Relația dintre Hitler si Mussolini

1930-1940

Ajuns la putere incă din 1922, Mussolini nu l-a luat pe Hitler în serios pană la alegerile germane din 1933.
Relațiile dintre cei doi lideri vor deveni și mai tensionate din cauza problemei Austriei. Mussolini se
temea de posibilitatea noului regim german de a se extinde și asupra Austriei.

Atunci când Hitler a preluat puterea, și-a manifestat foarte curând dorința de a pune în aplicare planul
expus în Mein Kampf și de a se apropia de Italia. Mussolini va răspunde acestor manifestări cu multă
curtoazie, insă va rămâne prudent și rezervat.

Cei doi se vor cunoaște personal abia în vara anului 1934, la Veneția. Prost sfătuit, Hitler a debarcat în
civil, în timp ce Mussolini era împodobit cu fireturi și decorații, încins cu brâu, incăltat în cizme. Ducele a
profitat de această situație pe tot parcursul întrevederii lor, forțându-l pe Hitler să accepte planul
secund. În piața San Marco a ținut o cuvântare de la balcon mulțimii adunate, în timp ce oaspetele său îl
asculta dintr-un balcon vecin, Mussolini obținând toate ovațiile . În cadrul intanlirii, cei doi lideri au căzut
de acord asupra aversiunii lor fată de Franța și Rusia Sovietică, insă au omis să se înțeleagă cu privire la
Austria.

Așadar,Hitler nu a făcut nimic pentru a încerca să îi calmeze pe naziștii austrieci și la 25 iulie 1934
naziștii din Viena au ocupat Cancelaria Republicii, întreaga acțiune culminând cu asasinarea lui Engelbert
Dollfus, cancelarul Austriei și prietenul apropiat al lui Mussolini . Răspunsul acestuia din urmă nu a
întârziat să apară, trimițând trupe la graniţa cu Austria. Hitler a trebuit să asiste neputincios la acţiunea
lui Schuschnigg, succesorul lui Dollfus, de a restaura ordinea sub protecţia lui Mussolini .

În martie 1935 Germania nazistă a declarat existența unei forțe armate aeriene, „Luftwaffe”,
încălcând astfel prevederile Tratatului de la Versailles, De asemenea,a anunțat că introduce serviciul
militar obligatoriu în vederea creării unei armate de cinci ori mai mare decât prevedea tratatul de pace.
În fața unei astfel de provocări Mussolini a fost de acord să se intalnească cu reprezentanții Marii Britanii
și Franței în aprilie 1935, în orașul italian Stresa, pentru a organiza o ripostă comună la vizibila
amenințare germană. A fost înființat astfel „Frontul de la Stresa” prin care cele trei puteri se angajau să
colaboreze pentru a împiedica orice alte incălcări ale tratatelor care ar putea periclita pacea și echilibrul
european

Frontul de la Stresa a reprezentat o înțelegere între ministrul Franței, Pierre Laval, prim-ministrul Marii
Britanii, Ramsay Macdonald și prim-ministrul Italiei, Benito Mussolini. Scopul declarant al pactului era
reafirmarea Tratatului de la Locarno, cât și o formă de protest la decizia lui Hitler de a reînarma
Germania.

Mussolini a profitat la maximum de acest acord, înțelegând că Franța si Marea Britanie erau dispuse să
faca diferite concesii pentru a evita o posibilă alianță între Germania și Italia, acestea dând dovadă de
mai multă înțelegere faţă de ambiţiile expansioniste ale Italiei în afara continentului. În consecință,
Ducele s-a folosit de această împrejurare pentru a-și extinde imperiul colonial cu riscuri minime, iar zona
aleasă pentru expansiune a fost Abisinia.
Cucerirea Abisiniei de către trupele italiene a fost rezultatul dorinţei lui Mussolini de a-și consolida
poziţia pe plan intern prin crearea unui imperiu italian în Africa de Est. De asemenea, dorea să se
revanșeze pentru înfrângerea pe care Italia o suferise din partea trupelor etiopiene la Adowa în 1896, în
timpul primei tentative de a ocupa zona.

Episodul etiopian a reprezentat punctul de cotitură al regimului fascist, convingându-l pe Mussolini de

infailibilitatea lui, de necesitatea unei politici de forţă faţă de democraţiile ezitante şi divizate. Nu în
ultimul rând, acest eveniment l-a determinat să strângă legăturile cu Germania lui Hitler și cu celelalte
regimuri totalitare.

Relațiile dintre liderul italian si cel german se îmbunătățesc considerabil în perioada 1936-1939, Ducele
începand să vadă în Germania un aliat necesar. Simpatia față de Hitler, venea pe de o parte din faptul că
Germania nu se implicase în problema sancțiunilor și, pe de altă parte, din faptul că ambele state aveau
dușmani comuni, datând încă de la Conferința de pace din 1919: Marea Britanie și Franța. Reconcilierea
a început în ianuarie 1936, când Hitler a renunțat la Anschluss (anexarea Austriei la Germania), iar
Mussolini, drept răsplată, a acceptat că Austria să fie redusă la statutul de satelit al Germaniei. Însă
evenimentele în cadrul cărora au colaborat cele două state totalitare s-au multiplicat pe parcursul
următorilor ani.

Războiul civil spaniol a început pe 17 iulie 1936, când garnizoana militară din Maroc, avându-l la
comandă pe generalul Francisco Franco, se răzvrăteste împotriva guvernului republican legitim de la
Madrid, susținut de Fontul Popular. În cadrul acestui conflict, republicanii s-au bucurat de sprijinul
Uniunii Sovietice și a Mexicului, în timp ce naționaliștii au fost susținuți de Italia fascistă, Germania
nazistă, și Portugalia.

Reacția comunității internaționale în fața acesui conflict a fost semnificativă. Franța, aflată la graniță, a
fost direct interesată de acțiunile din Spania, întrucât perspectivă preluării puterii de către Franco punea
Parisul în poziția în care ar fi fost încercuit de puteri fasciste. Cu toate acestea, Franța alături de Marea
Britanie au inițiat politica non-intervenționistă, întrucât aceste două mari puteri s-au temut că
implicarea în conflict ar putea atrage un război cu Germania și Italia. A fost semnată o declarație a non-
intervenției, însă aceasta nu a funcționat cu adevărat. Astfel că, Hitler și Mussolini au continuat să îl
sprijine pe Franco atât cu arme, cât și cu armate de voluntari, în timp ce Uniunea Sovietică a fost
principalul susținător al tabarei republicanilor.

Rapiditatea intervenţiei italo-germane se explică prin pregătirile care s-au realizat in acest sens înca din
martie 1934, când, la Roma, Partidul Reînoirii Spaniole şi guvernul italian semnează un acord secret prin
care Mussolini se angaja să furn3.2.Conferinta de la Munchen si dezmembrarea Cehoslovaciei

După anexarea Austriei la cel de-al Treilea Reich la 12 martie 1938, politica externă germană s-a
reorientat aproape imediat spre distrugerea statului cehoslovac. În vara anului 1938 presiunea germană
devine tot mai puternică, iar întrevederile dintre Chamberlain și Hitler nu reușesc nici ele să remedieze
criza .

Astfel, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain l-a implorat pe Mussolini să medieze o înțelegere
pentru evitarea războiului. Rezultatul a fost Conferința de la München desfășurată în perioada 28-29
septembrie 1938, la care participat reprezentanți ai Italiei (Mussolini), Germaniei (Hitler), Marii Britanii
(Chamberlain) și Franței (Daladier)izeze arme şi capital pentru a răsturna Republica.
În martie 1939, la nici șase luni după momentul München, Hitler a ocupat ce mai rămăsese din
Cehoslovacia. Partea cehă a devenit protectorat german, iar Slovacia a fost declarată stat independent
din punct de vedere tehnic, deși era un satelit german

Ca urmare a acestor acțiuni, Mussolini a fost deranjat de faptul că Hitler nu i-a spus de planul
său în desfășurare, insă cum Germania demonstra cu fiecare gest că destinul era de partea ei, el va
rămâne de partea pe care o consideră câștigatoare. În consecintă, Ducele a sprijinit în mod public
acțiunile lui Hitler, ba mai mult, a declanșat un atac supriza asupra Albaniei, care se afla oricum sub
influența italiană. Pentru a sărbători această victorie facilă, Mussolini a aranjat proclamarea lui Vittorio
Emanuel „Rege al Italiei și Albaniei și impărat al Etiopiei” La începutul lui mai 1939, Maxim Litvinov,
ministrul de externe sovietic, a fost înlocuit cu Molotov. Înlăturarea unui ministru de origine evreiască,
foarte favorabil ideii de securitate colectivă, reprezenta un semnal a cărui semnificaţie nu a fost ratată
de conducerea nazistă. Astfel, pe 22 mai 1939, Germania şi Italia au încheiat Pactul de Oţel . Acesta
prevedea că: „daca interesele comune ale Părtilor contractante ar fi puse în pericol de evenimente
internaționale de orice natură, atunci acestea vor începe imediat consultări în legătură cu măsurile de
adoptat pentru apărarea acestor interese ale lor. Dacă securitatea sau alte interese vitale ale uneia
dintre părtilor contractante ar fi amenințate din exterioe, cealaltă parte contractantă va da părtii
amenințate întregul său sprijin politic și diplomatic cu scopul de a elimina această amenințare. Dacă, în
ciuda dorințelor și speranțelor părtilor contractante, ar fi să se întâmple că una dintre acestea să fie
angajată în complicații de război cu altă sau alte puteri, cealaltă parte contractantă va veni imediat ca
aliat alături de ea și o va susține cu toate forțele militare, pe pămant, pe mare și în aer”. Din nefericire,
Mussolini a înțeles probabil prea târziu implicațiile încheierii unei astfel de înțelegeri cu Germania și a
încercat să găsească modalități prin care să se eschiveze.

În august 1939, Germania era pregătită deja pentru invadarea Poloniei, însă guvernul italian le-a
comunicat germanilor că, deși nu era vorba de nici o reținere din partea Italiei de a

participa la vreun război, acesta trebuie amânat incă trei ani ca că Italia să aibă timpul necesar pentru a
se putea reînarma. Acest mesaj, însă, nu a primit niciodată răspuns din partea lui Hitler. La sfârșitul lunii
august, când atacul era iminent, Mussolini a repetat cererea Italiei de a mai beneficia de câțiva ani de
pace, însă și de această data Hitler l-a ignorat și de această dată și i-a cerut Italiei să respecte termenii
Pactului de oțel. În aceste condiții, Ducele a susținut că va intra în război doar dacă Italia avea să fie
dotată cu enorme cantităti nerealiste de material de război. Când Germania a intrat în război cu
democrațiile occidentale în urma invadării Poloniei, Mussolini a declarat că aliatul său a fost „neleal”,
motiv pentru care considera pactul nul și a anunțat, mai apoi, că Italia este nebeligerantă .

După semnarea Pactului de Oțel, următorul eveniment de politică externă la care au participat Italia lui
Mussolini și Germania lui Hitler a fost al Doilea Război Mondial. Participarea celor doua state in cea de a
doua conflagrație mondială va grăbi dezagregarea regimurilor și va conduce la eşecul final al
experimentului fascist .

In concluzie, atat Ducele, cat si Fuhrerul au urmarit sa isi transforme statele in mari puteri europene intr-
o perioada in care sistemul european era instabil ca urmare a primului razboi mondial. Politica lor
externa a fost extrem de ambitioasa. In miezul politicii italiene se afla o mare ambiguitate: Mussolini il
vede pe Hitler ca pe un bufon, insa in acelasi timp Italia are nevoie de Germania pentru ca Italia nu este
o putere a stabilitatii, ci o putere care incearca sa schimbe granite si ordinea europeana. Astfel,
Mussolini nu il place pe Hitler, dar are nevoie de revizionismul german. De asemenea, exista si o mare
afinitate ideologica intre cele 2 regimuri.

Ultima încercare a celor doi de a-și îndeplini obiectivele de politică externă a fost reprezentată de
implicarea Italiei si a Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, insa cei doi lideri vor sfarsi tragic. În
anul 1943 Mussolini este asasinat de un grup de partizani, iar cadavrul său va fi spânzurat de picioare în
piață din Milano, in timp ce in jurul mortii lui Hitler exista o anumita doza de mister, versiunea oficiala
ar fi aceea ca Fuhrerul s-ar fi sinucis in buncarul sau din Berlin, la sfarsitul celui de al doilea razboi
Mondial. Cu toate acestea, nu exista dovezi concrete in acest sens.