devenit aplicabile şi adopţiilor (înfierilor) încuviinţate anterior intrării lui în
vigoare. Sub raportul efectelor, Tribunalul Suprem a asimilat adopţiile anterioare cu efectele
unei "înfieri obişnuite (efectele limitate), iar nu ale înfierii special reglementate de art.79 din
Codul familiei (înfiere cu efectele filiaţiei fireşti)". Col. civ., dec. nr. 646/1957, în Legalitatea
Populară nr. 10/1957, p.1242. Am făcut aceste precizări deoarece problemele succesorale se
pun după multe decenii de la încuviinţarea adopţiei. A se vedea, de exemplu. TJ Timiş, dec.
civ. nr. 323/1987, cu Notă de D. Radu şi C. I. Stoica, în Revista Română de Drept nr.2,
1988, p.49 şi urm.
4
Sistemul dualist, în diferite variante, este adoptat, de exemplu, în Franţa, Belgia,
Portugalia, Germania, Italia, Spania, iar sistemul unitar în Anglia, Olanda, Elveţia, Austria,
Republica Moldova.
129
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

adoptatorul (adoptatorii), nu şi cu rudele acestuia (acestora), în schimb,


adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele
acestora (cu familia firească). În cazul adopţiei cu efectele unei filiaţii
fireşti (adopţie cu efecte depline) adoptatul şi descendenţii lui devin rudă
cu adoptatorul (adoptatorii) şi cu rudele acestuia (acestora) ca şi un copil
firesc, încetând raporturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele acestora
(cu familia firească). Prin Ordonanţa de urgenţă cu privire la regimul
juridic al adopţiei nr.25/1997 (modificată prin Legea nr.87/1998 pentru
aprobarea OUG nr.25/1997 cu privire la adopţie) s-a consacrat sistemul
unitar în materie de adopţie (cu efectele depline ale filiaţiei fireşti). De la
data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a
adopţiei se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil (se subînţelege şi
descendenţii lui), precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului,
încetând filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali (art. 1), serviciul de stare
civilă competent întocmind un nou act de naştere al copilului, în care
adoptatorii sunt trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti (art.21 alin.2). Rezultă
că, potrivit noii reglementări, adopţia este asimilată filiaţiei şi rudeniei
fireşti1, deci adopţia poate să fie numai cu efecte depline (de la 12 iunie
1997). Potrivit principiului neretroactivităţii legii (art. l C. civ.), care a
dobândit o valoare constituţională prin art.l5 alin.2 din Constituţie,
adopţiile încuviinţate în trecut cu efecte restrânse nu s-au transformat însă
în adopţii cu efecte depline, căci legiuitorul nu a dispus şi nici nu putea
dispune în acest sens, fiind "obligat să nu emită legi cu caracter
retroactiv"2. Rezultă că, în materie succesorală, trebuie să ţinem seama, şi
în viitor, de felul adopţiei (încuviinţată înainte de intrarea în vigoare a
OUG nr. 25/1997). Astfel, având în vedere efectele deosebite ale celor
două feluri de adopţii, în privinţa reprezentării se impun următoarele
concluzii: În cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul şi descendenţii lui
pot beneficia de reprezentare ca şi copiii din filiaţia firească, pentru că
adoptatul şi descendenţii săi devin rude nu numai cu adoptatorul, dar şi cu
rudele acestuia (art.75 şi 79 C. fam şi art. 1 OUG nr.25/1997). În cazul
adopţiei cu efecte restrânse - întrucât adoptatul şi descendenţii săi devin
rudă numai cu adoptatorul (art.75 C. fam.), nu şi cu rudele acestuia (art.77
C. fam.) - descendenţii adoptatului pot veni la moştenire prin reprezentare

1
Cu privire la regimul juridic al adopţiei (şi observaţii critice juste referitoare la textele
noului act normativ în materie) A se vedea E. Florian, Unele consideraţii asupra noului
regim juridic al adopţiei, în Dreptul nr. 11, 1998, p.3-17.
2
CC, dec. nr.22/1993, în CD a CC, 1992-1993, p. 188. Legea în vigoare la data înfiinţării
continuă să guverneze adopţia; în privinţa efectelor adopţiei modificările legislative nu sunt
aplicabile. Numai drepturile succesorale rezultând din adopţie sunt cârmuite de legea în
vigoare la data deschiderii moştenirii (de exemplu, dreptul la rezervă succesorală).
130
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

numai dacă adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de de cuius (schema


5), el având calitatea de adoptator. În schimb, dacă adopţia cu efecte
restrânse a fost făcută de cel reprezentat (descendent al defunctului sau
frate-soră ori nepot de frate-soră), respectiv de părinţii defunctului,
reprezentarea nu mai poate avea loc, fiindcă reprezentantul nu are vocaţie
proprie la moştenirea lăsată de defunct. Descendenţii copilului adoptat de
de cuius cu efecte restrânse, pot beneficia de reprezentare pentru a culege
1/2 din moştenire în concurs cu copilul în viaţă al defunctului. În schimb,
în schema 6, moştenirea va fi culeasă în întregime de copilul în viaţa al
defunctului, adoptatul (şi descendenţii lui) neputând veni la moştenire prin
reprezentare, fiindcă adopţia cu efecte restrânse a creat legături de rudenie
numai cu al doilea copil al defunctului (adoptator), nu şi cu defunctul.
Nepotul de frate nu poate beneficia de reprezentare, fiindcă părintele său a
devenit rudă prin adopţia cu efecte restrânse numai cu părinţii defunctului
(adoptatori), nu şi cu defunctul. Precizăm că dacă adoptatul cu efecte
restrânse şi descendenţii săi nu pot veni prin reprezentare (şi, bineînţeles,
nici în nume propriu) la moştenirea lăsată de rudele adoptatorului, ei
beneficiază de reprezentare în raport cu rudele din familia firească, pentru
că această adopţie nu întrerupe legăturile de rudenie a adoptatului şi
descendenţilor săi cu familia firească (art.75 alin.2 C. fam.). În schimb, o
asemenea posibilitate nu există în cazul adopţiei cu efecte depline, fiind că
prin efectul acestei adopţii încetează orice legătură de rudenie a
adoptatului şi descendenţilor săi cu familia firească din care provine1. Face
excepţie ipoteza în care unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul
firesc al celuilalt soţ, caz în care raporturile de rudenie ale adoptatului şi
descendenţilor săi se menţin cu părintele firesc care este soţul

1
Evident, în cazul adopţiei cu efecte depline raporturile adoptatului cu rudele fireşti
încetează numai de la data când hotărârea judecătorească de încuviinţare rămâne irevocabilă,
fără efect retroactiv. Astfel fiind, vocaţia succesorală a adoptatului - întemeiată pe rudenia
firească - asupra moştenirii deschise anterior încuviinţării adopţiei rămâne neatinsă. De
exemplu, îl va moşteni pe tatăl firesc decedat anterior rămânerii irevocabile a hotărârii de
încuviinţare a adopţiei. Pe de altă parte, în cazul desfacerii adopţiei cu efecte depline, întrucât
desfacerea produce efecte numai pentru viitor, raportul de rudenie cu adoptatorul (şi rudele
lui) încetează numai pentru viitor şi tot astfel se restabilesc raporturile de rudenie cu familia
firească, dacă instanţa nu decide o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii
(art.22 alin.4 din OUG nr.25/1997). Prin urmare, vocaţia succesorală va depinde pentru toate
persoanele interesate (vocaţie comună şi vocaţie reciprocă) de data deschiderii moştenirii
corelativ cu data încuviinţării, respectiv data desfacerii adopţiei. Numai în caz de nulitate a
adopţiei efectele vor fi retroactive (rudenia creată prin adopţie dispare şi reapare rudenia
firească) cu toate consecinţele ce decurg de aici şi pe planul dreptului la moştenire. În mod
corespunzător se rezolvă problemele rudeniei civile a adoptatului (şi descendenţilor săi) cu
adoptatorul şi în cazul nulităţii sau desfacerii adopţiei care este cu efecte restrânse. Problema
rudeniei cu familia firească nu suferă modificări.
131
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

adoptatorului şi, pe cale de consecinţă, cu rudele acestui părinte1 şi


încetează faţă de celălalt părinte firesc şi rudele acestuia. Deşi legea nu
prevede expres menţinerea raporturilor de rudenie cu rudele părintelui
firesc, soţ al adoptatorului cu efecte depline, concluzia se impune, întrucât
filiaţia firească menţinută nu poate avea efecte mai restrânse decât
adopţia cu efecte depline. Or, dacă ambii soţi ar avea calitatea de adop-
tatori, adoptatul cu efecte depline ar deveni rudă cu rudele amândurora. Pe
de altă parte, dacă copilul adoptat cu efecte depline de soţul unuia dintre
părinţii săi fireşti ar păstra legăturile de rudenie numai cu părintele său
firesc, soţ al adoptatorului, nu şi cu rudele acestui părinte, ar trebui să
ajungem la concluzia - desigur inadmisibilă - că acest copil adoptat nu
păstrează nici legăturile de rudenie cu ceilalţi copii fireşti ai părintelui
firesc (şi care n-au fost adoptaţi de către soţul acestuia), deşi sunt fraţi din
filiaţia firească, eventual chiar fraţi buni (din aceiaşi părinţi);
c) Să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea
acestuia şi să nu fi fost exheredat de acesta (dacă este vorba de descendenţi
din fraţi-surori). Deoarece nu este în discuţie moştenirea lăsată de cel
reprezentat, reprezentantul poate fi nedemn faţă de acesta (nedemnitatea
producând efecte relative, numai în raport cu persoana faţă de care s-a
săvârşit fapta2), poate să renunţe la moştenirea acestuia (art.668 alin.2 C.
civ.) şi poate să fie exheredat de acesta. Într-un cuvânt, reprezentantul nu
trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru a-1 moşteni pe cel
reprezentat.
4. Modul cum operează reprezentarea. În ipoteza în care condiţiile
arătate sunt îndeplinite, reprezentarea este admisă (art.665 alin.2 şi
art.667 C. civ.): a) în toate cazurile, b) la infinit şi c) operează de drept şi
imperativ.
a) Potrivit legii, reprezentarea "este admisă în toate cazurile", deci
nu numai atunci când unul sau mai mulţi descendenţi ai unui copil decedat
al defunctului vin la moştenire în concurs cu unul sau mai mulţi
descendenţi în viaţă ai defunctului de grad mai apropiat şi când fără bene-
ficiul reprezentării nici nu ar putea moşteni, dar şi atunci când descendenţii
copilului sau copiilor decedaţi ai defunctului sunt de acelaşi grad (art.665
alin.2 C. civ.)3. Tot astfel, dacă în lipsă de moştenitori din clasa I, la
1
A se vedea şi E. Safta-Romano, op. cit., p.79. Pentru o altă soluţie posibilă de susţinut
în privinţa rudelor părintelui firesc care este soţul adoptatorului, A se vedea I. Filipescu, op.
cit., p.53.
2
În caz de moştenire prin retransmitere nedemnitatea faţă de cel de al doilea defunct
împiedică retransmiterea moştenirii.
3
A se vedea, de ex., TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 1589/1986, în Revista Română de Drept
132
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenire sunt chemaţi colateralii privilegiaţi şi problema reprezentării se


pune pentru descendenţii din fraţi-surori.
În privinţa rudelor de grad egal reprezentarea se admite pentru ca
împărţirea moştenirii să se facă pe tulpini, "cu respectarea principiului
egalităţii între moştenitorii de gradul cel mai apropiat cu defunctul"1, iar
nu pe capete, in părţi egale în raport cu numărul descendenţilor care vin
efectiv Ia moştenire. De exemplu, dacă cei doi copii (sau fraţi) ai
defunctului sunt decedaţi la data deschiderii moştenirii şi unul a lăsat un
copil, iar al doilea trei copii, moştenirea se va împărţi între nepoţi
(respectiv nepoţii de frate) ai defunctului nu în părţi egale (1/4 pentru
fiecare), ci în două părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă
jumătate fiind împărţită între ceilalţi trei nepoţi, câte 1/6 pentru fiecare.
Dacă însă condiţiile reprezentării nu ar fi îndeplinite (de exemplu,
ambii copii sunt nedemni), nepoţii vor veni la moştenire în nume propriu,
împărţind în mod egal moştenirea (câte 1/4 pentru fiecare). Iar dacă
reprezentarea nu ar fi admisă pe o tulpină (de exemplu, numai primul copil
al defunctului a fost nedemn), vor veni la moştenire nepoţii de pe cealaltă
tulpină, care - beneficiind de reprezentare - vor exclude de la moştenire pe
copilul nedemnului.
b) Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit). Aceasta
înseamnă că nu numai nepoţii, dar şi strănepoţii, răstrănepoţii etc. pot veni
la moştenire prin reprezentare (art.665, 666 C. civ. schema 11). Evident,
condiţiile reprezentării trebuie să fie îndeplinite pentru fiecare salt în grad.
De aceea, descendenţii din fraţi beneficiază de reprezentare numai până la
gradul IV (strănepot de frate), rudele colaterale de grad mai îndepărtat
neavând vocaţie legală la moştenirea defunctului.
c) Pentru ca - în toate cazurile în care reprezentarea este admisă -
împărţirea să se facă pe tulpini, ea operează de drept2 şi imperativ, voinţa
descendenţilor putând influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare
la moştenire, dar nu şi prin acceptarea ei cu efecte parţiale (de exemplu,
fără beneficiul reprezentării) sau sub condiţie (de exemplu, împărţirea să
se facă în alte cote decât cele rezultând din regulile reprezentării)3.
Considerăm că regulile reprezentării succesorale legale nu pot fi
modificate nici prin voinţa defunctului. În literatura de specialitate s-a

nr. 10, 1986, p.68.


1
M. Eliescu, op. cit., p.91.
2
Ibidem, p.96.
3
Actul juridic al opţiunii succesorale este, în principiu, indivizibil şi nesusceptibil de
modalităţi.
133
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

susţinut că el ar putea "în limitele cotităţii disponibile şi fără a aduce at-


ingere rezervei, să înlăture reprezentarea legală sau să o admită în alte
cazuri decât cele prevăzute de lege"1. După părerea noastră, asemenea
dispoziţii testamentare trebuie să fie interpretate nu în sens de înlăturare a
reprezentării legale sau de admitere a ei în alte cazuri şi condiţii decât cele
prevăzute de lege, ci ca exheredări, respectiv legate făcute prin testament.
De exemplu, defunctul lasă prin testament verilor primari, copiii unchiului
predecedat, partea ce s-ar fi cuvenit acestuia în concurs cu mă-tuşile în
viaţă la deschiderea succesiunii. Sau defunctul gratifică, în mod
corespunzător, unele rude colaterale de gradul V (de exemplu,
răstrănepoţii unui frate predecedat). întrucât verii primari (moştenitori din
clasa a IV-a) şi rudele colaterale de gradul V nu beneficiază de
reprezentare, ei vor culege partea corespunzătoare din moştenire ca legate
cu titlu universal, iar nu ca moştenitori legali care - graţie voinţei
testatorului - ar fi venit la moştenirea legală prin reprezentare.
În toate cazurile - şi independent de problema calificării drepturilor
moştenitorilor astfel gratificaţi - voinţa defunctului exprimată prin testa-
ment va putea produce efecte, într-adevăr, numai cu respectarea drep-
turilor moştenitorilor rezervatari. De exemplu, dacă defunctul a avut doi
copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, el
poate dispune împărţirea moştenirii în cote egale între cei trei nepoţi (iar
nu pe tulpini), fiindcă rezerva primului nepot este de 1/3 şi deci nu a fost
atinsă prin dispoziţia testamentară. Dar dacă cel de al doilea copil al
defunctului ar fi lăsat trei copii (schema 8) şi defunctul ar fi dispus
împărţirea moştenirii între nepoţi în cote egale, primul ar lua tot 1/3
(rezerva sa) şi numai 2/3 ceilalţi trei nepoţi (câte 2/9). în ambele cazuri,
dispoziţia din testament are semnificaţia unei exheredări parţiale (de la 1/2
la 1/3) pentru primul nepot şi de legate pentru ceilalţi (mărirea cotei de la
1/4 la 1/3, respectiv de la 1/6 la 2/9). Nu intrăm însă în amănunte,
problemele fiind de domeniul devoluţiunii testamentare a moştenirii.
5. Efecte. Potrivit art.667 C. civ. "în toate cazurile în care repre-
zentarea este admisă, partajul se face pe tulpină...". Aceasta înseamnă că
reprezentanţii unei persoane, indiferent de numărul lor - deoarece urcă " în
locul, în gradul şi în dreptul reprezentatului" (art.664 C. civ.) - vor lua din
moştenire partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost
în viaţă la deschiderea moştenirii; ei nu pot pretinde mai mult, dar nici să
fie obligaţi să ia mai puţin2 Deci stabilirea părţii de moştenire se face pe

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.96.
2
Bineînţeles, cu excepţia dispoziţiilor testamentare contrare, care nu aduc atingere
134
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

tulpină. Aceasta mai înseamnă că dacă se pune problema reprezentării a


două sau mai multe persoane decedate la data deschiderii moştenirii,
reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea nu pe capete (în funcţie de nu-
mărul lor), ci pe tulpini. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii
predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, aceşti
nepoţi ai defunctului vor moşteni nu în părţi egale, ci primul nepot va lua
1/ 2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare, adică tot atât cât ar fi
luat şi ascendentul lor dacă ar fi fost în viaţă.
Dacă o tulpină "a produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăşi
pe tulpină în fiecare ramură" (art.667 C. civ.), partea cuvenită descenden-
ţilor din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod egal. Dacă, în ex-
emplul precedent, unul dintre nepoţi ar fi şi el decedat la data deschiderii
moştenirii, lăsând doi copii (strănepoţi fată de defunct), aceştia vor
moşteni tot pe tulpini (subtulpini), adică partea ce s-ar fi cuvenit
ascendentului lor1.
În toate cazurile, moştenitorii care beneficiază de reprezentarea
legală, indiferent de gradul de rudenie faţă de defunct, sunt - prin definiţie
- moştenitori legali.
Deşi la materia reprezentării Codul civil nu precizează (art.664
amintind numai de "dreptul reprezentantului"), este evident că moştenitorii
prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi, dar şi obligaţii, în raport
cu vocaţia succesorală a fiecăruia (art.774 şi urm. C. civ.) răspunzând
pentru pasivul moştenirii (datorii şi sarcini) în limita activului moştenirii
(intra vires hereditatis) reprezentantul care a acceptat-o sub beneficiu de
inventar, şi peste aceste limite (ultra vires hereditatis) reprezentantul care
a acceptat-o pur şi simplu. În ambele cazuri, indiferent că au acceptat sau
au renunţat la moştenirea lăsată de cel reprezentat (art.668 C. civ.).
În legătură cu efectele reprezentării mai menţionăm că, deşi re-
prezentarea operează de drept şi imperativ, reprezentantul nu este obligat
să accepte moştenirea (art.686 C. civ.), iar în caz de pluralitate de
reprezentanţi, fiecare păstrează dreptul de opţiune succesorală, putând
accepta pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar ori renunţa la
moştenire2.

rezervei succesorale (dacă este cazul).


1
Deoarece moştenirea se împarte pe tulpini (subtulpini), iar nu pe capete, dacă
reprezentantul poate urca în grad pe două linii, el va avea dreptul să culeagă cotele-părţi
cuvenite pe ambele linii (două tulpini sau subtulpini).
2
Numai în cazul moştenirii prin retransmitere, nu şi prin reprezentare, opţiunea trebuie să
fie unitară (art.692- 693 C. civ.).
135
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Reguli speciale diferitelor categorii de moştenitori legali

1. Dreptul de moştenire al rudelor defunctului

A. Clasa întâi de moştenitori legali: descendenţii defunctului

Noţiunea de descendenţi. Potrivit art.669 C. civ, prin descendenţi


trebuie să înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la
infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie1
sau din căsătorii diferite2. Fac parte din clasa I de moştenitori legali şi
copiii defunctului sau a urmaşilor lui din afara căsătoriei3, cu singura
condiţie ca filiaţia să fie stabilită potrivit legii. Într-adevăr, Codul familiei
a asimilat pe deplin situaţia copilului din afara căsătoriei cu situaţia legală
a unui copil din căsătorie (art.63)4. În Codul civil belgian (art. 756), de
exemplu, se prevedea că copiii „naturali” (nelegitimi) recunoscuţi nu au
nici un drept asupra bunurilor părinţilor tatălui şi mamei lor5.
Alături de copiii din căsătorie şi din afara căsătoriei, din clasa I de
moştenitori legali fac parte şi copiii adoptaţi. După cum am văzut5,
adoptatul şi descendenţii săi dobândesc, prin efectul adopţiei, aceleaşi
drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Dacă
persoana care lasă moştenirea este adoptatorul, nu are importanţă nici felul
adopţiei – cu efecte depline sau cu efecte restrânse. în ambele cazuri
adoptatul şi descendenţii lui pot veni la moştenirea lăsată de adoptator.
1
Declararea nulităţii sau anularea căsătoriei dintre părinţi nu are nici o urmare în privinţa
copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie (art.23 alin.2 C. Fam.; A se vedea şi
art.53).
2
Bineînţeles, copii născuţi din căsătorii diferite vor moşteni împreună numai pe tatăl lor
comun sau pe mama lor comună, neavând vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de tatăl
vitreg, respectiv mama vitregă.
3
4
Codul civil, în redactarea sa iniţială, recunoştea drepturi succesorale copilului din afara
căsătoriei numai faţă de mamă (şi rudele acesteia), nerecunoscându-i nici un drept la
moştenirea lăsată de tatăl din afara căsătoriei (şi de rudele acestuia). Pentru istoricul situaţiei
juridice a copilului din afara căsătoriei A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.98-107; C.
Stătescu, op. cit., p.130-132.
5
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în cazul VERMIERE contra
BELGIEI că excluderea unei nepoate de la succesiunea bunicilor ei, pe motiv de caracter
„natural” al legăturilor de rudenie a încălcat prevederile art. 14 (privind interzicerea
discriminării) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (A se vedea V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Editura a 4-a în limba română, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003,
p. 386 şi urm).

136
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Deosebirea între cele două feluri de adopţie se va manifesta numai în


raporturile adoptatului şi descendenţilor săi cu rudele lor fireşti; în cazul
adopţiei cu efecte depline încetează aceste raporturi şi deci adoptatul şi
descendenţii săi nu mai au vocaţie succesorală în calitate de copii, nepoţi
etc. faţă de ascendenţii fireşti; în schimb, în cazul adopţiei cu efecte
restrânse, păstrându-se legăturile de rudenie cu familia firească, adoptatul
şi descendenţii săi vor avea vocaţie succesorală, în calitate de descendenţi,
faţă de ascendenţii fireşti.
Dacă adopţia a fost făcută nu de către defunct, ci de către copilul lui
ori de către alt descendent al său, adopţia va conferi vocaţie succesorală
adoptatului şi descendenţilor săi la moştenirea lăsată de defunct numai
dacă este cu efecte depline, căci în acest caz ei devin rude nu numai cu
adoptatorul, dar şi cu rudele acestuia, între care ascendentul adoptatorului
care lasă moştenirea. În schimb, dacă adopţia a fost cu efecte restrânse,
adoptatul şi descendenţii săi nu vor avea vocaţie Ia moştenirea lăsată de
ascendentul adoptatorului, pentru că această adopţie nu creează legături de
rudenie cu rudele adoptatorului, printre care ascendentul lui care lasă
moştenirea.
În toate cazurile, adopţia va produce efectele arătate numai dacă a
fost făcută în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege1. Dacă adopţia s-a
făcut „cu scopul exclusiv, dovedit ca atare, de a crea adoptatului vocaţie
succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate”2.
Într-adevăr, dreptul la moştenire trebuie să fie un efect al adopţiei, iar nu
cauza ei.
Împărţirea moştenirii între descendenţi. Dacă la moştenire sunt
chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I (copiii defunctului),
cota-parte de moştenire ce se cuvine fiecăruia se stabileşte în mod egal, în
funcţie de numărul lor (pe capete). Tot astfel se procedează dacă la
moştenire sunt chemaţi, în nume propriu, descendenţi de grad subsecvent
(care nu beneficiază de reprezentare). În schimb, dacă descendenţii de
1
În dreptul nostru, finalitatea înfierii este determinată de ocrotirea deosebită a intereselor
copilului, care trebuie să găsească în noua sa familie o adevărată atmosferă de familie,
prielnică dezvoltării sale fizice şi morale". (T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol. II,
Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1965, p. 110). "Instanţa este obligată să verifice...
dacă adopţia s-a tăcut sau nu în interesul minorului" (CSJ, s. civ., dec. nr.595/1991, în
Dreptul nr. 1, 1992, p.103. A se vedea şi I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.266.
2
TS, s. civ., dec. nr.2186/1984, în CD 1984, p,171. A se vedea şi dec. s. civ. nr.2628/1984
în care se precizează că nulitatea (caracterul fictiv) al adopţiei poate fi constatată dacă, la
data adopţiei, părţile au urmărit scopuri străine instituţiei, (CD, 1984, p.171-173); s. civ. dec.
nr.369/1989, în Dreptul nr.l-2, 1990, p.129.
137
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

gradul II şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se


face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se numai între
ramurile din aceeaşi tulpină. Iar descendenţii mai îndepărtaţi în grad şi
care nu beneficiază de reprezentare sunt excluşi de la moştenire.
Dacă, alături de descendenţi (în baza Legii nr.319/1944 pentru
dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor), la moştenire este chemat şi
soţul supravieţuitor al defunctului se stabileşte - mai întâi - cota ce se
cuvine acestuia şi restul se împarte între descendenţi după regulile arătate.
Aceasta înseamnă că prin efectul Legii nr.319/1944 se micşorează cota-
parte din moştenire a tuturor moştenitorilor din clasa descendenţilor.
Caracterele dreptului la moştenire al descendenţilor. Aşa cum am
văzut, descendenţii pot veni la moştenire, în nume propriu sau prin
reprezentare. Ei sunt moştenitori rezervatari, astfel încât liberalităţile
făcute de defunct (donaţii şi legate) prin care se aduce atingere rezervei lor
sunt supuse reducţiunii. De asemenea, ei sunt moştenitori sezinari, având
posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea moştenirii fără atestarea
prealabilă a calităţii de moştenitor (înainte de eliberarea certificatului de
moştenitor). În sfârşit, ei sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la
cel care lasă moştenirea, dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.

B. Clasa a doua de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii


privilegiaţi

Precizări prealabile. Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei


existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii sau exheredării când culeg numai
rezerva) ori nu vor să vină la moştenire (renunţând la beneficiul ei), legea
cheamă la moştenire rudele care fac parte din clasa a II-a de moştenitori,
alcătuită din ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralii
privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor). Ei se numesc
privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi
colaterali, denumiţi ordinari, care fac parte din clasele de moştenitori
subsecvente.
Întrucât această clasă cuprinde două categorii de rude, din care cauză
se şi numeşte clasă mixtă, urmează să analizăm separat problemele care se
pun în legătură cu ascendenţii privilegiaţi, respectiv colateralii privilegiaţi,
cu precizările ce se impun din cauza concursului dintre ei înăuntrul
aceleiaşi clase.
1). Ascendenţii privilegiaţi
Noţiunea de ascendenţii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt
138
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

părinţii - tatăl şi mama - defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei şi


din adopţie.
Întrucât vocaţia succesorală a părinţilor din căsătorie1 şi a mamei din
afara căsătoriei este consacrată expres de Codul civil (art.670-671, 673,
respectiv 678), urmează să facem unele precizări numai în legătură cu
problema vocaţiei succesorale a tatălui din afara căsătoriei, a părinţilor
fireşti în cazul adopţiei copilului lor şi a adoptatorului (adoptatorilor).
Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei. Deşi vocaţia
succesorală a tatălui din afara căsătoriei nu este, in terminis, consacrată de
Codul civil sau alte acte normative şi cu toate că vocaţia succesorală legală
- în principiu - trebuie să se sprijine pe o dispoziţie expresă a legii, totuşi,
în prezent, nimeni nu o mai pune la îndoială, deoarece recunoaşterea
vocaţiei succesorale legale a tatălui din afara căsătoriei este reclamată de
raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său prin stabilirea
filiaţiei, de principiul egalităţii între sexe şi de principiul reciprocităţii
vocaţiei succesorale legale, precum şi de art. 106 Codul familiei care o
consacră indirect atunci când prevede - fără a distinge între filiaţia din
căsătorie sau din afara ei - că "părintele nu are nici un drept asupra
bunurilor copilului în afară de dreptul de moştenire şi la întreţinere"2.
Problema vocaţiei succesorale a părinţilor fireşti în cazul adopţiei.
În cazul adopţiei cu efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat,
indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie
succesorală la moştenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează
raporturile de rudenie dintre ei. Face excepţie ipoteza în care unul dintre
soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ, caz în care
raporturile de rudenie se menţin cu părintele firesc care este soţul
adoptatorului şi care deci păstrează vocaţia succesorală la moştenirea
copilului (nu şi celălalt părinte firesc). În schimb, în cazul adopţiei cu
efecte restrânse , indiferent dacă adoptatorul este sau nu soţul unuia dintre
părinţii fireşti, vocaţia succesorală a ambilor părinţi fireşti se menţine,
întrucât această adopţie nu întrerupe legăturile de rudenie ale adoptatului
cu părinţii fireşti.
Vocaţia succesorală a adoptatorului3. Deoarece în cazul adopţiei cu
1
Părinţii au chemare şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă sau
anulată şi indiferent de faptul dacă au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la încheierea
căsătoriei. în relaţiile dintre copii şi părinţi nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive
(art.23 alin.2 C. fam.).
2
Pentru o expunere amplă a acestei probleme A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 109-112;
C. Stătescu. op. cit., p. 134-135.
3
Dacă adopţia a fost făcută numai de unul dintre soţi, celălalt soţ, evident, nu va avea
139
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

efecte depline adoptatul devine rudă cu adoptatorul (şi rudele acestuia), ca


şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte rude fireşti încetează,
nimeni nu a pus la îndoială vocaţia succesorală a adoptatorului la
moştenirea lăsată de cel adoptat.
S-a contestat însă, de către unii autori, vocaţia succesorală a
adoptatorului în cazul adopţiei cu efecte restrânse, mai ales pentru faptul
că, în acest caz, raporturile adoptatului cu familia firească (părinţi şi alte
rude) nu încetează, iar adopţia se face exclusiv în interesul celui adoptat.
Alături de majoritatea autorilor1, considerăm şi noi că adoptatorul are
vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu
efecte restrânse, căci în privinţa raporturilor de rudenie dintre el (nu şi
rudele sale) şi adoptat nu există deosebire între cele două feluri de adopţie.
Pe de altă parte, legea admiţând coexistenţa celor două rudenii (din
adopţie şi filiaţie firească), recunoaşte implicit şi compatibilitatea efectelor
lor sub raportul dreptului la moştenire, aşa cum recunoaşte şi dreptul la
întreţinere atât adoptatorului cât şi părinţilor fireşti (art.86, C. fam.). În
sfârşit, această soluţie este reclamată de principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale legale şi nu contravine intereselor adoptatului, dreptul Ia
moştenire al adoptatorului realizându-se la moartea lui.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între ei şi colateralii
privilegiaţi.
a) Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai
defunctului (neexistând colaterali privilegiaţi şi soţ supravieţuitor),
moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal (art.670 alin.2 C. civ.), în
funcţie de numărul lor, potrivit principiului egalităţii între rudele din
aceeaşi clasă şi din acelaşi grad chemate la moştenire. Precizăm că în
cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatorul (sau adoptatorii) vin la
moştenire alături de părinţii fireşti, deci moştenirea se va împărţi în 2, 3
sau 4 părţi, în funcţie de numărul lor. Dacă numai unul dintre părinţi
(fireşti sau din adopţie) trăieşte la data deschiderii succesiunii, el va prelua
întreaga moştenire.
b) Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu
colateralii privilegiaţi2, partea ascendenţilor se stabileşte astfel: dacă

calitatea de adoptator, indiferent de felul adopţiei.


1
A se vedea de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p. 113-115; C. Stătescu, op. cit., p.135-137;
St. Cărpenaru, op. cit., p.407-409; I. Zinveliu, op. cit., p.31; J. Manoliu, St. Răuschi, op.
cit., p.27; D. Macovei, op. cit., p.46; E. Safta-Romano, op. cit., p.93-94; D. Chirică, op. cit.,
p.50; L. Stănciulescu, Drept civil. Dreptul de moştenire, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996,
p.67.
2
Cu privire la modificarea tacită a art.678 C. civ., în sensul concursului dintre mama din
140
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire, 3/4 revenind


colateralilor privilegiaţi (indiferent de numărul lor); iar dacă trăiesc ambii
părinţi, ei vor culege o jumătate din moştenire (câte 1/4 fiecare), cealaltă
jumătate revenind colateralilor privilegiaţi (art.671, 673 C. civ.), şi în acest
caz indiferent de numărul lor1. Întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse
părinţii fireşti vin la moştenire alături de adoptator, concursul dintre ei va
afecta nu cota colateralilor privilegiaţi, ci cotele lor succesorale, respectiv
partea de 1/2 a părinţilor va fi împărţită între ei, astfel încât vor lua, în mod
egal, o cotă de 1/4,1/6 sau 1/8.
c) Dacă, alături de clasa a II-a de moştenitori, este chemat la
moştenire şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte cota
ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între moştenitorii din clasa a II-a,
după regulile arătate (lit. a şi b)2.
Caracterele dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi.
Ascendenţii privilegiaţi pot veni Ia moştenire numai în nume propriu, nu şi
prin reprezentare şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. în schimb, ca şi
descendenţii, ei sunt moştenitori rezervatari şi sezinari.

2). Colateralii privilegiaţi


Noţiunea de colaterali privilegiaţi. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii
şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv
(nepoţii şi strănepoţi de frate-soră). Aceştia – fraţii şi surorile defunctului
şi descendenţii acestora – pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau
căsătorii deosebite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu
au devenit rude cu rudele adoptatorului, prin urmare nici cu descendenţii
ui. De exemplu, dacă soţii au doi copii din căsătorie şi au adoptat cu efecte
restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu a devenit frate cu copiii din
filiaţia firească şi nici aceştia cu el, astfel încât, dacă unul dintre copiii
fireşti moare, moştenirea va fi culeasă de fratele său din filiaţia firească,
adoptatul neavând vocaţie ia această moştenire. Iar dacă adoptatul ar muri
mai întâi, nici unul dintre copiii din filiaţia firească ai adoptatorilor nu vor
avea vocaţie în calitate de fraţi-surori la moştenirea adoptatului. În cazul

afara căsătoriei şi colateralii privilegiaţi, A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 116-119.


1
De lege ferenda se propune o cotă de 1/2 chiar dacă un singur părinte concurează cu
colateralii privilegiaţi. D. Macovei, op. cit., p.46.
2
În caz de exheredare a moştenitorilor din prima clasă, aceştia - fiind moştenitori
rezervatari - vor concura şi ei, în limita rezervei, cu moştenitorii din clasa a II-a şi, dacă e
cazul, cu soţul supravieţuitor.
141
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

adopţiei cu efecte restrânse colateralii privilegiaţi ai adoptatului se


recrutează dintre rudele (fraţii şi surorile) sale fireşti.
Aceste principii se aplică în mod corespunzător şi în privinţa
descendenţilor din fraţi şi surori, atunci când adopţia cu efecte restrânse a
fost făcută de fratele sau sora defunctului (ori copilul lor). De exemplu,
defunctul are doi fraţi din filiaţia firească. Unul dintre ei, decedat la data
deschiderii succesiunii, are un copil din adopţia cu efecte restrânse. Acesta
din urmă - neavând vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct -
nu va putea veni la moştenire prin reprezentare, astfel încât moştenirea va
fi culeasă, în calitate de colateral privilegiat, numai de către fratele din
filiaţia firească. Adoptatul nu ar putea veni la moştenire nici în nume
propriu, astfel încât - dacă şi celălalt frate al defunctului ar fi decedat la
data deschiderii moştenirii - ea ar fi culeasă de ascendenţii privilegiaţi sau,
în lipsă, de moştenitorii din clasa subsecventă.
O problemă specială se mai pune în cazul în care adoptatorul ar fi
adoptat mai mulţi copii. în acest caz, dacă toate adopţiile au fost cu efecte
depline, va opera principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale între
fraţi şi surori. Iar dacă toate adopţiile au fost cu efecte restrânse cei
adoptaţi nu vor avea vocaţie succesorală în calitate de colaterali
privilegiaţi (sensul negativ al principiului reciprocităţii vocaţiei
succesorale legale)1. Dar dacă unele adopţii au fost cu efecte depline, iar
altele cu efecte restrânse ?
În literatura de specialitate s-a susţinut că "înfiatul dintr-o înfiere cu
efecte depline va moşteni pe ceilalţi înfiaţi ai înfietorului, chiar dacă
înfierea acestora din urmă a fost cu efecte restrânse, căci orice înfiat este
rudă cu înfietorul (art.75 din Codul familiei), iar înfiatul dintr-o înfiere cu
efecte depline este rudă cu rudele înfietorului (art. 79 din Codul familiei).
Dimpotrivă, înfiatul dintr-o înfiere cu efecte restrânse nu va moşteni pe
ceilalţi înfiaţi ai înfietorului, căci el nu este rudă cu rudele acestuia din
urmă. Acesta este în dreptul nostru un caz în care vocaţia succesorală

1
Face excepţie ipoteza în care cei adoptaţi cu efecte restrânse ar fi fraţi din filiaţie
firească. întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse rudenia firească s-a menţinut, ei (şi
descendenţii lor) au vocaţie succesorală reciprocă. în schimb, dacă fraţii din filiaţie firească
au fost adoptaţi unul cu efecte depline, iar altul cu efecte restrânse, în mod reciproc, nu au
vocaţie succesorală. Aceasta deoarece, prin adopţia cu efecte depline legăturile de rudenie ale
adoptatului cu rudele fireşti încetează, iar adopţia cu efecte restrânse a celuilalt nu creează
legături de rudenie decât între acesta şi adoptator, nu şi cu rudele acestuia din urmă - între
care cel adoptat cu efecte depline - împiedicând (cum vom încerca să demonstrăm în
continuarea analizei) şi recunoaşterea vocaţiei succesorale unilaterale pentru cel adoptat cu
efecte depline.
142
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

încetează de a fi reciprocă"1. După părerea noastră, prima parte a tezei - şi


deci concluzia autorului - nu sunt juste, fiind întemeiate pe o interpretare
izolată, incompletă a textelor care reglementează materia. Într-adevăr,
dacă se au în vedere art.75 şi 79 din C. fam., potrivit cărora orice adoptat
este rudă cu adoptatorul, iar cel adoptat cu efecte depline este rudă şi cu
rudele adoptatorului, trebuie luat în considerare şi art.77 C. fam. potrivit
căruia adopţia cu efecte restrânse nu dă naştere rudeniei între cel adoptat şi
rudele celui care face adopţia. Or, cel adoptat cu efecte depline nu poate să
devină rudă cu o persoană care nu este rudă cu el! Rudenia nu poate fi
unilaterală. Înseamnă că adoptatul cu efecte depline devine rudă cu rudele
adoptatorului, dar nu şi cu copilul adoptat de acesta cu efecte restrânse,
efectele restrânse ale acestei adopţii împiedicând statornicirea legăturilor
de rudenie. Deci lipsa parţială de efecte ale adopţiei cu efecte restrânse
este mai puternică decât efectele adopţiei asimilate filiaţiei fireşti. Lipsa
reciprocă a vocaţiei succesorale iese şi mai mult în evidentă dacă în locul
celui adoptat cu efecte depline substituim un copil din filiaţia firească. Este
indiscutabil (şi nimeni n-a susţinut contrariul) că adoptatul cu efecte
restrânse nu devine rudă cu acest copil firesc şi nici acesta cu el. Nici un
text de lege nu autoriză o altă concluzie, singurul care reglementează
materia (art.77 C. fam.) precizând că adoptatul cu efecte restrânse nu
devine rudă cu rudele adoptatorului (inclusiv copiii lui din filiaţia
firească). înseamnă că ei, în mod reciproc, nu se moştenesc2. Astfel fiind,
se impune concluzia că nici adopţia, oricât ar fi cu efecte depline, nu poate
să creeze o legătură de rudenie mai puternică, mai largă decât cea rezultată
din filiaţia firească. În sfârşit, se mai poate invoca însuşi principiul
reciprocităţii vocaţiei succesorale legale, de la care se pot admite excepţii
numai în situaţiile expres şi neechivoc prevăzute de lege, ceea ce nu este
cazul în ipoteza analizată. Rezultă că cel adoptat cu efecte restrânse nu are
- în calitate de frate sau soră - vocaţie la moştenirea copiilor fireşti şi
copiilor din adopţie cu efecte depline ai adoptatorului, dar nici aceştia nu
au vocaţie la moştenirea lăsată de el. Este ceea ce am numit sensul negativ
al principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale, respectat şi în aceste
ipoteze.
Cât priveşte vocaţia succesorală a adoptatului din adopţia cu efecte
restrânse la moştenirea lăsată de copiii adoptaţi de părinţii săi fireşti, se
arată că "înfiatul dintr-o înfiere cu efecte restrânse va moşteni în calitate
de frate sau soră pe cei care au fost înfiaţi de oricare dintre părinţii săi

1
M. Eliescu, op. cit., p. 124.
2
A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.47.
143
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

fireşti"1. După părerea noastră şi această teză este valabilă numai în parte:
întrucât cel adoptat cu efecte restrânse a păstrat legăturile de rudenie cu
părinţii fireşti şi rudele acestora (art.75 alin.3 C. fam.), el şi fraţii ori
surorile fireşti, precum şi cei adoptaţi cu efecte depline de oricare dintre
părinţii săi se vor bucura de vocaţie succesorală reciprocă în calitate de
fraţi şi surori, fiind că, - în raport cu familia sa firească - el este nu un
adoptat, ci un copil din filiaţia firească. în schimb, dacă părinţii săi fireşti
au făcut adopţia cu efecte restrânse, copilul astfel adoptat nu devine rudă
cu el (aşa cum nu devine rudă nici cu ceilalţi copii fireşti ai părinţilor
adoptatori, art.77 C. fam.) şi deci, în mod reciproc, nu vor avea vocaţie
succesorală legală, nedevenind fraţi printr-o astfel de adopţie2.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi. Problema care se
pune este de a şti cum se împarte între colateralii privilegiaţi moştenirea
sau partea de moştenire ce li se cuvine, adică: întreaga moştenire dacă vin
singuri la moştenire; 3/4 sau 1/2 din moştenire dacă vin în concurs cu unul,
respectiv doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi, ţinându-se seama, dacă
este cazul, şi de cota-parte din moştenire ce se defalcă mai întâi soţului
supravieţuitor al defunctului care concurează cu această clasă de
moştenitori legali.
Regula generală este că moştenirea sau partea de moştenire ce se
cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte, între fraţii şi surorile
defunctului, în mod egal, adică pe capete, potrivit principiului egalităţii
între moştenitorii de grad egal (art.674 C. civ.). Tot astfel se împarte
moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă ei vin la moştenire
în nume propriu. în schimb, dacă descendenţii din fraţi şi surori vin la
moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal, împărţirea se
face pe tulpini şi subtulpini.
Împărţirea pe linii este o modalitate specială de împărţire a
moştenirii care se aplică în acele cazuri în care, în calitate de colaterali
privilegiaţi, sunt chemaţi la moştenire fraţi şi surori ai defunctului care nu
sunt din aceiaşi părinţi. Din acest punct de vedere fraţii şi surorile
1
M. Eliescu, op. cit., p.124.
2
Pentru a nu mai reveni în continuarea analizelor noastre asupra acestei probleme,
precizăm că principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire operează (în sens pozitiv sau
negativ) - după distincţiile arătate în privinţa celor două feluri de adopţie - şi în raport cu alte
rude ale adoptatorului, respectiv rudele din familia firească a adoptatului. Cu luarea în
considerare a principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale legale pot fi soluţionate corect
toate problemele care s-ar putea pune în practică în aceste ipoteze (de exemplu, unchi -
mătuşă ori văr primar adoptat cu efecte depline sau restrânse). Este şi motivul pentru care am
consacrat mai multe rânduri acestui principiu al devoluţiunii succesorale legale, recunoscui
îndeobşte şi frecvent invocat, dar mai puţin analizat în literatura juridică.
144
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

defunctului pot fi de trei categorii: fraţi buni (primari), adică fraţi cu


defunctul şi după tată şi după mamă (indiferent dacă sunt din căsătorie, din
afara căsătoriei1 sau din adopţia cu efecte depline făcută de ambii părinţi,
soţi), fraţi consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul numai după
tată (indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau
din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată); şi fraţi uterini, adică
fraţi cu defunctul numai după mamă (indiferent dacă provin din căsătorii
deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută
numai de mamă).
Dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori făcând parte din
aceeaşi categorie, de exemplu, toţi sunt fraţi consangvini cu defunctul,
moştenirea se va împărţi potrivit regulii generale. În schimb, dacă la
moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din categorii deosebite (două sau trei
categorii), atunci moştenirea sau partea din moştenire ce se cuvine
colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare
celor două linii; linia - jumătatea - paternă (dimidia paternis) şi linia -
jumătatea - maternă (dimidia maternis). Apoi, jumătatea paternă se
împarte între fraţii defunctului pe linie paternă, iar jumătatea maternă între
fraţii defunctului pe linie maternă. Fraţii buni, fiind fraţi cu defunctul pe
ambele linii, vor lua cota-parte corespunzătoare din ambele jumătăţi
(art.674 C. civ.) (privilegiul dublei legături).
Precizăm că, deşi art.674 C. civ. - care reglementează împărţirea pe
linii - vizează numai ipoteza în care colateralii privilegiaţi vin în concurs
cu ascendenţii privilegiaţi şi numai dacă fraţii şi surorile sunt din "căsătorii
diferite", ea se aplică, deopotrivă, şi atunci când la moştenire vin numai
colateralii privilegiaţi şi aceştia sunt de diferite categorii, indiferent dacă
din cauza unor căsătorii diferite sau din cauza filiaţiei din afara căsătoriei
ori din cauza adopţiei cu efecte depline făcute de unul dintre soţi înainte
de deschiderea moştenirii2. De asemenea, cu toate că textul nu prevede
expres, împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi sau surori,
indiferent că ei vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu3.
1
De exemplu, părinţii unui copil din afara căsătoriei se căsătoresc, din căsătorie rezultând
doi copii. Toţi trei sunt fraţi buni şi dacă unul dintre ei moare, împărţirea moştenirii între cei
doi fraţi se va face potrivit regulii de la nr.60.1.
2
Copilul adoptat după deschiderea moştenirii nu are capacitate succesorală (nu are
calitatea de frate-soră), la fel ca şi copilul părinţilor conceput după deschiderea moştenirii
lăsate de de cuius.
3
De exemplu, dacă toţi fraţii defunctului ar fi nedemni şi renunţători, nepoţii de fraţi -
venind la moştenire în nume propriu - ar împărţi moştenirea pe linii, cum s-ar fi împărţit şi
între părinţii lor (fraţii defunctului), dacă ar fi venit ei la moştenire. Moştenirea s-ar împărţi
pe linii, cu atât mai mult dacă nepoţii de fraţi ar veni la moştenire prin reprezentare. în
145
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Fiind singura normă ce cârmuieşte împărţirea moştenirii între fraţii şi


surorile care nu sunt din aceiaşi părinţi, ea constituie dreptul comun în
materie1.
Caracterele dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi.
Fraţii şi surorile defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu,
în schimb descendenţii lor, aşa cum am văzut, pot beneficia şi de
reprezentarea succesorală2. Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori
rezervatari, nici sezinari şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

C. Clasa a treia de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

Noţiunea de ascendenţi ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori


din primele două clase sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori -
în ipoteza colateralilor privilegiaţi3 - din cauza exheredării) sau nu vor să
vină la moştenire (renunţând la ea), legea cheamă la moştenire pe
ascendenţii ordinari, adică ascendenţii defunctului, alţii decât părinţii lui4;
bunici, străbunici etc. fără limită în grad. Ascendenţii ordinari pot fi din
căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din
rudenia civilă rezultat al adopţiei. Dacă cel care lasă moştenirea a fost
adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii lui ordinari se vor recruta dintre
rudele sale fireşti.
schimb, dacă fraţii defunctului fac parte din aceeaşi categorie, nu prezintă relevanţă faptul că
descendenţii lor sunt din părinţi diferiţi. De exemplu, dacă fratele bun al defunctului - având
doi copii - este decedat la data deschiderii succesiunii partea ce i se cuvine va fi împărţită în
mod egal între copiii lui, chiar dacă provin din căsătorii deosebite. în raport cu persoana
despre a cărei moştenire este vorba nu interesează această deosebire, pentru ea toţi aceşti
moştenitori sunt nepoţi de frate. Nepoţii de fraţi-surori nu pot fi categorii deosebite.
1
Pentru o motivare mai amplă, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 121-123. împărţeala pe
linii "este aplicabilă şi în situaţia în care vin la moştenire descendenţii fraţilor şi surorilor,
prin reprezentare sau prin valorificarea unui drept succesoral propriu". CSJ, s. civ., dec.
nr.1031/1991, în Dreptul nr. 1. 1992. p.107. A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.50; E.
Safta-Romano, op. cit., p.99-100; D. Chirică, op. cit., p.53-54.
2
Evident, ei pot veni la moştenire, potrivit regulilor generale, şi în nume propriu (A se
vedea în acest sens, şi TS, s. civ., dec. nr. 154/1972, în CD. 1972, p.178), iar nu numai prin
reprezentare, cum s-a afirmat (A se vedea L. Zinveliu, op. cit., p.34-36).
3
Dacă defunctul a dispus prin testament, alături de exheredarea colateralilor privilegiaţi,
şi exheredarea descendenţilor şi/sau ascendenţilor privilegiaţi, fără a desemna legatari,
descendenţii, iar în lipsa lor ascendenţii privilegiaţi - fiind rezervatari - vor culege totuşi, în
virtutea legii, rezerva, ascendenţii ordinari culegând, tot ca moştenitori legali, restul
patrimoniului succesoral.
4
Dacă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii lui ordinari
după filiaţia firească vor avea vocaţie succesorală concretă, evident, numai dacă nici părinţii
din adopţie şi nici cei fireşti, nu pot sau nu vor să vină la moştenire. în caz contrar, în
prezenţa fie şi a unui moştenitor din clasa a II-a cei din clasa a 111-a nu pot moşteni.
146
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Împărţirea moştenirii între ascendenţii ordinari. Ascendenţii


ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie
(principiul proximităţii gradului de rudenie); bunicii (rude de gradul II)
înlătură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul III) etc. Intre
ascendenţii ordinari chemaţi la moştenire (fiind de grad egal) se aplică
principiul egalităţii.
Dacă, alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi
soţul supravieţuitor al defunctului, se stabileşte - mai întâi - cota ce se
cuvine acestuia, restul împărţindu-se între ascendenţii ordinari potrivit
celor două principii arătate.
Caracterele dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi
prin reprezentare), nu sunt moştenitori rezervatari şi nici obligaţi la
raportul donaţiilor. In schimb, fiind rude în linie directă cu defunctul, sunt
moştenitori sezinari.

D. Clasa a patra de moştenitori legali: colateralii ordinari

Noţiunea de colaterali ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori


din primele trei clase sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori -
în ipoteza colateralilor privilegiaţi şi ascendenţilor ordinari - din cauza
exheredării) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea), legea
cheamă la moştenire pe colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale
defunctului care nu sunt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora
(art.675 C. civ.). Ei sunt chemaţi la moştenire până la gradul IV inclusiv,
deci unchi, mătuşi, veri primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului
(unchiul mare)1. Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă
rezultat al adopţiei.
În cazul adopţiei cu efecte restrânse colateralii ordinari ai
defunctului adoptat se vor recruta dintre rudele sale fireşti. Astfel, chiar
dacă nu defunctul a fost cel adoptat cu efecte restrânse, adopţia fiind
făcută de o rudă a sa pe linie ascendentă sau colaterală (de exemplu,
adopţia cu efecte restrânse a unei persoane2 făcută de bunicul sau de
1
Vocaţia succesorală a colateralilor ordinari nu este condiţionată de vocaţia lor generală
(eventuală) la succesiunea unui ascendent comun (cu al defunctului). Astfel fiind, unchiul
defunctului are vocaţie succesoralei concretă, chiar dacă este numai frate uterin (nu şi
cosangvin) cu părintele defunctului. A se vedea şi V. Economu, Notă critică la dec. col. civ.
al T. Reg. Oltenia nr. 1604/1966, în Revista Română de Drept nr.12. 1967, p. 127-128.
2
Este vorba de o persoană care, evident, nu are calitatea de părinte al defunctului.
147
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

unchiul defunctului), cel adoptat şi descendenţii săi nu vor avea vocaţie


succesorală la moştenirea lăsată de defunct.
Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari. Colateralii ordinari
sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie (principiul
proximităţii gradului de rudenie); unchii şi mătuşile (rude de gradul III)
înlătură de la moştenire pe verii primari şi fratele sau sora bunicilor
defunctului1 (rude de gradul IV). între colateralii ordinari chemaţi la
moştenire (fiind de grad egal) se aplică principiul egalităţii (art.675 C.
civ.)2 De exemplu, dacă nu există unchi şi mătuşi, verii primari şi unchiul
mare împart moştenirea în mod egal.
Dacă, alături de colateralii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul
supravieţuitor al defunctului, se stabileşte - mai întâi - cota ce se cuvine
acestuia, restul împărţindu-se între colateralii ordinari potrivit celor două
principii arătate.
Caracterele ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari.
Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi
prin reprezentare), nu sunt moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nici
obligaţi la raportul donaţiilor.

2. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate,


în prezent, prin Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor, care a abrogat implicit dispoziţiile din Codul civil
referitoare la succesiunea soţului supravieţuitor (art.679 şi art.681-684).
Sub imperiul Codului civil, situaţia succesorală a soţului
supravieţuitor era foarte nefavorabilă, inechitabilă. Astfel, el dobândea
moştenirea lăsată de defunctul soţ numai după ultimul colateral de gradul
al doisprezecelea, iar, prin efectul Legii asupra impozitului progresiv pe
succesiuni din 1921, după ultimul colateral de gradul al patrulea. În mod
excepţional văduva săracă avea dreptul la o cotă-parte în uzufruct dacă
venea în concurs cu descendenţii defunctului, iar dacă nu erau descendenţi
avea dreptul la o pătrime de moştenire în plină proprietate.
Ţinând seama de afecţiunea reciprocă dintre soţi, legiuitorul de la

1
A se vedea şi dec. cit. al T. Reg. Oltenia nr. 1604/1966, loc. cit., p. 125.
2
În cadrul acestei clase de moştenitori legali nu este aplicabilă nici împărţirea pe linii a
moştenirii, întrucât art.674 C. civ. vizează numai împărţirea între fraţii şi surorile defunctului
de diferite categorii (fraţi buni, uterini şi consangvini) şi descendenţii lor.
148
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

1944 a adus o serie de îmbunătăţiri situaţiei succesorale a soţului


supravieţuitor, recunoscându-i dreptul la moştenire în concurs cu oricare
dintre clasele de moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva succesorală,
şi anumite drepturi succesorale accesorii.
Condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni.
Pentru a avea dreptul la moştenire soţul supravieţuitor trebuie să
îndeplinească, în afara condiţiilor generale ale dreptului la moştenirea
legală, o condiţie specială (în locul rudeniei cu defunctul): să aibă
calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Dacă soţul supravieţuitor a
avut această calitate la data deschiderii succesiunii, nu are importanţă
durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soţului
supravieţuitor, dacă au avut sau nu copii ori dacă convieţuiau la data
deschiderii moştenirii sau erau atunci despărţiţi în fapt1, indiferent din vina
căruia dintre soţi. Aşa cum domiciliul separat al soţilor nu influenţează
raporturile patrimoniale dintre soţi în timpul vieţii2, nu poate influenţa nici
dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor după moartea unuia dintre ei.
In schimb, convieţuirea a două persoane de sex diferit (concubinajul),
oricât de durabilă ar fi fost, nu conferă vocaţie succesorală legală
concubinului supravieţuitor3.
Întrucât calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ sau prin
constatarea nulităţii ori prin anularea căsătoriei, urmează să facem, în
această privinţă, unele precizări.
În caz de divorţ căsătoria este desfăcută, potrivit art.39 alin. l din C.
fam. (astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct.3 din Legea nr.59/1993
pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii
contenciosului administrativ nr.29/1990 şi a Legii nr.94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de conturi) din ziua când hotărârea
judecătorească prin care a fost pronunţată a rămas irevocabilă. Până la
această dată calitatea de soţ se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în
cursul procesului, eventual chiar după pronunţarea divorţului, dar înainte
ca hotărârea să fi devenit irevocabilă. În această situaţie efectele divorţului
nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soţul supravieţuitor
urmând să moştenească. Soluţia dreptului la moştenire se impune întrucât

1
M. Eliescu, op. cit., p. 131.
2
A se vedea, de exemplu, TS, s. civ., dec. nr. 1861/1982, în Revista Română de Drept nr.
11, 1983, p.67
3
Concubinul supravieţuitor poate pretinde numai drepturile rezultând din contribuţia
(dovedită) adusă la achiziţionarea unor bunuri în timpul concubinajului, inclusiv sumele de
bani depuse la CEC sau alte societăţi bancare. Evident, concubinul supravieţuitor poate avea
şi drepturi succesorale, dar numai pe cale testamentară, în calitate de legatar.
149
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

art.39 alin. l din C. fam., are caracter imperativ. Pe de altă parte, ea se


justifică prin aceea că, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de
divorţ, nu se cunoaşte soarta raportului juridic litigios dintre soţi dedus
judecăţii; poate interveni împăcarea părţilor în cursul procesului,
admiterea sau respingerea acţiunii, atacarea cu apel şi cu recurs a hotărârii
pronunţate înainte de a fi rămas definitivă şi irevocabilă etc. După
rămânerea irevocabilă a hotărârii fostul soţ al defunctului, evident, nu mai
are calitatea să moştenească1.
Precizăm că dispoziţiile Codului familiei privind opozabilitatea faţă
de terţi a efectelor patrimoniale ale divorţului2 de regulă, nu influenţează
pierderea calităţii de moştenitor al fostului soţ. De altfel, terţii (între ei, în
primul rând, moştenitorii care - în prezenţa soţului supravieţuitor - ar fi
suportat concursul lui sau ar fi fost înlăturaţi de către el de la moştenirea
bunurilor gospodăriei casnice şi a darurilor de nuntă) nici nu ar avea
interesul să invoce menţinerea acestei calităţi.
Nu excludem însă posibilitatea - aspect nesemnalat în literatura de
specialitate - ca terţul de bună-credinţă, care nu a avut cunoştinţă de divorţ
şi care a contractat cu fostul soţ înainte de efectuarea menţiunii despre
hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie, să invoce
inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorţului. De exemplu,
moartea unuia dintre foştii soţi intervine a doua zi după rămânerea
irevocabilă a hotărârii de divorţ, iar terţul de bună-credinţă cumpără de la
fostul soţ rămas în viaţă, pe care îl consideră moştenitor în calitate de soţ
supravieţuitor, un autoturism sau chiar un imobil înainte de efectuarea
menţiunii pe marginea actului de căsătorie. În locul mijloacelor de
apărare la îndemâna oricărui posesor de bună-credinţă (cum ar fi art. 1909
C. civ. sau uzucapiunea de 10-20 de ani ori teoria moştenitorului aparent),
el ar putea invoca inopozabilitatea efectelor divorţului în baza art.39 alin.2
C. familiei, textul nefăcând nici o distincţie în această privinţă, iar ubi lex
non distinguit nec nos distinguere debemus.
În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desfiinţează cu

1
Menţionăm că potrivit art. 109 şi 120 C. civ. elveţian (astfel cum au fost modificate în
1998), în caz de divorţ sau de anulare a căsătoriei încetează nu numai calitatea de moştenitor
legal, dar se pierd şi avantajele rezultând din dispoziţiile pentru cauze de moarte făcute mai
înainte de fostul soţ, ceea ce poate avea importanţă în cazul în care, de exemplu, dispunătorul
a fost împiedicat sau a omis să le revoce. Nu se tace excepţie nici pentru soţul de bună-
credinţă (căsătorie putativă).
2
Potrivit art.39 alin.2 "faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei
încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului
de căsătorie sau de la data, când ei au cunoscut divorţul pe altă cale”.
150
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

efect retroactiv, astfel încât problema unor drepturi succesorale nu se mai


pune, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea
sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre soţi.
Calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese Ia data deschiderii
succesiunii se desfiinţează cu efect retroactiv.
În mod excepţional, art.23 din Codul familiei, care consacră
instituţia căsătoriei putative, prevede că "soţul care a fost de bună-credinţă
la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la data
când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ
dintr-o căsătorie valabilă"1. Drept urmare, dacă decesul unuia dintre soţi s-
a produs înainte de rămânerea definitivă2 a hotărârii de declarare sau de
pronunţare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, el va putea veni la moştenire, fiind că păstrează
calitatea de soţ pe care a avut-o la deschiderea succesiunii3. În schimb,
dacă soţul supravieţuitor nu a fost de bună-credinţă, nu va moşteni,
pierzând calitatea de soţ cu efecte retroactive4. Este, după cum am văzut,

1
Rezultă că, deşi este vorba de nulitatea căsătoriei, hotărârea prin care ea este declarată
sau pronunţată produce efecte - în privinţa soţului sau soţilor de bună-credinţă - numai de la
data când ea rămâne definitivă, adică numai pentru viitor. (Cu privire la aplicarea, prin
asemănare, în raporturile patrimoniale dintre soţi în cazul căsătoriei putative. a dispoziţiilor
privitoare la divorţ a se vedea art.24 alin. 1 C. fam.).
2
După cum am văzut, potrivit art.39 alin. 1 C. fam. (astfel cum a fost modificat prin art.
VIII pct.3 din L.nr.59/1993), căsătoria este desfăcută prin divorţ de la data când hotărârea
judecătorească a rămas irevocabilă. în cazul nulităţii, efectele căsătoriei putative se produc
până la data când hotărârea rămâne definitivă; (art.23 C. fam. nu a fost modificat prin
L.nr.59/1993).
3
Rezultă că în căzui nulităţii absolute pentru violarea art.5 din C. fam. (defunctul a fost
căsătorit la data încheierii celei de a doua căsătorii), calitatea de soţ supravieţuitor o poate
avea nu numai soţul din căsătoria valabilă, dar şi soţul din a doua (bigamie), sau subsecventă
căsătorie (poligamie), bineînţeles numai dacă a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei
declarată nulă (art. 19 C. fam.). În cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte
a soţului care ulterior a reapărut, problema bigamiei nu se pune, fiindcă prima căsătorie (cu
soţul declarat mort şi ulterior reapărut) se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a
doua (art.22 C. fam.), adică a căsătoriei dintre de cuius şi soţul supravieţuitor din a doua
căsătorie, care va veni singur la moştenire în calitate de soţ supravieţuitor. Prin excepţie de la
regula prevăzută în art.22 C. fam., se admite că dacă soţul celui ce fusese declarat mort a fost
de rea-credinţă (ştiind la încheierea celei de-a doua căsătorii că soţul lui declarat mort este în
viaţă), el se face vinovat de bigamie, cea de a doua căsătorie fiind nulă absolut. În ordinea de
idei ce ne interesează aici. aceasta înseamnă că defunctul (soţul de rea-credinţă) va avea şi în
acest caz doi soţi supravieţuitori; soţul din prima căsătorie rămasă valabilă (adică soţul care a
fost declarat mort dar a reapărut) şi soţul de bună-credinţă la încheierea celei de a doua
căsătorii declarată nulă.
4
Potrivit îndrumărilor date de plenul TS, instanţa care declară nulă sau anulează căsătoria
este obligată să stabilească, prin aceeaşi hotărâre, buna sau reaua-credinţă a soţilor la
încheierea căsătoriei. (Dec. de îndrumare nr.3/1974, în CD, 1974, p. 11-14. în acelaşi sens,
151
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

singura excepţie prevăzută de lege de la principiul reciprocităţii vocaţiei


succesorale legale.
Evident, dacă moartea unuia dintre soţi intervine după rămânerea
definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, nici unul dintre soţi, fie şi
de bună-credinţă, nu va mai putea moşteni, neavând calitatea de soţ; în
materie de moştenire căsătoria putativă produce efecte numai pe perioada
de la încheierea căsătoriei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de
desfiinţare a ei (de declarare a nulităţii sau anularea ei).
Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi
comunitatea de bunuri a soţilor. În cazul decesului unuia dintre soţi, prima
problemă ce trebuie rezolvată pentru stabilirea drepturilor succesorale ale
soţului supravieţuitor, iar dacă există şi alţi moştenitori (sau numai alţi
moştenitori deoarece soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni Ia
moştenire) şi pentru stabilirea drepturilor succesorale ale acestora, este
determinarea masei succesorale, adică a drepturilor şi obligaţiilor care o
compun.
Problema se pune pentru că - în afara bunurilor (drepturilor şi
obligaţiilor) proprii care au aparţinut soţului defunct (inclusiv partea sa
din proprietatea comună pe cote-părţi cu soţul supravieţuitor sau cu alte
persoane) şi care, evident, intră în masa succesorală, şi în afara bunurilor
(drepturi şi obligaţii) proprii aparţinând soţului supravieţuitor şi care nu
intră în masa succesorală - există bunurile (drepturile şi obligaţiile)
comune ale soţilor (art.30-35 C. familiei), care aparţin în codevălmăşie
ambilor soţi. întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri
încetează, trebuie să se determine partea cuvenită soţului defunct din
această comunitate1, care urmează să intre în masa succesorală, soţul
supravieţuitor culegând partea ce i se cuvine din comunitate nu în calitate
de moştenitor, ci în calitatea sa de codevălmaş, adică titular asupra
comunităţii2. Astfel fiind, recunoaşterea acestui drept asupra comunităţii

dec. s. civ. nr.852/1978, CD, 1978, p. 146-147). Dacă totuşi instanţa ar omite să se pronunţe
în această privinţă, considerăm că buna-credinţă ar putea fi constatată şi ulterior, de aceeaşi
sau de altă instanţă competentă a judeca, de exemplu, procesul dintre moştenitori, îndrumarea
urmărind numai - cum se şi arată în deciziile citate - evitarea pornirii unui nou proces de către
soţul interesat, în vederea stabilirii bunei sale credinţe. Pentru o altă soluţie A se vedea E.
Safta-Romano, op. cit., p.104.
1
Deoarece proprietatea comună în devălmăşie aparţine soţilor - nefracţionat - ca
universalitate juridică (o masă de drepturi şi obligaţii), împărţirea se realizează prin stabilirea
unei cote pentru flecare din soţi, în raport cu contribuţia reală la dobândirea bunurilor luate în
ansamblu, iar nu pentru fiecare bun în parte sau pe categorii de bunuri mobile şi imobile. A
se vedea, TS, s. civ., dec. nr.2171/1980, în CD, 1980, p 108 dec. nr. 161/1981 în CD, 1981, p.144.
2
Pentru stabilirea masei succesorale "prima operaţiune" este "deducerea părţii cuvenite
152
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

de bunuri dintre soţi nu depinde de regulile care guvernează materia


dreptului succesoral (de exemplu, acceptarea moştenirii, nedemnitatea
succesorală etc.). Soţul supravieţuitor are drepturi asupra bunurilor
dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul în temeiul Codului familiei, a
raporturilor de familie, iar nu ca moştenitor. Împărţeala comunităţii se face
potrivit dispoziţiilor Codului familiei prevăzute pentru desfacerea
căsătoriei (art.36)1.
Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor.
Asupra masei succesorale determinate potrivit celor arătate, respectiv
asupra unor bunuri din această masă, Legea nr.319/1944 recunoaşte
soţului supravieţuitor următoarele categorii de drepturi:
• un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de
moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase (art. 1);
• un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de
nuntă (art.5);
• un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art.4).

B. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre


clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase

Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Aşa cum


am văzut, soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori
legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire. înseamnă că
el nici nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură de la moştenire
rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte. Legea nr.319/1944
acordă soţului supravieţuitor o cotă-parte din masa succesorală a cărei
mărime variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine

pârâtului din bunurile comune, în calitate de coindivizari", numai restul împărţindu-se între
comoştenitori, inclusiv soţul supravieţuitor. TS, col. civ. dec. nr.452/1960, în CD, 1960,
p.259. Cu privire la noţiunea de masă succesorală
1
Conform art.36 alin. l C. familiei, bunurile comune se împart între soţi, "'potrivit învoielii
acestora", iar dacă nu se înţeleg "va hotărî instanţa judecătorească". În materia analizată
învoiala referitoare la determinarea şi împărţirea bunurilor comune ale soţilor se poate realiza
- în locul înţelegerii dintre soţi - între soţul supravieţuitor şi moştenitorii cu care vine în
concurs. Se poate considera că dreptul soţului decedat de a se învoi cu privire la împărţeala
bunurilor comune s-a transmis asupra moştenitorilor. Astfel, potrivit art.77 alin.2 din Legea
nr.36/ 1995, în "succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii şi ale
soţului supravieţuitor, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea bunurilor se stabilesc
prin acordul moştenitorilor". In caz de neînţelegere hotărăşte instanţa judecătorească (art.78
alin. l lit. b şi alin 3 din Legea nr.36/1995).
153
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

în concurs (art. 1), astfel:


a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de
numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor,
care vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, de asemenea
indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din
moştenire;
c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu
ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele
cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire. Observăm
deci, că în concurs cu clasa a Ii-a de moştenitori legali, cota soţului
supravieţuitor depinde de existenţa sau inexistenţa celor două categorii de
rude ale defunctului care compun această clasă mixtă (ascendenţii
privilegiaţi şi/sau colaterali privilegiaţi);
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii
ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul, invariabil, la 3/4 din moştenire;
e) în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege
întreaga masă succesorală lăsată de soţul decedat1.
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele
defunctului (a-d), stabilirea cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de
stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează.
În toate cazurile, se ţine seama - pentru stabilirea părţii succesorale a
soţului supravieţuitor - numai de rudele împreună cu care el "vine la
succesiune" (art. 1 din Legea nr.319/1944), deci care moştenesc efectiv,
adică nu sunt renunţători, nedemni sau exheredaţi (dacă, în acest din urmă
caz, nu sunt moştenitori rezervatari). Insă lipsa lor influenţează cota
1
În conformitate cu art.l2 din Legea nr.609/1941 privind văduvele de război (care are
dispoziţii mai favorabile, rămase în vigoare, potrivit art.7 din L. nr.319/1944, şi după apariţia
acestei legi), văduva celui chemat sub arme are asupra bunurilor soţului încetat din viaţă sub
drapel (dacă acesta nu a dispus altfel prin liberalităţi), un drept de moştenire în plină
proprietate, care este:
- de o parte de copil, cel mult o treime, dacă vine la moştenire în concurs cu descendenţii
defunctului;
- de o jumătate în concurs cu ascendenţii, fraţii ori surorile defunctului sau urmaşii
acestora (clasele 1I-III de moştenitori legali);
- întreaga moştenire în lipsa moştenitorilor arătaţi mai sus (înlăturând de la moştenire
rudele care fac parte din clasa a IV-a de moştenitori legali).
Aceste dispoziţii sunt aplicabile dacă este vorba de succesiunea unui soţ decedat pe front.
(A se vedea CSJ, s. civ., dec. nr.2406/1992, în Dreptul nr.8, 1993, p.82).
154
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

soţului supravieţuitor numai dacă este totală în cadrul clasei sau subclasei
respective. De exemplu, renunţarea sau nedemnitatea unuia dintre copiii
defunctului profită celuilalt (celorlalţi) copii, cota soţului supravieţuitor de
1/4 nefiind afectată. În schimb, dacă toţi copiii renunţă, cota soţului
supravieţuitor se măreşte în funcţie de clasa (subclasa) cu care urmează să
concureze, iar dacă nu există moştenitori dintr-o altă clasă (şi nici
legatari), culege întreaga moştenire. Tot astfel, dacă unul dintre cei doi
părinţi ai defunctului renunţă la moştenire, vor profita colateralii
privilegiaţi (a căror cotă parte se va mări în mod corespunzător, de la 1/2
la 3/4 din moştenirea rămasă după defalcarea cotei cuvenite soţului
supravieţuitor), cota de 1/3 din moştenirea soţului supravieţuitor - care
vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi -
rămânând nemodificată1.

1
Prin decizia civilă nr. 2804/28.101998, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a
respins, ca nefondat, apelul declarat de I.M. împotriva sentinţei civile nr. 8.455/1997 a
Judecătoriei Sectorului 2, în contradictoriu cu intimatul D.I.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a apreciat că prima instanţă a reţinut, în mod
corect, calitatea de legatară universală a soţiei defunctului I.D., întrucât aceasta rezultă din
testamentul autentic nr. 11259/9.12.1972, întocmit de I.D.
Soţia supravieţuitoare a declarat, în cadrul unei procuri autentice, că acceptă expres
succesiunea soţului ei.
În procura dată nu se face vorbire de testamentul prin care soţul său a instituit-o legatară
universală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-pârât, care şi-a încheiat criticile pe
dispoziţiile art. 304 pct.9 şi 11 Cod procedură civilă.
S-a arătat că, în mod greşit, s-a apreciat asupra faptului că soţia supravieţuitoare are
calitatea de legatară universală, întrucât în declaraţia de acceptare a succesiunii nu se face
nici-o menţiune în legătură cu testamentul soţului.
Acceptarea făcută prin procură autentică a fost o acceptare expresă, în care se menţionează
doar calitatea de soţie supravieţuitoare şi, deci, nu se poate prezuma că s-a acceptat şi legatul.
Probele administrate în cauză dovedesc împrejurarea că soţia supravieţuitoare a cunoscut
testamentul soţului încă de la data întocmirii lui, or, dacă ar fi dorit să uzeze de acesta, trebuia
să-l predea mandatarului său, în vederea eliberării certificatului de moştenitor.
Recursul este nefondat.
Faptul că, în actul de acceptare a succesiunii, soţia supravieţuitoare nu a făcut referire la
testamentul soţului său, nu înseamnă că nu a acceptat moştenirea şi în calitate de legatară.
S-ar fi putut susţine această teză dacă în cuprinsul procurii se făcea referire în mod expres
numai la calitatea de moştenitor legal.
Or, prin procura pe care a dat-o, soţia supravieţuitoare şi-a însuşit calitatea de erede, cu
respectarea dispoziţiilor art. 689 Cod civil.
Împrejurarea că soţia supravieţuitoare a cunoscut testamentul pe care l-a întocmit
defunctul nu poate conduce la o altă soluţie. După cum, faptul că testamentul nu a fost predat
mandatarului, nu înseamnă, în lipsa unui text care să impună această obligaţie pentru actul
acceptării, că succesiunea nu a fost acceptată şi ca legatar şi nici nu se poate deduce că
intenţia soţiei supravieţuitoare a fost de a nu-l înlătura de la succesiune pe fratele defunctului.
De asemenea, faptul că martorii propuşi de pârât au declarat că cei doi fraţi s-au înţeles
155
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu


diferitele clase de moştenitori legali se pun două probleme speciale
referitoare la ipoteza existenţei a două sau mai multe persoane care pretind
drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori (bigamie, poligamie)
şi ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase)
de moştenitori legali.
a) În caz de bigamie, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-
parte din această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului
supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali se
împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din
căsătoria nulă, ei fiind, deopotrivă, de bună-credinţă1. Soluţia atribuirii
pentru fiecare soţ supravieţuitor a unei cote integrale nu ar putea fi
acceptată (mai ales dacă ei sunt singurii moştenitori care, oricum, trebuie
să împartă masa succesorală), deoarece ar micşora fără temei cotele
moştenitorilor cu care concurează (descendenţii defunctului sau colateralii
privilegiaţi) sau ar epuiza (în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau
numai cu colateralii privilegiaţi) ori chiar ar depăşi moştenirea lăsată de
defunct (în concurs cu moştenitorii din clasele III şi IV), ceea ce, evident,
nu este posibil.
b) Problema concursului soţului supravieţuitor cu două clase
(subclase) de moştenitori legali se pune numai în caz de exheredare a unor

foarte bine în timpul vieţii, nu înseamnă că soţia supravieţuitoare nu a intenţionat să-l înlăture
de la moştenire pe pârât. Nimic nu-l împiedica pe defunct ca, în măsura în care dorea să-şi
gratifice fratele, să întocmească un testament şi în favoarea acestuia.
Relativ la decizia civilă nr. 2804/28.101998, suntem în contracţie cu aprecierea perenă a
magistraţilor ce au soluţionat recursul, noi apreciind altfel soluţionarea acestui recurs, având
în vedere următoarele: soţia supravieţuitoare cunoştea testamentul soţului (fapt rezultat din
probele administrate în cauză) şi ca urmare avea obligaţia ca la data acceptării exprese a
succesiuni soţului său să prezinte (dacă avea în intenţie să rămână cu calitatea de legatară
universală, aşa cum a instituit-o soţul defunct), în caz contrar, calitatea de moştenitor (în
modalitatea în care a procedat) era cea arătată de lege urmând să culeagă din moştenire cota
ce i s-ar fi cuvenit în calitate de soţie supravieţuitoare, în concurs cu ceilalţi moştenitori, în
speţă cu intimatul D.I.
Potrivit art. 650 Cod civil, succesiunea se deferă sau prin lege sau după voinţa omului prin
testament. Prin urmare în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor ce dobândesc
patrimoniul persoanei decedate, moştenirea poate fi legală sau testamentară. În speţă, soţia
supravieţuitoare, cunoscând testamentul soţului şi nefăcându-l public la data acceptării, tacit
a renunţat la calitatea de moştenitor testamentar, întrucât moştenirea testamentară trebuie
acceptată expres.
1
A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.57; L. Stănciulescu. op. cit., p.78. În sistemele de
drept musulman, soţiile supravieţuitoare ale defunctului poligam împart între ele (în mod
egal) partea din moştenire ce revine soţiei supravieţuitoare unice.
156
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenitori legali rezervatari. În caz de exheredare a moştenitorilor legali


nerezervatari problema nu se pune, pentru că ei nu „vin la succesiune" (de
exemplu, fraţii defunctului), aşa încât cota soţului supravieţuitor se
stabileşte în raport de moştenitorii cu care concurează efectiv (de exemplu,
părinţii defunctului, caz în care soţul supravieţuitor are dreptul la 1/2 din
moştenire, iar nu la 1/3 cât ar fi avut în prezenţa şi a fraţilor defunctului).
Dacă au fost exheredaţi părinţii defunctului, ei culeg totuşi rezerva în
calitate de moştenitori legali1 rezervatari, astfel încât la stabilirea cotei
cuvenite soţului supravieţuitor trebuie să se ţină seama şi de prezenţa lor.
Rezultă că - dacă există moştenitori din subclasa colateralilor privilegiaţi -
soţul supravieţuitor va primi numai 1/3 din moştenire, deşi ascendenţii
privilegiaţi au fost exheredaţi.
Dar dacă nu există colaterali privilegiaţi şi, în lipsa lor şi a părinţilor
exheredaţi din cotitatea disponibilă, soţul supravieţuitor concurează cu
moştenitori din clasa a III-a sau a IV-a ? Tot astfel, se pune problema în
caz de exheredare a moştenitorilor din prima clasă şi care culeg rezerva,
soţul supravieţuitor concurând şi cu moştenitorii din clasa următoare
chemată la moştenire, de exemplu, părinţii defunctului? Cota soţului
supravieţuitor se va stabili în raport de moştenitorii din clasa mai apropiată
şi care culeg rezerva în calitate de moştenitori legali sau în raport cu clasa
chemată datorită exheredării ori se stabileşte media aritmetică a cotelor
prevăzute de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu cele
două clase (de exemplu, dacă descendentul este exheredat şi, în
consecinţă, la moştenire vin şi părinţii defunctului: 1/4 + 1/2 împărţit la 2
= 3/8 ?
Soluţia mediei aritmetice pare a fi cea mai echitabilă şi
corespunzătoare realităţii întrucât soţul supravieţuitor concurează, în fapt,
cu două clase. Ea are însă inconvenientul că, deşi soţul supravieţuitor
concurează cu două clase de moştenitori legali, primeşte o cotă mai mare
decât dacă ar fi concurat numai cu prima dintre ele. Dacă, de exemplu,
moştenitorul exheredat face parte din clasa întâi, soţul supravieţuitor ar
primi 3/8, în loc să primească 1/4 (2/8)2. Pe de altă parte, în cazul
1
Rezerva se dobândeşte în calitate de moştenitor legal.
2
Adăugăm că, deoarece rezerva soţului supravieţuitor micşorează rezerva moştenitorilor
cu care concurează (A se vedea Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale ale
ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi in concurs cu soţul supravieţuitor, în
Revista Română de Drept nr.4, 1989, p.33-35), prin admiterea soluţiei mediei aritmetice
rezerva descendenţilor sau a părinţilor s-ar micşora sub cota prevăzută de lege. De exemplu,
în cazul unui copil exheredat, rezerva lui nu ar mai fi de 1/2 din 7/8 (cât rămâne după
scăderea rezervei soţului supravieţuitor), adică 7/16, ci de numai 13/16 (deoarece 3/16 - adică
1/2 din 3/8 - este rezerva soţului supravieţuitor).
157
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

concursului soţului supravieţuitor cu moştenitori din clasa a Ii-a, în ipoteza


exheredării părinţilor rezervatari, media aritmetică ar urma să se facă între
cota cuvenită soţului supravieţuitor numai cu colateralii privilegiaţi (deci
1/2) şi cota lui în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi (de 1/3), rezultatul fiind de 5/12. în realitate, venind la
moştenire ambele categorii care compun clasa a II-a, cota soţului
supravieţuitor va fi, potrivit art. l lit. b din Legea nr.319/1944, de 1/3
(=4/12) din moştenire. Pentru aceste considerente, preferinţa noastră se
îndreaptă către soluţia stabilirii cotei cuvenite soţului supravieţuitor (şi a
rezervei lui, dacă este cazul) în raport cu moştenitorii din clasa mai
apropiată cu care concurează1. De exemplu, dacă concurează cu
descendentul exheredat şi cu moştenitorii din clasa a Ii-a, cota legală a
soţului supravieţuitor urmează să fie de 1/4, restul moştenirii (adică ceea
ce rămâne după scăderea rezervei de 7/16 a copilului exheredat şi a cotei
legale de 1/4 a soţului supravieţuitor), deci 5/16 revenind moştenitorilor
din clasa a Ii-a, între ei împărţeala fiind făcută potrivit art.670-674 C. civ.2.
Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi
micşorarea, în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi
moştenitori. Cota-parte din moştenire recunoscută soţului supravieţuitor
prin Legea nr.319/1944, fără modificarea expresă, a dispoziţiilor din Codul
civil, modifică (micşorează) implicit, dar inevitabil, părţile cuvenite
rudelor defunctului cu care vine în concurs. Astfel, în prezenţa soţului
supravieţuitor, descendenţii defunctului împart între ei, în părţi egale sau
pe tulpini, nu "moştenirea" (întreagă) vizată de Codul civil (art.669), ci
numai 3/4 din moştenire, adică ceea ce rămâne după defalcarea cotei
cuvenite soţului supravieţuitor (1/4 potrivit art. l lit. a din Legea nr.
319/1944). în caz contrar ar trebui admis că legea a dispus de cinci
pătrimi, deşi masa succesorală nu are decât patru pătrimi. Tot astfel, dacă
soţul supravieţuitor concurează cu rudele din clasa a 111-a sau a IV-a de
1
A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.58; L. Stănciulescu, op. cit., p.79.
2
Dacă, alături de descendentul exheredat, a fost înlăturat de la moştenire şi soţul
supravieţuitor, el va lua, evident, numai rezerva de 1/8, urmând a fi împărţită (în exemplul
dat) între moştenitorii din clasa a 11-a cota de 7/16 din moştenire, adică ceea ce rămâne după
defalcarea rezervei copilului şi a soţului supravieţuitor (7/16+1/8=9/16). În legătură cu
împărţirea "moştenirii" (părţii din moştenire) între moştenitorii din clasa a II-a. Tot astfel, în
ipoteza exheredării atât a descendentului cât şi a soţului supravieţuitor, dacă n-ar exista alţi
moştenitori legali din cele patru clase, cota soţului supravieţuitor ar urma să fie determinată
(această determinare fiind necesară în vederea calculării rezervei) - nu prin soluţia mediei
aritmetice (1/4+1/1 împărţit la 2=5/8) - ci cu luarea în considerare a singurului moştenitor din
cele patru clase cu care concurează, adică a descendentului exheredat, restul (7/16) revenind
statului, dacă defunctul n-a desemnat prin testament legatari care să culeagă cotitatea
disponibilă.
158
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenitori legali, el culege 3/4 din moştenire (art. 1 lit. d), iar aceştia
numai 1/4, în locul "succesiunii" vizate de Codul civil (art.670). Aceeaşi
soluţie se admite şi în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs
cu moştenitori din clasa a II-a, dar numai cu ascendenţii privilegiaţi,
respectiv numai cu colateralii privilegiaţi. în aceste cazuri el moşteneşte o
cotă de 1/2 (art. l lit. c), iar ascendenţii privilegiaţi sau colateralii
privilegiaţi moştenesc cealaltă jumătate, în loc de moştenirea întreagă
vizată de Codul civil (art.670-672). Rezultă, prin urmare, că partea soţului
supravieţuitor, prevăzută de Legea nr.319/1944, se impută asupra masei
succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu care
concurează.
Anumite îndoieli s-au exprimat - solicitându-se şi intervenţia
legiuitorului - numai pentru cazul în care soţul supravieţuitor vine în
concurs cu ascendenţii privilegiaţi împreună cu colateralii privilegiaţi (art.
l lit. b). Pentru acest caz s-a preconizat soluţia după care pătrimea cuvenită
fiecărui părinte, precum şi treimea cuvenită soţului supravieţuitor să se
calculeze asupra întregii moşteniri (deci 1/4+1/3=7/12, respectiv 1/2+
1/3=5/6), iar colateralii privilegiaţi să se mulţumească cu restul moştenirii
(5/12 dacă există un singur părinte, şi 1/6 dacă există mai mulţi1. Aceasta
înseamnă că porţiunea cuvenită soţului supravieţuitor s-ar imputa numai
asupra părţii cuvenite colateralilor privilegiaţi, lăsând neatinsă cota-parte
cuvenită părinţilor (ca şi cum aceştia ar concura numai cu colateralii
privilegiaţi). În realitate, în toate cazurile, aşa cum a întrevăzut dar nu a
precizat autorul citat), mai întâi trebuie să se atribuie soţului supravieţuitor
cota ce i se cuvine potrivit Legii nr.319/1944, iar cotele prevăzute de
Codul civil în favoarea celorlalţi moştenitori - modificate implicit prin
această lege - să se calculeze asupra restului rămas din moştenire. Rezultă
că şi în cazul dublului concurs al ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi
cu soţul supravieţuitor, cota de 1/4 respectiv de 1/2 ce se cuvine părţilor în
concurs cu colateralii privilegiaţi, trebuie să se raporteze la 2/3 din
moştenire (1/4 din 2/3 = 1/6, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), tot aşa cum cota de 3/4,
respectiv de 1/2 cuvenite colateralilor privilegiaţi trebuie să se raporteze
tot la fracţiunea de 2/3 din moştenire (3/4 din 2/3 = 1/2, iar 1/2 din 2/3 =
1/3), şi nu asupra întregii moşteniri. În felul acesta se respectă proporţia
1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 134-135. Îndoielile autorului provin din comparaţia
făcută cu problema privind rezerva părinţilor, deşi în discuţie este cota legală, iar nu rezerva
lor. Pe de altă parte, autorul porneşte de la ideea că rezerva soţului supravieţuitor se impută
exclusiv asupra cotităţii disponibile, deşi Legea nr. 319/1944 nu statorniceşte o asemenea
regulă, astfel încât se poate considera că rezerva lui micşorează rezerva moştenitorilor
rezervatari cu care vine în concurs, tot aşa cum şi cota lui legală micşorează cotele
moştenitorilor cu care vine în concurs în cadrul moştenirii legale.
159
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

voită de legiuitor (art.671 şi 673 din C. civ.) în raporturile dintre


ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi (1/4 la 3/4 sau 1/2 la 1/2,
după cum există un singur părinte sau mai mulţi părinţi). Pe de altă parte,
nu s-ar putea admite că prin efectul Legii nr.319/1944 s-a micşorat cota
colateralilor privilegiaţi (de la 3/4 = 9/12, la 5/12, respectiv de la 1/2 la
1/6), rămânând nemodificate cotele prevăzute pentru părinţi (1/4, respectiv
1/2 din moştenire). O dată ce legiuitorul a recunoscut dreptul succesoral al
soţului supravieţuitor în concurs cu toate clasele de moştenitori legali, este
logic şi echitabil ca acest drept să afecteze în egală măsură şi partea
succesorală a ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, în cadrul
celei de-a doua clase de moştenitori legali, împreună cu colateralii
privilegiaţi, aşa cum afectează partea tuturor celorlalţi moştenitori cu care
soţul supravieţuitor concurează, inclusiv a ascendenţilor privilegiaţi ori
colateralilor privilegiaţi atunci când nu vin împreună la moştenire.
De aceea, în toate lucrările de specialitate1 (cu excepţia autorului
citat şi a soluţiilor adoptate de unele notariate şi instanţe judecătoreşti2) se
consideră că partea soţului supravieţuitor se impută asupra moştenirii şi,
în consecinţă, micşorează părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori, fără a
se admite vreo excepţie - cu nimic justificată - privitor la ipoteza dublului
concurs al soţului supravieţuitor cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii
privilegiaţi. După cum a decis instanţa supremă pentru această din urmă
ipoteză, încă din 1960, "mai întâi" soţul supravieţuitor trebuie "să-şi
primească partea sa de moştenire, conform art. l lit. b din Legea
nr.319/1944, iar apoi ceea ce a rămas după deducerea părţii sale, să fie
împărţit între mama, fraţii şi surorile defunctei, potrivit art. 673 C. civ."3.
Caracterele dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul
supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (neputând
veni prin reprezentare şi nici nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor

1
A se vedea, de exemplu, C. Stătescu, op. cit., p.145; St. Cărpenaru, op. cit., p.415; I.
Zinveliu, op. cit., p.33 şi 40; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.34; D. Macovei, op. cit.,
p.47; E. Safta-Romano, op. cit., p.97 şi 108; D. Chirică, op. cit., p.59; I. C. Vurdea (I),
Fr. Deak (II), Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi
colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, în Revista Română de Drept nr.
4, 1989, p.25-33; R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, Probleme teoretice şi practice de
drept civil, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987, p. 131. În această din urmă lucrare,
cota de 1/2 a părinţilor se calculează, potrivit celor arătate, asupra cotei de 2/3 din moştenire
(adică asupra cotei ce rămâne după defalcarea cotei soţului supravieţuitor). Printr-o
inadvertenţă însă, cota de 1/4 cuvenită unui singur părinte se calculează „din totalul masei
succesorale".
2
Pentru aceste soluţii contradictorii, A se vedea I. C. Vurdea, loc. cit., p.26.
3
TS, col. civ., dec. nr. 452/1960, în CD, 1960, p.259-260.

160
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

sezinar, în schimb este moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu


descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali) este obligat şi la
raportul donaţiilor primite de la soţul decedat1.

C. Dreptul le moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi


obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă

Potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, soţul supravieţuitor - dacă vine


la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV - "va moşteni în
afară de partea sa succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei
casnice, precum şi darurile de nuntă". Urmează deci să analizăm
problemele care se pun în legătură cu acest drept special al soţului
supravieţuitor.
1). Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice
Condiţii speciale. Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de
unele bunuri pe care le-au folosit împreună cu soţul decedat, modificându-
i-se, fără o temeinică justificare, condiţiile sale de viaţă2, Legea
nr.319/1944 îi recunoaşte - în afară de partea sa succesorală din celelalte
bunuri care i se cuvine în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali -
un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice (art.5). Dar pentru ca soţul supravieţuitor, care
întruneşte condiţiile mai sus arătate, să culeagă aceste bunuri, trebuie să fie
îndeplinite două condiţii speciale:
a. Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu
descendenţii defunctului (moştenitori din prima clasă), deci să fie chemat
la moştenire împreună cu ascendenţii şi/sau rudele colaterale ale
defunctului (moştenitori din clasele II, III sau IV)3. Dacă soţul
supravieţuitor vine în concurs fie şi cu un singur descendent al

1
În literatura de specialitate se mai precizează că soţul supravieţuitor este un moştenitor
regulat (M. Eliescu, op. cit., p.136-137; C. Stătescu, op. cit., p. 145; St. Cărpenaru, op. cit.,
p.415-416). Fiind de acord cu această precizare, menţionăm că împărţirea moştenitorilor în
regulaţi şi neregulaţi nu mai prezintă importanţă practică (art.681-683 fiind abrogate implicit
- A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.60 nota 1), întrucât - dacă au acceptat moştenirea sub
beneficiu de inventar - nici moştenitorii regulaţi (rudele defunctului) nu răspund pentru
pasivul moştenirii decât în limita activului, iar soţul supravieţuitor - dacă nu acceptă
moştenirea sub beneficiu de inventar - răspunde pentru pasiv şi cu propriile bunuri. (Cu
privire la stat, rânduit de C. civ., art.681, printre moştenitorii neregulaţi, alături de soţul
supravieţuitor şi legatarii universali şi cu titlu universal).
2
Cu privire la această raţiune a art.5 din L.nr.319/1944, A se vedea TS, s. civ., dec. nr.
2219/1971, în Revista Română de Drept nr.8, 1972. p. 160; St. Cărpenaru, op. cit., p.4I7
3
A se vedea şi TS, s. civ., dec. nr.2213/1979. în CD, 1979, p. 121.
161
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

defunctului aceste bunuri se includ în masa succesorală1 şi se împart - ca şi


celelalte bunuri ale moştenirii - în condiţiile mai sus arătate (1/4 soţul
supravieţuitor şi 3/4 ceilalţi moştenitori care formează prima clasă). În
schimb, dacă soţul supravieţuitor concurează au alţi moştenitori legali
(ascendenţi sau colaterali), aceste bunuri i se cuvin lui, în totalitate şi în
mod exclusiv, în virtutea dreptului la moştenire special prevăzut de lege,
urmând ca numai restul bunurilor (de exemplu, imobilele, autoturismul,
bijuteriile etc.), dacă există, să fie împărţite între soţul supravieţuitor şi
ascendenţii sau rudele colaterale ale defunctului cu care vine în concurs.
Deci soţul supravieţuitor culege aceste bunuri "peste cota sa succesorală
din celelalte bunuri";
b. Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin
liberalităţi între vii (donaţii)2 sau pentru cauză de moarte (legate făcute
prin testament)3. Precizăm că, prin conferirea unui drept special la
moştenire în favoarea soţului supravieţuitor, legiuitorul a avut în vedere nu
totalitatea bunurilor gospodăriei casnice, ci numai partea soţului decedat
din astfel de bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale
defunctului din această categorie4 (de exemplu cele dobândite de el înainte
de încheierea căsătoriei, cele dobândite prin moştenire sau donaţie în
timpul căsătoriei etc. - art.31 C. fam.). Bunurile proprii ale soţului
supravieţuitor5, precum şi partea sa din bunurile comune având ca obiect
asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte din masa
1
Aceste bunuri se includ în masa succesorală, în vederea calculării rezervei, chiar dacă
moştenitorul (moştenitorii) din prima clasă au fost exheredaţi. Dar cu ceilalţi moştenitori,
care vin la moştenire ca efect al exheredării moştenitorilor din clasa întâi, soţul supravieţuitor
nu mai împarte aceste bunuri.
2
Chiar dacă, uneori, se vorbeşte, generic, de "acte între vii" (A se vedea, de exemplu, dec.
de îndrumare nr. 12/1968, loc. cit.), sunt avute în vedere numai cele care reprezintă
liberalităţi (donaţii). Actele cu titlu oneros sau cele cu titlu gratuit, dar care reprezintă acte
dezinteresate, nu au nici o relevanţă în materia cercetată.
3
Dreptul special al soţului supravieţuitor este înlăturat numai dacă testatorul dispune de
bunurile gospodăriei casnice "în mod expres", iar nu prin termeni generici, cum ar fi "oricare
averi", care se poate referi la celelalte bunuri. A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 154/1972, loc.
cit.
4
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 139. Împrejurarea că bunurile din această categorie
..au aparţinut soţului defunct nu este de natură să modifice regimul lor succesoral" instituit
prin art.5 din L.nr.319/1944. (TS, completul de 7 judecatori, dec. nr.70/1978, loc. cit., p.161.
A se vedea şi TS, s. civ., dec. nr. 1792/1979. în CD, 1979, p.123; dec. nr. 2135/1984, în
Repertoriu... 1980-1985, p.124, nr.276.
5
Sunt bunuri proprii, printre altele, bunurile de uz personal (art.31 lit. c din C.
familiei), adică cele care sunt destinate acestei afecţiuni speciale (de ex., metraje pentru
confecţii) neinteresând dacă pentru aceasta este necesară o transformare a bunurilor. Fac
excepţie obiectele de lux, care reprezintă în genere investiţii. (A se vedea TS, completul de 7
jud, dec. nr.70/1978, loc. cit. p.163).
162
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

succesorală. Este însă posibil ca defunctul să fi dispus de partea sa din


aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terţe persoane ori în
favoarea tuturor moştenitorilor săi (prin includerea acestor bunuri în masa
celorlalte bunuri succesorale1) etc. In asemenea ipoteze bunurile în cauză
nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul supravieţuitor în virtutea
dreptului special. Actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul
supravieţuitor nefiind rezervatar în privinţa acestor bunuri. Însă el
(precum şi părinţii dacă este cazul), fiind rezervatar în privinţa dreptului de
moştenire ordinar, bunurile din această categorie care au făcut obiectul
liberalităţilor, ca de altfel şi toate celelalte bunuri lăsate legat sau donate,
vor fi incluse în masa de calcul pentru stabilirea rezervei cuvenite soţului
supravieţuitor (şi părinţilor, dacă este cazul), putând servi la întregirea ei.
Soţul supravieţuitor va fi însă lipsit de acest drept special la moştenire
numai dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din
aceste bunuri2. Dacă a dispus numai în parte, de exemplu, a lăsat legat un
televizor bun propriu unei terţe persoane, soţul supravieţuitor va culege
restul bunurilor din această categorie în virtutea acestui drept, cu
excluderea celorlalţi moştenitori (din clasele II-IV) care vin în concurs cu
el la moştenire. În sfârşit, precizăm că dreptul special al soţului
supravieţuitor nu se pierde, nefiind aplicabilă sancţiunea prevăzută de
art.703 C. civ., dacă el a dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale
gospodăriei casnice, deoarece moştenitorii cu care vine în concurs
(ascendenţi şi/sau colaterali) oricum nu au nici un drept asupra acestor
bunuri3.
În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea
drepturilor soţilor supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice urmează a se face în funcţie de afectaţiunea lor
concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice. Prin urmare,
soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este
cazul, bunurile din această categorie pe care le-au folosit în cadrul
gospodăriei comune cu defunctul, iar soţul supravieţuitor de bună-credinţă
din căsătoria nulă, dar putativă, va culege şi el pe cele din gospodăria
comună cu defunctul, fără a se lua în considerare valoarea bunurilor în
1
A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 154/1972, loc. cit. Dacă soţul decedat a dispus de partea
sa din aceste bunuri chiar în favoarea soţului supravieţuitor nu se pun probleme, pentru că
acestea vor fi dobândite oricum de soţul supravieţuitor, el având opţiunea între a accepta
legatul sau a culege aceste bunuri în baza art.5 din Legea nr.319/1944.
2
Se pare că prin dec. de îndrumare a TS nr. 12/1968 s-a adoptat o altă soluţie, de vreme ce
a statuat că "sistemul legal menţionat este aplicabil numai în situaţia în care soţul decedat nu
a dispus de o parte” din aceste bunuri prin acte între vii sau prin testament" (loc. cit., p.30).
3
A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 1349/1983, în CD,1983, p91-92 şi intra nr.77.1 lit. c.
163
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

cauză1.
Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice.
Conţinutul concret al acestor noţiuni a fost precizat în literatura de
specialitate2 şi în practica judecătorească3. Prin mobile şi obiecte
aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la
mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.)
şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul
gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit şi de spălat rufe,
frigiderul, aspiratorul etc.) şi care au fost afectate, în concret, folosinţei
comune a soţilor4, corespunzător nivelului de trai al soţilor, "chiar dacă nu
satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a
soţilor"5. Dacă asemenea bunuri au fost aduse în gospodăria casnică şi au
fost folosite de soţi ca atare, nu interesează provenienţa bunurilor6 (de
exemplu, dacă au fost dobândite împreună de soţi sau de către unul dintre
ei - defunctul - înainte sau în timpul căsătoriei)7. în concepţia instanţei
supreme este lipsită de relevanţă şi multitudinea bunurilor, chiar dacă
unele sunt de acelaşi fel, neinteresând posibilitatea folosirii lor
concomitente8. Considerăm însă că această din urmă teză, în principiu
justă9, nu trebuie să Fie absolutizată, incluzându-se în această categorie de

1
Soluţia împărţirii în mod egal ar putea fi aplicată numai dacă, în mod excepţional,
anumite bunuri din această categorie (de ex., aparatul de radio portativ) ar fi fost afectate
folosinţei comune cu ambii soţi supravieţuitori.
2
A se vedea în special, M. Eliescu, op. cit., p.138-139; C. Stătescu, op. cit., p. 146-147;
St. Cărpenaru, op. cit., p. 417-418.
3
A se vedea soluţiile citate în notele care urmează.
4
Prin urmare trebuie avută în vedere nu numai natura intrinsecă a acestor obiecte, dar şi
afectaţiunea lor concretă. (M. Eliescu, op. cit., p. 138; C. Stătescu. op. cit., p. 146; D.
Chirică, op. cit., p.61; TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, loc. cit., p.31; s. civ., dec. nr.
1729/1979. loc. cit., p. 123 etc.).
5
M. Eliescu, op. cit., p. 138. Pot face parte din această categorie şi mobilele necorporale,
de exemplu, creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acesta bunuri (ibidem, p.139,
lit. c) precum şi indemnizaţia de asigurare plătită de asigurător în virtutea contractului de
asigurare facultativă complexă a gospodăriilor persoanelor fizice, sumele astfel obţinute
ocupând, în virtutea subrogaţiei reale cu titlu universal, locul bunurilor în cauză, prin efectul
art.5 din L.nr.319/1944, care divide aceste bunuri - la decesul unuia dintre soţi - într-o masă
distinctă.
6
A se vedea TS, completul de 7 jud., dec. nr.70/1978, loc. cit., p. 161; s. civ., dec. nr.
1729/1979, loc cit, p. 123.
7
A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 1762/1977, în Repertoriu... 1975-1980, p.138.
8
A se vedea TS, completul de 7 jud., dec. nr.70/1978, loc. cit., p.161-164.
9
în speţa soluţionată fusese vorba de plăpumi, pături şi cuverturi. A se vedea I. Mihuţă,
Probleme de drept în materia dreptului familiei, dreptului muncii şi dreptului procesual
civil, din practica Tribunalului Suprem pe semestrul II al anului 1978, în Revista Română
de Drept, nr. 10. 1979, p.41.
164
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

bunuri, de exemplu, mai multe frigidere de acelaşi fel, ci coroborată cu


criteriul afectaţiunii lor folosinţei comune1.
Având în vedere criteriile arătate, nu intră în categoria mobilelor şi
obiectelor gospodăriei casnice:
a) bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite
în cadrul gospodăriei casnice propriu-zise, cum ar fi: automobilul,
motocicleta, pianul etc.; bunurile necesare exercitării profesiunii sau
meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale dintre soţi, constituie
bunuri proprii conform art.31 lit. c din C. fam. (de exemplu, scule de
ceasornicărie)2; obiectele care prin valoarea lor deosebită (artistică,
istorică sau fiindcă sunt confecţionate din metale preţioase) depăşesc
înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice3;
b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul
gospodăriei casnice, cum sunt: cele procurate în alt scop (de exemplu,
pentru a face investiţii4 sau pentru a fi donate); cele procurate după data
întreruperii în fapt a convieţuirii lor5; obiectele de uz personal şi exclusiv
al defunctului;
c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animalele de muncă şi
1
A se vedea şi E. Safta-Romano, op. cit., p. 113.
2
A se vedea TJ Hunedoara, dec. civ. nr.756/1983, în Revista Română de Drept nr.3, 1984,
p.72. Altă soluţie nu poate fi dată nici în cazul în care soţii au avut o profesiune comună şi
când bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei sunt bunuri proprietatea lor comună,
dar nu în devălmăşie, ci pe cote-părţi, păstrând caracterul de bunuri proprii ale soţilor. De
exemplu, dacă soţii au fost intelectuali, biroul profesional al soţilor - mobila de birou, casa de
bani, clasorul - nu aparţin gospodăriei comune (A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 138 şi
practica citată de autor) şi deci nu vor fi atribuite, în mod exclusiv, soţului supravieţuitor în
virtutea dreptului special. Este însă evident, că la împărţeala (partajarea) moştenirii între
moştenitori, bunurile necesare exercitării profesiei de către soţul supravieţuitor îi vor fi
atribuite lui. Dacă biblioteca şi biroul constituie simple piese de mobilier, aparţinând
gospodăriei casnice comune, vor intra în cadrul de aplicare a art.5 din L.nr.319/1944. A se
vedea TS s. civ., dec. nr.2734/1973, în Repertoriu... 1969-
1975, p.208 nr.534.
3
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p 139; C. Stătescu, op. cit., p.146.
4
A se vedea Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/ 1968, loc. cit., p.29.
5
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.139; C. Stătescu, op. cit., p.146; TS, s. civ., dec. nr.
2193/1979, loc. cit., p.132. În principiu, pentru recunoaşterea drepturilor succesorale ale
soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori sau în lipsa rudelor,
convieţuirea la data deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă. Soluţie diferită se impune
însă în privinţa bunurilor gospodăriei casnice, datorită criteriului afectaţiunii lor. în schimb,
dacă soţii au avut gospodării separate din motive obiective (de ex., sunt încadraţi în muncă în
localităţi deosebite), se revine, şi în această materie, la soluţia de principiu; soţul
supravieţuitor are dreptul la bunurile destinate gospodăriei casnice, indiferent de locul unde
ele se aflau în momentul decesului celuilalt soţ. TS, s. civ., dec. nr.1248/197I, în
Repertoriu... 1969-1975, p.209 nr.536. A se vedea şi St. Cărpenaru, op. cit., p.418.
165
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

de producţie precum şi uneltele specifice gospodăriei ţărăneşti)1. Aceste


bunuri nu intră în categoria celor vizate de art.5 din Legea nr.319/1944
deoarece:
– textul vizează "obiectele aparţinând gospodăriei casnice", legate de
viaţa intimă a soţilor, iar nu bunurile gospodăreşti în general, cum ar fi şi
cele din gospodăria ţărănească, legate de îndeletnicirea agricolă, care
evocă ideea de profesionalism, iar bunurile destinate exerciţiului profesiei
soţilor sau a unuia dintre ei, aşa cum am văzut, prin însăşi natura şi
destinaţia lor, împiedică includerea lor în categoria bunurilor gospodăriei
casnice;
– întrucât terenul agricol se dobândeşte de către moştenitori potrivit
regulilor generale2, este indicat ca şi celelalte bunuri din gospodăria
ţărănească - strâns legate de cultivarea terenului (parte dintre ele fiind şi
imobile prin destinaţie, de exemplu, animalele de muncă, uneltele de arat
etc. - art.468 C. civ) 3 - să fie tot astfel moştenite;
– includerea acestor bunuri în rândul celor vizate de art.5 din Legea
nr.319/1944 ar fi excesivă şi inechitabilă, mai ales în raport cu moştenitorii
din clasa a Ii-a, care, chiar dacă sunt rezervatari (eventual au şi gospodărit
împreună cu defunctul), nu ar beneficia de ele, având în vedere natura
juridică a acestui drept special al soţului supravieţuitor;
– adoptarea soluţiei preconizate nu afectează funcţia social-
economică a gospodăriilor populaţiei deoarece, pe lângă partea sa de
proprietate asupra acestor bunuri, soţul supravieţuitor culege şi el, potrivit
legii, cota-parte din moştenire, care include şi partea defunctului din aceste
bunuri, iar cotele dobândite de alţi moştenitori pot constitui baza formării
unor noi gospodării ţărăneşti. De altfel, dacă dobândirea unor bunuri din
categoria analizată de către alte persoane decât soţul supravieţuitor ar
prezenta pericolul destrămării gospodăriilor ţărăneşti, legea nu ar
recunoaşte dreptul de dispoziţie asupra acestor bunuri prin acte între vii
(inclusiv donaţii) ori mortis causa4 .

1
A se vedea şi E. Safta-Romano, op. cit., p. 114-115; D. Chirică, op. cit., p.62; L.
Stănciulescu, op. cit., p. 81.
2
Menţionăm că dobândirea terenurilor agricole prin moştenire nu este limitată. Numai în
cazul actelor juridice între vii proprietatea dobânditorilor nu poate depăşi 200 ha de teren
agricol în echivalent arabil, de familie (art.2 alin.2 din Legea nr.54/1998), prin familie
înţelegându-se soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.
3
Se admite unanim că art.5 din L.nr.319/1944 nu se referă la bunuri imobile, fie şi prin
destinaţie.
4
Pentru o părere contrară, în sensul includerii bunurilor din gospodăria ţărănească între
cele vizate de art.5, A se vedea H. A. Ungur, În legătură cu dreptul de moştenire special al
166
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

2). Darurile de nuntă


Aplicarea regimului juridic al mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice. Art. 5 din Legea nr.319/1944, care reglementează
dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor menţionează - alături
de mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice - şi darurile de
nuntă, fără a stabili reguli speciale, derogatorii, pentru aceasta din urmă.
înseamnă că regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice, analizat mai
sus se aplică şi în privinţa darurilor de nuntă.
Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute
soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent că aceste daruri au fost făcute în
comun ambilor soţi sau unuia ori altuia dintre ei, inclusiv darul făcut de
unul dintre ei celuilalt (sau reciproc) şi indiferent de faptul dacă aceste
bunuri au fost sau nu afectate folosinţei comune a soţilor. Este însă evident
că bunurile dăruite de terţe persoane ori de către soţul predecedat numai
soţului supravieţuitor, precum şi partea sa din darurile comune nu fac
obiectul dreptului special de moştenire, fiindcă îi aparţin soţului
supravieţuitor, la fel ca şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei
casnice care sunt ale soţului supravieţuitor.
În afară de noţiunea însăşi a darurilor de nuntă, în literatura de
specialitate se mai fac încă două precizări de amănunt pentru darurile de
nuntă.
a) Astfel, se menţionează că darurile făcute numai defunctului se
contopesc în patrimoniul lui şi fac obiectul moştenirii de drept comun,
împreună cu celelalte bunuri ale sale1 (adică potrivit art. 1 din Legea
nr.319/1944). Observăm că această deosebire fată de regimul bunurilor
gospodăriei casnice nu rezultă din textul legii, mai ales că prin daruri de
nuntă se înţeleg nu numai cele făcute ambilor soţi, dar şi cele donate unuia
dintre ei2. De aceea, în motivarea acestei soluţii, discutabile, se invocă
numai considerente de echitate; "... nu sunt temeiuri ca ele să fie culese în
virtutea unui drept special de către soţul supravieţuitor3. În orice caz, dacă
aceste bunuri fac parte dintre cele afectate gospodăriei casnice, soţul
supravieţuitor le culege, ca atare, în virtutea dreptului special de
moştenire.

soţului supravieţuitor asupra mobilelor si obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, în


Revista Română de Drept nr. 11, 1988, p. 11 şi urm.
1
M. Eliescu, op. cit., p.139-146; C. Stătescu, op. cit., p.147; St. Cărpenaru, op. cit.,
p.418; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.37; D. Chirică, op. cit., p.64.
2
A se vedea, de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p.140 lit. b.
3
C. Stătescu, op. cit., p. 214.
167
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

b) Spre deosebire de soluţia de mai sus (potrivit căreia art.5 ar avea


în vedere numai darurile făcute în comun ambilor soţi), se admite că
darurile de nuntă făcute soţului predecedat de către soţul supravieţuitor se
dobândesc de acesta din urmă în baza art.5 din Legea nr.319/1944. În
legătură cu această precizare, neîndoielnic exactă, menţionăm numai că
reîntoarcerea acestui dar - chiar dacă prin daruri de nuntă s-ar înţelege
numai cele făcute de terţi ambilor soţi - s-ar putea obţine şi prin revocarea
donaţiei făcute între soţi care, potrivit art.937 C. civ., este posibilă chiar şi
după moartea soţului donatar1.

C. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Noţiune şi condiţii. Potrivit art.4 din Legea nr.319/1944, soţul


supravieţuitor are, din momentul deschiderii moştenirii, în afară de
celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în
concurs, un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face
parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie. Prin urmare, în
locul dreptului de folosinţă de care se bucură unul dintre soţi în locuinţa
proprietatea (exclusivă sau comună) a celuilalt, soţul supravieţuitor
dobândeşte - din momentul deschiderii moştenirii - un drept de abitaţie,
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii a locuit (se subînţelege statornic,
deci să fi avut domiciliul2) în casa (apartamentul) care formează obiectul
dreptului de abitaţie3;
b) nu are altă locuinţă proprie;
c) casa face parte din moştenire - în total sau în parte - fiind
proprietatea exclusivă sau comună (împreună cu soţul supravieţuitor sau
cu altul4) a defunctului;
d) nu devine prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei. în
acest din urmă caz (de exemplu, soţul supravieţuitor este moştenitorul unic
al proprietarului exclusiv) el nu poate fi titular al dreptului de abitaţie, căci
1
A se vedea TS, col. civ., dec. nr. 1649/1955, în CD, 1955, p.82-83; s. civ., dec. nr.
551/1970, în Repertoriu... 1969-1975, p.134-135. Contra E. Safta-Romano, op. cit., p.118.
2
Întrucât stabilirea domiciliului se poate face în mod liber, este suficientă dovada locuirii
(statornice) în casa care face obiectul dreptului de abitaţie.
3
Nu este necesar ca la deschiderea moştenirii soţul supravieţuitor să fi convieţuit cu
defunctul în aceea locuinţă", M. Eliescu, op. cit., p.142.
4
În caz de proprietate comună (în devălmăşie sau pe cote-părţi), dreptul de abitaţie
vizează, evident, numai partea din proprietate ce a aparţinut defunctului, căci partea proprie a
soţului supravieţuitor îi aparţine cu titlu de proprietate, iar asupra cotei-părţi ce aparţine altuia
nu poate dobândi nici un drept prin moştenire (nu face parte din succesiune - art.4).
168
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate


asupra bunului care îi aparţine cu titlu de proprietate exclusivă (neminem
res sua servit)1. Dacă este numai comoştenitor împreună cu alţii, dreptul
de abitaţie îi va permite să folosească locuinţa potrivit necesităţilor, iar nu
numai în raport de cota-parte din dreptul de proprietate dobândit prin
moştenire2;
e) defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitaţie,
ca drept de moştenire legală, fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar
decât în raport de drepturile succesorale prevăzute de art. 1 din Legea
nr.319/1944.
Caractere. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se
caracterizează prin următoarele:
a) Este un drept real având ca obiect casa de locuit. Titularul
dreptului va avea şi dreptul de a se servi de terenul aferent, în măsura
necesară folosirii locuinţei3 (inclusiv de părţile comune ale imobilului cu
mai multe locuinţe);
b) Este un drept temporar care durează până la executarea ieşirii din
indiviziune, dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii sau până la
recăsătorirea soţului supravieţuitor;
c) Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputând fi cedat
sau grevat în favoarea altei persoane. Spre deosebire de abitaţia de drept
comun (art.572 C. civ.), soţul supravieţuitor nu poate închiria partea din
casă pe care nu o locuieşte; dimpotrivă, comoştenitorii pot cere
restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul când locuinţa nu-i va fi
necesară în întregime (art.4 alin.2-3 din Legea nr.319/1944). Mai mult
decât atât, ei au dreptul să procure soţului supravieţuitor locuinţă în altă
parte, în caz de neînţelegere dintre ei hotărând instanţa (art.4 alin.4-5).
Fiind personal şi inalienabil, dreptul de abitaţie este şi insesizabil,
creditorii titularului dreptului (soţului supravieţuitor) neavând dreptul să-l

1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.142. În acest sens este exactă afirmaţia că dreptul de
abitaţie este un drept propriu, născut direct în persoana soţului supravieţuitor (C. Stătescu,
op. cit., p.149; St. Cărpenaru, op. cit., p.421; I. Zinveliu, op. cit., p.42). în fond însă, el
dobândeşte dreptul de abitaţie de la defunct, ca un drept de moştenire legală, prin separarea
unui atribut component al dreptului de proprietate ce a aparţinut defunctului. Numai în cazul
drepturilor care n-au aparţinut defunctului (de exemplu, dreptul de opţiune) se poate susţine
că sunt proprii, născute în persoana moştenitorului.
2
E. Safta-Romano, op. cit., p. 129-130.
3
A se vedea şi Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în RSR, Editura
Academiei, Bucureşti, 1978, p. 121.
169
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

urmărească1;
d) Acest drept este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu
gratuit2, în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept, nu este obligat
să plătească chirie moştenitorului care a dobândit proprietatea casei3. Iar
dacă este şi el comoştenitor al casei, gratuitatea îi profită în sensul că nu
este obligat să plătească chirie, nici înainte şi nici după împărţeală
(retroactiv), pentru cota-parte corespunzătoare drepturilor comoşteni-
torilor.
Corelaţia dintre dreptul de abitaţie şi legislaţia locativă. Aşa cum s-
a arătat în literatura de specialitate, legislaţia locativă specială nu a
desfiinţat dreptul de abitaţie, nici pe cel de drept comun şi, cu atât mai
puţin, pe cel reglementat de Legea nr.319/19444.

3. Drepturile statului asupra moştenirii vacante

Noţiunea de moştenire vacantă. Potrivit art.680 C. civ. (astfel cum a


fost modificat prin Decretul nr.73/1954 privind modificarea art.680 şi 700
din C. civ.), "în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate
de defunct trec în proprietatea statului". În interpretarea acestui text - mult
controversat sub aspectul naturii juridice a dreptului statului asupra
moştenirii, dar prea puţin analizat sub aspectul cazurilor de vocaţie
concretă (efectivă) la moştenire a statului -în literatura de specialitate se
arată că "în lipsă de rude în grad succesibil şi de soţ supravieţuitor şi
întrucât nu există legatari, bunurile moştenirii trec în proprietatea statului
(fiscus post omnes)"5.
După părerea noastră, o asemenea formulare de principiu nu este pe
deplin satisfăcătoare. Astfel, este adevărat că în cazul lipsei totale a
moştenitorilor legali şi a legatarilor statul are vocaţie succesorală
concretă6. Dar el are acest drept nu numai în acest caz. De exemplu, dacă

1
A se vedea şi M. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. 1, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.315.
2
Soţul supravieţuitor nu este obligat nici la cauţiunea prevăzută de art.566 C. civ. pentru
abitaţia de drept comun (art.4 alin.2).
3
A se vedea şi M. Eliescu, op. cit., p. 144.
4
A se vedea, de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p. 142-144; Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, op.
cit., p.131; St. Cărpenaru, op. cit., p. 157..
5
M. Eliescu, op. cit., p. 145. A se vedea şi art.85 din Legea nr.36/1995 potrivit căruia
succesiunea este vacantă "în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari".
6
In legătură cu modurile de formare a unei societăţi comerciale cu asociat unic. în
literatura de specialitate s-a susţinut că: "al doilea mod, prin care se poate ajunge la formarea
170
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

nu există moştenitori legali, iar defunctul prin testamentul lăsat a instituit


unul sau mai mulţi legatari cu titlu particular se va naşte vocaţia
succesorală concretă a statului, chiar dacă legatarii acceptă legatul,
deoarece legatarii cu titlu particular nu au vocaţie asupra patrimoniului
succesoral, ci numai asupra bunurilor determinate care fac obiectul
legatelor, restul patrimoniului defunctului revenind statului. Prin urmare,
vocaţia concretă a statului poate coexista cu drepturile legatarilor cu titlu
particular. De asemenea, ea mai poate coexista, în lipsă de moştenitori
legali, şi cu drepturile legatarilor cu titlu universal, în cazurile în care
aceste legate nu epuizează întreaga masă succesorală. în general, dacă în
lipsă de moştenitori legali defunctul a dispus prin testament numai de o
parte a averii sale, restul va trece în patrimoniul statului.
Dar nici formula "nefiind moştenitori legali sau legatari universali,
moştenirea este vacantă1" nu acoperă toate ipotezele în care se naşte
dreptul statului asupra moştenirii. De exemplu, prin testamentul lăsat,
defunctul nu a desemnat nici un legatar; în schimb, a prevăzut exheredarea
moştenitorilor legali. în acest caz, dacă unul sau mai mulţi dintre
moştenitorii exheredaţi sunt rezervatari, ei vor culege din moştenire - ca
moştenitori legali - cota corespunzătoare rezervei lor, restul patrimoniului
succesoral (cotitatea disponibilă) revenind statului. Deci vocaţia concretă a
statului poate coexista şi cu drepturile moştenitorilor legali2. Este şi
motivul pentru care unii autori, fără a formula o regulă de principiu,
enumera cazurile în care succesiunea poate fi considerată vacantă,

societăţii cu asociat unic, este acela în care unul dintre cei doi asociaţi se retrage dintr-o
societate şi îşi vinde părţile sale sociale celuilalt asociat sau încetează din viaţă fără
moştenitori. În ambele ipoteze . societatea bazată pe contract devine o societate cu asociat
urne ..." (D. Ciobanu, Societăţile comerciale cu asociat unic, în Dreptul nr.9, 1993, p.15). În
realitate, în cazul decesului "fără moştenitori" al unui asociat dintr-o societate comercială
(sau civilă) părţile sociale (ca şi acţiunile în cazul societăţilor pe acţiuni) ale defunctului se
dobândesc de către stat (art.680 C. civ.). Coasociatul defunctului nu intră în categoria
moştenitorilor legali, iar contractul de societate (ori alte acte constitutive) nu reprezintă
testamente prin care să se poată institui legatari. Numai dacă defunctul - printr-un testament -
ar fi lăsat cu titlu de legat părţile sociale în favoarea coasociatului, prin moartea lui societatea
ar deveni cu asociat unic. Dar în acest caz nu am mai fi în ipoteza decesului "fără
moştenitori", ci în ipoteza moştenirii testamentare. Coasociatul poate fi, evident, şi un
moştenitor legal, caz în care, de asemenea, prin moartea unuia dintre cei doi asociaţi
societatea se transformă într-o societate cu asociat unic, dar nici în acest caz nu se mai poate
vorbi de moartea unui asociat "fără moştenitori".
1
M. Eliescu, op. cit., p.147. Într-o altă formulare, dar cu un conţinut identic, statul culege
succesiunea dacă defunctul "nu a lăsat nici rude în grad succesibil, nici soţ, nici legatar
universal".
2
A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.68-69; E. Safta-Romano, op. cit., p.123; L.
Stănciulescu, op. cit., p.90.
171
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

sesizând şi posibilitatea coexistenţei drepturilor statului cu cele ale


legatarilor (cu titlu universal sau cu titlu particular)1. Dezavantajul acestei
metode constă în pericolul omiterii unor ipoteze posibile, de exemplu,
coexistenţa dreptului statului cu drepturile moştenitorilor legali rezervatari
exheredaţi.
De aceea, pentru interpretarea art.680, apreciem ca utilă formularea
unui principiu, şi anume: patrimoniul succesoral trece în proprietatea
statului - în total sau în parte - în cazurile în care fie nu există moştenitori
(legali sau testamentari), fie - chiar dacă aceştia există - vocaţia lor
succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Cu
alte cuvinte, "lipsa de moştenitori", în sensul art.680 C. civ., poate fi nu
numai o lipsă totală, dar şi una parţială. Evident, în toate cazurile, prin
"lipsă" trebuie să înţelegem nu numai absenţa fizică a moştenitorilor, ci şi
absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori
de înlăturarea lor de la moştenire ca urmare a exheredării, nedemnităţii ori
revocării pe cale judecătorească a legatului (şi, bineînţeles, dacă nu
operează dreptul de acrescământ în favoarea unor comoştenitori sau
colegatari acceptanţi)2.
Particularităţile drepturilor statului asupra moştenirilor vacante.
Atare particularităţi, caractere juridice deosebite se analizează, fireşte, în
raport cu regulile aplicabile altor moştenitori, legali sau testamentari.
Subliniem că toate aceste reguli speciale operează indiferent de soluţia
care se adoptă în privinţa naturii juridice a dreptului statului asupra
moştenirii vacante. De altfel - după cum vom vedea - unele divergenţe de
păreri, existente sub aceste aspecte, (de exemplu, în privinţa eliberării
certificatului de vacanţă a moştenirii din oficiu sau a necesităţii întocmirii
inventarului pentru limitarea răspunderii statului la activul moştenirii ori în
1
A se vedea J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p. 122-123.
2
În legătură cu soarta moştenirilor vacante, semnalăm unele reguli speciale prevăzute de
Legea nr. 18/1991 (republicată în 1998) referitoare la terenurile care formează obiectul
reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar sau moştenitorilor lui.
Astfel, potrivit art.26, terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut
cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri tară moştenitori, trec în
proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor,
pentru a servi la destinaţiile prevăzute de lege (vânzare, concesionare etc.). Prin urmare,
titular al dreptului de proprietate (se subînţelege, privată) devine unitatea administrativ-
teritorială, iar nu statul. Tot astfel, în ceea ce priveşte terenurile din extravilan aduse sau
preluate în orice alt mod în patrimoniul cooperativei de la cooperatori sau de la alte persoane
care au decedat şi nu au moştenitori, precum şi terenurile pentru care nu s-au formulat cereri
de restituire (situaţie echivalentă cu vacanţa moştenirii), potrivit art. 18 rămân la dispoziţia
comisiei constituite pentru aplicarea legii în vederea atribuirii altor persoane îndreptăţite, iar
cele neatribuite trec în domeniul privat al comunei, oraşului sau al municipiului.
172
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

privinţa sezinei), nu sunt determinate de teza adoptată de autorii în cauză


cu privire la natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante.
1. Certificatul de vacanţă a moştenirii. Momentul dobândirii
moştenirii vacante de către stat. Potrivit art.85 din Legea nr.36/1995,
notarul public constată vacanţa succesorală "la cererea reprezentantului
statului" şi eliberează certificatul de vacanţă succesorală după expirarea
termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală1. Dar notatul
public este obligat să citeze autoritatea administraţiei publice competentă a
prelua bunurile în toate cazurile în care succesiunea urmează a fi declarată
vacantă (art.75 alin.3) putând încredinţa administrarea provizorie a
bunurilor unui curator desemnat, cu încunoştinţarea autorităţii
administrativ-teritoriale (art.73 alin.3). De altfel, constatarea existenţei
unei succesiuni vacante şi a componenţei acesteia se poate face şi de către
instanţa judecătorească, în mod direct, în lipsa certificatului de vacanţă
succesorală eliberat de notarul public.
În toate cazurile, indiferent că vacanţa moştenirii a fost constatată
prin certificatul eliberat de notar sau direct prin hotărârea organului de
jurisdicţie, statul dobândeşte moştenirea ope legis, de la deschiderea ei,
potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de vacanţă
succesorală ori hotărârea judecătorească pronunţată în această materie, la
fel ca şi certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească prin care se
constată drepturile succesorale ale altor moştenitori, nu au efect
constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data
morţii celui care lasă moştenirea, potrivit regulilor generale, în legislaţia
noastră neexistând nici o dispoziţie specială care să permită o altă soluţie.
Dacă s-ar susţine că certificatul de vacanţă a moştenirii sau hotărârea
judecătorească are efect constitutiv, ar urma să se admită că între momen-
tul deschiderii succesiunii şi data eliberării lui (sau data expirării
termenului de opţiune succesorală) moştenirea a rămas fără titular
(hereditas iacens), ceea ce este inadmisibil (în dreptul nostru), indiferent
de teza pe care o împărtăşim în privinţa naturii juridice a dreptului statului
asupra moştenirii vacante2.
1
"Pentru eliberarea certificatului de vacanţă succesorală nu este obligatorie existenţa unor
declaraţii exprese de renunţare la succesiune, făcută de toate persoanele cu vocaţie
succesorală, acestea putând fi străine de succesiune fie prin renunţare expresă, fie prin
aplicarea dispoziţiilor art. 700 C. civ." (prescripţia dreptului de opţiune). TMB, secţ. a IV-a
civ., dec. nr. 490/1997 în Culegere TMB 1993-1997, p. 13-14.
2
Cu referire la o soluţie (potrivit căreia statul nu devine proprietar decât în momentul când
succesibilul, prin neacceptarea în termen a moştenirii, a pierdut această calitate) adoptată
printr-o decizie mai veche a Tribunalului Suprem, în literatura de specialitate s-a susţinut că
această soluţie "pare mai degrabă în concordantă cu teza culegerii de către stat a succesiunilor
173
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Întrucât dobândirea de către stat a moştenirii vacante are loc pe data


deschiderii succesiunii, de la această dată urmează a se aplica, în privinţa
bunurilor din moştenire, regimul juridic aplicabil proprietăţii de stat, în
măsura în care se pun probleme speciale datorită calităţii statului ca
proprietar1. De exemplu, dacă prin acţiune se cere recunoaşterea dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui imobil dintr-o
moştenire vacantă, este necesară citarea în cauză şi a statului, în principiu,
prin autoritatea administraţiei publice (consiliile locale)2.
În sfârşit, încă două precizări în legătură cu certificatul de vacanţă a
moştenirii.
a) După eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii notarul
public nu mai poate elibera un alt certificat (de moştenitor). Acei care au
pretenţii la moştenire (de exemplu, succesibilii care din motive de forţă
majoră nu au putut accepta succesiunea în cadrul termenului de prescripţie
de 6 luni sau care cer repunerea în termenul de prescripţie) ori au fost
prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere
prin justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor, după care notarul
public va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărârii judecătoreşti
definitive şi irevocabile. Considerăm că în privinţa anulării certificatului
de vacanţă a moştenirii se aplică regulile care sunt prevăzute şi pentru
anularea certificatului de moştenitor (art.88 din Legea nr.36/1995).
b) Dacă moştenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin
testament, urmează să i se elibereze certificat de moştenitor, iar nu
certificat de vacanţă a moştenirii. Considerăm că această soluţie urmează a
fi aplicată şi în cazul în care statul este gratificat prin testament, iar în lipsa
acestui legat moştenirea ar fi fost vacantă (deci ar fi revenit, oricum,
statului). Optăm pentru această soluţie întrucât dobândirea prin legat se
rămase fără moştenitori, în virtutea dreptului de desherenţă". (M. Eliescu, op. cit., p.148). în
realitate, decizia citată de autor - a cărei statuare nu o împărtăşim - nici nu confirmă şi nici nu
infirmă teza dreptului de desherenţă, soluţia privind exclusiv momentul dobândirii de către
stat a moştenirii vacante la expirarea termenului de 6 luni fixat de lege pentru exercitarea
dreptului de opţiune. De altfel, însuşi autorul, invocând această decizie în favoarea tezei pe
care o împărtăşeşte, arată că "stingerea vocaţiei la moştenire a succesibilului, prin
neacceptarea în termen a moştenirii, producându-şi efectele retroactiv, de la data deschiderii
moştenirii, succesibilul este refulat că nu a fost niciodată proprietar, iar statul dobândeşte
lăsământul succesoral de la data morţii defunctului".
1
Moştenirea devine vacantă nu "după expirarea termenului de acceptare" (TS, s. civ., dec.
nr. 422/1982 în CD, 1982, p. 114), ci de la data deschiderii moştenirii, numai constatarea
vacanţei se face ulterior.
2
A se vedea art.75 alin.3 din Legea nr.36/1995 şi art.78 din Regulamentul de punere în
aplicare a legii; art.5 din Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală. A se vedea şi
CSJ, s. civ., dec. nr. 787/1995, în Dreptul, nr.2, 1996, p. 103-104.
174
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

poate dovedi mai eficientă decât dobândirea succesiunii vacante (de pildă,
în cazul apariţiei unor succesibili care cer repunerea în termenul de
prescripţie pentru motive temeinic justificate sau invocă suspendarea lui
pentru caz de forţă majoră). Teoretic nu putem exclude nici ipoteza în care
statul este gratificat cu o parte din moştenire (de exemplu, legat cu titlu
universal), iar restul moştenirii devine vacantă (de exemplu, prin
renunţarea sau predecesul celuilalt legatar sau moştenitor legal). în acest
din urmă caz, credem că notariatul urmează să elibereze statului două
certificate: unul de moştenitor şi altul de vacanţă a moştenirii.
2. Răspunderea statului pentru pasivul moştenirii numai în limita
activului. Indiferent de teza adoptată în privinţa naturii juridice a dreptului
statului asupra moştenirii vacante, se recunoaşte, unanim, că "statul culege
un patrimoniu, o universalitate şi va fi ţinut, prin urmare, de datoriile şi
sarcinile succesorale"1. Această soluţie se aplică şi în practica
judecătorească; "când se iveşte o vacanţă succesorală ... statul nu
dobândeşte bunurile respective cu titlu particular, ca bunuri individual
determinate, ci cu titlu universal, ca elemente ale unui patrimoniu".
Din caracterul universal al dobândirii moştenirii vacante de către stat
decurg anumite consecinţe practice.
a) Deoarece statul dobândeşte un patrimoniu, deci o universalitate,
fiind un succesor în drepturi al defunctului, el va fi obligat faţă de creditori
în condiţiile în care ar fi obligat orice moştenitor legal sau legatar
universal ori cu titlu universal acceptant al moştenirii sub beneficiu
de inventar, neputându-se aplica, prin asemănare, reglementările speciale
care vizează trecerea în proprietatea statului a unor bunuri în condiţii
deosebite (de exemplu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică în
condiţiile art.41 din Constituţie şi a legii speciale). În practică, problema s-
a pus în legătură cu stabilirea cuantumului dreptului de creanţă al fostei
concubine a defunctului, care a contribuit la edificarea unei construcţii, ce
a intrat în masa succesorală, dobândită de către stat ca moştenire vacantă.
în acest caz, statul este obligat să plătească întreaga creanţă, aşa cum orice
alt moştenitor, legal sau testamentar, ar fi obligat în calitate de dobânditor
al patrimoniului succesoral.
b) O altă problemă, şi mai frecvent întâlnită în practică, se pune în
legătură cu obligaţiile asumate de cel care lasă moştenirea prin
antecontractul de vânzare-cumpărare. Întrucât obligaţia (de a face)
asumată prin antecontract este o obligaţie patrimonială transmisibilă prin

1
M. Eliescu, op. cit., p.148.
175
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenire, obligaţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare trece


asupra statului, la fel ca şi asupra oricărui alt moştenitor. Dar cumpărătorul
poate opta, potrivit principiilor aplicabile în materie, şi pentru rezoluţiunea
antecontractului şi restituirea preţului plătit, în condiţiile în care ar fi putut
cere şi împotriva vânzătorului-promitent (decedat).
Dacă defunctul moştenit de către stat ar fi avut calitatea de cum-
părător, care a plătit - integral sau în parte - preţul, statul ar putea să ceară
şi el pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de
înstrăinare sau restituirea preţului potrivit regulilor aplicabile în materie,
dacă vânzătorul nu cere el pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să ţină
loc de contract de vânzare-cumpărare.
În toate cazurile, se admite că statul răspunde de pasivul moştenirii
dobândite numai în limita activului, căci nu ar fi admisibil ca societatea să
suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. De altfel, nici ceilalţi
moştenitori (persoane fizice) nu sunt obligate în acest sens, putând renunţa
la moştenire sau accepta sub beneficiu de inventar. Cu atât mai mult statul,
care nu are drept de opţiune succesorală, nu poate fi obligat pentru pasiv
decât în limitele activului.
c) Se pune însă întrebarea, dacă această limitare a răspunderii
statului pentru pasiv intra vires hereditatis este sau nu condiţionată de
întocmirea inventarului bunurilor succesorale (potrivit art.705 C. civ.), cu
consecinţa răspunderii nelimitate a statului pentru pasivul moştenirii în
lipsa acestui inventar? În literatura de specialitate s-a susţinut că
"restrângerea răspunderii statului în marginile activului succesoral nu va fi
operantă decât dacă s-a oprit confuziunea patrimoniilor prin întocmirea
unui inventar"1.
3. Inexistenţa dreptului de opţiune succesorală. Spre deosebire de
ceilalţi moştenitori, statul - în privinţa dreptului având ca obiect
moştenirea vacantă (iar nu şi eventualele legate lăsate prin testament de de
cuius) - nu are un drept de opţiune succesorală2. Astfel, el nu poate renunţa

1
M. Eliescu, op. cit., p. 148-149.
2
E. Lipcanu, loc. cit., p.54; M. Eliescu, op. cit., p.146. Soluţia adoptată printr-o decizie
mai veche a TS, în sensul că statul "trebuie de asemenea sau să primească întreaga succesiune
... sau să rămână străin de moştenire ..." (col. civ., dec. nr.335/1952, în CD, 1952-1954, vol. I,
p.118) a rămas izolată în practica judecătorească. De altfel, ideea centrală a deciziei este că
orice moştenitor, legal sau testamentar, "trebuie sau să accepte sau să repudieze succesiunea,
neexistând posibilitatea unor situaţii intermediare, cum ar fi aceea a acceptării unor bunuri
determinate din moştenire" Această teză este valabilă, evident, şi pentru stat, care nu ar putea
accepta anumite bunuri din moştenire, renunţând la rest (nemo pro parte heres). În cazul însă
în care statul este gratificat printr-un legat cu titlu universal sau cu titlu particular, iar pentru
176
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

la moştenirea vacantă, de vreme ce bunurile succesorale, devenind fără


stăpân, ele ar reveni tot lui în baza art.646 C. civ. şi a Decretului
nr.111/19511. Totodată, acceptarea sub beneficiul de inventar este, oricum,
inutilă, fiindcă statul răspunde pentru pasiv numai în limita activului şi,
după cum am văzut, independent de întocmirea unui inventar special.
Neavând drept de opţiune, termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de
lege pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil. Aşadar, organul
competent poate solicita eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii,
iar notarul sau instanţa judecătorească pot constata vacanţa moştenirii (şi
din oficiu) nelimitat în timp2.
4. Problema sezinei. Aceasta este controversată în literatura de
specialitate. Astfel, potrivit unei opinii, "statul nu se bucură de sezină. El
va trebui deci să ceară punerea sa în posesiune (art.653 C. civ.) sub forma
eliberării de către notarul de stat competent a certificatului constatând
vacanţa moştenirii (art.24 din Decretul nr.40 din 1953)"3. După o altă
părere, obligaţia statului "de a răspunde de datoriile şi sarcinile
succesiunii, în limitele activului succesoral, nu pot să atârne de
împrejurarea că el ar înţelege sau nu să ceară punerea sa în posesie prin
eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii"4.
Considerăm că această din urmă soluţie - valabilă, evident, şi în
privinţa drepturilor dobândite prin succesiune - este în concordanţă cu
posibilitatea ca instanţa să constate direct dobândirea succesiunii de către
stat şi cu lipsa dreptului de opţiune. Chiar dacă statul nu ar fi moştenitor
sezinar propriu-zis, el poate să acţioneze sau să fie acţionat direct în

rest moştenirea este vacantă, el ar putea să renunţe la legat, culegând însă moştenirea vacantă,
inclusiv partea din moştenire care a făcut obiectul legatului, dacă această parte, prin
renunţare, a devenit tot vacantă. în schimb, la moştenirea vacantă statul nu poate renunţa în
nici un caz.
1
M. Eliescu, op. cit., p.147; I. Zinveliu, op. cit., p. 147; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit.,
p. 125; E. Lipcanu, loc. cit., p.54; D. Macovei, op. cit., p.65; E. Safta-Romano, op. cit.,
p.127-128.
2
În literatura de specialitate se arată că "statul, prin organele sale, nu este ţinut să-şi
exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii".
(I. Zinveliu, op. cit., p.147; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.125).
3
M. Eliescu, op. cit., p.149; A se vedea şi p.147, precum şi C. Stătescu, op. cit., p.152; J.
Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.126.
4
E. Lipcanu, op. cit., p.54; L. Stănciulescu, op. cit., p.97; E. Safta-Romano, op. cit.,
p.128-129. Pentru o soluţie "intermediară", potrivit căreia "statul nu are nevoie de o trimitere
în posesie propriu-zisă", dar "pentru a putea prelua moştenirea, trebuie să ceară eliberarea de
către notariatul de stat a certificatului de vacanţă succesorală", a se vedea, St. Cărpenaru,
op. cit., p.423; D. Macovei, op. cit., p.65.
177
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

justiţie în legătură cu drepturile şi obligaţiile succesorale1. Nu excludem


nici posibilitatea stăpânirii de fapt de către stat a bunurilor succesorale
înainte de eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, mai ales în
cazurile în care vacanţa moştenirii este evidentă şi orice întârziere, fie şi de
numai 6 luni, ar putea prejudicia interesele statului.

În concluzie, pe planul dreptului internaţional privat, în ceea ce


priveşte vocaţia succesorală, se aplică legea succesiunii2. Astfel, această
lege arata persoanele care sunt chemate la moştenire şi ordinea chemării lor.
Legea succesiunii reglementează reprezentarea succesorală (moştenitorii care
beneficiază de reprezentare, condiţiile reprezentării succesorale, efectele
acesteia). Legea succesiunii se aplica în ceea ce priveşte partea ce se
cuvine fiecărui moştenitor, rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt cârmuite tot de
legea succesiunii.
Sunt unele aspecte interesând vocaţia succesorală care nu sunt
reglementate de legea succesiunii. Astfel, de exemplu, stabilirea filiaţiei
din căsătorie sau din afara acesteia, în vederea chemării la moştenire, este
supusă legii personale. Calitatea de soţ se determina potrivit legii
aplicabile căsătoriei, respectiv determinarea bunurilor comune şi a celor
proprii defunctului, stabilirea părţii defunctului în bunurile comune sunt
supuse legii aplicabile efectelor căsătoriei.
Legea succesiunii nu poate fi aplicată în ce priveşte vocaţia
succesorală dacă contravine ordinii publice în dreptul internaţional privat.
Astfel legea străină care ar înlătura de la moştenire pe copilul din afara
căsătoriei, de exemplu pe cel adulterin sau incestuos.
În lipsa moştenitorilor legali, precum şi în lipsa unui testament lăsat
de defunct, bunurile acestuia se cuvin statului (art.680 C. civ. rom.).
Dreptul statului de a culege bunurile vacante poate fi calificat diferit: drept
de moştenire; drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe
teritoriul său (drept de desherenţă). Pe planul dreptului internaţional privat,
această calificare prezintă interes3. Astfel, dacă un cetăţean român
decedează şi lasă bunuri vacante în străinătate, ele se vor cuveni statului
nostru, daca se admite concepţia că statul culege bunurile vacante în
calitate de moştenitor, sau statului străin respectiv, daca se admite cealaltă
1
A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.71.
2
Art. 67 lit. b din Legea nr. 105/1992
3
A se vedea o speţă în Revista Română de Drept nr3/1973, p.123, defunctul fiind cetăţean
grec, succesiunea vacantă mobiliară s-a atribuit statului grec.
178
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

concepţie. Invers, dacă un cetăţean străin decedează şi lasă bunuri vacante


pe teritoriul ţării noastre, ele se vor cuveni statului al cărui cetăţean este, în
concepţia că statul este moştenitor, sau statului nostru, în cealaltă
concepţie.
Art.67 lit. g din Legea nr.105/1992 prevede că legea succesorala
stabileşte drepturile statului asupra succesiunii vacante. În dreptul nostru
se admite că bunurile mobile se cuvin statului al cărui cetăţean a fost
defunctul la data decesului1, iar bunurile imobile se cuvin statului pe
teritoriul căruia se găsesc. Totuşi, art.67 lit. g citat nu distinge.

§4. DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

I. Testamentul
Noţiune. Potrivit art. 650 C. civ. „Succesiunea se deferă sau prin
lege sau, după voinţa omului, prin testament”.
Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit
testament să dispună pentru cauză de moarte. Dreptul persoanelor de a
dispune prin testament nu este nelimitat, astfel că legea stabileşte anumite
limite in care persoana care face testamentul (testatorul) poate să dispună
de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există
însă, libertate testamentară2.
Testamentul este un act juridic special. Conform art. 802 C. civ.
„Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru
timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său."
Noţiunea de testament a fost cunoscută şi în dreptul roman. Definiţia
pe care dreptul roman o dădea testamentului este însă, mai largă. Ea nu se
mulţumea să cuprindă numai dispoziţiile referitoare la bunuri, ci avea ca
obiect dispoziţii de ultimă voinţă de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter
patrimonial)
Caracterele testamentului. Conform prevederilor art. 802 C. civ.
testamentul are următoarele caractere juridice3:
a) testamentul este un act juridic, în consecinţă, trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic

1
Supra, nota 187.
2
Ase vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 196; Fr. Deak, op. cit., p. 169-170.
3
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 197.
179
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

civil. Fiind în acelaşi timp şi o liberalitate, testamentul trebuie să


îndeplinească şi condiţiile prevăzute de lege pentru liberalităţi (cauza,
condiţii speciale de capacitate etc.);
b) testamentul este un act juridic unilateral; deci exprimă voinţa unei
singure persoane şi produce efecte juridice prin voinţa singulară a
testatorului. Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind de acceptarea
sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari;
c) testamentul este un act juridic personal, care spre deosebire de
alte acte juridice ce pot fi încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea
ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât
personal. Rezultă că dacă o persoană nu are dreptul să facă un testament,
nici o altă persoană nu poate încheia acest act juridic în locul său;
d) testamentul este un act juridic solemn; pentru ca voinţa
testatorului să producă efecte este necesar să fie manifestată în formele
prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute. Nu este însă
obligatoriu ca testamentul să fie act autentic (poate fi şi olograf)1;
e) testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis
causa). Deşi este valabil încheiat din momentul redactării sale, el produce
efecte juridice numai din clipa morţii testatorului;
f) testamentul este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă,
testatorul poate reveni asupra manifestării sale de voinţă, modificând
sau anulând dispoziţiile unui testament anterior. Revocabilitatea este de
esenţa testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunţa la acest
drept, orice clauză de renunţare la dreptul de revocare fiind nulă. Acest
drept al testatorului este discreţionar şi nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă
libertatea absolută de a reveni oricând doreşte asupra testamentului2.
Ca o caracteristică generală, testamentul este un act juridic
excepţional, ce prezintă caracteristici datorită cărora se deosebeşte de
toate celelalte acte juridice civile.
Cuprinsul testamentului. Potrivit Codului civil român, cuprinsul
principal al testamentului îl constituie actele de dispoziţie cu titlu gratuit
privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică
legatele3. Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o

1
Şi în vechiul drept românesc testamentul era considerat un act juridic solemn purtând
numele de diată, zapis sau izvod; a se vedea, V. Stoica, Soţul supravieţuitor - moştenitor
legal şi testamentar, Editura „Scaiul", Bucureşti, 2000, p. 22-25.
2
A se vedea: St. Cărpenaru, op. cit., p. 427; D. Chirică, op. cit., p. 74
3
În dreptul roman testamentul trebuia să cuprindă o instituire de moştenitor, făcută la
180
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

fracţiune din acesta sau bunuri individualizate. Testamentul poate cuprinde


şi alte dispoziţii de ultimă voinţă:
- sarcini impuse legatarului, respectiv obligaţii prevăzute în sarcina
legatarului ce micşorează emolumentul liberalităţii testamentare (art. 830
şi 930 C. civ.);
- exheredări (dezmoşteniri), adică înlăturarea de la moştenire. Legea
limitează posibilitatea exheredări, în sensul că moştenitorii rezervatari nu
pot fi înlăturaţi cu desăvârşire de la moştenire (art. 802 şi 841 şi urm. C.
civ);
- desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care
să vegheze la executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910 C. civ.);
- revocarea dispoziţiilor unui testament anterior (art. 920 C. civ.);
- un partaj de ascendent (art. 795 C. civ.);
- recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 C. fam.);
- dispoziţii cu privire ia funeralii şi înmormântare.
Lista dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului nu se încheie aici,
întrucât mai pot fi incluse şi altele (de exemplu, retractarea revocării
dispoziţiilor unui testament anterior)1.
După ce am analizat cuprinsul testamentului precum şi definiţia dată
acestuia de Codul civil se pune întrebarea, dacă aceasta din urmă este
acoperitoare?
În literatura de specialitate2 s-a ajuns !a concluzia că definiţia dată
de Codul civil testamentului este de fapt o definiţie a legatului, ca cel
mai important element cuprins în testament, şi nu una propriu-zisă a
testamentului. Se constată că nu toate dispoziţiile testamentare vizează
transmiterea patrimoniului, precum sunt: recunoaşterea unui copil sau
desemnarea unui executor testamentar. Astfel fiind, s-a apreciat că, în
realitate, testamentul este o formă juridică care poate cuprinde diferite
acte juridice cu regim juridic deosebit3.

începutul testamentului. Moştenitorul instituit nu putea fi chemat decât la întreaga moştenire,


moştenirea testamentară neputând coexista cu cea legală. în concepţia Codului civil de la
1864, legatarul, chiar universal, nu este moştenitor (nefiind presupus de lege continuatorul
persoanei defunctului), ci este un simplu succesor la bunuri.
1
Codul civil francez prevede expres şi alte dispoziţii testamentare precum desemnarea unui
tutore (art. 397); a se vedea, J. Maury, Successions et libéralités, Litec, Paris, 2002, p. 177.
2
A se vedea: M. Eliescu op. cit., p. 199-205; St. Cărpenaru, op. cit., p. 427-428; D.
Macovei, op. cit., p. 70.
3
În doctrină aprecierea este cunoscută ca „teoria actelor juridice de sine stătătoare,
181
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Concluzia este importantă deoarece astfel se admite că nulitatea unei


dispoziţii testamentare nu atrage după sine şi nulitatea altor dispoziţii
testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru forma testamentului acesta este nul absolut, însă unele acte juridice
cu regim juridic separat pot rămâne valabile (de exemplu, recunoaşterea
unui copil)1.
Condiţii generale de validitate a testamentului. Pentru a fi valabil
testamentul trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi de formă.
A. Condiţiile de fond specifice testamentului2 sunt:
1. capacitatea de a dispune şi a primi prin testament;
2. voinţa liberă şi neviciată a testatorului;
3. cauza valabilă a actului juridic.
1. a). Capacitatea de a dispune prin testament o au toate persoanele
fizice, cu excepţia celor pe care legea le consideră incapabile3.
Incapacitatea de a dispune este prevăzută pentru minorii sub 16 ani şi
persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Aceste persoane sub nici o
formă nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviinţarea
ocrotitorilor legali şi, evident, nici personal).
În cazul minorului între 16-18 ani legea prevede că el poate dispune
de 1/2 din ceea ce ar putea dispune în cazul în care el ar fi major4.
În favoarea tutorelui minorul nu poate să dispună prin testament
decât după ce socotelile definitive au fost făcute, predate şi primite (cu
excepţia tutorilor ce sunt ascendenţi ai minorului).
În sfârşit, persoanele care nu au o voinţă conştientă în momentul

îmbrăcate în formă testamentară (numită şi testament - formă juridică)"; a se vedea, Fr.


Deak, op. cit., p. 173.
1
În practică testamentele ridică deseori probleme de interpretare. în caz de „îndoială asupra
intenţiilor testatorului", testamentul se interpretează în favoarea debitorilor care, în acest caz,
sunt succesorii legali (întrucât aceştia datorează plata legatelor); a se vedea, D. Chirică, op.
cit., p. 74-75 şi autorii citaţi
2
Precizăm că, condiţiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească testamentul, ca orice alt
act juridic, sunt cele prevăzute de art. 948 C. civ. capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
în cele de mai sus, vom face referire exclusiv la particularităţile acestora (în materie
testamentară).
3
Orice persoană este capabilă de a dispune prin testament sau de a primi o asemenea
liberalitate dacă legea nu o opreşte. Capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia {art.
656 C. civ.).
4
Dacă nu sunt moştenitori rezervatari, el va dispune de o jumătate din întreaga avere, iar în
caz contrar, numai de o jumătate din cotitatea disponibilă; a se vedea, D. Macovei, M. S.
Striblea, op. cit., p. 384
182
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt


puse sub interdicţie.
Sancţiunea nerespectării capacităţii de a dispune a testatorului este
nulitatea relativă.
1 b).Capacitatea de a primi legate.
Legea prevede două categorii de incapacităţi de a primi: absolute şi
relative (după cum există faptă de orice dispunători sau produc efecte
numai faţă de anumiţi testatori).
În categoria incapacităţilor absolute de a primi legate intră:
a). persoanele neconcepute (art. 808 C. civ.};
b). persoanele juridice care nu pot dobândi decât acele drepturi care
corespund scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art. 34
din Decretul nr. 31/1954).
Când incapacităţile de a primi un legat există numai faţă de anumiţi
dispunători, ele sunt relative. Aceste incapacităţi se întemeiază pe
prezumţia că legatul a fost determinat printr-un abuz de influenţă săvârşit
de gratificat, care s-a folosit, într-un scop interesat, de starea de dependenţă
în care se află, faţă de el, dispunătorul. Sunt relativ incapabili de a primi
prin legat.
- tutorele, de la minorul ce se află sub ocrotirea sa;
- preoţii, de la cei pe care îi asistă;
- ofiţerii de marină, de la persoanele ce se află pe bord în timpul unei
călătorit maritime;
- medicii şi farmaciştii de la bolnavii pe care îi îngrijesc.
Prohibiţia instituită de art. 810 C. civ. privitoare la medici operează
dacă:
a) liberalitatea a fost făcută în cursul bolii de care dispunătorul a
murit;
b) moartea să fi fost cauzată de boala pentru care a fost îngrijit;
c) donatarul sau legatarul să fi tratat pe bolnav, iar tratamentul să fi
fost continuu1.
Sancţiunea nerespectării incapacităţii relative de a primi legatul este

1
A se vedea: M. Mureşan, K. Josef, Succesiuni, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1996, p.
33 şi practica citată de autori.
183
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

nulitatea relativă a dispoziţiei testamentare. Momentul în funcţie de care


se apreciază incapacitatea este data deschiderii moştenirii1.
Sunt absolut incapabili de a primi prin legat cetăţenii străini şi
apatrizii, dacă obiectul legatului îl constituie un teren de orice fel [art. 41
alin. (2) din Constituţie].
2. Voinţa testatorului, liberă şi neviciată este o altă condiţie de fond
În principiu, voinţa testatorului poate li viciată prin eroare, doi sau
violenţă, când se vor aplica regulile dreptului comun. Particularităţi în
materie prezintă dolul, căci el este viciul cel mai frecvent şi care capătă o
înfăţişare deosebită. Aceasta se manifestă în materia legatelor sub formă
de captaţie sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe
dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea
motiv s-o facă.
Sugestia sau captaţia constituie o formă a dolului şi va produce
anularea liberalităţii numai dacă s-au folosit manevre viclene sau
frauduloase. Acestea ar putea fi:
- sechestrarea dispunătorului;
- interceptarea corespondenţei sale;
- îndepărtarea rudelor şi a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la
adresa acestora;
- abuz de influenţă sau de autoritate.
În lipsa unor asemenea manevre, simpla simulare făţarnică a unor
sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate
legitima anularea testamentului2.
Sugestia este folosirea unor mijloace nepermise în scopul de a sădi
în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o
din proprie iniţiativă.
Captaţia este folosirea de manopere dolosive în scopul de a înşela
buna credinţă a testatorului pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără
de care nu ar fi făcut-o.
3. Cauza actului juridic.
Este valabilă dacă are la bază intenţia liberală (animus donandi), de
a da fără a urmări să primească ceva în schimb. Această intenţie de a

1
A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 184.
2
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 179.
184
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

gratifica este cauza abstractă şi obiectivă a oricărei obligaţii cu titlu


gratuit, este voinţa dispunătorului de a juca rolul testatorului. Cauza falsă,
ilicită sau imorală atrage după sine nulitatea testamentului;
- cauza falsă este reprezentarea mintală a unui scop care nu
corespunde cu realitatea;
- cauza ilicită este cea în care scopul urmărit este potrivnic legii;
- cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

B. Condiţii de formă
În dreptul nostru, voinţa testamentară nu produce efecte decât dacă
este îmbrăcată în anumite forme, impuse de lege în scopul de a asigura
libera manifestare a voinţei testatorului, cât şi certitudinea declaraţiei sale de
ultimă voinţă1.
Nerespectarea acestor forme strict prevăzute de lege atrage
sancţiunea nulităţii (formă cerută ad validitatem).
Dispoziţia testamentară este un act juridic solemn. Aceasta nu
înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică.
Legiuitorul (art. 858 C. civ.) permite testatorului să aleagă intre trei forme
de testament, numite „ordinare”:
- testamentul olograf,
- testamentul mistic sau secret,
- testamentul autentic.
În afară de acestea, Codul civil dă posibilitatea testatorului ca, în
împrejurări deosebite, să poată recurge la unul din testamentele autentice
simplificate, cunoscute sub denumirea de testamente privilegiate (art. 868-
886 C. civ.).
Aceeaşi sancţiune (a nulităţii absolute) se aplică şi codicilului în caz
de nerespectare a formei prevăzute de lege pentru testament. Codicilul este
înscrisul ce cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă care alcătuiesc adaosul,
suplimentul sau accesoriul unei dispoziţii testamentare anterioare. Pentru a

1
În vechiul drept românesc, prima formă de dispoziţie pentru cauză de moarte a fost cea
orală: „limba de moarte", care se făcea în prezenţa martorilor (de obicei feţe bisericeşti).
Testamentul scris, diata, trebuia să fie iscălit prin semnare sau punere de deget ori de pecete,
să fie datat şi întocmit faţă de martori care să-l întărească prin semnătură. Reglementări
amănunţite atât despre diată, cât si despre limba de moarte cuprinde Codul Calimach şi Legiuirea
Caragea. Pentru amănunte, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 22-31.
185
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

fi valabil, codicilul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi actul


juridic principal pe care îl însoţeşte1.
C. Reguli de formă comune tuturor testamentelor.
Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt:
obligativitatea formei scrise şi obligativitatea testamentului separat
(oprirea testamentului conjunctiv).
1. Forma scrisă. În dreptul nostru, legea recunoaşte valabilitatea
oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă. Testamentul
oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de
nuncupativ2), în dreptul nostru, nu produce efectele juridice ale unui
testament valabil, indiferent de numărul martorilor3.
Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împiedicată de
o terţă persoană sau de forţa majoră să prezinte instanţei judecătoreşti un
testament scris prin care a fost desemnată legatar? În această ipoteză se
disting două situaţii.
a) Când reclamantul pretinde că forţa majoră sau terţa persoană l-
au împiedicat pe testator să-şi exprime voinţa de a-1 gratifica într-una din
formele testamentare scrise (de pildă, din cauza bolii a fost în
imposibilitate fizică de a scrie testamentul). În acest caz, apreciem că
manifestarea de ultimă voinţă a defunctului, chiar dacă este probată de
reclamant cu martori, nu întruneşte condiţiile de formă pentru testament;
b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a
existat, dar că a dispărut ulterior, prin pierdere, distrugere sau dosire.
Soluţia depinde de situaţia în care s-a aflat testatorul şi anume: a cunoscut
sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului? Dacă
testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului, se
consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în
înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada
stăruinţei sale în intenţia de a face o liberalitate.
Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa autorului

1
În dreptul roman codiciliul avea o semnificaţie redusă, în sensul că deşi reprezenta o cale
prin care se adăugau dispoziţii la un testament anterior întocmit, „nu putea conţine nici
instituire, nici substituire de moştenitori şi nici dezmoşteniri" (codicillis hereditas neque dari,
neque admini potest, a se vedea, V. Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p. 22..
2
Nuncupatio - lat., declarare de moştenitori.
3
Testamentul oral a fost recunoscut de dreptul roman, dar şi de dreptul vechi românesc,
fiind aplicabil şi în secolul nostru în Transilvania, prin dispoziţiile Codului civil austriac; a se
vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 243.
186
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terţe persoane, fie printr-un
caz de forţă majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de
probă existenţa şi cuprinsul testamentului valabil încheiat.
2. Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamentului
conjunctiv.
A doua regulă de formă1 comună tuturor testamentelor este cea care
opreşte testamentul conjunctiv (art. 857 C. civ.). Legea interzice ca două
persoane să testeze prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în
favoarea unei terţe persoane. Opreliştea impusă de Codul civil se justifică
prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral şi personal
al testamentului, dar mai ales caracterul, prin esenţă, revocabil ai acestuia.
Fără această interdicţie fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale
dispoziţii fără consimţământul celorlalţi2.
În practică problema se pune în faţa notarului public, când soţii
solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin acelaşi act,
pentru ca nici unul să nu-l poată revoca fără consimţământul celuilalt.
Precizăm că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de
siguranţă, întrucât acestea ar contraveni atât libertăţii testatorului de a
reveni asupra manifestării sale de voinţă pentru cauză de moarte, cât şi
caracterului unilateral şi personal al testamentului.
3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă cerute pentru orice
fel de testament
Este nulitatea absolută şi va putea fi invocată de orice persoană
interesată (art. 886 C. civ.). Sancţiunea nulităţii absolute este însă atenuată
în anumite situaţii3:
a) Testamentul autentic sau mistic, nul pentru vicii de formă, are
valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime, datat şi
semnat de testator (conform principiului conversiunii actelor juridice);
b) Testamentul nul pentru vicii de formă dă naştere unei obligaţii
imperfecte (naturale) în sarcina moştenitorilor defunctului, care poate
1
În doctrina juridică s-a pus întrebarea: dacă oprirea testamentului conjunctiv este condiţie
de formă sau de fond? Majoritatea autorilor au opinat în favoarea condiţiei de formă; a se
vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 349; M. Eliescu, op. cit, p. 432. În favoarea condiţiei
de fond, a se vedea, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Regimuri
matrimoniale. Succesiuni. Donaţiuni. Testamente, vol. III, Editura „Socec", Bucureşti, p. 494.
2
Testamentul este conjunctiv „numai dacă este. ca act juridic, o operă comună a două sau
mai multe persoane, dispoziţiile fiind contopite în acelaşi context"; a se vedea, Fr. Deak, op. cit,
p. 195.
3
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 247.
187
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

constitui cauza unei obligaţii civile perfecte pe care şi-o asumă un


moştenitor de a executa ultima voinţă a defunctului (cu toate că
testamentul este nul).
c) Moştenitorul care, voluntar şi în cunoştinţă de cauză, execută
legatul făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu se mai poate
prevala de nulitatea acelui legat. Astfel, s-a decis că nulitatea absolută a
testamentului pentru vicii de formă se poate acoperi prin confirmare de
către moştenitor. Soluţia se bazează pe art. 1167 alin. (3) C. civ. ale cărui
dispoziţii, prevăzute pentru donaţii, au fost extinse şi la testamente.

II. Diferite feluri de testamente

În dreptul nostru sunt cunoscute trei categorii de testamente în care


autorul îşi poate manifesta ultima sa voinţă:
A. testamentele încheiate în condiţii normale, obişnuite, denumite
testamente ordinare;
B. testamentele încheiate în cazuri excepţionale, denumite
testamente privilegiate;
C. forme simplificate de testamente pentru depunerile la C.E.C. şi
testamentul făcut în străinătate.

A .Testamentele ordinare
Din categoria testamentelor ordinare fac parte testamentele: olograf,
autentic şi mistic (secret).
1. Testamentul olograf 1 este acel testament care trebuie să fie în
întregime scris, datat şi semnat2 de mâna testatorului. Testamentul olograf
prezintă următoarele avantaje:
a) este supus formalităţilor celor mai simple;
b) poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui;
c) permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă.
Testamentul olograf prezintă şi neajunsuri, precum:
a) voinţa testatorului poate fi uşor influenţată (prin sugestie sau
captaţie);
1
Denumirea sa provine din cuvintele greceşti holos - întreg şi grafo - a scrie.
2
Neîndeplinirea acestor condiţii atrage nulitatea testamentului.
188
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

b) poate fi uşor falsificat din pricina simplităţii formelor sale;


c) întocmirea lui fără asistenţă juridică poate avea ca efect o
redactare defectuoasă şi ulterior greutăţi de interpretare;
d) poate fi uşor dosit sau distrus.
În practică testamentul olograf este cel mai des întâlnit1. Aceasta se
datorează simplicităţii formelor prevăzute de lege pentru validitatea lui.
Scrierea testamentului olograf. Testamentul olograf trebuie scris în
întregime de testator. Testamentul poate fi scris în orice limbă ştiută de
testator. El poate fi scris pe orice suport: pe hârtie cu stiloul sau creionul,
pe un perete cu pensula sau cărbunele, pe un geam sau oglinda cu un
diamant şi în general pe orice suport şi cu orice instrument scriptura cu
condiţia ca scrisul să fie de mână (adică, să reproducă caracteristicile
grafice individuale ale fiecărei persoane în parte). Acest testament nu
poate fi însă dactilografiat sau tipărit (executat prin metode mecanice de
scris).
Testamentul olograf, deşi act solemn, fiind un înscris sub semnătură
privată, dacă scrierea sau semnătura nu este recunoscută de către
moştenitori, se va recurge la verificare de scripte (se poate dispune o
expertiză grafoscopică2). În cazul dactilografierii sau tipăririi
testamentului pe baza scrisului executat de maşină, expertul grafoscop nu
va putea emite o concluzie certă privind autorul scrierii. Prin urmare,
testamentul dactilografiat sau tipărit este nul.
Orice fel de scriere este permisă, chiar şi stenodactilografia sau
alfabetul special pentru orbi.
Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singură dată sau pe
etape, poate să poarte titulatura de testament sau nu, dar este necesar să
rezulte din conţinut că este un act final (şi nu un proiect).
După cum am văzut, legea impune ca testamentul olograf să fie în
întregime scris chiar de mâna testatorului. Ce se va întâmpla dacă
testamentul va cuprinde şi o scriere străină? Sunt posibile două situaţii.
Scrierea străină nu are nici o legătură cu dispoziţiile de ultimă
voinţă ale testatorului. În acest caz testamentul este valabil întrucât voinţa

1
În Portugalia, testamentul olograf nu este recunoscut, astfel că un cetăţean portughez nu
poate să testeze în formă olografă nici chiar într-o ţară care admite ca valabil testamentul
olograf (A se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p.62)
2
Grafoscopia: ştiinţa identificării scriitorului pe baza elementelor de execuţie caracteristice
scrisului.
189
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

testatorului nu a fost afectată cu nimic. Scrierea străină priveşte


dispoziţiile testamentare, de exemplu, este vorba despre o ştersătură, o
modificare sau o adăugire cuprinsă în testament. în acest caz, testamentul
va fi nul, dacă intervenţia străină s-a făcut cu ştirea testatorului şi va fi,
dimpotrivă, valabil aşa cum a fost conceput de către testator, dacă
acesta nu a avut cunoştinţă de intervenţie1.
Testatorul poate efectua modificări ulterioare ale actului său de
ultimă voinţă, însă acestea trebuiesc datate şi semnate. Uneori testamentul
cuprinde adăugiri, ştersături sau modificări executate chiar de mâna
testatorului. Acestea trebuiesc datate şi semnate numai în măsura în care
produc modificări de esenţă ale dispoziţiilor testamentare cuprinse în
conţinutul testamentului.
În ceea ce priveşte libertatea de redactare, testatorul poate fi asistat
de o altă persoană care să-l ajute la materializarea voinţei sale, însă
„asistenţa materială" care viciază libertatea de ultimă voinţă a autorului
atrage după sine nulitatea actului.
Testamentul este valabil şi dacă a fost întocmit după un model ce i-a
fost pus la dispoziţie testatorului de o altă persoană, cu condiţia ca
redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a autorului.
Data testamentului olograf. Conform art. 859 C. civ. pentru a fi
valid, testamentul trebuie să fie datat de mâna testatorului2. Data
testamentului este importantă întrucât în raport de ea se poate stabili:
- capacitatea testatorului;
- validitatea testamentului în cazul în care testatorul a lăsat mai
multe testamente (ultimul revocând dispoziţiile contrare sau incompatibile
cuprinse într-un testament anterior).
Data trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua când s-a redactat
testamentul. Ea poate fi expresă, dar poate fi şi implicită, de pildă „Sf.
Mărie 1993". Ora redactării nu este, de regulă, necesară. Dacă situaţia
prezintă două testamente contradictorii redactate în aceeaşi zi, ora se va
stabili prin orice mijloc de probă.
Data poate fi pusă oriunde în cuprinsul testamentului, iar când
testamentul a fost redactat pe mai multe foi se va data o singură pagină,
rezultând însă că este valabilă pentru actul întreg. Testamentul întocmit pe
1
A se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 434.
2
În doctrină se admite şi valabilitatea datei care este: în parte tipărită si, în parte scrisă de
testator; ase vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 505; M. Eliescu, op.
cit., p. 221
190
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

părţi la diferite intervale de timp, se va data în final.


Lipsa datei atrage nulitatea testamentului.
Când data există, dar este inexactă, deosebim două situaţii:
a) data este falsă; adică a fost alterată cu bună ştiinţă de testator.
b) data este incompletă sau eronată fiind rodul unei greşeli
involuntare.
În cazul în care data trecută în testament este falsă, testatorul
trecând în mod intenţionat o altă dală decât cea reală testamentul va fi nul.
Proba falsităţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă falsificarea
datei a avut drept scop frauda, şi numai prin elementele intrinseci ale
testamentului, dacă nu s-a urmărit frauda legii.
Data incompletă sau involuntar eronată se datorează unei simple
greşeli a testatorului. Instanţele judecătoreşti vor putea întregi sau rectifica
data.
Data fiind un element esenţial al testamentului, va putea fi
rectificată numai cu ajutorul elementelor materiale sau intelectuale
rezultate din cuprinsul actului de ultimă voinţă (căci numai astfel se
consideră că figurează în testament). Proba va fi, deci, intrinsecă. Dovada
va putea fi făcută şi prin elemente extrinseci, cum ar fi moartea testatorului
sau data când a fost pusă în vânzare o anumită calitate de hârtie sau când
poşta a ştampilat înscrisul, însă numai dacă elementele extrinseci îşi
găsesc principiul şi rădăcina în elementele intrinseci şi contribuie la
întărirea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultimă voinţă
(şi nu la contrazicerea acestora).
Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată ulterior de
testator, printr-un supliment la testament (codicil).
Data poate fi incertă dacă testamentul cuprinde mai multe date
diferite, dacă este incompletă sau dacă scrierea defectuoasă a testamentului
nu permite descifrarea ei, cazuri în care se aplică aceleaşi reguli ca cele
privitoare la data eronată
Semnătura. Prin semnătură testatorul finalizează şi întăreşte
dispoziţiile cuprinse în actul juridic de ultimă voinţă. Actul nesemnat
poate fi interpretat ca un simplu proiect ce nu exprimă voinţa autorului de
a produce efecte juridice.
Semnătura nu trebuie să cuprindă, obligatoriu, numele din actul de
stare civilă a testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de obicei.
Esenţial este ca semnătura să permită identificarea testatorului. Semnătura
191
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

trebuie să fie executată de mâna testatorului. Punerea de deget a


neştiutorului de carte nu constituie o semnătură şi atrage nulitatea
testamentului.
Semnătura se execută, de obicei, la sfârşitul testamentului; aşezarea
acesteia, însă, la începutul actului sau la sfârşitul acestuia, de natură să se
înţeleagă că autorul acesteia şi-a însuşit astfel cuprinsul şi data, nu
determină anularea lui. Când testamentul este întocmit pe mai multe foi nu
este obligatoriu semnarea pe fiecare în parte.
Semnătura este o formalitate esenţială. Lipsa ei atrage întotdeauna
nulitatea absolută a testamentului.
Prezentarea testamentului olograf. O altă formalitate este
prezentarea testamentului olograf, de către orice persoană care l-a găsit, în
faţa notarului public de ta locul unde s-a deschis moştenirea. Notarul
constată atât deschiderea testamentului cât şi starea în care se află şi
dispune păstrarea acestuia în cadrul biroului notarial. Materializarea
constatării se face într-un proces verbal.
Formalizarea prezentării testamentului olograf se deosebeşte de
celelalte trei prin faptul că este ulterioară întocmirii testamentului. Pentru
această formalitate legea nu prevede o sancţiune, astfel că testamentul
olograf îşi produce efectele şi în cazul în care nu a fost înfăţişat notarului.
Puterea doveditoare. Testamentul olograf deşi este un act juridic
solemn, este constatat printr-un înscris sub semnătură privată1. Cei cărora li
se opune acest testament (moştenitorii legali) pot să conteste scrierea,
datarea şi semnarea acestuia de către testator.
În ceea ce priveşte nerecunoaşterea scrierii sau semnăturii, potrivit
art. 1178 C. civ., legatarii vor trebui să dovedească sinceritatea scrierii şi
semnării. Dovada scrierii şi semnării de către testator se va face prin
verificarea de scripte.
În materie de putere doveditoare a datei testamentului se admite că
întrucât scrierea şi semnătura au fost recunoscute de cei cărora li se opun
sau prin verificare de scripte s-a stabilit că ele aparţin testatorului, data
indicată în testament este opozabilă terţilor fără îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de art. 1182 C. civ. Data testamentului este opozabilă terţelor
persoane numai până la proba contrară. Terţii (moştenitorii legali) o pot
combate, dar numai cu elemente intrinseci testamentului (se pot folosi
orice mijloace de probă numai în caz de fraudă sau de incapacitate a

1
A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 210; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 394.
192
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

testatorului).

2. Testamentul autentic este testamentul care a fost autentificat de


notarul public, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Avantajele testamentului autentic:
a) poate fi folosit de cei care nu pot sau nu ştiu să citească şi să scrie;
b) folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă întrucât notarul
asigură realizarea voinţei testatorului în cadrul dispoziţiilor testamentare
(influenţarea prin sugestie sau captaţie este mai greu de realizat);
c) conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată, întrucât un
exemplar este păstrat la notarul public (nefiind posibilă dosirea sau
sustragerea acestuia).
Dezavantajele testamentului autentic:
a) necesită un timp mai îndelungat precum şi cheltuieli materiale
sporite, în comparaţie cu testamentul olograf;
b) nu asigură păstrarea deplină a secretului dispoziţiilor de ultimă
voinţă.
Formalităţile autentificării testamentului. Testatorul, care este, de
regulă, şi redactorul testamentului se va prezenta la biroul notarial şi va
declara în faţa notarului public, după citirea testamentului, că cele cuprinse
în el reprezintă voinţa sa, nealterată. Proiectul de testament poate fi redactat
şi de o altă persoană (de exemplu, un avocat) care, în această situaţie,
trebuie să se prezinte şi el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului.
Întrucât testamentul este un act juridic strict personal nu este permisă
reprezentarea testatorului.
Testamentul autentic se poate încheia şi în alte locuri decât în sediul
notarului public (de exemplu, la locuinţa testatorului) în situaţii bine
justificate, precum ar fi: vârsta înaintată, boala testatorului etc.
împrejurările în care se va încheia testamentul în alte locuri rămân la libera
apreciere a notarului public. Testatorul nu este obligat să prezinte notarului
un proiect de testament. Testamentul poate fi întocmit, la cererea
testatorului, şi de către notarul public.
În toate cazurile notarul verifică identitatea testatorului, eventual pe
a redactorului şi a martorilor. Apoi se dă citire înscrisului, cuvânt cu
cuvânt, în auzul testatorului, care va fi întrebat dacă înscrisul reprezintă

193
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

ultima sa voinţă1. După luarea consimţământului2, înscrisul se semnează în


faţa notarului de către testator şi de eventualul redactor.
Dacă testamentul este întocmit conform dispoziţiilor legale, notarul
va încuviinţa autentificarea testamentului printr-o rezoluţie pusă pe cererea
testatorului. Faptul îndeplinirii autentificării testamentului se constată
printr-o încheiere întocmită de notarul public.
Puterea doveditoare a testamentului autentic. Testamentul autentic
are (până la înscrierea în fals) forţa probantă a oricărui înscris autentic.
Forţa probantă a înscrisului autentic se referă şi la menţiunile procesului-
verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute, în limitele
atribuţiilor sale de notar, prin propriile sale simţuri (expropriis sensibus),
cum ar fi: constatarea prezentării în persoană a testatorului şi a redactorului
testamentului sau a martorilor, a prezentării testamentului în două
exemplare, constatarea înscrisului testamentar în auzul testatorului,
consemnarea declaraţiilor acestuia, a redactorului şi a martorilor, menţiunea
referitoare la locul autentificării.
Rezultă că existenţa declaraţiilor făcute în faţa notarului public care
autentifică şi care au fost consemnate de el în încheierea de autentificare
nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals, în schimb, sinceritatea
acestor declaraţii poate fi combătută prin orice mijloc de probă3.
Sancţiunea pentru nerespectarea formalităţilor esenţiale4 prevăzute
de lege este nulitatea absolută.

3. Testamentul mistic sau secret5 este testamentul semnat de


testator, strâns şi sigilat şi prezentat judecătoriei pentru îndeplinirea unor
formalităţi (art. 864 C. civ.). Aceasta este forma testamentară cel mai puţin
întrebuinţată.
1
La fiecare termen al dezbaterii succesorale notarul public va întocmi o încheiere motivată
care va cuprinde menţiunile referitoare la îndeplinirea procedurii; a se vedea, V. M. Ciobanu,
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 678.
2
Testatorul îşi va exprima consimţământul înaintea notarului public, prin declaraţie orală.
Testatorul surd, mut sau surdo-mut, însă ştiutor de carte îşi va da consimţământul menţionând
în testament cu propria lui mână că l-a citit. în situaţia de mai sus, dacă testatorul nu ştie să
citească se va lua prin interpret. În cazul orbului notarul, înainte de a primi declaraţia de ultimă
voinţă orală a acestuia, se va convinge prin întrebări că acesta a auzit bine cuprinsul
testamentului ce i-a fost citit.
3
Constatările făcute personal de agentul instrumentator (notarul public) dar care depăşesc
atribuţiile sale legale vor putea (i combătute prin orice mijloc de probă.
41
Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 219.
5
Termenul „mistic" are în special, semnificaţie de secret, a se vedea Fr. Terre, Y.
Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 319.
194
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Testamentul mistic cumulează neajunsurile testamentului autentic cu


cele ale testamentului olograf. Acesta se pune la dispoziţia unei singure
categorii de persoane (dar nu numai) şi anume celor care, neştiind să scrie,
nu pot recurge la forma testamentului olograf (dar care ştiu să citească şi
să semneze) şi nu doresc să întocmească un testament autentic pentru
păstrarea în mai bune condiţii a secretului dispoziţiilor de ultimă voinţă.
Testamentul mistic impune testatorului prezentarea în faţa unui
organ de stat (judecătoria competentă)1 pentru îndeplinirea unor
formalităţi, ceea ce implică cheltuială (ca şi testamentul autentic), fără însă
a-l scuti de neajunsurile testamentului olograf în ce priveşte valoarea
probantă şi conservarea testamentului (dacă nu este lăsat în păstrare la
judecătorie).
Formalităţile cerute pentru testamentul mistic. Testamentul mistic
poate fi scris de testator, de o altă persoană, poate fi scris de mână sau
dactilografiat, putând fi executat chiar cu alfabetul pentru orbi, însă în
toate cazurile cel care testează trebuie să-l semneze. Hârtia pe care s-a
redactat testamentul ori plicul în care a această hârtie se va strânge şi se
va sigila. Insuficienţa închiderii şi sigilării testamentului atrage după sine
nulitatea acestuia.
Testatorul va prezenta testamentul unei judecătorii, strâns şi sigilat
sau îl va strânge şi sigila în faţa judecătorului, declarând că dispoziţiile
din înscris alcătuiesc testamentul său, scris de el sau scris de altă persoană
şi semnat de el. În cazul în care declaraţia testatorului este mincinoasă,
testamentul mistic va fi nul (declaraţia incompletă nu atrage nulitatea
testamentului).
Când testatorul, din cauza bolii, este în imposibilitate fizică de a se
prezenta în faţa judecătorului, atunci prezentarea, strângerea şi sigilarea
testamentului, precum şi declaraţia testatorului se vor face la domiciliul
acestuia din urmă în prezenţa unui judecător delegat.
În ambele situaţii, judecătorul care primeşte testamentul este obligat
să întocmească pe hârtia sau plicul sigilat actul de suprascriere („act de
subscripţie" conform, art. 864 C. civ.). Actul de suprascriere este un
proces-verbal care constată prezentarea testatorului, declaraţia acestuia că
testamentul este al său şi starea lui. Actul de suprascriere va fi datat şi
semnat de testator şi judecător. Formalităţile arătate mai sus trebuie

1
Codul civil împuternicea instanţa judecătorească să îndeplinească atât formalităţile
testamentului autentic cât şi cele ale testamentului mistic. Legea nr. 36/1995 modifică aceste
prevederi, în sensul că actele autentice se întocmesc de notarul public.
195
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

desfăşurate fără întrerupere în vederea evitării înlocuirii testamentului.


Nerespectarea oricărei formalităţi atrage nulitatea testamentului (art. 886
C. civ.).
După îndeplinirea formalităţilor, testamentul este restituit
testatorului sau poate fi păstrat la judecătorie.
Natura juridică şi puterea doveditoare a testamentului mistic.
Testamentul mistic este alcătuit de fapt din două înscrisuri deosebite:
a) un înscris sub semnătură privată {testamentul propriu-zis);
b) un înscris autentic (actul de suprascriere).
Întrucât cei din urmă finalizează pe cel dintâi, testamentul mistic nu
trebuie datat, el fiind până la suprascriere un simplu proiect.
Şi în privinţa puterii doveditoare trebuie să facem distincţie între
cele două acte: testamentul propriu-zis şi actul de suprascriere. Primul
fiind un act sub semnătură privată, va putea fi contestat în condiţiile
dreptului comun {menţiunile din actul propriu-zis făcând dovadă până la
proba contrară). Procesul-verbal de suprascriere face dovadă însă, până la
înscrierea în fals, pentru tot ce judecătorul declară că a constatat.
Sinceritatea declaraţiei testatorului va putea fi însă combătută prin orice
mijloc de probă.

B .Testamentele privilegiate
Având în vedere că testatorul s-ar putea afla în împrejurări
excepţionale care l-ar împiedica să îndeplinească formalităţile cerute de
lege pentru testament, legiuitorul a prevăzut pentru fiecare dintre aceste
situaţii, testamente autentice, simplificate, denumite testamente
privilegiate1. Aceste testamente sunt:
a) testamentele militarilor;
b) testamentul în caz de boală contagioasă;
c) testamentul maritim.

1. Testamentul militarilor
Pot uza de această formă testamentară militarii precum şi cei
asimilaţi lor, cât timp se află pe teritoriul străin, în misiune ori prizonieri la
inamic sau pe teritoriul român într-o localitate asediată ori ale cărei

1
A se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 439.
196
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

comunicaţii au fost întrerupte din cauza războiului (art. 868-871 C. civ).


Agentul instrumentator nu va fi, în acest caz, notarul public, ci ofiţerul
comandant al unităţii, asistat de doi martori.
Dacă militarul este rănit sau bolnav, agentul instrumentator va fi
medicul militar-şef al spitalului, asistat de comandantul unităţii militare
2. Testamentul făcut în timp de boala contagioasa
Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unei boli
contagioase (în carantină) au de asemenea posibilitatea să testeze în formă
simplificată (art. 872 C. civ.}. De această formă pot uza toate persoanele)
izolate, indiferent că sunt contaminate sau nu. Agentul instrumentator va
fi, în acest caz, un membru al consiliului local sau primarul, asistat de doi
martori.
Acest testament privilegiat nu va putea fi folosit dacă în localitate
există notar public, căci abaterea de la formele testamentelor ordinare nu
ar avea justificare, întrucât testatorul poate face un testament autentic în
formele dreptului comun
3. Testamentul maritim
În cursul unei călătorii pe mare, călătorii şi membrii echipajului pot
testa în această formă simplificată (art. 874-875 C. civ.). Persoanele de
mai sus se pot folosi de această formă privilegiată numai dacă vasul se află
pe mare; dacă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-un port
străin în care există un agent diplomatic sau consular român, se poate testa
numai în formele ordinare1. Agentul instrumentator în cazul testamentului
maritim este comandantul vasului sau un Înlocuitor al său asistat de
ofiţerul intendent de bord şi de doi martori.
Pentru asigurarea conservării testamentului maritim legea cere, sub
sancţiunea nulităţii, ca acesta să fie întocmit în două exemplare. Un
exemplar din acestea se va preda agentului diplomatic sau consular român
din primul port în care va ancora vasul pentru a fi trimis în ţară la notarul
public al locului de domiciliu al testatorului.
Dacă vasul a ancorat într-un port românesc, ambele exemplare ale
testamentului vor fi înaintate prin organele portuare la notarul public de la
domiciliul testatorului (art. 876-878 C. civ.}.
Testamentul maritim îşi încetează valabilitatea în termen de 3 luni de la
data când testatorul a ajuns într-un loc unde poate testa în formele ordinare
(art. 882 C. civ.).
1
Ase vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 225; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 401.
197
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

4. Reguli comune testamentelor privilegiate


Testamentele privilegiate sunt cârmuite de următoarele reguli
comune:
a) Sub sancţiunea nulităţii testamentele privilegiate trebuiesc
semnate de agentul instrumentator, de testator (făcându-se menţiune dacă
acesta nu ştie sau nu poate să semneze), de cel puţin unul din cei doi
martori care au asistat la întocmirea înscrisului (motivându-se lipsa
semnăturii celui de al doilea). Datarea testamentului este necesară pentru a
proba întocmirea acestuia în împrejurări excepţionale. Cu toate acestea nu
toţi autorii consideră data o formalitate esenţială1.
b) Testamentele privilegiate produc efecte juridice numai dacă
testatorul a murit în împrejurări neobişnuite care l-au împiedicat să
folosească formele testamentare ordinare. În caz contrar testamentul îşi va
pierde eficacitatea după 6 luni, iar în cazul testamentului maritim după 3
luni din ziua când testatorul a încetat să mai fie împiedicat de a testa
potrivit dreptului comun (art. 871, 873, 882 C. civ.).
Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că, pe
de o parte, sunt întocmite în condiţii excepţionale, iar pe de altă parte sunt
instrumentate, de regulă, de persoane fără pregătire specială.

C. Alte forme testamentare special reglementate de lege

1. Dispoziţiile de ultimă voinţă cu privire la depunerile la C.E.C.


Legislaţia noastră prevede posibilitatea pentru titularii de depuneri la
C.E.C. să hotărască, pentru cazul încetării din viaţă soarta sumelor depuse
la C.E.C. Această dispoziţie se poate realiza, nu numai sub forma unui
testament ordinar sau privilegiat, dar şi într-o formă speciala2, numită
clauză testamentară (art. 22 din statut).
În legătură cu aceste dispoziţii ale titularului de depuneri în literatura
de specialitate au existat discuţii privind natura lor juridică3. Întrebarea este:
dacă declaraţia de voinţă a titularului unui libret de economii, cu privire la
1
A se vedea, A. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiunile, Cluj, 1948-1949, p. 140
2
A se vedea Legea nr. 58/1998 (modificată prin O.G. nr. 23/1999, O.U.G. nr. 24/1999.
O.U.G. nr. 56/2000, O.U.G. nr. 137/2001; Legea nr. 66/1996, republicată privind reorganizarea
C.E.C. în societate bancară pe acţiuni (modificată prin Legea nr. 250/1998); HG nr. 888/1996
privind statutul CEC (modificata prin Legea nr. 146/1997).
3
A se vedea, M. Eliescu, Dispoziţiile testamentare privitoare la sumele depuse la C.E.C,
în Studii şi Cercetări Juridice nr. 1/1962 p. 67 şi urm.
198
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

soarta depozitului său în caz de moarte, este o stipulaţie pentru altul sau o
liberalitate testamentară, adică un legat?
După unii autori ar fi vorba de un contract încheiat în favoarea unei
terţe persoane (o stipulaţie pentru altul), respectiv un contract de depozit în
care se stipulează, în favoarea unei terţe persoane, eliberarea sumelor In caz
de moarte.
Astăzi, literatura juridică şi practica judecătorească, în unanimitate,
recunosc că această dispoziţie, în realitate reprezintă o dispoziţie
testamentară, făcută într-o formă simplificată şi deci această dispoziţie
reprezintă un legat cu titlu particular, având ca obiect sumele de bani,
inclusiv dobânzile, care se vor găsi depuse la C.E.C. la data decesului
titularului de libret.
Clauza testamentară1 are următoarele caracteristici:
a) Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de
împuternicire. Clauza de împuternicire este un mandat care produce
efecte în timpul vieţii titularului şi deci împuternicitul poate dispune de
aceste sume până în clipa morţii titularului de libret. Din momentul morţii
acestuia, clauza de "împuternicire încetează a produce efecte juridice, în
schimb clauza testamentară produce efecte din momentul decesului
titularului de libret.
b) Clauza testamentară este o formă simplificată de a testa,
(testament olograf simplificat), fiindcă se cere numai semnătura
testatorului, restul datelor fiind completate de personalul C.E.C.-ului, ca
urmare a indicaţiilor date de titularul de libret.
c) Clauza testamentară este un legat cu titlu particular şi deci, în
privinţa acestei dispoziţii se aplică toate regulile care guvernează regimul
juridic al legatelor cu titlu particular (mai puţin cele referitoare la
formă). De exemplu: titularul are moştenitori rezervatari şi prin această
clauză (plus eventualele alte legate făcute prin alte testamente), se încalcă
rezerva; soluţia este că va trebui să se facă reducţiunea liberalităţilor
excesive. Dacă nu se încalcă rezerva succesorală clauza testamentară
produce efectele generale ale unui legat.
d) Clauza testamentară reprezintă un testament şi, în consecinţă, se
aplică regulile specifice testamentului, printre care principiul
revocabilităţii dispoziţiilor testamentare până în ultima clipă a vieţii
testatorului. Clauza testamentară făcută de titular nu-l obligă pe acesta să o
1
Clauza testamentară nu trebuie scrisă de testator, ea fiind completată de funcţionarul
C.E.C; a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 111.
199
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

menţină până la moarte; el poate reveni asupra ei anulând-o sau poate anula
clauza testamentară printr-un alt testament. De menţionat, că nu se cere o
simetrie a formelor testamentare, dispoziţia de ultimă voinţă făcută în
formă specială va putea fi revocată printr-un testament ordinar sau
privilegiat sau invers: o dispoziţie cuprinsă într-un testament ordinar sau
privilegiat va putea fi revocată prin forma specială a clauzei testamentare1.

2. Testamentul făcut în străinătate


Cetăţeanul român aflat în străinătate va putea dispune prin
testament, fie în forma olografă prevăzută de legea română, fie în forma
autentică statornicită de legea locului unde se întocmeşte testamentul (art.
885 C. civ.). La aceste forme, prevăzute de Codul civil, se mai poate
adăuga şi forma autentică reglementată de legea română pentru cazul în
care testamentul se încheie în faţa unui agent diplomatic sau consular
român.
Menţionăm că pentru a înlesni exprimarea voinţei testamentare,
potrivit Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului
sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile,
fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
1. legea naţională a testatorului;
2. legea domiciliului acestuia;
3. legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
4. legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
5. legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de
transmitere a bunurilor moştenite [art. 68 alin. (3)].

III. Principalele dispoziţii cuprinse în testament

A. Legatul
Noţiune şi condiţii. Principalele dispoziţii în cadrul testamentelor,
indiferent de forma lor sunt cele referitoare ia: legat, exheredare şi
execuţiunea testamentară.

1
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., 237.
200
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care


testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său,
vor primi întreg patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri determinate din
patrimoniul testatorului1. Din analiza definiţiei date legatului rezultă că:
a) desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, înseamnă că
testamentul trebuie să precizeze persoana legatarului sau cel puţin să
prevadă elementele necesare cu ajutorul cărora persoana legatarului să poată
fi identificată. Nu este posibil ca testatorul să comunice verbal unei
persoane numele şi prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată
persoana căreia i-a comunicat verbal numele legatarului;
b) desemnarea trebuie făcută în aşa fel încât determinarea legatarului
să fie posibilă la data când se execută testamentul. De exemplu: este
posibil să se facă un legat în favoarea viitorului soţ al fiicei; esenţial
este ca în momentul executării testamentului să se poată determina
legatarul;
c) desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terţe persoane, ci
această alegere trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului (deci
desemnarea legatarului trebuie sa fie făcută personal de către testator).
De exemplu: fiica testatorului se căsătoreşte; ea îşi alege un soţ (nu un
legatar), deci desemnarea acestuia s-a făcut de către testator şi nu de către
fiica sa. Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie
aleasă de o terţă persoană (legatul cu facultatea de alegere) va fi nul.
Pentru desemnarea persoanei legatarului legea nu cere anumite
forme sacramentale, din testament trebuind să rezulte numai intenţia
testatorului de a face o liberalitate în favoarea acestuia. Desemnarea poate
fi directă, prin indicarea numelui şi prenumelui legatarului sau prin
indicarea unei calităţi care o individualizează. Desemnarea se poate face şi
indirect, prin indicarea unor elemente cu ajutorul cărora se va putea
identifica legatarul.

Clasificarea legatelor. Legatele pot fi de mai multe feluri. Ele pot fi


împărţite, fie după modalitatea ce afectează voinţa testatorului, fie după
obiectul lor.
a) din punct de vedere al modalităţii care afectează voinţa
testatorului, legatele pot fi: pure şi simple, cu termen, sub condiţie şi cu
sarcină.
1
A se vedea: J. Manoliu, Şt. Răuschi, op. cit., p. 53; St. Cărpenaru, op. cit., p. 443; D.
Macovei, op. cit., p. 107.
201
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

b) din punct de vedere al obiectului lor, legatele pot fi: universale,


cu titlu universal sau cu titlu particular.
I. Clasificarea legatelor după modalităţile care afectează voinţa
testatorului
1. Legatul pur şi simplu
Este legatul care îşi produce efectele la data morţii testatorului (dată
la care legatarul dobândeşte şi începe să-şi exercite drepturile), nefiind
afectat de nici o modalitate.
2. Legatul cu termen
Este legatul a cărui executare sau stingere depinde de împlinirea
unui termen (întotdeauna un eveniment viitor şi sigur). Termenul poate fi
suspensiv sau extinctiv. Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului;
legatarul poate cere predarea bunului legat la data împlinirii termenului.
Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul care a luat naştere şi s-
a executat din momentul deschiderii succesiunii.
În cazul termenului extinctiv legatul produce efecte de la
deschiderea succesiunii (precum un legat pur şi simplu), însă la
Împlinirea termenului dreptul legatarului se va stinge pentru viitor1.
3. Legatul sub condiţie
Este legatul a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment
viitor şi nesigur că se va îndeplini. Condiţia poate fi suspensivă sau
rezolutorie. Condiţia suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, naşterea
dreptului la legat; o dată Îndeplinită însă, dreptul legatarului i-a naştere
retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Condiţia rezolutorie, la
împlinirea ei, desfiinţează retroactiv (din momentul deschiderii
succesiunii) dreptul la legat. Când condiţia rezolutorie nu se realizează sau
este sigur că nu se va realiza legatul devine definitiv pur şi simplu.
4. Legatul cu sarcină (sub modo)
Este legatul care prevede o obligaţie (sarcină) de a da, a face sau a
nu face impusă de testator legatarului. Sarcina este specifică liberalităţilor
şi poate fi prevăzută:
- în interesul unei terţe persoane. De exemplu: testatorul lasă printr-
un legat averea sa legatarului cu sarcina de a întreţine o persoană

1
Prin derogare de la dreptul comun în materie de legate se admite că „termenul incert
(suspensiv) valorează condiţie"; ase vedea M. Eliescu, op. cit., p. 187; St. Cărpenaru, op.
cit., p. 444; Fr. Deak, op. cit., 250; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 407.
202
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

incapabilă de muncă;
- în interesul testatorului. De exemplu: testatorul lasă o casă
legatarului cu sarcina de a-i plăti anumite datorii;
- în interesul legatarului. De exemplu: testatorul lasă legatarului o
sumă de bani pentru a continua o lucrare de care el (legatarul) este
interesat1.

II. Clasificarea legatelor după obiectul lor


1. Legatul universal
Conform Codului civil, art. 888, „legatul universal este dispoziţia
prin care testatorul lasă, după moarte-i, la una sau mai multe persoane,
universalitatea bunurilor sale”. Redactarea art. 888 C. civ. creează
impresia (falsă) că prin „lăsarea" universalităţii bunurilor s-ar putea
înţelege că legatarul culege în fapt întreg patrimoniul succesoral.
Formularea este inexactă, întrucât ceea ce caracterizează legatul universal
nu este cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci vocaţia la întreaga
universalitate pe care o oferă legatarului. Pe baza acestei interpretări a art.
888 C. civ. se explică faptul că testatorul poate să lase mai mulţi legatari
universali.
Legatul universal există şi în cazul în care, datorită drepturilor
conferite altora de către testator, emolumentul moştenirii este redus
considerabil (cu condiţia să existe o vocaţie la întreaga moştenire). De
exemplu, dacă testatorul a lăsat mai mulţi legatari universali şi toţi
acceptă moştenirea, deşi au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare va
culege efectiv numai o parte din succesiune; dacă un singur legatar
acceptă, el va culege întreaga moştenire în virtutea vocaţiei sale
universale.
Interesantă din punct de vedere juridic este situaţia în care legatarul
universal nu culege foloase efectiv; astfel când întreg emolumentul
legatului universal este absorbit de alte legate particulare sau de sarcini, se
pune întrebarea dacă ne aflăm în faţa unui legatar universal, a unui
executor testamentar sau a unei simple persoane interpuse?
Soluţia cea mai realistă lasă la aprecierea instanţei de judecata
interpretarea voinţei testatorului si, în funcţie de circumstanţele cauzei, va
stabili dacă testatorul a dorit să lase un legat universal, să instituie un
1
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 188. Nu vom avea două liberalităţi ci o singură
liberalitate, dar cu afectaţiune specială.
203
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

executor testamentar sau pretinsul legatar este numai o persoană interpusă.


Testatorul poate califica expres legatul său ca fiind universal; se pot
folosi însă şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit vocaţie asupra
întregii moşteniri. Astfel, sunt considerate legate universale: legatul tuturor
bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei proprietăţi asupra întregii
moşteniri, legatul cotităţii disponibile etc.
Problema legatarilor universali (şi a altor categorii) se pune numai în
materia moştenirii testamentare pentru că moştenitorii legali sunt
dobânditori universali, oricare dintre ei având vocaţia de a culege întreaga
moştenire.
2. Legatul cu titlu universal
Este legatul care conferă vocaţie succesorală numai la o fracţiune
din moştenirea lăsată de defunct. Asemănarea dintre legatul universal şi
legatul cu titlu universal constă în aceea că le caracterizează întinderea
vocaţiei succesorale şi nu emolumentul. Deosebirea dintre ele este că
legatul universal conferă vocaţie la întreaga moştenire, pe când legatul cu
titlu universal numai la o fracţiune din moştenire (chiar dacă un alt legatar
cu titlu universal nu ar putea să moştenească sau ar renunţa la moştenire).
Codul civil determină limitativ care sunt legatele cu titlu universal
(art. 894):
a. legatul unei fracţiuni din moştenire;
b. legatul tuturor bunurilor mobile;
c. legatul tuturor bunurilor imobile;
d. legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile;
e. legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile1.
La enumerarea de mai sus, trebuie adăugat şi legatul pe care minorul
de 16 ani îl face cu privire la întreaga sa avere.
Potrivit art. 807 C. civ. minorul de 16 ani nu poate dispune prin
testament decât de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost
major; un legat asupra întregii averi făcut de minor, este, în realitate,
legatul unei jumătăţi din moştenire (respectiv, din cotitatea disponibilă),
1
Împrejurarea că legatul tuturor bunurilor mobile şi al tuturor bunurilor imobile sau al unei
fracţiuni din aceste mase de bunuri sunt calificate de codul civil ca legate cu titlu universal îşi
găseşte explicaţia în faptul că codul civil francez de la 1804 (din care s-a inspirat codul civil
român) admitea principiul pluralităţii succesiunilor. Conform acestui principiu bunurile
mişcătoare alcătuiau o moştenire deosebită de aceea a nemişcătoarelor ereditare (imobile),
fiecare dintre ele alcătuind o universalitate juridică
204
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

adică un legat cu titlu universal1.


Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal şi
legatul cu titlu particular.
3. Legatul cu titlu particular
Legatul cu titlu particular sau singular conferă vocaţie succesorală la
unul sau mai multe bunuri singulare (ut singuli). Codul civil (art. 894), ce
alcătuieşte sediul materiei, se mulţumeşte să dea o definiţie negativă,
prevăzând că este singular orice legat care nu este universal sau cu titlu
universal. Poate constitui obiectul unui astfel de legat orice bun aflat în
circuitul civil. Bunul trebuie să fie cert şi individual-determinat. Pot face
obiectul acestui legat şi bunurile determinate generic, dar care sunt precis
determinate cantitativ. Obiectul acestui legat poate fi şi un lucru
incorporal; de exemplu, testatorul lasă în favoarea legatarului o creanţă pe
care o avea contra unui terţ.
Caracteristica legatului cu titlu particular constă în faptul că el
conferă un drept asupra unor bunuri singulare şi nu asupra unei
universalităţi sau unei fracţiuni din universalitate.
În consecinţă, spre deosebire de legatarul universal sau cu titlu
universal, . legatarul cu titlu particular nu răspunde de pasivul succesiunii.

III. Diferite feluri de legate cu titlu particular


Aceste legate sunt cele mai des întâlnite în practică şi prezintă
interes şi particularităţi juridice.
1. Legatul uzufructului
Conform prevederilor art. 805 C. civ. testatorul poate transmite
mortis causa nuda proprietate unui legatar şi dreptul de uzufruct asupra
unui bun (sau patrimoniu) altui legatar. De regulă, legatul uzufructului este
lăsat în favoarea soţului defunctului şi are caracter viager, iar nuda
proprietate este lăsată în favoarea unei rude apropiate a defunctului
(urmând ca fa moartea soţului dreptul de proprietate transmis să se
întregească prin cuprinderea tuturor prerogativelor sale).
În ceea ce priveşte natura juridică a legatului uzufructului trebuie să

1
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 256; St. Cărpenaru, op. cit., p. 446-447; D. Chirică,
op. cit., p. 119-120; L. Stănciulescu, Regimul juridic al principalelor dispoziţii cuprinse in
testament, în Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, de Camelia
Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 31.

205
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

facem distincţie între legatul ce are ca obiect nuda proprietate şi legatul ce


transmite numai uzufructul.
a) în cazul în care nuda proprietate are ca obiect întregul
patrimoniu, o fracţiune din acesta sau bunuri singulare, legatul va fi
universal, cu titlu universal sau cu titlu particular;
b) în cazul în care uzufructul poartă asupra unor bunuri determinate,
legatul uzufructului va fi cu titlu particular;
c) când însă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu
succesoral sau a unei fracţiuni din acesta, legatul uzufructului este un legat
cu titlu particular (deşi are ca obiect o universalitatea sau o parte din
aceasta)1, deoarece legatul uzufructului nu poate conferii vocaţie
succesorală la întreg patrimoniul defunctului şi nu este cuprins în
enumerarea limitativă a legatelor cu titlu universal făcută de art. 894 alin.
(1) C. civ.2.
Doctrina a apreciat că legatele nudei proprietăţi şi a uzufructului nu
constituie substituţii fideicomisare, deoarece cele două liberalităţi au
obiecte diferite şi care nu se transmit succesiv3.

2. Legatul bunului altuia


Ce se întâmplă dacă testatorul a făcut un asemenea legat având ca
obiect bunul altuia? Problema legatului bunului altuia se pune numai dacă
sunt Întrunite cumulativ două condiţii4:
a) defunctul nu avea nici un drept actual sau viitor (la momentul
deschiderii moştenirii) asupra bunului obiect al legatului;
b) obiectul legatului este un bun individual-determinat.
Faţă de cele de mai sus soarta legatului va fi apreciată după cum
testatorul a dispus prin testament cunoscând sau nu de situaţia reală a
bunului. Astfel, dacă:
1
În literatura de specialitate natura juridică a acestui legat a fost foarte controversată. Fără a
intra în amănunte, considerăm că opinia cea mai autorizată ştiinţific, prezentată mai sus, are la
bază deosebirea dintre uzufructul universal sau cu titlu universal (potrivit art. 550-552 C. civ.),
pe de o parte, şi legatul universal sau cu titlu universal pe de altă parte, deosebire ce
constă în aceea că „prima vizează numai obiectul dreptului de uzufruct, iar a doua vocaţia
succesorală (obiectul legatului), adică natura titlului din care derivă dreptul de uzufruct" (s.n.);
a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 242-244.
2
A se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 121 şi autorii citaţi; I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op. cit., p. 597-599; M. Eliescu, op. cit., p. 257-259.
3
A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 242.
4
Ibidem, p. 245.
206
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

a) testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui, legatul este


nul (prezumându-se că, în caz contrar nu ar fi făcut liberalitatea);
b) testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al lui, potrivit
art. 906 C. civ., însărcinatul cu executarea legatului va avea o obligaţie
alternativă: fie de a procura bunul de la proprietarul acestuia, fie de a plăti
valoarea bunului (din momentul deschiderii moştenirii), şi a le transmite
legatarului1.
Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela care emite
o pretenţie. Legatarul va trebui, deci, să probeze că testatorul ştia, la
încheierea testamentului, că dispune de un lucru străin. Proba va putea fi
atât intrinsecă cât şi extrinsecă.
3. Legatul bunului indiviz
Daca bunul obiect al legatului cu titlu particular se afla în
indiviziune la data deschiderii moştenirii soarta juridică a legatului va fi
diferită, astfel:
a) dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce-i
aparţine din bunul determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil
(deoarece defunctul ca coindivizar este în drept să-şi transmită cota sa prin
acte juridice mortis causa);
b) dacă testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte determinată din
bunul aflat în indiviziune (deci nepartajat), legatul va fi soluţionat
asemănător regulilor stabilite mai sus, valabile pentru legatul bunului
altuia. Astfel, legatul va fi, fie valabil, fie nul, după cum testatorul a
dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că bunul îi aparţine.

Ineficacitatea legatelor. Dispoziţiile testamentare formulate în


condiţiile prevăzute de lege, produc, de regulă, efecte juridice. În practică
însă se întâmplă ca legatul să fie lipsit de eficacitate juridică, fiind
desfiinţat retroactiv. Astfel, legatele pot fi nule sau anulabile, după cum
sunt contrare normelor imperative ale legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri. Aceste cauze de nulitate sunt întotdeauna anterioare sau
concomitente cu întocmirea testamentului2.

1
“Un astfel de legat este interpretat ca o sarcină în favoarea beneficiarului testamentului
instituită de testator în contul celui ţinut la executarea legatului", a se vedea, D. Chirică, op.
cit., .p. 121.
2
Legatul este nul numai atunci când nu sau respectat condiţiile cerute de lege pentru
încheierea sa valabila; a se vedea D, Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 413. Deşi în
literatura juridică, nulitatea este considerată unul dintre cazurile de ineficacitate a legatului,
207
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

În afară de cauzele de mai sus, pot interveni şi alte cauze pentru care
testamentul (legatele) nu va produce efecte. Acestea sunt posterioare
întocmirii testamentului şi se datorează revocării sau caducităţii
dispoziţiilor testamentare. În consecinţă, în caz de revocare sau caducitate,
legatele au luat naştere în mod valabil, dar datorită unor cauze posterioare
vor ii desfiinţate.
Revocarea poate fi de două feluri:
- revocare voluntară, care se datorează voinţei unilaterale a
testatorului şi,
- revocarea judecătorească, datorată unor fapte culpabile săvârşite
de legatari.
Caducitatea înseamnă imposibilitatea de executare, independentă de
voinţa testatorului sau de faptele culpabile săvârşite de legatar.
În cazul nulităţii sau anulării legatelor se aplică aceleaşi reguli care
guvernează nulitatea absolută şi relativă a actelor juridice (de ex.:
nerespectarea formei prevăzute de lege, incapacitatea testatorului, viciile de
consimţământ etc.). Pentru aceste considerente Codul civil nu se ocupă în
mod special de nulitatea dispoziţiilor testamentare.

Revocarea legatelor. Revocarea legatelor poate fi opera voinţei


testatorului sau a instanţei de judecată pentru faptele săvârşite de legatar.
A. Revocarea voluntară
Testatorul, până în ultima clipă a vieţii, are dreptul să revină asupra
dispoziţiilor testamentare, printr-o manifestare de voinţă ulterioară care să
aibă ca efect revocarea totală sau parţială a dispoziţiilor făcute anterior.
Acest drept decurge din caracterul esenţial-revocabil al legatului.
După modul de manifestare a voinţei testatorului, revocarea
voluntară poate fi: expresă sau tacită.
Revocarea voluntară expresă este revocarea ce rezultă dintr-o
declaraţie a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit în forma
testamentară sau autentică. Înseamnă că testatorul care a făcut un
testament poate ulterior să facă un alt testament, prin care îl revocă pe
primul, sau fără să facă un nou testament, printr-un act autentic revocă

calificarea este improprie (şi imprecisă) deoarece actul juridic nul este desfiinţat retroactiv
(deci nu există), in consecinţă, numai un legat valabil încheiat (care este producător de efecte
juridice) ar putea deveni ineficace, datorită unor cauze apărute ulterior încheierii lui.
208
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

testamentul anterior. Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută


a revocării. De menţionat că legea nu cere ca testamentul ce conţine
revocarea să aibă aceeaşi formă cu cel pe care îl revocă, De exemplu,
testamentul autentic poate fi revocat printr-un testament olograf sau secret
(mistic). Când revocarea se face printr-un testament ulterior, dacă s-au
respectat regulile pentru testament, revocarea produce efecte, chiar dacă
celelalte dispoziţii din noul testament ar fi nule, indiferent din ce cauză (art.
922 C. civ.). Revocarea voluntară expresă nu trebuie făcută în termeni
sacramentali. În practică, se consideră valabilă revocarea unui testament
prin scrierea cuvântului anulat, a datei şi a semnăturii testatorului.
Revocarea voluntară tacită este revocarea care, fără a fi fost expres
declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau fapte săvârşite de
testator. Codul civil prevede două asemenea cazuri:
a) Incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile
testamentului posterior şi cel anterior (art. 921 C. civ.). Incompatibilitatea
intervine în cazul în care testatorul a făcut două sau mai multe testamente,
care conţin dispoziţii incompatibile între ele (imposibilitatea materială sau
juridică de a se executa ambele). De exemplu, testatorul, în primul
testament, lasă o creanţă (pe care el o are împotriva unei terţe persoane) în
favoarea legatarului. Ulterior, testatorul, printr-un alt testament prevede o
iertare de datorie în favoarea debitorului (terţa persoană) din creanţa
respectivă. În situaţia de mai sus produce efecte ultimul testament
(debitorul va fi iertat de datorie). Contrarietatea între cele două dispoziţii
testamentare intervine în cazul în care din punct de vedere juridic nu ar
exista incompatibilitate, dar din contextul dat rezultă că al doilea testament
a reprezentat o revocare a primului (imposibilitate rezultată din intenţia
testatorului). De exemplu, în primul testament, testatorul lasă un bun unei
persoane; ulterior, printr-un alt testament iasă acelaşi bun altei persoane.
Din punct de vedere juridic ar fi posibil ca doua persoane să aibă un drept
asupra aceluiaşi bun în calitate de legatari (dar în acelaşi testament).
Fiind vorba de două testamente succesive rezultă că al doilea testament
reprezintă o revocare a primului. Potrivit art. 921 C. civ., atât în cazul
incompatibilităţii cât şi al contrarietăţii, revocarea se produce numai în
legătură cu dispoziţiile care sunt incompatibile sau contrare, celelalte
rămânând valabile, dacă testatorul nu a dispus altfel;
b) înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului:
„orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie,
revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi
nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului" (art. 923

209
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

C. civ.). Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul


legatului denotă voinţa testatorului de a revoca legatul făcut prin
testament. Nu are importanţă felul cum s-a încheiat contractul de vânzare-
cumpărare (sub termen sau condiţie), el poate fi chiar nul. Esenţial este ca
manifestarea de voinţă a testatorului, din care rezultă intenţia de a
înstrăina să însemne că a dorit revocarea legatului cu titlu particular.
Pentru ca înstrăinarea să provoace revocarea ea va trebui să fie voluntară,
adică consimţită de testator. Înstrăinarea va trebui să fie şi reală, adică să
fie înfăptuită, nu o simplă intenţie de a înstrăina.
În literatura de specialitate ca şi în practica judecătorească se
consideră că aceste două cazuri de revocare voluntară (prevăzute de
Codul civil) nu reprezintă cazuri limitative, ci sunt numai enunţiative.
Rezultă că ori de câte ori, din acte sau fapte săvârşite de testator, se poate
proba intenţia de revocare, legatele nu mai pot produce efecte. Astfel, de
exemplu, distrugerea voluntară de către testator sau de alţii (cu ştirea
acestuia) a obiectului unui legat cu titlu particular constituie o revocare
tacită a legatului. Distrugerea involuntară (de către testator) sau distrugerea
de către alţii (fără ştirea testatorului) a bunului, nu produce revocare, ci
caducitatea legatului. Tot astfel, distrugerea testamentului rezumă
intenţia de revocare. Dacă însă distrugerea este independentă de voinţa şi
ştirea testatorului, legatul nu este revocat. Legatarul trebuie să dovedească
existenţa testamentului şi a clauzei înscrise cu privire la legatele la care ar
avea dreptul.
Retractarea revocării este admisă. Revocarea fiind, ca şi legatul, un
act de ultimă voinţă este şi ea un act revocabil. Retractarea revocării se
face în aceleaşi condiţii ca şi revocarea. Ea are ca efect reînvierea
dispoziţiilor testamentare revocate. În cazul testamentului distrus
retractarea revocării se va face prin întocmirea unui alt testament.
B. Revocarea judecătorească
Legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească, ca sancţiune
pentru fapte culpabile săvârşite de către legatar faţă de defunct sau faţă de
memoria acestuia. Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în
principiu, aceleaşi ca cele în care legea permite revocarea judecătorească a
donaţiei (art. 930 C. civ.)1.
Legatul va putea fi revocat de instanţa judecătorească:

1
Revocarea judecătorească a legatelor prezintă asemănări atât cu materia revocării
donaţiilor cât si cu materia nedemnităţii succesorale (din cadrul devoluţiunii succesorale
legale).
210
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

a). Pentru neexecutarea sarcinilor de către legatarul care a fost


gratificat cu un astfel de legat (art. 830 şi art. 930 C. civ.). Pentru ca legatul
să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini, trebuie să fie vorba de o
sarcină propriu-zisă şi nu despre o simplă recomandare cuprinsă în
testament1. Revocarea presupune neexecutarea sarcinii şi nu o simplă
întârziere. Neexecutarea sarcinii trebuie să fie culpabilă; dacă ea este
datorată unui caz fortuit ori de forţă majoră, legatul nu va putea fi revocat.
În toate cazurile, acţiunea în revocare aparţine celor ce au interes ca
liberalitatea testamentară să fie revocată şi trebuie intentată în termenul
general de prescripţie (art. 3 din Decretul nr. 167/1958);
b). Pentru ingratitudinea legatarului, legatele pot fi revocate în două
din cele trei cazuri prevăzute pentru donaţii2:
- dacă gratificatul a atentat la viaţa dispunătorului;
- dacă s-a făcut vinovat de delicte, cruzimi sau injurii grave (art. 930
şi art. 831 pct. 1 şi 2 C. civ.).
În ceea ce priveşte prima cauză, pentru a îndreptăţi revocarea,
atentatul trebuie să fi fost săvârşit cu intenţia de a ucide (neavând
importanţă încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă).Privitor la
cea de-a doua categorie de fapte de ingratitudine, prin cruzimi înţelegem
rele tratamente fizice, iar prin delicte, faptele pedepsite de legea penală.
Injuria desemnează suferinţele morale pricinuite, cu ştiinţă, testatorului3.
Revocarea pentru ingratitudine se poate cere în termen de un an de la
săvârşirea faptei. Se admite că este vorba de un an de la data când s-a cu-
noscut săvârşirea faptei (art. 833 C. civ.).
c). Pentru injuria gravă la adresa memoriei testatorului, se poate
cere revocarea tot in termen de un an (art. 931 C. civ.).

C. Caducitatea legatelor
Testamentul, deşi se întocmeşte în timpul vieţii, produce efecte
numai la moartea testatorului. Întrucât între momentul încheierii
testamentului şi momentul în care urmează să-şi producă efectele se
scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca în interiorul acesteia,
1
A se vedea, TS, col. civ., Dec. nr. 1229/1959. C.D., 1959, p. 193.
2
Refuzul de alimente, cauză de revocare a donaţiei (art. 831 pct. 3 C. civ.) nu este şi o
cauză de revocare a legatului deoarece, cât timp este în viaţă testatorul, legatarul nu are nici o
obligaţie faţă de acesta (dreptul său se naşte abia după moartea testatorului).
3
Injuria trebuie să fie gravă pentru a legitima revocarea. De exemplu, infidelitatea soţului
constituie o injurie gravă.
211
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

să intervină anumite împrejurări care să împiedice executarea legatelor.


Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt străine de
voinţa testatorului sau de vreo culpă a legatarului, legatul devine caduc.
Legatul caduc se desfiinţează cu efect retroactiv.
Caducitatea intervine în următoarele cazuri.
a). Predecesul legatarului, (art. 924 C. civ.). Legatul este caduc dacă
legatarul moare înainte de testator. Se prezumă că legatul este o liberalitate
care a fost făcută numai în considerarea persoanei legatarului, intuitu
personae. Legatul nu-şi întinde, în principiu, efectele şi asupra
moştenitorilor legatarului. Prezumţia de mai sus poate fi înlăturată în cazul
în care, prin interpretarea voinţei testatorului se stabileşte că acesta a
înţeles să gratifice în lipsa legatarului pe moştenitorii acestuia. Potrivit
aceluiaşi principiu, art. 925 C. civ. dispune că legatul făcut sub condiţie
suspensivă va fi caduc dacă legatarul moare înainte de împlinirea
condiţiei, chiar dacă ar fi supravieţuit testatorului. Dreptul legatarului sub
condiţie suspensivă nu este, deci, transmisibil moştenitorilor, cât timp
condiţia nu s-a împlinit1. Această regulă, derogatorie de la principiul
retroactivităţii condiţiilor, este proprie testamentului;
b). Incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.).
Legatul este caduc dacă, după moartea testatorului, dar înainte de
predarea legatului, legatarul devine incapabil de a primi. Dacă legatarul
era deja incapabil în momentul întocmirii testamentului, legatul nu este
caduc, ci nul. De exemplu, în cazul persoanelor juridice care au încetat să
mai existe, după moartea testatorului, sau datorită modificării capacităţii
de folosinţă şi-au schimbat obiectul de activitate;
c). Neindeplinirea condiţiei suspensive. În cazul în care legatul este
făcut sub condiţie suspensivă şi acesta este sigur că nu se va realiza,
legatul este caduc. În cazul în care condiţia este rezolutorie, dreptul
legatarului se va naşte ca şi când ar fi pur şi simplu, adică de la
deschiderea moştenirii, dar se va desfiinţa retroactiv, dacă se îndeplineşte
condiţia;
d). Refuzul legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.). Pentru a
fi caduc, renunţarea legatarului trebuie să intervină numai după
deschiderea succesiunii (altfel ar fi nulă, deoarece ar alcătui un pact asupra
unei moşteniri viitoare). Renunţarea va fi valabilă, dacă legatul este sub
condiţie suspensivă, iar legatarul renunţă după deschiderea moştenirii, dar

1
În dreptul comun, dacă creditorul a murit înaintea împlinirii condiţiei, drepturile sale trec
asupra moştenitorilor săi {art. 1015 C. civ.).
212
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

înainte de împlinirea condiţiei;


e). Pieirea în întregime a bunului care alcătuieşte obiectul legatului
(art. 927 C. civ). Din punct de vedere juridic are importanţă dacă obiectul
legatului a pierit în întregime: înainte de deschiderea succesiunii sau după
această dată. Dacă bunul a pierit înainte de deschiderea succesiunii, legatul
este caduc ca fiind lipsit de obiect1. Cauza pierii lucrului poate fi: culpa
legatarului sau a testatorului , fapta unui terţ, un caz fortuit sau de forţă
majoră. Acest caz de caducitate nu poate interveni decât dacă legatul este
cu titlu particular, căci dacă este universal sau cu titlu universal, pieirea
bunului nu poate avea ca efect decât acela de a reduce emolumentul
legatului2. În cazul în care bunul a pierit numai în parte, caducitatea
legatului va fi numai parţială. Pieirea bunului după deschiderea succesiunii
nu atrage caducitatea legatului. În această situaţie drepturile legatarului se
deosebesc în funcţie de împrejurarea în care a pierit bunul: dacă bunul a
pierit din culpa debitorului legatului sau a unui terţ, legatarul are dreptul
la despăgubire; iar dacă pieirea s-a datorat cazului fortuit sau forţei
majore, legatarul suportă riscul pierii.
Din momentul deschiderii succesiunii legatarul dobândeşte
proprietatea bunului.
Dreptul de acrescământ. Tot în legătură cu ineficacitatea legatelor
se pune şi întrebarea: ce se întâmplă cu bunurile ce făceau obiectul
legatului care a devenit ineficace? În principiu, de ineficacitatea legatului
profită persoana care este obligată să execute legatul sau persoanele a
căror parte din moştenire a fost diminuată de existenţa legatului:
moştenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal şi chiar
legatarii cu titlu particular (dar numai dacă au fost însărcinaţi cu executarea
legatului în cauză). De exemplu, testatorul a desemnat doi legatari
universali, iar unul nu acceptă legatul; rezultă că al doilea legatar
universal profită, culegând şi cealaltă parte, întrucât are vocaţie la
întreaga moştenire. Dacă ambii renunţă, moştenirea va fi culeasă de
moştenitorii legali.
De la principiul de mai sus, Codul civil se abate în două cazuri, când
de ineficacitatea legatului profită alte persoane:
a) în cazul substituţiei vulgare, când de ineficacitatea legatului
profită persoana stabilită subsidiar de către testator (art. 804 C. civ.);
b) în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de
1
Când bunul a pierit înainte de întocmirea testamentului, legatul va fi nul.
2
A se vedea, TS, col. civ., Dec. nr. 59/1963, în Justiţia Nouă nr. 4, 1964, p. 175.
213
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

acrescământ (sau de adăugire) în favoarea colegatarului (art. 929 C. civ.).


Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ. Legatul conjunctiv
este legatul al cărui obiect este lăsat la mai mulţi legatari, fără ca testatorul
să indice partea fiecăruia, colegatarii având o chemare (eventuală) la
întregul obiect. În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii:
a) toţi legatarii acceptă legatul. În acest caz chemarea la întreg a
fiecăruia va fi limitată la o parte din bun; bunul se va împărţi în părţi egale;
b) unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să primească
legatul. În consecinţă părţile acestor colegatari se vor cuveni celorlalţi
colegatari care primesc legatul şi ale căror părţi vor creşte în mod
corespunzător. Acesta este dreptul de acrescământ (sau de adăugire).
Dreptul de acrescământ operează numai dacă legatul este
conjunctiv. Caracterul conjunctiv al legatului poate fi rezultatul exclusiv al
voinţei testatorului1. Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze trebuiesc
întrunite următoarele condiţii:
a) să existe o pluralitate de legatari;
b) dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă aceiaşi obiect;
c) să existe intenţia testatorului de a conferi fiecărui colegatar o
vocaţie la întregul obiect şi nu o vocaţie fracţionată;
d) unul sau mai mulţi colegatari să nu poată sau să nu dorească să
primească legatul.
În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a pus
problema dacă dreptul de acrescământ operează facultativ sau obligatoriu?
(dacă colegatarii ce primesc legatul sunt obligaţi să primească adaosul sau
ar putea să-l refuze, păstrând totodată din legat ce li s-ar cuveni în lipsa
acrescământului). Soluţia este că dreptul de acrescământ operează
obligatoriu şi întotdeauna cu sarcini. Într-adevăr, în toate cazurile, dreptul
de acrescământ are la bază vocaţia la întregul obiect al legatarului (când
colegatarii acceptă legatul ei acceptă pentru întreg şi nu pentru o parte a
legatului).
În lipsa unei stipulaţii contrare a testatorului, colegatarii care
primesc legatul sunt obligaţi să execute sarcinile care reveneau
colegatarilor care nu au putut ori nu au dorit să primească legatul (cu
excepţia sarcinilor cu caracter personal). De exemplu, testatorul a lăsat 1/2
1
Dreptul de acrescământ, întemeindu-se pe voinţa testatorului, poate fi acordat cu ajutorul
substituţiei vulgare sau poate fi înlăturat, chiar în cazul când legea îl admite. A se vedea: M.
Eliescu, op. cit., p. 282; St. Cărpenaru, op. cit., p. 455.
214
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

din moştenire la 3 legatari; dacă toţi acceptă, va reveni fiecăruia câte 1/6
din moştenire, dacă însă unul nu poate sau nu doreşte să primească legatul,
ceilalţi 2 nu pot refuza surplusul deoarece ei au acceptat legatul (de
asemenea vor suporta şi datoriile); rezultă că fiecare din cei doi vor primi
1/4 din moştenire.
Dreptul de acrescământ se aplică şi în cazul moştenirii legale. Dacă
moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali, partea celui care,
fiind renunţător, nu doreşte să vină la moştenire sau care, fiind nevrednic,
este îndepărtat de la moştenire prin puterea legii, se va dobândi de ceilalţi
moştenitori legali, care au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare profitând
potrivit cotelor prevăzute de lege. În cazul reprezentării partea
reprezentatului decedat se împarte între reprezentanţii lui.
Şi în cazul moştenirii legale dreptul de acrescământ operează
obligatoriu şi întotdeauna cu sarcini.

B. Exheredarea (dezmoştenirea)

Noţiune. O altă dispoziţie testamentară principală, ce poate fi


cuprinsă în cadrul testamentului este exheredarea sau dezmoştenirea.
Exheredarea (dezmoştenirea) este acea dispoziţie testamentară prin care
testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali.
Orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile
devoluţiunii legale a moştenirii, să înlăture de la moştenire persoana sau
persoanele neagreate (indiferent de motive).
Exheredare este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar care nu se
poate exercita nelimitat. Astfel, moştenitorii rezervatari nu vor putea fi
înlăturaţi de la moştenire, neputând fi lipsiţi de rezerva succesorală,
aceasta cuvenindu-li-se chiar împotriva voinţei testatorului. Testatorul
poate dezmoşteni pe moştenitorii rezervatari numai cât priveşte cotitatea
disponibilă. Ceilalţi moştenitori, nerezervatari, pot fi dezmoşteniţi fără nici
o limită.
Felurile exheredării. Din punct de vedere al modului de manifestare,
voinţa de a dezmoşteni poate fi directă sau indirectă. Exheredarea poate
interveni şi ca sancţiune.
I. Exheredarea directă
Este acea dispoziţie prin care testatorul declară în mod expres, prin
testament voinţa sa de a înlătura de la moştenire anumiţi moştenitori.

215
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Exheredarea directă poate fi parţială sau totală.


Exheredarea este parţială când testatorul înlătură de la moştenire
anumiţi moştenitori legali. În acest caz, voinţa testatorului se întregeşte cu
cea a legiuitorului în sensul că succesiunea se va cuveni moştenitorilor
legali după înlăturarea celor dezmoşteniţi. Prin dezmoştenirea unuia sau
mai multor moştenitori (dar nu a tuturor) testatorul a acceptat indirect
sporirea părţilor celorlalţi moştenitori legali. Deci exheredarea directă
parţială poate fi interpretată şi ca o instituire indirectă de legatari1.
Exheredarea directă este totală în cazul în care testatorul
dezmoşteneşte pe toţi moştenitorii legali (rude cu vocaţie succesorală
legală şi soţul supravieţuitor). Validitatea unei asemenea dispoziţii, care
înlătură în totalitate devoluţiunea legală (dacă nu există moştenitori
rezervatari), fără a o înlocui printr-una testamentară, dificilă de acceptat din
punct de vedere juridic, a fost totuşi recunoscută2. În cazul exheredării
totale, bunurile ce alcătuiesc moştenirea rămân bunuri vacante şi cu acest
titlu sunt atribuite statului, în temeiul art. 680 C. Civ
II. Exheredarea indirectă
Se realizează prin instituirea unor legate care epuizează întreaga
moştenire. În felul acesta, în limitele cotităţii disponibile, moştenitorii
legali sunt înlăturaţi de la succesiune, întrucât a institui legatari înseamnă,
în aceeaşi măsură, a exhereda pe moştenitorii legali. O situaţie specială
intervine în cazul în care testatorul a lăsat un legat universal, dezmoştenind
astfel pe toţi moştenitorii legali, iar legatul este caduc.
Întrebarea care se pune este: cui se vor cuveni bunurile moştenirii:
moştenitorilor legali sau statului?
Rezolvarea problemei depinde de interpretarea voinţei testatorului;
dacă testatorul a dorit să îndepărteze necondiţionat moştenitorii legali de la
succesiune, bunurile vor reveni statului; dacă testatorul s-a mulţumit să
prefere, numai, persoana instituită legatară universală altor moştenitori,
bunurile vor reveni acestora din urmă.
III. Exheredarea sancţiune
Este o dispoziţie de ultimă voinţă prin care testatorul prevede că
vor fi înlăturaţi de la moştenire acei moştenitori care vor ataca testamentul
cu acţiune în nulitate. Această dispoziţie testamentară a apărut din dorinţa
testatorilor de a împiedica pe moştenitori să atace prevederile

1
A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 286.
2
A se vedea, A. Ionaşcu, op. cit., p. 168-169.
216
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

testamentului excluzându-i de la moştenire sau reducându-i la rezerva


legală (dacă este cazul).
Exheredarea sancţiune este nulă dacă are ca scop să apere dispoziţii
testamentare ilicite sau imorale. Dimpotrivă, o asemenea exheredare este
valabilă dacă urmăreşte să asigure executarea unor dispoziţii testamentare
care nu sunt contrare legii.

C. Execuţiunea testamentară
Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare. Dreptul şi
îndatorirea de a executa dispoziţiile testamentare revin, în temeiul legii,
moştenitorilor legali şi legatarilor universali. Pentru a asigura îndeplinirea
dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, testatorul poate însă desemna unul sau
mai mulţi executori testamentari (art. 910 C. civ.).
Sub aspectul naturii juridice, execuţiunea testamentară se prezintă
ca un mandat în care executorul testamentar este mandatarul, iar testatorul,
mandantul. Este vorba de un mandat, dar nu de unul de drept comun, ci un
mandat supus unor reguli speciale. Pentru aceste considerente execuţia
testamentară are particularităţi faţă de mandatul de drept comun.
Principalele particularităţi ale execuţiunii sunt1:
a)Executorul testamentar este instituit sau revocat de testator numai
printr-un înscris în formă testamentară. Mandatul poate fi conferit prin
orice înscris sau chiar tacit;
b) Executiunea testamentară începe să producă efecte de la
moartea testatorului (mandantului). Mandatul (de drept comun) încetează
la moartea mandantului;
c) Atribuţiile executorului testamentar sunt stabilite de lege. În
dreptul comun, mandantul stabileşte atribuţiile mandatarului;
d) Executorul testamentar, după ce a acceptat sarcina, nu mai poate,
în principiu, să renunţe la ea. Mandatarul poate întotdeauna să renunţe la
mandat;
e) Termenul limită a împuternicirii executorului testamentar cu
sezină este stabilit de lege (un an). Durata mandatul din dreptul comun
este liber convenită de părţi.

1
A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 976; M.
Eliescu, op. cit., p. 288-290; St. Cărpenaru. op. cit., p. 456; Fr. Deak, op. cit., p. 307-309; D.
Macovei; .M. S. Striblea, op. cit., p. 424-427.
217
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Atribuţiile executorului testamentar. Atribuţiile executorului


testamentar variază după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina, adică
deţinerea, în tot sau în parte a bunurilor succesorale mobile. Dar în toate
cazurile, executorul testamentar are sarcina de a asigura executarea
dispoziţiilor testamentare.
1. Executorul testamentar fără sezină are rol de supraveghere şi
control al executării dispoziţiilor testamentare, fără a executa el însuşi
aceste dispoziţii [art. 916 alin. (4) C. civ.]. El are drepturile şi îndatoririle
următoare:
a) dacă există moştenitori minori, interzişi sau persoane dispărute
executorul testamentar trebuie să ceară punerea sigiliilor; în cazul altor
categorii de moştenitori are acest drept însă, nu este obligat. „Punerea
peceţilor" se face de către notarul public [art. 916 alin. (1) C. civ. şi art. 72
din Legea nr. 36/1995];
b) executorul are obligaţia să stăruie „a se face inventarul bunurilor
succesiunii", de către notarul public, în prezenţa moştenitorilor prezumtivi
[art. 916 alin. (2) C. civ. şi art. 70 din Legea nr. 36/1995];
c) executorul trebuie să ia orice măsuri pentru conservarea
bunurilor succesorale [art. 916 alin. (1) C. civ.];
d) executorul are dreptul să intervină în judecată pentru apărarea
validităţii testamentului, în caz de contestaţie a executării acestuia; el
poate porni o acţiune pe cale principală pentru asigurarea îndeplinirii
dispoziţiilor testamentare [art. 916 alin. (4) C. civ. şi art. 78 din Legea nr.
36/1995].
2. Executorul testamentar cu sezină are puteri mai largi. Sezina este
dreptul executorului testamentar de a deţine bunurile mobile succesorale
pentru ca să poată executa dispoziţiile testamentare1. Executorul
testamentar cu sezină are rolul nu numai de a supraveghea şi controla
executarea testamentului (ca în cazul executorului fără sezină), ci de a
executa el însuşi dispoziţiile testamentare.
Sezina nu aparţine de drept executorului testamentar, ci se poate
conferi numai expres de către testator. Sezina nu conferă executorului o
adevărată posesiune a bunurilor, căci el deţine bunurile pentru moştenitori
(şi nu pentru sine); este vorba mai degrabă de un drept de deţinere a
bunurilor mobile.

1
Art. 911 C. civ. prevede: „El poate să le dea de drept în posesiune, toată sau parte numai
din averea sa mobilă, pentru un timp care nu va trece peste un an de la moartea sa".
218
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Prin voinţa legiuitorului, pentru ca moştenitorii să nu fie lipsiţi o


perioadă prea lungă de timp de deţinerea bunurilor mobile succesorale,
durata sezinei este de cel mult 1 an de la data morţii testatorului. Acest
termen poate fi scurtat de testator sau de moştenitori, când, cei din urmă,
oferă sume îndestulătoare pentru plata legatelor având ca obiect bunuri
mobile sau dovedesc că au plătit aceste legate (art. 912 C. civ.).
Drepturile si îndatoririle executorului cu sezină. Executorul
testamentar cu sezină are, înainte de toate, drepturile şi îndatoririle
executorului testamentar fără sezină. La acestea se adaugă următoarele
drepturi şi îndatoriri proprii:
a) executorul sezinar are dreptul şi îndatorirea să efectueze plata
legatelor având ca obiect bunuri mobile, iar dacă sumele din patrimoniul
testatorului sunt insuficiente pentru plata legatelor, executorul are
obligaţia să ceară vinderea bunurilor mobile succesorale, pentru acoperirea
deficitului [art. 916 alin. (3) C. civ.];
b) executorul sezinar ars dreptul de a încasa creanţele succesiunii
(bunuri mobile), urmând ca, apoi, acestea să fie atribuite în mod
corespunzător.
Încetarea execuţiunii testamentare. Execuţiunea testamentară
încetează în următoarele cazuri:
a) îndeplinirea tuturor dispoziţiilor testamentare;
b) moartea executorului testamentar (art. 917 C. civ.);
c) revocarea executorului testamentar de către instanţa de
judecată, la cererea moştenitorilor, pentru abuz sau incapacitate m
exercitarea împuternicirii;
d) renunţarea executorului testamentar de a continua sarcina întrucât
îi cauzează prejudiciu considerabile.
Precizăm că încetarea execuţiunii testamentare nu trebuie
confundată cu încetarea sezinei. Dacă încetarea execuţiunii testamentare
(înaintea termenului de un an) determină şi încetarea sezinei, în schimb
încetarea sezinei la termenul limită nu determină şi încetarea execuţiunii
testamentare.
La încetarea execuţiunii testamentare, executorul cu sau fără sezină,
este obligat faţă de moştenitori să dea socoteală (art. 1541 C. civ.) şi să
înapoieze (dacă este cazul), bunurile mobile succesorale rămase (art. 916

219
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

C. civ.)1. Executorul are dreptul să i se restituie cheltuielile făcute pentru


îndeplinirea împuternicirii (art. 919 C. civ.) şi să fie despăgubit pentru
daunele pricinuite în timpul exercitării mandatului (art. 1549 C. civ.).
Dacă au fost mai mulţi executori sezinari, ei răspund solidar de
gestiunea bunurilor mobile ce li s-a încredinţat. Excepţie face cazul în care
testatorul Ie-a delimitat funcţiile şi fiecare dintre executori s-a limitat la
funcţiile încredinţate (art. 918 C. civ.).

IV. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de


bunurile moştenirii
Din cele arătate anterior a rezultat că orice persoană fizică poate
dispune aşa cum doreşte de bunurile sale, pentru timpul când nu va mai fi
în viaţă. în acest sens „legea consacră principiul libertăţii testamentare,
în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul
său mortis causa2. Legea a recunoscut însă această posibilitate persoanei
fizice (de a dispune prin acte juridice de bunurile ce vor alcătui
moştenirea), numai în anumite limite3. Astfel, s-au impus următoarele
reguli:
a) Dispoziţia mortis causa este un act juridic ce poate îmbrăca numai
forma unor testamente, esenţialmente revocabile. Orice pacte (convenţii)
asupra moştenirilor viitoare, nedeschise sunt interzise de lege;
b) Testatorul poate dispune de bunurile sale prin acte juridice
exclusiv pentru cazul propriei sale morţi. Dispunătorul nu poate stabili
soarta bunurilor sale şi după moartea moştenitorilor săi. Substituţiile
fideicomisare (dispoziţiile testamentare prin care s-ar stabili o ordine
succesorală pentru cazul morţii moştenitorului) sunt interzise de lege;
c) Testatorul poate face liberalităţi, potrivit voinţei sale, cu condiţia
de a nu încălca rezerva succesorală. Rezerva succesorală este o parte a
moştenirii, pe care legea o atribuie unor persoane apropiate defunctului

1
Din art. 916 C. civ. ar rezulta că numai executorul testamentar cu sezină are obligaţia de
dare a socotelilor. Deoarece executorul testamentar este un mandatar, el are această obligaţie chiar
dacă nu ar fi învestit cu sezină (art. 1541 C. civ.), deci obligaţia de a da socoteală revine în
aceeaşi măsură executorului cu sezină cât şi celui fără sezină; a se vedea M. Eliescu, op. cit.,
p. 293; D. Chirică, op. cit., p. 151, Fr. Deak, op. cit., p. 317; D. Macovei, M. S.
Striblea, op. cit., p. 426.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 320.
3
Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii sunt dictate de
„ordinea publică succesorală"; a se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Successions, Litec, Paris,
2001, p. 273.
220
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

(moştenitori rezervatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului. Acesta, în


prezenţa moştenitorilor rezervatari, nu poate dispune prin liberalităţi decât
de o parte din moştenire, numită cotitatea disponibilă1.
În continuare, vom prezenta pe scurt, cele trei limite ale dreptului de
a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii.

Oprirea pactelor asupra unei succesiuni viitoare.


Pactul asupra unei succesiuni viitoare este o convenţie, nepermisă
de lege, prin care una dintre părţi dobândeşte drepturi eventuale la
moştenirea respectivă sau renunţă la ele2. Interdicţia pactelor asupra
succesiunilor viitoare nu a fost expres prevăzută de lege. Ea derivă
implicit din prevederile art. 965 C. civ., conform căruia pot face obiectul
unei obligaţii şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise,
chiar dacă ar exista acordul celui despre a cărui moştenire este vorba şi
a art. 702 C. civ., care opreşte renunţarea la moştenirea unei persoane în
viaţă sau înstrăinarea drepturilor eventuale într-o asemenea moştenire.
Condiţii. Pentru existenţa unui pact asupra unei moşteniri viitoare
sunt necesare următoarele condiţii:
a) Să existe un pact (o convenţie) cu privire la o moştenire. Sunt
asimilate pactelor (din acest punct de vedere) şi actele juridice unilaterale
de acceptare sau renunţare asupra unei moşteniri viitoare;
b) Obiectul pactului (convenţiei) să fie o moştenire nedeschisă.
După deschiderea moştenirii succesorii pot dispune liber de drepturile
dobândite prin moştenire. Data deschiderii moştenirii este momentul în
raport de care se apreciază valabilitatea pactului;
c) Dreptul „ce se dobândeşte sau la care se renunţă să fie un drept
succesoral eventual, o simplă expectativă, iar nu un drept actual şi nenăscut"3
(art. 702 C. civ.). Până în momentul deschideri succesiunii drepturile celui
ce ar urma să moştenească sunt simple nădejdi, deoarece titularul are
dreptul de a dispune şi a schimba discreţionar şi nesusceptibil de abuz,
oricând în timpul vieţii sale, dispoziţiile mortis causa. Dreptul succesoral
eventual prezintă asemănări cu dreptul sub condiţie suspensivă (a cărui
naştere este condiţionată de un eveniment viitor şi nesigur). Având în

1
A se vedea St. Cărpenaru, op. cit., p. 459; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 431.
2
A se reţine că interdicţia vizează deopotrivă, atât actele juridice de formaţie bilaterală
(contractele), cât şi pe cele unilaterale; a se vedea Fr. Terre, Y. Lequette, op. cit., p. 488.
3
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 299-302.
221
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

vedere că evenimentul In cauză este moartea (care mai devreme sau mai
târziu este sigură) între cele două sunt şi deosebiri1. Deci, dreptul eventual
este acel drept căruia îi lipseşte atât obiectul, cât şi subiectul, neştiindu-se
în viitor, dacă obiectul va exista şi dacă dreptul va aparţine unei alte
persoane;
d) Pactul (convenţia) să nu facă parte dintre cele permise, în mod
excepţional, de lege. De exemplu, este valabilă împărţeala de ascendent
făcută prin acte inter vivos, dacă s-au respectat condiţiile de fond şi de
formă prevăzute de art. 794-799 C. Civ.2
Nulitatea pactelor asupra succesiunilor viitoare. În conformitate cu
legea, pactele asupra succesiunilor nedeschise sunt lovite de nulitate
absolută3. Fiind acte juridice irevocabile, ele ar putea aduce atingere
dreptului dispunătorului, asupra bunurilor care îi aparţin până în ultima
clipă a vieţii sale. Sunt deci, nule absolut:
a cesiunea drepturilor succesorale ale unui eventual moştenitor
făcută înaintea morţii lui de cuius;
b) împărţeala între moştenitori a unei succesiuni nedeschise;
c) pactul prin care eventualii moştenitorii convin ca nu vor aplica
testamentul titularului lor sau că îl vor respecta.
Sancţiunea nulităţii absolute se justifică prin împrejurarea că
asemenea convenţii, datorită caracterului lor irevocabil, aduc atingere
dreptului celui care lasă moştenirea de a dispune de bunurile sale, din
cauză de moarte, până în ultima clipă a vieţii sale prin acte juridice
esentialmente revocabile4.
În doctrină s-a pus întrebarea dacă nulitatea pactului asupra unei
succesiuni viitoare poate fi acoperită prin confirmarea actului mortis
causa de către moştenitori după moartea testatorului. Considerăm corect
răspunsul potrivit căruia validarea actului prin confirmare sau ratificare nu
este posibilă5.

1
Pentru amănunte a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 299-300; C. Stătescu, op. cit., p. 188.
2
A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 32-324.
3
Justificarea interdicţiei impusă de lege în privinţa pactelor asupra succesiunilor viitoare
este de natură morală, contravenind regulilor de convieţuire socială. Astfel, se apreciază că
„ele trezesc dorinţa morţii celui care lasă moştenirea"; a se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p.
460.
4
A se vedea, R. Popescu, Dreptul de moştenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte
juridice de bunurile moştenirii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 15.
5
Ase vedea: Fr. Deak, op. cit, p. 325; pentru opinie contrară, a se vedea, M. Eliescu, op.
cit., p. 302 şi E. Safta-Romano, op. cit., p. 287.
222
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Oprirea substituţiilor fideicomisare


Noţiune. Legea permite celui care lasă moştenirea să dispună de
bunurile lui, exclusiv pentru cazul morţii sate. Potrivit art. 803 C. civ,
substituţia fideicomisară este o dispoziţie cuprinsa într-o liberalitate
(testament ori donaţie) prin care dispunătorul obligă pe cel gratificat, numit
instituit să conserve bunurile primite şi să le transmită în tot sau în parte
la moartea sa unei persoane, numită substituit şi desemnată tot de
dispunător. De exemplu, dispunătorul A (testatorul) lasă un imobil lui B
(numit instituit), cu obligaţia pentru B de a păstra şi conserva imobilul (şi a
nu-l înstrăina ori greva) şi apoi, a-l transmite la moartea sa lui C (numit
substituit), pe care l-a desemnat tot dispunătorul A.
Din exemplul de mai sus, rezultă că substituţia fideicomisară
presupune două liberalităţi având acelaşi obiect:
a) o liberalitate în folosul instituitului şi se execută în momentul
încheierii contractului de donaţie sau la decesul dispunătorului;
b) o altă liberalitate în folosul substituitului şi care se execută la
moartea instituitului.
Substituţia fideicomisară graduală. Substituţia fideicomisară poate
fi unică, atunci când se stabileşte un singur substituit. Substituţia poate fi
graduală când dispunătorul grevează pe primul substituit cu o substituţie
în favoarea unui al doilea, al treilea substituit etc. Este posibil ca substituţia
să fi fost făcută în folosul descendenţilor, la infinit, situaţie în care
substituţia fideicomisară este veşnică.
Condiţiile substituţiei fideicomisare. Existenţa substituţiei
fideicomisare presupune următoarele trei condiţii:
a) Dispunătorul să fi făcut două sau mai multe liberalităţi, ce
urmează să fie executate succesiv, având acelaşi obiect, către două sau mai
multe persoane diferite. Deci substituţia fideicomisară presupune două sau
mai multe transmisiuni succesive cu titlu gratuit, „despărţite una de
cealaltă printr-o scurgere de timp" (s.n.);
b) Instituitul să fi fost obligat de dispunător de a păstra şi conserva
(şi a nu înstrăina ori greva) bunurile primite, pentru a le transmite, apoi,
substituitului. Astfel, bunurile moştenirii vor fi lovite de indisponibilitate;
c) Dreptul substituitului se naşte la decesul instituitului.
Substituţia fideicomisară este interzisă de lege, în primul rând
pentru că dispunătorul stabileşte ordinea succesorală a bunurilor sale nu
223
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

numai pentru propria sa moarte, ci şi a acelora pe care el i-a gratificat,


dispunătorul făcând adevărate testamente în numele instituiţilor, cărora le
înlocuieşte voinţa, „instituind” totodată, inalienabilitatea şi
insesizabilitatea bunurilor care fac obiectul liberalităţii, scoţându-le
practic din circuitul civil1. De precizat că nu constituie o substituţie
fideicomisară dispoziţia prin care instituitul este obligat să transmită unei
anumite persoane bunurile pe care le-a primit, dar nu la data morţii sale, ci
la o dată anterioară acesteia (în timpul vieţii sale)2.
Noţiunea de substituţie vulgară. Substituţia vulgară este o dispoziţie
cuprinsă într-o liberalitate (donaţie sau testament), prin care dispunătorul
desemnează în mod subsidiar un al doilea gratificat (legatar sau donatar)
pentru ipoteza în care primul gratificat nu ar putea sau nu ar voi să o
primească. Legea a prevăzut expres validitatea substituţiei vulgare (art.
804 C. civ.). De exemplu, A (testatorul) instituie legatar universal pe B,
dar prevede totodată că dacă B va predeceda, patrimoniul succesoral să
revină lui C3.
Precizăm că substituţia vulgară este permisă de lege şi nu trebuie
confundată cu substituţia fideicomisară. Deosebirea dintre substituţia
fideicomisară şi cea vulgară constă în aceea că, la prima, cele două
liberalităţi sunt succesive şi nu alternative (ca în cazul substituţiei
vulgare).
Substituţia vulgară este o măsură de prevedere a dispunătorului
pentru cazul în care primul legat devine ineficace.
Caracteristicile substituţiei vulgare. Substituţia vulgară se
deosebeşte de substituţia fideicomisară prin următoarele elemente ce nu se
regăsesc în cea dintâi.
a) Cele două liberalităţi deşi au acelaşi obiect, nu sunt succesive, ci
alternative. Din cele două se va executa numai una dintre ele. Dacă prima
liberalitate se realizează, dreptul celui de al doilea gratificat nu se va mai
naşte pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive;
b) Atât dreptul substituitului, cât şi al instituitului, se nasc la
moartea dispunătorului, nefiind stabilită o ordine succesorală;
c) Obiectul substituţiei vulgare nu este scos nici un moment din

1
A se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 461.
2
Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 316.
3
Când testatorul instituie pe soţia sa legatară universală, iar dacă moare înaintea lui,
moştenirea să revină unui anumit nepot, acest testament este valabil, deoarece conţine o
substituţie alternativă., permisă de lege.
224
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

circuitul civil1.
Precizăm că, este de asemenea permisă, potrivit art. 805 C. civ.,
dispoziţia prin care uzufructul unui bun este lăsat unei persoane, iar nuda
proprietate alteia, dispoziţie care este cunoscută în doctrină ca dubla
liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate2.
Nulitatea substituţiei fideicomisare. Substituţia fideicomisarâ este
sancţionată cu nulitatea absolută (art. 803 C. civ.). Nulitatea desfiinţează
ambele liberalităţi, atât cea făcută substituitului, cât şi cea făcută
instituitului (care poate fi: donatar erede instituit ori legatar grevat cu
substituţie).
Nulitatea substituţiei fideicomisare nu poate fi acoperită prin
confirmare de către moştenitori, chiar dacă această confirmare ar lua
forma unei executări voluntare a legatului3. Doctrina şi practica
judecătorească4 au admis că nulitatea va fi înlăturată (şi unul dintre legate
va fi valabil), dacă în timpul vieţii testatorului celălalt legat devenise
caduc, prin predecesul legatarului. Soluţia se justifică prin aceea că
substituţia fideicomisară presupune obligatoriu o dublă liberalitate
succesivă pe care evident nu o mai regăsim în situaţia de mai sus.
Precizăm că sancţiunea nulităţii absolute este controversată în
materie de fideicomis fără obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublul legat
condiţional. Pentru o simplă informare, prezentăm succint aceste instituţii.
a) Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută
gratificatului, fără obligaţia de a conserva bunurile şi a le transmite la
moartea sa altei persoane. Dispunătorul adresează legatarului numai o
rugăminte de a gratifica altă persoană, şi numai dacă bunurile moştenirii
vor mai exista la moartea ultimului. Legatul rămăşiţei, cunoscut şi ca
fideicomis fără inalienabilitate, este o liberalitate care nu obligă legatarul
să conserve bunurile, putând să le înstrăineze în orice fel, însă la moartea
sa este obligat să transmită patrimoniul său succesoral, unei persoane
anume desemnate;
b) Dublul legat condiţional este o dispoziţie a testatorului prin care

1
A se vedea, Fr. Deak. op. cit., p. 332.
2
A se vedea, M. Eliescu. op. cit., p. 312.
3
Nulitatea substituţiei fideicomisare nu ar putea fi acoperită nici prin renunţarea la legat a
unuia dintre cei doi legatari succesivi, întrucât la data deschiderii succesiunii dispunătorului
ambele liberalităţi sunt nule absolut şi deci renunţarea oricăruia dintre legatari nu ar avea
obiect; a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 318.
4
A se vedea, T. Ilfov secţ. a II-a, Sent. civ., nr. 825/1937, în Pandectele Române, partea a
III-a, p. 277, TS, Col. civ., Dec. nr. 1638/1956, în CD., vol. I, 1956, p. 137.
225
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

acesta face două liberalităţi sub aceeaşi condiţie şi având acelaşi obiect.
Cele două condiţii se deosebesc întrucât: cea impusă instituitului este
rezolutorie, iar cea impusă substituitului este suspensivă1.

Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală


Rezerva succesorală este o parte a moştenirii pe care legea o atribuie
unor persoane moştenitorilor apropiaţi defunctului (moştenitorii
rezervatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului. Testatorul nu poate
dispune prin liberalităţi decât de o parte din moştenire, numită cotitate
disponibilă. Cotitatea disponibilă este partea din moştenire asupra căreia
defunctul poate dispune liber, atât prin liberalităţi cât şi prin acte cu titlu
oneros.
Potrivit art. 475 şi art. 480 C. civ., în principiu, proprietarul poate
dispune de bunurile sale în mod liber şi absolut atât prin acte inter vivos,
cât şi prin acte mortis causa. Această libertate a proprietarului nu poate
însă, nelimitată. Prin excepţie, dreptul proprietarului de a dispune liber de
bunurile sale prin liberalităţi este îngrădit2 de lege, în privinţa rezervei
succesorale şi a cotităţii disponibile (art. 841-855 C. civ. şi art. 1 şi 2 din
Legea nr. 319/1944)3. Astfel, în vederea protejării unor apropiaţi ai
defunctului, (din categoria moştenitorilor rezervatari), împotriva
liberalităţilor excesive ale celui ce lasă moştenirea, legiuitorul a stabilit
imperativ că o parte din moştenire (rezerva succesorală), li se cuvine
împotriva voinţei testatorului.
Când există numai moştenitori legali nerezervatari, testatorul poate
dispune de bunurile moştenirii, după cum doreşte, fără limite, atât prin acte
cu titlu oneros, cât şi gratuit. În consecinţă, când există moştenitori
rezervatari, iar defunctul a dispus de bunurile sale prin donaţii şi/sau
testament, masa succesorală se împarte în două părţi: rezerva succesorală
şi cotitatea disponibilă. Cotitatea disponibilă se obţine prin scăderea din
masa succesorală a rezervei. De menţionat că titularul patrimoniului
succesoral poate dispune în timpul vieţii liber şi neîngrădit de averea sa.
1
Apreciem că numai fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate valabilă, celelalte două
fiind numai varietăţi de substituţii fideicomisare. Pentru amănunte, a se vedea: C. Hamangiu
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1089-1095; E. Safta-Romano, op. cit., p.
300; Fr. Deak, op. cit., p. 329-331.
2
Rezerva succesorală limitează dreptul de dispoziţie la liberalităţi numai relativ, nefiind
sustrasă actelor dezinteresate, cum ar fi, de pildă, împrumutul de folosinţă, împrumutul fără
dobândă, mandatul gratuit şi a fortiori, nici actelor cu titlu oneros.
3
Facem precizarea că legea îngrădeşte numai dreptul de dispoziţie al titularului dreptului de
proprietate asupra liberalităţilor şi nu dreptul de dispoziţie asupra actelor cu titlu oneros.
226
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Astfel el poate, în principiu, prin acte inter vivos, să-şi înstrăineze toată
averea (întrucât nimeni nu este obligat să lase o moştenire).
Caracterele juridice ale rezervei succesorale. Rezerva succesorală
are două caractere juridice: a) este o parte a moştenirii, şi b) este lovită de
indisponibilitate.
A) Rezerva este o parte a moştenirii, şi anume aceea pe care legea o
deferă, în mod imperativ, moştenitorilor rezervatari, împotriva voinţei
defunctului. Dreptul la rezervă este un drept propriu, nenăscut la data
deschiderii moştenirii, şi nu un drept dobândit de la defunct pe cale
succesorală1. Altfel, toate actele defunctului ar fi opozabile moştenitorului
rezervatar, inclusiv cele prin care se aduce atingere rezervei şi deci
ocrotirea legală a rezervatari lor nu ar mai putea fi eficientă. Rezerva nu
este o parte din moştenirea pe care defunctul o lasă efectiv, ci o porţiune
din moştenirea pe care acesta ar fi lăsat-o dacă nu ar făcut donaţii.
Din caracteristica rezervei de parte a moştenirii rezultă următoarele
consecinţe juridice:
a) Rezerva poate fi pretinsă numai de către moştenitorii care au
vocaţie şi care vin efectiv la moştenire. Astfel, vin efectiv la moştenire
numai persoanele care fac parte din clasa de moştenitori sau grupul de
rudenie cu vocaţie succesorală utilă (concretă), au capacitate
succesorală, nu sunt nedemne şi nici nu au renunţat la moştenire2;
b) Acceptarea sau renunţarea la rezervă a eventualilor
moştenitorii rezervatari făcută înainte de deschiderea moştenirii este nulă
absolut (acte asupra unei succesiuni viitoare);
c) Când există o pluralitate de moştenitori rezervatari, rezerva
succesorală este colectivă, global (şi nu individual). De exemplu, rezerva
succesorală este de 3/4 din moştenire, dacă defunctul a lăsat 3 copii.
Excepţie face rezerva soţului supravieţuitor, căruia i se atribuie în mod
individual, chiar dacă vine la moştenire în concurs şi împreună cu alţi
moştenitori rezervatari. De menţionat că rezerva se calculează în raport de
numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;
d) Moştenitorii rezervatari au dreptul la rezerva legală în natură, (nu
1
A se vedea: St. Cărpenaru, op. cit., p. 466; Fr. Deak, op. cit., p. 338
2
De exemplu, „părinţii defunctului nu au dreptul la rezervă în prezenţa descendenţilor
pentru că, în acest caz, ei nu au vocaţie succesorală utilă (concretă) întrucât fac parte din
clasa a II-a de moştenitori legali"; a se vedea, R. Popescu, op. cit, p. 56. De asemenea,
moştenitorul rezervatar care renunţă la moştenire, pierde şi dreptul asupra rezervei ce i se
cuvenea, întrucât devine, prin renunţare, o persoană străină de moştenire; a se vedea, Fr.
Deak, op. cit., p. 56.
227
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

sub forma unui echivalent în bani). Dacă prin actele liberale ale titularului
s-a încălcat rezerva, aceasta va fi reîntregită, de asemenea, în natură şi nu
prin echivalent.
În cazuri de excepţie şi numai în condiţiile expres prevăzute de lege,
rezerva va putea fi atribuită sub forma unui echivalent în bani. De
exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de
deschiderea moştenirii.
B. Rezerva succesorală este indisponibilă. Partea din moştenire care
constituie rezerva succesorală este lovită de indisponibilitate (exclusiv
după moartea dipunătorului, întrucât în timpul vieţii acesta poate dispune,
chiar cu titlu gratuit, de bunurile sale). Indisponibilitatea rezervei
succesorale este relativă şi parţială.
Indisponibilitatea este relativă deoarece dreptul de a dispune a celui
ce lasă moştenirea este limitat numai în prezenţa moştenitorilor
rezervatari şi numai In folosul tor. Numai moştenitorii rezervatari pot
invoca atingerea adusă rezervei şi numai ei pot pretinde reîntregirea
acesteia.
Indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect:
a) ea loveşte numai o fracţiune a moştenirii (rezerva succesorală) nu
şi cotitatea disponibilă;
b) actele cu titlu oneros săvârşite de titular sunt valabile şi opozabile
moştenitorilor rezervatari (deoarece nu intră în masa succesorală). Astfel,
nu toate actele defunctului vor fi raportate la cotitatea disponibilă, ci
numai donaţiile şi legatele.
Moştenitorii rezervatari. Potrivit art. 841, 842 şi 843 C. civ. şi art.
1-2 din Legea nr. 319/1944, sunt moştenitori rezervatari:
I. descendenţii defunctului de orice grad;
II. ascendenţii privilegiaţi, (tatăl şi mama defunctului);
III. soţul supravieţuitor al defunctului.

I. Rezerva succesorală a descendenţilor


Cuantumul rezervei descendenţilor. Potrivit art. 841 C. civ.
„Liberalităţile fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testament, nu pot
trece peste jumătatea bunurilor dispunătorului dacă la moarte-i lasă un
copil legitim; peste o a treia parte, dacă lasă doi copii; peste a patra parte,
dacă lasă trei sau mai mulţi". Rezultă că legea determină cuantumul
228
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

rezervei sub forma unei fracţiuni din moştenire, astfel:


a) 1/2 din moştenire pentru un copil;
b) 2/3 din moştenire pentru doi copii;
c) 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.
În toate cazurile de mai sus, prin moştenire se înţelege masa de
bunuri pe care defunctul ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii (şi nu
aceea pe care a lăsat-o efectiv).
Descendenţii care culeg rezerva. În accepţiunea art. 842 C. civ. prin
„copii" se înţeleg nu numai descendenţii de gradul I, dar şi ceilalţi
descendenţi (nepoţi, strănepoţi etc.)1. Potrivit art. 841 C. civ. şi art. 63 C.
fam. sunt asimilaţi copiilor atât descendenţii proveniţi din căsătorie, cei
din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi [art. 1 şi art. 21 alin. (2) din
O.U.G. nr. 25/1997]. Prin adopţia încheiată după O.U.G. nr. 25/1997
filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii săi naturali încetează (deci el nu va
putea cere rezerva din moştenirea părinţilor naturali). În schimb, în cazul
adopţiei cu efecte restrânse valabil încheiate înainte de 12 iunie 1997,
adoptatul va avea, atât un drept la rezervă faţă de moştenirea lăsată de
rudele lui fireşti, cât şi la averea adoptatorilor săi2. Descendenţii pot veni
la moştenire, atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare, fără consecinţe
diferite în planul rezervei succesorale.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a pus problema: dacă la stabilirea
rezervei se iau în considerare numai descendenţii care vin efectiv la
moştenire sau şi cei care sunt străini de aceasta deoarece sunt renunţători
sau nedemni? Opinia dominantă este că la calculul întinderii rezervei
descendenţilor se au în vedere numai descendenţii care vin efectiv la
moştenire (cu excluderea celor renunţători sau nedemni). În sprijinul
soluţiei de mai sus, s-a argumentat că prin termenul de „copil lăsat" (art.
841 C. civ.) legea a înţeles copilul lăsat ca moştenitor, copilul ce vine
efectiv la moştenire şi nu descendenţii nedemni şi renunţători care sunt
consideraţi retroactiv ca fiind străini de moştenire3.
Calculul rezervei în cazul în care vin la moştenire alţi descendenţi
decât cei de gradul I. În acest caz se disting două situaţii, după cum
1
Conform art. 842 C. civ. „Sunt cuprinşi în articolul precedent sub nume de copii,
descendenţii de orice grad".
2
Adoptatul cu efecte restrânse nu va putea însă pretinde dreptul la rezervă faţă de averea
lăsată de ascendenţii adoptatorilor săi, cu care nu are legături de rudenie
3
A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 198; St. Cărpenaru, op. cit., p. 467; Fr. Deak, op.
cit., p. 345; D. Macovei, op. cit., p. 117; D. Chirică, op. cit., p. 156; Pentru opinie
contrară, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 330-332
229
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

descendenţii de gradul al II-lea (şi următoarele grade) vor veni la


moştenire prin reprezentare sau în nume propriu
Atunci când descendenţii de gradul II, III etc, vin la moştenire
prin reprezentare, rezerva se va calcula după numărul tulpinilor (date de
numărul descendenţilor de gradul I) şi nu după numărul descendenţilor
care vin la moştenire.
Soluţia de mai sus se impune întrucât în cazul reprezentării
succesorale, reprezentanţii urcă în gradul, locul şi drepturile
reprezentatului lor pentru a culege partea de moştenire care s-ar fi cuvenit
acestuia. De exemplu, dacă defunctul a lăsat un fiu A şi doi nepoţi, C şi E
copii ai lui B (alt fiu predecedat al defunctului), rezerva va fi de 2/3 din
moştenire, socotită după numărul celor două tulpini lăsate de fii
defunctului (şi nu de 3/4 din moştenire, socotită după numărul
descendenţilor în viaţă A, C şi E).
Atunci când descendenţii de gradul II, III etc., vin ia moştenire în
nume propriu1 problema stabilirii rezervei este controversată. În mod
firesc ar trebui ca rezerva să se calculeze după numărul descendenţilor în
viaţă (pe capete). Totuşi doctrina2 şi practica judecătorească au admis că şi
în acest caz rezerva se va calcula tot după numărul tulpinilor date de
numărul descendenţilor de gradul I şi nu pe capete. Soluţia are avantajul
că nu permite descendenţilor de gradul I să renunţe la moştenire pentru a
mări rezerva descendenţilor de grade mai îndepărtate (când numărul lor ar
fi mai mare)3. De exemplu, dacă defunctul ar fi lăsat doi fii (A şi B) şi trei
nepoţi (C, D şi E), cei doi fii ar putea renunţa la moştenire pentru ca
rezerva celor trei fii ai lor (nepoţii defunctului C, D şi E) să fie de 3/4 din
moştenire (şi nu de 2/3 calculată după numărul fiilor renunţători). În astfel
de situaţii de mai sus, dacă cuantumul rezervei ar fi lăsat la latitudinea
moştenitorilor rezervatari s-ar aduce prejudiciu cotităţii disponibile
ordinare (şi implicit dreptului de dispoziţie al defunctului prin acte juridice
mortis causa).

1
Descendenţii de gradul II, III etc. pot veni la moştenire în nume propriu dacă descendentul
sau descendenţii de gradul I sunt nedemni sau renunţători.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 332; C. Stătescu, op. cit., p. 198; St. Cărpenaru, op.
cit., p. 468; Fr. Deak, op. cit., p. 347.
3
În doctrină sunt şi opinii care nu împărtăşesc punctul de vedere având ca argument faptul
că din nici un text de lege sau principiu de drept nu se poate deduce această soluţie; „nimic nu
împiedică pe ascendentul de gradul întâi să renunţe la moştenire, căci conform art. 686 nimeni nu este
obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine, chiar dacă ar avea drept consecinţă
sporirea rezervei succesorale"; a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 158.
230
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

II. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi


În categoria ascendenţilor privilegiaţi intră tatăl şi mama
defunctului, indiferent dacă acesta s-a născut din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopţie, fără a deosebi dacă a fost făcută cu efecte
depline sau restrânse (situaţie aplicabilă adopţiilor efectuate până la
apariţia OUG nr. 25/1997).
Ascendenţii privilegiaţi fac parte din clasa a II-a de moştenitori
legali, alături de colaterali privilegiaţi. Dintre aceştia numai ascendenţii
privilegiaţi (părinţii defunctului) sunt moştenitori rezervatari. Conform
dispoziţiilor art. 843 C. civ., modificat prin Legea nr.134/1947, rezerva
părinţilor este de 1/2 din moştenire, dacă defunctul lasă „tată şi mamă", şi
de 1/4 din moştenire, dacă lasă „numai pe unul dintre părinţi".
Ce se va întâmpla dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse,
situaţie în care pot veni la moştenire atât părinţii adoptatori cât şi părinţii
săi fireşti (adoptatul cu efecte restrânse putând avea trei sau chiar patru
părinţi)? Răspunzând la întrebare, rezerva părinţilor va fi:
- de 1/4 din moştenire, dacă la moştenire vine un singur părinte,
(indiferent că acesta este adoptator sau părinte firesc);
- de 1/2 din moştenire, dacă la moştenire vin 2, 3 sau 4 părinţi
(adoptatori şi părinţi fireşti).
De menţionat, că rezerva cuvenită mai multor părinţi se atribuie
colectiv şi se împarte în mod egal.
În literatura de specialitate s-a pus problema ce se întâmplă dacă
defunctul are doi părinţi In viaţă, dar unul dintre aceştia este nedemn sau
renunţător: rezerva este de 1/2 sau de 1/4? În această situaţie împărtăşim
opinia celor care consideră că rezerva va fi de 1/4 întrucât renunţătorul sau
nedemnul este străin de moştenire (art. 696 C. civ.), iar sensul sintagmei
„părinţi lăsaţi" (art. 843 C. civ.) „este acela de părinţi chemaţi efectiv la
moştenire, iar nu acela de părinţi rămaşi în viaţă" (s.n)1.

III. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor


Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor a
dobândit calitatea de moştenitor rezervatar prin art. 2 din Legea nr.
319/1944. Potrivit legii, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota

1
A se vedea: D. Chirică, op. cit., p, 159; Fr. Deak, op. cit., p. 349. Pentru opinie contrară a
se vedea M, Eliescu, op. cit., p. 334
231
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

succesorală care i se cuvine în calitate de moştenitor legal.


Cota-parte din moştenire cuvenită soţului supravieţuitor diferă însă,
în funcţie de clasa de moştenitori cu care el vine în concurs, astfel, că şi
întinderea rezervei va fi diferită în funcţie de clasa de moştenitori cu care
vine la moştenire. Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi:
a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii
defunctului (clasa I de moştenitori legali); deci 1/2 din 1/4=1/8. De
menţionat că numărul descendenţilor şi gradul de rudenie a acestora cu
defunctul (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) nu afectează cuantumul rezervei;
b) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii
privilegiaţi, indiferent de număr cât şi cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2
din 1/3=1/6;
c) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii
privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/2=1/4;
d) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari
(clasa a III-a) sau colateralii ordinari (clasa a IV-a), deci 1/2 din 3/4;
e) 1/2 din moştenire, în lipsa rudelor din cele patru clase de
moştenitori legali, deci 1/2 din întreg.
De menţionat că soţul supravieţuitor este rezervatar numai în
privinţa dreptului de moştenire legală prevăzut de art. 1 din Legea nr.
319/1944 (nu şi în privinţa dreptului special asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice, asupra darurilor de nuntă, precum şi a
dreptului de abitaţie).
În contextul de mai sus rezerva se va calcula prin raportare la
valoarea integrală a moştenirii, deci incluzându-se şi valoarea
mobilierului casnic şi a darurilor de nuntă1. De exemplu, masa succesorală
la moartea unui soţ este de 100 milioane lei şi se compune dintr-o casă în
valoare de 80 milioane lei şi bunuri aparţinând gospodăriei casnice în
valoare de 20 milioane lei. Dacă defunctul a lăsat prin testament toată
averea unei terţe persoane, soţul supravieţuitor are dreptul fa rezerva de
1/2 din moştenire, care se va calcula prin raportare la valoarea
integrală a moştenirii (şi nu la valoarea de 80 milioane rămasă prin
scăderea valorii bunurilor aparţinând gospodăriei casnice - faţă de care
soţul supravieţuitor nu este rezervatar).
Caracteristici ale rezervei soţului supravieţuitor. Caracterele
1
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 338; C. Stătescu, op. cit., p. 200; St. Cărpenaru, op.
cit., p. 470; Fr. Deak, op. cit., p. 351; D. Chirică, op. cit., p. 161.
232
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

juridice ale rezervei soţului supravieţuitor prezintă următoarele


particularităţi:
a) rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv, ci se
atribuie individual, calculându-se distinct, chiar dacă sunt mai mulţi
moştenitori rezervatari;
b) rezerva soţului supravieţuitor nu este o fracţiune din moştenire, ci
o fracţiune calculată din cota care i se cuvine ca moştenitor legal;
c) rezerva soţului supravieţuitor este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă
variabilă (cota de moştenire legală a soţului supravieţuitor); rezerva
variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs,
indiferent dacă aceştia sunt rezervatari sau nu.
Imputarea rezervei soţului supravieţuitor. Calculul rezervei soţului
supravieţuitor nu ridică probleme când acesta vine singur la moştenire sau
împreună cu alţi moştenitori legali (dar nerezervatari). Când însă soţul
supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori rezervatari
se pune întrebarea: rezerva sa se va imputa (se va deduce) din cotitatea
disponibilă sau/şi din rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari?
Rezerva soţului supravieţuitor se va imputa exclusiv asupra cotităţii
disponibile, micşorând-o şi nu asupra rezervei descendenţilor sau părinţilor
(care rămâne neatinsă)1. De exemplu, dacă defunctul a lăsat o avere de 100
milioane lei şi trei copii A, B, C, soţul supravieţuitor şi un legatar
universal, rezerva copiilor va fi de 3/4 din moştenire, adică 75 milioane
lei, iar restul de 25 milioane lei reprezintă cotitatea disponibilă. Din
aceasta se deduce rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 din moştenirea de
100 milioane lei (adică 12,5 milioane lei). În concluzie, moştenirea se va
împărţi astfel: 75 milioane lei copiii, 12,5 milioane lei soţul supravieţuitor
şi 12,5 milioane lei legatarului universal.
Cotitatea disponibila specială a soţului supravieţuitor în
concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioara a defunctului. Domeniul
de aplicare a art. 939 C. civ. Potrivit art. 939 C. civ. „Bărbatul sau femeia
care, având copil dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau
subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte
egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-
un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor". Deşi textul de lege se
referă la „copiii dintr-un alt maritagiu", deci la copii dintr-o altă căsătorie,

1
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 338; C. Stătescu, op, cit., p. 200-201; St. Cărpenaru,
op. cit., p. 470; D. Macovei, op. cit., p. 120.
233
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

este unanim admis1 că art. 939 se aplică şi copiilor din afara căsătoriei, cât
şi celor adoptaţi (atât cu efecte restrânse, cât şi cu efecte depline), cu
singura condiţie ca, în acest din urmă caz, adopţia să fi fost încuviinţată
anterior încheierii căsătoriei adoptatorului.
Pentru a se prevala de dispoziţiile art. 939 C. civ., copiii dintr-o altă
căsătorie trebuie să existe la data deschiderii succesiunii şi să nu fie
nedemni sau renunţători întrucât textul de lege ocroteşte pe acei copii
care vor şi pot să vină la moştenire. Prin copii trebuie să înţelegem atât pe
descendenţii de gradul I, cat şi pe descendenţii de gradul II şi III etc.(în
acest din urmă caz însă, întinderea rezervei se va stabili, în funcţie de
numărul tulpinilor din care coboară descendenţii de gradul II, III etc). În
consecinţă, dacă există descendenţi dintr-o căsătorie anterioară a
defunctului, soţul din ultima căsătorie nu poate fi gratificat de către cel
care lasă moştenirea în limitele cotităţii disponibile ordinare, ci numai în
limitele unei cotităţi disponibile speciale, care are un maximum variabil
(partea copilului care a luat mai puţin) şi, în acelaşi timp, un maxim fix (un
sfert din moştenire)2.
Corelaţia dintre dispoziţiile Codului civil şi prevederile Legii nr.
319/1944. Potrivit Codului civil român moştenitorii legali ai defunctului
erau exclusiv rudele apropiate ale defunctului cuprinse în cele patru clase,
soţul supravieţuitor nefiind moştenitor regulat şi nici rezervatar. În aceste
condiţii soţul supravieţuitor avea o poziţie inferioară la moştenire, în raport
cu rudele defunctului. Începând din 1944 Legea nr. 319 a modificat statutul
soţului supravieţuitor, desemnându-l moştenitor regulat şi rezervatar ca şi
cele mai apropiate rude ale defunctului. În aceste condiţii doctrina şi-a pus
întrebarea: dacă nu cumva reglementările Legii nr. 319/1944 au abrogat
implicit prevederile art. 939 C. civ.? Acestea în noile condiţii în care soţul
supravieţuitor vine la moştenire pe poziţii egale (în principiu) cu rudele
defunctului din clasele de moştenitori legali (prevederile art. 939 putând fi
interpretate şi ca o discriminare a soţului supravieţuitor venit la moştenire
în concurs cu descendenţii dintr-o căsătorie anterioară, faţă de alte
situaţii).

1
Codul familiei din 1954 asimilează situaţia copiilor născuţi din afara căsătoriei cu a
copiilor din căsătorie; a se vedea; M. Eliescu, op, cit., p. 340; C. Stătescu, op. cit., p. 201-
202; St. Cărpenaru, op. cit., p. 471.
2
Dispoziţiile art. 939 C. civ. (defavorabile soţului supravieţuitor), urmăresc să ocrotească
dreptul la moştenire al copiilor dintr-o căsătorie anterioară „împotriva influenţelor şi
presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui care
s-a recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor", a
se vedea, R. Popescu, op. cit., p. 65.
234
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Fără a intra în amănunte, ne raliem opiniei majoritare, potrivit căreia


prevederile art. 939 C. civ. sunt în vigoare, arătând totodată că raţiunea
pentru care el a fost instituit, aceea de a ocroti interesele descendenţilor
defunctului dintr-o căsătorie anterioară împotriva liberalităţilor excesive
pe care defunctul le-ar fi putut face în favoarea soţului din ultima căsătorie,
subzistă şi în prezent.
Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale şi a cotelor
ce revin soţului gratificat. Problema cea mai dificilă pusă în faţa doctrinei
şi a jurisprudenţei a constituit-o modalitatea de calcul a cotităţii
disponibile speciale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 939 C, civ. au
rămas în vigoare (şi ele). Anterior, în absenţa Legii nr. 319/1944, calculul
cotităţii disponibile speciale a soţului supravieţuitor venit la moştenire în
concurs cu descendenţii defunctului dintr-o căsătorie anterioară se făcea
simplu: la numărul tuturor copiilor defunctului care veneau efectiv la
moştenire, se adăuga o unitate (soţul supravieţuitor), iar moştenirea se
împărţea la numărul obţinut, rezultatul fiind cotitatea disponibilă specială
ţin limitele căreia soţul putea fi gratificat inter vivos sau mortis causa).
După intrarea in vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 319/1944 s-a pus
problema dacă soţul supravieţuitor din cea de a doua căsătorie ar putea să
cumuleze partea sa succesorală legală cu liberalităţile făcute lui de soţul
decedat în limitele cotităţii disponibile speciale prevăzute de art. 939 C.
civ.? Altfel spus, dacă partea succesorală a soţului supravieţuitor de 1/4
(în concurs cu descendenţii defunctului) se va imputa asupra cotităţii
disponibile speciale sau asupra cotităţii disponibile ordinare?
A. în acest sens, unii autori, dar şi practica judecătorească s-au
pronunţat pentru ca partea succesorală legală a soţului supravieţuitor din a
doua căsătorie să se poată cumula cu liberalităţile făcute lui (în limitele
cotităţii disponibile speciale), cu condiţia ca acestea împreună să nu
depăşească cotitatea disponibilă ordinară1. În acest context, dacă soţul
supravieţuitor a fost instituit legatar universal şi vine la moştenire în
concurs cu un copil dintr-o căsătorie anterioară va avea dreptul la 1/4
din succesiune, la care se va adăuga încă 1/4 din masa succesorală {ca
parte succesorală când vine în concurs cu clasa I), deci în total 1/2 din
moştenire. Astfel, copilul din căsătoria anterioară va primi 1/2 din
moştenire (reprezentând rezerva succesorală).

1
Această soluţie este justificată prin aceea că scopul cotităţii disponibile speciale este de a
limita liberalităţile făcute soţului supravieţuitor în vederea protejării copiilor din prima
căsătorie; a se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 348-349; C. Stătescu, op. cit., p. 203; St.
Cărpenaru, op. cit., p. 472-473; TS, S. civ. Dec. nr. 15/1972, în CD. 1972, p. 142.
235
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

B. într-o altă opinie, pe care o considerăm cea mai solid argumentată


ştiinţific1, calculul se va face în felul următor.
a). Mai întâi se deduce rezerva soţului supravieţuitor raportată ta
întreaga moştenire, cât şi a descendenţilor, stabilindu-se cotitatea
disponibilă ordinară;
b) Apoi din cotitatea disponibilă ordinară se deduce cotitatea
disponibilă specială, în conformitatea cu dispoziţiile art. 939 C. civ.
(aceasta trebuie să respecte două limite: să nu fie mai mare decât partea
copilului care a luat mai puţin şi să nu depăşească 1/4 din moştenire);
c) Diferenţa rămasă dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea
specială urmează să fie împărţită între copii şi soţul supravieţuitor,
potrivit regulilor moştenirii legale, adică 1/4 soţul supravieţuitor şi 1/4
copii (dacă defunctul nu a dispus personal de diferenţa dintre cotitatea
disponibilă specială şi cotitatea disponibilă ordinară).
În condiţiile speţei anterioare, moştenirea se va împărţi astfel:
a) Rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8, iar rezerva copilului de
7/16 (1/2 din 7/8), deci rezervele cumulate vor fi de 1/8 plus 7/16 =
9/16. Scăzând rezervele cumulate din masa succesorală se va obţine
cotitatea disponibilă ordinară care este de 7/16 (1 minus 9/16);
b) Din cotitatea disponibilă ordinară soţul supravieţuitor va putea
primi numai 1/4 din moştenire (deci mai puţin decât toată cotitatea
disponibilă ordinară de 7/16);
c) Diferenţa dintre 7/16 şi 1/4 (3/16 din moştenire) urmând să se
împartă intre copil şi soţul supravieţuitor potrivit art. 1 din Legea nr.
319/1944. Astfel, soţul va primi i/4 din 3/16 (adică 3/64), iar copilul 3/4
din 3/16 (adică 9/64).
În concluzie, soţul supravieţuitor va cumula: 1/8 rezerva
succesorală, 1/4 cotitatea disponibilă specială şi 3/64 diferenţa cuvenită
din restul de 3/16, deci in total 27/64 din moştenire. Copilul din căsătoria
anterioară va cumula 7/16 rezerva succesorală şi 9/64 diferenţa cuvenită
din restul de 3/16, deci în total 37/64 din moştenire2.
În ceea ce priveşte raportul dintre cotitatea disponibilă specială şi
cotitatea disponibilă ordinară, precizăm că acestea nu se cumulează. Cu
alte cuvinte, defunctul care a lăsat copii dintr-o altă căsătorie nu a putut,
pe de o parte, să facă liberalităţi soţului supravieţuitor în limitele cotităţii
1
A se vedea Fr. Deak. op. cit., p. 362-364.
2
Pentru amănunte, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 362-364; D. Chirică, op. cit., . 166-172.
236
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

speciale disponibile, iar pe de altă parte să facă liberalităţi unor terţi în


limitele cotităţii disponibile ordinare (deoarece s-ar încălca rezerva
copiilor defunctului). În consecinţă, în toate cazurile cotitatea disponibilă
specială este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară şi se impută
asupra celei din urmă. În nici un caz liberalităţile făcute soţului
supravieţuitor nu pot depăşi cotitatea disponibilă specială.
Liberalităţile care intra sub incidenţa art. 939 C. civ. Stabilirea
liberalităţilor care sunt supuse prevederilor art. 939 C. civ. s-a impus
datorită textului de lege care se referă la „dăruire", ceea ce s-ar putea
înţelege că acesta priveşte numai donaţiile. În literatura juridică s-a admis
însă, că art. 939 C. civ. vizează şi legatele, întrucât sunt vizate toate
liberalităţile care ar putea fi rodul influenţei şi presiunilor exercitate de
soţul din căsătoria subsecventă asupra celui ce lasă moştenirea (pentru a-l
determina să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor dintr-o altă
căsătorie). În consecinţă, liberalităţile supuse prevederilor art. 939 C. civ.
sunt;
a) donaţiile făcute, în timpul căsătoriei, soţului din a doua sau
subsecventă căsătorie;
b) donaţiile făcute, anterior căsătoriei, soţului din ultima căsătorie
(dacă au fost făcute în vederea căsătoriei);
c) legatele în folosul soţului din ultima căsătorie indiferent de data
testamentului.
Determinarea masei succesorale. Calculul rezervei şi al cotităţii
disponibile. Înainte de a calcula rezerva şi cotitatea disponibilă este
necesar să se determine masa succesorală, care constituie masa de calcul
la care se raportează drepturile moştenitorilor rezervatari. Masa de calcul
se determină nu numai în raport de bunurile existente (efective) în
patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii, ci şi în funcţie de
liberalităţile inter vivos făcute de acesta. Astfel, patrimoniului succesoral
al defunctului urmează să fie întregit fictiv, aşa cum ar fi arătat el. dacă
cel care lasă moştenirea nu ar fi făcut liberalităţi (donaţii şi legate)1.
Conform art. 849 C. civ. pentru determinarea masei de calcul se vor
efectua, succesiv trei operaţii:
1) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la
data deschiderii moştenirii;
1
Precizăm că instituţia juridică a rezervei succesorale fi ocroteşte pe moştenitorul rezervatar
nu numai împotriva legatelor, dar şi împotriva donaţiilor (când depăşesc limitele
disponibilului).
237
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

2) scăderea pasivului succesoral din activul brut, pentru a obţine


activul net al moştenirii;
3) reunirea fictivă (pentru calcul), la acest activ net, a valorii
donaţiilor făcute în timpul vieţii de către cel care lasă moştenirea.
1) Stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la
data deschiderii succesiunii. În această, primă etapă se identifică toate
bunurile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii
succesiunii: bunuri mobile, imobile, drepturi de creanţă etc., pentru
obţinerea activului brut. Sunt cuprinse de asemenea şi bunurile care
constituie obiectul unor legate, întrucât acestea se află în patrimoniul
succesoral.
În schimb, nu se vor cuprinde în valoarea bunurilor existente la data
deschiderii moştenirii:
a) bunurile lipsite de valoare patrimonială (de exemplu, fotografii
de familie, diplome, etc.).
b) drepturile care s-au stins la moartea titularului (de exemplu, o
creanţă de întreţinere, de rentă viageră, etc.);
c) bunurile care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului (de
exemplu, fructele naturale percepute după dala deschiderii succesiunii,
fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă ori indemnizaţia de asigurare
plătită de asigurător terţului beneficiar al asigurării de persoane1).
Conform art. 849 C. civ. evaluarea bunurilor se face la momentul
deschiderii succesiunii.
2). Obţinerea activul net al moştenirii. În cea de a doua etapă a
constituirii masei succesorale se obţine activul net al moştenirii, prin
scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente. Activul net
trebuie individualizat întrucât rezerva succesorală (dar şi cel al legatarului)
este o parte din activul net ai moştenirii şi nu din activul brut. Practic, vor
fi scăzute din valoarea moştenirii toate obligaţiile existente în patrimoniul
defunctului la data deschiderii succesiunii2.
Conform art. 849 C. civ. pasivul ar urma să fie scăzut numai după
reunirea fictivă la valoarea bunurilor existente a valorii donaţiilor. În

1
Potrivit art. 32 din Legea nr. 136/1995, dacă nu a fost desemnat un terţ beneficiar si
indemnizaţia se plăteşte moştenitorilor, dreptul la indemnizaţie face parte din patrimoniul
succesoral; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 368.
2
Excepţie fac obligaţiile care se sting prin moartea defunctului (de exemplu, pensia de
întreţinere datorată de defunct, obligaţiile civile imperfecte, obligaţiile morale etc.).
238
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

literatura de specialitate şi în practica judecătorească se consideră că mai


întâi se scade pasivul succesoral şi după aceea are loc reunirea fictivă a
valorii donaţiilor la valoarea bunurilor existente.
Precizăm că ordinea operaţiilor nu are însă nici o importanţă în cazul
în care moştenirea este solvabilă. În schimb dacă moştenirea este
insolvabilă (valoarea pasivului este mai mare decât valoarea activului),
ordinea operaţiilor are mare importanţă. De exemplu, defunctul a lăsat
bunuri în valoare de 50 milioane lei şi datorii în valoare de 100 milioane
lei, iar în timpul vieţii a făcut o donaţie de 50 milioane lei, urmând ca la
moştenirea sa să fie chemat un descendent:
a) în ipoteza în care se va urma ordinea indicată de Codul civil ar
trebui ca la activul brut de 50 milioane lei să reunim fictiv donaţia de 50
milioane lei şi după aceea să scădem pasivul succesoral de 100 milioane
lei, obţinând astfel o masă de calcul de 0 lei. După cum se observă,
aplicarea ordinii stabilite de art. 849 C. civ. duce la diminuarea cotităţii
disponibile până la epuizare. În acelaşi timp, rezerva succesorală şi
cotitatea disponibilă s-ar reduce în mod excesiv, în detrimentul
moştenitorului rezervatar şi al donatarului;
b) Respectând ordinea impusă de doctrină şi practica judecătorească
mai întâi, din activul brut de 50 milioane lei se scade pasivul de 100
milioane lei, rezultatul fiind 0 (deficitul de 50 milioane lei rămânând în
sarcina creditorilor1). Apoi, la activul net al moştenirii (0) se va reuni
fictiv valoarea donaţiei de 50 milioane lei şi se va obţine o masă de calcul
de 50 milioane lei. Întrucât rezerva copilului este de 1/2 din moştenire
adică 25 milioane lei, înseamnă că donatarul va restitui2 la masa
succesorală 25 milioane iei iar restul de 25 milioane lei îi va rămâne lui în
limitele cotităţii disponibile.
3) Reunirea fictivă la activul net, a donaţiilor făcute de titularul
moştenirii. Moştenitorii rezervatari sunt apăraţi nu numai împotriva
dispoziţiilor testamentare ale defunctului, dar şi împotriva liberalităţilor
inter vivos ale acestuia. Reunirea valorii bunurilor donate nu este efectivă,
fiind numai fictivă, doar pentru calcul.
Sunt supuse reuniunii fictive toate donaţiile făcute de defunct
indiferent de forma de realizare; act autentic, donaţii deghizate, donaţii
1
Creditorii nu se pot plânge pentru că sunt în culpă: fie au contractat ou un debitor
insolvabil, fie au contractat cu un debitor solvabil, dar au fost inactivi şi nu au atacat actele
frauduloase, făcute în detrimentul lor. De asemenea, creditorii nu pot urmări bunul donat
pentru că nu face parte din patrimoniul defunctului; a se vedea R. Popescu, op. cit., p, 72.
2
Prin mecanismul instituţiei reducţiunii liberalităţilor excesive.
239
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

indirecte sau daruri manuale. Potrivit art. 759 C. civ. nu vor face obiectul
reunirii fictive la masa de calcul actele defunctului care nu au caracterul
unor liberalităţi, ci reprezintă cheltuieli obişnuite sau îndeplinirea unei
obligaţii, cum ar fi: darurile obişnuite, cheltuielile de hrană, întreţinere,
învăţătură, făcute în folosul descendenţilor sau al soţului, cheltuielile de
nuntă etc. De asemenea bunurile înstrăinate prin acte cu titlu oneros nu
intră în calculul rezervei, (excepţie făcând situaţia în care moştenitorii
rezervatari dovedesc că un asemenea act deghizează o donaţie1).
Conform art. 849 C. civ., donaţiile cuprinse în operaţia de reunire
fictivă se evaluează după starea bunurilor din momentul donaţiunii şi
valoarea lor din momentul deschiderii moştenirii. Astfel, bunurile donate
se vor evalua după valoarea pe care o au la moartea celui ce lasă
moştenirea, ca şi când ar li rămas în patrimoniul acestuia, fără a se ţine
seama de sporul sau de scăderea de valoare datorate faptului donatarului,
ci numai de acele modificări ale valorii ce ar fi intervenit chiar dacă
bunurile nu ar fi ieşit din patrimoniul celui ce a făcut donaţia. De exemplu,
dacă un imobil donat valora 100 milioane lei şi ulterior, datorită creşterii
preţului imobilelor el va valora 200 milioane lei, imobilul va fi preţuit la
200 milioane lei pentru că o asemenea creştere s-ar fi înregistrat şi dacă
bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului. Dacă, dimpotrivă, imobilul
valora la data donaţiei 100 milioane lei şi la data deschiderii succesiunii
valorează 200 milioane lei datorită îmbunătăţirilor aduse de donatar,
imobilul se va evalua pentru operaţia de reunire fictivă a donaţiilor la 100
milioane lei.

Reducţiunea liberalităţilor excesive


Noţiune. În cazul în care defunctul a dispus prin testament peste
limita cotităţii disponibile, dreptul la rezervă al moştenitorilor este afectat.
Sancţiunea care se aplică în cazul în care liberalităţile făcute de cel ce lasă
moştenirea aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari este
reducţiunea. Acţiunea prin care moştenitorii rezervatari vor putea solicita
reducerea liberalităţilor este acţiunea în reducţiune. Reducţiunea poate fi
cerută numai de către „erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei care
1
Dovada deghizării este foarte greu de tăcut (deşi se poate face prin orice mijloc de probă),
fapt pentru care art. 845 C. civ., stabileşte (în favoarea moştenitorilor rezervatari) o prezumţie de
gratuitate în privinţa unor acte în aparenţă cu titlu oneros. Art. 845 C. civ. prezumă de asemenea
că actele prin care cel care lasă moştenirea a înstrăinat anumite bunuri unui succesibil în linie
dreaptă în schimbul unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, sunt donaţii şi, trebuiesc
adăugate la activul net; a se vedea St. Cărpenaru. op. cit., p. 476; TS, S. civ., Dec. nr.
3217/1971, în Revista Română de Drept nr. 9/1972, p. 169.
240
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

înfăţişează drepturile lor" (art. 848 C. civ).


Dreptul de a pretinde reducţiunea ia naştere o dată cu rezerva, (deci
la data deschiderii succesiunii). Acesta este un drept propriu, personal ai
moştenitorului rezervatar şi nu dobândit pe cale succesorală de la defunct,
împrejurare ce face ca liberalităţile consimţite de către defunct, prin care
se încalcă rezerva, să nu fie opozabile rezervatarului1.
Având în vedere că acţiunea în reducţiune este patrimonială şi se
transmite pe cale succesorală, legiuitorul a dat şi succesorilor
moştenitorilor rezervatari dreptul de a o intenta. Potrivit art. 974 C. civ. pot
de asemenea intenta acţiunea în reducţiune creditorii moştenitorilor
rezervatari pe calea acţiunii oblice, întrucât dreptul de a cere reducţiunea
nu este strâns legat de persoana moştenitorului rezervatar, ci are un caracter
patrimonial2.
De menţionat că donatarii şi legatarii defunctului nu pot beneficia de
reducţiune (reductiunea operând împotriva acestora).
Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune. Dreptul la
reducţiune se poate realiza pe două căi: amiabil (prin bună-învoială) sau pe
cale judecătorească.
Procedura extrajudiciară este reglementată de art. 82 din Legea nr.
36/1995 legea notarilor publici şi a activităţii notariale, care prevede că
notarul public, cu acordul tuturor moştenitorilor, va reduce liberalităţile
excesive până la limita legală. Dacă părţile nu cad de acord litigiul
urmează a fi soluţionat pe cale judecătorească (art. 78 din Legea nr.
36/1995).
Titularii dreptului la rezervă au la dispoziţie două căi procedurale,
după cum obiectul liberalităţii excesive se află în posesia gratificatului
sau în posesia moştenitorilor rezervatari (respectiv acţiunea în reducţiune
şi excepţia în reducţiune).
a) Acţiunea în reducţiune va li folosită de moştenitorii rezervatari în
cazul în care bunurile ce fac obiectul liberalităţii se află în posesia celui
gratificat (de exemplu, în cazul unei donaţii). Acţiunea în reducţiune nu
operează de drept, urmând a fi obligatoriu invocată. Acţiunea în reducţiune

1
Moştenitorii legali nerezervatari nu pot invoca acţiunea în reducţiune, pentru lipsa calităţii
procesuale active; a se vedea, R. Popescu, op. cit., p. 76.
2
Dacă moştenitorul rezervatar a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, creditorii
defunctului nu vor beneficia de reducţiune, deoarece nu-l reprezintă iar, din punctul lor de
vedere, bunurile ce-au făcut obiectul donaţiilor sunt definitiv ieşite din patrimoniul defunctului
si, deci, neurmăribile.
241
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

este o acţiune personală patrimonială, fiind supusă prescripţiei de 3 ani, iar


termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.
Excepţie de la această regulă (momentul începerii termenului) face
situaţia în care titularul dreptului la acţiune nu a avut cunoştinţă de
existenţa testamentului care i-a lezat rezerva, situaţie în care termenul de
prescripţie începe să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de
conţinutul testamentului1.
Menţionăm că acţiunea în reducţiune este divizibilă, ceea ce
înseamnă că de ea urmează să beneficieze doar moştenitorul rezervatar
care a invocat-o, pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune2.
b) Excepţia în reducţiune poate fi invocată de către moştenitorii
rezervatari numai în cazul în care bunul se află în posesia moştenitorului
rezervatar (deşi beneficiarul liberalităţii are un drept asupra lui). În acest
caz, dacă rezerva succesorală a fost încălcată prin efectuarea de liberalităţi
excesive moştenitorii rezervatari se vor putea apăra invocând excepţia în
reducţiune. Excepţia în reducţiune, poate fi invocată numai în cadrul
termenului general de prescripţie ( potrivit art. 3 din Decretul nr.
167/1958). Termenul de prescripţie curge de la data deschiderii
succesiunii.
În toate cazurile, dovada depăşirii cotităţii disponibile revine
moştenitorilor rezervatari. Ei pot folosi orice mijloc de probă admis de
lege.
Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Dacă titularul
succesiunii a făcut mai multe liberalităţi: donaţii sau legate, care depăşesc
cotitatea disponibilă, ele vor fi supuse reducţiunii după o anumită ordine
(fiind fără relevanţă dacă de acestea au beneficiat una sau mai multe
persoane). Ordinea reducţiunii este dată de regulile consacrate de Codul
civil:
a) Potrivit art. 850 alin. (1) C. civ. legatele se reduc înaintea
donaţiilor. Regula se justifică prin aceea că legatele sunt ultimele
liberalităţi făcute de defunct şi, deci, ele sunt cele care au depăşit cotitatea
disponibilă încălcând rezerva (liberalităţile anterioare prezumându-se că s-
au făcut în limitele cotităţii disponibile). Dacă donaţiile s-ar reduce înaintea
legatelor sau o dată cu ele, ar însemna că testatorul a luat înapoi ceea ce
donase, pentru a reface cotitatea disponibilă, urmând ca ulterior să dispună

1
Ase vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 386-387; R. Popescu, op. cit., p. 77.
2
A se vedea: St. Cărpenaru, op. cit., p. 473; TS, S. civ., Dec. nr. 780/1973, în Revista
Română de Drept nr. 1/1974, p. 159.
242
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

de aceleaşi bunuri pe cale de legat. O asemenea soluţie ar încălca principiul


irevocabilităţii donaţiilor1. Regula de mai sus are caracter imperativ şi
deci, orice clauză contrară este nula;
b) Potrivit art. 852 C. civ., legatele se reduc toate deodată şi
proporţional, întrucât toate liberalităţile mortis causa îşi produc efecte
numai după deschiderea moştenirii. Regula are numai un caracter
dispozitiv (nu imperativ), întemeindu-se pe prezumţia că defunctul a dorit
să stabilească o anumită ordine în reducţiunea legatelor. Ordinea poate fi
stipulată în mod expres sau poate fi implicită;
c) Potrivit art. 850 alin. (2) C. civ. donaţiile se reduc succesiv, în
ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă. Se prezumă că
ultima sau ultimele donaţii au depăşit această cotitate, încălcând rezerva
(cele mai vechi făcându-se din cotitatea disponibilă). Dacă donaţiile au
aceeaşi dată, ele se reduc proporţional. Dispoziţiile art. 850 alin. (2) C. civ.
au caracter imperativ, ceea ce însemnă că defunctul nu poate prestabili o
altă ordine a reducţiunii.
Efectele reducţiunii. După cum reducţiunea se referă, fie la legate
sau exheredări, fie la donaţii, efectele reducţiunii se realizează diferit:
a) în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea totală
sau parţială, după cum legatul depăşeşte cotitatea disponibilă în întregul
său, ori numai în parte. Ineficacitatea intervine şi dacă s-a produs
exheredarea directă a unui moştenitor rezervatar;
b) în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în
măsura necesară întregirii rezervei.
După cum afectează rezerva, desfiinţarea donaţiei poate fi totală sau
parţială şi, în consecinţă, moştenitorul rezervatar devine retroactiv
proprietar al bunului de la data deschiderii succesiunii (nu de la data
încheierii contractului)2. Ca urmare a celor de mai sus se produc
următoarele consecinţe:
a) în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul păstrează
fructele naturale percepute şi pe cele civile scadente anterior deschiderii
succesiunii. El va trebui să restituie fructele percepute sau scadente numai
după ce va deveni posesor de rea-credinţă (prin cererea de reducţiune);
b) Actele de înstrăinare sau de grevare a bunurilor consimţite de

1
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 368; St. Cărpenaru, op. cit., p. 479; Fr. Deak, op. cit.,
p. 383.
2
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 389.
243
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

către donatar faţă de terţi, înainte de deschiderea succesiunii; numai actele


de înstrăinare sau grevare consimţite de către donatar după deschiderea
succesiunii vor fi desfiinţate, ele neputând fi opuse moştenitorilor
rezervatari.
Ca urmare a reducţiunii, moştenitorul rezervatar are dreptul la
restituirea în natură a bunurilor.
De la acest principiu se admit următoarele excepţii, în care
reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent:
a) când bunul donat a pierit din culpa donatarului sau este un bun
fungibil sau consumptibil (art. 526 C. civ.);
b) când donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului
supravieţuitor cu scutire de raport (art. 851 C. civ.);
c) când donaţia priveşte un imobil şi este făcută unui succesibil fără
scutire de raport, iar partea supusă reducţiunii este mai mică de jumătate
din valoarea imobilului [art. 770 alin. (2)];
d) când succesibilul a dobândit obiectul donaţiei cu sarcina unei
rente viagere sau cu rezerva uzufructului (art. 845 C. civ.)1.
În toate situaţiile de reîntregire prin echivalent a rezervei, valoarea ei
va fi cea din momentul deschiderii moştenirii (art. 849 şi 855 C. civ.).

Raportul donaţiilor
Majoritatea autorilor analizează problema raportului donaţiilor în
cadrul instituţiei partajului succesoral. În pofida locului pe care legiuitorul
de la 1864 l-a rezervat instituţiei raportului donaţiilor2, ne raliem opiniei
potrivit căreia tratarea acesteia este mai potrivită în prezentul capitol,
alături de: rezerva succesorală, determinarea masei succesorale şi
reducţiunea liberalităţilor excesive3, întrucât instituţiile sunt mai uşor de
corelat, iar problematica lor mai uşor înţeleasă. Din aceste considerente,
la sfârşitul acestei secţiuni vom trata şi problematica raportului datoriilor.
Avem în vedere şi faptul că raportul donaţiilor nu aparţine în exclusivitate
procedurii partajului succesoral, acţiunea privind raportul donaţiei putând
fi intentată şi separat, ca o acţiune de sine stătătoare.
Definiţie şi reglementare legală. Potrivit art. 751 C. civ. şi art. 3 din
1
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 379-380.
2
Codul civil reglementează raportul donaţiilor într-o secţiune ce face parte din capitolul
intitulat „Despre împărţire şi despre raporturi".
3
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 397-399.
244
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Legea nr. 319/1944 raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei


descendenţii şi soţul supravieţuitor în concurs cu descendenţii de a
readuce la masă succesorală, în natură sau prin echivalent bănesc
bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă
moştenirea (afară de cazul în care donatorul a dispus scutirea de raport). De
exemplu, dacă defunctul lasă trei copii şi un patrimoniu în valoare de 100
milioane lei, iar în timpul vieţii a făcui o donaţie (nescutită de raport) de
20 milioane lei unuia dintre copii, moştenirea se va împărţi astfel: la masa
succesorală de 100 milioane se va adăuga donaţia de 20 milioane lei, după
care suma totală (120 milioane iei) se va împărţi egal între cei trei
descendenţi (revenind fiecăruia câte 40 milioane lei). În acest fel copilul
gratificat va primi efectiv din moştenire numai 20 milioane lei (ce se vor
adăuga celor 20 milioane lei primite în timpul vieţii autorului).
Potrivit art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944, sunt obligaţi
la raport descendenţii defunctului, precum şi soţul supravieţuitor, cu
excepţia cazului în care donatorul a dispus scutirea de raporta donaţiei
(când el vine în concurs cu descendenţii).
Raportul donaţiilor se justifică prin aceea că atunci când defunctul
face o donaţie unui viitor moştenitor, care este un descendent sau soţul
supravieţuitor, nu are intenţia de a-i favoriza pe acesta în detrimentul
celorlalţi moştenitori (din aceleaşi categorii, arătate), ci doreşte să facă
numai o anticipare a transmisiunii de drepturi, urmând ca aceasta să fie
imputată asupra părţii din moştenire ce-i va reveni celui gratificat o dată
cu deschiderea moştenirii1.
Drepturile donatarului bunurilor raportabile. Donatarul bunurilor
raportabile este obligat să readucă bunurile primite la masa succesorală.
Donatarul are însă, şi de unele avantaje de pe urma donaţiei acceptate2:
a) donatarii dobândesc imediat posesia şi folosinţa bunurilor
donate, cu dreptul de a culege definitiv şi exclusiv, până la data
deschiderii succesiunii, fructele bunurilor donate;
b) la deschiderea succesiunii are dreptul să opteze între a veni la
moştenire (raportând bunul) sau a renunţa la succesiune (păstrând bunul
susceptibil de raport);
c) donatarul are dreptul să păstreze in natură bunul primit ca

1
În doctrină se precizează că instituţia raportului donaţiilor are ca scop asigurarea egalităţii
între descendenţii defunctului, precum si între aceştia şi soţul supravieţuitor; a se vedea: M.
Eliescu, op. cit., p. 236; St. Cărpenaru, op. cit., p. 535.
2
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 236
245
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

donaţie (în cazul în care este posibil raportul prin echivalent).


Deosebiri între instituţiile raportului, reducţiunii şi împărţelii
moştenirii. Raportul donaţiilor se aseamănă cu reducţiunea liberalităţilor
excesive prin aceea că amândouă au ca efect principal readucerea bunului
care formează obiectul liberalităţii la masa succesorală.
Cele două instituţii ale dreptului succesoral nu se confundă însă.
Reducţiunea operează numai când s-a încălcat rezerva succesorală a
moştenitorilor rezervatari, se răsfrânge asupra tuturor celor gratificaţi,
indiferent dacă sunt moştenitori legali sau nu şi priveşte atât donaţiile cât şi
legatele. Raportul donaţiilor operează chiar dacă nu s-a încălcat rezerva
succesorală, priveşte numai o parte de moştenitori (descendenţii şi soţul
supravieţuitor) şi are ca obiect numai donaţiile.
Raportul donaţiilor prezintă asemănări şi cu partajul succesoral
(împărţeala moştenirii) considerente pentru care de cele mai multe ori, în
doctrină, sunt tratate împreună. Abordarea separată din prezenta lucrare
are în consideraţie şi deosebirile principale dintre ele1:
a) dacă raportul donaţiilor poate fi pretins atât printr-o acţiune de
ieşire din indiviziune, dar şi printr-o acţiune separată (extrapartaj) şi este
o acţiune personală patrimonială supusă termenului general de prescripţie
(ce curge de la data deschiderii moştenirii);
b) partajul se solicită printr-o acţiune total independentă şi care este,
potrivit art. 728 C. civ., imprescriptibilă.
Raportul donaţiilor nu se confundă nici cu operaţiunea de stabilire a
masei de calcul; dacă raportul înseamnă o readucere efectivă la masa
succesorală a bunurilor donate, stabilirea masei de calcul este numai
fictivă.
Condiţiile obligaţiei legale de raport. Pentru ca obligaţia de raport al
donaţiilor să fie valabilă, se cer să fie întrunite patru condiţii:
a) succesorul să aibă calitatea de descendent al defunctului sau
calitatea de soţ supravieţuitor (în acest ultim caz numai dacă soţul vine
în concurs cu descendenţii defunctului). Ceilalţi moştenitori legali şi
legatari nu au obligaţia de raport2. Prin descendenţi trebuie înţeles nu
numai pe cei din căsătorie, dar şi cei din afara căsătoriei, precum şi cei
adoptaţi. Precizăm că descendenţii îşi datorează raportul chiar dacă sunt de
grade de rudenie diferite (de exemplu, când descendentul donatar vine la

1
A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 398 şi practica judiciară citată de autor.
2
A se vedea, M Eliescu, op. cit., p. 237.
246
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenire prin reprezentare în concurs cu un alt descendent de un grad


de rudenie mai apropiat);
b) moştenitorul (descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu
descendenţii) să fi acceptat moştenirea. Este fără de relevanţă dacă
acceptarea este pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar. Cel care
renunţă la succesiune poate păstra donaţia primită în limitele cotităţii
disponibile (art. 752 C. civ.);
c) moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar. Pentru ca
obligaţia de raport să existe trebuie sa fie cumulate calitatea de moştenitor
legal, cu acea de donatar de către aceeaşi persoană. Cele două calităţi
trebuie să coexiste la momentul deschiderii succesiunii şi nu la momentul
efectuării donaţiei (art.753 C. civ.). Precizăm că moştenitorul trebuie să fie
personal donatar pentru a fi obligat la raport, astfel că raportul nu este
datorat pentru altul, ci numai pentru donaţiile primite personal de către cel
ce este obligat la raport. Potrivit art. 754 şi 756 alin. (1) C. civ. donaţiile
făcute fiului sau soţului celui ce are calitatea de moştenitor sunt
prezumate că au fost făcute cu scutire de raport1;
d) donaţia să nu fi fost scutită de raport. Potrivit art. 846 alin. (2) C.
civ., scutirea poate fi făcută în mod expres, prin actul de donaţie sau
printr-un act ulterior inter vivos sau mortis causa2. Scutirea de raport
trebuie să fie expresă [art. 846 afin. (1) C. civ.], fără a necesita
întrebuinţarea unor termeni sacramentali, fiind suficient ca scutirea de
raport să rezulte în mod neîndoielnic3. Precizăm că scutirea de raport nu
trebuie să se aducă atingere rezervei succesorale a moştenitorilor
rezervatari. Dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a încălcat
rezerva succesorală a comoştenitorilor, donatarul-moştenitor nu va suporta
raportul, dar donaţia va fi supusă reducţiunii în limitele cotităţii
disponibile (art. 846 C. civ.).
Persoanele care pot cere raportul donaţiilor. Obligaţia de raport
revine descendenţilor şi soţului supravieţuitor (când vine în concurs cu

1
Astfel, practica judecătorească a decis că moştenitorul nu este obligat să raporteze
donaţiile (acute de către cel care lasă moştenire descendenţilor moştenitorului sau soţului
supravieţuitor al acestuia; a se vedea TS, S. civ., Dec. nr. 740/1972, în Revista Română de
Drept nr. 11/1972, p. 168.
2
Când scutirea de raport este o liberalitate separată, va trebui să îndeplinească condiţiile de
formă pentru donaţii sau testamente.
3
Scutirea de raport depinde de interpretarea voinţei donatorului şi este suficient ca să se
poată deduce, în mod neîndoielnic, că intenţia a fost ca folosul creat să fie peste partea din
moştenire la care beneficiarul donaţiei are dreptul; a se vedea: M. Eliescu, op. cit. p. 239-
242; Fr. Deak, op. cit., p. 401-402; TS, S. civ., Dec. nr. 718/1976, în CD. 1976, p. 156.
247
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

descendenţii) este reciprocă. Raportul poate fi cerut numai:


a) de descendenţii defunctului, când vin în concurs cu alţi
descendenţi sau cu soţul supravieţuitor gratificat;
b) de soţul supravieţuitor, când vine în concurs cu descendenţii.
Potrivit art. 763 C. civ. raportul nu poate fi cerut de legatari sau
creditorii personali ai moştenitorului (ori de creditorii defunctului care au
devenit creditorii personali ai moştenitorului). În ceea ce priveşte legatarii,
fără deosebire dacă sunt universali, cu titlu universal sau cu titlu particular,
ei nu pot cere raportul donaţiilor şi nici nu pot trage foloase de pe urma
efectuării raportului solicitat de alte persoane1.
Este evident că nici un creditor succesoral (la care se referă
art. 763 C. civ.) nu va putea cere raportul dacă moştenirea a fost
acceptată sub beneficiu de inventar, întrucât, faţă de ei, bunurile donate au
ieşit definitiv şi irevocabil din patrimoniul defunctului (sub incidenţa
dreptului de gaj general prevăzut de art.1718 C. civ. şi sub rezerva fraudei
pauliene).
În literatura de specialitate2, s-a admis totuşi unanim că, pe cale
oblică, creditorii personali ai moştenitorilor pot exercita acţiunea de raport
în numele şi pe seama debitorilor lor (art. 974 C. civ.), dacă moştenirea a
fost acceptată pur şi simplu. În consecinţă, putem spune că au dreptul să
ceară raportul donaţiilor:
- descendenţii defunctului;
- soţul supravieţuitor (dar numai când vine în concurs cu
descendenţii);
- creditorii personali ai acestora (dar numai atunci când moştenirea
a fost acceptată pur şi simplu).
Dovada donaţiilor raportabile se va face, în toate cazurile, de către
cel care cere raportul. Întrucât el valorifică un drept propriu prevăzut de
lege şi nu este parte în contractul de donaţie (fiind terţ în raport cu părţile
contractante), el va putea folosi orice mijloc de probă admis de lege.
Donaţiile supuse raportului. După cum am mai arătat, sunt supuse

1
Soluţia se impune deoarece dreptul legatarilor asupra bunurilor testate se naşte numai la
moartea testatorului, iar „a permite legatarilor să ceară raportul donaţiilor făcute de către
defunct, ar însemna să se încalce principiul irevocabilităţii donaţiilor"; a se vedea R.
Popescu, op. cit., p. 88.
2
Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 242; C. Stătescu, op. cit., p. 244; St, Cărpenaru, op.
cit., p. 540; Fr. Deak, op. cit., p. 403.
248
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

raportului numai donaţiile, nu şi legatele1.


În principiu se raportează toate donaţiile, indiferent de forma de
realizare: „prin dar, atât direct, cât şi indirect afară de cazul când
donatorele nu a dispus altfel" (art. 751 C. civ.). Legatele se raportează
numai dacă testatorul a prevăzut expres aceasta
Din formularea largă a art. 751 C. civ., rezultă că toate donaţiile sunt
raportabile, indiferent de forma lor, astfel:
a) donaţiile făcute prin act autentic;
b) darurile manuale;
c) donaţiile simulate, indiferent dacă simulaţia a purtat asupra
persoanei gratificate (interpunerea de persoană) sau a avut ca obiect natura
juridică a actului (donaţie deghizată);
d) donaţiile indirecte (acte juridice inspirate din voinţa de a
gratifica, însă înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donaţia propriu-
zisă); de exemplu, renunţarea la un drept, remiterea de datorie etc.
Cel obligat la raport este ţinut să raporteze ceea ce părintele a
cheltuit cu dânsul pentru înzestrare, procurarea unei cariere sau
plătindu-i datoriile (art. 758 C.civ.)2.
Înzestrarea făcută fără respectarea formei autentice cerută pentru
donaţii exprimă totuşi intenţia părintelui de a ceda copilului atât folosul
bunului, cât şi fructele ori veniturile produse de el. „Cheltuielile de
procurare a unei cariere", se referă la cheltuielile privind cumpărarea unui
fond de comerţ, a cărţilor sau instrumentelor necesare exercitării unei
profesiuni, garanţia pe care trebuie să o depună unii angajaţi (de ex.
gestionarii) etc.
De asemenea, cel obligat la raport este dator să raporteze tot ceea ce
defunctul a cheltuit cu dânsul, spre a-i achita datoriile. Este necesar ca
plata făcută de cel ce lasă moştenirea să fi adus un folos descendentului
sau soţului supravieţuitor, iar datoria plătită trebuie să fie personală a
descendentului sau soţului supravieţuitor (şi nu ascendentului).

1
Deşi art. 751 C. civ. sugerează că fac obiectul raportului numai donaţiile, nu şi legatele,
alte texte din Codul civil (art. 752, 754, 766 şi 846) prevăd că sunt supuse raportului şi
legatele. în literatura de specialitate s-a apreciat că contrazicerea dintre articole constituie „o
simplă inadvertenţă a legiuitorului român" datorată inspiraţiei diferite a textelor de lege, atât din
Codul civil francez (art. 725, 754, 756, B46), cât şi din Codul civil italian (art. 751); a se vedea,
R. Popescu, op. cit., p. 89
2
Prin „cheltuielile de înzestrare" se înţeleg donaţiile făcute oricăruia dintre viitorii soţi în
vederea căsătoriei.
249
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Donaţiile nesupuse raportului. După cum am arătat numai donaţiile


ca liberalităţi sunt supuse raportului. Există însă şi gratuităţi care nu sunt
supuse regimului liberalităţilor, deşi sunt calificate ca donaţii şi pe care
legea le exceptează de la raportului donaţiilor:
a) cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, de învăţare a unui
meşteşug, cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite (art. 759 C. civ.).
Aceste cheltuieli se încadrează în executarea obligaţiei legale de întreţinere
ce există între părinte şt descendenţi sau între soţi. În ceea ce priveşte
cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite (adică acele daruri care se fac la
zile onomastice, botezuri etc.), ele nu sunt făcute cu voinţa de a gratifica,
ci pentru a îndeplini o obligaţie potrivit obiceiului. În concluzie, toate
aceste cheltuieli sunt considerate ca făcute în executarea obligaţiei legale
de întreţinere prevăzută în sarcina părinţilor; ele sunt făcute, de regulă, din
veniturile familiei şi nu duc la diminuarea patrimoniului donatorului şi nici
la sporirea patrimoniului celui gratificat;
b) fructele sau veniturile bunurilor supuse raportului, dobândite
anterior deschiderii moştenirii (art. 762 C. civ.). Deci, dacă bunul donaţiei
este producător de fructe sau venituri, acesta (bunul) va fi supus
raportului, dar nu şi fructele sau veniturile bunului dobândite anterior
deschiderii moştenirii, regula fiind imperativă (iar sancţiunea nulitatea
absolută)1. Donatorul poate însă, sa instituie o scutire de raport în privinţa
fructelor dobândite de către donatar după deschiderea moştenirii. În
concluzie, această scutire de raport se explică prin prezumţia că donatorul
a dorit să procure donatarului folosinţa anticipată a bunurilor donate (ceea
ce nu s-ar realiza dacă donatarul ar fi obligat să raporteze şi fructele).
Toate acestea justifică dispoziţia derogatorie a legii şi caracterul ei
imperativ2.
Modurile de efectuare a raportului. Potrivit art. 764 C. civ.,
„Raportul se face sau în natură, sau scăzându-se valoarea sa din partea
celui obligat a face raport", adică prin luare mai puţin (prin echivalent).
a) Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa
succesorală a bunul obiect al liberalităţii;
b) Raportul prin luare mai puţin (prin echivalent) dă posibilitatea
moştenitorul obligat la raport să păstrează bunul donat, restituind valoarea
lui.

1
Pentru amănunte în legătură cu neraportabilitatea fructelor, a se vedea: M. Eliescu, op.
cit., p. 248; Fr. Deak, op. cit., p. 405-406; D. Chirică, op. cit., p. 312.
2
Ase vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 537.
250
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Raportul prin luare mai puţin (prin echivalent) se poate realiza pe


trei căi1.
a) Prin preluare. Conform prevederilor art. 739 C. civ., când raportul
nu poate avea loc în natură „coerezii căror li se datoreşte, iau mai întâi o
parte egală din masa succesiunii". Deci, comoştenitorii cărora li se
datorează raportul iau din masa succesorală o parte egală cu valoarea
donaţiei raportabile, pe cât posibil formată din obiecte de aceeaşi natură
cu cele donate, după care, restul bunurilor moştenirii se împarte între toţi
comoştenitorii. Regula cuprinsă de art. 739 C. civ. este aplicabilă atât
bunurilor mobile cât şi celor imobile. De exemplu, defunctul a lăsat doi
copiii A şi B, şi bunuri în valoare de 10 milioane lei (iar în timpul vieţii a
donat copilului A un bun în valoare de 2 milioane lei). Copilul B va lua
din masa succesorală bunuri în valoare de 2 milioane lei, iar restul de 8
milioane lei se va împărţi, în mod egal, între copiii A şi B, fiecare luând
câte 4 milioane lei. în final, copilul A va lua 4 milioane lei plus donaţia de
2 milioane lei, iar copilul B va lua 6 milioane lei;
b) Prin imputaţie. în această situaţie, valoarea bunurilor ce
urmează a fi supuse raportului, va fi reunită fictiv la masa succesorală.
Valoarea donaţiei se scade din partea cuvenită moştenitorului obligat la
raport, astfel încât acesta din urmă va culege o porţiune care reprezintă
diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei. De exemplu,
masa succesorală va fi de 12 milioane lei, din care 10 milioane lei activul
brut şi 2 milioane lei donaţia supusă raportului. Cei doi copii ai
defunctului au dreptul la câte 6 milioane lei. în cazul copilului A (care a
primit donaţia), valoarea bunului donat (2 milioane lei) se scade din
partea sa succesorală (6 milioane lei), el urmând să primească bunuri în
valoare de 4 milioane lei. Astfel, copilul A va primi bunuri în valoare de 4
milioane lei şi va rămâne cu donaţia raportabilă de 2 milioane lei, iar
copilul B va primi bunuri în valoare de 6 milioane lei. în acest fel
egalitatea dintre comoştenitori fiind asigurată;
c) Prin bani. în acest caz, cel obligat la raport va aduce la masa
succesorală o sumă de bani ce reprezintă contravaloarea bunului raportabil.
În această situaţie este de presupus ca valoarea donaţiei să fie mai mare
decât valoarea părţii din moştenire cuvenită moştenitorului gratificat2. De
exemplu, defunctul a lăsat doi copii A şi B, a lăsat bunuri în valoarea de
1
A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 406-408
2
De obicei, în acest caz, donatarul renunţă la moştenire pentru a păstra donaţia, dar în cazul
unei acceptări forţate, ca urmare a dosirii unor bunuri succesorale; sau în cazul decăderii din
beneficiu de inventar, raportul se face în bani şi are caracterul unui raport prin luare mai
puţin; a se vedea, R. Popescu, op. cit., p. 93-94.
251
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

10 milioane lei, iar în timpul vieţii a donat copilului A un bun în valoare


de 12 milioane lei. în baza prevederilor art.752 C. civ., copilul A poate
renunţa la moştenire păstrând bunul donat. în cazul acceptării forţate sau a
decăderii din beneficiu! de inventar însă, copilul A va depune la masa
succesorală suma de 12 milioane lei, care reprezintă valoarea bunului
donat.
Raportul imobilelor. Potrivit art. 765 C. civ. „raportul se poate
pretinde în natură pentru imobile; când cel ce a primit imobilul l-a
înstrăinat sau ipotecat înaintea deschiderii succesiunii, raportul în natură
nu este obligatoriu. Raportul în acest caz, se preţuieşte după valoarea ce
imobilul a avut în momentul deschiderii succesiunii". În consecinţă, art.
765 alin. (1) C. civ. consacră principiul potrivit căruia raportul
imobilelor se efectuează în natură (prin readucerea imobilului la masa
succesorală). Astfel, donaţia (şi respectiv dreptul de proprietate al
donatarului asupra bunului) este desfiinţată cu efect retroactiv, încât
imobilul va face parte din masa succesorală şi este supus partajului între
moştenitori.
Consecinţele practice ale acestui fapt sunt următoarele:
a) imobilul care piere fortuit nu este supus raportului deoarece riscul
îl suportă moştenirea (res perit domino); moştenitorul gratificat este liberat
de obligaţia de a readuce la masa succesorală valoarea acestuia;
b) Donatarul este răspunzător de toate degradările şt deteriorările
care au micşorat valoarea imobilului, prin fapta sa ilicită şi culpabilă (art.
767 C. civ.). Când bunul a pierit din culpa donatarului, el va suporta
valoarea bunului de la data deschiderii succesiunii [art. 765 alin. (2) C.
civ.]. Donatarul are însă dreptul sa pretindă restituirea cheltuielilor
necesare şi utile pentru imobil (art. 766 C. civ.), drepturi ce îi sunt
garantate cu un drept de retenţie asupra imobilului (art. 771 C. civ.);
c) Prin efectul raportului în natură sarcinile reale: uzufructul, uzul,
abitaţia, servitutea, se desfiinţează; cu excepţia ipotecilor [art. 765
coroborat cu art. 769 alin. (1) C. civ.].
Raportul imobilelor se face prin luare mai puţin (prin echivalent) în
3 cazuri, ce constituie excepţii de la regula potrivit căreia raportul
imobilelor se efectuează în natură:
- când donatorul impune sau autorizează efectuarea raportului în
valoare (prin echivalent);
- când imobilul a pierit din culpa donatarului, el fiind scutit numai
pentru pieire fortuită;
252
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

- când imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat înainte de


deschiderea succesiunii (ori a fost constituit un drept de superficie).
În toate aceste cazuri de raport prin echivalent al imobilelor,
evaluarea se face în raport de datele existente la momentul deschiderii
moştenirii.
Raportul mobilelor. Art. 772-773 C. civ. consacră regula potrivit
căreia raportul bunurilor mobile se face prin echivalent (indiferent că sunt
corporale, incorporale sau sume de bani), cu excepţia cazului în care
donatorul nu a impus prin voinţa sa, raportul în natură (sau să-i permită
acestuia efectuarea în natură, dacă doreşte).
Întrucât raportul mobilelor se face prin luare mai puţin (prin
echivalent) donaţia nu este desfiinţată cu efect retroactiv, şi deci donatarul
rămâne proprietarul bunurilor donate. În consecinţă:
a)riscul pieirii fortuite a bunurilor îl suportă donatarul, în calitate de
proprietar (res perit domino), el fiind obligat să aducă la masa succesorală
contravaloarea bunului;
b) actele încheiate de donatar în legătură cu bunul mobil donat
(înstrăinări, grevări) sunt valabile;
c) donatarul va fi obligat să raporteze valoarea bunul mobil la
momentul încheierii donaţiei (chiar dacă au pierit fortuit). Valoarea se
determină pe baza actului estimativ iar în lipsa lui prin expertiză.
În materie de dovadă, în caz de deghizare, interpunere de persoane,
donaţie indirectă şi dar manual sunt aplicabile regulile donaţiei1.
Căile de realizare a raportului donaţiilor. În baza principiului
libertăţii de voinţă, nimeni nu poate împiedica pe succesori să aplice
reglementările referitoare la raportul donaţiilor, prin bună învoială, în
cadrul procedurii succesorale notariale [art. 81 alin. (3) din Legea nr.
36/1995].
Dacă însă între părţi există neînţelegeri, ele vor fi soluţionate de
instanţa de judecată în cadrul acţiunii pentru raportul donaţiilor (art. 78 din
Legea nr. 36/1995). Acţiunea poate fi făcută: fie în cadrul unei acţiuni
pentru partaj, fie separat (înainte sau ulterior partajului). Acţiunea are un
caracter personal, deoarece poate fi intentată exclusiv împotriva
moştenitorilor donatari, nu şi împotriva terţilor şi se prescrie în termen de 3
ani (fiind supusă prescripţiei chiar alunei când este formulată în cadrul
acţiunii de partaj, care este imprescriptibilă - potrivit art. 728 C. civ.).
1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 410.
253
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958, termenul


de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii moştenirii

Raportul datoriilor
Noţiune. În conformitate cu art. 738 C. civ. „Fiecare erede
raportează la masa succesiunii... donaţiunile ce a primit şi sumele ce este
dator către succesiune" (s.n.). Din text rezultă că, în afara donaţiilor, unii
moştenitori sunt obligaţi să raporteze la masa succesorală şi datoriile lor
faţă de moştenire.
Readucerea bunurilor donate de defunct şi a datoriilor pe care
anumiţi moştenitori le-au avut faţă de acesta, la masa succesorală, este
cunoscută sub denumirea de obligaţie de raport. În consecinţă, dacă un
moştenitor are o datorie faţă de succesiune, ea se lichidează „nu prin plată
sau prin dare în plată, ci prin instituţia raportului în modalitatea luării mai
puţin".
Condiţii. Pentru ca raportul datoriilor să existe, trebuie să fie
îndeplinite două condiţii: a) să existe mai mulţi moştenitori
(comoştenitori);
b) comoştenitorul să aibă o datorie faţă de moştenire.
Prin raportul datoriilor se urmăreşte realizarea egalităţii dintre
comoştenitori. De exemplu, defunctul a lăsat 3 copii (A, B şi C) şi bunuri
în valoare de 30 milioane lei, iar unul dintre copii (A) era dator tatălui său
cu suma de 3 milioane lei. Suma de 3 milioane lei reprezintă o creanţă
succesorală care se divide între cei trei copii, fiecăruia revenindu-i câte 1/3
din datorie (un milion). în acest fel copilul A este debitor pentru 3 milioane
lei şi creditor pentru 1 milion lei (datorând lui B şi C, 2 milioane lei).
Pentru cota de 1/3 (1 milion lei) ce-i revine copilului A, va opera
confuziunea. în schimb copii B şi C, fiind simpli creditori chirografari vor
trebui să suporte concursul celorlalţi creditori şi chiar riscul insolvabilităţii
copilului A.
Întrucât soluţia de mai sus este nedreaptă, legea a prevăzut
instituţia raportului, conform căreia se va lichida datoria copilului A.
Astfel, fie copiii B şi C vor lua bunuri din masa succesorală până la
concurenţa sumei de 2 milioane lei, înainte de împărţeală (partaj), fie
creanţa de 3 milioane lei va fi cuprinsă în fotul debitorului care va lua mai
puţin din alte bunuri1.

1
Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 257.
254
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Natura juridică a raportului datoriilor. Problema naturii juridice a


raportului datoriilor a fost controversată în literatura juridică. Într-o opinie,
raportul datoriilor are aceeaşi natură ca şi raportul donaţiilor1, fiind
datorat numai între moştenitorii între care există şi obligaţia de a raporta
donaţia. Ar rezulta, deci, că raportul datoriilor este specific indiviziunii
succesorale. Alţi autori au fost de părere că raportul datoriilor este un
mijloc de lichidare a debitelor faţă de masa supusă partajului, aplicabil
oricărei indiviziuni, nu numai celei succesorale. Raportul datoriilor „se
aplică tuturor succesorilor universali sau cu titlu universal care vin la
împărţeală, iar nu numai descendenţilor sau soţului supravieţuitor în
concurs cu descendenţii"2.
Efectele raportului datoriilor. Raportul datoriilor nu este o simplă
plată, ci reprezintă o lichidare în cadrul împărţelii.
Raportul datoriilor creează următoarele avantaje pentru
comoştenitori:
a) înlătură concursul creditorilor moştenitorului debitor;
b) comoştenitorii au dreptul ia dobândă pentru datorie, din
momentul deschiderii succesiunii;
c) raportul este permis şi pentru datoriile neajunse încă la scadenţă3.

Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea


disponibilă
Din analiza facută anterior am constatat că: pe de o parte,
liberalităţile excesive făcute de defunct sunt supuse reducţiunii, iar pe de
altă parte, unele liberalităţi (donaţiile) sunt supuse raportului (chiar dacă nu
aduc atingere rezervei).
În cazul de mai sus aplicarea regulilor este simplă dacă beneficiarul
donaţiei este un moştenitor legal nerezervatar (când nici nu se pune
problema raportului). Când însă cel gratificat este un moştenitor
rezervatar, venit la moştenire în concurs cu alţi moştenitori rezervatari,
rezolvarea este mai dificilă, în sensul că se pun unele întrebări:
liberalitatea făcută rezervatarului se impută asupra cotei sale de rezervă
sau asupra cotităţii disponibile? Cele două cotităţi se cumulează sau nu?

1
Ase vedea, M. Cantacuzino, op. cit., p. 279 şi urm.
2
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 258-259; pentru aceeaşi opinie, a se vedea, Fr. Deak,
op. cit., p. 413-414.
3
A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 319.
255
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus urmează ca problemele să


fie analizate în trei ipoteze.

1. Gratificatul nu este moştenitor rezervatar


Dacă beneficiarul liberalităţii - donatarul sau legatarul - nu este
moştenitor rezervatar, ci o terţă persoană liberalitatea se impută asupra
cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte este supusă reducţiunii1. Dacă
liberalitatea nu se încadrează în limitele cotităţii disponibile, atunci
operează reducţiunea liberalităţilor excesive.
2. Gratificatul este un moştenitor rezervatar
În acest caz, va trebui să deosebim după cum liberalitatea este sau
nu raportabilă:
a) Dacă moştenitorul rezervatar renunţă la moştenire, prin efectul
renunţării pierde în mod retroactiv, de la data deschiderii succesiunii,
dreptul la moştenire şi totodată, dreptul asupra rezervei, căci rezerva este o
parte a moştenirii. Deci, liberalitatea făcută unui moştenitor rezervatar care
renunţă la moştenire se va imputa, ca orice liberalitate făcută unei terţe
persoane, asupra cotităţii disponibile, iar în măsura în care depăşeşte
limitele acestei cotităţi va fi supusă reducţiunii în favoarea moştenitorului
rezervatar acceptant;
b) Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea iar aceasta nu
este supusă raportului, liberalitatea se va imputa asupra cotităţii
disponibile. Dacă liberalitatea depăşeşte cotitatea disponibilă, diferenţa se
impută asupra cotei de rezervă care se cuvine moştenitorului, beneficiar al
liberalităţii. Astfel, moştenitorul rezervatar gratificat cumulează cotitatea
disponibilă cu rezerva sa succesorală. Rezultă că, în situaţia de mai sus,
liberalitatea trebuie să se încadreze în cuantumul cumulat al cotităţii
disponibile şi cotei de rezervă cuvenit gratificatului (şi nu în cotitatea
disponibilă)2. În cazul în care moştenitorul rezervatar renunţă la
moştenire, liberalitatea făcută acestuia se va imputa asupra cotităţii
disponibile, iar în măsura în care depăşeşte limitele acestei cotităţi va fi
supusă reducţiunii în favoarea moştenitorului rezervatar acceptant;
c) Când liberalitatea primită de către moştenitorul rezervatar este
1
A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 415.
2
Deşi această regulă nu este prevăzută in terminis de lege, în doctrină s-a apreciat că „dacă
orice persoană străină sau moştenitor nerezervatar poate beneficia de liberalitate în limita
cotităţii disponibile, este firesc şi echitabil ca moştenitorul gratificat... să poată adăuga la
cotitatea disponibilă şi rezerva prevăzută de lege în favoarea sa"; a se vedea, Fr. Deak, op. cit.,
p. 417.
256
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

supusă raportului (fiind socotită un simplu avans asupra moştenirii),


imputarea se va face asupra rezervei cuvenite moştenitorului gratificat, iar
în măsura în care liberalitatea depăşeşte rezerva cuvenită moştenitorului,
diferenţa se va imputa asupra cotităţii disponibile. În consecinţă, dacă
liberalitatea depăşeşte cota rezervatară a gratificatului (şi dispunătorul nu
a stipulat imputarea asupra rezervei globale) moştenitorul rezervatar
gratificat cumulează rezerva cu cotitatea disponibilă. Soluţia se explică
prin aceea că, în acest caz liberalitatea făcută rezervatarului constituie un
simplu avans asupra părţii din moştenire la care are dreptul gratificatul,
deci nu are caracterul unei liberalităţi definitive1.

În concluzie, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească


anumite condiţii de fond şi de formă. Pe planului dreptului internaţional
privat, trebuie avut însă în vedere că art.63 alin. l din Legea nr.105/1992
permite testatorului de a supune transmiterea prin moştenire a bunurilor
sale altei legi decât, după caz, legii naţionale ori legii situaţiei fiecărui bun
imobil, fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative. În acest caz,
legea aleasă de testator se aplică în calitate de lege succesorală având
domeniul de aplicare prevăzut de art.67 din aceeaşi lege.
Testamentul trebuie sa respecte următoarele cerinţe legale pentru a fi
valabil încheiat:
a) Capacitatea.
Cel care face un testament trebuie să fie capabil de a dispune prin
acest act. De asemenea, cel care primeşte legatul trebuie să fie capabil de
a dobândi cu acest titlu. În măsura în care este vorba de capacitatea de
exerciţiu, se aplică, după caz, legea naţională a persoanei care face
testamentul sau primeşte legatul2.
Atât în privinţa capacităţii de exerciţiu în materia testamentului cât
şi în privinţa incapacităţilor speciale de a dispune ori a celor de a primi
prin testament trebuie să determinăm legea aplicabilă, inclusiv data la care
ne situăm pentru a stabili legea aplicabilă (de exemplu, legea naţională de
la data decesului autorului succesiunii)3.
1
Pentru amănunte, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 365; Fr. Deak, op. cit., p. 418-419 şi
practica citată de autori.
2
Astfel, de exemplu, potrivit dreptului nostru, minorii şi interzisul judecătoresc pot accepta
legatul prin reprezentantul lor legal sau cu încuviinţarea prevăzută de lege (M. Eliescu, op.
cit., p.169).
3
Dacă, deci la data testamentului autorul avea o cetăţenie, iar la data decesului său o altă
cetăţenie, este vorba de conflictul mobil de legi, problemă de drept internaţional privat.
257
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

După ce am determinat legea aplicabilă, se pune problema de a şti,


după această lege, la ce moment trebuie să existe capacitatea de a dispune
prin testament (de exemplu, la data întocmirii testamentului ori la data
decesului testatorului, sau in cazul donaţiei acceptată prin act separat de
oferta de donaţie, momentul acceptării ofertei, momentul notificării
acceptării ofertei de donaţie) ori la ce moment gratificatul trebuie să fie
capabil de a primi prin act cu titlu gratuit. De data acesta este vorba de
determinarea datei la care se ţine seama de legea aplicabilă, problemă care nu
se confundă cu aceea privind determinarea domeniului de aplicare in timp
a legii competente, tot aşa după cum conflictul mobil de legi nu se
confundă cu determinarea domeniului de aplicare in timp a normelor
conflictuale.
În consecinţă, trebuie distinse doua probleme: a) data la care ne
situăm pentru a determina legea aplicabilă (data întocmirii actului ori
data decesului autorului actului – in cazul succesiunii legale, data
decesului autorului succesiunii) şi b) data la care trebuie să existe, după
legea aplicabilă determinată, capacitatea de a dispune ori capacitatea de a
primi prin testament.
Pentru problemele care pot să apară în primul caz (litera a), de
exemplu legea personală a testatorului (în dreptul englez, legea
domiciliului) de la data decesului este diferită de legea sa personală din
momentul facerii testamentului, astfel încât reglementarea capacităţii de a
testa ori reglementarea celorlalte condiţii de fond ale testamentului sunt
diferite la cele două date1. Avem in vedere că cele două legi sunt diferite
datorită autorului succesiunii, care şi-a schimbat cetăţenia ori domiciliul. În
dreptul englez se aplică testamentului legea domiciliului testatorului de la
data decesului său.
În sfârşit, o problemă distinctă este aceea în care capacitatea
testatorului sau celelalte condiţii de fond ale testamentului sunt supuse
unei reglementări deosebite independent de voinţa testatorului, de exemplu
între timp, adică fără să fi avut loc schimbarea domiciliului (între data
întocmirii testamentului şi data decesului testatorului) se schimbă conţinutul
reglementării legii aplicabile, în sensul că după reglementarea anterioară
testamentului nu era valabil, dar este valabil potrivit noii reglementări sau
invers, testamentul era valabil după reglementarea anterioară, dar devine,
nevalabil potrivit noii reglementări. De data aceasta, atât pentru
reglementarea anterioară, cât şi pentru cea nouă, ne situăm la aceeaşi
dată şi anume data decesului testatorului, presupunând că testamentul este
1
a se vedea R. H.Graveson, op. cit., p.485-486 şi 493-494.
258
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

supus legii domiciliului din momentul morţii testatorului; dacă se ia in


considerare data întocmirii testamentului, nu este posibilă ultima problemă
menţionată.
Incapacităţile speciale de a dispune prin testament îşi găsesc
temeiul (justificarea) în considerarea persoanei. De aceea, din punctul de
vedere al dreptului internaţional privat, ele urmează a fi cârmuite de legea
personală, dar ele interesează şi succesiunea. De aceea, în această măsură,
urmează a se aplica legea succesiunii. Cerinţă legală privitoare la
concepţiunea gratificatului este un element al succesiunii şi de aceea e
supusă legii succesiunii.
Capacitatea persoanei juridice de a dobândi prin legat este cârmuită
de legea sa naţională.
Incapacităţile relative de folosinţă de a primi prin testament sunt -
totodată - şi incapacităţi de a dispune prin asemenea act. Prin aceste
incapacităţi se urmăreşte ocrotirea testatorului împotriva celui gratificat,
faţă de care se află într-o stare de dependenţă, dar ele interesează şi
succesiunea. De aceea, ele sunt supuse legii succesiunii1. Sancţiunea
nesocotirii incapacităţii speciale de folosinţă este reglementată de legea
care se aplică acestei incapacităţi2.
b) Consimţământul. Este supus legii aplicabile testamentului, adică
legii succesiunii3. Viciile de consimţământ sunt reglementate de aceeaşi
lege4. În sfârşit, legea succesiunii se aplică şi modalităţilor voinţei de a face
legat.

1
Prezumţia de interpunere de persoane prevăzută de art.812 din C. civ. este supusă legii
succesiunii. Potrivit acestui text, sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi
descendenţii şi soţul persoanei incapabile.
2
Se poate dispune prin testament numai cu respectarea anumitor limite prevăzute de lege.
Astfel, legea noastră opreşte pactele asupra unei succesiuni viitoare şi substituţiile
fideicomisare. Nu se poate dispune prin testament decât de cotitatea disponibilă. Aceste limite
sunt supuse legii succesorale. În ce priveşte substituţiile fideicomisare, în măsura în care este
vorba de regimul juridic al dreptului de proprietate, se aplică legea situaţiei bunului.
3
Deşi testamentul este un act juridic unilateral, totuşi legea acestuia (a testamentului) nu se
determină la fel ca legea actului juridic unilateral, ci după norme proprii. Legea
testamentului este legea succesorală, care diferă după cum succesiunea este mobiliară ori
imobiliară., dar aceasta numai dacă testatorul nu a supus transmiterea succesorală unei alte legi
(art.68 alin.1 din Legea nr.105/1992), care se aplică tot cu titlu de lege succesorală. Legea
testamentului coincide în mare măsură cu legea actului juridic unilateral, deoarece această din
urmă lege poate fi (art.69 din Legea nr.105/1992): a) legea aleasă; b) legea statului cu care
actul prezintă cele mai strânse legături; c) dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică
legea locului întocmirii.
4
În sensul notei precedente, legea testamentului coincide, în bună măsură, cu legea actului
juridic unilateral.
259
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

c) Obiectul. Cuprinsul principal al testamentului este legatul. Legea


succesiunii reglementează condiţiile de validitate ale legatului (de exemplu
desemnarea legatarului trebuie făcută personal de testator, prin testament).
Legea succesiunii reglementează rezerva şi cotitatea disponibilă;
desemnarea şi puterile executorului testamentar sunt, de asemenea, urmărite
de legea succesiunii. În ce priveşte sezina executorului testamentar, se va
aplica şi lex rei sitae.
Art.67 lit. d din Legea nr.105/1992 prevede că exercitarea posesiei
asupra bunurilor rămase de la defunct este supusă legii succesorale. Dar,
regimul juridic al posesiei nu poate fi supus decât legii situaţiei bunului.
Legea succesiunii reglementează cauzele de ineficacitate a legatelor
(caducitatea, revocarea judecătorească şi unilaterală, nulitatea).
Interpretarea testamentului este reglementată de legea aplicabilă
acestuia1.
d) Cauza este supusă legii succesiunii2.
În ce priveşte condiţiile de formă ale testamentului3, se aplică art.68
din Legea nr.105/1992. Potrivit acestui text, întocmirea, modificarea sau
revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă
condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat
sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre
legile următoare:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
1
Interpretarea donaţiei este reglementată de legea donaţiei, putând fi implicată şi legea
succesorală. Donaţia intre soţi interesează atât raporturile patrimoniale dintre soţi, cât şi
succesiunea. Ar urma că interpretarea acestei donaţii este supusă ambelor legi (privind
raporturile patrimoniale dintre soţi, privind succesiunea), deoarece acestea reglementează
asemenea donaţie.
2
Aşadar, testamentele şi donaţiile între vii şi cele de bunuri viitoare urmează sa fie privite,
intr-o anumită măsura, împreună, în dreptul internaţional privat.
3
Practica judecătorească anterioară s-a pronunţat în sensul că art.885 din C. civ. rom. este o
excepţie de la regula generală locus regit actum şi ca atare nu se poate întinde mai departe de
cazul ce prevede, de permisiunea ce acordă cetăţeanului român de a testa în ţara străină când
voieşte ca testamentul său să-şi producă efectele în ţară, neputându-se obliga ţara în care s-a întocmit
testamentul fără observarea formelor exterioare scrise de legea acelei ţari dacă se voieşte ca
testamentul să-şi producă efectele în acea ţară şi nici alte ţări străine în care s-ar voi să se execute
testamentul(C. Hamangiu, op. cit., p.19).
260
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de


transmiterea bunurilor moştenite. Această reglementare este de favoare
pentru testament (in favorem testamenti). Pe de altă parte, art.68 din Legea
nr.105/1992 a modificat implicit art.885 din Codul civil.

§5. TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII1

Deosebim transmisiunea activului şi transmisiunea pasivului


succesiunii. Pe de altă parte, în ce priveşte transmisiunea activului
succesiunii, trebuie să distingem transmisiunea posesiunii moştenirii şi
aceea a dreptului de proprietate şi altor drepturi cuprinse în moştenire sau
legat.
Potrivit legislaţiei noastre, dobândirea posesiunii moştenirii se face
diferit, după cum succesorii sunt legali sau testamentari (prin asemănare şi
donatarii de bunuri viitoare). În ceea ce priveşte succesorii legali,
deosebim între cei care au sezina şi cei fără sezina. Primii dobândesc
posesiunea de drept a moştenirii în temeiul sezinei, iar cei care nu au
sezina, prin trimiterea în posesiune (C. civ., art.653).
Legatarii (prin asemănare donatarii de bunuri viitoare) dobândesc
posesiunea prin predarea legatului, respectiv a obiectului donaţiunii
(art.895,897 şi 899 din C. civ.).
Succesorii legali, fără a deosebi între cei cu sezina şi cei fără sezină,
dobândesc dreptul de proprietate şi devin titularii celorlalte drepturi
cuprinse în moştenire, de drept, de la data deschiderii succesiunii. În acelaşi
fel, legatarii devin titularii dreptului cuprins în legat. Dar dacă transmisiunea
activului succesiunii se face în temeiul legii, pe data deschiderii succesiunii, ea
nu este nici definitivă, nici obligatorie.
Succesorii şi legatarii au un drept de opţiune, în temeiul căruia pot să
accepte pur şi simplu, să accepte sub beneficiu de inventar şi să renunţe la
succesiune sau legat (C. civ., art.685 şi 686).
1) Posesiunea succesiunii.
Sezina. Determinarea succesorilor care au sezina şi a celor care nu
au sezina este strâns legată de stabilirea bunurilor asupra cărora există
sezina. Aşa fiind, legea situaţiei bunului se va aplica în ambele privinţe.
Referitor la efectele sezinei, deosebim:
1
Art.67 lit. f. din Legea nr.105/1992 prevede că legea succesorală stabileşte întinderea
obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul.
261
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

a) intrarea în stăpânirea bunurilor lăsate de defunct este reglementată


de legea situaţiei bunului;
b) exerciţiul activ şi pasiv al acţiunilor ce au aparţinut defunctului
este supus legii aplicabile succesiunii, deoarece nu este vorba de
posesiunea asupra bunurilor. În schimb, exerciţiul acţiunilor posesorii este
supus legii situaţiei bunului.
Natura juridică a sezinei este cârmuită de legea situaţiei bunului.
Aceeaşi lege se aplică şi în ce priveşte trimiterea în posesiune1 şi
predarea legatelor. În schimb, procedura trimiterii în posesiune şi cea a
predării legatului este cârmuită de legea forului.
Art.67 lit. d din Legea nr.105/1992 arată că legea succesorală
stabileşte exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct,
putându-se considera că textul are în vedere sezina, adică exercitarea
posesiei, supusă legii succesorale. Dacă ne referim şi la art. 653 alin.2 din
Codul civil care dispune că moştenitorii fără sezină intră în posesia
succesiunii cu permisiunea justiţiei, iar cei cu sezină au de drept posesia
succesiunii (art.653, alin. 1 C. civ.), de asemenea s-ar putea considera că
sezina, deci şi exercitarea posesiei, este supusă legii succesorale, dar
regimul juridic al posesiei ţine de legea situaţiei bunului, care nu se
confundă cu exercitarea posesiei.

2) Opţiunea succesorala2.

1
În sensul că trimiterea în posesie este supusă legilor române dacă este vorba de un bun
situat in ţara noastră s-a pronunţat şi practica judecătoreasca anterioară (C. Hamangiu, op.
cit., p.23).
De asemenea, în sensul că pentru trimiterea în posesie a succesorilor defunctului
român pentru imobile situate în străinătate sunt competente autorităţile din tara unde se află
bunurile (Ibidem, p.23). În acelaşi sens, P. Lerebours-Pigeonnière, par Y. Loussouarn,
Droit internaţional privé, Dalloz, 1966, p.610.
În sensul că transmisiunea activului succesiunii, inclusiv sezina şi trimiterea în posesiune,
este supusă legii succesorale (H. Batiffol şi P. Lagarde, op.cit., vol. II, p.331-332), care insă
precizează că dreptul de a se pune in posesiunea bunurilor moştenirii priveşte prin obiectul lui
statul real şi Y. Loussouarn şi P.Bourel, op.cit., p.541-542. Potrivit acestor autori, legea
succesorală arată dacă moştenitorul are ori nu sezina sau este nevoie de trimiterea in
posesiune. În mod practic, problema interesează când legea succesorală şi legea situaţiei
bunului sunt diferite în ce priveşte recunoaşterea sezinei, în sensul că una o recunoaşte şi
alta nu. în cazul bunurilor imobile, legea succesorală şi legea situaţiei bunurilor coincid.
Deci, legile (succesorală şi cea a situaţiei bunurilor) pot să nu coincidă în cazul succesiunii
mobiliare şi uneori tot în acest caz să aibă reglementări deosebite privind sezina şi trimiterea în
posesiune.
2
A se vedea şi O. Căpăţână, op. cit., p.236 şi urm.
262
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Legea succesiunii se aplică privitor la următoarele aspecte:


a) subiectul dreptului de opţiune succesorală;
b) posibilităţile pe care le are succesibilul (de exemplu, de a accepta
pur şi simplu, de a renunţa sau de a accepta sub beneficiu de inventar
moştenirea);
c) termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală;
d) situaţia juridică a succesibilului până la data exercitării opţiunii
sau până la prescrierea dreptului la opţiune;
e) transmiterea dreptului de opţiune al succesibilului decedat înainte
de exercitarea sa, către moştenitorii săi. Aceasta presupune că succesibilul
(care nu şi-a exercitat dreptul său de opţiune şi care se află încă în termen
pentru a putea opta) decedează;
f) consecinţele prescrierii dreptului de opţiune succesorală şi
determinarea persoanelor în favoarea cărora se produc aceste consecinţe1;
g) determinarea actelor care valorează acceptarea moştenirii, inclusiv
acceptarea forţată a succesiunii;
h) efectele acceptării sau renunţării la moştenire şi data până la
succesiunii stabileşte condiţiile şi efectele opţiunii succesorale.
Unele aspecte interesând opţiunea succesorală nu sunt supuse legii
succesiunii, ci altei legi, după cum urmează:
a) Legea naţională reglementează capacitatea cerută pentru a
putea opta, precum şi întregirea lipsei sau restrângerii capacităţii de
exerciţiu (de exemplu, reprezentarea sau încuviinţarea prealabilă a
minorului din partea ocrotitorului său legal, autorizaţia din partea
autorităţii tutelare);
b) Regula locus regit actum reglementează formele exterioare ale
acceptării sau ale renunţării. Potrivit dreptului nostru, acceptarea
succesiunii poate fi expresă sau tacită. Regula locus regit actum se aplică
în privinţa acceptării exprese. În ce priveşte acceptarea tacita. Această
acceptare rezulta dintr-un act juridic pe care succesibilul nu-l putea face
decât în calitatea sa de moştenitor şi din care rezultă neîndoielnic intenţia de
a accepta (C. civ., art.689). Se prezumă deci acceptarea moştenirii. În
acesta măsură se aplică legea succesiunii. Valorează acceptare tacită
1
Când succesiunea se deschide in favoarea unui străin şi cuprinde un imobil în România,
succesibilii, indiferent de cetăţenia lor, trebuie să-şi exercite dreptul de opţiune, înăuntrul
termenului de prescripţie prevăzut de legea română (Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr.1071 din 1
noiembrie 1971, în Revista Română de Drept nr.5/1972, p.159).
263
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

numai actele de dispoziţie şi cele de administrare care angajează viitorul şi


nu au caracter urgent cu privire la anumite bunuri succesorale. Astfel, va fi
socotit că a acceptat succesibilul care a vândut, ipotecat sau grevat cu
servituti un imobil din moştenire. De asemenea, va fi socotit acceptant
succesibilul care a făcut un act juridic, având ca obiect universalitatea
moştenirii sau o cotă parte din ea. Forma exterioară a tuturor actelor
menţionate, în măsura în care nu există o reglementare diferită, este supusă
regulii locus regit actum, fiind acte juridice. Problema dacă asemenea acte
juridice valorează acceptarea tacită (deci interpretarea conduitei
succesibilului) este supusă legii succesiunii. Regula locus regit actum nu
se poate aplica acceptării forţate, deoarece această acceptare este impusă
succesibilului care s-a făcut vinovat de darea la o parte sau de dosirea unor
bunuri succesorale (C. Civ., art.703). Acceptarea sub beneficiul de inventar şi
renunţarea expresă sunt supuse in privinţa formei exterioare regulii locus
regit actum. În cazul renunţării tacite nu se pune o asemenea problemă1.
c) Regula lex rei sitae se aplică în ce priveşte întocmirea
inventarului bunurilor succesorale, formele de publicitate referitoare la
aceste bunuri, actele de conservare cu privire la bunurile succesorale.
Această regulă se aplică şi efectelor beneficiului de inventar şi în ce
priveşte administrarea bunurilor succesorale.
Legea situaţiei bunului se aplică efectelor separaţiei de bunuri.

3) Transmiterea pasivului succesiunii.


Prin moştenire se transmite nu numai activul, ci şi pasivul
succesoral. Legea succesiunii arată care este cuprinsul pasivului

1
Prin decizia civilă nr. 213/1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins ca
nefondat recursul formulat de către părţi, reţinându-se că cel care a acceptat tacit succesiunea
nu mai poate reveni asupra acceptării acesteia, operând regula de drept comun potrivit cu
care actul juridic este irevocabil de la formarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
În opinia noastră, nu aderăm modului de soluţionare a cauzei sus menţionată de către Curtea
de Apel Bucureşti, considerând că în speţa menţionată nu operează regula de drept comun
potrivit cu care actul juridic este irevocabil de la formarea lui, deoarece actul juridic
irevocabil este acea declaraţie expresă de renunţare la succesiune dată cu ocazia observării
certificatului de moştenitor.
Prin renunţarea expresă la succesiune se renunţă la însăşi calitatea de erede potrivit art. 696
C.civ., iar renunţătorul nu a retractat renunţarea în condiţiile art. 701 C.civ.
În opinia noastră, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să admită recursul formulat, să modifice
în tot decizia Tribunalului şi pe fond să menţină ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de
Judecătorie.

264
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

moştenirii1. Tot ea mai arată cine este ţinut de pasivul succesoral (de
exemplu, numai succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt ţinuţi de
datoriile şi sarcinile succesiunii, legatarii cu titlu particular neavând
această îndatorire). În sfârşit, legea succesiunii arată măsura în care
succesorii sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile moştenirii (ultra sau intra
vires hereditatis).

§6. ÎMPĂRŢIREA MOŞTENIRII.

Această operaţie poate interveni numai în cazul în care defunctul a


lăsat mai mulţi succesori universali sau cu titlu universal. Legea
succesiunii cârmuieşte:
a) determinarea celor care se găsesc în indiviziune şi, deci, a celor
între care intervine împărţirea moştenirii;
b) raportul donaţiilor şi datoriilor2.
Raportul donaţiilor. În măsura în care raportul donaţiei produce
efecte asupra drepturilor reale şi interesează drepturile terţilor se aplică
legea situaţiei bunului. În cazul bunurilor imobile, legea succesorală şi
legea situaţiei bunului coincid. Rezultă că raportul donaţiilor nu este supus
unei singure legi, devreme ce succesiunea în dreptul internaţional privat
este reglementată de legi diferite, după cum este vorba de mobile ori
imobile, iar efectele raportului donaţiilor sunt cârmuite în măsura arătată de
legea situaţiei bunului.
Raportul în natură are ca obiect bunurile imobile (C. civ, art.765). Ca
efect al raportului, contractul de donaţie este retroactiv desfiinţat şi, deci,
de la data deschiderii succesiunii, bunul intră în masa succesorală indiviză
(C. civ. art.769). Desfiinţarea contractului de donaţie produce şi
următoarele efecte:

a) bunul se întoarce la masa succesiunii liber de orice sarcini, cu


excepţia ipotecilor (C. civ. art.765 şi 769);

b) dacă bunul a pierit fortuit riscul îl suportă moştenirea (C. civ.,


art.769);

1
Art. 67 lit. f din Legea nr. 105/1992.
2
Pentru raportul donaţiilor şi datoriilor, a se vedea St Cărpenaru, op. cit., p.137 şi urm.
265
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

c) donatarul răspunde pentru toate degradările care au micşorat


valoarea bunului cauzate din fapta sa ilicită şi culpabilă.

Raportul imobilelor se poate face în mod excepţional prin


echivalent. Raportul prin echivalent are ca obiect bunurile mobile (C. civ.
art.772). În acest caz, contractul de donaţie nu este desfiinţat, donatarul
îşi păstrează dreptul de proprietate asupra bunului dar raportează valoarea
bunului donat. Aşadar, în măsura în care afectează prin efectele asupra
drepturilor reale şi interesele terţilor, se aplică legea situaţiei bunului.

Legea succesorală se aplică, însă, în ce priveşte condiţiile obligaţiei


de raport, persoanele care pot cere raportul, donaţiile supuse raportului şi,
cu precizările făcute, efectelor raportului.

Modurile de efectuare a raportului sunt supuse legii situaţiei bunului


în măsura in care interesează drepturile terţilor.

Acţiunea privind raportarea donaţiilor poate fi făcută fie separat, fie


în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune. În mod corespunzător celor de
mai sus, această acţiune este supusă legii succesorale şi legii situaţiei
bunului. Legea aplicabilă acţiunii privind raportarea donaţiilor se referă şi
la termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.

Reducţiunea succesorală, adică reducţiunea liberalităţilor excesive,


interesează rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă şi deci este
reglementată de legea succesiunii. Ordinea reducţiunii este supusă aceleaşi
legi, dar modul de reducţiune este reglementat de legea situaţiei bunului,
deoarece interesează drepturile reale şi afectează drepturile terţilor.

În opinia noastră, în proprietatea pe cote părţi, fiecare coindivizar


are un drept exclusiv asupra cotei părţi ideale ce i se cuvine din bunul
indiviz.

Dreptul exclusiv menţionat cuprinde şi posibilitatea pentru


coindivizar de a dispune de cota sa printr-un act de înstrăinare (vânzare,
donaţie).

În aceste condiţii, actul prin care s-a donat cota ideală dintr-un
imobil este valabil, donatorul substituindu-se în drepturile donatorului, iar
drepturile celorlalţi coindivizari rămânând neatinse.

Nici împrejurarea că imobilul a fost atribuit unuia dintre coindivizari


266
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

nu justifică concluzia pentru anularea actului de donaţie.

Actul de donaţie confirmând calitatea donatorului de coproprietar


asupra imobilului, atribuirea acestuia în lotul celuilalt coindivizar poate
avea drept consecinţă, nu anularea actului de donaţie, ci plata către
donatorul coindivizar a echivalentului cotei sale.

Raportul datoriilor. Potrivit art 736 din C. civ., datoriile care sunt
supuse raportului sunt următoarele:

1) împrumutul acordat de autorul moştenirii unuia din moştenitori;

2) suma datorată de un moştenitor cu titlu de despăgubiri, pentru


prejudiciul cauzat celui care lasă moştenirea.

Aceste două raporturi (raportul donaţiilor şi datoriilor) alcătuiesc


raportul succesoral.

Raportul datoriilor este supus legii succesorale, dar nu poate fi


impus moştenitorului debitor şi creditorilor săi decât în conformitate cu
legea situaţiei bunului1, ceea ce înseamnă că este supus ambelor legi:
succesorală şi a situaţiei bunului.

Prin raportul datoriilor, comoştenitorii au dreptul să ia din masa


succesorală, înainte de a fi împărţită, bunuri în limita cotei de creanţă la
care au dreptul in datoriile supuse raportării, astfel ca se asigură egalitatea
tuturor moştenitorilor. Rezultă că în măsura în care interesele terţilor
moştenitorului care trebuie să raporteze nu sunt afectate, nu sunt în joc, se
aplică legea succesorală, deoarece este vorba de determinarea părţilor care
revin moştenitorilor

d) formarea loturilor moştenitorilor. Modul de atribuire a loturilor


formate este supus legii succesorale (de exemplu dacă se procedează la
atribuirea loturilor sau la tragerea la sorţi a loturilor). În cazul în care există
dispoziţii speciale în privinţa unor bunuri, de exemplu terenuri, clădiri, se
va ţine seama şi de legea situaţiei bunului, care însă coincide cu legea
succesorală în exemplele luate, fiind vorba de imobile.

e) obligaţia de garanţie reciprocă a copărtaşilor. Efectele garanţiei


copărtaşilor, care interesează pe terţi, sunt supuse şi legii situaţiei

1
H. Batiffol şi P. Lagarde, op.cit., p.338).
267
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

bunurilor. În cazul imobilelor, cele două legi coincid. În cazul mobilelor,


terţul poate invoca regula "posesiunea de bună credinţă valorează
proprietate", dacă este prevăzută de legea situaţiei bunului. Privilegiul
copărtaşului este supus legii succesiunii, dar se aplica şi legea situaţiei
bunului în măsura în care interesează drepturile reale. Dreptul creditorilor
unuia din moştenitori de a interveni la împărţirea moştenirii este
reglementat de legea succesiunii (cum este dreptul de opoziţie la împărţire
prevăzut de art.785 C. civ.).

Desfiinţarea împărţirii succesorale (nulitate absolută sau relativă) este


supusă aceleaşi legi care conţine dispoziţia a cărei nesocotire justifică
nulitatea absolută sau relativă. Astfel, dacă anularea împărţirii se cere pe
motivul incapacităţii copărtaşului, se aplică legea naţională a acestuia,
dacă anularea împărţirii se cere pe motivul că un copărtaş nu a participat la
împărţire şi aceasta s-a făcut prin bună învoială (în lipsa acelui copărtaş), se
aplică legea succesiunii.

Potrivit art.790 din C.civ. “împărţelile pot fi desfiinţate pentru


violenţă sau dol; pentru o simplă omisiune a unuia din obiectele
succesiunii nu se anulează împărţeala; se face numai un supliment de
împărţeală pentru obiectul omis”.

Prevederile din textul menţionat se referă, în principal atât la


împărţeala prin bună învoială între moştenitori, cât şi la cea realizată pe
cale judecătorească, legea nefăcând nici o distincţie în această privinţă.

Aşadar, partajul poate fi anulat în cazul în care consimţământul unui


copărtaş a fost obţinut prin violenţă sau este urmarea unor manopere
dolosive.

Pe de altă parte, deşi prin dispoziţia legală citată nu s-a prevăzut că


împărţeala ar putea fi anulată şi în cazul în care la aceasta a participat un
incapabil, este în afara oricărei discuţii că o astfel de împărţeală poate fi
desfiinţată şi pentru acest motiv.

Desigur că în toate trei cazurile, ce ara putea constitui motive de


desfiinţare a unui partaj, reprezintă nulităţi relative, ceea ce înseamnă că
partajele încheiate prin dol, violenţă sau la care a participat un incapabil nu
sunt nule de drept, ci numai anulabile.

În opinia noastră, în afara nulităţilor relative menţionate ce pot


atinge valabilitatea unui partaj, pot exista şi cazuri de nulităţi absolute,
268
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

cum sunt participarea la împărţeală a unei persoane care nu a avut vocaţie


succesorală ori omiterea de la aceasta a unui moştenitor.

În privinţa efectelor desfiinţării împărţirii, se va aplica şi legea


situaţiei bunului, în măsura in care este vorba de regimul drepturilor reale.

Modul în care se face raportul donaţiilor - în natură sau prin


echivalent (prin luare mai puţin) - este supus legii succesorale, dar este
supus legii situaţiei bunului, în măsura în care interesează drepturile
terţilor.

Formele procedurale ale raportului sunt reglementate de legea


forului.

Legea situaţiei bunului mai cârmuieşte următoarele aspecte privind


împărţirea moştenirii:

a) Regimul juridic al indiviziunii (de exemplu, în ce condiţii se pot


face acte de folosinţă, administrare sau dispoziţie privind bunurile aflate în
indiviziune);

b) Termenul în care se poate cere împărţirea bunurilor moştenirii,


inclusiv actele juridice care pot interveni în această privinţă (cum este
convenţia de indiviziune);

c) Punerea peceţilor, inventarul bunurilor, măsurile de conservare a


bunurilor;

d) Efectul declarativ al împărţirii moştenirii.

În materia moştenirii se mai aplică şi legea forului şi cea personală.


Astfel, legea forului se aplică în ce priveşte formele procedurale ale
împărţelii, iar legea personală în ce priveşte capacitatea pentru a putea
face împărţirea1.

1
Problema dacă un copărtaş poate face împărţirea pe cale amiabilă ori trebuie să urmeze
calea partajului judiciar este supusă legii lui naţionale.
269
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

§7. COPROPRIETATEA OBISNUITA IN LUMINA DISPOZITIILOR LEGALE


ACTUALE SI A CELOR DIN PROIECTUL CODULUI CIVIL

Exercitarea atributului posesiunii in cazul coproprietatii


obisnuite.Posesiunea este expresia juridica a indreptatirii de a apropria si de a
stapani bunul care constituie obiectul dreptului de proprietate privata. In cazul
coproprietatii obisnuite, toti titularii dreptului de proprietate sunt indreptatiti la
aproprierea si stapanirea bunului. Altfel spus, posibilitatea de apropriere si de
stapanire a bunului este comuna. Pentru ca dreptul, ca realitate intelectuala, este
divizat, aceasta indreptatire de apropriere si stapanire a bunului corespunde
divizarii dreptului, dar, intrucat bunul corporal nu este fractionat material,
realizarea in concret a acestei indreptatiri nu s-ar putea face de fiecare
coproprietar decat in comun cu ceilalti coproprietari, tinand seama de exigentele
regulii unanimitatii.
Daca insa actele juridice prin care se exercita atributul posesiei au
semnificatia unor acte de dispozitie, ele nu pot fi efectuate decat cu
consimtamantul tuturor coproprietarilor. Astfel, actiunea in revendicare, fiind
considerata un act juridic de dispozitie1, nu poate fi exercitata decat cu acordul
tuturor coproprietarilor. Altfel spus, este posibil ca, prin anumite acte juridice,
sa se exercite atat atributul posesiei, cat si atributul dispozitiei juridice. In
schimb, actiunea posesorie poate fi exercitata de un singur coproprietar
impotriva tertilor neproprietari, deoarece ea are valoarea juridica a unui act de
conservare2. Aceasta solutie este consacrata, in mod implicit, in art. 500 alin. 2
din Proiectul Codului civil. Potrivit acestui text, un coproprietar poate introduce
singur actiunile posesorii chiar impotriva tertului care a intrat in posesiunea
bunului comun in urma incheierii actului de instrainare cu un alt copropristar3.
A fortiori actiunile posesorii pot fi exercitate impotriva unui tert care nu isi
intemeiaza posesia pe un asemenea act. Desi s-a adrnis in practica judiciara ca
actiunea posesorie poate fi introdusa de un coproprietar impotriva celorlalti
coproprietari, aceasta solutie este discutabila, dar nu din cauza calificarii ei ca
act de conservare sau de dispozitie, ci pentru ca, tinand seama de dubla calitate
a fiecarui coproprietar de posesor si detentor precar, s-ar pune in discutie titlul
precaritatii, adica un drept, situatie in care nu mai este utila o actiune posesorie,
ci una petitorie; tot astfel, daca un coproprietar ar invoca intervertirea
precaritatii in posesiune in raport cu coteleparti din drept ale celorlalti
coproprietari, actiunea posesorie n-ar fi admisibila pentru ca in ipoteza
intervertirii precaritatii in posesie nu este vorba de o deposedare, ci de o
tulburare a posesiei care are semnificatia schimbarii elementului
_______________________________________________________________
1
Ase vedea infra. nr. 5, lit. B, a, ii).
II A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 193-195.
2
Solutia este discutabila cat timp, in ipoteza din text, coproprietarul reclamant in actiunea posesorie
nu poate invoca deposedarea sa, intrucat element:u1 Corpus este exercitat integral de coproprietarul
care instraineaza bunul (a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 191-193).
3
A se vedea V. Stoica, op. cit..p. 194; in sens contrar, a se vedea L. Pop, op. cit.. p. 134\ text si nota 3.

270
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

subiectiv, or elementul animus este strans legat de dreptul real caruia ii


corespunde, aceasta discutie nefiind posibila in cadrul unei actiuni posesorii, ci
numai in cadrul unei actiuni petitorii1.
Este adevarat ca exercitarea actiunii in revendicare apare, in mod direct,
ca obiectivare a elementului procesual din continutul juridic at dreptului de
proprietate privata in general, iar in ipoteza analizata, din continutul juridic al
coproprietatii obisnuite. Dar, intrucat acest element procesual poate fi exercitat
ca urmare a incalcarii elementului substantial din continutul juridic al dreptului
de proprietate, iar acest element este vatamat in primul rand in atributul ius
possidendi, actiunea in revendicare constituie, in mod indirect, si o exercitare a
acestui atribut2. Cat priveste actiunea posesorie, desi ea apara, in primul rand,
starea de fapt a posesiei, indirect apara si dreptul de proprietate. Chiar daca ea
nu poate fi privita ca o exercitare a atributului ius possidendi sau a elementului
procesual din continutul juridic al dreptului de proprietate privata, totusi, in mod
indirect, aparand dreptul de proprietate, apara si atributul ius possidendi.
4. Exercitarea atributului folosintei in cazul coproprietatii obisnuite. Ius utendi
si ius fruendi sunt elementele care compun atributul folosintei3.
A) Exercitarea dreptului de a utiliza bunul (ius utendi). a)..Exercitarea prin
acte materiale. Problema partajului de folosinfa. Regula unanimitatii ar impune
ca toate actele materiale de utilizare a bunului sa se faca impreuna si in acelasi
timp de catre toti coproprietarii, ceea ce este imposibil din punct de vedere
practic. Daca unele acte materiale pot fi savarsite impreuna si in acelasi timp de
catre coproprietari, altele nu pot fi savarsite decat succesiv, de catre unul sau
altul dintre acestia. Modul.concret in care coproprietarii utilizeaza bunul nu
presupune intotdeauna o intelegere expresa intre acestia. Simpla ingaduinta
reciproca poate fi suficienta pentru utilizarea succesiva, totala sau paqiala, a
bunului de catre unul sau altul dintre coproprietari. Important este ca utilizarea
bunului de catre un proprietar sa nu excluda accesul celorlalti coproprietari la o
asemenea utilizare si sa nu duca la schimbarea destinatiei bunului sau la
transformarea modului Obinuit de utilizare; o asemenea schimbare sau
transformare nu ar ti posibila decat cu acordul tuturor coproprietarilor4; soiutia
este justiticata,
________________________________________________________________
1
A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 191-193.
2
In acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 240.
3
A se vedea v. Stoica, op. cit" p. 229.
4
In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 549/1978, in Culegere de decizii , pe
anu11978. p. 8-10. Ideea ca prin aceasta utilizare facuta de un coproprietar nu trebuie sa fie
irnpiedicat "exercitiul simultan si concurent al folosintei celorlalti copartasi" (L. Pop, op. cit..
p. 135) trebuie sa fie inteleasa in mod nuantat. Intr-adevar, cum am precizat in text, un
exercitiu simultan si concurent al utilizarii bunului este de cele mai multe ori, in fapt,
imposibil. Ingaduinta celorlalti coproprietari face posibila utilizarea totala sau partiala a
bunului de catre un singur copartas, fara ca prin aceasta sa se excluda insa accesul celorlalti
coproprietari la o asemenea utilizare. In acest sens, nu e negat in drept exercitiul simultan si
concurent al celorlalti coproprietari, chiar daca in fapt utilizarea se face de catre unul singur

271
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

deoarece, de cele mai multe ori, o asemenea schimbare sau transformare ar


presupune si efectuarea unor lucrari materiale, adica acte materiale de
dispozitie, or aceste acte nu pot ti savarsite decat cu acordul tuturor
coproprietarilor. In aceasta ordine de idei, in art. 494 alin. 1 din Proiectul
Codului civil sa precizeaza ca "fiecare coproprietar .are dreptul de a folosi
bunul comun in masura in care nu schimba destinatia si nu aduce atingere
drepturilor celorlalt coproprietari". Daca un coproprietar utilizeaza bunul cu
ingaduinta celorlalt coproprietari, aceasta ingaduinta poate avea semniticatia
unui act dezinteresat asemanator contractului de comodat. Dar, in absenta unei
asemenea ingaduinte sau a unui acord incheiat intre coproprietari, este posibila
obligarea coproprietarului care a folosit integral bunul la echivalentul banesc al
utilizarii corespunzatoare cotelor-parti din drept ale celorlalti coproprietari catre
acestia. Aceasta solutie rezulta si din art. 494 alin. 2 din Proiectul Codului civil
si ea este o aplicatie a regulii inscrise in art. 493 din acelasi proiect, in care se
arata ca "coproprietarii vor imparti beneficiile si vor suporta sarcinile
coproprietatii proportional cu cota lor parte"; Sintagma impartirea beneficiilor
nu se refera numai la fructe, indiferent de natura acestora, ci si la beneticiul care
rezulta din utilizarea bunului. Ca imnare, este firesc ca, daca un coproprietar
profita integral de utilizarea bunului o perioada de timp, sa plateasca celorlalti
echivalentul banesc al acestei utilizari, corespunzator cotelor-parti din drept ale
acestora. Aceasta solutie este aplicabila si in situatia in care unul dintre
coproprietari lasa un tert sa utilizeze in intregime bunul comun o perioada de
timp, inclusiv in cazul in care .instraineaza bunul unui tert. In acest sens, in art.
500 alin. 2, fraza a II-a din Proiectul Codului civil se precizeaza ca pot fi
obligati la daune-interese coproprietarii care au participat la incheierea actului
juridic de dispozitie catre coproprietarul vatamat. Aceasta formulare trimite la
ideea de raspundere delictuala. Dreptul de a cere echivalentul utilizarii sau
despagubiri, dupa caz, se prescrie in termen de trei ani de la data fiecarui act de
utilizare. Intr-adevar, chiar daca exista coproprietate"dreptul de a cere
despagubiri nu este suspendat pana la partaj, intrucat 'ius utendi este un atribut
prezent, iar incalcarea lui justitica obligarea imediata la despagubiri l8. Temeiul
restituirii poate fi, dupa caz, contractul incheiat intre coproprietari cu privire la
utilizarea bunului sau raspunderea civila delictuala. Intr-adevar, in absenta
ingaduintei celorlalti coproprietari sau a unui contract, utilizarea bunului
integral de catre un singur coproprietar are semnificatia unui delict civil.
In absenta unor intelegeri exprese, ar putea sa apara dispute sau litigii intre
coproprietari in legatura cu modul concret de utilizare a bunului.

____________________________________________________________________________________________________
18
Solutia prescriptibilitatii dreptului de a cere despagubiri este expres consacrata in art.
81511 alin. 2 din Codul civil francez (in acest sens, a se vedea J. L. Bergel, M. Bruschi, S.
Cimamonti op. cit., p. 494).

272
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Prevenirea ori stingerea acestor dispute sau litigii este posibila prin
incheierea unor intelegeri intre coproprietari avand ca obiect partajui de
folosinta; Doua probleme s-au pus in legatura cu aceasta notiune.
Mai intai, care este semnificatia partajului de folosinta? De regula,
aceasta notiune are in vedere impartirea utilizarii in raport cu anumite parti
materiale din bun fara a se ajunge insa la o fractionare materiale a acestuia .
Intr-un sens particular, partajul de folosinta se realizeaza si prin impartirea
timpului in anumite perioade afectate utilizarii integrale sau partiale a bunului
de catre fiecare dintre coproprietari. In legatura cu acest sens particular, se pune
problema proprietatii periodice.
Este suficient s-a precizam ca proprietatea periodica s-a infatisat, pana la
intrarea in vigoare a Legii nr.282/4004 privind protectia dobanditorilor cu
privire la unele aspecte ale contractelor purtand asupra dobandirii unui drept de
utilizare pe durata limitata unor bunuri imobiliare1 ,tocmai ca o acoprire
obisnuita , bunul care constituie obiectul acesteia fiind supus unui partaj de
folosinta pe unitati de timp determinate 2 . Dupa intrarea in vigoare a acestei
legi, proprietatea periodica se poate infatisa, in continuare, ca o manifestare a
coproprietatii obisnuite, daca nu sunt indeplinite conditiile care fac obligatorie
aplicarea dispozitiilor Legii nr. 282/2004: bunul care formeaza obiectul
dreptului este un imobil cu destinatie de1ocuinta precizarea duratie
coproprietatii, care este de cel putin trei ani; perioada de timp destinata utilizarii
de catre un coproprietar este de ce1putin o saptamana ; nu numai partajul
folosintei
________________________________________________________________
1
. Publicata in " Monitorul oficial al Romaniei", partea I, nr 580 din 30 iunie 2004. Potrivit art. 17 din
aceasta lege, ea a intrat in vigoare la 90 de zile de la data publicarii , deci la data de 28 septembrie
2004 (data publicarii nu se ia in calcul, in schimb ultima zi a termenului de 90 dezile se ia in calcul,
tinand seama ca in text este utilizata sintagma la 90 de zile, iar nu sintagma dupd' 90 de zile). Pentru
analiza prevederilor acestui act normativ,a se vedea B. C. Stoica, S. Stoica, Investi!iile imobiliare In
regim "time share", Intre miraj si posibilitati de implementare , in "Pandectele romane nr. 5/2004, p.
212-226; I. Popa, Coproprietatea spatio-temporala, in "Pandectele romane"nr. 5/2004, p. 227-239.
2.
Intr-o alta opinie, exprimata inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 282/2004, s-a apreciat
caproprietatea periodica este o modalitate juridica noua a dreptului de proprietate privata, distincta si
de coproprietatea obisnuita (in acest sens, a se vedea T. Sambrian, Proprietatea In sistem "time
sharing" -proprietatea periodica' ~ o noua modalitate a dreptului de proprietate, in "Dreptul" nr.
5/1997, p. 35-43)- Totusi, acest auto precizeaza ca, daca partajul conventional de folosinta ar fi
admisibil, "ar duce la transformarea proprietatii comune pe cote-parti obisnuite sau temporare in
proprietate in sistem time sharing, daca intelegerea ar privi perioada de timp in care fiecare proprietar
ar exercita posesiunea bunului respectiv". Or, de regula, nu s-a contestat posibilitatea partajului
conventional de folosinta, ci doar a partajului judiciar de folosinta. Ca urmare, chiar in logica acestui
autor, proprietatea periodica este o infatisare particulara a coproprietatii obisnuite, in masura in
care,prin acordul coproprietarilor, s-a realizat pafajarea folosintei bunului in functie de anumite unitati
de timp. Pentru problema proprietatii periodice, inteleasa in contextul legislativ existent inainte de
intrarea in vigoare a Legii nr. 282/2004, a se vedea C. Birsan, Drept civil. Drepturile reale principale.
Ed. All Beck, Buc.i, 200I, p. 194-198.

273
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

este conventional, ci si insusi modul de nastere a acestei modalitati a dreptu1ui


de proprietate privata (art. 3lit. a si b). Daca sunt insa indeplinite aceste conditii,
conventia intra sub incidenta acestei legi. Din economia ei rezulta ca o
asemenea conventie, care presupune, intre altele, ~i o clauza de neimparteala, se
poate incheia si pe o perioada mai mare de cinci ani, prin derogare de la
prevederile art. 728 alin. 2 C.civ. Aceasta clauza de neimparteala nu este insa
conventionala, ci legala. Sub acest aspect, proprietatea periodica se infatiseaza,
in aceasta reglementare, ca o coproprietate fortata, pe durata prevazuta in
conventia partilor, durata care trebuie sa fie de cel putin trei ani. Caracterul ei
fortat decurge din imprejurarea ca imposibilitatea de a cere partajul pe durata
respectiva decurge in primul rand din lege, iar nu din vointa partilor, chiar daca
insasi aceasta coproprietate fortata se naste prin acordul partilor, iar nu
independent de aceasta vointa1. In reglementarea prevazuta in Proiectul Codului
civil, proprietatea periodica, desi pare sa fie inteleasa ca o modalitate juridica
distincta a dreptului de proprietate privata, se infatiseaza totusi ca o
coproprietate fortata, in sensul ca ea nu poate inceta prin partaj judiciar, a carei
folosinta este partajata intre coproprietari pe unitati de timp; in Proiect, notiunea
de proprietate periodica este definita in termeni generali, fara restrictiile
prevazute in Legea nr. 282/2004 2.
Este posibil insa ca impartirea timpului in anumite perioade afectate utilizarii
integrale sau partiale a bunului comun de catre fiecare dintre coproprietari sa fie
numai o ca1e de a curma neintelegerile aparute intre acestia, fara sa se
infatiseze deci ca o proprietate periodica propriu-zisa.
A doua problema se refera chiar la admisibilitatea partajului de folosinta.
Problema a fost si este controversata in doctrina si in jurisprudenta: In general,
s-a admis posibilitatea partajului de folosinta numai prin acordul
coproprietarilor 3,
___________________________________________________________________________
_
1
Intr-adevar, coproprietatea fortata se poate naste pe terneiul unui contract, cum este cazul
coproprietatii partilor comune din cladirile cu rnai.rnulte spatii locative apartinand unor
proprietari diferiti. Desi, de rnulte ori, se foloseste sintagrna coproprjetate fortata si
perpetua, in realitate, nurnai dreptul de proprietate este perpetua, in tirnp ce rnodalitatile sale
sunt, prin ipoteza, ternporare. Chiar si proprietatea fortata poate inceta in mornentul in care
un coproprietar dobandeste cotele parti din drept ale celorlalti coproprietari, fie in rnod direct,
fie ca urmare a dobandirii bunurilor principale carora le sunt afectate bunurile accesorii
asupra carora poarta coproprietate fortata.
2
In acest sens, in art. 547 din Proiectul Codului civil se precizeaza ca proprietatea periodica
inceteaza prin dobandirea de catre o singura persoana a "drepturilor de proprietate aferente
tuturor intervalelor de tirnp" sau in alte cazuri prevazute de lege, In realitate, nu sunt rnai
rnulte drepturi de proprietate, ci cote-parti din dreptul de proprietate exprirnate prin
intermediul intervalelor de timp in care coproprietrii au acces la folosinta integrala a bunului.
3
In sensul ca partajul de folosinta nu ar fi adrnisibil nici prin acordul coproprietarilor, a se
vedea T. Sambtian,op. cit., p.40.Autorul face referire generala la practica judiciara, dar, in
realitate, atat in doctrina , cat si in practica judiciara s-a adrnis, de regula, ideea partajului
conventional de folosinta.

274
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

iar nu si pe cale judiciara 1. Desi s-a decis in practica judiciara ca nu trebuie sa


se confunde actiunea in partaj judiciar de folosinta cu actiunea prin care un
coproprietar cere obligarea celorlalti coproprietari sa ii permita folosinta in
comun a bunului care constituie obiectul coproprietatii 2, in realitate, o
asemenea obligare nu este practic posibila iara a stabili modul de folosinta a
bunului comun, ceea ce practic are sernnificatia unui partaj de folosinta. Uneori
s-a mers pana la capat si s-a apreciat ca partajul judiciar de folosinta este
admisibil din ratiuni de ordin practic 3.
Acest ultim punct de vedere este rational. Mai multe argumente
intemeiaza aceasta solutie. In primul rand, chiar daca in actualut Cod civil nu
este consacrata solutia partajului judiciar de folosinta 4, ea nu este interzisa 5 .
Or, In
___________________________________________________________________________
1
In acest sens, a se vedea: C. Statescu, Drept civil. Persoana fizica: Persoana juridica: Drepturile
reale, Editura Didactica siPedagogica, Bucuresti,1970, p. 695; C. Statescu, C. Birsan, Drept civil.
Drepturile reale, Universitatea din Bucuresti, 1988, p. 179; E. Chelaru, op. cit., p. 116; Trib. Suprem,
col. civ., dec. nr. 819/1968, in Culegere de decizii pe anul 1968, p. 66-68; dec. nr. 2502/1973, in
"Revista romana de drept" nr. 8/1974, p. 66; dec.nr. 784/1977, in Culegerea de decizii ale
Tribunalului Suprem pe anul 1977, Editura -Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978, p. 192-196.
in acelasi sens, a se vedea Curtea de Apel Iasi, dec. nr. 759/1994, in Jurisprudenta Curtii de Apel Iasi
in materie civila pe anul 1999, de M. Gaita , M. M. Pivniceru, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000,
p. 16.
2
In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2313/1980, in Culegere de decizii pe anul
1980, p. 178-180. In motivarea acestei solutii se precizeaza ca, in actiunea prin care un coproprietar
cere obligarea celorlalti coproprietari la asigurarea folosintei in comun a bunului, instanta de judecata
trebuie sa statueze "cum anume se exercita, in fapt, aceeasi folosinta de catre partile in proces; daca,
asa cum se sustine in actiune, paratii o exercita abuziv, in dauna reclamantilor, sau corespunzator
cotelor lor de proprietate". Fata de aceasta formulare, concluzia instantei supreme in sensul ca
actiunea in imparteala de folosinta si cea de exercitare in comun a folosintei sunt operatiuni juridice
deosebite, este cel putin discutabiJa. intr-adevar, a stabili modul in care se exercita de catre
coproprietari folosinta bunului comun echivaleaza practic cu un partaj de folosinta; intr-un sens
asemanator, a se vedea D. Chirica, op. cit., p. 23; idem, Drept civil. Succesiuni ,si testamente, Editura
Rosetti; Bucuresti, 2003, p. 481 (text si nota 4). Daca, dupa ce instanta pune in discutia partilor
precizarea obiectului actiunii, coproprietarul reclamant nu isi insuseste ideea partajului de folosinta, ci
staruie in obligarea celorlalti coproprietari la folosirea in comun a bunului, actiunea va fi respinsa ca
inadmisibila, intrucat obiectul ei nu este determinat.
3
. In acest sens, a se vedea: D. M. Fruth-Oprisan; Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem in
materia partajului, I, in "Revista romana de drept" nr. 5/1988, p. 30-39; p. Chirica, op. cit., p. 23, text
si notele 3-5; C. Birsan, op. cit., p.172 si 173; L. Pop, op. cit., p. 135; Fr. Deak, Tratat de drept
succesoral, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 494 si 495. in mod. exceptional, in practica
judictara s-a admis partajul judiciar de folosinta, dar in legatura cu dreptul real de folosinta in comun
a unui teren, drept constituit pe temeiul fostului drept de proprietate socialista de stat; in acest sens, a
se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2626/1985, in Culegere dedecizii pe anul 1985, p. 110-ll2; dec.
nr. 1119/1987,in Culegere de decizii pe anul 1987, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1988, p. 125 si 126.
4
In Codul civil francez, partajul judiciar de folosinta, denumit partaj provizoriu, este consacrat in art.
8159alin. 1, fraza a II-a si in art.81510 alin.l. De asemenea, inProiectul Codului civil, aceasta solutie
este consacrata in art. 497, in care se precizeaza ca "Modul de folosire a bunului comun se stabileste
prin acordul proprietarilor, iar in caz de neintelegere, prin hotarare judecatoreasca".
5
In acest sens, a se vedea C. Birsan, op. cit., p. 173.
dreptul privat, ceea ce nu este interzis de lege este permis. S-ar putea obiecta in

275
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

sensul ca acest principiu priveste libertatea de vointa a partilor, deci se aplica


numai partajului voluntar de folosinta, iar nu si partajului judiciar, intrucat
aceasta este o problema de competenta a instantelor de judecata. Obiectia este
neintemeiata. In domeniul litigiilor civile functioneaza principiul plenitudinii de
competenta a instantelor judecatoresti de drept comun, iar refuzu1 de a judeca
partajul de folosinta ar echivala cu o denegare de dreptate, sanctionata, conform
art. 3 C.civ.1.
In al doilea rand, cat timp coproprietarii nu cer chiar partajarea dreptului,
rezulta ca ei sunt de acord cu partajul de folosinta, iar neintelegerea priveste
doar modalitatea de realizare a acestui partaj. Intr-adevar, instanta de judecata
nu decide partajul de folosinta impotriva vointei coproprietarilor cat timp
oricare dintre acestia poate sa introduca o actiune avand ca obiect partajarea
dreptului, caz in care partajul de folosinta s-ar mai justifica numai pana in
momentul in care hotararea prin care se pronunta partajul dreptului devine
executorie. Intr-o asemenea ipoteza, partajul de folosinta s-ar putea dispune si
pe cale de ordonanta presedintiala. Mai mult, chiar dupa ce instanta a dispus
partajul judiciar de folosinta, intrucat acesta are caracter temporar 2, ca si starea
de coproprietate, oricare dintre coproprietari poate sa ceara partajul dreptului,
neputandu-se invoca autoritatea de lucru judecat a primei hotarari, deoarece
actiunile au obiect diferit.
In al treilea rand , contraargumentul potrivit caruia partajul judiciar de
folosinta nu este posibil intrucat coproprietatea presupune ca "dreptul fiecarui
coproprietar atinge fiecare parte din bunul respectiv pentru portiunea (de drept)
a fiecaruia" 3 ar trebui sa functioneze si in cazul partajului voluntar de folosinta.
Or, in aceeasi argumentare , se recunoaste ca, prin consimtamantul partilor,
partajul de folosinta este posibil.. Asadar, acest partaj nu neaga insusi principiul
unanimitatii, ci ii aduce o corectie necesara din ratiuni de ordin practic, fie in
ipoteza in care chiar partile sunt de acord cu partajul de folosinta, dar nu si cu
modalitatea de realizare a lui, fie in ipoteza in care, desi s-a cerut partajul
dreptului , este necesara solu1ionarea neintelegerilor dintre parti pana in
momentul in care hotararea avand ca obiect partajul dreptului devine executorie.
Chiar si in prima ipoteza partajul de folosinta are caracter provizoriu, oricare
dintre coproprietari putand sa ceara sistarea starii de coproprietate.
Desigur, daca, tinand seama de natura si caracteristicile bunului comun,
nu este posibil partajul de folosinta, nici prin impartirea utilizarii in raport cu
anumite parti materiale din bun, nici prin impartirea timpului in perioade
afectate
________________________________________________________________
1
In mod judicios s-a observat ca, daca nu s-ar admite ideea partajului de folosinta judiciar,
aceasta ar insemna ca instanta n-ar putea sa solutioneze neintelegerile dintre coproprietari cu
privire la modur de folosire a bunurilor cornune (in acest sens, a se vedea D. M. Fruth-
Oprisan, op. cit., p. 39).
2
. In acest sens, a se vedea I. Lula, Opinii privitoare la posibilitatea exercitarii actiunii in
revendicar de catre un singur coproprietar, in "Dreptul' nr. 4/2002, p. 84.

276
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.819/l968, cit. supra.
utilizarii integrale sau partiale a bunului de catre fiecare dintre coproprietari,
singura cale de a curma neintelegerile dintre parti in legatura cu folosinta
bunului ramane chiar partajul dreptului 1.
Spre deosebire de partajul conventional de folosinta, partajul judiciar de
folosinta priveste nurnai utilizareabunului, iar nu si culegerea fructelor acestuia.
Altfel spus, coproprietarul care utilizeaza o parte materiala din bun sau care
utilizeaza bunul o anumita perioada de timp va avea dreptul la fructele bunului
in raport cu cota sa parte din drept, iar nu in raport cu partea materiala utilizata
sau cu timpul cat utilizeaza bunul. Intr-adevar, instanta de judecata nu ar putea
proceda altfel, intrucat ar incalca chiar drepturile coproprietarilor. In schimb,
prin intelegerea lor, acestia pot sa stabileasca nu numai modul de utilizare a
bunului, ci si culegerea fructelor conform acestei utilizari.
b) Exercitarea prin acte juridice. In principiu orice act juridic cu privire
la bunul comun trebuie sa fie incheiat cu acordul tuturor coproprietarilor.
Regula unanimitatii conduce la aceasta concluzie. Dar severitatea acestei reguli
genereaza consecinte practice daunatoare chiar pentru coproprietari. Aplicarea
cu strictete a acestei reguli ar impiedica uneori chiar buna administrare a
bunului care constituie obiectul coproprietatii obisnuite, iar alteori ar crea riscul
degradarii sau distrugerii bunului. Iata de ce, in practica judiciara si in doctrina,
au fost adoptate solutii de natura sa atenueze exigentele regulii unanimitatii si
sa satisfaca mai bine chiar interesele coproprietarilor. Aceste solutii nuanteaza
modul de aplicare a regulii unaninritatii, fara sa ii nege valoarea de principiu,
plecand de la clasificarea actelor juridice in functie de consecintele cu ptivire la
un drept sau la bunul care fonrmeaza obiectul acestuia, la o masa patrimoniala
sau un patrimoniu. In acest context, intrucat coproprietatea obisnuita are ca
obiect un bun individual determinat, semnificatia juridica a actelor de
conservare, de administrare si de dispozitie este pusa in lumina, de regula, de
consecintele cu privire la dreptul de proprietate sau alt drept real principal ori cu
privire la obiectul acestuia, dar nu este exclus ca aceasta semnificatie sa apara,
in functie de circurnstante, prin raportare la o masa patrimoniala sau un
patrimoniu in ansamblul sau.
Intrucat actele de conservare urmaresc preintampinarea pierderii unui
drept subiectiv civil 2 si presupun absenta cheltuielilor sau cheltuieli
________________________________________________________________
1
.In sensul ca partajul de folosinta este posibil numai daca bunul este susceptibil de o asemenea
imparteala prin natura si caracteristicile sale, a se vedea D. M. Fruth-Oprisan, op. cit., p. 39; I. Lu1a,
op. cit., p. 84. .
2
.In acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 130; G. Boroi, op. cit., p. 144. Uneori, se apreciaza
ca scopul actelor de conservare este pastrarea unui bun in patrimoniul titularului (C. Bir- san, op. cit.,
p. 173) sau pastrarea unui bun in starea sa actuala (E. Chelaru, op. cit., p. 116), desi, in general, actele
juridice se exercita cu privire la dreptul de proprietate si actele materiale se savarsesc cu privire la
bunul corporal; este insa adevarat ca actele juridice de conservare si de administrare isi produc
consecintele si cu privire la bunul respectiv; actele juridice de dispozitie isi produc efectul in primul
rand cu privire la dreptul de proprietate sau alt drept real principal si numai in mod indirect cu privire
la bunul corporal.

277
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

minime1, ele pot fi incheiate de un singur coproprietar, fara acordul celorlalti


coproprietari 2. Din aceasta categorie fac parte inscrierea unei ipoteci, cererea de
efectuare a unui inventar, intreruperea cursului unei prescriptii prin introducerea
unei cereri de chemare in judecata 3, actele juridice incheiate cu tetii pentru
repararea unui imobil amenintat cu prabusirea 4.
Actele de administrare realizeaza o punere in valoare normala a unui bun, a unei
mase patrimoniale sau a unui patrimoniu. Asemenea acte sunt contractele de
prestari servicii pentru repararea sau imbunatatirea imobilelor sau contractele de
inchiriere (daca au ca obiect imobile si au o durata mai marede cinci ani, ele
sunt calificate ca acte juridice de dispozitie 5). Aceste acte intra sub incidenta
regulii unanimitatii. Ca urmare, de lege lata, ele pot fi incheiate, de regula, nu-
mai cu acordul tuturor coproprietarilor. In practica judiciara si in doctrina s-a
sdmis ca, uneori, ele pot fi efectuate chiar de un singur coproprietar 6, cautandu-
se insa explicatii care sa impace aceasta solutie cu regula unanimitatii, prin
atenua- rea severitatii acesteia.
________________________________________________________________
_
1
In acest sens, a se vedea: G. N. Lutescu, Teoria generala a drepturilor reale. Teoria pa- trimoniului.
Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale. Bucuresti, 1947, p. 69; Gh. Beleiu, op. cit., p.
130; G. Boroi, op.cit., p. 144; I. Lula,Loc. cit., p. 78 si 79.
2
In art. 498 din Proiectul Codului civil se precizeaza expres ca "Fiecare coproprietar poate sa faca
actede conservare fara acordul ce1or1alti coproprietari".
3
Numai intreruperea cursu1ui prescriptiei printr-o cerere de chemare in judecata are va1oarea unui act
de conservare, in timp ce recunoasterea dreptului este un act juridic de dispozitie, intrucat cel care
face recunoasterea este intr-o situatie asemanatoare cu cel care dispune de un drept al sau.
4
A se vedea E. Che1aru, op. cit.. p. 116, text si nota 5.
5
In acest sens,a se vedea G.Boroi, op. cit.. p. 145. Concluzia este intemeiata pe dispozitiile art. 1419
C.civ , care trimit la reglementarea regimului dotal, deci inc1usivla dispozitiile art. 1268 C.civ; prin
aceasta trimitere, desi reglementarea respectiva (art. 1233-1293) a fost abrogata expres prin
dispozitii1e art. 49 din Decretu1 nr .32/1954 pentru punerea in aplicare a Codu1ui fami1iei si a
Decretului privitor la persoane1e fizice si persoanele juridice (publicat in "Buletinu1 oficial" nr. 32
din 31 ianuarie 1954), prevederi1e art. 1268 au fost pre1uate in continutul art. 1419. Potrivit art. 499
alin; 4 din Proiectu1 Codului civil, 1ocatiunile incheiate pe termen mai mare de trei ani, indiferent de
obiectul lor, sunt asimilate acte1or juridice de dispozitie.
6
In art. 499 alin. 1 din Proiectu1 Codului civil se prevede ca "Acte1e de administrare, precum
incheierea sau denuntarea unor contracte de 1ocatiune, cesiuni1e de venituri imobi1iare si a1te1e
asemenea pot fi facute numai cu acordul majoritatii coproprietari1or si a cotelor parti". Asadar, regula
unanimitatii este in1ocuita cu regula majoritatii, considerata atat in raport cu numarul coproprietarilor,
cat si in raport cu cotele-parti. Este de discutat daca aceasta solutie legislativa va exclude posibi1itatea
incheierii actelor juridice de administrare de catre un singur coproprietar, in masura in care ideea
gestiunii de afaceri, a contractu1ui de societate, a mandatu1ui tacit, a abuzului de drept sau a
raspunderii civile delictua1e se va raporta la aceasta majoritate, iar nu la unanimitate. Intrucat, potrivit
art.502 ali.1 din Proiectul Codului civil se poate deroga de la dispozitiile privind modu1 de impartire
a beneficiilor si sarcini1or coproprietatii, restituirea che1tuie1i1or, a fructe1or sau a echivalentului
acestora, modu1 de folosire a bunului comun si sanctiunile ap1icabi1e actelor juridice incheiate fara
acordu1 unui coproprietar, rezulta ca, in absenta unui regim conventional a1 coproprietatii, nici una
dintre aceste idei nu si-ar mai gasi locul.

278
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

S-a recurs astfel la ideea mandatului tacit de care s-ar bucura


coproprietarul care face actul de adrninistrare in beneficiul comun al
coproprietarilor. Altfel spus, aceasta solutie nu contrazice regula unanimitatii,
dar inlocuieste acordul expres al coproprietarilor cu acordul tacit al acestora.
In acelasi sens, au fost socotite valabile contractele de societate civila
incheiate intre coproprietari pe temeiul carora adrninistratia bunului a fost
incredintata unuia dintre ei 1.
Ideea gestiunii de afaceri se indeparteaza de regula unanimitatii, dar fara
a intra in conflict deschis cu aceasta. Potrivit acestei idei, coproprietarul care
incheie actul de adrninistrare se comporta ca un gerant care gestioneaza
interesele celorlalti coproprietari, priviti ca gerati2 .
Infrangerea regulii unanimitatii ar aparea insa in ipoteza in care actul de
adrninistrare incheiat de un coproprietar este justificat prin ideea abuzului de
drept; in aceasta conceptie, fiecare coproprietar are dreptul sa isi dea acordul
sau sa refuze incheierea unui act de adrninistrare, dar acest drept nu trebuie sa
fieexercitat in mod abuziv; in masura in care dreptul este exercitat abuziv, el nu
se mai bucura de protectie juridica, astfel incat nu mai este eficienta opozitia
coproprietaru1ui indaratnic la incheierea actu1ui de adrninistrare3; desigur,
aceasta sanctiune nu poate fi aplicata decat de instanta de judecata care, prin
hotararea pronuntata la cererea coproprietarilor interesati, poate suplini
consimtamantul coproprietarului indaratnic 4; in realitate, nici aceasta solutie nu
este o infrangere a regulii unanimitatii, cat timp instanta suplineste chiar
consimtamantul unui coproprietar.
S-a admis, de asemenea, ca oricaredintre coproprietari poate sa ceara, pe
temeiul raspunderii civile delictuale (art. 998-999 C.civ.), remedierea
degradarilor cauzate bunului comun, desfiintareai lucrarilor noi efectuate la
acest bun sau despagubiri pentru prejudiciile suferite de bunul conlun, fara a fi
necesar acordul tuturor coproprietarilor 5. Aceasta solutie este partial
discutabila. Intradevar, se poate admite ca executarea obligatiei de a remedia
degradarile poate
fi ceruta de orice coproprietar intrucat este o obligatie de a face indivizibila . In
schimb,
________________________________________________________________________________________________________________________________
1
Potrivit art. 1514 alin. 1 C. civ., asociatul insarcinat cu administrarea bunului poate sa incheie toate oactele
juridice de administrare fara acordul celorlalti asociati, in masura in care nu actioneaza in mod dolosiv.
2
In practica judiciara, chiar daca aceasta idee nu a fost formulata expres, este totusi de recunoscut in urmatoarea
formulare: "in absenta unor coproprietari care au domiciliul necunoscut, raman sa faca acte de administrare
coproprietarii prezenti si cunoscuti care locuiesc in el…. actele de administrare facute de unul dintre
coproprietari folosesc tuturor" (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 361/1968, in Culegere de decizii... 1968, p. 66).
3
In acest sens, a se vedea E. Chelaru, op. cit., p. 116 (text si nota 8).
4
Aceasta solutie este consacrata expres in dispozitiile art. 499 alin. 3 din Proiectul Codului civil, in masura in
care actul de administrare este indispensabil mentinerii utilitatii sau valorii bunului. Aceeasi solutie isi gaseste
aplicare, conform acestui text legal, si in ipoteza in care unul dintre coproprietari este in imposibilitatea de a-si
exprima vointa.
5
In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 106/1969, in "Revista romana de drept" nr. 5/1969! po
175.

279
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

despagubirile au ca obiect o suma de banii, iar creanta corelativa obligatiei de


despagubire este divizibila intre coproprietari in functie de cotele lor parti din
dreptul de proprietate; ca urmare, actiunea in justitie poate fi introdusa pentru
intreaga despagubire de catre un coproprietar numai daca are mandat expres din
partea celorlalti, altfel neputand sa faca dovada calitatii de reprezentant in
justitie al celorlalti coproprietari. cat priveste desfiintarea lucrarilor noi, sunt
aplicabile dispozitiile art. 494 C.civ., ceea ce presupune reaua-credinta a
constructorului; dreptul potestativ de optiune in sensul desfiintarii sau preluarii
constructiilor trebuie sa fie exercitat de catre toti coproprietarii, intrucat actul
juridic prin care se realizeaza aceasta exercitare are semnificatia unui act de
dispozitie.
In masura in care nici una dintre aceste explicatii nu ingaduie savarsirea
actului de administrare, de catre un singur coproprietar, este necesar acordul
expres al celorlalti coproprietari, regula unanimitatii fiind aplicata fara nici o
atenuare. In acest seens; in art. 499 alin. 2 din Proiectul Codului civil se prevede
ca "Actele de administrare care limiteaza in mod substantial posibilitatea unui
coproprietar de a folosi bunul comun ori care impun acestuia o sarcina excesiva
prin raportare fie la cota sa parte, fie la cheltuielile suportate de catre ceilalti
coproprietari nu vor putea fi efectuate decat cu acordul acestuia".
In toate cazurile in care se apreciaza ca actul incheiat de un singur copro-
prietar cu privire la bunul comun nu a incalcat conditiile legale, el ramane
valabil si ya fi opozabil si coproprietarului care va dobandi bunul in urma
impartelii, solutie expres prevazuta in art. 537 alin. 1 din ProiectulCoduluj civil,
in care se arata ca "Actele incheiate, in conditiile legii, de un coproprietar cu
privire la bunul comun raman valabile si sunt opozabile celui care a dobandit
bunul in urma impartelii".
B) Exercitarea dreptufui de a culege fructele (ius .fru~ndi). Proprietarul
dobandeste dreptul de proprietate asupra fructelor naturale si industriale prin
separatiune, indiferent de modul in care se produce aceasta 1. Fructele civile se
obtin insa numai prin intermediul unor acte juridice care au ca obiect cedarea
folosintei bunului in schimbul platii unor venituri periodice, cum sunt dobanzile
sau chiriile.
Asupra fructelor naturale si industriale exista un drept de coproprietate, ca si
asupra bunului care le-a produs. Dar acest drept este distinct de dreptul asupra
bunului frugifer 2. Iata de ce, in mod judicios, s-a admis de multa vreme ca
impartirea
_______________________________________________________________
1
A se vedea V, Stoica, op. cit., p. 204 si p. 205.
2
In practica judiciara, s-a statuat ca fructele "dobandesc, din momentul culegerii lor, o
existenta proprie si de sine-statatoare in raport de lucrul care le-a produs.
Recunoscand deci ca fructele au o existenta proprie si de sine-statatoare si ca ele au intrat, sub
aceasta forma, in patrimoniul proprietarilor in indiviziune asupra lucrului care le-a produs, insearnna
ca fiecare proprietar este indreptatit sa le si culeaga, potrivit cotei sale de coproprietate" , . (Trib.
Suprem, s, civ., dec. nr. 737/1979, in Culegere de decizii pe anu11979. p. 19).

280
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

fructelor intre coproprietari nu este conditionata de partajarea bunului frugifer1.


In mod normal, fiecare coproprietar are dreptul la o parte din fructe, con- form
cotei sale parti din dreptul de proprietate 2.
Daca insa fructele naturale sau industriale au fost culese doar de unul dintre
coproprietari, ceilalti au. dreptul la restituire in proportie cu cotele lor parti sau
la despagubiri. Pe buna dreptate s-a apreciat ca aceasta solutie este aplica- bila
si in ipoteza in care .un singur coproprietar a cultivat terenul, acesta fiind
indreptatit sa pretinda contravaloarea cheltuieli1or facute in functie de cotele-
parti ale celorlalti coproprietari, iar nu sa refuze restituirea fructelor cuvenite
acestora3. Ideea restituirii cheltuielilor catre coproprietarul care le-a facut peste
___________________________________________________________________________
1
In acest sens, s-a statuat ca nu pot fi tinuti coproprietarii "sa isi valorifice dreptul la
foloasele bunului indiviz numai cu prilejul iesirii din indiviziune, mai ales ca exista si situatii
in care nu au interes sau nu pot iesi din indiviziune" (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.818/1980,
in Culegere de decizii...1980, p. 38). in ace1si sens, a se vedea: Trib. Suprem in compunerea
prevazuta de art. 39 alin. 2 si 3 din Legea nr. 58/1968, dec.nr.89/1972 (cu nota de R.
Petrescu), in "Revista romana de drept" nr. 8/1973, p. 126 si urm.; Trib. Mun. Bucuresti, s.a
IV-a civ., dec. nr. 1681/1973 (cu nota de M. Mayo), in "Revista romana de drept" nr.
11/1976, p. 50-53; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 737/l979, precitata. Aceasta solutie a fost
impartasita in doctrina. in acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, Nota la dec. civ. nr. 299/1973 a
Trib. Jud. Galati, in "Revista romana de drept" nr. 8/1974, p. 41-43; S. Beligradeanu, Nota
(critica) la dec. civ. nr. 1048/1976 a Trib. Jud. Suceava, in "Revista romana de drept" nr.
6/1977, p. 47-50; A. Sitaru, In legatura cu obligatia aducerii fructelor la masa bunurilor
partajabile, in "Revista romana de drept" nr. 10/1977, p. 37; L. Mihai, In legatua cu obiectul
partajului succesoral, in ,,Revista romana de drept" nr. 2/1987, p. 24; D. Chirica, op. lit., p.
24,
In sensul ca fructele pot fi impartite numai cu ocazia partajului bunului frugirer, a se vedea
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 815/1956, in Culegere de decizii pe anu11956, vol. I, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1958, p. 241 (decizia se rerera la echivalentul folosintei in ipoteza in
care un coproprietar a folosit bunul mai mu1t decat se cuvenea potrivit cotei sale parti din
drept); M. Eliescu, Transmisiunea si imparteala mostenirii in dreptul Republicii Socialiste
Romania, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, p. 259. Alteori, s-a acceptat ca imparteala
fructelor poate avea loc, potrivit intelegerii partilor, chiar anterior partajului, dar s-a apreciat
ca, daca un singur coproprietar a cules fructele, nu numai actiunea in restituirea fructelor, ci
si actiunea de restituire a echivalentului acestora formulata de ceilalti coproprietari este
imprescriptibila; in acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 108/1969, in
Culegere de decizii pe anu11969, p. 245-247.
2
In acest sens, in art. 495 din Proiectul Codului civil se arata ca "Fructele si veniturile
produse de bunul comun se cuvin tuturor proprietarilor, proportional cu cota lor parte". S-a
apreciat ca "Fructele bunului comun pot fi percepute sau culese in proprietate exclusiva de
catre coproprietari, proportonal cu cota-parte ideala din dreptul de proprietate ce revine in
exclusivitate fiecaruia" (L. Pop, op. cit., p. 135). Aceasta formulare trebuie sa fie inteleasa in
sensul ca, in masura in care coproprietarii culeg fructele naturale si industriale cu respectarea
proportiei dintre cotele lor parti, partajul se realizeaza chiar prin acest fapt. In masura in care
proportia nu este respec- tata, se poate cere restituirea partiala a fructelor de catre cei
interesati sau plata contravalorii acestora. Ideea de partaj este exclusa numai in cazul
fructelor civile. .
3
In acest sens, a se vedea E. Chelaru, op. cit.. p. 115 si 116; Fr. Deak, op. cit.. p. 502, text si nota 2.

281
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

cota sa parte este consacrata cu valoare generala in art. 496 alin. 1 din Proiectul
Codului civil: "Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau
culegerii fructelor, respectiv a veniturilor, are dreptul la restituirea acestor
cheltuieli de catre coproprietari, in proportie cu cotele lor parti".
Aceasta desocotire se poate face independent de partajul bunului frugifer
sau o data cu acest partaj, caz in care nu se poate invoca prescriptia extinctiva a
dreptului de a cere restituirea fructelor naturale sau industriale culese de catre
unul dintre coproprietari1. Daca este vorba insa de fructe civile sau de
echivalentul banesc al fructelor naturale ori industriale, fiind vorba de un drept
de creanta, el este prescriptibil in termenul general de trei ani 2. Aceste solutii
sunt consacrate, chiar daca in mod imperfect, in art. 496 alin. 2 din Proiectul
Codului civil: "Fructele si veniturile bunului comun insusite de un coproprietar
fac parte din masa partajabila cat timp ele nu au fost consumate ori instrainate si
pot fi identificate distinct. In caz contrar, dreptul de a le reclama este supus
prescriptiei". Textul este imperfect, pentru ca veniturile bunului comun se culeg
printr-un mecanism juridic corespunzator drepturilor de creanta, ele divizandu-
se de drept intre coproprietari; in plus, ele nu mai pot fi identificate distinct daca
au fost insusite de catre un coproprietar, astfel incat nu mai pot face parte
niciodata din masa partajabila, dreptul de a reclama fiind supus intotdeauna
prescriptiei.
Fructele civile fiind dobandite prin mecanismul exercitarii unor drepturi
de creanta, se impart de drept intre coproprietari, intrucat creantele avand ca
obiect sume de bani se divid de drept intre creditori, astfel incat fiecare va putea
sa ceara doar partea sa de la debitor, cu exceptia cazului in care in contract s-a
prevazut solidaritatea ori indivizibilitatea activa. Daca fructele civile au fost
culese doar de unul dintre coproprietari, el are obligatia sa restituie celorlalti
sumele cuvenite potrivit cotelor lor parti din dreptul de proprietate asupra
bunului frugifer. Creanta corespunzatoare acestei obligatii se prescrie in
termenul gene- ral de trei ani de la data incasarii fructelor civile.
________________________________________________________________________________________________________________
1
In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1706/1976, in Cu/egere de
decizii pe anu/ 1976, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, p. 66--69; dec. nr.
1302/1978, in Cu/egere de decizii… 1978, p. 122; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 57/1982, in
"Revista romana de drept" nr. 11/1982, p. 63 (in ultimele doua decizii se face referire nu
numai la fructele naturale, ci si la cele civile, in aceasta categorie intrand nu numai chiriile, ci
si echivalentul banesc, in raport cu cotele-parti ale reclamantului, al folosintei pe care paratii
au exercitat-o asupra intregului imobil; in acelasi sens, a se vedea S. Beligradeanu, Nota la
dec. civ. nr. 1048/1976 a Trib. Jud. Suceava, in "Revista romana de drept" nr. 6/1977; p. 47-
50; Fr. Deak, op. cit.., p. 502); dec. nr, 860/1983, in "Revista romana de drept" nr.
4/1984,p.67 .
2
In acest sens, a se vedea Trib. Mun. Buc., dec. nr. 1681/J973, precitata, p. 48; Trib.
Suprem in complet de noua judecatori, dec. nr. 74/1982, in Cu/egere de decizii pe anu/ 1982,
p. 49-51; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 860/1983, precitata;Fr. Deak, op. cit., p. 502, text si
nota 2. In sens contrar, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 108/1969. precitata; M;
Mayo, op. cit., p. 52 si 53.

282
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

Asadar, de la bun inceput, fructele civile se culeg in proprietate pura si


simpla de catre fiecare coproprietar al bunului frugifer, fara a se mai pune
problema partajarii lor.
In concluzie, asupra fructelor naturale si industriale exista, pana la
impartirea lor, un drept de coproprietate, ca si asupra bunului frugifer. Partajul
poate avea loc concomitent cu culegerea fructelor sau ulterior. Mecanismul
juridic de culegere a fructelor civile exclude ideea de coproprietate asupra
acestora si deci ideea de partaj. Asadar, fructele au o existenta de sine-statatoare
in raport cu bunul care le-a produs, indiferent de natura lor, dar ele se
diferentiaza, in functie de aceasta natura, fructele naturale si industriale fiind,
pana la partaj, obiect al unui drept de proprietate comuna pe cote-parti, in timp
ce fructele civile se culeg de la bun inceput in proprietate exclusiva de catre
fiecare coproprietar. Chiar si atunci cand un coproprietar culege toate fructele
civile, el restituie partea cuvenita celorlalti nu ca o forma de partaj, ci pe
temeiul gestiunii de afaceri, al mandatului, al imbogatirii fara justa cauza sau al
raspunderii civile delictuale, dupa caz.
5. Exercitarea atributului dispozitiei. A) Dispozitia materiala. Nici un act
de dispozitie materiala1 nu poate fi savarsit decat cu acordul tuturor
coproprietarilor. Modificarea formei bunului, consumarea sau distrugerea
substantei acestuia nu se pot realiza decat cu respectarea riguroasa a regulii
unanimitatii, indiferent daca actele materiale sunt savarsite direct de catre
coproprietari ori prin intermediul altor persoane. De exemplu, culegerea
productelor, intrucat consuma substanta bunului, este posibila pe temeiul
acordului dintre coproprietari. Actele de dispozitie materiala nu se confunda
insa cu actele materiale de intretinere sau de reparare a bunului, care intra in
sfera actelor de exercitare a folosintei. Aceasta distinctie se poate face in functie
de criteriul utilitatii si de criteriul necesitatii lucrarilor. In masura in care aceste
lucrari sunt necesare, in sensul ca se preintampina distrugerea bunului, sau cel
putin utile, in sensul ca se preintampina degradarea bunului sau alta pierdere
patrimoniala ori asigura exploatarea economica normala a bunului, ele raman in
sfera folosintei. In masura in care actele materiale au ca obiect reamenajarea
bunului prin modificarea formei acestuia ori consumarea sau distrugerea
substantei bunului, ele intra in sfera dispozitiei materiale. In toate cazurile,
actele materiale pot fi savarsite direct de coproprietari sau indirect, prin
intermediul unor terti, respectiv prin incheierea unor contracte. Oricum, actele
de dispozitie materiala, directe sau indirecte, trebuie facute cu respectarea
regulii unanimitatii si ingradirilor prevazute de legiuitor.
B) Dispozitia juridica. a) Dispozitia juridica avand ca obiect dreptul de
proprietate in ansamblul sau. i)Solutia de principiu. Exigentele regulii
unanimitatii nu pot fi infrante ori de cate ori dispozitia juridica se exercita cu
privire
_______________________________________________________________
1
Pentru prerogativa dispozitiei materiale, a se vedea V. Stoica, op.cit., p. 232

283
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

la dreptul de proprietate in ansamblul sau si, indirect, cu privire la bunul care


constituie obiectul acestuia. Acordul coproprietarilor trebuie sa fie expres in
legatura cu orice act de dispozitie juridica, indiferent daca este vorba de acte de
instrainare, de dezmembrare sau de grevare cu drepturi reale de garantie ori alte
sarcini. Solutia este consacrata in art. 499 alin. 4 din Proiectul Codului civil:
"Orice acte juridice de dispozitie, cesiunile de venituri imobiliare si locatiunile
incheiate pe termen mai mare de trei ani, precum si actele care urmaresc
exclusiv infrumusetarea bunului nu se pot incheia decat cu acordul tuturor
coproprietarilor".
Incheierea unui contract de inchiriere cu privirela un imobil pe o perioada
mai mare de cinci ani este considerata, chiar de lege lata1, un act de dispozitie
juridica. cat priveste cesiunile de venituri imobiliare, acestea nu sunt, de lege
lata, acte de dispozitie juridica, dar ele trebuie sa fie inscrise in cartea funciara
daca au o durata mai mare de trei ani (art. 21 lit. C, a din Legea nr. 7/1996 a
cadastrului si a publicitatii imobiliare2).
ii) Situatia actiunii in revendicare. Actiunea in revendicare este privita ca
un act de dispozitie juridica, intrucat "are ca scop recunoasterea dreptului de
proprietate al reclamanturui asupra bunului In litigiu si readucerea lui in
patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoastere a dreptului de proprietate
asupra unei cote ideale, nedeterminate in materialitatea sa"3. Asadar, actiunea in
revendicare poate fi introdusa numai cu acordul tuturor coproprietarilor, ea
urmand a fi respinsa ca inadmisibila daca este introdusa de un singur
coproprietar
__________________________________________________________________________
1
A se vedea supra, nr. 4, lit. A, b, nota 38.
2
Publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr. 61 din 26 martie 1996, apoi
modificata prin: Ordonata de urgenta a Guvernului nr. 291/2000, publicata in “Monitorul
oficial al Romaniei”, partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000; Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 70/2001, publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr.266 din 23
mai 2001, Legea nr. 78/2002, publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr. 154
din 4 martie 2002; Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 41/2004, publicata in “Monitorul
oficial al Romaniei”, partea I, nr. 509 din 7 iunie 2004;.Legea nr. 499/2004, publicata in
:,Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr: 1069 din 17 noiembrie 2004.
3
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 662/1960, in Culegere de decizii... 1960, p. 356 si 357; dec.
nr. 1105/1969, in “Revista romana de drept” nr. 1/1970, p. 179; dec. nr. 1135/1978, in
Culegere,de decizii... 1978, p. 31 ~i32; Curtea Suprema de Justitie, s. civ., dec. nr.
1467/1992, in .,Dreptul” nr. 7/1993, p. 91; dec. nr. 295/1993, in “Dreptul” nr. 7/1994, p. 85.
In acelasi sens, a se
vedea: D. Lupulescu, op. cit., p. 223 ~i 224; Tr. Ionascu, S. Bradeanu, Drepturile reale
principale in Republica Socialista Romania, Editura Academiei, Bucuresti, 1978, p. 192;M.
N. Costin, Marile ,
institutii ale dreptului civil roman, vo1. I, Dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale
principale, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 257 ~i 258; E. Safta-Romano, Dreptul de
proprietate privata si publica in Romania, Editura Graphix, Iasi, 1993, p. 343; C. Birsan, op.
cit.; p. 175; L. Pop, op. cit., p. 279 si 280.
284
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

impotriva unui tert1 sau a altui coproprietar2.


In practica judiciara, s-a mers chiar mai departe si s-a decis ca nici macar
cu acordul tuturor proprietarilor actiunea in revendicare impotriva unui tert nu
poate fi introdusa pana la partaj, cu motivarea ca titlul de proprietate se obtine
numai in urma partajului3. Solutia este excesiva, iar motivarea, incorecta,
intrucat coproprietatea obinuita include in continutul sau juridic, ca si
proprietatea exclusiva, dreptul material la actiune, care poate fi exercitat ori de
cate ori tertii incalca proprietatea. cat timp exista acordul tuturor
coproprietarilor pentru exercitarea actiunii in revendicare. coproprietatea
obisnuita se comporta, sub aspectul dreptului material la actiune, ca si
proprietatea. pura si simpla sau exclusiva.
Acordul unui coproprietar necesar pentru introducerea actiunii in revendi-
care a bunului comun nu ar putea fi suplinit de instanta judecatoreasca prin
aplicarea ideii abuzului de drept, tinand seama de gravitatea consecintelor
actiunii in revendicare. In plus, ideea suplinirii consimtamantului de catre
instanta judecatoreasca are in vedere un act juridic de drept substantial, iar nu o
actiune, intrucat, in acest ultim caz, instanta ar fi si parte, si judecator. De altfel,
intr-un
1
impotriva acestei solutii, preluandu-se o opinie minoritara exprimata in doctrina fran- ceza si in
doctrina romana interbelica, s-a apreciat ca actiunea in revendicare este un act de conservare si poate
fi introdusa de un coproprietar impotriva unui tert, intrucat este vorba de un act de intrerupere a
prescriptiei achizitive, iar nerecunoasterea acestei posibilitati ar duce la dobandirea bunului comun
prin uzucapiune de catre tert (a se vedea D. Chirica, op. cit., p. 23-30). in mod judicios aceasta solutie
a fost combatuta cu argumente pertinente (a se vedea I. Lula, op. cit., p. 75-84), precizandu-se, intre
altele, ca actiunea in .revendicare introdusa de un singur coproprietar intrerupe prescriptia, dar numai
in mod provizoriu si limitat, intrucat actiunea va fi respinsa ca inadmisibila; o asemenea actiune nu
poate fi calificata ca un act juridic de conservare, deoarece presupune cheltuieli mari, care depasesc
cu mult cheltuielile specifice actelor juridice din aceasta categorie; concluzia inadmisibilitatii este
intemeiata pe caracterul grav al consecintelor actiunii in revendicare, astfel incat este necesar acordul
tuturor coproprietarilor; impiedicarea uzucaparii este posibila prin partajul dreptului, ceea ce permite,
ulterior acestui partaj, exercitarea actiunii in revendicare de catre proprietarul exclusiv. Nu
impartasim insa ideea potrivit careia partajul judiciar de folosinta ar impiedica uzucaparea daca
actiunea respectiva va fi introdusa si impotriva tertului, iar restituirea folosintei se va face ca efect al
partajarii folosintei intre coproprietari (a se vedea I. Lula, op. cit" p. 83); in cazul partajarii folosintei
nu are loc o punere in posesie, intrucat coproprietarul care foloseste exclusiv o parte materiala din bun
ramane in continuare si posesor, si detentor precar chiar si cu privire la aceea parte materiala; tertul
posesor nu va putea fi lipsit de posesiune pe o asemenea cale, ci numai pe calea actiunii in
revendicare sau a unei actiuni posesorii. asadar, un coproprietar poate inlatura pericolul uzucaparii de
catre un tert introducand o actiune posesorie (cum am vazut, aceasta, avand semnificatia juridica a
unui act de conservare, poate fi introdusa si de un singur coproprietar; a se vedea supra, nr. 3), dar
numai in masura in care sunt indeplinite conditiile legale, in!re care si aceea de a nu fi trecut un an de
la deposedare.
2
in acest sens, a se vedea Trib. Suprem, dec. nr. 2241/1972, in Culegere de decizii pe anul 1972, p. 84
si 85.
3
Pentru aceasta solutie si aceasta motivare, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 907/1969, in
Culegere de decizii ...1969, p. 74 si 75.

285
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

plan mai general, actele juridice de dispozitie, indiferent de forma pe care o


imbraca, nu sunt susceptibile de o exercitare abuziva. In masura in care dreptul
de proprietate privata si orice alt drept patrimonial are in continutul sau
elementul dispozitiei juridice, acesta nu este susceptibil de exercitare abuziva.
Numai celelalte prerogative sunt susceptibile de o asemenea exercitare, iar, in
cazul drepturilor reale principale, mai ales, prerogativa folosintei.
In Proiectul Codului civil, fara a se califica expres actiunea in revendicare
ca act de dispozitie sau ca act de conservare, se precizeaza, in art. 501 alin. 1, ca
"Fiecare coproprietar poate sta singur in justitie, indiferent de calitatea
procesuala, in orice actiune privitoare la coproprietate, inclusiv in cazul actiunii
in revendicare". Cat priveste efectele hotararilor judecatoresti pronuntate in
aceasta materie, in alin. 2 se adauga urmatoarele: "Hotararile judecatoresti
pronuntate in folosul coproprietatii profita tuturor coproprietarilor. Hotararile
judecatoresti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalti
coproprietari".
Solutia adoptata in Proiectul Codului civil este de natura sa inlature
controversele privind calificarea actiunii in revendicare ca act juridic de
conservare sau ca act juridic de dispozitie. Aceasta solutie este valabila nu
numai pentru actiunea in revendicare, ci pentru orice actiuni formulate de
coproprietari impotriva tertilor sau de terti impotriva coproprietarilor. Este
evident ca dispozitiile acestui text nu se aplica in actiunile dintre coproprietari.
Ca urmare, solutia din Proiectul Codului civil are un dublu avantaj. Pe de o
parte, sub aspect teoretic, ea este legata strict de exercitarea dreptului material la
actiune care constituie elementul procesual din continutul coproprietatii
obisnuite, indiferent de prerogativa incalcata de terti care duce la nasterea
acestui drept. Altfel spus, aceasta solutie se fundamenteaza fie pe ideea calitatii
procesuale active, fie pe aceea a calitatii procesuale pasive. Pe de alta parte, sub
aspect practic, este rezolvata problema pasivitatii unora dintre coproprietari,
pasivitate care ameninta sa duca la pierderea unui drept, inclusiv a dreptului de
coproprietate. Indiferent de pasi- vitatea celorlalti, un singur coproprietar poate
porni orice actiune impotriva tertilor, iar acestia pot porni orice actiune
impotriva oricarui coproprietar, inclusiv actiunea in revendicare. Sub acest
ultim aspect, este insa de observat ca tertii nu ar avea interes sa introduca
actiunea impotriva unui singur coproprietar decat daca actiunea are ca obiect
cota-parte din drept care apartine paratului sau care este pretinsa de acesta.
Important este ca, sub primul aspect, fiecare coproprietar poate introduce singur
orice actiune privitoare la coproprietate.
Tertii parati sunt, aparent, intr-o situatie dificila, intrucat sunt expusi
riscului de a se apara in actiuni succesive formulate impotriva lor de
coproprietari. In realitate, ei pot iesi din impas formuland ei insisi, de la bun
inceput sau din momentul in care a fost introdusa prima actiune impotriva lor, o
actiune in constatare impotriva tuturor coproprietarilor avand ca obiect dreptul
disputat. Existenta simultana a actiunii in revendicare si a actiunii in constatare

286
CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

are semnificatia juridica a litispendentei (art. 163 C.pr.civ. ), cu consecinta


reunirii cauzelor la instanta care a fost mai intai investita sau la instanta cu grad
mai inalt. In acest fel, daca tertul parat va obtine o solutie favorabila, ea va fi
opozabila tuturor coproprietarilor.
Este de observat insa ca solutia prevazuta in art. 501 din Proiectul
Codului civil are in vedere numai actiunile petitorii, iar nu si actiunile posesorii.
Ca urmare, chiar daca actiunea posesorie este introdusa de un singur
coproprietar, hotararea judecatoreasca va fi opozabila tuturor coproprietarilor,
indiferent daca este favorabila sau nefavorabila acestora. Altfel spus, in cazul
actiunilor petitorii, reprezentarea dintre coproprietari este imperfecta, ea
operand numai in cazul hotararilor judecatoresti favorabile, in timp ce in cazul
actiunilor posesorii reprezentarea este perfecta, ea operand in cazul tuturor
hotararilor judecatoresti, indiferent daca acestea sunt favorabile sau
nefavorabile pentru coproprietari. Aceasta diferenta se justifica, intrucat
existenta unei hotarari pronuntate intr-o actiune posesorie nu impiedica
introducerea ulterioara a unei actiuni petitorii de catre oricare dintre
coproprietari.

287