UNIVERSITATE

SINONIMELE SI SINONIMIA
CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND SINONIMELE

1.1. Definiţie
1.2. Sursele sinonimiei
1.3. Criterii de clasificare
1.4. Rolul sinonimelor (functiile)

CAPITOLUL II. SINONIMIA

2.1. Definiţie
2.2. Tipuri se sinonimie
2.3. Rolul sinonimiei în literatură
2.4. Sinonimia şi polisemia
2.5. Efectele negative ale sinonimiei

CAPITOLUL III. CONCLUZII

CAPITOLUL IV. CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ

BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND SINONIMELE

1.1. Definiţie

Vocabularul1 limbii romane poate fi definit ca totalitatea cuvintelor utilizate astazi mai mult sau mai
putin. In conditiile epocii actuale, de progress stiintific si ethnic, orice vorbitor oricit de instruit, este obligat
sa-siperfectioneze continuu cunoasterea sensului sau sa-si insuseasca cuvinte noi, necunoscute .
In orice fel de comunicare cuvintele nu sunt folosite singure, ci se combina intre ele pentru a
constitui enunturi , mesaje , texte de mai multe tipuri. Sunt utilizate obligatoriu cuvintele vocabularului
fundamental, care desemneaza cuvintele importante, care asigura intelegerea dintre toti vorbitorii limbii
romane.
La acestea se adauga cuvintele din masa vocabularului alcatuita din multe cuvinte noi (neologisme).
Prezenta acestora este justificata pentru a varia exprimarea in limba literara standard sau de necesitatea de a
introduce in comunicarea curenta termeni stiintifici si tehnici de interes general in epoca moderna.
Cuvintul, unitate de baza a vocabularului asociaza o anumita forma cu un sens (cuvintele
monosemantice) sau mai multe sensuri (cuvintele polisemantice). Sensurile cuvintelor sunt codificate in
dictionare, dar utilizarile lor contextuale nu sunt specificate decat in anumite situatii.
Libertatile construirii de mesaje (enunturi) sunt destul de mari si se spune ca orice buna utilizare a
sensului unui cuvant intr-un context reprezinta, eventual o noua producere de sens.
Asa se explica dinamica vocabularului romanesc, conditionata de relatii ca polisemia, sinonimia,
antonimia
Un aspect instructiv si practice al bogatiei limbii romane il constituie sinonimele ei; echivalente
lexicale posibile pentru a exprima aceeasi notiune, precum; speranta- nadejde; timp- vreme; praf- colb;
parfum- aroma. Fireste, exista adeseanuante de expresie intre sinonime, cum spunea odata
Sadoveanu;’’Avem arbore, pom , copac cu intelesuri deosebite’’, adaugand si alte exemple si indemnuri.
Diferentiere se face si intre ; zapada - nea – omat’’. Uzul general, dinamic al limbii vii neglijeaza adesea
nuantele, folosind termenii cu sens similar sau apropiat, ca niste echivalente utile exprimarii rapide, variate,
aproximative, sugestive a ideilor, evitand prin sinonimie – repetitiile.
Sinonimele sunt acele cuvinte cu inteles aproximativ identic, care pot fi substituite unele prin
altele, care pot alterna intr-un context dat fara ca sensul global al mesajului sa se schimbe. Segmentul de
comunicare;’’Tatal sau si-a construit o locuinta incapatoare’’ il pot reformula; ‘’ Parintele lui si-a facut o
casa mare,’’ pentru a vedea ca fiecare termen din prima constructie are un echivalent destul de précis, dar
altul, in a doua propozitie; oricum sensul ideii nu s-a schimbat.
Cercetarile lingvistice mai noi au precizat ca pentru a putea vorbi de sinonimie trebuie indeplinite
urmatoarele conditii:
1
Vocabularul sau lexicul reprezinta totalitatea cuvintelor care existaintr-o limba. Vocabularul fundamental cuprinde cuvintele cel mai des folosite si care
sunt intelese se toti vorbitorii unei limbi. Vocabularul fundamental cuprinde aproximativ 1500 de cuvinte, apartinand tuturor partilor
de vorbire. Masa vocabularului cuprinde cuvintele care nu intra in vocabularul  fundamental. Cuvintele din masa vocabularului reprezinta
aproape 90% din cuvintelelimbii romane In masa vocabularului , intra termeni stinţifice si tehnici, arhaismele, regionalismele
 1.Cuvintele considerate sinonime sa fie identice sub aspectul obiectului pe care il denumesc, sa
trimita la aceeasi realitate.
2. Sinonimele sa poata fi substituite in context fara ca sensul global al mesajului sa se modifice;
3. Sa faca parte din aceeasi varianta a limbii,
Diversele sensuri ale unui cuvant polisemantic trimit la sinonime diferite care, la randul lor trimit la
altele, in asa fel incat, reteaua de relatii se complica foarte mult. Daca se cere sa gasim sinonime pentru
,,fraged”, putem indica mai multe:
1.(despre plante) tanar, crud;
2.(despre fiinte) gingas, plapand.
3.(despre aluat) sfaramicios.
Unul si acelasi cuvant poate face parte din clase de sinonime diferite, de exemplu;
1. slab, subtire, uscativ.
2. slab, mediocru.
3. slab, influentabil.
4. slab, diluat.
5. slab, incet.
In baza unui sens anume ,cuvintele se grupeaza in clase numite in mod current serii sinonimice. De
exemplu la cuvantul ,,casa’’ gasim urmatoarele serii;
1. imobil,cladire, locuinta , camin , domiciliu.
2. familie , dinastie , neam.
3. intreprindere, firma.
Aceasta inseamna ca in mintea vorbitorului clasa de sinonime este relative bine construita de la
inceput.
Cazurile in care echivalenta este perfecta sunt destul de rare in limba. Asemenea cuvinte se
intalnesc mai ales in limbajul stiintific si ethnic: natriu - sodiu; smalt – email.
Dar fenomenul poate fi intalnit si in limbajul curent : geamantan - valiza; a muri - a deceda; ca si
cuvintele ce provin dinregionalisme: varza – curechi; cartofi - barabule;
De cele mai multe ori putem identifica diferente semantice intre cuvinte pe care la modul general
le consideram sinonime.
De exemplu: pom (fructifer) si copac (nefructifer).
In seria: teama, frica, spaima, groaza, termenii au in comun urmatoarele trasaturi: stare de emotie -
provocata de pericol.
Diferenta este data de trasaturi care exprima gradul in care este apreciata starea respective. Grad
mare pentru frica, grad foarte mare pentru spaima , grad maxim pentru groaza.
Situatiile care rezulta din observarea comportamentului contextual al sinonimelor sunt variate.
De exemplu, sur, cenusiu, gri, carunt, desi denumesc aceeasi culoare, apar in situatii diferite.
 Putem spune haina cenusie - gri, dar celelalte sinonime nu apar aici; par sur – carunt; blana sura -
cenusie; cal sur .
Definim sinonimele cuvinte cu forme diferite dar care au același sens. Ele sunt folosite pentru a nuanța
și a preciza ideea expusǎ în cadrul unei comunicări. Sinonimele au diferite grade de echivalențǎ între ele.
În general nu existǎ echivalențǎ perfectǎ a cuvintelor existente într-o limbǎ.
Asadar, sinonimele sunt cuvinte diferite ca forma, dar apropiate sau identice ca sens. Ele constituie
serii sinonimice, cuprinzand doua sau mai multe cuvinte.
De exemplu: dragoste - iubire; a vorbi - a spune - a zice; inteligent – destept – istet - ager.
In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una referitoare la definirea termenului
de sinonim si alta referitoare la delimitarea tipurilor de sinonime.
Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de sinonime dintr-o serie sinonimica
este si astazi un subiect discutat si   controversat, cercetatorii avand pareri diferite (dar nu  fundamental).
Una dintre numeroasele definitii ale sinonimiei este urmatoarea: Sinonimia este acea relatie de sens
care se stabileste intre cuvinte care au aproximative acelasi sens si pot fi substituite unul cu celalalt in
context2.
Cea mai ampla discutie referitoare la problema sinonimei apare in lucrarea: Probleme de sinonimie a
lui Onufrie Vinteler3.
Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de insasi definirea lor.
Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor) sinonime, se pune intrebarea daca
aceasta identitate se refera la toate sensurile cuvintelor aflate in raport de sinonimie sau numai la un singur
sens.
Se spune ca nu exista sinonime perfecte, absolute, ci numai partiale sau aproximative. De asemenea,
datorita unor abordari terminologice gresite, putem cadea usor in panta pseudosinonimiei4.
S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie substituibile reciproc in acelasi
context fara ca sensul acestuia sa se schimbe si sa fie identice in ceea ce priveste valoarea lor semantica si
cea expresiva, afectiva. De obicei, se stabilesc grade de echivalenta intre cuvintele care constituie o serie
sinonimica.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste intre sensuri.
Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a expresivitatii si a preciziei in exprimarea orala
si scrisa.
Vorbitorii, dar mai ales scriitorii, pot selecta din bogatul tezaur de sinonime al limbii romane cuvantul
potrivit.

2
Narcisa Forascu, Categorii semantice: Sinonimia, in L.L.R., Bucuresti, 2000, p. 11.
3
Onufrie Vinteler, Probleme de sinonimie, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1983, p. 71
4
Pseudo-sinonimia constă în folosirea echivocă a unor termeni interpretaţi ca sinonime, datorită lacunelor profesionale
(CIOBANU 1998: 59) – i. e. : concentraţie „grad de saturare, de densitate a unui corp” – concentrare „acţiunea de a se concentra;
reunire”. Mult mai des însă se recurge la pseudo-sinonimie dintr-un alt motiv, cel puţin la fel de simplu ca cel invocat mai sus,
anume absenţa voită a intenţiei de precizie în utilizarea unui termen, într-un cadru mai general al discuţiei ştiinţifice,
considerându-se suficientă recunoaşterea semelor de bază din structura semantică a termenului în cauză.
 Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: functia de diversificare a exprimarii, pentru evitarea
repetitiilor aceluiasi cuvant; functia de reliefare si functia de precizare si de nuantare a unei idei.
In acest ultim caz un mare rol capata contextul si valorile functional-stilistice ale sinonimelor, ele
ajutandu-l pe vorbitor (pe scriitor) sa poata selecta si folosi sinonimele de care are nevoie in comunicare.
Sa retinem, de asemenea, ca dictionarele, atat cele explicative, cat si, mai ales, cele de sinonime, ofera
indicatii referitoare la valorile stilistice ale cuvintelor, recurg la ilustrari in scurte contexte, cum procedeaza
Luiza si Mircea Seche in Dictionarul de sinonime al limbii române (1982), pe care l-au elaborat dupa o
riguroasa tehnica lexicografica.
Cercetările lingvistice mai noi preocupate de această problemă, au precizat că pentru a putea vorbi de
sinonime trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Cuvintele considerate sinonime să fie identice sub aspectul obiectului(al referentului) pe care îl
denumesc. Aceasta este prima condiţie esenţială şi obligatorie.
Sinonimele să poată fi substituite în context fără ca sensul global al mesajului să se modifice.
Să facă parte din aceeaşi variantă a limbii, înţelegând prin aceasta atât variantele teritoriale (identitatea
de repartiţie geografică), cât şi variantele stilistico-funcţionale.
În funcţie de respectarea sau nerespectarea condiţiilor enunţate mai sus, se poate redefini sinonimia în
două feluri:
În sens restrâns, sinonimia presupune obligatoriu identitatea de sens, de comportament contextual şi
de variantă funcţională a două sau mai multe cuvinte5.
În sens larg, sinonimia înseamnă că două unităţi se pot afla în relaţie de sinonimie, dacă desemnează
în mod global acelaşi obiect.
Sinonimia nu poate fi concepută ca un fenomen static, ca o relaţie de sens abstractă decât la nivelul
descrierii teoretice(a limbii). În practică ea se manifestă în şi prin vorbire, în enunţuri şi în situaţii de
comunicare concrete.
Cuvintele „ nădejde” şi „ speranţă” sunt identice ca sens, deoarece pe baza definiţiei de dicţionar se
pot delimita componente de sens care sunt, toate, comune celor doi termeni. O dovadă în acest sens o
constituie şi posibilitatea că cele două cuvinte să se substitue reciproc în toate contextele, de exemplu:
„ Nu mi-am pierdut nădejdea (speranţa) că….”
„ E slabă nădejde (speranţă) să mai vină.”
Echivalenţa lor este atât de perfectă, încât substituţia este valabilă chiar şi în expresii relativ fixate de
uz ca: „ a trage nădejde (speranţă)”, „ a pune nădejdea (speranţa) în ceva, cineva”, „ în nădejdea (speranţa)
că”.
Imposibilitatea de substituţie a celor doi termeni într-un context ca: „ El este o speranţă a muzicii.”,
se datorează faptului că aici cuvântul înregistrează o deplasare spre un sens concretizat „ persoană care
promite…”.

5
Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956,p 121. Vezi de asemenea si Constantin Ţibrian, Structura
vocabularului limbii române, Piteşti, 2004, p.98.
 Se observă că restrângerile contextuale atât de des invocate când este vorba de sinonimie, nu
funcţionează de obicei în cazul sinonimelor cu un singur sens 6, univoc, care exclude orice posibilitatea de
confuzie şi mai ales când cuvintele, fapt important, aparţin aceleiaşi variante a limbii.
Cuvintele se grupează în clase numite în mod curent serii sinonimice. Dacă se cere unui vorbitor să
indice câteva sinonime pentru un anumit termen, ne oferă adesea asemenea serii ( imobil, clădire, locuinţă).
În constituirea unei serii sinonimice se porneşte în mod deliberat de la un număr cât mai mare de
componente comune( de preferinţă toate).
Compararea între ei a termenilor clasei ne permite să identificăm unele diferenţe care pot fi propriu-
zis de sens sau graduale.
Punerea în evidenţă a diferenţelor are, atât o importanţă teoretică cât şi o importanţă practică,
întrucât conştientizarea acestor diferenţe condiţionează deprinderea de a învăţa şi utiliza corect cuvintele
limbii şi, în ultimă instanţă, obişnuinţa de a opera corect o selecţie între cuvintele pe care limba ni le pune la
dispoziţie.
Scriitorii au avut un rol important în dezvoltarea sinonimiei, punând în valoare influenţele istorice
exercitate asupra limbii naţionale.
Vechii tâlcuitori ai textelor sacre au reluat adesea unele noţiuni esenţiale pentru a le sublinia,
repetând semantic, prin sinonime valoarea lor în context: „ păzitorul sau ocrotitorul sufletelor”, „ căutaţi
milostivire şi îndurare; nemăsurată şi negrăită bunătate a Domnului”.
În concluzie, la nivelul descrierii teoretice conceptul de sinonimie poate fi înţeles în sens restrâns (cu
respectarea condiţiilor enunţate) sau în sens larg (admiţând o oarecare doză de aproximaţie).
În vorbire, raporturile de sinonimie se modifică apărând mereu altfel ca într-un caleidoscop ceea ce
face uneori foarte dificilă interpretarea.
Se urmăreşte totodată drumul de la datele limbii la actualizarea lor, mişcarea de la limbă la vorbire,
aspect cu consecinţe importante în procesul de cultivare a limbii.

1.2. Sursele sinonimiei

Principala sursa o constituie imprumutul din limbi diferite sau chiar din aceeasi limba a unor cuvinte
care desemneaza acelasi referent (dac. burta, pantece, lat. foale, neogrec. stomac, neolat. romanic.
abdomen).
Tot surse, mai ales indirecte ale sinonimiei, sunt: polisemia (dezvoltarea unor complexuri largi de
sensuri pentru majoritatea cuvintelor favorizeaza intrarea lor in relatie de sinonimie), derivarea (derivatul a
nadajdui de la nadejde devine sinonim cu termenul latinesc mostenit a spera); derivate cu prefixe si sufixe
sinonime: (ireal-nereal, consultare-consultatie), derivarea regresiva (exemplu: legisla, extras din legislatie,
6
Vezi MLADIN 2003: 53-54 pentru celelalte tipuri de definiţii terminologice (definiţia prin intensiune, definiţia prin extensiune)
sau pentru alte procedee echivalente (apelul la exemple – definiţia contextuală, definiţia prin denotaţie, definiţia prin implicaţie,
definiţia prin sinteză, indicarea unui context enciclopedic, indicarea unui context explicativ sau asociativ, precizarea colocaţiilor
lexicale)
legislator si legislativ, a dublat pe legifera, iar postverbalul ruga-ruga alcatuieste o pereche sinonimica
impreuna cu rugaminte); dublete etimologice (cuvinte provenite din acelasi etimon prin filiere sau date
diferite: biserica si bazilica lat. - basilica; tarziu si tardiv - lat. tardivus).
Tot in legatura cu provenienta termenilor ajunsi in relatie sinonimica dar intr-o abordare sinonimica
poate fi realizata clasificarea functionala a sinonimelor, care e de natura sa justifice necesitatea lor in limba.
Aceasta clasificare are in vedere ierarhizarea functionala (specializarea) cuvintelor sinonime.
Din acest punct de vedere sinonimele unui termen pot fi: arhaice (flinta-pusca), regionale (barabule-
cartofi), populare (muiere-femeie), familiare (leafa-salariu), neologice (a medita-a gandi), de jargon (hello-
salut), argotice (a tromboni-a minti), profesionale (cord-inima), poetice (balai-blond), livresti (obedient-
docil).
Se observa ca perechile sinonimice nu apartin aceluiasi nivel, sfera, ramura lexicala, ci fac parte din
variante diacronice, diatopice sau diastratice, diferite, avand deci functii comunicative distincte.
Acest lucru se observa cel mai bine in redactarea unui text, care, in functie de stilul functional in care
este scris, de nivelul si atitudinea dorita, selecteaza unul sau altul dintre sinonimele unei serii.
Folosirea altui sinonim in contextul respectiv diminueaza, falsifica sau, chiar impiedica realizarea
unei comunicari eficiente, adica clara, precisa, nuantata.
Imprumutul ca sursa a sinonimiei lexicale
Bogatia sinonimica a limbii romane are cauze istorice si reflecta o sensibilitate vie pentru cuvinte.
Fondul originar latin care a pastrat si numeroase elemente de substrat, utile, comune, a asimilat
continutul elementelor de contact cultural, lingvistic, provenite din vecinatatile noastre, din convietuirea cu
alte neamuri.
In limba au patruns multe cuvinte slave, maghiare, grecesti, turcesti, iar din limbile popoarelor
romanice din vest de doua secole incoace, popoare de care suntem legati prin originea latina a limbii - un
imens numar de cuvinte romanice (din franceza si italiana), care au contat la „reromanizarea” limbii noastre,
la modernizarea si imbogatirea sinonimiei ei.
Bogatia expresiva a limbii noastre este apreciata de Alf Lombard 7 - un reputat romanist care
observa: „Cand romana importa un cuvant strain, ea pastreaza foarte adesea cuvantul anterior care serveste
pentru a exprima acelasi lucru de unde in limba actuala formeaza numeroase grupe de sinonime ca timp
(latin) si vreme (slav) pentru ideea de timp, greu si dificil (franceza) pentru dificil.
Numarul cuvintelor intrebuintate de romani nu inceteaza sa creasca. Limba lor a devenit o limba mai
mult decat bogata”.
„Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de extensibil al vocabularului, felul in
care cuvintele traiesc impreuna in interiorul acestui cadru, concurenta dintre cuvintele care apartin straturilor
definite, diferentierea semantica sau geografica a sinonimiei toate aceste probleme lexicologice constituie

7
Eseul Les destinées du Latin á l’Est (1967), tradus si tiparit de Gh. Bulgar in „Tribuna Romaniei” nr. 5/1973, p. 16.
un intreg pe care nici o alta limba, nu-l ofera mai bine studiului”. Procedeul de sprijinire a patrunderii
neologismelor in limba il intalnim la Dinicu Golescu, Mumuleanu, A. Paun, Ion Heliade Radulescu.
Canalul cel mai eficace de asimilare a unor sinonime neologice, odata cu romanizarea limbii a fost
presa - „Curierul romanesc”, „Albina romana” contin numeroase glose, explicatii prin sinonime a unor
cuvinte noi: distanta, (departare), remedia (vindeca), ingenios (istet).
Terminologia stiintifica, ilustreaza bogatia limbii, sinonimia ei specifica: aliaj-amestec, eclipsa-
intunecare, circumstanta-imprejurare.
Cap, conducător şi şef au ajuns sinonime, pentru că primul şi-a schimbat sensul prin metaforă, c.f.
„capul oştirii” (se creează sinonime prin metonimie, metaforă, sinecdocă).
Transferul semantic dă naştere la sinonimie, pentru că introduce o perspectivă nouă de apreciere a
obiectelor.
Dar această perspectivă dispare după aceea şi dacă este reactualizată dintr-un motiv sau altul, scoate în
evidenţă caracterul accidental al echivalenţei dintre termeni.
Cărunt poate avea şi înţelesul de „bătrân, vechi” prin metonimie „efectul (consecinţa) în cazul
cauzei”. Identificarea obiectului la care se referă două sau mai multe sinonime constituie punctul central al
recunoaşterii acestora din urmă. Ea nu este posibilă decât prin context.
Contextul înseamnă atât enunţul, mai mult sau mai puţin dezvoltat, cât şi varianta funcţională a limbii,
limbajul sau stilul în care este încadrat un enunţ. Octavian Goga foloseşte termenul cărunt în versurile:
„Bătrâne Olt ! Cu buza arsă
Îţi sărutăm unda căruntă”.
Prin faptul că poetul a pregătit echivalenţa prin invocarea iniţială (Bătrâne Olt !) se subliniază
caracterul accidental al sinonimiei bătrân = cărunt. Folosit în alt limbaj decât cel poetic, cărunt nu mai este
cu siguranţă sinonim cu bătrân, vechi.
Limbajul ştiinţific este cel care asigură, fără dificultăţi, identificarea referentului prin sinonimie,
aceasta datorită preciziei formulărilor şi datorită caracterului monosemantic al termenilor caracteristici. În
limbajul ştiinţific se întâlnesc uneori sinonime perfecte: natriu-sodiu, kaliu-potasiu, azot-nitrogen. În
limbajele administrativ, juridic, oficial, acest lucru nu se produce decât dacă este nevoie de explicarea unui
cuvânt sau a unei perifraze.
Nici în limbajul ştiinţific, sinonimia perfectă, totală sau absolută, nu constituie decât o întâmplare cu
caracter excepţional, explicabilă fie prin provenienţa termenilor sinonimici din limbi diferite, din şcoli
ştiinţifice diferite, fie prin modificarea unei nomenclaturi.
Aşa ar trebui să fie şi situaţia sinonimelor de origine dialectală diferită, căci faţă de referent, ele se
comportă ca şi termenii din limbajul ştiinţific (curechi şi varză; cartofi şi barabule; crumpi şi napi).
Ceea ce ne împiedică să le punem pe acestea în categoria sinonimelor tehnico-ştiinţifice este faptul că
ele nu funcţionează în aceeaşi unitate a limbii. Aşadar, pentru ca identificarea referentului desemnat prin
două sau mai multe cuvinte să fie în practică un fenomen de sinonimie, trebuie ca aceste cuvinte să facă
parte din aceeaşi variantă sau unitate funcţională, pentru că numai aşa se pot înlocui unul prin celălalt în
diverse enunţuri.
Aceste exemple cu termenii regionali este valabilă şi în cazul, stilurilor, în sensul că două cuvinte din
limbaje diferite nu constituie sinonime perfecte.
O excepţie o constituie limbajul artistic. Prin natura sa, el apelează la toate variantele limbii şi ia din
ele cuvintele de care are nevoie.
Dacă adăugăm şi modificările poetice ale cuvintelor din exprimarea artistică, deducem că în această
specie de limbaj sinonimia funcţionează intens. Limbajul artistic permite sinonime inacceptabile în restul
limbii. Se creează prin mijloace proprii nuanţele semantice cele mai fine şi uneori mai puţin aşteptate.
În acest limbaj, problema referentului prezintă o situaţie aparte. Enunţul poetic nu tinde la
identificarea directă şi riguroasă a referentului, ci la sugerarea lui.
Tocmai de aceea are atâta nevoie de sinonime. Identificarea referentului, deşi este o operaţie fără de
care nu pot exista sinonime, trebuie urmată de asigurarea că sinonimele aparţin aceleiaşi variante a limbii.
Două sau mai multe cuvinte care indică în mod cert acelaşi referent, dar nu fac parte din aceeaşi variantă
funcţională nu sunt obligatoriu în sinonimie.
Contextul reprezintă elementul decisiv pentru determinarea sinonimiei, fiindcă prin înlocuirea unui
cuvânt din context cu presupusul lui sinonim se evidenţiază egalitatea sau inegalitatea lor semantică.
Dacă în urma acestei operaţii, înţelesul global al contextului se menţine, se admite că termenii
înlocuibili sunt sinonimi şi invers.
De fapt, singura concluzie justificată ar trebui să fie că numai în contextele în cauză, cuvintele supuse
probei sunt sau nu sinonime, căci nimic nu dovedeşte că în alte contexte situaţia va mai fi aceeaşi.
A afirma că termenii înlocuiţi sunt sinonimi în întreaga lor extensiune semantică, este riscant.
Generalizarea trebuie să se întemeieze pe tipuri de contexte. Pentru a stabili că termenul, coada vulpii
este sinonim cu ţâţa vacii, denumire a unei specii de struguri, trebuie ca în contextul de identificare
semantică să figureze fie cuvântul strugure, fie viţă (de vie), fie altul din aceeaşi sferă.
Specificarea poate lua forma unei predicaţii explicite: coada vulpii este ţâţa vacii, o specie de struguri,
a unei indicaţii deictice (în prezenţa obiectului): aceştia sunt soiul coada vulpii sau ţâţa vacii, a unei
predicaţii indirecte: (strugurele) ţâţa vacii se numeşte şi coada vulpii.
Acestea sunt câteva tipuri de contexte. Din perspectiva de mai sus, sinonimia nu reprezintă decât
posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu altele, într-un număr limitat de contexte, având capacitatea de a
identifica obiectul la care se referă cuvintele înlocuibile.
Orice tip de contexte este o clasă. Extensiunea sinonimiei depinde în mod direct de extensiunea clasei
sau claselor de contexte în care este aplicabilă substituirea termenilor.
Limita unei clase de contexte o dă trecerea unuia din sinonime la alt înţeles. Variaţiile unui context -
tip pot fi semantice ca în exemplele prezentate, sau sintactico-semantice.
 Astfel, un verb reflexiv poate fi sinonim cu utilizarea la diateza activă a altui verb: a se înjosi sinonim
cu a coborî, în contextul: A coborât până la ultima treaptă a demnităţii; un verb tranzitiv, sinonim cu unul
intranzitiv: A început o nouă activitate, faţă de „A păşit (a parcurs) la o nouă activitate”.
Structura contextului se schimbă după specificul gramatical al sinonimelor. În anumite limite,
sinonimia se poate referi la propoziţii întregi, sau la fraze: vino să ne jucăm = hai să ne jucăm.
1.3. Criterii de clasificare
Există mai multe tipuri de sinonime:
  a) Sinonimele totale - sunt puţine la număr şi se stabilesc între cuvinte vechi, regionale şi cuvinte
literare sau între denumirile populare şi termenii tehnico-ştiinţifici:
inimă=cord; cupru=alamă; dalac=antrax; timp=vreme; repede=iute; varză=curechi;porumb=cucuruz,
păpuşoi etc. 
b) Sinonimele parţiale - sunt cele mai frecvente şi se realizează, de obicei, între cuvinte vechi şi
cuvinte mai noi:
bun=preţios, valoros, blând, gustos; 
cuvânt= discurs, cuvântare, vorbă etc. 
În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei sinonimice şi se optează
pentru unul dintre ele, în funcţie de particularităţile contextului. 
Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau între două expresii: a băga
de seamă = a observa; a o lua la sănătoasa = a fugi;a se da de-a dura = a se rostogoli, a se da de-a
rostogolul; a-şi lua nasul la purtare = a se obrăznici, a i se urca la cap. 
Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeaşi parte de vorbire: 
substantive: noroc=şansă; verbe: a reuşi-a izbuti; adjective: prietenesc=amical; pronume:  el—
dânsul; numerale: întâiul—primul; adverbe: mereu-totdeauna; 
prepoziţie: către=spre.
Un cuvânt cu mai multe sensuri are sinonime pentru fiecare sens:
- arbore/copac: Bradul e un copac.
 pom: Mărul e un pom.
c)Sinonime aproximative. Acestea sunt comune în stilul scriitorilor, stabilind apropieri sau
coincidențe de termeni, atribuind valori, semantice figurate, metaforice cuvintelor uzuale mărind sfera
semanticǎ a cuvintelor prin conotații imprevizibile cu o mare expresivitate.
Tipurile propuse de diferiţi autori au fost întotdeauna dependente de condiţiile de sinonimie pe care
aceştia le-au avut în vedere.
Termenii utilizaţi pentru denumirea acestor tipuri sunt, de asemenea, comparabili, fie sinonime
perfecte sau aproximative, fie sinonime complete sau totale.
Alteori se face distincţia între sinonime perfecte şi aproximative, fiecare dintre ele putând să fie
absolute sau parţiale în funcţie de suprapunerea perfectă sau imperfectă a tuturor sensurilor principale şi a
elementelor complementare.
 d) Sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea  = podea  -    trăsătură  de sens
comună: „partea de jos a unei încăperi";  -   trăsătură  de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea)  şi
„din orice  material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite  contexte; 
e)Sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice,  dar limitate cantitativ:  cald,
călduţ, căldicel, fierbinte,  clocotit, canicular  -    se  definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la
temperatură";  -    se  regrupează  prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): 
cald „grad nedeterminat"; călduţ = căldicel „gradmic"; fierbinte „gradmare"; canicular „grad
maxim";clocotit (tor) „grad  maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +  „emanaţie de
căldură".  Chiar dacă sunt identice ca sens,  substituţia în context a sinonimelor nu este întotdeauna
posibilă: a  muri = a pieri = a se prăpădi admit subiect animat (A murit cobaiul"),  pe când a deceda = a
răposa = a dispărea admit doar subiect  animat uman (,A decedat un om").
Când sinonimele sunt specializate contextual,  restricţia de context are importanţă pentru definirea
riguroasă a sensului: modic  - (foarte) mic, exorbitant = (foarte) mare,primele sinonime (modic, 
exorbitant) apărând numa: în combinaţie cu preţuri, valori, ceea ce  restrânge condiţiile de sinonimie, între
sinonime pot să apară diferenţe de  registru stilistic, care se manifestă sub formă de restricţii contextuale: a 
deceda  se utilizează numai în stilul administrativ, a crăpa numai în  stilul familiar sau argotic, iar a
sucomba numai în stilul literar  pretenţios (livresc). 
Restricţiile contextuale şi stilistice sunt foarte  importante în analiza sinonimelor, pentru adecvata lor
folosire în vorbire sau  în texte; respectarea condiţiilor semantice şi contextuale face din sinonime o 
posibilitate de rafinare a expresiei lingvistice. 

f)Sinonimele morfologice, numite şi alomorfe, sunt menţionate şi la Zugun 2000 :231, tot în cadrul
clasificării sinonimelor, f ără alte precizări. După cum se poate observa, numărul studiilor care au ca obiect
sinonimia morfologică este foarte redus.
Specialiştii (vezi Poalelungi 1960ş i Hoarţă - Lăzărescu2000) optează pentru menţinerea informaţiei
gramaticale comune (după modelulsinonimiei lexicale) şi consideră comutabilitatea – principiu de bază.
Diferenţierile care se impun în critica definiţiilor vizează identificarea elementului care ţine de
planulexpresiei.
Astfel, Gh. Poalelungi vorbeşte de construcţii ce se deosebesc prin modul dereprezentare al
informaţiei gramaticale categoriale, neprecizând dacă aceste construcţii au legătură cu o unitate lexical
comună.
Sorin Stati vorbeşte tocmai despre o identitate lexicală în planul expresiei asociată unor opoziţii
suprimate ale conţinutului gramatical. Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu face o distincţie clară în acest sens,
stabilind două grade de sinonimie morfologică pe baza identităţii sau a nonidentităţii şi din punct de
vederesemantic.
Definiţia lui Gh. Poalelungi introduce ca element de noutate sintagma paralelism gramatical , pe
care o explică prin existenţa valorilor multiple ale instrumen-telor gramaticale. Sorin Stati vorbeşte de
opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical(aceeaşi informaţie gramaticală transmisăprin două mărci
iniţial diferite).
În discutarea sinonimiei morfologice trebuie pornit de ladefiniţia morfologiei ca secţiune a gramaticii
care studiază flexiunea cuvintelor, iar flexiunea presupune menţinerea aceleiaşi informaţii semantice (prin
radical) şmodificarea informaţiei gramaticale prin flectiv (Dimitriu 1999 : 28; Iordan/Robu 1978 : 348)
(informaţia gramaticală fiind reprezentată de categoriile gramaticale).
Este evident că, în această concepţie, sinonimia nu este înţeleasă ca o echivalenţă la nivelul sensului,
ci la cel al sferei semantice a cuvântului
In termenii celor 3 condiţii stabilite, putem distinge8:
a. sinonimie în sens restrâns (cea care îndeplineşte toate condiţiile) — situaţie mai rar întâlnită, care
priveşte în special nivelul limbii;
b. sinonimie în sens larg, care respectă condiţia identităţii de referent (chiar dacă aceasta implică
neglijarea voită sau nu a unor particularităţi ale acestuia), dar încalcă, eventual, condiţiile care ţin de
comportamentul contextual sau de varianta stilistică — situaţie care priveşte actualizarea.
Sinonimia poate fi analizata la nivel lexical, gramatical si fonetic.
Sinonimia lexicală se manifestă între cuvinte şi/sau sintagme din aceeaşi categorie gramaticală: timp-
vreme, poliţist-agent de poliţie.
O primã dificultate in analiza sinonimiei o presupune existenţa polisemiei. Diversele sensuri ale unui
cuvânt polisemantic trimit la sinonime diferite, care, la rândul lor, trimit la altele, în aşa fel, încât reţeaua de
relaţii se complică foarte mult.
Sinonimele obţinute prin desfacerea pe sensuri a cuvântului polisemantic nu sunt echivalente între
ele. Deci, substituirea unui cuvânt prin sinonimul său nu se poate face în orice context.
Unii cercetãtori sunt înclinaţi să extindă sfera sinonimiei dincolo de limitele teritoriului lexical,
incluzând între sinonime atât variantele gramaticale, cât şi cele fonetice, deoarece ele exprimă, prin
mijloacele lor, acelaşi înţeles sau unul asemănător, dar prin alte forme, construcţii sau aspecte fonetice.
Potrivit acestui punct de vedere, ar exista echivalenţă sinonimică între el zicea – ei zicea din limba
veche.
Tot în categoria sinonimelor ar intra variantele fonetice de tipul áripă - arípă, seară —sară, ántic -
antíc, caractér - carácter, matúr — mátur etc9.
Dar, deşi satisfac criteriul etimologic şi au forme diferenţiate, ele nu se conformează şi criteriului funcţional,
al utilizării pe acelaşi spaţiu geografic sau în aceeaşi perioadă de timp.
Alte tipuri de sinonime
Pe lângă tipurile de sinonime enumerate mai există şi următoarele tipuri de sinonime: grafice
(exemplificate prin literele î (din i) şi â (din a - notează aceeaşi realitate fonetică în contexte indicate de
actualele norme ortografice); sinonime afixale (ne- şi în- sau -et şi -iş din brădet, brădiş); sinonime

8
Şerban, Vasile, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Ed Facla, 1978, Cap. Sinonimia, p. 192.
9
Munteanu, Ştefan, Sinonimia – o perspectiva funcţionala, in LLR, vol III-IV, 1996.
afixoidale (-bi şi -di, demi- şi semi-) şi onomastice (sinonime toponimice: Bălgrad şi Alba Iulia şi sinonime
antroponomice - care denumesc aceeaşi persoană).
Se mai vorbeşte de sinonime metaforice, în studiile de specialitate, la care se ajunge prin acordarea
de valori metaforice atât unor simple cuvinte, cât şi unor îmbinări lexicale.
Sinonimele metaforice pot fi atât lexicale cât şi frazeologice.
Exemplele de sinonime metaforice le-am prezentat la sinonimia lexico-frazeologică în stilul
beletristic (la Eminescu - luna este stăpâna mării, copila cea de aur, regina nopţii moartă etc.).
Analiza sinonimiei: analiza semicã (componenţialã), analiza contextualã şi analiza stilisticã
1. Analiza componenţială
Descrierea diferitelor tipuri de relaţii care se stabilesc între cuvinte şi prin care unităţile lexicale se
definesc nu este posibilă fără repartizarea acestora în clase.
Este evident că nu se pot depista relaţiile unei unităţi lexicale cu altele dacă aceasta e consideratã
izolat. Ea trebuie pusă în legătură cu alte unităţi ale aceluiaşi sistem. Numai în interiorul unei clase relativ
închise (limitate) pot fi puse în evidenţă relaţiile de opoziţie dintre unităţi.
Se porneşte deci de la principiul că sinonimele se organizează în clase de termeni (cvasi) echivalenţi
numite în mod curent serii sinonimice10.
Gruparea sinonimelor în clase are în vedere un sens şi numai unul, de aceea cuvintele selectate sunt
considerate doar pentru acest sens. Totuşi, gruparea se face mai mult sau mai puţin intuitiv, o dovadă în plus
că în mintea vorbitorului aceste cuvinte sunt legate printr-o relaţie strânsă.
Prima condiţie formulată mai sus, şi anume identitatea semantică, impune verificarea sub acest
aspect a termenilor care alcătuiesc clasa. Această operaţie se poate face relevând componentele (trăsăturile)
de sens, semele unităţilor lexicale considerate şi urmărind în ce măsură ele sunt comune tuturor termenilor
din serie.
Exista mai multe feluri de seme comune: în primul rând, semele gramaticale; aceasta înseamnă că nu
putem grupa în aceeaşi clasă decât cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire.
Dar semele gramaticale nu sunt suficiente. Se impune caracterul comun al semelor de substanţă, cele
care descriu propriu-zis conţinutul semantic al termenilor şi care permit gruparea în aceeaşi clasă, de
exemplu: „ inteligenţă" , „umiditate", „extensiune", „verticalitate" etc. Numărul semelor de substanţă poate
fi mai mic sau mai mare în funcţie de complexitatea sensului analizat, de relaţiile pe care acesta le stabileşte
cu alte unităţi din limbă şi chiar de posibilităţile de formulare în metalimbaj.
2. Analiza contextuală
Contextul înţeles ca o secvenţă minimală de termeni sau, mai larg, ca text sau ca variantă stilistico-
funcţională este fundamental pentru determinarea sinonimei, întrucât egalitatea semantică se pune în
evidenţă mai ales în context, deci funcţional.

10
Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap.Sinonimia, p.
122.
 Analiza contextuală trebuie să releve identităţile şi diferenţele în utilizarea sinonimelor, restricţiile de
combinare contextuală mergând uneori până la cazuri limita (contexte specifice unui sinonim sau altuia).
Utilitatea ei rezultã din aceea că posibilităţile de substituţie a unui sinonim cu altul reprezintă proba
identităţii de sens dintre aceştia.
Analiza contextuală în semantică se face în condiţii speciale (diferite de cele din fonologie) şi se
pretează la mai multe modalităţi de aplicare:
- ea poate viza dezambiguizarea prin context a sensurilor cuvintelor polisemantice (operaţie preliminară
obligatorie),
- poate servi la verificarea identităţii de sens a două unităţi lexicale sau,
- relevă posibilităţile combinatorii ale unei unităţi lexicale date, stabilite în raport cu clase de contexte11.
Atât analiza componenţiala, cât şi cea contextuală urmăresc să pună în evidenţă identitatea de
referent.
Dar limitarea sinonimiei la identitatea referentului ar deplasa problema numai către domeniul
extralingvistic, or, identitatea de denotatum nu implică obligatoriu o identitate a sensului.
Lingvistic vorbind, şi sinonimia este, incontestabil, un fapt de limbă, sinonimele interesează sub
aspectfuncţional, adică în ce condiţii două unităţi lexicale denumind acelaşi obiect pot să funcţioneze unul în
locul celuilalt.
Aceasta înseamnă să avem în vedere şi aspectul stilistic, întrucât diferenţele dintre unităţile
considerate în mod obişnuit sinonime nu se limitează la cele semantice şi contextuale.
3. Analiza stilistică
Analiza contextuală şi cea stilistică interferează, se implică reciproc, mai ales pentru că valenţele
stilistice se pun în valoare sau se estompează numai în contexte.
Apare deci problemaselecţiei pe care vorbitorul o operează în momentul formulării unui mesaj, or,
cu aceasta, se ajunge lanivelul actualizării.Utilizarea în practică a sinonimelor presupune o selecţie pe care
vorbitorul oface dintr-o perspectivă determinată şi care nu este dictată numai de sensul termenilor, dar şi
deîncărcătura lor stilistică, de valoarea pe care o au în limba.
Această valoare poate rezulta dinapartenenţa clară a unui termen la o anumită variantă funcţională,
deci când acesta este marcat stilisticîntr-un anumit fel.
De exemplu, în sinonimia a A SCOATE - A EXTIRPA, cel de al doilea termenaparţine limbajului
medical.
De obicei, dicţionarele oferă indicaţii asupra mărcilor stilistice sau afactorilor care determină un
efect stilistic, de exemplu: figurat, ironic, eufemistic, argotic, rar12.
Mărcile stilistice diferite limitează substituţia unui sinonim cu altul, chiar dacă acestea suntsemantic
identice şi chiar dacă, în principiu, pot apărea în aceleaşi contexte. 
11
Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap.Sinonimia, p.
136.

12
Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap.Sinonimia, p.
149
 Sunt sinonime cuvintele care, deşi diferite în planul expresiei, au acelaşi sau aproximativ înţeles,
adică semnifică acelaşi denotat.
De aceea, ce este denotat printr-un cuvânt poate fi exprimat şi prin altul, cuvintele respective intră în
serie sinonimică. Deci, sinonimia este o opoziţie totală în planul expresiei.
Identitatea semantică totală nu este o normă rigidă a sinonimiei, semnificatele porumb, cucuruz,
păpuşoi au acelaşi semnificat, dar în alte cazuri situaţia nu este aceeaşi: pom semnifică un copac care face
fructe comestibile, arbore şi copac sunt şi ele identice ca sens, dar au întrebuinţări diferite: arbore este
termenul ştiinţific în timp ce copac aparţine uzului comun.
Din punct de vedere al abstractizării, există diferenţe între cele două cuvinte: arbore pare mai
abstract, mai general decât copac, la fel se prezintă şi seria: sclav, şerb, rob.
Sinonimia este strâns legată de modul şi de mijloacele de exprimare a sensului.
De aceea, definiţia obişnuită pe care o găsim în gramatică şi care afirmă că sinonimele sunt cuvinte
diferite ca formă, dar identice prin conţinut ni se pare nesatisfăcătoare pentru că neglijează esenţialul în
sinonimie, faptul că sinonimele exprimă diferite nuanţe ale aceluiaşi sens.
Cazuri de sinonimie totală se întâlnesc rar şi constituie caracteristici, diferenţieri regionale ale
vocabularului; porumb este muntenesc, cucuruz este ardelenesc, iar păpuşoi este moldovenesc.
În cazul cuvintelor aeroplan şi avion provenienţa lor este diferită şi din diferite perioade, dar nici
acestea nu sunt dublete pasive-spunem avion cu reacţie şi nu aeroplan cu reacţie.
Sinonimele sunt elemente active în limbă, măresc potenţialul ei expresiv, capacitatea de precizare şi
exactitatea sensului; sinonimele au ca funcţie principală diferenţierea, precizarea uneia sau alteia dintre
variantele şi variaţiile aceluiaşi sens.
Diferenţierea se poate referi la diverse laturi ale fenomenului: la modul de semnificare, la adaosul
ori suprimarea de semne conotative, la aria lingvistică de răspândire a fiecăruia dintre sinonime, la corelaţia
dintre cuvânt şi locuţiunea sinonimică ce corespunde.
La sinonimele absolute, sensurile cuvintelor coincid total, deci coincid denotatele respective, dar, în
unele cazuri, apar diferenţe dependente de câmpul semantic sau extralingvistic (un cuvânt este literar, altul
nu) de situaţia istorică, geografică, socială a folosirii sinonimelor: unul poate fi arhaic, învechit, altul
modern, unul poate fi cuvânt uzual, altul vulgar, unul se foloseşte într-o regiune, altul în alta.
Sinonimia dă loc la o anumită concurenţă în lexicul uzual şi cel de bază. Alexandru Graur 13 arată că
această luptă duce la progresul vocabularului, înving acele cuvinte care sunt mai potrivite pentru a exprima
noţiunea în cauză dar, până la victoria parţială totală a unuia dintre sinonime sau până la diferenţierea lor
atât de radicală, încât să ajungă a nu-şi mai face concurenţă, ele îşi împart zona de circulaţie, şi anume
coeficientul de frecvenţă a întrebuinţării, numărul derivatelor şi frecvenţa acestora.
Unul dintre sinonime devenind dominant, pătrunde în lexicul de bază, pe când celelalte din serie
rămân în afara lui.

13
Tendinţe actuale, Bucureşti, 1968, p. 17.
 Lucrurile se pot întâmpla şi altfel, adică nici unul să nu pătrundă în lexicul de bază: latinul nudus
(gol) a fost părăsit în română, dar a fost înlocuit cu sinonimul gol; latinul sanctus s-a păstrat în româneşte
sub forma sânt (se foloseşte şi astăzi în Sân Petru, Sântana, Sânicolaul Mare), dar în lexicul de bază sânt a
fost concurat şi înlocuit cu sinonimul sfânt.
Până în secolul al XVIII, în lexicul de bază existau cuvintele cocon şi prunc apoi a apărut cuvântul
copil şi le-a înlocuit pe celelalte două care în prezent, sunt întrebuinţate ca regionalisme în Maramureş şi în
Crişana.
Aceasta este situaţia sinonimelor mai mult sau mai puţin identice ca sens, dar contradicţiile dintre
sinonime se rezolvă mai ales prin funcţia de diferenţiere pe care o au, aşa că pot rămâne amândouă în lexicul
de bază -a cugeta (latin) şi a gândi (derivat de la o rădăcină maghiară), pulbere (latin).
Un alt aspect al diferenţierii este funcţional, legat de expresivitatea vorbirii sau de apartenenţă la un
anumit stil, şi în acest caz pot fi numite stilistice-seria obraz, faţă, chip; cuvântul chip aparţine limbajului
poetic, stilului artistic, iar faţă aparţine mai mult limbajului comun.
Uneori faţă de anumite cuvinte, sunt sinonime locuţiuni, îmbinări frazeologice sau idiotisme şi
funcţia lor de diferenţiere este evidentă. Încărcătura conotativă a locuţiunilor verbale, adjectivale,
substantivale, adverbiale poate dezvolta valori stilistice.
Se întâmplă ca două cuvinte care au acelaşi sens propriu să devină sinonime şi prin sensul lor figurat,
prin aşa-numita derivaţie sinonimică.
În vorbirea comună se spune m-am ars = am făcut o greşeală mare, am păţit ceva, deoarece a arde
în sens propriu este aproximativ sinonim cu a frige, a pârli, sinonimia se extinde şi asupra sensului figurativ
se spune m-am fript. Uneori, se repetă sinonimele pentru a realiza o gradaţie care devine sursa conotaţiei:
sârguincios-silitor, zgârcit-cărpănos.
Folosirea greşită a sinonimelor constituie o situaţie pleonastică (comoară-tezaur).
Există anumite expresii şi dublete alcătuite dintr-un cuvânt vechi şi altul mai nou, care sunt folosite
în vorbirea comună şi nu sunt pleonastice: praf şi pulbere, foc şi pară, mici-fărâme, întuneric-beznă, - cu
valoare de intensitate maximă.

1.4. Rolul sinonimelor (functiile)

Sinonimia este un fenomen care interesează, indiscutabil, vorbirea, actualizarea, tocmai prin aceea că
ea este, în genere, imperfectă.
Prin selectarea unui termen sau a altuia, prin combinarea în enunţ a unor cuvinte asemănătoare ca
sens, ea devine o sursă inepuizabilă de expresivitate, contribuind la precizia şi supleţea exprimării orale şi
scrise.
Funcţiile sinonimelor sunt dependente de natura raporturilor dintre aceste cuvinte, de posibilitatea lor
de a se substitui reciproc (în virtutea coincidenţei dintre sensuri) şi de capacitatea de a nuanţa cele
exprimate, prin deosebirile de natură semantică şi stilistică ce le individualizează.
 1. Funcţia de diversificare a vorbirii (funcţie elementară, cf. A. Bidu-Vrânceanu) / Funcţia de
evitare a repetiţiei (utilizarea seriilor sinonimice pentru evitarea repetiţiei, cf. G. I. Tohăneanu)14.
Un vorbitor atent la felul în care se exprimă va încerca să evite repetarea supărătoare a unui cuvânt
în aceeaşi frază sau la mică distanţă.
Exemplu: Câtă gratitudine pentr-o privire; câtă recunoştinţa pentru că ar lăsa degeţelele ei dulci în
mâinile lui (Mihai Eminescu).
2. Funcţia intensificatoare. Un efect stilistic aparte se obţine prin repetarea în acelaşi enunţ a unor
trăsături semantice prezente în conţinutul unor sinonime perfecte: Nimic de mirare; spartanii erau
cunoscuţi, printre altele, şi pentru concizia, pentru lapidaritatea... pentru laconismul exprimării lor (G. I.
Tohăneanu)15.
Privind lucrurile dintr-o asemenea perspectivă, devine posibilă afirmaţia că sinonimia este o repetiţie
„mascată".
Această funcţie de subliniere, de reliefare a unei idei se obţine prin reluarea acesteia cu ajutorul
sinonimelor juxtapuse, procedeu numit şi repetiţie semantică: Ariile roiau limpezi, dulci şi clare în mintea
lui îmbătată (Mihai Eminescu)16.
3. Funcţia / Efectul de gradare Utilizarea într-un enunţ a sinonimelor poate crea, uneori, un efect de
gradare atunci când ele sunt diferite sub aspectul intensităţii (gradului) şi apar în context într-o anumită
ordine:
Mă apuca spaima, groaza că în clipa următoare va izbucni violent; Această prietenie... mă făcea
mandra, aproape orgolioasă (Nicolae Breban)17; Arăta foarte posomorât: era un băiat ambiţios şi părea
deprimat că nu-i ieşiseră bine soluţiile (Marin Preda)18.
4. Funcţia de diferenţiere. Funcţia de diferenţiere sau de opunere a unor noţiuni care, în limbajul
obişnuit, se pot confunda, iar autorul intenţionează, dimpotrivă, să marcheze diferenţa dintre ele: Se poate
face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvârşi orice (Constantin Noica)19.
Un efect umoristic se poate obţine speculând intenţionat opoziţia dintre doi termeni: Cap ai, minte
ce-ţi mai trebuie? (Zicătoare)20.
5. Valoarea eufemistică a sinonimelor (eufemism = cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris,
înlocuieşte un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând
paralelismul de sens) – TABU-ul in limba ,,A zice lucrurilor pe nume" nu înseamnă, neapărat, a fi ,,realist"
în exprimarea artistică.
Unii scriitori uitã cã şi în planul expresiei — care este indisociabil de acela al conţinutului — arta se
întemeiază pe disponibilităţile sugestive şi transfiguratoare ale cuvântului. Tohãneanu dã exemplul lui

14
Tohãneanu, G. I. Dincolo de cuvânt, Bucureşti, Ed. Ştiinţifica si Enciclopedica, 1976, Cap. Sinonimia in limba literaturii
artistice, p. 46.
15
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 49
16
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 52.
17
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 53
18
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 58
19
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 62
20
Tohãneanu, G. I. op.cit., p. 63
Sadoveanu, care, de-a lungul multelor mii de pagini ale operei sale, nu şi-a îngăduit sã strecoare un singur
cuvãnt vulgar.
Recurgând la sinonimele cu valoare eufemistică — cuvinte sau îmbinări frazeologice —, marele
prozator a demonstrat cu strălucire că arta realistă se poate lesne dispensa de limbajul obscen.
Realizată artistic, „aluzia" deschisă stârneşte râsul sănătos, nu mustăcirea, maliţioasă şi meschină.
Valoarea eufemistică a sinonimelor este manifestatã mai ales în domeniul interdicţiei lexicale.
Potrivit unor vechi eresuri (superstiţii, prejudecãţi) - ale căror rădăcini sunt de căutat în „animismul"
primitiv (animism = formă primitivă a religiei, când oamenii credeau în spirite şi în existenţa unor duhuri
ale obiectelor, plantelor, apelor etc.) — oamenii se fereau să rostească numele „spiritelor" vrăjmaşe, ale
sălbătăciunilor, ale animalelor primejdioase.
Aşa se explică, de pildă, bogata terminologie a „diavolului" în diferite limbi, printre care şi româna.
Potrivit cu înfăţişările pe care le ia şi cu însuşirile pe care le aratã, dracul este : aghiuţă
(„sfântuleţul"!), codea, comită, cornoratul, hâdachi, împeliţatul, micuţul, mititelul, murgită, naiba,
necuratul, nichipercea, sarsailă, spurcatul, tichiuţă etc, etc.
7.Sinonimele metaforice. Metaforele, in special cele poetice, sunt sinonime unice, originale, deoarece
ele „fac imagine".
Intr-adevăr, există şi altfel de metafore, cele lingvistice, pe care o lungă întrebuinţare le-a întunecat.
In procesul comunicării normale, noi întrebuinţăm o multitudine de expresii metaforice, dar
„imaginea" pe care ele o implică şi-a pierdut strălucirea. Terminologia corpului omenesc, de pildă, serveşte
adesea ca element de construcţie pentru metafore: ochi de zăpadă, umăr de deal, coastă de munte, gura
minei, braţele Dunării, creierii munţilor, măruntaiele pământului, inima pădurii, picior de plai.
Toate aceste expresii intrând in deprinderile lingvistice ale vorbitorilor, nu mai sunt simţite ca
metafore.
Vorbitorii nu mai realizează acea balansare a fanteziei între „propriu" şi „figurat", în urma căreia se
produce sentimentul imaginii.
CAPITOLUL II. SINONIMIA
2.1. Definiţie
Problema sinonimiei a fost amplu studiată şi discutată de mulţi cercetători: unii neagă existenţa
cuvintelor sinonime, iar alţii au lărgit prea mult sfera conceptului de sinonimie. (Al. Graur, Iorgu Iordan)
Pentru a fi considerate sinonime, nu este suficient ca două cuvinte să fie apropiate ca sens sau
înrudite semantic.
Calitatea de sinonime nu se poate stabili decât prin aplicarea unor criterii mult mai riguroase din
punct de vedere ştiinţific, ceea ce este valabil şi pentru sinonimele frazeologice.
Una dintre numeroasele definiţii ale sinonimiei este următoarea: Sinonimia este acea relaţie de sens
care se stabileşte între cuvinte care au aproximative acelaşi sens şi pot fi substituite unul cu celălalt în
context.
Cea mai amplă discuţie referitoare la problema sinonimei apare în lucrarea: Probleme de sinonimie a
lui Onufrie Vinţeler.
După opinia sa, sinonimele sunt cuvintele cu acelaşi sens sau cu sens foarte apropiat şi mai mult ori
mai puţin diferite ca formă. Autorul acordă atenţia cuvenită şi substituţiei dar afirmă că aceasta „este un
criteriu suplimentar” în comparaţie cu identitatea de sens.
Vinţeler ajunge la concluzia că sunt trei criterii de care trebuie să ţinem seama când vorbim de
sinonimie: identitatea sau apropierea de sens, identitatea naţională şi identitatea obiectelor.
Autorul ajunge la elaborarea unei complete definiţii a sinonimelor: acestea sunt „cuvinte
independente, diferite ca formă dar identice sau apropiate ca sens, care exprimă aceeaşi noţiune pe plan
sincronic şi în cadrul aceluiaşi sistem, având posibilitatea de substituire şi în cadrul aceluiaşi context fără ca
sensul contextului să fie alterat”.
Sinonimia este un tip de relaţie semantică (o legătură de sens) ce se stabileşte între cuvinte care au
semnificaţii atât de apropiate, încât le considerăm identice. Ea constituie o modalitate de organizare a
lexicului.
Exista 3 condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cuvintele pentru a fi sinonime:
1. Orice sinonimie presupune identitatea obiectului denumit (a referentului).
2. Orice sinonimie presupune o situaţie concretă de comunicare. De aceea, la determinarea ei trebuie
să se ţină seama de repartiţia dialectală a termenilor şi de repartiţia stilistico-funcţională a lor.
3. Contextul
Două sau mai multe unităţi de limba se pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod global acelaşi
obiect în situaţii în care distribuţia dialectală şi cea stilistico-funcţională sunt neglijate (conştient sau nu)21.
Condiţiile de sinonimie enumerate mai sus sunt rareori îndeplinite toate. Două sau mai multe unităţi
care satisfac toate condiţiile sunt, de obicei, numite sinonime perfecte, ca de exemplu: SMALŢ = EMAIL,

21
Bidu–Vrânceanu, A., Narcisa Forãscu, Limba românã contemporanã. Lexicul, Bucuresti, Ed. Humanitas Educational, 2005,
partea a II a, Relaţii semantice în limba românã contemporanã, 4. Sinonimia, p. 91.
NATRIU = SODIU, GENEROZITATE = MĂRINIMIE, LIFT = ASCENSOR, NĂDEJDE = SPERANŢĂ,
LUNAR = SELENAR etc22.
Sinonimia perfectă este însă privită cu rezerve în general şi este cel mai adesea, contestată. Aceasta
apare de obicei in limbajul ştiinţific, unde termenii provin din limbi diferite.
Trebuie să se facă o distincţie clară între sinonimia din limbă (sistem) şi cea din vorbire(actualizare).
Pentru ca două cuvinte să fie considerate sinonime în sistem trebuie ca ele să respecte obligatoriu
toate condiţiile amintite. O cercetare care s-ar opri aici ar trebui să demonstreze pe baza unei metode
riguroase:
a. identitatea termenilor sub aspectul conţinutului lor semantic;
b. sub aspectul tipurilor de contexte în care sunt distribuiţi;
c. sub aspectul variantei stilistico-funcţionale din care fac parte.
Dar utilizarea unui termen într-un context lingvistic (ceea ce presupune şi o situaţie de comunicare,
adică un context situaţional dat), transferul său dintr-un limbaj într-altul, încălcarea restricţiilor de
combinare contextuală, neglijarea voită sau involuntară a unor trăsături de sens modifică în practică (adică
în vorbire) raporturile de sinonimie. De aceea, o cercetare riguroasă nu poate neglija actualizarea acestei
relaţii.
Contextul este foarte important pentru ca pune in evidenta egalitatea semantica a termenilor.
Exista sinonimie perfecta atunci cand putem inlocui un sinonim cu altul in orice context. In cazul
limbii romane acest lucru este foarte greu de realizat.
In interiorul unei serii de sinonime alcatuite numai in baza identitatii de sens, termenii se comporta
diferit si de aceea, cand suntem in situatia de a-i utiliza intr-un enunt, seria se restrange, iar posibilitatile de
optiune pentru un cuvant sau altul sunt limitate.
Analiza contextuala cat si cea stilistica interfereaza, se implica reciproc, mai ales ca valentele
stilistice se estompeaza numai in contexte. Deci, desi unii termeni functioneaza ca sinonime, echivalenta
dintre ei este favorizata doar de anumite contexte.
Exista fenomene lexicale precum : antonimia, omonimia, hiponimia, polisemia, derivarea s.a.m.d.
Doua cuvinte in sensul lor de baza pot coincide cu sensurile lor derivate, insa cazurile unor astfel de
coincidente sunt mai rare. Posibilitatile de sinonimizare ale unui cuvant sunt determinate de valentele lui
semantice, de numarul sensurilor cuprinse in sfera lui semnatica.
Sunt situatii in care echivalenta dintre sinonime este valabila, adica precizand care sunt limitele pe
care limba le impune in utilizarea sinonimelor. Doua cuvinte pot fi luate ca sinonime identice pe baza
definitiei din dictionar si nu pot fi diferentiate prin nimic conform indicatiilor din dictionar, dar fac parte din
varianta literara a limbii. Datorita coincidentei semantice si stilistice acestea sunt considerate sinonime in
mod restrans.

22
Bidu-Vrânceanu, Angela, Cuvinte si sensuri, Bucureşti, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, 1989, partea a II-a, Cap. Sinonimia, p.
115.
 Restrangerile contextuale nu functioneaza de obicei in cazul sinonimelor cu un singur sens care
include orice posibilitate de confuzie. In concluzie inlocuirea lor devine posibila numai in situatia care
favorizeaza neglijarea diferentelor de sens.
Exista situatia in care se poate incalca conditiile sinonimiei avandu-se in vedere diferentele dintre
termenii cvasi-echivalenti si astfel inceteaza sa mai functioneze ca sinonime.
Motivele care determina neglijarea diferentelor tin fie de necunoasterea acestora, fie de multiplele
modificari ale perspectivei pe care le introduce situatia concreta de comunicare, tocmai de aceea ele sunt
dificil de sistematizat .

2.2. Tipuri se sinonimie

A.Sinonimia lexicală
În definirea sinonimiei lexicale, atât în lingvistica generală, cât şi în cea
românească, există două direcţii : una semantică şi una structurală. Definiţiile de tip semantic prezintă
sinonimele lexicale ca fiind două expresii (cuvinte, grupuri de cuvinte, enunţuri) cu formă diferită şi cu
acelaşi sens (Ducrot/Schaeffer 1996 : 310). În lingvistica românească, aceste sinonime sunt definite ca fiind
complexe sonore diferite, dar cu acelaşi înţeles (Graur, Stati, Wald 1971 : 267) sau cuvinte diferite ca formă
(diferite în planul expresiei) care sunt apropiate sau identice ca sens 23. O altă definiţie de tip semantic, dar în
termeni saussurieni (vezi Graur, Stati, Wald 1971 : 267) prezintă sinonimele lexicale ca semnificaţi diferiţi
care exprimă aproximativ acelaşi semnificat.
După cum se observă, deşi folosesc o terminologie diferită, majoritatea lingviştilor sunt de acord cu
definirea sinonimelor lexicale drept corpuri fonetice diferite care transmit aceeaşi informaţie.
Un alt gen de definiţie este reprezentat de direcţiile de tip structural, bazate pe principiul
comutabilităţii. În lingvistica generală (vezi DLSL), sinonimele sunt prezentate ca având două accepţii
diferite : doi termeni sunt sinonimi când au posibilitatea de a se substitui unul celuilalt într-un singur enunţ
izolat sau doi termeni sunt sinonimi când sunt substituibili în toate contextele. Şi în lingvistica românească,
specialiştii au folosit principiul comutabilităţii în definirea sinonimelor lexicale (vezi Şerban/Evseev 1978 :
191) : sinonimele sunt atât cuvinte cu sensuri absolut identice, cât şi cuvinte cu sensuri apropiate ce permit
substituirea lor în anumite contexte, fără a se pierde din vedere identitatea obiectului desemnat. În literatura
de specialitate există şi definiţii care îmbinăcele două direcţii menţionate, opţiune care ni se pare cea mai
convenabilă (vezi DLSL) : sinonimele sunt unităţi lexicale diferite cu acelaşi semnificat şi care sunt
substituibile unele celorlalte.
O altă problemă legată de sinonimia lexicală – şi care apare şi la sinonimia la alte nivele ale limbii –
este cea a clasificării în sinonime absolute (perfecte) şi sinonime parţiale (relative). Cei mai mulţi specialişti
acceptă existenţa sinonimelor absolute cu unele restricţii, apreciind că numărul lor nu este mare pentru că

23
Vezi Iordan/Robu 1978 : 269; Iordan 1956 : 42; Şerban/Evseev 1978 : 188; Zugun 2000 : 230. Elena DĂNILĂ
ele reprezintă un „lux” nepermis în limbă (vezi Iordan 1956 : 44 şi Şerban/Evseev 1978 : 191). Din punct de
vedere semantic, stilistic şi expresiv, cuvintele identice sunt redundante şi, ca atare, în contradicţie cu
funcţiile şi economia limbii care nu le tolerează şi le diferenţiază, apărând nuanţe de sens, nuanţe stilistice
etc. De aceea sinonimele absolute sunt puţine ca număr. Şi definirea sinonimiei absolute poate fi văzută pe
două direcţii : una de tip structural – sunt sinonimi termenii substituibili reciproc în toate contextele (vezi
DLSL şi Stati 1972 : 165) şi alta de tip semantic – sinonimia lexicală absolută apare între termenii
(sensurile) care exprimă aceeaşi realitate şi care totodată aparţin aceluiaşi plan al limbii (Seche 1977 : 221).
Acest lingvist optează pentru termenul sinonimie absolută şi nu pentru sinonimie perfectă (pentru că nu este
vorba de opoziţia perfect/imperfect), celălalt termen ar fi sinonimie circumstanţială (raportul dintre termeni
ce exprimă aceeaşi realitate, dar aparţin unor planuri extralingvistice diferite ale limbii). Alţi lingvişti (vezi
Şerban/Evseev 1978 : 192) opun sinonimiei absolute, sinonimia parţială sau relativă (cu deosebiri prin
nuanţe semantice, prin valori stilistice, prin sfera de utilizare sau prin posibilitatea de combinare cu alte
cuvinte), iar alţii (vezi Bulgăr 1959 : Probleme de sinonimie morfologică în limba română ) propun şi o
treaptă intermediară – sinonimia aproximativă (suprapunere a sferei semantice în cea mai mare parte).
Ceea ce interesează aici este opoziţia sinonime absolute (identitate absolută în planul conţinutului şi
substituirea în toate contextele) şi sinonime relative (identitate relativă în planul conţinutului), care poate fi
regăsită şi la sinonimia la alte nivele ale limbii. De altfel, vorbind despre clasificarea sinonimelor lexicale,
unii lingvişti ating şi problema sinonimelor morfologice, sintactice, fonetice etc.
Este interesant de menţionat şi funcţia (sau funcţiile) pe care le are sinonimia.
Aşa cum arătam în introducere, sinonimia are la bază nevoia de expresivitate, justificându-şi
existenţa în sistemul limbii prin polisemantism. Funcţiile sinonimelor în vorbire se referă la procesul de
selecţie în urma căruia se „găseşte” cuvântul potrivit din seria sinonimică, dar şi la relaţiile dintre sinonime
şi funcţiile lor când sunt folosite în acelaşi context. Sinonimele sunt elemente active în limbă, care măresc
potenţialul ei expresiv, capacitatea de precizare şi exactitate a sensului (Iordan/Robu 1978 : 271).
De la sinonimia lexicală la sinonimia la alte nivele ale limbii
Există fapte de limbă comparabile la diversele nivele ale limbii; elemente sau mijloace specifice unui
compartiment sunt folosite şi în altul, pentru că domeniile lexicologiei, morfologiei şi sintaxei nu pot fi
diferenţiate net unele de altele.
Interpenetraţia morfologiei, sintaxei şi lexicologiei se explică prin natura, în fond identică, a tuturor
faptelor de sincronie; între ele nu poate exista nici o limită trasatădinainte (Saussure 1998 : 139).
Dacă despre sinonimia lexicală se vorbeşte încă din antichitate, nu acelaşi lucru se poate spune şi
despre utilizarea acestui termen în gramatică (morfologie şi sintaxă), fonetică şi stilistică. În gramaticile mai
vechi există conceptul de sinonimie, dar nu se foloseşte termenul, se cunoaşte, se vorbeşte despre sinonimie,
dar fără a fi numită ca atare. În gramaticile mai noi, termenul a început să fie utilizat. Este adevărat că sensul
său etimologic (gr. σύν „cu acelaşi”, ωνοµα „nume”) nu se potriveşte faptelor de limbă numite ca atare în
morfologie, sintaxă etc., dar este cel mai apropiat. La fiecare nivel, sinonimia înseamnă altceva, preluând de
la sinonimia lexicală numai conceptul, ideea generală („aceeaşi, acelaşi” – de exemplu, „aceeaşi informaţie
gramaticală de tip categorial” la sinonimia morfologică) aplicată, adaptată la nivelul respectiv.
Pornind de la definiţia sinonimiei lexicale – sunt sinonime lexicale două corpuri fonetice diferite care
transmit aceeaşi informaţie semantică şi sunt mai mult sau mai puţin substituibile în context – putem
generaliza şi stabili o definiţie şi pentru sinonimia fonetică (sunt sinonime fonetice două foneme care apar în
acelaşi cuvânt, cu aceeaşi funcţie), sinonimia morfologică (sunt sinonime morfologice două structuri
morfologice ce transmit aceeaşi informaţie gramaticală de tip categorial) şi pentru sinonimia sintactică (sunt
sinonime sintactice două structuri sintactice care transmit aceeaşi informaţie sintactică), urmând să detaliem
în studiul nostru problema sinonimiei morfologice.
Pentru alte aspecte legate de clasificarea sinonimelor lexicale, vezi Hoarţă–Lăzărescu 1999 : 18,
unde se vorbeşte de pseudo-sinonime lexicale, necomutabile în context, având dependenţă contextuală :
„apă adâncă”, „sentiment adânc”.
B. Sinonimia morfologică
Problema acestui tip de sinonimie apare în studii de specialitate relativ recente şi puţine ca număr.
Primul lingvist care s-a ocupat în mod explicit de problema sinonimelor gramaticale (morfologice şi
sintactice) este B. Lafaye care, în studiul Traité des synonymes gramaticaux, Paris, 1841, distinge
sinonimele propriu-zise (cele cu radical deosebit, de tipul abandonner – délaisser) de sinonimele
gramaticale, pe care le defineşte ca având acelaşi etimon şi ale căror diferenţe depind de anumite împrejurări
gramaticale (de exemplu, substantivele sinonime diferă prin număr ruine – ruines; prin articol ouvrage
d'esprit – ouvrage de l'esprit; verbele, prin diateze attaquer – s'attaqueretc.) (Poalelungi 1960 : 341).
În lingvistica românească, studiile despre sinonimele morfologice, în mod explicit, apar abia în
secolul al XX-lea, pentru că, după cum am arătat deja, deşi
conceptul de sinonimie exista în gramatică, nu se folosea termenul. În anul 1960, Gh. Poalelungi publică un
studiu intitulat Sinonimia gramaticală, în care încearcă să fixeze obiectul acestui tip de sinonimie, indicii
gramaticali necesari sinonimiei, dând următoarea definiţie: sinonime gramaticale trebuie considerate
construcţiile care prezintă un deplin paralelism gramatical şi care se deosebesc numai prin acele elemente
care reprezintă înţelesul gramatical dat (Poalelungi 1960 : 346).
Lingvistul mai precizează că sinonimia gramaticală se bazează pe existenţa unor înţelesuri
gramaticale comune şi că are ca principiu de bază comutabilitatea (Poalelungi 1960 : 349).
Sorin Stati propune o altă definiţie – de această dată, se specifică, a sinonimiei morfologice –
identitate lexicală asociată anumitor opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical (de exemplu, opoziţii de
mod, forme flexionare opuse atât prin înlănţuirea formelor, cât şi prin anumite morfeme gramaticale : poate
veni – poate să vină ) (Stati 1966 : 133).
Un alt studiu în care se prezintă pe larg şi problema sinonimiei morfologice este cel al Luminiţei
Hoarţă–Lăzărescu, în care se definesc sinonimele morfologice ca fiind cuvinte cu organizare morfematică
diferită sau mijloace formale diferite prin care se transmite aceeaşi informaţie gramaticală de tip categorial
(Hoarţă-Lăzărescu 2000 : 21).
 Autoarea identifică, ca şi la sinonimia lexicală, două grade de sinonime morfologice, în funcţie de
identitatea sau non-identitatea informaţiei semantice a elementelor ce intră în relaţie sinonimică de tip
morfologic :
– sinonime morfologice de gradul I, caracterizate prin organizare morfematică diferită şi prin
identitate atât la nivelul informaţiei de tip gramatical, categorial, cât şi al informaţiei semantice (I-am dat
cartea lui Ion/I-am dat cartea băiatului);
– sinonime morfologice de gradul al II-lea, caracterizate prin organizare morfematică diferită, prin
identitate la nivelul informaţiei gramaticale categoriale şi prin lipsa identităţii semantice (de exemplu,
genitivul neprepoziţional din „Paginile cărţiierau îngălbenite”, cu genitivul prepoziţional din „Copiii stau în
jurul mesei”).
Sinonimia morfologică, identificată cu sinonimia categoriilor părţilor de vorbire şi denumită
sinonimie gramaticală (opusă sinonimiei sintactice) apare şi la Vinţeler 1983 : 17, dar fără alte precizări, în
cadrul tipurilor de sinonime.
De asemenea, specialistul prezintă şi alţi termeni substituibili celui de sinonimie gramaticală :
echivalenţă, paralelism, identitate,substituire, corespondenţă etc. (Poalelungi 1960 : 341)
Probleme de sinonimie morfologică în limba română
Sinonimele morfologice, numite şi alomorfe, sunt menţionate şi la Zugun 2000 : 231, tot în cadrul
clasificării sinonimelor, fără alte precizări.
După cum se poate observa, numărul studiilor care au ca obiect sinonimia morfologică este foarte
redus. Specialiştii (vezi Poalelungi 1960 şi Hoarţă-Lăzărescu 2000) optează pentru menţinerea informaţiei
gramaticale comune (după modelul sinonimiei lexicale) şi consideră comutabilitatea – principiu de bază.
Diferenţierile care se impun în critica definiţiilor vizează identificarea elementului care ţine de
planul expresiei. Astfel, Gh. Poalelungi vorbeşte de construcţii ce se deosebesc prin modul de reprezentare
al informaţiei gramaticale categoriale, neprecizând dacă aceste construcţii au legătură cu o unitate lexicală
comună. Sorin Stati vorbeşte tocmai despre o identitate lexicală în planul expresiei asociată unor opoziţii
suprimate ale conţinutului gramatical.
Luminiţa Hoarţă-Lăzărescu face o distincţie clară în acest sens, stabilind două grade de sinonimie
morfologică pe baza identităţii sau a nonidentităţii şi din punct de vedere semantic.
Definiţia lui Gh. Poalelungi introduce ca element de noutate sintagma paralelism gramatical, pe care
o explică prin existenţa valorilor multiple ale instrumentelor gramaticale.
Sorin Stati vorbeşte de opoziţii suprimate ale conţinutului gramatical (aceeaşi informaţie gramaticală
transmisă prin două mărci iniţial diferite).
Faptul că, în caz de sinonimie morfologică, transmiterea aceluiaşi conţinut
gramatical se poate face prin flective diferite (pentru exprimarea unei singure categorii gramaticale pot
apărea mai multe mărci) duce la identificarea situaţiei de redundanţă, opusă sincretismului care înseamnă că
o singură marcă poate trimite la mai multe categorii gramaticale.
 Ar trebui precizat şi un posibil motiv al apariţiei fenomenului sinonimic, aşa cum l-a explicat Al.
Graur : variante lingvistice noi apar din întâmplare, fără să aducă nuanţe noi de sens, prin simplul joc al
influenţelor reciproce între diversele compartimente ale limbii; se creează astfel, pentru una şi aceeaşi
categorie gramaticală, două forme (Graur 1960 : 141). În timp, una din cele două forme dispare sau capătă o
nuanţă semantică nouă.
Categoriile gramaticale constituie expresia lingvistică a unor categorii logice, adică a unor raporturi
stabilite de mintea omului între noţiuni (care corespund în realitate raporturilor dintre entităţi şi
caracteristicile lor).
Ele au o formă categorială(marca categoriei – uneori, o singură marcă poate indica, de exemplu,
toate categoriile gramaticale ale numelui : gen, număr şi caz) şi un conţinut categorial (raportul stabilit de
mintea omului între noţiuni) (Dimitriu 1999 : 12).
Cei mai mulţi lingvişti români Elena Dănilă recunosc opt categorii gramaticale (gen, număr, caz,
persoană, comparaţie, diateză şi timp), există, însă, şi specialişti care mai admit şi alte categorii gramaticale.
Categoria gramaticală a comparaţiei
Numită uneori şi categoria gramaticală a intensităţii (vezi Iordan/Robu 1978 : 34, Irimia 1997 : 89 şi
GALR I : 154), această categorie are drept conţinut intensitatea sau măsura în care se află fie o caracteristică
la o singură entitate sau acţiune, în circumstanţe diferite sau la entităţi ori acţiuni diferite, indiferent de
circumstanţe (vezi Dimitriu 1999:20), reprezentând particularitatea specifică a adjectivului faţă de
substantiv şi pronume, privind semantic adjectivul, iar în grupul verbal, adverbul (GALR I : 154).
Majoritatea gramaticilor menţionează trei grade de intensitate/de comparaţie : gradul pozitiv (om
bun), gradul comparativ cu cele trei valori (comparativ de superioritate, de egalitate şi de inferioritate,
exprimând intensitatea mai mare, egalăsau mai mică : el învaţă mai bine ca ieri – el învaţă la fel de bine ca
ieri – el învaţă mai puţin bine ca ieri) şi gradul superlativ – caracteristica apare la o intensitate superioară,
prin comparare cu alte entităţi/acţiuni (el învaţă cel mai bine dintre toţi) sau fărăcomparare evidentă, fără
raportare la alte repere (el este foarte bun).
Marca acestor grade este zero la pozitiv şi concretă la comparativ şi superlativ, reprezentată prin
cuvinte-flectiv (mai, foarte, extraordinar de etc.).
Sinonimia morfologică la această categorie gramaticală este evidentă în exprimarea superlativului
absolut, care cunoaşte o multitudine de realizări pentru transmiterea aceleiaşi informaţii gramaticale
categoriale.
Astfel, sunt sinonime morfologice adverbele-flectiv, sintetice şi analitice de tipul : foarte (fata este
foartefrumoasă), tare (fata este tare frumoasă), prea (fata este prea frumoasă), grozav de/extraordinar
de/teribil de/atât de/aşa de etc. (fata este grozav de/extraordinar de/aşa de frumoasă).
Sunt sinonime morfologice şi două structuri de tipul : un caz foarte rar (cu superlativul absolut
marcat prin adverb-flectiv sintetic) şi un caz rarisim (cu superlativul absolut marcat prin sufixul gramatical
-isim : rarisim < lat. rarissimus, fr. rarissime, it. rarissimo).
 Sinonimia morfologică se poate observa şi la marcarea superlativului absolut în limbajul oamenilor
culţi, prin prefixoide ca arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, preluate mai ales din sau create după
franceză sau din alte limbi neolatine, cu ajutorul cărora iau naştere formaţii româneşti ca arhicunoscut
(sinonim, de exemplu, cu foartecunoscut), extradur, hiperemotiv etc. (vezi Dimitriu 1999 : 205).
Sunt sinonime morfologice structuri cu mărci nespecifice ca : lungirea şi repetarea vocalelor
(Buuună treabă!) sau geminarea consoanelor (S-a făcut galllben la faţă!) (GA : 32, GALR II : 164),
utilizarea unor cuvinte – mai ales adverbe – ce exprimăun grad superior al intensităţii, în context (frumoasă
foc), repetarea adjectivului (o minciună mare-mare) sau a unor substantive ce indică, din punct de vedere
semantic, anumite caracteristici (voinicul voinicilor), construcţii exclamative (Ce frumoasă e!),
determinarea adjectivelor prin anumite structuri analitice care să exprime o măsură.
Se mai admit şi categoria determinării, categoria aspectului.Probleme de sinonimie morfologică în
limba românăsuperioară a intensităţii caracteristicii (amărât la culme, frumos de mama focului, harnică
nevoie mare).
„Aiax devenise cel mai prima urmăritor al cerbilor şi ţapilor răniţi”. (Sadoveanu 1999 : 141)
„În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia,
dumnezeiesc de frumoasă”. (Petrescu 1980 : 224)
Formele de superlativ absolut în absenţa mărcilor specializate – deja menţionate – ale acestui grad de
comparaţie, caracterizează vorbirea populară şi familiară, de aici fiind preluate şi de stilul beletristic, unde
se realizează prin mijloace diferite.
Aceste forme sunt sinonime morfologice cu formele superlativului absolut marcat cu mărci
specializate, dar fără a fi egale din punct de vedere stilistic (Hoarţă-Lăzărescu 1999 : 30).
Un caz aparte îl constituie structurile de tipul bolnav de moarte, a mâncat de speriat, cărora unii
specialişti le atribuie o semnificaţie consecutivă (vezi GA II: 286 – a mâncat de speriat, unde de speriat este
analizat drept complement circumstanţial consecutiv).
Este vorba de fapt de un caz de sinonimie morfologică : structuri diferite (a mâncat de speriat/a
mâncat foarte mult) transmit aceeaşi informaţie gramaticală – ideea de superlativ absolut. Aceste structuri
sunt sinonime numai cu superlativul absolut, cu „negarea” celui relativ.
Deşi nu este un termen propriu morfologiei, considerăm că conceptul de
sinonimie morfologică reprezintă o realitate lingvistică probată prin numeroase exemple care demonstrează
că două sau mai multe structuri diferite morfematice, care să fie totuşi legate prin informaţia semantică, pot
transmite aceeaşi informaţie morfologică (categorială), ţinând cont de principiul comutabilităţii în context.
Sinonimia fonetică. Problema sinonimelor fonetice a fost tratată pentru prima dată în lingvistica
românească de către stilisticianul Gheorghe I. Tohăneanu.
Acesta consideră că tipologia sinonimiei este mult mai diversă decât s-a considerat până acum
deoarece ea este întâlnită în toate compartimentele limbii.
În lucrările sale: Dincolo de cuvânt, Studii de stilistică şi versificaţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976; Studii de stilistică, poetică şi semantică (Cluj-Napoca, 1980), Gheorghe I. Tohăneanu
prezintă şi argumentează această problematică: „Poposind, acum, la nivelul sunetelor, se poate accepta,
cred, afirmaţia că între forma literară şi cele neliterare ale aceluiaşi cuvânt fie ele populare, regionale sau
artistice, se poate constitui un raport de sinonimie fonetică”.
În articolul „Sinonimia fonetică la Sadoveanu” autorul remarcă „În naraţiunea propriu-zisă acolo
unde scriitorul se desprinde de personaje, obiectivându-se, Sadoveanu … refuză categoric accesul
regionalismelor stridente.
Numai în dialog, adică atunci când prozatorul cedează locul şi dă cuvântul personajelor sale,
identificându-se, până la un punct şi într-un anumit sens cu fiecare dintre ele aceste restricţii observate cu
consecvenţă în naraţiune, pot fi sensibil atenuate”.
Eroii lui Sadoveanu aparţin unei anumite zone geografie, unui anumit mediu social sau unei epoci
bine determinate.
Când fonetismele regionale pătrund în naraţiune „povestitorul inserează în propria sa expunere
frânturi de gând ale personajelor, recurgând la tehnica monologului sau a stilului indirect liber”.
Următoarele exemple la care apelează Sadoveanu sunt concludente pentru a distinge lingvistic cele
două straturi ale operei literare (narativ şi dialogat): băiet / băiat, camără / cămară, hulpe / vulpe.
În aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit în dialog, iar cel de-al doilea este
întâlnit în celălalt strat al operei literare cel narativ.
Astfel, Tohăneanu arată că în ultima vreme se discută din ce în ce mai intens despre sinonimia
dincolo de cuvânt, adică în afara vocabularului.
C.Sinonimia sintactică este mult mai bine reprezentată în limba română.
Mioara Avram1 acordă sinonimiei sintactice un important capitol, în care nici unul dintre aspectele
importante ale acestui tip de sinonimie nu este omis. Dintre exemplele date de autoare, următorul trebuie
remarcat, deoarece evidenţiază echivalenţa semantică între două specii diferite de atribute (adjectival şi
substantival): cămin studenţesc şi cămin de studenţi.
Se poate stabili un raport de sinonimie şi între un atribut opoziţional şi unul substantival genitival:
luna iulie şi luna lui iulie; între un predicat verbal şi unul nominal: îţi datorez şi îţi sunt dator; între un
complement direct şi un complement indirect: te ajută şi îţi ajută.
Un alt exemplu interesant de sinonimie sintactică îl reprezintă contragerea unei propoziţii într-o
parte de vorbire, având acelaşi sens şi de asemenea procedeul de expansiune - dezvoltarea unei părţi de
propoziţie într-o propoziţie cu acelaşi sens.
Sinonimia gramaticala
Sinonimia gramaticala s-a aflat si ea in atentia mai multor cercetatori romani, (G.I. Tohaneanu,
Dincolo de cuvant, Studii de stilistica si versificatie, Bucuresti, E.S.E, 1976; Gh. Doca, Limba romana III” -
Probleme de sinonimie si cultivare a limbii, Editura Universul, Bucuresti, 1996) chiar daca pare a fi mai
putin importanta pentru stilistica, arta literara si lexicografie. Desigur, atentia care i-a fost acordata nu poate
fi comparata cu cea a sinonimiei lexicale.
 Astfel, Gheorghe Doca pledeaza „pentru o gramatica sinonimica a limbii romane” pe care o
considera necesara. De asemenea autorul precizeaza ca sinonimia gramaticala nu trebuie limitata la sintaxa.
In sinonimia gramaticala sunt incluse si forme sau constructii gramaticale care apartin morfologiei. Este
evidenta echivalenta dintre prezent si viitor in constructii ca: ma intorc peste o ora = ma voi intoarce peste
o ora, sau echivalenta dintre imperfectul indicativ si perfectul conditional: daca-mi scriai, iti aduceam
cartea = daca mi-ai fi scris, ti-as fi adus cartea.
Alte exemple de sinonime morfologica citeaza Mioara Avram - sinonimia dintre diferite tipuri de
viitor: voi veni-oi veni-am sa vin-o sa vin.
Des intalnita este si sinonimia morfologica desinentiala - se realizeaza cu ajutorul desinentelor care
sunt morfeme flexionare sinonime (-e si -i cu ajutorul carora se formeaza pluralul substantivelor feminine
sau -e si -uri folosite pentru formarea pluralului substantivelor neutre).
De la Gheorghe Doca, am inteles ca numai variantele morfologice libere pot fi considerate sinonime
gramaticale. In aceasta categorie se incadreaza forme paralele de singular (astm si astma, bulgar si bulgare),
apoi unele forme duble de plural (clesti-cleste, seminare-seminarii), unele forme de genitiv, dativ articulat -
duble sau triple (tarancei si tarancii iar in D.O.O.M., chiar bunicai, bunicii, bunichii), variante verbale:
inseamna si insemneaza, ignora si ignoreaza, indruma si indrumeaza.
Problema sinonimelor fonetice a fost tratata pentru prima data in lingvistica romaneasca de catre
stilisticianul Gheorghe I. Tohaneanu. Acesta considera ca tipologia sinonimiei este mult mai diversa decat s-
a considerat pana acum deoarece ea este intalnita in toate compartimentele limbii.
In lucrarile sale: Dincolo de cuvant, Studii de stilistica si versificatie, Bucuresti, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, 1976; Studii de stilistica, poetica si semantica (Cluj-Napoca, 1980), Gheorghe I. Tohaneanu
prezinta si argumenteaza aceasta problematica: „Poposind, acum, la nivelul sunetelor, se poate accepta,
cred, afirmatia ca intre forma literara si cele neliterare ale aceluiasi cuvant fie ele populare, regionale sau
artistice, se poate constitui un raport de sinonimie fonetica”.
In articolul „Sinonimia fonetica la Sadoveanu” autorul remarca „In naratiunea propriu-zisa acolo
unde scriitorul se desprinde de personaje, obiectivandu-se, Sadoveanu … refuza categoric accesul
regionalismelor stridente. Numai in dialog, adica atunci cand prozatorul cedeaza locul si da cuvantul
personajelor sale, identificandu-se, pana la un punct si intr-un anumit sens cu fiecare dintre ele aceste
restrictii observate cu consecventa in naratiune, pot fi sensibil atenuate”.
Eroii lui Sadoveanu apartin unei anumite zone geografie, unui anumit mediu social sau unei epoci
bine determinate.
Cand fonetismele regionale patrund in naratiune „povestitorul insereaza in propria sa expunere
franturi de gand ale personajelor, recurgand la tehnica monologului sau a stilului indirect liber”.
Urmatoarele exemple la care apeleaza Sadoveanu sunt concludente pentru a distinge lingvistic cele doua
straturi ale operei literare (narativ si dialogat): baiet / baiat, camara / camara, hulpe / vulpe.
In aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit in dialog, iar cel de-al doilea este
intalnit in celalalt strat al operei literare cel narativ.
 Astfel, Tohaneanu arata ca in ultima vreme se discuta din ce in ce mai intens despre sinonimia
dincolo de cuvant, adica in afara vocabularului.
Sinonimia frazeologica in limba romana
Este greu de precizat cine a introdus termenul de sinonimie frazeologica in lingvistica generala, de
unde a patruns in lingvistica romaneasca.
Din bibliografia care insoteste „Frazeologia limbii romane” de Gheorghe Coltun, aflam ca mai multi
cercetatori din fosta Uniune Sovietica au inceput studiul sinonimiei frazeologice incepand cu anii 70,
deceniul al VII-lea secolul trecut sau mai devreme.
Termenul de sinonimie frazeologica apare pentru prima oara in lingvistica romaneasca la Ametista
Evseev (1969) si apoi la Gheorghe I. Tohaneanu in studiul „Sinonimia dincolo de cuvant”. Dupa ce se refera
la problema sinonimiei sintactice, Gheorghe I. Tohaneanu atrage atentia asupra unei noi categorii de
sinonime, aducand exemple din opera lui Sadoveanu.
Chiar daca si alti lingvisti s-au referit la sinonime frazeologice, acest tip de sinonime a continuat sa
fie ignorat in lingvistica romaneasca sau au fost denumite sinonime figurate, sinonime perifrastice sau
sinonime perifrastice figurate.
Stefan Munteanu in „Sinonimia lexicala in limba artistica a lui Mihail Sadoveanu” foloseste
termenul de sinonimie frazeologica, perifrastica. Dar sfera conceptului de perifraza este mult mai vasta
decat cea a termenului de unitate frazeologica.
Nici dictionarele de termeni lingvistici nu se refera la sinonimele frazeologice, fie sunt inregistrate
decat in mod exceptional, sau sunt numite in alt fel.
Dupa ce au fost intens studiate celelalte tipuri de sinonime in afara celor lexicale, se poate preciza ca
doua sau mai multe unitati frazeologice sunt sinonime daca au acelasi sens, sau sens apropiat. Oricat de
diferita ar fi forma lor, intre ele se poate stabili un raport de sinonimie daca au acelasi referent iar din punct
de vedere gramatical au aceeasi functie. Pentru a stabili daca intre doua sau mai multe combinatii lexicale
exista o relatie de sinonimie, proba substitutiei este si in acest caz relevanta.
Sinonimele frazeologice pot acoperi sintagme stabile, propozitii simple sau dezvoltate si chiar fraze
intregi.
O problema interesanta in lingvistica romaneasca referitoare la sinonimia frazeologica o constituie
delimitarea sinonimelor frazeologice de variantele frazeologice. In rezolvarea acestei probleme atat de
controversate trebuie sa tinem seama de un criteriu extralingvistic extrem de important – frecventa. Pe langa
acest criteriu trebuie sa tinem seama si de vechimea si atestarile din dictionare.
Dar, mai intai, este necesar sa tinem seama de preferintele si de vointa majoritatii vorbitorilor. In
exemplul: „a trage mata de coada” expresie mai veche si mai des folosita decat „a trage pisica de coada”
ultima este o simpla varianta a primei.
In cazul: a privi ca mata-n calendar si a se uita ca mata-n calendar, este mai greu de stabilit
raportul dintre acestea. Problema poate fi rezolvata prin acceptarea unor variante literare libere si in
frazeologie. Alte exemple de acest fel sunt si: de asta data – de data aceasta. Intre a pune ramasag – a face
prinsoare, avem de-a face cu un raport de sinonimie frazeologica, iar in cazul: a pune ramasag – a face
ramasag nu se poate vorbi de o relatie de sinonimie frazeologica, pentru ca luand in considerare criteriul
frecventei „a pune ramasag” se bucura de mai multe atestari decat „a face ramasag” aceasta din urma fiind o
varianta in raport cu expresia originara.
Serii frazeologice si serii perifrastice
Seriile sinonimice frazeologice nu ar trebui confundate cu seriile sinonimice perifrastice.
Distinctia dintre perifraza si unitate frazeologica este justificata de faptul ca mai multi lexicologi nu
sunt de acord cu modul in care este folosit la noi termenul de perifraza. Astfel C. Dimitriu in „Gramatica
limbii romane explicata. Morfologia” foloseste termenul de perifraza referindu-se la locutiune, expresie si la
gruparea libera de cuvinte, nefacandu-se nici o distinctie intre acesti termeni.
Exista, desigur locutiuni si expresii care pot fi considerate si ele un anumit gen de perifraze figurate,
dar, in afara de acestea si de cele care sunt considerate inovatii in stilul beletristic, sunt numeroase
perifrazele („grupuri libere de cuvinte”) care apar in procesul comunicarii si care nu intereseaza in cazul
sinonimiei.
Perifraza nu este in mod obligatoriu si expresiva sau figurata. Una dintre cele mai bogate serii de
sinonime frazeologice este cea prin care se exprima in limba noastra notiunea denumita de verbul „a muri”.
Vom enumera expresiile despre care nu exista nici o indoiala ca sunt unitati frazeologice, deoarece
au o frecventa foarte mare in limba actuala si sunt inregistrate in principalele lucrari de specialitate incepand
cu „Dictionarul Academiei”: a inceta din viata, a-si da sufletul, a-si da sfarsitul, a-si da duhul, a-si da
ultima suflare, a trece la cele vesnice, a trece in lumea dreptilor, a intra in mormant, a i se curma zilele, a
da ochii peste cap, a-l lua moartea, a-l lua Dumnezeu, a pune mainile pe piept, a face plaja la lumina
lumanarii.
Spre deosebire de frazeologismele citate si de altele, care, in marea lor majoritate, constituie deja
fapte de limba, exista si numeroase perifraze care exprima ideea de „moarte”, insa ele nu reprezinta altceva
decat inovatii individuale scriitoricesti fara nici o perspectiva de generalizare.
In stilul sadovenian intalnim: a se duce intr-o lume mai buna, a se duce pe calea tuturor, a se duce
pe celalalt taram, a trece in intunericul cel vesnic
Alte tipuri de sinonimie:
A. Sinonimia de tip publicistic
Este cel mai controversat dintre stiluri, datorită recentei sale dezvoltări (existenţa acestui stil a fost
contestată de Ion Coteanu).
Argumente în favoarea existenţei acestui stil au fost aduse de Al. Graur, Gh. Bolocan, Iorgu Iordan,
Th. Hristea.
Exemplu de perechi sinonimice:
- arbitru (din franceză) şi cavaler al fluierului;
- bodyguard (din engleză) şi gardă de corp, (din franceză) garde du corps;
- businessman (din engleză) şi om de afaceri, (din franceză) homme d’affaire;
 - cinematograf şi a şaptea artă (din franceză) le septieme art.
Existenţa a două sinonime (unul lexical şi altul frazeologic) îi permite unui gazetar să folosească şi
sinonimul metaforic: ciuma roşie în locul arhicunoscutului comunism.
B. Sinonimia de tip tehnico-ştiinţific
Acesta este cel mai bogat în sinonime lexico-frazeologice. Bogăţia acestui stil rezultă din varietatea
de ştiinţe şi ramuri ale acestora.
Am prezentat în continuare o listă cu exemplele cele mai uzuale:
- alternator şi generator electric;
- alumină şi oxid de aluminiu;
- behaviorism şi psihologia comportamentului;
- computer şi calculator electronic;
- feed-back şi conexiune inversă;
- maternitate şi casă de naşteri;
- naturoterapie şi medicina naturii;
- pneumonie şi aprindere de plămâni;
- tartru – piatră dentară;
- varicelă – vărsat de vânt.
C. Sinonimia de tip juridico-administrativ
Stilul juridico-administrativ face parte din variantele funcţionale neexpresive ale limbii literare.
Exemplu:
- constituţie şi lege fundamentală;
- parlament – for legislativ şi organ legislativ;
- tribunal şi palat de justiţie;
- infracţiune şi fapt penal;
- legitimaţie şi carte de identitate;
- a înfia şi a lua de suflet;
- a divorţa şi a da divorţ.
D.Sinonimia de tip artistic
Frazeologismele din cadrul acestui stil pot fi clasificate în:
- frazeologismele care sunt preluate de scriitori, din limba comună (cultă şi populară);
- cele pe care le creează scriitorii şi care, de cele mai multe ori rămân la stadiul de inovaţii artistice
individuale.
La Eminescu luna apare ca stăpâna mării, copila cea de aur, regina nopţii moartă, al nopţilor
monarh.
Un vorbitor obişnuit în limba comună n-ar folosi aceşti termeni, iar aceştia nu vor pătrunde
niciodată în limba comună.
Astfel de exemple le întâlnim şi în operele lui Sadoveanu, Coşbuc etc.
 Pentru că frazeologismele din această categorie sunt atât de diferite faţă de cele din limba comună,
ele ar putea fi numite frazeologisme literare, frazeologisme lingvistice.
Distincţia dintre aceste două tipuri de frazeologisme porneşte de la distincţia care se face între
stilistica lingvistică şi cea literară.
Deosebirea, însă, nu este uşor de făcut în toate cazurile, dar uneori este foarte clară, de exemplu: cuc
ardelenesc pentru pupăză - întâlnit la Creangă şi B.P. Haşdeu.

2.3. Rolul sinonimiei în literatură

Textele literare ne pun în faţă nenumărate ipostaze ale celor două componente cantitative şi
calitative ale sinonimiei, ale bogăţiei vocabularului.
Creaţia scriitorilor oglindeşte cel mai bine întreaga bogăţie a limbii, cu totalitatea ariilor istorice şi
geografice ale graiurilor, cu achiziţiile şi inovaţiile care îi pun în evidenţă expresivitatea accentuând rolul
polisemiei şi mai ales al sinonimiei.
Fără operele scriitorilor, limba noastră nu ar fi azi la fel de bogată, pentru că s-ar limita la
elementele şablon, moderne, neologice, evitând sinonimia şi construcţii expresive vechi, populare.
În poezia „Singurătate” Eminescu releva paradoxul limbajului artistic: înnoirea imaginii poetice prin
învechirea vocabularului, folosind sinonime din tezaurul istoric al limbii naţionale. După ce poetul scrisese
varianta: „Intră-n codrul de-ntuneric / O icoană de lumină” schimbă textul: „În privazul negru-al vieţii-mi /
E-o icoană de lumină”.
Folosind elementul vechi, Eminescu a constituit o imagine nouă. Valorificarea fondului istoric şi
popular al limbii în textul operelor literare, măreşte câmpul sinonimiei, dezvoltă polisemia, operează
conotaţii care îmbogăţesc limba calitativ în vreme ce dezvoltarea ştiinţei, a civilizaţiei moderne contribuie la
îmbogăţirea cantitativă a limbii.
Procedeul de îmbogăţire a lexicului, a sinonimiei se oglindeşte în vasta creaţie literară, care este o
sursă vie de perfecţionare a mijloacelor noastre de comunicare, domeniu în care limbajul trebuie să
îndeplinească principiul străvechi al lui Aristotel24, stilul trebuie să fie „limpede fără să fie comun”.
Cunoaşterea şi cultivarea limbii creează o sensibilitate mai acută faţă de puterea cuvântului, faţă de
procesul de rafinare a stilului limbii literare. Studiul sinonimiei, cu jocul ei subtil, mai ales sub condeiul
scriitorului uşurează stăpânirea limbii îmbogăţind şi personalitatea omului: „Limba şi legile ei dezvoltă
cugetarea”.
Cercetătorii străini25 sunt frapaţi de bogăţia sinonimică a limbii române: „Foarte bogată în sinonime
şi în sinonime aproximative, bogăţie datorată în mare parte pătrunderii cuvintelor împrumutate, româna
prezintă anumite uşurinţe pentru lexicografie pe care nu le oferă franceza”.

24
Poetica, cap. XXII, p. 282

25
Alf. Lombard, Eseul Les destinées du Latin á l`Est, 1967, tradus şi tipărit de Gh. Bulgăr în Tribuna României, nr. 5 / 1973.
 Sinonimia este o categorie fundamentală care a ridicat numeroase probleme de interpretare pe care
cercetările de semantică au încercat să le rezolve.
Definirea termenului de sinonimie rămâne însă ambiguă, fiind definită ca o vecinătate între două
cuvinte, o identitate sau doar o asemănare.
Definiţiile propuse au la bază fie criteriul suprapunerii semice, fie cel al posibilităţilor de substituire
în context.
Tipurile de sinonimie diferă de la un autor la altul după cum se iau în considerare diferite criterii,
posibilitatea de substituiri în unele contexte, identitatea în privinţa valorii cognitive şi afective.
Alte tipologii au în vedere o perspectivă limitată, de exemplu cea a unui dicţionar de sinonime sau
similaritatea cu unele interpretări psihologice.
O cercetare mai detaliată a fost făcută de Narcisa Forăscu 1 care se referă la gradul de suprapunere
semantică, la tipurile de relaţii semantice între substituţiile lor contextuale.
Sinonimia se organizează în clase de termeni (cvasi) echivalenţi-numite serii sinonimice.
Folosirea termenului rămâne neclară în unele lucrări, seriile propuse ca exemple fiind alcătuite după
criterii:
- din termenii care prezintă identitatea sub aspectul sensului, dar diferenţe sub aspect stilistic sau al
comportamentului contextual;
- din termenii care semantic se diferenţiază prin anumite trăsături.
Pentru precizarea termenului de sinonimie şi seria sinonimică, verificarea statutului paradigmatic al
membrilor unei serii trebuie să se facă din trei perspective: componenţial, contextual şi stilistic.

2.4. Sinonimia şi polisemia

Dacă sinonimia reprezintă posibilitatea ca două sau mai multe cuvinte să desemneze în anumite
condiţii acelaşi referent, polisemia este starea unui singur cuvânt care are capacitatea să indice fie mai multe
aspecte ale aceluiaşi referent, fie chiar doi sau mai mulţi referenţi diferiţi.
Coadă, de exemplu denumeşte:
1. Prelungirea capătului dinapoi al coloanei vertebrale la patrupede, păsări, peşti, reptile.
2. Firele de păr care prelungesc coada animalelor, penele lungi de pe coada păsărilor.
3. Părul de pe cap (mai ales la femei) lăsat să crească (lung) şi adesea împletit.
4. Pedunculul frunzelor unor plante sau al unor fructe (cozi de cireşe).
5. Partea dinapoi care atârnă la unele veşminte (coada fracului).
6. Partea de care se prinde un instrument (coada măturii, coada lingurii).
7. Capătul, extremitatea unui lucru (pian cu coadă).
8. Poziţia cea din urmă ocupată de cineva, deţinută de o persoană sau un grup.
9. Rândul, şirul (a sta la coadă).
 Aceste sensuri se leagă între ele printr-o idee comună care ar putea fi formulată astfel: „prelungire
sau parte extremă a unui obiect în opoziţie cu ceea ce se consideră parte iniţială: poziţie de sfârşit, de
încheiere a unui şir, a unei ierarhii”.
Cazul lui coadă nu este singular. Toate cuvintele polisemantice (în limba română sunt multe), au un
conţinut pe care-l putem compara cu o reţea de sinonime, pentru că multe sensuri pot fi echivalente în
situaţii descrise la sinonime cu un cuvânt deosebit. Această reţea formează un câmp mai întins sau mai
restrâns.
Denumirea de câmp îşi găseşte justificarea în ideea comună care leagă sensurile unui asemenea
cuvânt, ideea comună care leagă sensurile, sens fundamental, semem central, nucleu semic, constituent
semantic, denumiri care vor să arate că între utilizările unui cuvânt polisemantic există întotdeauna o
legătură.
Datorită relaţiilor descrise mai sus, polisemia se desface în sinonimie. Această desfacere nu
reprezintă decât delimitarea grupurilor de contexte în care trimiterea la referent este concludentă.

2.5. Efectele negative ale sinonimiei

Subcapitolul îşi propune să discute unele aspecte legate de prezenţa sinonimelor înterminologie. Sunt
avute în vedere sinonimele totale (perfecte, absolute) şi sinonimele parţiale, nu şi pseudo-sinonimele26.
Important efect al funcţionării diferitelor procedee de îmbogăţire a limbii, acceptat caatare în
lexicologie, sinonimia este văzută ca unul dintre cele mai grave vicii ale limbajelor sectoriale, deoarece le
subminează acestora profund claritatea.
Sinonimia este nerecomandabilă (MANECA 1959: 42-43, 1967: 493) pentru că împiedică unificarea
terminologică şi pentru că poate genera confuzii; fenomenul contravine nevoii de precizie a exprimării şi
poate fi cauza unor interpretări eronate.
Sinonimia este prezentă chiar şi în cele mai neaşteptate domenii de activitate, unde postulatul
preciziei este unanim recunoscut, de exemplu în medicină.
Terminologiamedicalăfranceză întrebuinţează douăzeci şi şapte de sinonime eterogene pentru
numirea unei singure afecţiuni a splinei: splenomégaliemyéloïdeidiopathique – anémie leuco –
érythroblastique – anémie myélophtisique – érythroblastose chronique de l’adulte– hépato-
splénomégalie mégacaryocytaireetc. (apud  KOCOUREK 1982: 166).
De aceea, unul din obiectivele normalizării este tocmai excluderea seriilor terminologice, ştiut fiind
că „ Postulatul univocităţii între denumire şi noţiune, în cazul termenului, are în special valabilitate teoretică
pentru că în realitate nu se verifică întotdeauna”.

26
Pseudo-sinonimia constă în folosirea echivocă a unor termeni interpretaţi ca sinonime, datorită lacunelor
profesionale(CIOBANU 1998: 59) –concentra ţie „grad de saturare, de densitate a unui corp” – concentrare „acţiunea de a
seconcentra; reunire”. Mult mai des însă se recurge la pseudo-sinonimie dintr-un alt motiv, cel puţin la fel de simplu ca celinvocat
mai sus, anume absenţa voită a intenţiei de precizie în utilizarea unui termen, într-un cadru mai general al discuţiei ş tiinţifice,
considerându-se suficientă recunoaşterea semelor de bază din structura semanticăa termenului în cauză.
 Pentru una şi aceeaşi noţiune se pot întâlni denumiri diferite, constituindu-se cazuri de
sinonimie.”(PLOAE-HANGANU 1995: 530). Nu lipseşte însăopinia contrar ă, exprimată de către S. Marcus
(MARCUS 1970: 32-52), conform căreia pentru fiecare frază, în limbajul ştiinţific, există o infinitate de
fraze cu semnificaţie identică: expresia ştiinţifică este închisă, adică este independentă de receptorul ei.
În acelaşi loc, se menţionează totuşişi părerea opusă: o expresie, fie ea şi matematică, naşte în mintea
fiecărui cititor o asociaţie de idei, de gânduri, această asociere depinzând de cultura, de imaginaţia şi de
personalitatea cititorului.

CERCETARE CONSTATIV-APLICATIVĂ PRIVIND ÎMBOGĂTIREA ȘI ACTIVIZAREA

VOCABULARULUI

Cercetarea constatativ- aplicativă privind îmbogăţirea şi activizarea vocabularului

CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Pentru a verifica eficienţa activităţilor cu caracter practic-aplicativ şi îndeosebi a metodelor
activ-participative în domeniul formării şi dezvoltării competenţelor lexicale prin lecţiile de citire-lectură am
iniţiat această cercetare având ca subiecţi elevii claselor a II-a de la Şc. Podgoria (12 elevi) şi a II-a (12
elevi) de la Şc. Coţatcu.
În prealabil ne-am fixat următoarele obiective:
 abordarea funcţională şi aplicativă a elementelor de construcţie a vocabularului;
 sporirea corectitudinii exprimării orale şi scrise prin diferite tipuri de exerciţii;

 operaţionalizarea informaţiilor prin diversificarea situaţiilor de învăţare aplicând variate

metode activizante.
Am studiat, înaintea declanşării experimentului, situaţia familiilor şcolarilor. Rezultatele le-am
înregistrat în tabele:
Situaţia materială a părinţilor
Nr. SITUAŢIA MATERIALĂ La La
crt. stat firmă

1 Ambii părinţi au venituri 3 2

2 Numai un părinte munceşte 5 3
3 Ambii părinţi sunt şomeri - 3
4 Unul dintre părinţi este pensionar 3 -
5 Bunicii au copilul în îngrijire 5 -
* Gradul de cultură al părinţilor
Nr. GRADUL DE CULTURĂ AL NU
crt PĂRINŢILOR MĂR
1. Cu şcoala primară 3
2. Cu şcoală generală 10
3. Cu liceul 7
4. Cu studii superioare 2
5. Fără studii 2
* Număr de copii în familie
Nr. NUMĂRUL COPIILOR ÎN FAMILIE NUMĂR
crt
1. Un copil 10
2. Doi copii 9
3. Mai mulţi copii 5

* Timp acordat de familie pentru comunicarea cu copilul

Nr. TIMP ACORDAT PENTRU N
crt COMUNICARE UMĂR
 1. Ambii părinţi comunică bine cu copilul 15
2. Numai mama comunică bine cu copilul 5
3. Din lipsă de timp ambii părinţi nu comunică 4

* Interesul părinţilor pentru formarea unei exprimări corecte și nuanțate, atât oral cât şi în scris
Nr. crt INTERESUL PĂRINŢILOR PENTRU NU
COMUNICARE MĂR
1. Manifestă interes ambii părinţi 17
2. Doar mama e interesată 3
3. Ambii părinţi nu manifestă interes 4

Deşi în mare parte părinţii au o pregătire educaţională modestă, strânsa legătură cu familia mi-a adus
avantaje deoarece, cunoscând opiniile părinţilor, am avut posibilitatea să elimin atitudini incorecte şi să le
stimulez pe cele corecte. Am procedat la corelarea rezultatelor obţinute la testarea iniţială cu datele din
tabelele de mai sus. Această corelaţie m-a ajutat să ajung la următoarele concluzii:
-nu numai starea materială a părinţilor este întrutotul determinantă în dezvoltarea capacităţilor
creatoare manifestate în compunerile şcolarilor, ci interesul, gradul de cultură al ambilor părinţi determină o
exprimare orală şi scrisă corectă în familie, stimulând creativitatea literară;
-părinţii cu mai mulţi copii nu se mai pot ocupa în egală măsură de fiecare copil;
-părinţii care lucrează nu au timpul necesar pentru a comunica normal cu copiii;
-interesul pentru corectitudinea limbajului diferă de la o familie la alta. Am întâlnit şi părinţi care
scapă din vedere aspectul limbajului şi părinţi care nu ştiau că trebuie să vegheze la modul în care vorbeşte
copilul;
-copiii care au frecventat grădiniţa au mai puţine probleme în exprimare în comparaţie cu aceia,
care , din diferite motive, nu au frecventat-o.

Vectorii acţionali au fost îndreptaţi în două direcţii:

 îndrumarea, consilierea părinţilor, bunicilor;
 optimizarea demersului didactic.
În ceea ce priveşte prima direcţie am îndrumat părinţii:
-să comunice mai mult timp cu copiii;
-în timpul comunicării să aibă răbdare să-i asculte, să-i lase să încheie fiecare enunţ;
-corectarea eventualelor greşeli de exprimare să se facă la sfârşitul replicii, cu îngăduinţă, fără reproş
şi motivat;
 -să laude exprimarea corectă prin utilizarea cunoştinţelor învăţate la şcoală.

Referitor la demersul didactic , ne-am propus şi am realizat:

 activităţi dinamice, diversificate, cu caracter preponderent aplicativ;

 centrarea atenţiei asupra înţelegerii şi aplicării în practică a noţiunilor lexicale;

 încurajarea progresului fiecărui elev.

SCOPUL CERCETĂRII

Elaborarea acestei lucrări cu caracter metodic şi ştiinţific a avut drept scop principal să demonstrez
că însuşirea corectă a sensurilor cuvintelor la clasele I-IV poate conduce la o exprimare corespunzătoare
normelor limbii , la un vocabular plastic ,asigurând fundamentul necesar insuşirii cunoştinţelor superioare pe
următoarele trepte ale şcolarităţii.
Conţinutul cercetării probează convingător că aplicarea unei metodologii axate pe activizarea
maximală în lecţiile de limbă română asigură succesul realizării obiectivelor privind formarea şi dezvoltarea
capacităţilor lexicale.

IPOTEZA CERCETĂRII
Înaintea declanşării acestei cercetări am formulat ipoteza:
„Dacă învăţătorul aplică adecvat metode şi tehnici activizante acestia vor obtine rezultate școlare
superioare celor prin metode tradiționale.”
Ipoteza a fost generată de faptul că un indice permanent al insuccesului şcolar îl constituie
manifestarea lacunelor în sistemul achiziţiilor lexicale, apariţie determinată de insuficienta înţelegere a
informaţiilor. Strategiile alese de învăţător pentru a preda conţinuturile învăţării , uneori nu angajează elevul
în procesul înţelegerii lor cauzând apariţia lacunelor, confuziilor. De aceea, prin experimentul derulat , se
vor confirma:
-rolul formativ al metodelor de lucru active în sistemul achizițiilor lexicale prin lectii de citire-
lectură;
-sporirea interesului şcolarilor pentru o exprimare corectă;
-progresul realizat de elevi în etalarea unei exprimări corecte şi nuanţate în diferite situaţii de
comunicare.

METODOLOGIA CERCETĂRII
În activitatea desfăşurată , am optat pentru cercetarea pedagogică de tip combinat teoretic-
fundamentală şi practic-aplicativă axată pe formarea capacităţilor creatoare printr-o suită de activităţi
practice. Cercetarea are un caracter experimental, deoarece am plasat în activităţile de învăţare strategii
moderne care s-au dovedit eficiente în obţinerea performanţelor. Activităţile de evaluare au evidenţiat
convingător acest lucru .Metodologia cercetării cuprinde:
Metode nonexperimentale care constau în obţinerea datelor:
Observaţia- exercitată în timpul derulării experimentului, constând în utilizarea grilelor de
observaţie.
Chestionarele- prin care am sondat opiniile elevilor.
Testele.
Analiza produselor şcolare.
Facem succinte prezentări pentru fiecare:
Observaţia , fiind un demers inductiv, ne-a oferit posibilitatea să cunoaştem potenţele reale ale
şcolarilor şi să descoperim gradul în care ei au fost influenţaţi de combinarea activităţilor de tip individual ,
frontal şi de grup.
Chestionarele au scos în evidenţă preferinţele elevilor cu privire la activităţile desfăşurate,
dificultăţile întâmpinate, cauzele care au condus la respingerea unor activităţi şi la sursele dificultăţilor.
Testele au evaluat nivelul de însușire a noțiunilor legate de tehnica compoziţională, competenţe
probate în exprimarea corectă. Pe baza rezultatelor înregistrate am putut să luăm măsuri oportune de
corectare la momentul potrivit. De asemenea, ne-au oferit posibilitatea să urmărim evoluţia elevilor celor
două clase.
Analiza produselor şcolare ne-a dat prilejul să constatăm obiectiv nivelul atins de elevii claselor
implicate în experiment.
Metodele acţionale şi de intervenţie ne-au direcţionat demersul pe tot parcursul desfăşurării
experimentului.

EŞANTIONUL DE CERCETARE
Eşantionul de cercetare a cuprins 44 de subiecţi, elevi a două clase a III-a , clase paralele, a
II-a de la Șc. Podgoria şi a II-a de la Şcoala Coțatcu. Lotul de investigaţie a fost structurat în clasa de
control (12 elevi , clasa a II-a , 5o %) şi clasa experimentală ( 12 elvi, clasa a II-a , 50%). După cum se
observă numărul celor două clase este egal, acesta constituind unul dintre criteriile de selecţie. Indicatorul
de vârstă a eşantionului de cercetare s-a situat între 8-9 ani, cele două clase de elevi neavând înscris nici un
elev repetent. Astfel din 24 de subiecţi , 20 elevi au 8 ani şi 4 elevi au 9 ani. Mediul social din care provin
subiecţii investigaţi şi implicit, influenţele educative exercitate de mediul familial, a constituit un alt criteriu
de selecţie a lotului de cercetare. Întrucât rezultatele cercetării propuse depind în mare măsură de influenţele
exercitate de climatul educativ din familie, de măsura în care elevii primesc ajutor din familie, de gradul în
care părinţii se implică în activitatea şcolară , am ales cei 24 de subiecţi din familii de nivel social mediu.
DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

Cercetarea s-a desfăşurat în perioada primului semestru a anului şcolar 2012/2013, timp în care elevii
celor două loturi au studiat părţile de vorbire –morfologia. Conţinuturile învăţării supuse investigaţiei au
fost:
1) cuvântul ca element de bază pentru comunicare. Cuvinte cu înțeles asemănător (sinonime).
Cuvinte cu înțeles opus ( antonime)
2) Propoziția. Citirea și scrierea propozițiilor;
3) Textul. Studierea textului : Citirea corectă, fluentă și expresivă a acestuia, expricarea cuvintelor
nou întâlnite, soluționarea problemelor de vocabular prilejuite de parcurgerea respectivului text.

4) Ortografia. Scierea corectă potrivit cerințelor ortografice;

5) Punctuația. Utilizarea semnelor de punctuație întâlnite în text.

În acest interval de timp nu au existat factori perturbatori. Nivelul de performanţă ce trebuie atins de
subiecţii investigaţi este precizat în formularea obiectivelor de referinţă specifice acestui conţinut regăsite în
Curriculum –ul Naţional:
3.3- să citească în ritm propriu și cu voce tare un text cunoscut;
3.4- să înțeleagă semnificația globală a unui text scurt citit în gând;
3.5- să indentifice informații specifice dintr-un scurt text citit;
Trebuie menţionat faptul că sarcinile formulate în testele aplicate sunt circumscrise aceloraşi itemi de
evaluare stabiliţi pe baza obiectivelor de referinţă şi a conţinuturilor date.
I1.- Desprinderea informațiilor esentiale din text.
I2.- Găsirea sinonimelor și antonimelor pentru toate cuvintele date.
I3.- Formularea de propoziții corecte pornind de la cuvintele date.
I4.- Precizarea corectă a tuturor semnelor de punctuație.
I5.- Redactarea corectă a unui scurt text respectând cerința dată.
Perioada I a constat într-o testare iniţială, orală şi scrisă, cu funcţia de diagnoză pentru a scoate în
evidenţă informaţii preliminare privind nivelul însuşirii tehnicii compoziționale. Pe baza datelor obţinute în
această perioadă, am elaborat prognoza, alegând cele mai potrivite instrumente şi metode activizante pe care
urma să le aplic în timpul experimentului.
Perioada a II-a a fost mai extinsă şi a cuprins o diversitate de activităţi derulate prin aplicarea
metodelor activ- participative. M-am oprit asupra metodelor care solicită elevul ca subiect activ al învăţării,
coparticipant la propria formare. Am îmbinat diverse tipuri de exerciţii- metodă specifică limbii române- cu
metode ale gândirii critice precum Metoda Cadranelor, Metoda Piramidei, Metoda R.A.I. etc Tot în această
perioadă am consemnat observaţii, am analizat obiectiv produsele activităţii elevilor şi am aplicat Test de
evaluare curentă. Am insistat în mod deosebit pe latura formativă a demersului didactic în vederea obţinerii
performanţei în formarea și dezvoltarea capacităților lexicale. Şcolarii au relaţionat optim între ei, au
colaborat intens la activităţi.
Perioada a III-a s-a desfăşurat sub forma unei testări sumative, de final. Rezultatele înregistrate ne-au
permis să analizăm performanţele şi să facem o comparaţie obiectivă între nivelul competenţelor din faza
iniţială şi acela din etapa finală.

ETAPA PRE-EXPERIMENTALĂ
Această etapă reprezintă punctul de plecare în desfăşurarea experimentului constând în aplicarea a
două teste de evaluare iniţială- oral şi scris- care au avut rol de diagnoză asupra calităţii şi cantităţii
cunoştinţelor elevilor din cele două loturi, clasa de control şi clasa experimentală, despre îmbogățirea și
dezvoltarea vocabularului. Ne-am străduit să formulăm cerinţe care să vizeze toate noțiunile studiate, în
vederea depistării lacunelor din cuantum-ul cunoştinţelor elevilor.

TEST INIŢIAL - ORAL

Citeşte cu atenţie textul.

Doi prieteni
Anton Pann
Doi prieteni treceau prin pădure.
Deodată le-a aparut în cale un urs.
Unul dintre ei s-a urcat repede în copac. Celălalt, văzând că a rămas singur, s-a trântit la pământ şi s-
a prefăcut mort. Ursul l-a mirosit şi, văyând că nu suflă, l-a lăsat în pace.
După ce a plecat ursul, călătoruldin copac l-a întrebat pe celălalt:
Ce ti-a zis ursul la ureche, frate?
Mi-a spus să nu mai plec la drum cu astfel de prieteni.

1.Răspunde la întrebări:
Care este titlul
textului ? ....................................................................................................................................
................................
Care este autorul
textului ? .........................................................................................................................................................
............
Câte alineate are
textul? ..................................................................................................................................................................
...
Pe unde treceau cei doi prieteni?
......................................................................................................................................................................
Cine le-a ieşit în cale?
......................................................................................................................................................................
Ce a făcut fiecare dintre cei doi călători?
......................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
Care este învăţătura textului?
......................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
2.Desparte în silabe următoarele cuvinte:
împărat........................ loc................................. curate............................
moară.......................... vioară............................. umbrelă............................
3.Scrie numărul de vocale(v) şi numărul de consoane(c) din fiecare cuvânt:
colac .....v........c urs .......v.......c puişor ........ v.......c
frumos ......v........c amărui ......v.......c cameră ........v.......c

4. Scrie câte trei cuvinte care să-l aibă:

■ pe m înainte de b………………………………………………………………………..
■ pe m înainte de p………………………………………………………………………..
5. Găseşte cuvinte cu înţeles opus pentru:
lung-…………… sus…………………….. subţire………………..
apare……………. inchide………………. aproape………..……..
6. Găseşte cuvinte cu înţeles asemănător pentru:
a sosit …………… trist………………..….. rudă………..…………
zăpadă…………… cărare……………….….. strop…………………..

7.Alcătuieşte câte o propoziţie cu fiecare dintre cuvintele: într-o , într-un, dintr-o.

…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………
8.Pune semnele de punctuaţie corespunzătoare în spaţiile marcate:

Coţofana se întâlni cu ariciul  Amândoi se priviră 

Coţofana îl intrebă pe arici 
Vrei să ne facem o căsuţă 
Unde 
Chiar în pomul acesta  ariciule 

9. Alcătuieşte un scurt text despre şcoala voastră, în care să

existe cuvintele: şcoală, intrăm şi iesim, fereastră. Orientaţi-vă după
întrebări.
-Cum este în şcoala voastră?
-Cum intraţi şi cum ieşiţi din şcoală?
- Ce se vede de la fereastra clasei?
De ce vă place şcoala voastră?
…………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………………………………
………………………………
 Obiective operaţionale:

O1 - să desprindă informaţii esenţiale dintr-un text dat ;

O2 - să despartă corect în silabe cuvinte date ;
O3 -să precizeze numărul vocalelor şi numărul vocalelor din cuvinte date;
O4 -să scrie cuvinte care să-l conţină pe m înainte de b sau p;
O5 -să găsească cuvinte cu înţeles asemănător pentru cuvinte date;
O6 - să găsească cuvinte cu sens opus pentru cuvinte date;
O7-să formuleze propoziţii cu fiecare dintre cuvintele: într-o , într-un, dintr-o.
O8- să completeze cu semnele de punctuaţie corespunzătoare un scurt text;
O9-să redacteze un scurt text, respectând cerinţa dată;

SUFICIENT
I FOARTE BINE BINE
tem
Desprinde Desprinde Desprinde doar câteva
I informaţiile esenţiale din informaţiile esenţiale din informaţii din text, răspunzând
1 text, răspunzând corect la text, răspunzând corect corect la 2 întrebări.
toate întrebările. doar la 4-5 întrebări.

I Desparte corect în Desparte corect în Desparte corect în

2 silabe toate cuvintele date. silabe 4 cuvinte date. silabe doar 2 cuvinte date.
I Scrie corect v şi c Scrie corect v şi c Scrie corect v şi c
3 pentru toate cuvintele. pentru 4 cuvinte. pentru 2 cuvinte.
I Precizează corect Precizează corect 4 Precizează corect 2
4 6 cuvinte, respectând cuvinte, respectând cuvinte, respectând cerinţa :m
cerinţa :m înainte de p sau cerinţa :m înainte de p sau înainte de p sau b.
b. b.

I Găseşte sinonime Găseşte sinonime Găseşte sinonime

5 pentru toate cuvintele date. pentru 4 cuvinte date. pentru 2 cuvinte date.
I Găsesc antonime Găsesc antonime Găsesc antonime pentru
6 pentru toate cuvintele date. pentru 3 cuvinte date. 2 cuvinte date.
I Formulează Formulează doar 2 Formulează doar o
7 propoziţii corecte pornind propoziţii corecte, pornind propoziţie corectă pornind de la
 de la cuvintele date. de la cuvintele date. cuvintele date.
I Precizează corect Precizează doar 6 Precizează doar 3
8 toate semnele de semne de punctuaţie semne de punctuaţie
punctuaţie
I Redactează corect Redactează textul Redactează textul cu
9 un scurt text , respectând cu puţine greşeli de multe greşeli de formulare şi de
ceriţa dată. formulare şi de scriere . scriere.

BAREM DE CORECTARE A TESTULUI INIŢIAL SCRIS

I.1 – Item de evaluare 1
* Desprinde informaţiile esenţiale din text– 7 p.
 1 p.
 1 p.

 1 p.
 1 p.

 1 p.
 1 p.

 1 p.
I.2 – Item de evaluare 2
* Desparte corect în silabe cuvinte date  – 12 p.
 2p

 2p
 2p

 2p
 2p

 2p
I.3 – Item de evaluare 3
* Scrie corect v şi c pentru toate cuvintele – 12 p.
 2p

 2p
 2p

 2p
 2p

 2p
I.4 – Item de evaluare 4
* Precizează corect 6 cuvinte, respectând cerinţa :m înainte de p sau b.– 12 p.
 2p
 2p

 2p
 2p

 2p
 2p

I.5 – Item de evaluare 5

* Găseşte sinonime pentru toate cuvintele date.– 12 p.
 4p

 4p
 4p
I.6 – Item de evaluare 6
* Găseşte antonime pentru toate cuvintele date. 12p
 4p
 4p

 4p

I.7 – Item de evaluare 7

*Formulează propoziţii corecte pornind de la cuvintele date – 9 p

 3p
 3p
 3p

I8 – Item de evaluare 8
*Precizează corect toate semnele de punctuaţie – 12 p
1.2 p / semnul de punctuatie
 I9 – Item de evaluare 9
*Redactează corect un scurt text , respectând ceriţa dată. – 12 p
TOTAL – 100 p
CONVERTIREA PUNCTAJULUI ÎN CALIFICATIVE
10p - 30p – INSUFICIENT
30p – 55p – SUFICIENT
55p – 80p – BINE
80p – 100p – FOARTE BINE

INTERPRETAREA REZULTATELOR –
TEST DE EVALUARE INIŢIALĂ ORALĂ

În urma aplicării Testului de evaluare iniţială orală s-au obţinut următoarele rezultate:
din punct de vedere calitativ, calificativele obţinute sunt vizibile pe graficele reprezentând frecvenţa
calificativelor la cele două clase:
GRAFIC 1. – Frecvenţa calificativelor la clasa de control-
Test de evaluare iniţială orală

Y
F.B.

B.
 S.

O 2 32 5 X

OX- nr. elevi

OY- frecvenţa calificativelor

GRAFIC 2. – Frecvenţa calificativelor la clasa experimentală-

Test de evaluare iniţială orală
Y
F.B.

B.

S.

I.

O 3 23 4 X

OX- nr. elevi

 OY- frecvenţa calificativelor
Comparând datele înregistrate observăm: la clasa de control s-au obţinut 5 calificative F.B. (36%) –
4 calificative F.B. (27%) la clasa experimentală ; 2 calificative B (27%) clasa de control – 3 calificative B
(22%) clasa experimentală ; 3 calificative S (22%) clasa de control, 2 calificative S (27%) clasa
experimentală şi 2 calificative I (11%) clasa de control- 3 calificative I (10%) clasa experimentală.
Analizând observaţiile făcute concluzionăm: diferenţele dintre cele două loturi privind frecvenţa
calificativelor sunt mici, între 1% şi 5%.
din punct de vedere procentual, nivelul realizării itemilor de evaluare din Testul de evaluare iniţială
orală precum şi diferenţele de nivel sunt vizibile pe:

HISTOGRAMA 1.

60

50

40
Clasa de
30 control
Clasa
20 experimentala
10

0
I.1 I.2 I.3 I.4 I.5

În urma analizei comparative a rezultatelor înregistrate se observă:

I.1 – Desprinde informaţiile esenţiale din text – a fost realizat în procent de 41% de elevii ambelor
loturi;
I.2, - Găseşte sinonime și antonime pentru toate cuvintele date – a fost realizat în procent de 45% de
elevii clasei de control şi 41% de elevii clasei experimentale;
I.3 – Formularea corectă a propozițiilor– 41% clasa de control, 36% clasa experimentală;
I.4 – Precizarea ortografiei şi ortoepiei – 54% clasa de control, 60% clasa experimentală;
I.5 – utilizarea corectă a tehnicii compoziționale în enunţuri proprii – 54% clasa de control , 50%
clasa experimentală;
Diferenţele de nivel dintre rezultatele obţinute la cele două clase sunt mici: 4% între nivelele de
realizare a itemului de evaluare I.1; 5% - itemul de evaluare I.2; 6% - I.3 şi 4% itemul de evaluare I.5.
Analizând observaţiile făcute şi înregistrate concluzionăm:
- elevii întâmpină dificultăţi în realizarea unei exprimări corecte în scris. Acest item a înregistrat cel
mai mic nivel de realizare – 36% (clasa experimentală), 41% (clasa de control).
- elevii nu au clar elementele specifice vocabularului și nu stăpânesc bine noțiunile de tehnică
cămpozițională. Aceşti itemi de evaluare au înregistrat un nivel de realizare cuprins între 41% şi 45%.
Pentru o diagnoză cât mai corectă şi precisă a nivelului de însuşire a cunoştinţelor gramaticale atins
de elevii celor două loturi am aplicat acest Test de evaluare oral. După realizarea acestei diagnoze din etapa
pre-experimentală, eforturile noastre au fost îndreptate în direcţia recuperării lacunelor privind dezvoltarea,
nuanșarea și activizarea vocabularului.

ETAPA EXPERIMENTALĂ
În cadrul etapei experimentale (practic-aplicativă) am integrat în demersul didactic metode şi tehnici
activizante care, prin aplicarea lor vor asigura randamentul şcolar ducând la recuperarea lacunelor
diagnosticate în perioada pre-experimentală obţinându-se asrfel progresul elevilor, conform ipotezei emise.
Astfel, la clasa experimentală, strategia didactică adoptată în vederea recuperării lacunelor privind realizarea
unei exprimări corecte și nuanțate am inclus metode activ-participative precum Lectura explicativa cu
variatele sale tipuri, dar și o serie de metode moderne. Această metodă implică activ elevii în procesul
învăţării transformându-i în coparticipanţi la propria formare facilitând înţelegerea şi astfel însuşirea corectă,
conştientă a conţinuturilor privind dezvoltarea capacităților creatoare prin actul de compunere. La clasa de
control demersul didactic s-a desfăşurat în mod clasic păstrând strategiile didactice care îmbină metode şi
procedee tradiţionale, alternând cu metode moderne.
Exemplificăm:
Lectura explicativă reprezintă un instrument de lucru folosit de învăţători spre a dezvălui elevilor
conţinutul unui text citit şi valorile lui multiple prin cuvânt. Ea este metoda fundamentală şi specifică pentru
însuşirea tehnicii muncii cu cartea, este una dintre formele cele mai importante ale lecturii active. Aşa cum
arată chiar denumirea ei, lectura explicativă este o îmbinare a lecturii (a cititului) cu explicaţiile necesare
care împreună duc, în cele din urmă,atât la înţelegerea mesajului textului, cât şi la activizarea şi nuanţarea
vocabularului. Se poate spune că lectura explicativă e mai mult decât o metodă; ea e mai degrabă un
complex de metode. Aşa cum sugerează chiar denumirea ei, lectura explicativă face apel şi la conversaţie, la
explicaţie, la povestire, chiar la demonstraţie.

Componentele principale ale acestei metode sunt:

 Conversaţia introductivă;
 Citirea integrală a textului (lectura model);

 Citirea pe fragmente;
 Povestire acestora;

 Desprindrea ideilor principale;

 Recitirea integrală;

 Povestirea integrală (textul în proză).

Majoritatea textelor din manualele de limba română, în special pentru clasele a III-a şi a IV-a, sau
din cărţile de lectură pentru elevii din ciclul primar se încadrează într-un gen şi specie literară sau pot
conţine pasaje, replici din categorii diferite. În abordarea unui text este necesară cunoaşterea raportului
dintre autor şi realitatea exprimată prin text, prin discursul poetic, a modalităţilor specifice de a înfăţişa
această realitate.
Textele cele mai numeroase şi mai accesibile pentru elevii din clasele primare aparţin genului epic.
Fără a recurge la vreo definiţie, fără a face apel la noţiuni de teorie literară, după o primă lectură se stabileşte
că în textul respectiv se povesteşte ceva (o întâmplare, o acţiune), în care apar personaje ce participă la
aceste întâmplări. Copilul urmăreşte „cu sufletul la gură” conflictul dintre bine şi rău în basme, în legende,
în povestiri unde aceste două elemente contradictorii sunt mai bine conturate şi se bucură sincer de succesul
binelui, fiind tot timpul alături de eroul preferat. Manualele de limba română şi, în general, cărţile de lectură
ale elevilor oferă asemenea texte închegate, în care însăşi organizarea lor interioară poate deveni un
instrument de lucru utilizat în vederea înţelegerii mesajului operei literare.
Un rol de seamă în înţelegerea textului epic îl are expoziţiunea, care oferă cadrul natural, timpul şi
personajele principale ale acţiunii. În multe texte aceste elemente apar clar încă de la început. În alte cazuri
este necesar un comentariu asupra timpului în care are loc acţiunea, pentru a se clarifica în mintea copiilor
momentul istoric respectiv.
În lectura „Horea, Cloşca şi Crişan” , în cadrul conversaţiei introductive se poartă o discuţie cu elevii
în legătură cu situaţia grea a ţăranilor din trecut şi lupta lor pentru o viaţă mai bună, după care se anunţă
tema nouă:
-Astăzi vom afla despre răscoala ţăranilor din Transilvania din 1784 sub conducerea lui Horea,
Cloşca şi Crişan.
 Se localizează pe hartă Transilvania. Se comunică elevilor succint, despre viaţa grea a ţăranilor din
Transilvania sub stăpânirea statului austro-ungar, familiarizându-i cu noţiunile istorice de „iobag”, „nobil”,
„răscoală” ş.a.
-iobag = ţăran fără pământ, obligat să muncească pe moşia nobilului;
-nobil = în trecut, stăpân al pământurilor;
-răscoală = formă spontană a luptei (ţărănimii) împotriva asupririi şi a exploatării; protest.
Se trece apoi la citirea (povestirea) integrală a textului. Se citeşte model, de învăţător sau de un copil
care citeşte foarte bine (sau se povesteşte bucata expresiv de învăţător), folosindu-se şi harta cu răscoalele
ţărăneşti. Se intuiesc tablourile lui Horea, Cloşca şi Crişan.
O povestire caldă, nuanţată, expresivă, cu o intonaţie adecvată, cu pauzele şi accentele necesare, cu
gesturile cele mai potrivite emoţionează puternic şi menţine atenţia elevilor pe tot parcursul ei. Povestirea,
realizată înaintea analizei propriu-zise oferă posibilitatea să fie introduse la locul potrivit cuvintele şi
expresiile noi din text, pe care se vor contura, apoi, unele reprezentări şi idei istorice fundamentale.
Delimitarea fragmentelor unui text epic, fără a se identifica întru totul cu momentele acţiunii, poate fi
realizată corect respectând unele criterii. Astfel, succesiunea în timp a întâmplărilor, evenimentelor, faptelor,
locul unde se petrece acţiunea (momentul deplasării ei în spaţiu), apariţia sau dispariţia unor personaje,
relaţia dintre cauză şi efect ş.a. pot marca limite ale unor asemenea fragmente, criterii după care se face
această operaţie.
Fragmentele nu reprezintă o parte luată la întâmplare din acel text. Ele nu se confundă cu aliniatele
sau cu strofele şi nu se delimitează, deci, după criterii formale. De aceea, intervenţia şi dirijarea atentă a
elevilor de către învăţător reprezintă o condiţie a reuşitei acestei acţiuni. La lecţia amintită se deschid cărţile
şi se citeşte bucata de către elevi împărţindu-se textul în fragmente logice. Se povestesc fragmentele şi se
scot ideile principale.
Textele de limba română cu conţinut istoric urmăresc în mare măsură cultivarea unor sentimente
nobile, în special a patriotismului, a spiritului de dreptate, al mândriei naţionale. Acest lucru se realizează
atât prin conţinutul faptelor, evenimentelor înfăţişate, prin înţelegerea semnificaţiei acestora, cât şi prin
forma în care sunt realizate din punct de vedere al modului de exprimare. Este necesar să avem în vedere că
„sentimentele nu se învaţă”, ele se trăiesc. Tocmai de aceea, abordarea acestor texte e bine să pornească de
la dezvăluirea conţinutului, a mesajului lor, precum şi a modului specific de exprimare. Pe această bază se
formează trăirile afective adecvate, de natură să determine un comportament corespunzător.
Prin întocmirea planului de idei se poartă o scurtă discuţie asupra textului. În continuare se
povesteşte bucata integral şi se citesc selectiv unele pasaje din text.
În discuţiile generalizatoare li se cere elevilor să arate care este ideea centrală a operei.
-Ce alte idei se mai desprinde din acţiune?
-Cum procedează autorul ca să poată transmite cititorului aceste idei?
 O formă eficientă de muncă independentă, cu o sferă mai restrânsă de acţiune o constituie citirea în
gând în scopul selectării cuvintelor şi expresiilor noi. A lucra pe text în mod independent cu elemente de
vocabular înseamnă a căuta sensul unor cuvinte sau expresii mai întâi în contextul întâlnit, iar apoi a le
introduce în contexte noi.
Astfel putem da elevilor următoarele expresii:
-„robi ai pământului” (iobagi obligaţi să muncească din greu pe pământurile nobililor;
-„robi ai aurului” (iobagi obligaţi să lucreze în minele de aur din Munţii Apuseni;
-„au bătut drumul lung al Vienei” (din această expresie reiese că delegaţia moţilor a mers mult pe jos
şi de multe ori până la Viena, capitala statului Austro-ungar sub stăpânirea căruia se afla şi Transilvania
noastră, pentru a-şi cere drepturile de la împărat;

-„iobagii au început să se frământe” (sensul propriu al cuvântului a frământa este a amesteca cu

mâinile un aluat pentru al preface într-o masă uniformă); sensul figurat al acestei expresii este începutul
răscoalei; a se mişca puternic, a se agita, a se nelinişti, a se îngrijora;
-„au fost vânduţi de trădători” (au fost trădaţi, demascat planul lor de luptă);
-„ aduşi cu sila” (împotriva voinţei lor; ţăranii au fost aduşi la locul execuţiei, pe locul numit „Dealul
Furcilor”, nobilii crezând, că aşa vor fi înspăimântaţi iobagii şi nu se vor mai ridica la luptă);
-„Mor pentru popor!” (cuvintele rostite de Horea, înainte de a muri dezvăluie crezul, idealul fiecărui
român de a se jertfi pentru libertatea şi dreptatea poporului său, crez ce va fi preluat de cei ce vor duce mai
departe lupta pentru dreptate socială şi naţională, pentru libertate).
Pentru fixarea şi activizarea vocabularului elevilor vom cere să dea exemple de alte propoziţii cu
aceste cuvinte şi expresii. Ca temă pentru acasă vom da următorul exerciţiu:
“Completaţi ideile principale, cu datele aflate din lecţie, după modelul dat. “
Activitatea cu vocabularul se desfăşoară pe tot parcursul lecţiei, în mod deosebit cu prilejul analizei
pe fragmente.

Posibilă abordare a unui text literar

Recurgând la lectura explicativă ca metodă de lucru pe texte-suport propuse de manuale oferim
elevilor modele de analiză, de receptare, de comentare a unui text, deschizându-le în acelaşi timp căi spre
abordarea în manieră personală a acestuia. Prezint o posibilă modalitate de abordare a unui text narativ,
complementară lecturii explicative, care facilitează receptarea textului literar.
 Domnu' Trandafir
după Mihail Sadoveanu

În etapa premergătoare lecturii pentru captarea atenţiei, antrenez elevii şi activizez vocabularul
acestora într-o discuţie despre figuri memorabile de dascăli în literatura română.
Ex. Bădiţă Vasile- învăţătorul lui Ion Creangă
Basil Drăgoşescu -învăţătorul lui Ion Luca Caragiale
Aron Pumnul - învăţătorul lui Mihai Eminescu
Mihai Busuioc -învăţătorul lui Mihail Sadoveanu
Decodificarea textului este secvenţa lecţiei în care învăţătorul activizează, îmbogăţeşte şi provoacă
nuanţarea vocabularului elevilor, mai mult decât în alte contexte educaţionale. Sunt supuse analizei şi
discuţiei atât cuvintele necunoscute, cât şi cuvintele al căror sens fundamental este cunoscut, dar cărora li se
explică sensurile secundare şi contextuale. Textul vizat oferă numeroase posibilităţi de cultivare a
vocabularului, din care exemplific:
(om) deosebit
- distins
- admirabil
- unic în felul lui
Solicit elevilor explicarea aceluiaşi cuvânt în contextele:
La o analiză amănunţită, al doilea exemplar era deosebit.- diferit

Gemenele erau greu de deosebit. - diferenţiat

Enunţurile sunt scrise pe benzi de carton, colorate diferit.
Pornind de la sintagma "om deosebit", cer elevilor să alcătuiască un CIORCHINE, atribuind
substantivului om însuşiri (calităţi) exprimate prin locuţiuni sau expresii:
de încredere de geniu
de seamă cu dare de mână
de vază OM cu scaun la cap
de bună credinţă de nădejde
 Era mişcat
În context, cuvântul mişcat este utilizat cu sensul de emotionat, dar elevilor li se poate cere un enunţ
în care cuvântul să aibă alte sensuri: Băiatul nu s-a mişcat de la locul lui. - nu s-a clintit
Pentru a se vindeca , atletul nu s-a mişcat o perioadă de 3
luni. - nu s-a deplasat
Mărirea (strămoşilor)
- gloria
-măreţia
OM
Mărirea cantităţii de îngrăşăminte este dăunătoare. -
sporirea cantitativă
A face semn - a arăta
 Pe o planşă prezint elevilor expresii din care face parte cuvântul a face, pentru nuanţarea
vocabularului.
Elevii explică sensul acestora:

a face pagubă - a păgubi

a face praf - a distruge
a face din ţânţar armăsar - a exagera
a face din noapte zi - a veghea
a face cu ou şi cu oţet - a batjocori
a face inimă rea - a supăra
a face focul - a aprinde
a face ochi - a se trezi
a face cu degetul - a ameninţa
a face cu ochiul - a ademeni

Metafora ridică o perdea de pe trecut, cu sensul de a lumina, a explica faptele din trecut, are
rolul de a nuanţa vocabularul elevilor şi de a exemplifica forţa explicativă a gestului. Elevii sunt
îndrumaţi să observe că în comunicarea orală, limbajul se completează, se susţine prin mijloace
nonverbale / paraverbale.
Cununi de neguri (metaforă a trecutului glorios) - sugerează neantul, întunericul
Elevii introduc expresia într-un enunţ propriu .
Înfiorat
Sensul contextual este emoţionat, mânat sufleteşte. Cer compararea cu sensul aceluiaşi cuvânt din
propoziţia:
Zgomotul ciudat al scărilor l-a înfiorat. - l-a speriat

Freamătul (luptelor)
agitaţie ,foşnet
zbucium, înfiorare

Lucrul cu dictionarul. Pe grupe, elevii primesc trei tipuri de dicţionare. 1 grupă- dicţionar de
sinonime, a-II-a grupă- dicţionar de antonime, a-III-a grupă- dicţionar explicativ pentru elevi. Fiecare
grupă extrage pe fişa de lucru explicaţia cuvintelor: I - freamăt, II- vrednicie, III- a batjocori, apoi liderii
grupelor citesc clasei explicaţiile.

Cerdac
- pridvor
- foişor
- balcon
 - terasă
Explicaţia acestui cuvânt este însoţită de imaginea unei case ţărăneşti cu cerdac, ca suport intuitiv.
Adierea (cavalului)
- muzica
- melodia
- sunetul
Cuvântul adierea este folosit cu sens figurat, de aceea propun elevilor să dea exemplu de
folosire a acestui cuvânt cu sens propriu.
 Titlul textului merită o atenţie deosebită. Scrierea cuvântului "Domnu' " cu apostrof este
explicată elevilor prin lipsa consoanei finale l, aspect specific vorbirii, dar şi literaturii mai vechi.
Prin întrebările:
- De ce este scris cuvântul Trandafir cu majusculă?
- De ce i-a atribuit Sadoveanu acest nume dascălului său? (numele real al învăţătorului era
Mihai Busuioc)
Dirijez elevii spre a face o asemănare între calităţile învăţătorului şi floarea parfumată,nobilă.
Utilizez METODA CUBULUI, activitate pe grupe a câte patru elevi, folosind doar patru feţe ale
cubului.

Grupul 1 descrie (însuşirile sufleteşti ale învăţătorului şi calităţile florii);

Grupul 2 compară (învăţătorul şi floarea);
Grupul 3 asociază (stabileşte asemănări între învăţător şi trandafi
Grupul 4 analizează (motivează asocierea: numele învăţătorului - numele florii); Sarcini de
muncă independentă:
Temă pentru acasă : Să copieze fragmentul în care este conturat portretul fizic al dascălului,
apoi să extragă trăsăturile fizice, înlocuind expresiile cu alte cuvinte potrivite.
Ex. Om bine- făcut - om voinic

Activitate în clasă - Caracterizarea personajului.

Sarcini:
- să identifice şi să citească fragmentele ilustrate pentru fiecare însuşire sufletească sau
(altă variantă) - pe grupe, lectura pe fragmente pentru descoperirea trăsăturilor sufleteşti
 Portret moral Citate din text
"Ii scânteiau privirile"
inteligent "era mişcat când ne spunea
patriot despre mărirea strămoşilor"; "ne-
a Învăţat să credem În trecutul şi
vrednicia noastră";

credincios "Domnu' nostru ne-a Învăţat

rugăciuni"
pasionat de meserie
"Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca
sensibil pe toţi ca un cântec frumos"

"Umbrele Înserării ne Învăluiră, povestitorul

iubitor de literatură
tăcu şi noi rămăseserăm fără vorbe, cu Domnu' În
mijlocul nostru, ascultând adierea depărtată a
cavalului"
"Ne-a citit Povestea lui Harap
Alb"
statornic
"Dar Domnu' nu s-a dus nicăieri"
 Pe parcursul etapei experimentale am aplicat un TEST DE EVALUARE CURENTĂ
pentru a observa nivelul recuperării lacunelor din cunoștințele elevilor. Testul a fost aplicat
atat la clasa experimentala, unde de-a lungul parcurgerii materiei au fost utilizate metode
interactive, cât și la clasa de contol, unde actul educational a inclus doar metodele tradiționale.

TEST DE EVALUARE CURENTĂ

1. Introduceți în enunțuri proprii expresiile date:

- aurul soarelui poleia.....

- freamătul timid al frunzelor.....

- susurul melodios al izvoarelor....

- ciripitul zglobiu și cristalin al păsărilor.

2. Scrie alte enunțuri în care să detaliezi fiecare element prezentat.

3. Întocmește un plan de idei corespunzător enunțurilor formulate.

4. Indică cuvinte cu sens asemănător pentru: poleia, freamăt, zglobiu.

5. Realizați un scurt text și alegeți un titlu potrivit.

Dăm mai jos tabelul care conţine descriptorii de performanţă:
DESCRIPTORI DE PERFORMANŢĂ
SUFICIENT BINE FOARTE BINE
1. Construiește 1. Construiește trei 1. Construiește toate
două enunțuri corecte. enunțuri corecte enunțuri indicate corectși
2. Scrie două 2. Scrie trei nuanțat.
enunțuri corecte în care enunțuri corecte în care să 2. Scrie toate enunțuri
să detalieze două detalieze trei elemente corecte în care să detalieze
elemente prezentate. prezentate toate elemente prezentate
3. Întocmeșre planul de 3. Întocmeșre 3. Întocmeșre planul

65
 idei lacunar , fără planul de idei parțial de idei corect.
logică corespunzăroare lacunar.
părților unui 4. Indică toate
compuneri. 4. Indică două sinonime corecte.
4. Indică doar sinonime corecte. 5. Redactează un scurt
un sinonim corect. 5. Redactează un text corect , scriind titlul cu
5. Redactează scurt text cu mici greșeli de mici erori de ortografie și
un scurt text în care exprimare, scriind titlul cu punctuație.
foloseşte doar câteva mici erori de ortografie și
enunțuri fără a scrie un punctuație
titlu.

BAREM DE CORECTARE A TESTULUI DE EVALUARE CURENTĂ

I.1- Item de evaluare 1
*construirea unor enunțuri proprii cu expresii date-15p.
- construcție corectă gramatical- 1p. x 5- 5p.
- construcție corectă sub aspect logic– 1p. x 3 – 3p.
- ortografie – 1p. x 2 – 2p.
- punctuație – 1p. x 5 – 5p.
I.2 – Item de evaluare 2
*dezvoltarea unor enunțuri-12p
- ortografie – 2p. x 3 – 6p.
- punctuație– 2p. x 3 – 6p.
I.3 – Item de evaluare 3
*Realizarea unui plan de idei-40p.
-a. introducere: – 10p.
-b.cuprins: – 10p.
-c. încheiere– 20p.
I.4 – Item de evaluare 4
*Întocmirea compunerii.-23p.

66
 I.5 – Item de evaluare 5
*Corectitudinea ortografiei şi punctuaţiei. Calitatea exprimării.-10p.
TOTAL- 100p.
CONVERTIREA PUNCTAJULUI ÎN CALIFICATIVE
10p - 30p – INSUFICIENT
30p – 55p – SUFICIENT
55p – 80p – BINE
80p – 100p – FOARTE BINE
INTERPRETAREA REZULTATELOR
TEST DE EVALUARE CURENTĂ
În urma aplicării Testului de evaluare curentă s-au obţinut următoarele
rezultate:
din punct de vedere calitativ, elevii celor două clase au obţinut următoarele
calificative:

Nr. crt. CLASA DE CONTROL CLASA

EXPERIMENTALĂ
I.1. 8 x F.B. 9 x F.B.
2 x B. 1 x B.
1 x S. 1 x S.
1 x I. 1 x I.
I.2. 8 x F.B. 10 x F.B.
5 x B. 7 x B.
6 x S. 4 x S.
3 x I. 2 x I.
I.3. 10 x F.B. 11 x F.B.
6 x B. 6 x B.
6 x S. 4 x S.
1 x I. 1 x I.
I.4. 9 x F.B. 10 x F.B.
5 x B. 7 x B.
5 x S. 4 x S.

67
 3 x I. 1x I.
I.5. 8 x F.B. 11 x F.B.
5 x B. 7 x B.
6 x S. 4 x S.
3 x I.

* Centralizând datele, calificativele obţinute de elevi la testul de evaluare curentă sunt

vizibile pe următoarele grafice:

GRAFIC 3 – Frecvenţa calificativelor la clasa de control-

Test de evaluare curentă
Y
FB

B.

S.

I.

O.
2 1 3 6 X

OX- nr. elevi OY- frecvenţa calificativelor

GRAFIC 4– Frecvenţa calificativelor la clasa experimentală -

Test de evaluare curentă
Y
F.B.

B.
68
 S.

I.

O
1 4 4 3 X

OX- nr. elevi OY- frecvenţa calificativelor

Comparând datele înregistrate de cele două grafice observăm:

la clasa de control s-au obţinut 3 calificative de F.B.(36%) , la clasa experimentală s-
au obţinut 10 calificative de F.B.(45%);
la clasa de control s-au obţinut 4 calificative de B.(22%), la clasa experimentală s-au
obţinut 7 calificative de B.(32%);
la clasa de control s-au obţinut 4 calificative de S. (27%), la clasa experimentală s-au
obţinut 4 calificative de S. (20%);
la clasa de control s-au obţinut 1 calificative de I. (11%), la clasa experimentală s-au
obţinut 1 calificativ de I.(4%).
Pentru a observa dacă s-au înregistrat vreo evoluţie în recuerarea lacunelor
diagnosticate în urma desfăşurării etapei experimentale şi aplicării metodelor activ-
participative la clasa experimentală, am comparat rezultatele obţinute la testele de evaluare
iniţială cu cele de la testul de evaluare curentă.

GRAFIC 5 – Frecvenţa calificativelor la clasa de control-

Test de evaluare iniţială, Test de evaluare curentă
Y
69
 F.B.

S.

I.

O
3 5 2 2 X
OX- nr. elevi
OY- frecvenţa calificativelor

GRAFIC 6 – Frecvenţa calificativelor la clasa experimentală-

Test de evaluare iniţială, Test de evaluare curentă

Y
F.B.

B.

70
 S.

O
1 3 4 6 7 9 10 X
OX- nr. elevi OY- frecvenţa calificativelor

Din punct de vedere procentual, nivelul realizării itemilor de evaluare din Testul de
evaluare curentă precum şi diferenţele de nivel sunt vizibile pe:

HISTOGRAMA 3

50
45
40
35
30 Clasa de control
25
20 Clasa
15 experimentala
10
5
0 71
I.1 I.2 I.3 I.4 I.5
 I.1 –– Construirea unor enunțuri proprii cu expresii date a fost realizat în proporţie
de 36% de clasa de control, 45% clasa experimentală.
I.2 –-Dezvoltarea ideilor în enunțuri proprii a fost realizat în proporţie de 36% lotul de
control, 45% lotul experimental.
I.3 – Realizarea unui plan de idei – 45% lotul de control, 50% lotul experimental.
I.4 – Utilizarea corectă a enunțurilor într-un text și alegerea unui titlu potrivit– 36%
clasa de control, 45% clasa experimentală.
I.5 – Precizarea ortografiei , ortoepiei şi semnelor de punctuaţie – 36% clasa de
control, 50% clasa experimentală.

Comparând rezultatele menţionate cu cele obţinute la Testul de evaluare iniţială

observăm:
HISTOGRAMA 4

50
45
40
35
30 C.C.-T.I.
25 C.E.- T.I.
20 C.C.- T.C.
15 C.E.- T.C.
10
5
0 72
I.1 I.2 I.3 I.4 I.5
 I.1 –– Construirea unor enunțuri proprii cu expresii date

În urma aplicării testului de evaluare iniţială atât clasa de control, cât şi cea
experimentală au realizat I.1 în proporţie de 36%. La testul de evaluare curentă, clasa de
control a păstrat procentul de 36%, clasa experimentală a obţinut 45%. Se observă o
îmbunătăţire a rezultatelor cu 9% la clasa experimentală.
I.2 – Dezvoltarea ideilor în enunțuri proprii

În urma aplicării testului de evaluare iniţială atât clasa de control, cât şi cea
experimentală au realizat I.2 în proporţie de 41%. La testul de evaluare curentă, rezultatele
clasei de control scad la 36%, iar clasa experimentală înregistrează o creştere de 4%.

I.3 – Realizarea unui plan de idei

La testul de evaluare iniţială, elevii clasei de control realizează I.3 în proporţie de
45%, iar cei de la clasa experimentală 32%. În urma testului de evaluare curentă , clasa de
control îşi menţine procentul de 45%, iar clasa experimentală înregistrează un salt calitativ de
18%.
I.4 – Utilizarea corectă a enunțurilor într-un text și alegerea unui titlu potrivit. Cele
două loturi realizează I.4 în proporţie de 42% în urma aplicării testului de evaluare iniţială.
După testul de evaluare curentă, procentul de realizare al clasei de control scade la 36%, iar
cel al clasei experimentale creşte la 45%.
I.5 – Precizarea ortografiei, ortoepiei şi punctuaţiei
În urma aplicării testului de evaluare iniţială,clasa de control înregistrează 45%, clasa
experimentală 50%, iar după testul de evaluare curentă lotul de control scade la 36%, iar lotul
experimental menţine 50%.
Concluzionăm- de-a lungul etapei experimentale, elevii clasei de control nu au
înregistrat nici un progres în recuperarea lacunelor diagnosticate în perioada pre-
experimentală, au înregistrat chiar un uşor regres în nivelul de atingere al itemilor de evaluare
(între 5% şi 9%) faţă de nivelul iniţial. Aceasta înseamnă o acutizare a confuziilor sau
informaţiilor neînţelese legate de tehnica compozițională și exprimarea propriilor idei..

73
Elevii lotului experimental şi-au îmbunătăţit rezultatele înregistrându-se o creştere cuprinsă
între 4% şi 18% a nivelului de realizare a itemilor de evaluare. Cea mai mare creştere a
înregistrat-o nivelul de realizare a I.3- realizarea planului de idei. Deci alegerea metodelor
activ-participative aplicate în demersul didactic de-a lungul etapei experimentale a fost
optimă şi în concordanţă cu conţinuturile învăţării şi particularităţile intelectuale ale clasei,
ajutând la structurarea corectă a informației. Vom continua aplicarea acestora pe parcursul
cercetării în vederea recuperării lacunelor cunoaşterii într-un grad mai ridicat.

ETAPA FINALĂ
Această etapă şi-a avut importanţa ei pentru că a urmărit evaluarea progreselor
şcolarilor în timpul experimentului. În cadrul acestei etape am aplicat un test de evaluare scris.
În final am comparat rezultatele testelor iniţiale cu cele obţinute la testările sumative. Astfel
ne-am dat seama de nivelul competenţelor, de progresul elevilor obţinut în urma desfăşurării
cercetării practic-aplicative , dar am putut să constatăm şi validitatea ipotezei formulate.

TEST INIŢIAL

1. Scrie denumirile lucrurilor din imagini:

2. Găseşte cuvinte cu înţeles opus pentru:subţire/.......................; tare/.................;

74
 tăcut/..................; rece/................; a râde/...................;reparat/.............................
3. Găseşte cuvinte cu înţeles asemănător pentru: prieten=....................;
bucurie=.....................; ţară=.................; pădure=........................;
creangă=............................; trândăvie=................................
4. Numeşte două personaje din fiecare text învăţat:
a)....................................................................................................................................
b)....................................................................................................................................
c).....................................................................................................................................
5. Alcătuieşte câte două enunţuri din care să reiese sensul cuvintelor:
poartă a)........................................................................................................................
b).........................................................................................................................
coş a).........................................................................................................................
b).........................................................................................................................
sare a).........................................................................................................................
b)..........................................................................................................................
6. Povesteşte un fargment din textele învăţate în care este vorba despre prietenie (3-
5enunţuri).
.......................................................................................................................................
.......................................................................................................................................
........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
.........................................................................................................................................
........................................................................................................................................
SUCCES!

75
 DESCRIPTORI DE PERFORMANTA:

FOARTE BINE BINE SUFICIENT

I 1- denumeşte şi I 1- denumeşte şi I 1- denumeşte şi
scrie corect cele şase scrie corect cinci lucruri; scrie corect patru lucruri;
lucruri;
I 2- găseşte cuvinte I 2- găseşte cuvinte I 2- găseşte cuvinte
cu înţeles opus pentru şase cu înţeles opus pentru cinci cu înţeles opus pentru patru
cuvinte date; cuvinte date; cuvinte date;
I 3- găseşte cuvinte I 3- găseşte cuvinte I 3- găseşte cuvinte
cu înţeles asemănător pentru cu înţeles asemănător pentru cu înţeles asemănător pentru
şase cuvinte date; cinci cuvinte date; patru cuvinte date;
I 4- Numeşte corect I 4- Numeşte corect I 4- Numeşte corect
câte două personaje din trei câte două personaje din două personaje
texte învăţate; două texte învăţate; dintr-un text învăţat;
I 5- alcătuieşte I 5- alcătuieşte I 5- alcătuieşte
corect căte două enunţuri, corect căte două enunţuri, corect căte două enunţuri,
reieşind din acestea sensuri reieşind din acestea sensuri reieşind din acestea sensuri
diferite ale cuvintelor date; diferite a două cuvinte date; diferite ale unui singur
76
 cuvânt;
I 6- povesteşte în I 6- povesteşte în I 6- povesteşte
scris fragmentul dat, fără scris fragmentul dat, cu 2-3 fragmentul dat, cu mai
greşeli de ortografie şi de greşeli, având claritate în multe greşeli de scriere,
punctuaţie, având claritate exprimare. având o exprimare simplă.
în exprimare.

Barem de corectare al testului de evaluare scris

I 1- găseşte cuvinte cu înţeles opus pentru şase cuvinte date -20p

I 2- găseşte cuvinte cu înţeles asemănător pentru şase cuvinte date – 20p
I3- numeste corect personajele – 20p
I4- alcătuiește corect enunțuri – 20p
I5- povesteste in scris fragmentul- 20p

REZULTATE:

F.B............ELEVI
B...........ELEVI
S............ELEVI
I............ELEVI
Măsuri:.....................................................................................................................
.................................................................................................................................
.................................................................................................................................
.................................................................................................................................
.................................................................................................................................
..................................................................................................................................

TEST DE EVALUARE FINALĂ – SCRIS

77
 În urma aplicării Testului de evaluare finală scris s-au obţinut următoarele rezultate:
din punct de vedere calitativ, frecvenţa calificativelor obţinute de cele două loturi de
elevi supuse experimentului sunt vizibile pe următoarele grafice:

GRAFIC 7 – Frecvenţa calificativelor la clasa de control-

Test de evaluare finală scris
Y
F.B.

B.

I.

O
3 5 2 2 X
OX- nr. elevi
OY- frecvenţa calificativelor
GRAFIC 8 – Frecvenţa calificativelor la clasa experimentală-
Test de evaluare finală scris

F.B.

B.

S.

78
 O
1 4 7 X
OX- nr. elevi OY- frecvenţa calificativelor

Analizând comparativ datele înregistrate am observat că elevii clasei de control au

obţinut 2 calificative de F.B. (41%), 2 calificative de B. (27%), 5 calificative de S. (22%) şi 3
calificative de I. (10%). Elevii lotului experimental au obţinut 7 calificative de F.B. (55%), 4
calificative de B. (32%) şi 1 calificative de S. (12%). Rezultatele elevilor clasei
experimentale sunt mai bune, diferenţele procentuale dintre cele două clase încadrându-se
între 10%(S.), 5% (B.), 14%(F.B.) Nivelul de realizare a itemilor de evaluare atins de elevii
celor două loturi este vizibil pe :

HISTOGRAMA 6

60

50

40

30 C.C.-T.F.
C.E.-T.F
20

10

0
I.1 I.2 I.3 I.4 I.5
Analizând datele înregistrate am observat că diferenţele dintre nivelele de realizare a
79
itemilor Testului de evaluare final sunt:
I.1 –– Găsește cuvinte cu sens opus – clasa de control 45%, clasa experimentală 60%,
diferenţa de 15%.
I.2 – Găsește cuvinte cu înțeles asemănător- – clasa de control 45%, clasa
experimentală 60%, diferenţa de 15%,
I.3 – Numește corect personajele – clasa de control 41%, clasa experimentală 50%,
diferenţa de 9%,
I.4 – Alcătuiește corect enunțuri – lotul de control 45%, lotul experimental 60%,
diferenţa de 15%,
I. 5 – Povestește în scris fragmentul – clasa de control 41%, lotul experimental 60%,
diferenţa de 19%

CONCLUZII
La sfârşitul experimentului pe care mi l-am propus am comparat datele
înregistrate în perioada pre-experimentală cu cele din etapa finală . Rezultatele sunt vizibile
pe :

HISTOGRAMA 7

60

50

40
C.C.- T.I
30 C.E.-T.I.
C.C.-T.F.
20 C.E.-T.F.
10

0
I.1 I.2 I.3 I.4 I.5
80
 Itemii de evaluare vizaţi de probele de evaluare susţinute au fost aleşi
conform Curriculum-ului Naţional la Limba şi literatura română clasa a II-a şi conţinuturilor
supuse cercetării.
I1. – Găsește cuvinte cu sens opus
În urma Testului de evaluare iniţială , I.1 a fost realizat în proporţie de 38% de ambele
loturi de elevi. Clasa de control a înregistrat o creştere moderată a nivelului de realizare a
acestui item -45% testul final. Lotul experimental a înregistrat însă o creştere semnificativă de
la 38% la 60%, creştere care susţine contribuţia metodelor activ-participative la înţelegerea şi
aplicarea corectă a cunoştinţelor.
I.2 – Găsește cuvinte cu înțeles asemănător
Clasele de elevi implicate în cercetarea desfăşurată au obţinut următoarele rezultate
43% lotul de control, 41% lotul experimental conform Testului de evaluare iniţial. În urma
Testului de evaluare finală am constat un uşor regres în cazul lotului de control la 41% şi o
creştere de 9%- 50%- la clasa experimentală.
I.3 – Numește corect personajele
La clasa de control s-a înregistrat 45% nivelul de realizare I.3 şi 34% la clasa
experimentală. Lotul de control a păstrat acelaşi procent de 45%, în timp ce lotul experimental
a înregistrat cea mai mare creştere- 60% (28%).
I.4 – Alcătuiește corect enunțuri
Lotul de control a păstrat acelaşi procent de 45% realizare I.4 la ambele testări. Lotul
experimental a înregistrat o creştere de 15% (45%- T.E.I ; 60%- T.E.F.)
I.5 – Povestește în scris fragmentul
Clasa de control a înregistrat aceeaşi stagnare a nivelului de realizare a itemului de
evaluare -41%, în timp ce lotul experimental a înregistrat o creştere de la 41% la 60%.
În urma observaţiilor făcute am constatat că elevii lotului de control şi-au păstrat
aceleaşi rezultate în cazul a trei itemi, chiar un uşor regres de 2% şi doar o creştere de 7% la
I.1 Această stagnare înseamnă menţinerea lacunelor identificate în perioada diagnozei , lipsa
recuperării acestora în etapa experimentală. Astfel competenţele vizate în această perioadă
sunt afectată de confuzii, cunoştinţe insuficient înţelese. Lipsa adaptării demersului didactic la
particularităţile conţinuturilor învăţării prin utilizarea unor metode şi strategii care să implice
activ elevul în procesul înţelegerii adaptând conţinuturile nevoilor acestora mergând chiar
81
până la individualizare constituie cauza rezultatelor slabe ale elevilor clasei de control.
Metodele şi strategiile didactice tradiţionale desfăşurate la clasa de control nu au răspuns
solicitărilor elevului contemporan. Captarea şi menţinerea atenţiei în procesul participării
active la soluţionarea problemelor sunt elementele cheie în asigurarea progresului şcolar
dezvoltarea şi îmbogățirea vocabularului activ în orele de citire-lectura.
La clasa experimentală, unde procesul învăţării a inclus aplicarea metodelor şi
tehnicilor activ-participative s-a înregistrat o creştere a nivelului de realizare a tuturor itemilor
de evaluare. Cea mai mare creştere a fost de 26% - I.3- realizarea unui plan de idei. Creşterea
procentajelor de realizare a fiecărui item (între 9% şi 26%) demonstrează validitatea ipotezei
formulate la începutul cercetării desfăşurate. Concluzionăm - metodele şi tehnicile active şi
interactive contribuie la dezvoltarea gândirii, implică activ elevii în învăţare punându-i în
situaţia de a realiza conexiuni logice, de a esenţializa informaţiile şi de a le comunica.
În cadrul procesului instructiv-educativ de formare și dezvoltare a unui vocabular
nuanțat prin orele de citire-lectura una dintre priorităţile demersului didactic proiectat şi dirijat
de învăţător.
Limba este un sistem de semne organizat pe mai multe nivele, sistem ce oferă
vorbitorului structuri, posibilităţi şi opoziţii funcţionale (Coşeriu 1973 : 75), din care acesta să
„aleagă” ceea ce consideră necesar şi potrivit pentru a-şi exprima – la un moment dat şi într-o
limbă dată– ideile.
Mecanismul vorbirii presupune o corelare cumecanismul gândirii – pentru ca un
termen oarecare să se preteze la exprimarea uneiideii, sunt necesare două momente :
1) analiza termenului dat, deci un raport sintagmatic şi
2) apelul la unul sau mai mulţi termeni, deci un raport asociativ (Saussure 1998 : 142).
În vorbire, subiectul realizează o activitate de selecţie din totalitatea mijloacelor
deexpresie, ceea ce postulează sinonimia.
Ch. Bally afirmă că pluralitatea mijloacelor deexpresie este baza raţională a sinonimiei
(Bally 1951 : 55). Însă selecţia unui termen nu ţine doar de un singur nivel al limbii, căci
aceasta poate fi concepută ca un sistem care implică relaţii de interdependenţă între
compartimentele ei.
Astfel, fapte de limbă comparabile apar la nivele diferite ale limbii.
Problema sinonimiei ca fenomen al lexicului a fost remarcată încă din antichitate, dar în

82
momentul de faţă se vorbeşte despre  sinonimie  şi la alte nivele alelimbii (la nivelul fonetic,
la nivelul morfologic, la nivelul sintactic etc.).
Într-o definiţie largă,  sinonimia reprezintă transmiterea aceleiaşi informaţii de către
două sau mai multe structuri diferite.
In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una referitoare la
definirea termenului de sinonim si alta referitoare la delimitarea tipurilor de sinonime.
Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de sinonime dintr-o
serie sinonimica este si astazi un subiect discutat si   controversat, cercetatorii avand pareri
diferite (dar nu  fundamental). Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt
generate de insasi definirea lor.
Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor) sinonime, se pune
intrebarea daca aceasta identitate se refera la toate sensurile cuvintelor aflate in raport de
sinonimie sau numai la un singur sens.
Se spune ca nu exista sinonime perfecte, absolute, ci numai partiale sau aproximative.
S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie substituibile
reciproc in acelasi context fara ca sensul acestuia sa se schimbe si sa fie identice in ceea ce
priveste valoarea lor semantica si cea expresiva, afectiva.
De obicei, se stabilesc grade de echivalenta intre cuvintele care constituie o serie
sinonimica.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste intre sensuri!
Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a expresivitatii si a preciziei in
exprimarea orala si scrisa.
Vorbitorii, dar mai ales scriitorii, pot selecta din bogatul tezaur de sinonime al limbii
romane "cuvantul potrivit".
Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: "functia de diversificare a
exprimarii", pentru evitarea repetitiilor aceluiasi cuvant; "functia de reliefare" si "functia de
precizare" si "de nuantare" a unei idei.

Astfel, învăţătorul trebuie să adopte o atitudine creativă în abordarea situaţiilor de

învăţare adaptându-le la realitatea educaţională a colectivului de elevi. În funcţie de structura
colectivului de elevi , împletirea metodelor şi formelor de activitate folosite de învăţător în
dezvoltarea creativității prin compunere asigură lecţiilor o atmosferă antrenantă, implicând
masiv copiii în activităţile de învăţare.

83
MIC DICTIONAR DE SINONIME NEOLOGICE

abate=devia
adevarat=autentic
adanc=detaliat
aduna=acumula
agoniseala=economie
alege=selectiona
banos=rentabil
barbatesc=masculin

84
boala=maladie
casa=imobil
ceas=ora
cere=solicita
copilaresc=pueril
nadejde=speranta
nadusi=transpira
narav=viciu
nascoci=inventa
neam=generatie
necaji=enerva
negot=comert
nehotarare=ezitare
nepereche=impar
neprevazut=fortuit
opri=sista
osandi=condamna
parasi=abandona
parere=opinie
patura=cuvertura
pedepsi=sanctiona
pestera=grota
pizma=invidie
pantec=abdomen
pari=denunta
placut=agreabil
plati=achita

dar=cadou
domol=calm
dusman=inamic
ghicitoare=enigma
gol=lacuna
goli=evacua
85
gras=obez
grabi=accelera
greseala=eroare
greutate=pondere
harnic=activ
hazliu=amuzant
hotari=decide
nesingur=incert
nevoie=necesitate
noroc=sansa
numar=cifra
nutret=furaj
obijnuit=banal
obarjie=origine
obraznic=insolent
ocna=salina
ocoli=evita
oglindi=reflecta
omenesc=uman
omenire=umanitate
potrivnic=opus
prapastie=abis
pregatit=capabil
pretui=aprecia
prevesti=anticipa
pribegi=emigra
pricina=cauza
prielnic=favorabil
prilej=ocazie
hot=escroc
hrani=alimenta
iad=infern
inelat=ondulat

86
intrare=acces
jefui=deposeda
lacom=avid
lamurit=edificat
lauda=glorifica
leafa=salariu
lingusi=adula
magazie=depozit
manos=fertil
marturie=depozitie
mirositor=parfumat
manca=consuma
manui=manevra
mladios=flexiv
molipsitor=contagios
munte=masiv
muri=deceda
naz=capriciu
rai=paradis
rasarit=est
rasunet=ecou
rautacios=malitios
renega=abjura
ras=ilaritate
ras=linx
rosti=pronunta
rugini=oxida
sarbatori=celebra
seca=asana
taina=mister
tavan=plafon

87
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Graur, Tendinţe actuale ale limbii române, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1968;
2. Angela Bidu-Vrânceanu, Structura vocabularului limbii române contemporane,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
3. Constantin Ţibrian, Structura vocabularului limbii române, Piteşti, 2004;
4. Gh. Dragomierscu, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975;

88
 5. Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
6. Ion Coteanu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba română contemporană II,
Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
7. Ion Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Ed. Albators, Bucureşti, 1982;
8. Ion Coteanu, Istoria limbii române, vol II, Editura academiei Române, Bucureşti,
1973;
9. Ion Popa, Fonetică şi vocabular, Teora, 1995;
10. Ion Popa, Marinela Popa, Limba română. Gramatică, fonetică, vocabular,
Niculescu, 2008;
11. Ion Toma, Limba română contemporană, Niculescu, Bucureşti, 1996;
12. Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1956;
13. Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, 1975;
14. Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978;
15. M Rădulescu, G Arsenescu, Limba română I. Vocabularul, Calende, 1993;
16. Mihai Petre, Noi contribuţii la argoul studenţesc, 1978;
17. Mocanu Marin, Bănică Gheorghe, Formarea cuvintelor în limba română, Piteşti,
1999;
18. Paula Diaconescu, Omonimia şi polisemia, PLG; Bucureşti, 1959;
19. Richard Sârbu, Antonimia lexicală în limba română, Timişoara, 1977;
20. Silviu Constantinescu, Dificultăţi semantice, Bucureşti, 1994;
21. Ştefan Găitănaru, Gramatica actuală a limbii române, Tempora, 1998;
22. Ştefan Rădulescu, Să scriem şi să vorbim corect, Niculescu, Bucureşti, 2002;
23. Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971;
24. Theodor Hristea, Derivarea regresivă morfologică în raporturile cu cea lexicală,
din vol. „Sistemele limbii”, Bucureşti, 1970;
25. Theodor Hristea, Sinteze de limba română, Albatros, Bucureşti, 1984;
26. Valeria Guţu-Romalo, Corectitudine şi greşeală, Humanitas, Bucureşti, 2000;
27. Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan, Facla, 1978;

89