Teoria jocurilor reprezintă o abordare distinctă şi interdisciplinară a studiului

comportamentului uman. Cele mai implicate discipline, în teoria jocurilor, sunt matematica şi
economia, dar şi alte ştiinţe sociale şi comportamentale. Teoria jocurilor a fost creată de
matematicianul John von Neumann. Prima sa lucrare importantă a fost “The Theory of
Games and Economic Behavior”, lucrare scrisă în colaborare cu un economist celebru, Oskar
Morgenstern. Odată cu lucrarea lui Neumann, “jocurile” au devenit o metaforă ştiinţifică ce
reprezenta o gamă largă de interacţiuni umane a căror finalitate depinde de strategiile
interactive a două sau mai multe persoane, ale căror interese sunt în cel mai rău caz opuse sau
în cel mai bun caz, parţial comune.

Teoria jocurilor aparţine unei familii de teorii ce sunt însumate sub termenul general
de Teoria Alegerilor Raţionale. Toate aceste teorii (teoriile deciziei, a jocurilor şi a
alegerilor sociale) pun în discuţie condiţiile în care se poate spune despre acţiunile agenţilor
implicaţi că ar fi raţionale. În funcţie de felul în care aceste condiţii sunt interpretate, teoria
Alegerilor Raţionale poate avea o funcţie pozitivă sau normativă: poate să contribuie la
anticiparea şi explicarea comportamentului agentului sau poate contribui la sfătuirea agenţilor
în privinţa a ceea ce trebuie să facă. Multe din presupusele funcţii ale teoriei Alegerilor
Raţionale sunt controversate. Fiind parte din ea Teoria Jocurilor e afectată de aceste
controverse, în special când e aplicată în domenii sociale.

1
 Teoria jocurilor încearcă să răspundă la o serie de întrebări esenţiale, printre ele
numărându - se:

Ce înseamnă să alegi strategii “raţionale” atunci când finalitatea lor depinde de

strategiile alese de alţii, iar informaţiile sunt incomplete?

In “jocurile” ce permit pierderi şi câştiguri comune, este raţională cooperarea  pentru 

a realiza un câştig comun (sau a se evita o pierdere comună) sau este “raţională” abordarea
agresivă în căutarea câştigului individual, indiferent de câştigurile sau pierderile comune?

Dacă răspunsul la a doua întrebare e “uneori”, atunci în ce circumstanţe este

agresivitatea raţională şi în ce circumstanţe este cooperarea raţională?

In acest context, există diferenţe intre relaţiile de durată faţă de cele trecătoare?

Interacţiunea unor egoişti raţionali poate duce la crearea spontana a unor reguli morale
de cooperare?

In ce fel corespunde comportamentul uman real cu comportamentul “raţional” din

aceste cazuri?

Şi dacă diferă, prin ce diferă? Sunt oamenii mai cooperativi decât sunt “raţionali”?
Mai agresivi? Ambele?

Raţionalitatea

Veriga lipsă dintre economia neoclasică şi teoria jocurilor este raţionalitatea.

Economia neoclasică este bazată pe presupunerea că fiinţele umane sunt 100% raţionale în
alegerile economice. Fiecare persoană îşi maximizează propriile recompense (profit, venit sau
beneficii subiective), în funcţie de circumstanţele alese de ea sau care îi sunt impuse. Această
ipoteză serveşte unui scop dublu în studierea alocării resurselor. În primul rând restrânge
gama de posibilităţi. Comportamentul raţional absolut este mai uşor de anticipat decât cel
iraţional. Şi în al doilea rând oferă un criteriu de evaluare a eficienţei unui sistem economic.
Dacă sistemul se îndreaptă spre o reducere a recompenselor faţă de unele persoane, fără să
producă mai mult decât recompensele celorlalţi “jucători” (costurile sunt mai mari decât
beneficiile) atunci e clar că există o problemă.

In economia neoclasică, individul raţional e expus unui anumit sistem de instituţii ce

include dreptul de proprietate, bani şi pieţe cu nivel mare de competiţie. Acestea sunt
unele dintre “circumstanţele” ce trebuiesc luate în considerare de o persoană ce doreşte să îşi
maximizeze recompensa. Implicaţiile dreptului proprietăţii, a unei economii monetare şi a
unei pieţe competitive ideale îl fac pe individ să nu ia în considerare interacţiunea sa cu
alţi indivizi. Acel individ ia în considerare doar situaţia sa şi “condiţiile pieţei”.

Acest lucru duce la două probleme. Prima din ele limitează aplicaţiile teoriei. Acolo
unde competiţia e restricţionată (dar nu există monopol) sau acolo unde drepturile de
proprietate nu sunt definite complet, teoria economiei neoclasice nu poate fi aplicată. Iar
economia neoclasică nu a realizat nici o extensie recunoscută a acestei teorii care să cuprindă
aceste cazuri. Deciziile luate în afara economiei monetare erau şi ele problematice.

2
 Teoria jocurilor era destinată acestei probleme: să asigure o teorie a comportamentului
economic şi strategic atunci când oamenii interacţionează mai degrabă direct, decât prin
“intermediul pieţii”. Prin urmare, teoria jocurilor se adresează  interacţiunilor serioase. În
cadrul acestor interacţiuni serioase, ca şi în cadrul unui joc, alegerile individului sunt în
esenţă alegeri strategice, iar finalitatea lor depinde de strategiile alese de fiecare participant în
parte.

In teoria economiei neoclasice, a alege raţional înseamnă maximizarea

recompensei proprii. Dintr-un anumit punct de vedere seamănă cu o problemă de
matematică: alegerea activităţii care maximizează recompensa într-o anumită situaţie. Dar în
cazul teoriei jocurilor, problema este mult mai complexă, deoarece rezultatul final nu depinde
doar de strategiile proprii şi de “condiţiile pieţei”, rezultatul final depinde în mod direct şi de
alegerile făcute de ceilalţi.

Introducere în Teoria Jocurilor

Imaginaţi-vă că sunteţi un soldat postat pe front. Mâine va avea loc o mare bătălie.
Bătălia poate să aibă doar 2 finalităţi (victorie sau înfrângere). Situaţia în care se află soldatul
are şi ea doar 2 finalităţi (supravieţuieşte sau moare). Este evident că tu ai prefera să
supravieţuieşti. Dacă linia defensivă este străpunsă, vei muri. Dacă linia defensivă rezistă, e
posibil să mori oricum. Se pare că cea mai bună opţiune e fuga. Dacă faci asta, cei care
rămân în urmă şi luptă vor muri. Iţi dai seama că fiecare soldat din tranşee se gândeşte la
acelaşi lucru. Deci, dacă tu te hotărăşti să rămâi dar ceilalţi fug, atunci în mod sigur mori.
Problema aceasta a preocupat strategii militari de multă vreme. De aceea, este adăugată o
condiţie nouă în ecuaţie – dacă fugi sau dacă dezertezi, eşti împuşcat pentru trădare. De
aceea, cea mai bună şansă de supravieţuire o ai în tranşee luptând pentru victorie.

Teoria jocurilor nu este studiul modalităţilor prin care poţi câştiga un joc de şah.
Uneori, teoria jocurilor nu are nicio legătură cu ceea ce se înţelege în mod normal prin joc.
La nivelul de bază, teoria jocurilor studiază felul în care oamenii, companiile sau naţiunile
(agenţi sau jucători) determină strategii în diverse situaţii atunci când sunt confruntaţi cu
strategiile competitive ale altor jucători. Teoria jocurilor se bazează pe ideea că jucătorii iau
numai decizii raţionale. Dar există o problemă, ceea ce poate fi numit comportament iraţional
de majoritatea societăţilor (acumularea unui stoc de arme nucleare uriaş), este considerat
raţional conform standardelor teoriei jocurilor.

3
 Dar chiar şi atunci când analiza teoriei jocurilor produce rezultate contraintuitive, tot
reuşeşte să ne prezinte faţete surprinzătoare ale naturii umane. De exemplu, membrii unei
societăţi cooperează unii cu alţii doar de dragul câştigului material, sau e mai mult decât atât?
Ai ajuta pe cineva ştiind că acest lucru îţi va dăuna pe termen lung?

Dilema Prizonierilor

A.W. Tucker aduce o metaforă proprie numită Dilema Prizonierilor. Această dilemă
ce nu ocupă mai mult de o pagină, ar putea foarte bine să fie cea mai influentă singură pagină
a ştiinţelor sociale din cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea. Această inovaţie
remarcabilă nu a apărut într-o lucrare de doctorat sau de cercetare, ci într-o sală de clasă. În
anul 1950 în timp ce se adresa unei audienţe de psihologi ai Universităţii Stanford, Tucker a
creat acest exemplu în încercarea de a arăta cât de dificilă e analiza “unor anumite jocuri”.

Doi spărgători, Bob şi Al, sunt prinşi de poliţie. Sunt separaţi şi fiecăruia dintre ei îi
este prezentat acelaşi set de alegeri:

- dacă nici unul dintre ei nu mărturiseşte fapta, atunci poliţiştii îi vor acuza de port
ilegal de armă şi vor fi închişi pentru un an;

- dacă ambii mărturisesc şi se incriminează reciproc, amândoi vor fi condamnaţi la 10

ani de închisoare;

- dar dacă unul dintre ei mărturiseşte fapta şi îl incriminează pe celalalt, iar celalalt nu
mărturiseşte, atunci cel care a colaborat va fi eliberat, iar celalalt va fi condamnat la 20
de ani de închisoare.

Există doar 2 strategii posibile: a mărturisi sau a nu mărturisi. Recompensele (în cazul
de faţă penalităţi) vin sub forma sentinţelor.

Cum putem rezolva acest joc? Care e strategia “raţională” dacă ambii vor să reducă
la minim perioada petrecută în închisoare? Al ar putea privi aşa: “Se pot întâmpla două
lucruri: Bob mărturiseşte sau Bob nu mărturiseşte. Să presupunem că Bob mărturiseşte. În
cazul ăsta sunt condamnaţi la 20 de ani dacă nu mărturisesc şi 10 ani dacă mărturisesc, deci e
mai bine să mărturisesc. Pe de altă parte dacă Bob nu mărturiseşte şi nici eu nu mărturisesc
atunci suntem condamnaţi la 1 an. Dar dacă eu mărturisesc atunci sunt liber. Oricum ar fi e
mai bine să mărturisesc.”

Dar Bob la rândul sau poate gândi şi el aşa şi e foarte probabil că o face – deci
amândoi mărturisesc şi sunt condamnaţi la 10 ani de închisoare. Dar dacă s-ar comporta
“iraţional” şi ar păstra tăcerea, atunci ar putea scăpa doar cu un an de închisoare. Ceea ce s-a
întâmplat aici e căderea celor 2 prizonieri în ceea ce numim “echilibrul strategiei dominante”.

Definiţia strategiei dominante

Lăsaţi un jucător individual al unui joc să evalueze separat fiecare dintre combinaţiile
strategice pe care e posibil să le înfrunte, iar pentru fiecare combinaţie să îşi aleagă propria
strategie ce îi oferă recompensa maximă. Dacă aceeaşi strategie este aleasă  pentru fiecare
dintre combinaţiile strategice diferite pe care le înfruntă, atunci această strategie este numită
strategia dominantă a jucătorului.

4
 Definiţia echilibrului strategiei dominante

Dacă într-un joc, fiecare jucător are o strategie dominantă şi o foloseşte, atunci acea
combinaţie de strategii dominante şi a recompenselor corespondente constituie echilibrul
strategic dominant al jocului. În cadrul jocului Dilema Prizonierilor, a mărturisi e strategia
dominantă, iar când ambii prizonieri mărturisesc, acesta e echilibrul strategic dominant.

Problemele Dilemei Prizonierilor

Acest rezultat remarcabil – că raţiunea individuală duce la înrăutăţirea situaţiei

ambilor indivizi – a avut un impact major asupra ştiinţelor sociale moderne. Există multe
interacţiuni în lumea modernă care sunt asemănătoare, de la cursa înarmărilor, până la
ambuteiaje şi poluare. Acestea sunt interacţiuni diferite în detaliu, dar sunt interacţiuni în
cadrul cărora acţiunile individuale raţionale duc la rezultate inferioare pentru indivizii
implicaţi. Dilema Prizonierilor ne sugerează felul în care e posibil să decurgă lucrurile.

Să nu uitam totuşi că această dilemă reprezintă sub forma unui concept foarte
simplificat şi abstract multe dintre aceste interacţiuni. Există o serie de probleme ce pot fi
ridicate:

Dilema Prizonierilor e un joc de două persoane, dar multe din aplicaţiile acestei idei
implică interacţiuni cu numere mari de persoane. Se presupune că nu există nicio formă de
comunicaţie între prizonieri. Dacă ar putea comunica, ar putea aplica o strategie comună cu
rezultate diferite. În Dilema Prizonierilor, cei doi prizonieri interacţionează o singură dată.
Interacţiunile repetate ar putea duce la un rezultat diferit. Deşi raţionamentul care indică
echilibrul strategic dominant este atrăgător, nu e singura modalitate în care problema poate fi
rezolvată. Poate că nu e cel mai raţional răspuns.

Atunci când analizăm Teoria Jocurilor, trebuie să presupunem câteva lucruri:

- este considerat joc orice scenariu în care 2 jucători sunt capabili să concureze unul împotriva
altuia, iar strategiile alese de un jucător îl vor afecta strategiile celuilalt. Jocurile bazate pe
şansă nu sunt luate în considerare, deoarece nu există libertate de alegere, prin urmare nu
există nici o strategie implicată. Iar jocurile cu un singur jucător, cum ar fi solitaire, nu sunt
considerate a fi jocuri, deoarece nu necesită interacţiunea strategică a 2 jucători;

- jucătorii trebuie să cunoască fiecare mişcare posibilă a adversarului, dar şi toate finalităţile
posibile. Toţi jucătorii au preferinţe legate de anumite finalităţi şi fiecare jucător cunoaşte
preferinţele celorlalţi;

5
- finalităţile sunt definite de gradul de utilitate sau de valoare, pe care un jucător poate să le
deriveze din ele. Daca preferi să ajungi în punctul A în loc să ajungi în punctul B, atunci
punctul A are un grad de utilitate mai mare. Dar ştiind că tu preţuieşti punctul A în locul lui
B, şi B în locul lui C, un alt jucător poate anticipa acţiunile tale şi va plănui strategii care să
ţină cont de ele;

- toţi jucătorii se comportă raţional. Chiar şi acţiunile aparent iraţionale sunt raţionale din
anumite puncte de vedere. De exemplu, dacă ar fi să joci 2 partide de biliard, nu ai pierde
intenţionat banii din prima partidă decât dacă crezi că aşa îl impulsionezi pe oponent să
parieze mai mult bani în a doua partidă – un joc în care anticipezi victoria.

Există diferenţe importante între jocurile la care participi doar odată şi cele la care participi de
mai multe ori.

- dacă nici un jucător nu reuşeşte să ajungă la finalitatea dorita, atunci jocul ajunge într-un
impas numit Echilibrul Nash. Mai pe scurt, jucătorii îşi păstrează strategiile curente (chiar
dacă nu sunt cele dorite) deoarece schimbarea lor nu va realiza nimic.

In jocurile unice, cum e dilema prizonierilor, miza e ridicată dar nu există şi alte
repercusiuni. Atunci când jucăm un joc cu mai multe ture, aplicarea unei strategii unice nu e
cea mai bună idee. Ambii jucători pot obţine rezultate mai bune dacă în unele situaţii
colaborează, iar în altele nu. Acest lucru ajută la aproximarea strategiilor celuilalt jucător şi
se numeşte strategie mixtă. Să zicem că dilema prizonierilor e doar un scenariu dintr-o serie
de jocuri repetate ce vor urma. Un jucător alege să nu mărturisească, în loc să profite de
acest lucru, cel de al doilea jucător refuză şi el să mărturisească, ducând la cea mai bună
finalitate mutuală. Strategiile aplicate în jocurile repetate iau în considerare reputaţia
adversarului şi cooperările viitoare.

Teoria Jocurilor şi Războiul Rece

La începutul Războiului Rece, administraţia Eisenhower considera armamentul

nuclear că fiind doar o altă armă din arsenal. Thomas Schelling i-a convins armele nucleare
erau bune pentru descurajare. Şi a mai propus că America să aibă o varietate de răspunsuri
tactice cu care să facă faţă la orice situaţie posibilă.

Un echilibru a fost astfel creat, în cadrul căruia nici o naţiune nu putea fi avantajata în
cazul unui atac nuclear – represaliile urmau să fie devastatoare. Acestea erau cunoscute sub
numele de M.A.D. (Mutual Assured Destruction). Acest echilibru necesita cunoaşterea
punctelor forte şi slabe a fiecărei naţiuni. Ca şi în cazul dilemei prizonierilor, ambii jucători
trebuie să presupună că celalalt e preocupat doar de propriul sau interes, prin urmare trebuiau
să îşi limiteze riscul adoptând o strategie dominantă.

Dacă una dintre naţiuni modifică echilibrul puterii (prin construirea unui scut anti-
racheta, de exemplu), ar duce acest lucru la o gafă strategică şi declanşarea unui război
nuclear? Încercând să evite asemenea dezechilibre, guvernele au apelat la teoreticienii
jocurilor. Atunci când o naţiune construia silozuri de rachete, cealaltă le ţintea. U.R.S.S.-ul şi
S.U.A. au construit silozuri de rachete în toata lumea, lucru care a dus la mărirea numărului
de rachete din primul atac pentru a reduce cat mai mult capacitatea de atac a celuilalt. în cele
din urma armele nucleare au ajuns să fie instalate pe avioane ce zburau non-stop şi pe
submarine, pentru a preveni situaţia în care silozurile ar fi fost distruse.

6
 Atmosfera era foarte încordată şi exista o teamă generală faţă de orice neînţelegere
care ar duce la dezastru. În mijlocul acestei situaţii, chiar şi o mişcare defensivă, cum ar fi
construirea unui adăpost anti-atomic, putea duce la declanşarea războiului. Deoarece
construirea lor însemna anticiparea unor probleme. De ce să anticipezi probleme, dacă nu
cumva tu eşti cel care le va cauza?

Niciun calcul raţional sau matematic nu dădea sens lansării armelor nucleare după ce o
naţiune a primit o lovitura semnificativa. Care ar mai fi rostul? Distrugerea lumii de dragul
răzbunării? Iar daca răzbunarea nu descurajează, ce împiedica atunci o naţiune să lanseze
primul atac? Pentru a contracara ameninţarea primul atac, liderii americani şi sovietici
foloseau uneori strategia nebunului sau împrăştiau zvonuri cum că ar fi instabili mental sau
orbiţi de ura pentru a forţa adversarul să ţină garda sus. Controlul armamentului şi negocierile
de dezarmare erau doar jocuri repetate ce permiteau ambelor părţi să răsplătească cooperarea
şi să pedepsească lipsa ei. Prin intermediul întâlnirilor repetate şi a creşterii comunicării dintre
ei, încrederea şi cooperarea au dus la relaxarea atmosferei. Un rol important l-au avut şi
resursele necesare menţinerii unei capacităţi nucleare în continuă creştere.

Din fericire, niciuna dintre naţiunile implicate nu au fost dispuse să joace scenariul
final în care finalitatea preferată implica o victorie ce era sărbătorită în subteran de câţiva
supravieţuitori.

Jocul Ultimatumului

Teoria jocurilor e utilă în studiile sociologice. Există jocuri diferite în baza cărora se
pot analiza tiparele comportamentale.

Doi jucători încep fără nimic. Jucătorul 1 primeşte 10 dolari şi i se spune că îi poate
păstra dacă dă o parte şi Jucătorului 2, care poate accepta sau respinge oferta. Dacă Jucătorul
2 acceptă oferta Jucătorului 1, atunci ambii pot câştiga ceva. Dacă Jucătorul 2 respinge oferta,
atunci Jucătorul 1 rămâne fără bani.

Iniţial se credea că Jucătorul 1 va oferi sume mici (1-2 dolari) şi că Jucătorul 2 va

accepta, din moment ce e mai bine decât nimic. Dar studiile au arătat că uneori Jucătorul 2
respinge oferta. S-ar putea crede că acesta e insultat de valoarea ofertei. Atunci când acceptă
cei 2 dolari, câştigul poate fi privit ca fiind net sau relativ. Dintr-un anumit punct de vedere, 2
dolari sunt mai buni decât nimic. Dar dacă câştigul net este de 2 dolari, asta înseamnă că ai
avansat de la punctul de a avea ceva de valoare egală cu Jucătorul 1 (adică nimic) la punctul
în care eşti clar dezavantajat şi în care Jucătorul 1 are cu 6 dolari mai mult decât tine. În
funcţie de situaţie, poate fi avantajos să refuzi oferta dacă nu e împărţită egal.

Prin studierea motivaţiilor celor 2 jucători putem afla ce îi motivează cu adevărat pe

oameni. Teoria economică susţine că deţinerea unei sume cât mai mari de bani e cel mai
important lucru. Banii sunt importanţi pentru supravieţuire, dar folosirea lor reflectă şi alte
valori.