METODE DE RECUPERARE MEDICALĂ B.F.

T ÎN RUPTURA TENDONULUI ACHILIAN

PLANUL LUCRARII

PARTEA I

I. Generalitati – definiţie, clasificare, date epidemiologice.

II. Etiopatologie- cauze, mecanisme, anatomie patologica.
III. Criterii de sustinere a diagnosticului:
1. examenul clinic- semen subiective si obiective
2. investigatii paraclinice- examen radiologic, probe laborator, mobilitate si forta
musculara
IV. Evolutie si prognostic (stadii)
V. Profilaxie
VI. Tratament:
1. tratament medicamentos
2. tratament igieno- dietetic
3. tratament ortopedo- chirurgical

PARTEA a II-a

Tratament recuperator BFT.

1. principiile si obiectivele tratamentului BFT

2. tratamentul prin hidro- termoterapie (tehnica, efecte)
3. tratamentul prin electroterapie (tehnica, efecte)
4. tratamentul prin masaj:
a. descrierea anatomica a zonei afectate
b. tehnica masajului
c. efectele fiziologice ale masajului
5. kinetoterapia- tehnici de mobilizare- programe de exercitii recuperatorii
6. terapia ocupationala
7. tratamentul balneologic (ape minerale, namoluri) – statiunile balneo-
climaterice indicate

BIBLIOGRAFIE

page: 2
 PARTEA I

I. Generalitati- definitie, clasificare, date epidemiologice.

Piciorul are un mare rol static si dinamic, el fiind parghia terminala a locomotiei.
Impreuna cu glezna, el reprezinta un complex anatomofunctional menit sa suporte intreaga
greutate a corpului si sa asigure mersul in orice conditie. De aceia, sechelele traumatice ale
articulatiei gleznei, in care intra toate elementele anatomice (tegument, ligamente, muschi,
tendoane, vase si nervi) prezinta o mare importanta si pun mari probleme de recuperare.

Ruptura de tendon (in cazul nostrum tendonul lui Achile) reprezinta intreruperea
continuitatii acestui element anatomic, determinand dezechilibru muscular si instabilitatea
articulara. Ruptura poate fi partiala sau totala si poate aparea prin orice tip de traumatism
(entorse, luxatii, fracture, plagi, contuzii).

Rupturile tendonului achilian, care au devenit frecvente ca

urmare a practicării sporturilor, se întîlnesc îndeosebi la adulţii
tineri.

II. Etiopatogenie- cause, mecanisme, anatomie patologica.

În etiologia traumatismelor gleznei intervin atît factori

extrinseci, cît şi factori intrinseci.

Factorii extrinseci sunt:

1. Factorii mecanici: căderi, loviri, obiecte tăioase sau ascuţite,

activitate musculară forţată;
2. Factorii fizici şi chimici produc leziuni de tipul arsurilor,
degerăturilor, electrocutări, iradiere, coroziuni;
3. Factorii biologici produc leziuni traumatice prin înţepături,
muşcături, agenţi bacterieni.

Factorii intrinseci sunt reprezentaţi de:

 leziunile degenerative a căror extindere cresc o dată cu vîrsta;

 afecţiuni reumatismale preexistente.

ANATOMIE PATOLOGICĂ

Tendonul este un organ de culoare albă – sidefie, rezistent, inextensibil, format din fascicule

page: 3
conjunctive (fibre de colagen), legate între ele printr-o substanţă fundamentală, ca un ciment.
Tendonul lui Achile este cel mai voluminos tendon al corpului, el măsurînd 5 - 6 cm în lungime,
1,2 - 1,5 în lăţime şi o,5 - 0,6 cm în grosime.

Tendonul fiind foarte rezistent, iar fibrele musculare foarte elastice, în mişcările exagerate,
punctul slab va fi tocmai la această continuare conjunctivă a tendonului în corpul muscular. De
asemeni, structura de continuare a tendonului cu osul reprezintă un punct slab, fiindcă în
mişcările forţate se produc deseori la acest nivel soluţii de continuitate.

Ruptura tendonului, de obicei totală, se situează la nivelul joncţiunii tendinomusculare la cei

mai tineri, dar mai cu seamă către inserţia calcaneană, la cei mai vîrstnici. Extremităţile rupte ale
tendonului sunt destrămate şi sunt distanţate între ele printr-un spaţiu până la 6 cm prin retracţia
capătului proximal al muşchiului triceps. Acest spaţiu este iniţial ocupat de un hematom care se
organizează treptat şi se transformă într-un ţesut cicatriceal tînăr, dens şi voluminos şi care reface
continuitatea e tendonului achilian.

S-a insistant mult asupra naturii traumatice sau patologice a acestei rupturi. Faptul că ea se
produce în urma unor violenţe mari, justifică prima supoziţie, dar apariţia ei la persoane mai în
vîrstă şi la un efort minor, ca şi existenţa rupturilor în doi timpi au întărit convingerea că ruptura
se produce pe un tendon modificat prin leziuni degenerative anterioare.
Unele studii au arătat că vascularizaţia tendonului este cea mai săracă în segmentul strîmtat,
acolo unde au loc cu predilecţie rupturile şi că această vascularizaţie diminuă cu vîrsta, începînd
de la 30 de ani.
Examenele histologice ale fragmentelor luate de la capetele tendonului rupt au pus în
evidenţă leziuni degenerative sub forma unor pseudochisturi constituite din substanţă fibrinoidă
sau mucoidă.

Ruptura se produce cu ocazia unui efort violent (startul într-o cursă atletică, saltul săritorului
sau dansatorului) sau cu ocazia unor unor microtraumatisme repetate, la persoane mai în vîrstă,
deseori vechi sportivi.
Uneori, pe terenul fragil amintit, ruptura se produce în doi timpi.

III. Criterii de sustinere a diagnosticului:

1. Examen clinic- semne subiective si obiective

Cînd ruptura apare în timpul unui efort important, bolnavul acuză o durere violentă, arzătoare
şi se însoţeşte de impotenţă funcţională. De aceea, mersul şi sprijinul pe piciorul lezat sunt
imposibile.
Pentru confirmarea diagnosticului de ruptură tendinoasă sunt valoroase două semne:
 Imposibilitatea flexiei plantare a piciorului contra rezistenţei (ridicarea pe vîrful
piciorului lezat este imposibilă),
 Prezenţa unei depresiuni vizibile şi palpabile la nivelul tendonului achilian, situată la 3 –
6 cm deasupra calcaneului şi care se accentuează cu ocazia tentativelor de flexie plantară
a piciorului (cînd capătul proximal al tendonului proemină şi se mişcă spre partea
superioară a gambei).

page: 4
a). Istoricul sechelei posttraumatice începe cu:
 condiţiile în care s-a produs accidentul
 tratamentele urmate (intervenţii chirurgicale, aparat gipsat, mobilizări),
 evoluţia ulterioară a leziunilor iniţiale,
 apariţia complicaţiilor (infecţii, tromboflebite).
Toate aceste date ne precizează, de fapt, modalitatea în care s-a ajuns la starea clinică a sechelei
cu care se prezintă bolnavul pentru recuperare.

b). Anamneza reprezintă primul contact între pacient şi medicul recuperator, importanţa ei
constînd în simpla valoare a culegerii datelor medicale. Prin ea se urmăreşte cunoaşterea
complexă a pacientului din punct de vedere psihologic, social şi educaţional, aspecte deosebit de
importante în alcătuirea programelor de recuperare.
 Vîrsta ne aduce informaţii legate de modalitatea evoluţiei proceselor de recuperare locală. La
tineri, recuperarea tisulară şi formarea calusului sunt mai rapide ca la vîrstnici.
 Profesiunea şi condiţiile concrete de muncă şi de viaţă ne orientează asupra metodologiei
recuperatorii, în vederea recîştigării capacităţii de muncă.
 Antecedentele personale ne pot informa asupra aspectului patologic al pacientului (boli
metabolice, leziuni cronice, etc) care poate avea importante repercursiuni asupra procesului
de recuperare local.
 Prin inspecţie aflăm tipul constituţional şi greutatea pacientului, poziţia şi atitudinea
membrului lezat, deformările articulare, aspectul tegumentelor (troficitate, culoare, reţeaua
venoasă superficială, edem).
 Se mai face palparea, bilanţul articular, testarea musculară, se urmăreşte statica şi mersul.

c). Starea prezentă: semnele obişnuite sunt durerea, tumefierea, redoarea, impotenţa funcţională.
Cu ocazia unui efort important, bolnavul simte o durere bruscă şi violentă, ca o lovitură
de bici, uneori însoţită de un cracment.

DUREREA apare datorită unei presiuni tisulare crescute prin edem şi tulburări trofice, datorită
stazei venoase, revărsatului articular şi hematomului din cadrul procesului inflamator
posttraumatic.

Durerea poate avea caracter variat:

 inflamator ( apare la mobilizări uşoare, dar şi în repaus, se exacerbează uneori nocturn, poate
fi ameliorată de medicaţia antiinflamatoare sau de crioterapie)
 mecanic (apare la mobilizări şi dispare în repaus).
Combaterea durerii este un obiectiv principal în planul de recuperare, deoarece durerea duce
la impotenţă funcţională şi împiedică aplicarea kinetoterapiei.

TUMEFIEREA este expresia procesului inflamator local.

2. Investigatii paraclinice- examen radiologic, probe laborator, evaluare

musculara si articulara:

Examenul electromiografic poate preciza situaţia, prin înregistrarea unui număr mai redus de

page: 5
unităţi motorii active în regiunea lezată. Radiografia regiunii ne precizează dacă elementele
anatomo – funcţionale ale articulaţiei gleznei sunt afectate şi contribuie la stabilirea
posibilităţilor de corectare şi recuperare medicală.

Examenul de laborator nu ne aduce date suplimentare despre diagnosticul şi evoluţia bolii, dar
este necesar în cazul fracturilor multiple sau complicaţiilor.

IV. EVOLUŢIA şi PROGNOSTICUL

Evoluţia procesului de vindecare este influenţată de foarte mulţi factori:

 Agentul etiologic al agresiunii
 Starea generală
 Reactivitatea organismului
 Starea morfo – funcţională preexistentă a zonei agresionate
 Tipul şi calitatea intervenţiei terapeutice

Acest ultim factor este, de cele mai multe ori, determinant, fiind responsabil de succesele
vindecărilor rapide şi complete, fără sechele, dar nu de puţine ori poate fi adevărata cauză a
sechelelor definitive, invalidante.
Procesul de recuperare începe după primele 24 ore de la agresiune.

Prognosticul este favorabil atunci cînd tratamentul este corespunzător. Sechelele tardive ce pot
apare sunt:
 Hematoame musculare calcificate
 Ischiemia şi atrofia musculară

V. Profilaxia.
Pentru a preveni o rupture totala sau partial, care se intampla cel mai des la sportive, ei
trebue sa incalzeasca foarte bine musculature si sa evite miscarile bruste.

VI. Tratamentul

1.Tratamentul medicamentos constă în administrarea de.

 Antiinflamatoare nesteroidiene generale sau locale (infiltraţii, unguente)
 Antialgice
2.Tratamentul igieno – dietetic constă în:
 Reducerea aportului de lipide şi glucide pentru a preveni creşterea ponderală care ar putea
suprasolicita tendonul la ridicarea din pat.
 Consum de proteine şi vitamine (A, B,) cu rol în refacerea celulei.
 Regim hiposodat în cazul administrării medicamentelor antiinflamatoare.

3.Tratamentul ortopedic şi chirurgical

În cazul rupturilor parţiale se face imobilizarea într-un aparat gipsat timp de 4 – 6
săptămîni, cu piciorul fixat în unghi drept sau uşor ecvin.

page: 6
 Cînd ruptura este totală, intervenţia chirurgicală este singura metodă de tratament şi constă
în:
 sutura simplă a tendonului (tenoplastie) atunci cînd capetele nu sunt “scămoşate”, nu
există dilacerare sau leziuni degenerative preexistente; se face prin răsturnarea unui lambou
pediculat din tendonul achilian peste sutură sau însăilarea tendonului plantar subţire prin tendonul
suturat.
 reinserţia tendonului în cazul rupturilor la nivelul inserţiei calcaniene; în acest scop, la
nivelul tuberozităţii posterioare a calcaneului, se face cu dalta un volet osos sub care este adus
capătul tendonului.
 Chirurgie plastică şi reparatorie în cazul rupturilor tendinoase vechi, care prezintă deseori
tulburări trofice locale, retracţie importantă a capătului proximal sau cicatrici aderente. Se va face
excizia ţesutului cicatriceal interpus, urmat de alunecarea unui lambou liber din grosimea
capătului proximal şi sutura lui la ambele capete.

PARTEA a-II-a

Tratamentul balneofizioterapeutic

Imobilizarea segmentului, în vederea vindecării leziunilor traumatice va determina:

page: 7
  scăderea forţei şi rezistenţei grupelor musculare regionale, cu hipotrofie musculară,
 scăderea flexibilităţii musculare prin contractura – retractura musculară.

De aceea, obiectivele urmărite în recuperarea sechelelor după ruptura de tendon achilian

sunt:
 Combaterea durerii,
 Refacerea echilibrului muscular şi în special a tricepsului sural, lungul peronier, flexorul
plantar şi flexorii comuni ai degetelor.

Evaluarea bolnavului reprezintă temelia recuperării medicale. Trebuie pus un accent

deosebit pe evidenţierea disfuncţiilor şi evaluarea lor. Evaluarea recuperatorie trebuie să fie cît
mai completă, scopul recuperării fiind dezvoltarea la maximum a capacităţii fizice, mentale,
sociale şi profesionale a bolnavului.
Datele obţinute la prima consultaţie, ajută la stabilirea tratamentului şi programul de
recuperare, care trebuie să fie precoce, complet, neîntrerupt.
Mijloacele folosite trebuie să oprească procesul inflamator, să combată durerea, să permită
relaxarea, postura şi gimnastica medicală.

Tonifierea muşchiului este simplă, monotonă şi de durată. De aceea, o condiţie a terapiei

eficace este de a câştiga colaborarea bolnavului şi de a-l convinge despre necesitatea perseverării
şi continuitatea tratamentului pe o perioadă de timp. Se urmăreşte recuperarea bolnavului până la
“ restitutio ad integrum’’.

HIDROTERAPIA

Înseamnă folosirea apei în scop terapeutic. Factorii care acţionează sunt:

 termici (apa caldă sau fierbite 38 – 40 grade)
 mecanici (presiunea hidrostatică)
 chimici (diferite substanţe introduse în baie)

Metoda cea mai eficace este baia-kineto care se efectuează în cadă mare sau în bazin la o
temperatură de peste 37 grade, cu durata de 20-30 ‘. Asistentul face mişcările : păşirea sub apă,
apoi pacientul repetă în mod activ mişcările;

Baia cu masaj se face pentru recuperarea după aparat gipsat; se aplică băile cu malţ, tărâţe
de grâu, amidon care are un rol emolient asupra tegumentului;

Duşul subacvatic: constă în aplicarea unui duş de presiune mare (1-8 atmosfere) cu apă,
la temperatura de 1-3 grade mai mare decât apa din baie în care se află pacientul sau la aceiaşi
temperatură. Coloana de apă se dirijează circular, în jurul articulaţiei. Duşul de apă se ţine
înclinat la aproxinativ 35 grade şi la o distanţă de 20-30 cm de bolnav.

Duşul masaj constă în aplicarea mai multor duşuri rozetă la temperatura de 38-40 grade,
concomitent aplicându-se şi masajul. Durata este de 8-10 ‘, duşul masaj având un efect rezorbant
şi tonifiant.

page: 8
 TERMOTERAPIA

În recuperarea sechelelor posttraumatice, termoterapia joacă un rol important ea având un

rol important datorită efectelor analgezice. Ea cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de
căldură.

Procedurile locale sunt numeroase şi variabile:

a. comprese calde cu durata de 20-30 ‘, repetându-se de mai multe ori pe zi. Se pun
prosoape ude cu apă caldă pe regiunea interesată;

b. cataplasme calde cu nămol (aplicarea nămolui încălzit pe regiunea de tratat) cu durata

20-40 ‘. În cazul împachetărilor generale se aplică o compresie rece la cap pentru
evitarea congestiei cerebrale.

c. împachetările cu parafină constau în aplicarea parafinei topite, pe regiunea de tratat,

conform unei anumite tehnici. Are acţiune termică locală, provocând hiperemie şi
transpiraţie abundentă.

ELECTROTERAPIA

Electroterapia înseamnă folosirea curentului electric (continuu şi alternativ) şi energia

radiantă în scop terapeutic.

Principalele proceduri sunt:

a. galvanizarea simplă este procedura cea mai utilizată în electroterapie, deoarece poate
fi aplicată în orice stadiu al boli şi pentru efectele sale analgetice, sedative, trofice de
stimulare a excitabilităşii musculare şi vasomotorii. Intensitatea este dată în funcţie de
doza maximă pe care o suportă bolnavul;
b. ionogalvanizările – prin aceasta se înţelege introducerea diferiţilor ioni în organism
cu ajutorul curentului galvanic;
c. curenţii diadinamici – sunt recomandaţi pentru efectele lor analgezice, hipertensionate
şi dinamogene. Durata unei şedinţe este de 10-15 minute, iar numărul lor este de 6
până la 10 pe serie;
d. ultrasunetele sunt recunoscute pentru efectele analgezice, miorelaxante şi
hiperemiante;
e. curenţii Trabert sunt curenţi cu impulsuri cu frecvenţă de 140 Hz (electrodul activ la
catod are efect analgezic). Durata tratamentului este de 15-20 ‘, cu creşterea treptată a
intensităţii, repetându-se de 1-2 ori pe zi;
f. infraroşiile – pot fi aplicate la domiciliu chiar de către bolnavii;
g. roentgenterapia – aplicată în scop antiinflamator, 5-6 şedinţe a 50-74 r/şedinţă, în ritm

page: 9
 de o şedinţă la două zile, repetând cura la 5-6 luni.

MASAJUL

Definiţia masajului
Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulări manuale, variate, aplicate simetric
la suprafaţa organismului în scop terapeutic. Acţiunea fiziologică a acestor manevre constă în
aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la
terminaţiile nervoase profunde cutanate. Acestea măresc excitabilitatea şi întăresc starea
funcţională a scoarţei cerebrale.

Efectele fiziologice

a. Acţiuni locale:
 Acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular şi articular;
 Acţiune hiperemiantă locală, de îmbunătăţire a circulaţiei locale;
 Înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbţie în regiunea
masată;

b. Acţiuni generale:
 Stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator;
 Creşterea metabolismului bazal;
 Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătăţirea somnului, îndepărtarea
oboselii musculare.

Mecanisme de acţiune:
Cel mai important mecanism de acţiune în masaj este reprezentat de mecanismul reflex.
Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument şi proprioceptorii din muşchi, tendoane şi
ligamente, la nivelul cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi care primesc şi transmit
informaţii către SNC.

Concomitent cu acţiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj determină o serie
de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cuatnate conţin mai mult de ¼ din
cantitatea totală de sînge (pielea fiind un adevărat rezervor de sînge), masajul produce o influenţă
considerabilă asupra întregului organism.

Un alt mecanism de acţiune a masajului este reprezentat de apariţia în urma

compresiunilor, ciupiturilor, frămîntărilor şi baterilor a unor reacţii intense în piele, cu formarea
unor produse metabolice cu efect stimulant, ce ajung în circulaţia generală.

Alt mod de acţiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstiţiale, ţesuturilor
conjunctive, masajul putînd să intervină favorabil, ajutînd la rezorbţia lor în sînge pentru a fi
eliminate.

Descrierea anatomică a regiunii

page: 10
 Gamba este segmentul care leagă coapsa de picior; ea se întinde de la articulaţia femuro-
tibială pînă la articulaţia gleznei.
Ea reprezintă a doua pârghie importantă a membrului inferior, după coapsă.

a) Scheletul gambei :
-tibia -este osul cel mai voluminos al gambei situat în partea antero-internă,
-peroneul (fibula) -este un os lung subţire, situat postero - exterior faţă de tibie

b) Articulaţiire gambei :
I. Articulaţia tibio-peronieră superioară:
1) Suprafeţele articulare:
-faţa posterioară a tuberozităţii externe a extremităţilor superioare a tibiei
-faţa internă a capului peroneului
2) Capsula fibroasă întărită de două ligamente (anterior şi posterior),
3) Membrana sinovială.
II. Articulaţia tibio-peronieră inferioară:
1) Suprafeţele articulare:
-faţa externă a extremităţii inferioare a tibiei
-faţa internă a extremităţii inferioare a peroneului
2) Capsula fibroasă şi trei ligamente (anterior, posterior şi interarticular)
3) Nu are sinovială, nici cartilaj; este strict ligamentară.
III. Membrana interosoasă tibio-peronieră
c) Muşchii gambei:
Gamba prezintă 12 muşchi, dispuşi în trei loje:

I. Muşchii lojei anterioare:

1) Gambierul anterior este un muşchi voluminos, triunghiular. Se inseră pe tuberozitatea externă
a tibiei (pe tuberculul lui Gerdy), iar distal pe faţa internă a primului cuneiform şi a bazei
primului metatarsian. El flectează, aduce şi rotează intern piciorul.
2) Extensorul comun al degetelor este un muşchi aplatizat. Se inseră pe tuberozitatea externă a
tiibiei şi pe faţa internă a peroneului.Tendonul lui se împarte în patru tendoane secundare,
care se îndreaptă spre falangele terţiale ale ultimilor patru degete. Este flexor,abductor şi
rotator extern al piciorului pe gambă;
3) Extensorul halucelui se inseră proximal pe faţa internă a peroneulul şi distal pe haluce. Este
extensor al halucelui pe picior, flexor, adductor şi rotator intern al piciorului pe gambă.
4) Peronierul anterior se inseră proximal pe faţa anterioară şi distal pe baza metatarsianului V.
Este flexor, abductor şi rotator extern al piciorului.

II. Muşchii lojei externe:

1) Lungul peronier lateral este un muşchi superficial, ce se inseră proximal pe faţa externă a
peroneului, iar distal pe baza metatarsianului I. Este extensor, abductor, rotator extern al
piciorului;
2) Scurtul peronier lateral se inseră proximal pe faţa exterioară a peroneului, iar distal pe baza
metatarsianului V.

page: 11
 III. Muşchii lojei posterioare:

1) Tricepsul sural este cel mai voluminos muşchi al gambei. Este alcatuit din trei fascicule:
-gemenul extern: se inseră proximal pe faţa postero-externă a condilului femural extern;
-gemenul intern: se inseră proximal pe faţa postero-internă a condilului femural intern;
-solearul: se inseră pe tibie şi peroneu, realizând astfel arcada solearului.

Toate cele trei fascicule musculare converg către un tendon unic, care le continuă direcţia,
tendonul lui Achile: acesta trece prin spatele articulaţiei tibio-astragaliene şi se inseră pe
jumătatea inferioară a feţei posterioare a calcaneului.

Tendonul lui Achile este cel mai voluminos tendon al corpului, el măsurînd 5 - 6 cm în
lungime, 1,2 - 1,5 în lăţime şi o,5 - 0,6 cm în grosime. Denumirea provine din faptul că Achile,
potrivit mitologiei antice greceşti, era vulnerabil numai în această regiune, slăbiciune cunoscută
de Paris, care l-a lovit cu suliţa tocmai în acest loc şi la doborât.
Intr-adevăr, acţiunea tricepsalui sural prin intermediul tendonului lui Achile are o
importanţă capitală în acţiunea motorie. Cînd ia punct fix pe inserţiile superioare, tricepsul sural
este flexor plantar al piciorului pe gambă şi, în mod accesoriu (prin cei doi gemeni), un flexor al
gambei.

2). Plantarul subţire este un muşchi filiform, situat la partea interioară a tendonului lui Achile, pe
care îi dublează. Se inseră proximal pe condilul femural extern, iar distal pe tendonul lui Achile
sau faţa posterioară a calcaneului. Este flexor plantar al piciorului.

3). Popliteul este un muşchi scurt, plat, triunghiular, situat înaintea gemenilor. Se inseră proximal
pe condilul femural extern, iar distal pe faţa posterioară a tibiei. Este flexor şi rotator intern al
gambei pe coapsă.

4). Flexorul comun al degetelor (flexorul tibial) se inseră proximal pe linia oblică tibială, iar
distal, prin patru tendoane pe baza ultimilor falange. Este flexor al ultimilor patru degete pe
picior şi extensor al piciorului pe gambă;

5) Flexorul lung al halucelui (flexorul peronier) se inseră proximal pe faţa posterioară a

peroneului, iar distal pe baza falangei a doua a halucelui. Este flexor al falangelor halucelui şi a
celorlalte degete şi este extensor al piciorului pe gambă.

6) Gambierul posterior (tibialul posterior) se inseră proximal pe linia oblică tibială, iardistal pe
tuberculul scafoidului. Este muşchi extensor, adductor şi rotator intern al piciorului pe gambă.

d).Tehnica masajului:

MASAJUL GAMBEI se face succesiv la următoarele grupe musculare:

page: 12
 grupul gambierului anterior cu extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu-zis al
degetului mare, la care se face mai intâi netezire cu o mână, cu policele pe marginea
anterioară a tibiei şi celelalte degete pe partea externă a gambei.
Netezirea se face de jos in sus, apoi sub formă de pieptene cu partea dorsală a falangelor.
Urmează frământatul cu două degete.

 grupul peronierilor se masează cu o mână ca şi la grupul anterior, poziţia fiind ceva mai
lateral, cu policele alunecând pe musculatura anterioară, paralel cu creasta tibiei, iar celelalte
degete pe musculatura posterioară. După netezlre se face petrisajul cu două degete şi
mângăluirea;

 grupul muşchilor posteriori se masează la început prin netezire, de jos în sus, cu o mână sau
cu douâ mâini. Urmează frământatul sub formă de presiune, stoarcere, mângăluire, ciupire,
geluire. De asemenea se poate aplica baterea cu partea cubitală a mâinii.

MASAJUL ARTICULAŢIEI GLEZNEI ŞI LABEI PICIORULUI

Se începe cu netezirea care se poate executa ca ambele mâini, urmate de presiuni în

regiunea perimaleolară şi de fricţiunea articulaţiei tibio-tarsiene.
Fricţiunea începe cu tendonul lui Achile, sub maleola externă, apoi pe faţa dorsală şi din
nou către tendonul lui Achile pe sub maleola internă. După masaj se execată mişcări pasive şi
active de flexiune dorsală şi plantară a picioralui pe gambă, de rotaţie, pronaţie şi supinaţie.

MASAJUL PICIORULUl.

Se începe cu netezirea degetelor de jos în sus, urmată de presiuni şi frământarea sub

formă de mângăluire cu două degete. Se insistă în special la degetul mare, la articulaţia
metatarsofalangiană.

Se trece apoi la masajul feţei dorsale a piciorului, prin netezire, urmată de uşoară
frământare a fiecărei teci tendinoase în parte, prin mişcări laterale peste tendoane.
Masajul regiunii dorsale a piciorului este deosebit de eficace în combaterea edemelor
acestei regiuni.

MASAJUL PLANTEI

Se face prin netezire, fricţiune în caz de aderenţe şi mai ales batere cu partea cubitală a mâinii, cu
pumnul sau partea dorsală a degetelor flectate. Masajal se termină cu vibraţii şi neteziri de
încheiere.

MASAJUL RECUPERATOR este format din patru timpi:

a) MASAJUL REGIONAL - se face cu manevre de încălzire pe o suprafaţă mai mare decît

regiunea interesată cu o durată de 3-4’
b) MASAJU ZONAL - adecvat pe regiunea interesată timp de 3-4’

page: 13
c) MASAJUL SELECTIV -se face unui fascicol de muşchi sau a unei articulaţii sau ligamente,
inserţii musculare,timp de 2-3’;
d)KINETOTERAPIE - pasivă, activă, activă cu rezistenţă, care durează cca 10’. Pentru izolaţii la
pat se fac mişcări izometrice.

Se face un masaj decontractarant relaxant la inceputul recuperării, după care se va trece

pe parcurs la un masaj tonifiant.

KINETOTERAPIA

După masajul recuperator, cea mai importantă manevră este kinetoterapia. Obiectivele
kinetoterapiei sunt:

(a). refacerea mobilităţii

(b). refacerea forţei musculare, mai ales a flexorilor dorsali, care pot determina un deficit
funcţional important pentru mers;
(c). refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii

Toate acestea se realizează prin anumite tipuri de mişcări, care pot fi pasive, active şi
active cu rezistenţă.

 Mişcările pasive sunt: flexia plantei pe gambă, extensia, pronaţia, supinaţia, circumducţia.
Bolnavul stă pasiv iar maseorul le execută.

 Mişcările active sunt aceleaşi mişcări dar le execută bolnavul.

 Mişcările active cu rezistenţă: bolnavul face mişcările, iar maseorul opune rezistanţă. Acestea
sunt: flexie laterală, stânga şi dreapta şi extensie.

Cele mai imporatante exerciţii sunt următoarele:

1) Exerciţiul de bază este ridicarea picioarelor pe vârfuri apoi lăsarea incompletă pe

câlcâi şi revenirea pe vârf. Acest exerciţiu ajută la tonifierea tricepsului şi a
tendonului achilian;

2) În decubit şezând, se face o flexie plantară, unde mâna rnaseorului opune rezistenţă
pe latura externă plantară, se transmite o mare forţă tricepsului sural;

3) Picioarele fixate la sol, la o lungime de braţ de perete, corpul se apleacă uşor în faţă,
rămânând drept, întreaga rezistenţă fiind în tendonul lui Achile. Din această poziţie,
se revine la vertical prin contracţia tricepsului.

4) Cel mai important exerciţiu este mersul pe diverse trasee: pe plat, pe pantă cu
înclinare ascendentă, descendentă sau laterală sau pe teren accidentat. Apoi se mai
poate merge pe teren dur, pe nlsip sau pe teren alunecos.

page: 14
 Modul de a călca, se face în felul următor: mersul înainte - înapoi şi lateral, mersul cu
picioarele pe aceeaşi linie sau pe doua linii paralele, mersul cu paşi încrucişaţi, mersul pe vârfuri
şi călcâi, pe marginea exterioară şi internă a piciorului.
În funcţie de tipul sechelei mersul se va relua progresiv cu sprijin în bare paralele sau
cadru de mers, cârje sau baston. Prin acest antrenament se reface echilibrul muscular, forţa
tendonului, şi mersul în sine ca mijloc de deplasare.

Toate aceste exerciţii îşi au scopul de refacere a mobilităţii articulare şi a funcţionalităţii

tendino-musculare şi în acelaşi timp şi troficitatea şi tonifierea musculaturii gambei.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ( Ergoterapia )

Ergoterapia urmăreşte ca, prin muncă sau prin orice altă ocupaţie la care participă
bolnavul, să-i restaureze sau să-i mărească performanţele şi starea de sănătate.
La bolnavul cu afecţiuni la sistemul locomotor, terapia ocupaţională îşi propune să
corecteze disfuncţiile motorii determinate de boală şi de inactivitate
Terapia ocupaţională este modalitatea de recuperare a coordonării şi pentru aceasta se
foloseşte:
 pedalatul pe bicicletă,
 maşina de cusut cu piciorul,
 roata olarului
 practicarea unor jocuri, care cer sărituri uşoare sau lovirea mingii cu piciorul.

Urmăreşte prelungirea exerciţiilor de kinetoterapie pentru mobilizarea articulară şi/sau

tonifierea musculară, utilizând o serie de activitaţi complexe, atractive sau care captează atenţia
şi răbdarea pacientului pentru o perioadă mai lungă de timp. În general, aceste activitaţi se
execută cu mâinile, dar forţa motrică este realizată de membrele inferioare prin diverse tipuri de
mobilizare:
 pedalaj pe bicicletă,
 pedalaj prin apăsare verticală de sus în jos,
 alunecarea piciorului într-un jgheab rotund,
 mişcare laterală (abducţie - adducţie),
 urcatul scărilor
 genoflexiuni.

CURA BALNEARĂ

În perioada de remisiune completă, după trecerea completă sau aproape completă

a leziunii, bolnavul poate beneficia de tratament balneo-fizical în staţiuni profilate pe tratamentul
afecţiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc.), unde

page: 15
asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol terapeutic, climatul) este benefică şi, împreună
cu programele de kinetoterapie adecvate, vor asigura prevenirea recidivelor.

În recuperarea posttraumatică de orice fel se pot folosi şi curele balneare, mai ales cele cu
nămol. Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi: termic, fizic (mecanic) şi
chimic.
Staţiunile indicate sunt:
 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)

page: 16
 BIBLIOGRAFIE

Burghele Theodor – Patologie chirurgicală, vol. II, Ed. Medicală, 1974

Ifrim M., Niculescu Gh. – Compendiu de anatomie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988

Ionescu Adrian – Masajul: procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport, Ed. ALL,
Bucureşti

Rădulescu Alexandru – Ortoprdie chirurgicală, vol. I, Ed. Medicală, 1957

Sbenghe Tudor – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală, 1987

Sbenghe Tudor - Recuperare medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, 1996

page: 17