Istoria unităţilor de măsură – Greutăţi şi lungimi

Noţiunea de lungime este la fel de veche ca omenirea, omul neîntârziind să dea curs necesităţii
de a stabili unităţi de măsură indispensabile raporturilor cu semenii săi. A fost suficient să se refere
la părţi ale propriului corp sau la obiecte familiare: palma, degetul mare, cotul, piciorul, braţul etc.
Deşi erau imprecise, aceste unităţi prezentau avantajul de a fi disponibile oriunde, în orice moment;
erau atât de comode, încât au sfidat scurgerea timpului, unele fiind încă în vigoare în ţări evoluate ca
S.U.A. sau Anglia.

Dar care au fost originile unităţilor de măsură?

Perioada cultivării plantelor şi domesticirii animalelor a fost urmată de un puternic avânt al
agriculturii şi comerţului. Triburile făceau comerţ cu alimente indigene, iar în cadrul triburilor
„fermierii” realizau schimburi comerciale cu membrii celorlalte „bresle”. Pentru ca schimburile cu un
snop de grâu, un sac de seminţe sau chiar cu un ciorchine de struguri să fie cinstite, era necesar un
sistem de greutăţi standardizate. Pe de altă parte, dezvoltarea arhitecturii prin construirea templelor şi
piramidelor necesita un sistem de masură a dimensiunilor.
Se pare că egiptenii şi babilonienii au fost primele civilizaţii care au creat standarde de
greutate şi lungime.
Pentru măsurarea lungimilor, egiptenii s-au folosit de părţi ale corpului uman. Multe dintre
aceste măsuri sunt cunoscute prin termenii derivaţi ulterior din latină. Un cot, standardul primitiv de
lungime cel mai longeviv, folosit pentru prima dată în jurul anului 3000 î.Hr., reprezenta lungimea
braţului unui adult de la cot până la vârful degetului mijlociu întins – aproximativ 45 de centimetri în
actualele unităţi de măsură.
 La fel cum, în sistemul de măsură britanic, un iard este subdivizat în 3 picioare, iar piciorul este
subdivizat la rândul său în 12 ţoli, la fel si cotul era împărţit în unităţi mai mici de măsură, folosind tot
părţi ale corpului, de această dată, degetul. Subunitatea de bază a cotului era un deget, ce reprezenta
grosimea, nu lungimea acestuia. 28 de degete achivalau cu un cot.
Palma, deloc surprinzător, era o altă unitate de măsură. O palmă echivala cu patru degete. O
palmă plus un deget totaliza 5 degete, sau o mână. Palmele erau combinate pentru a se obţine alte
unităţi mai mari, iar degetul era subdivizat într-un mod elaborat, rezultând un sistem de măsură ce a
devenit din ce în ce mai complex, însă foarte precis.
Dimensiunile Marii Piramide din Gizeh, construită de mii de muncitori care aveau cunoştinţe
arhitectonice minime, prezintă laturi ce variază cu sub 0,05% din lungimea medie – mai precis, o
eroare de numai 11,5 centimetri la o lungime totală de 230,12 metri.
Grecii din antichitate au împrumutat elemente ale sistemelor egiptean şi babilonian, pe care le-
au perfecţionat, obţinând un sistem propriu; şi ei preferau termeni legaţi de corpul uman. De exemplu,
adunau 16 degete pentru a obţine un picior, în timp ce 24 de degete echivalau cu un „cot olimpic”.
Un sistem de greutăţi standardizate plecând de la corpul uman nu era practic, deoarece existau
prea multe variaţii naturale pentru a permite raportarea la omul mediu. În schimb, babilonienii au creat
un sistem bazat pe obiecte sau podoabe metalice de diferite forme şi dimensiuni. Cea mai timpurie
unitate de măsură a greutăţii a fost mina; aceste standarde aveau adesea forma unei raţe.
Romanii au facut eforturi pentru a impune un sistem unic de măsuri valabil pe ansamblul
imensului lor imperiu, dar în evul mediu cea mai mare dezordine s-a instalat în acest domeniu:
unităţile s-au înmulţit, apoi, sub acelaşi nume au luat valori diferite, ajungându-se la situaţia în care o
măsură putea chiar să se dubleze la câţiva kilometri distanţă, trecând dintr-o regiune în alta sau în
interiorul aceleiaşi provincii.
Numeroase edicte promulgate pentru a remedia această situaţie au rămas fără ecou, în timp ce se
năşteau proiecte de sisteme de unităţi.
În 1670, abatele Gabriel Mouton a propus un sistem zecimal de măsuri având ca unitate de bază
lungimea arcului de meridian echivalent cu un minut. Cei mai mulţi savanţi care s-au ocupat de
această problemă de-a lungul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea au propus ca etalonlungimea
pendulului care, la latitudinea de 45 grade , oscilează într-o secundă.
Revoluţia franceză, care a izbucnit în anul 1789, nu s-a soldat doar cu transformarea sistemului
francez de guvernare, ci şi cu distrugerea multora dintre instituţiile franceze considerate anterior
inviolabile. O dată cu căderea Bastiliei pe data de 14 iulie a acelui an, regele Ludovic al XVI-lea s-a
văzut nevoit să accepte formarea unei Adunări Naţionale Constituante care a realizat multe
schimbări. Printre acestea se remarcă adoptarea, în iunie 1799, a sistemului metric.

În acea vreme se resimţea necesitatea unor standarde generale, deoarece inconsistenţa sistemelor
nationale reprezenta un handicap important pentru cercetătorii europeni ce doreau să realizeze
schimburi de idei şi să colaboreze la anumite proiecte. Oamenii de ştiinţă francezi au susţinut această
idee în cadrul Adunării Naţionale în aprilie 1790 şi, ca urmare, Academia Ştiinţifică Franceză a
primit sarcina de a concepe un sistem metric pentru evaluare. Membrii Academiei au hotărât
ca lungimea meridianului ce trece prin Paris de la Polul Nord la Ecuator să fie adoptată ca distanţă
fixă, iar o zecime de milionime din această distanţă să fie numită metru.

Noua unitate de masă, gramul, a fost raportată la

masa unui metru cub de apă. Au mai fost propuse şi subunităţile de o sutime (centimetru) şi o
miime (milimetru), precum şi supraunităţi ca mia de metri (kilometrul). La 22 iunie 1799, Laplace a
prezentat etaloanele definitive, în platină, ale metrului şi kilogramului.
O conferinţă internaţională a instituit în 1875 Biroul Internaţional al Greutăţilor şi
Lungimilor. În 1960, a XI-a Conferinţă Generală a Greutăţilor şi Lungimilor a abandonat referinţa la
meridian, definind metrul în raport cu un etalon natural, constant, precis, indestructibil şi reproductibil
pretutindeni: lungimea metrului este egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă în vid ale unei enumite
dungi formate fine a spectrului kriptonului. O altă Conferinţă, a XVII-a (1983), a redefinit metrul drept
parcursul de lumină în vid într-un timp de 1/299 792 458 de secundă.
 Unităţi SI derivate

Unitatile derivate sunt exprimate algebric utilizând unitatile fundamentale sau alte unitati
derivate (inclusiv radianul si steradianul – cele doua unitati SI suplimentare). Simbolurile pentru
unitatile derivate s-au obtinut prin operatii matematice de înmultire si împartire. De exemplu, unitatea
derivata pentru cantitatea masei molare (masa divizata la cantitatea substantei)este kilogramul pe mol,
notat prin simbolul kg/mol.

Marimi si unitati de masura derivate in SI si ST deduse din spatiu si timp

Nr Marimea Unitatea de masura derivata

. crt. derivata Denumire Simbol Relatia de definitie
0 1 2 3 4
2
1 Arie metru patrat m
2 Volum metru cub m3
metru pe
3 Viteza m/s
secunda
Accelerati metru pe
4 m/s2
a secunda la patrat

Marimi si unitati de masura derivate in SI caracteristice mecanicii

Unitatea de masura derivata

Nr Marimea
. crt. derivata Simbo
Denumire Relatia de definitie
l
0 1 2 3 4
Densitatea de kilogram
1 kg/m3
masa pe metru cub
2 Forta newton N
3 Presiunea pascal Pa
Vascozitatea pascal
4 Pa . s
dinamica secunda
Lucru
5 joule J
mecanic, energie
6 Putere watt W

Marimi si unitati de masura derivate SI caracteristice caldurii

Unitatea de masura derivata

N Marimea
r. crt. derivata Denu Simb
Relatia de definitie
mire ol
0 1 2 3 4
Cantitatea
1 joule J
de caldura
 joule
2 Entropia J/K
pe kelvin
Caldura joule
specifica pe J/(kg . 
3
raportata la kilogram- K)
kilogram kelvin
watt
Conductiv
4 pe metru- Pa . s
itate termica
kelvin

Marimi si unitati de masura derivate ST caracteristice mecanicii

Unitatea de masura derivata

Nr Marimea
. crt. derivata Simbo
Denumire Relatia de definitie
l
0 1 2 3 4
kilogram-
Greutate
1 forta pe metru kgf/m3
specifica
cub
kilogram-
2 Forta kgf
forta
kilogram-
3 Presiune forta pe metru kgf/m2
patrat
kilogram-
Vascozitate
4 forta secunda
dinamica
pe metru patrat
Lucru kilogram-
5 kgf . m
mecanic, energie forta metru
6 Putere cal putere CP

Marimi si unitati de masura derivate ST caracteristice caldurii

N Marimea Unitatea de masura derivata

r. crt. derivata Denumire Simbol Relatia de definitie
0 1 2 3 4
Cantitate kilocalori
1 kcal
de caldura i
kilocalori
2 Entropie i pe grad kcal/0K
Kelvin
kilocalor
Caldura
ii pe
3 specifica raportata
kilogram-forta
la kilogram-forta
si grad Kelvin
 kilocalor
Conductivita ii pe metru,
4
te termica grad Kelvin si
ora
 FENOMENE FIZICE INTERESANTE
Desigur, în Fizică încă sunt multe goluri şi lucruri ciudate care nu au o lămurire, dar anume acest
fapt face această disciplină atât de interesantă.

1. Timpul se opreşte la viteza luminii

Aşa dar prima curiozitate din fizică – Conform Teorii Relativităţii a lui Einstein, viteza luminii nu se
poate niciodată schimba – ea este întodeauna egală cu aproximativ 300 000 000 metre/secundă,
indiferent de observator.
Acest lucru singur în sine este destul de incredibil, luând în considerare că nimic nu se poate
mișca mai repede ca lumina, dar acestea sunt încă lucruri destul de teoretice.
Partea într-adevăr incredibilă a Teoriei Relativității este fenomenul numit dilatarea temporală,
care prevede că, cu cât mai repede te mişti cu atât mai lent trece timpul relativ cu mediul din jur.
Adică, dacă te duci la o plimbare cu maşina pentru o oră veți fi mai puțin în vârstă, decât dacă aţi
petrece acest timp în faţa calculatorului.
Desigur, timpul nu poate încetini aşa de simțitor, formula va funcţiona dacă vă veţi mișca cu
viteza luminii, în acest caz timpul nu se va mișca de fel.
Tehnic vorbind pentru a ajunge la o aşa viteză este nevoie de o cantitate infinită de energie.

2. Inseparabilitate cuantică (Entanglementul cuantic)

Mecanica cuantică în esență este studiul fizicii la nivel microscopic, aşa ca comportamentul

particulelor la nivel subatomic.
Aceste tipuri de particule sunt imposibil de mici, dar foarte importante, deoarece ele constituie
blocurile de construcție a tot ce este în univers.
Deci să presupunem că avem doi electroni (particule subatomice cu sarcină negativă).
Inseparabilitatea cuantică, este procesul special care implică împerecherea acestor particule în
aşa fel încât ele să devină identice (biluțe cu același spin şi sarcină electrică).
 Aşadar, în clipa când asta se întâmplă, lucrurile devin ciudate – pentru că de acum înainte
acești electroni rămân identici. Asta înseamnă dacă schimbi unul din ei, să spunem schimbăm
direcţia de rotire (spin – ul) în cea opusă, geamănul său reacționează în acelaş fel, imediat, indiferent
de unde se află acestă particulă (despărțită spațial, poate să fie într-un loc total diferit), fără măcar să te
atingi de ea.
Implicaţiile acestui proces sunt imense, şi anume, asta înseamnă că informația (în acest caz
direcția spin – ului) poate fi în esență teleportată în orice parte a universului.

3. Lumina este afectată de gravitație

Să ne întoarcem pentru o clipă iaraşi la Teoria Generală a Relativităţii a lui Einstein.

Aceasta implică concepția aşa numitei devieri a luminii, care înseamnă că – calea fasciculului de
lumină nu este în întregime dreaptă.
Sună ciudat, dar a fost dovedit deja în mod repetat.
Cea ce înseamnă că, chiar dacă lumina nu are nici o masă, calea sa este afectată de obiectele
care o au – aşa ca soarele spre exemplu.
Deci, dacă o rază de lumină de la o stea îndepărtată va trece destul de aproape de soare, ea se va
îndoi ușor în jurul lui.
Efectul asupra unui observator, aşa ca noi, este că vom vedea steaua într-un loc diferit de cel în
care ea este situată la moment (la fel cum peştele în lac, el nu e niciodată în locul unde pare a fi să fie).
Amintiți-vă de acest fapt data viitoare când o să vă uitați la stele – totul ar putea fi doar un truc al
luminii.

4. Materia întunecată
 Datorită unor teorii menționate mai sus (şi multor alte nemenționate), fizicienii au unele metode
destul de precise de a măsura masa totală prezentă în univers.
De asemenea, ei  au metode destul de precise de măsurare a masei totale pe care o putem
observa şi iată întorsătura, cele două numere nu se potrivesc.
De fapt, masa totală a universului este mult mai mare decât masa ce o putem pune în cont, adică
materia pe care o putem vedea.
Fizicienii au fost nevoiți să dea o explicație acestui lucru şi teoria de bază a impus introducerea
aşa numitei materii întunecate, substanță misterioasă care nu emană şi nici nu absoarbe lumina şi
prezintă aproximativ 95% din masa universului.
În timp ce ea, încă nu a fost dovedită oficial că există (deoarece ea nu poate fi văzută), materia
întunecată este susținută de mii de probe şi trebuie să existe sub o formă sau alta, pentru a explica
universul.

5. Universul nostru se extinde rapid

Iată aici lucrurile devin într-adevăr ciudate şi pentru a le înţelege, va fi nevoie să ne întoarcem
înapoi la Teoria Marei Explozii (Big Bang).
Teoria Marei Explozii este la momentul actual explicația de bază recunoscută a originii
universului.
Folosind o analogie cât mai simplu posibilă, totul s-a petrecut cam în aşa fel: universul nostru s-a
început de la o explozie.
Rămășițele (Planetele, Stelele, etc.) au fost aruncate în toate direcțiile, împinse de energia
enormă creată în urma exploziei.
 Din cauza că aceste rămășițe sunt atât de grele și ca urmare afectate de gravitația din spatele lor,
ne-am aştepta ca această explozie să încetinească după un anumit timp.
Dar, nu a fost să fie.
În realitate, extinderea universului nostru devine de fapt tot mai rapidă cu timpul, care este
la fel de nebunesc ca şi în cazul în care ai arunca o minge care va lua o viteză tot mai rapidă şi mai
rapidă în loc să cadă la pământ.
Aceasta înseamnă că spațiul, este în continuă creștere.
Unica modalitate de a explica acest lucru, este materia întunecată sau mai precis energia
întunecată, care este forța motrice în spatele acestei accelerații cosmice.
Deci, ce în lume mai este şi energie întunecată, vă veți întreba voi?
Ei bine acesta este un alt lucru interesant…

6. Toată materia este doar energie

Într-adevăr, materia şi energia sunt doar două fețe a aceleiași monede.

De fapt, ați știut acest lucru toată viaţa, dacă aţi auzit vreodată de formula E=mc2.
Unde “E” este energia, iar “m” reprezintă masa.
Energia conținută într-o cantitate anumită de masă, este determinată de factorul de conversie a
“c” la pătrat, unde “c” reprezintă viteza luminii în vid.
Explicaţia acestui fenomen este foarte fascinantă şi are de a face cu faptul că, masa unui obiect
creşte pe măsură ce el se apropie de viteza luminii (chiar dacă timpul se încetinește).
Totuși, este  destul de complicat de a lămuri totul în contextul acestui articol, pur şi simplu
rămânem la constatarea faptului ca asta este adevărat.
Ca dovadă, din păcate, pot servi bombele atomice, care transformă cantități foarte mici de
substanță în cantități foarte mari de energie.

7. Dualitatea undă – particulă

 Vorbim de un lucru care se dovedește a fi altceva…
La prima vedere, particulele (aşa ca electronii) şi undele (aşa ca lumina) nu mai puteau fi atât de
diferite.
Una dintre ele este o bucată solidă de materie iar celălalt este un fascicul de energie radiantă,
cam aşa.
Sunt mere şi portocale. Dar după cum se dovedeşte, lucrurile precum ar fi lumina şi electroni
într-adevăr nu se pot limita doar la o stare de existentă – ele manifestă calități duble, şi de particule şi
de unde, totul depinde de observator, adică de cine se uită.
Da, asta sună ridicol, dar sunt dovezi concrete ce demonstrează că lumina este o undă şi alte
dovezi concrete care demonstrează că lumina este o particulă.
Are ambele forme, manifestă proprietăți ale ambelor stări în același timp.
Nu există nici o stare intermediară dintre acestea două.
Nu vă faceți griji dacă aceasta e lipsit de sens, fiindcă ne-am întors în domeniul mecanicii
cuantice şi la acest nivel, universului oricum nu-i place să fie sens.

8. Toate obiectele cad cu aceeaşi viteză

Să mai calmăm un pic spiritele pentru o secundă, fiindcă fizica modernă e destul de voluminoasă
pentru a o înghiți dintr-o dată.
Fizica clasică, de asemenea ne poate oferi concepte la fel de stranii.
Veţi fi iertat, dacă presupuneți că obiectele mai grele cad cu o viteză mai mare decât cele mai
ușoare – asta sună destul de veridic, în plus noi știm cu toţii ca mingea de bowling cade mult mai
repede ca o pană.
 Şi acest lucru este adevărat, dar asta nu are nici o legătură cu gravitația, singurul motiv din care
se întâmplă acest lucru, se datorează faptului că atmosfera terestră opune rezistenţă.
În realitate, aşa cum a realizat Galileo încă aproape 400 de ani în urmă, gravitația acționează la
fel pe toate obiectele indiferent de masa lor.
Cea ce înseamnă că, dacă repetăm același experiment cu pana şi mingea de bowling pe lună
(care nu are atmosferă), ele vor atinge solul exact în același timp.

9. Spuma cuantică

Gata cu pauza. Iarăşi curiozități din fizică modernă.

Chestiunea se referă la spațiul gol, care ați crede că este într-adevăr gol.
Asta sună ca o presupunere destul de sigură, se conține în nume la urma urmei.
Dar, se întâmplă a fi că, universul e prea agitat pentru a se împăca cu acest lucru, aceasta este
cauza din care particulele în mod constat apar şi dispar peste tot locul.
Ele sunt numite particule virtuale, dar puteți să nu aveți dubii – ele sunt reale, în orice caz,
aceasta indică probele.
Ele există doar pentru o fracțiune de secundă, care este suficient de mult pentru a doborî unele
legi fundamentale a le fizicii, dar în același timp, atât de repede că, de fapt, acest lucru nu contează
(cum a-i fura ceva de la un magazin, iar peste o jumătate de secundă ai întors tot înapoi pe raft).
Oamenii de știință au numit acest fenomen “spumă cuantică”, fiindcă aceasta aparent le-a amintit
mișcarea haotică a bulelor în spuma formată deasupra băuturilor gazoase.

10. Experimentul de dublă fantă

 Dacă vă amintiţi ceva mai sus am afirmat că totul poate fi şi undă şi particulă în acelaşi timp.
Dar, aici e un pic alt lucru, voi ştiţi din experiența proprie că lucrurile au forme clare, un măr în
mâna voastră este un măr, nu ceva ciudat, ca spre exemplu un măr sub formă de unde.
Atunci, ce face ca ceva să devină definitiv particulă sau undă? După cum se pare, asta noi o
facem.
Experimentul dublă fantă este cel mai nebun lucru care l-am enunțat în acest articol, şi
funcționează cam aşa, oamenii de ştiinţă plasează un paravan despărțitor cu două fante (crăpături
înguste) în faţa unui perete şi “împușcă” cu un fascicul de lumină prin fante, astfel ca ei să poată vedea
unde a lovit el pe perete.
În mod obișnuit, lumina ca fiind o undă se va expune ceva după modelul difracției luminii şi veți
vedea o bandă de lumină răspândită pe tot peretele.
Lucru implicit, dacă aţi creat experimentul chiar acum, acesta e anume cea ce veţi vedea.
Dar, acesta nu este modul în care ar acționa particulele la o dublă fantă, ele ar merge direct prin
aceste două orificii şi vor crea două linii pe perete care se potrivesc cu fantele din paravan.
Şi dacă lumina este particulă, de ce ea nu manifestă această proprietate în locul difracției?
Răspunsul este că o va face, dar numai în cazul dacă vrem.
Ca o undă, lumina călătorește prin ambele fante în acelaşi timp, dar ca o particulă, ea poate trece
doar prin una.
Deci, dacă vrem să acționeze ca o particulă, tot ce avem de făcut, este să instalăm un instrument,
care va măsura exact prin care fantă trece fiecare particulă a luminii (numită foton).
Ceva de tipul unui aparat de fotografiat, dacă el va înregistra fiecare foton care va trece printr-o
fantă, apoi acest foton nu va putea trece prin ambele fante, de aceea nu putea fi undă.
Ca urmare modelul de interferenţă pe perete nu va apărea – vor fi anume cele două linii.
Lumina va acționa ca o particulă doar pentru că am instalat un aparat de fotografiat în
faţă. Vom schimba fizic rezultatul, doar prin măsurarea lui.
În general, aceasta se numeşte Efectul de Observator şi aici voi termina articolul.
Însă trebuie să remarc că, tot aceasta e doar vârful aisbergului a tuturor lucrurilor ciudate din
fizică, în mare parte majoritatea din cea modernă şi anume mecanica cuantică.
 Isaac Newton

Sir Isaac Newton s-a născut în 1642 în Lincolnshire, Anglia, într-o casă ţărănească de piatră, fără
tată şi nedorit de mama sa. A devenit un renumit om de ştiinţă, alchimist, teolog, mistic, matematician,
fizician şi astronom. Newton este savantul aflat la originea teoriilor ştiinţifice care au revoluţionat
istoria lumii, în domeniul opticii, al matematicii şi al mecanicii. A publicat lucrarea „Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica”, în care a descris legea atracţiei universale şi, prin studierea legilor
mişcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice.
A contribuit la fondarea şi dezvoltarea calculului diferenţial şi a celui integral şi a demonstrat
primul că legile naturii guvernează mişcarea globului terestru şi a altor corpuri cereşti, intuind că
orbitele pot fi eliptice, hiperbolice şi parabolice. A arătat că lumina albă este compusa din radiaţii
monocromatice de diferite culori. Newton a fost fizician cu laborator de astronomie şi instrumente
matematice, unele inventate chiar de el. Gândirea şi activitatea lui s-au concentrat asupra filozofiei
naturale şi a fizicii, matematicii şi astronomiei.
“Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul
mării şi se distrează căutând din când în când pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică
roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.“
A fost abandonat de mama sa la vârsta de trei ani şi crescut de bunici împreună cu ceilalţi trei
fraţi ai săi. A petrecut cinci ani la şcoala din Grantham, apoi s-a mutat la Cambridge şi a intrat în
atmosfera austeră de la Trinity College, după care a devenit preşedintele Royal Society. A inventat
telescopul, care a devenit obiect de mândrie naţională în Marea Britanie şi aparatul preferat al
astronomilor englezi, apoi s-a angajat la Serviciul de Monetărie. A murit, necăsătorit, la vârsta de 84
de ani, în Londra, iar călătoriile sale s-au mărginit la distanţe mici, netrecând graniţele Angliei. A fost
atât de renumit încât i s-au făcut funeralii de stat, onoare fără precedent pentru un supus cu realizări în
domeniul intelectului.
Isaac Newton a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician,
fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor
științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii.
În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea
atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A
contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea calculului
diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât
mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar
și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații
monocromatice.
Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar
instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton
nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință
fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el,
până în prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată mai
mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale:
„Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și
se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în
timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea”.

Opera
Lucrări în domeniul opticii
Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. Primul său articol
științific a fost publicat despre acest domeniu în 1672 în Proceedings of the Royal Society. În acest
timp a studiat refracția luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-
un spectru de culori și că adăugarea unei lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe
baza acestei descoperiri a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal
Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au demonstrat
natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească
despre dualismul corpuscul-undă.
De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton.
Teoria gravitației
În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor,
referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în
lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mișcării corpurilor", 1684).
În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei
naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton),
referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată
termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și
definește Legea atracției universale.
 Arhimede, un mare învăţat al lumii antice

Viaţa lui Arhimede

Arhimede (în greacă: Αρχιμήδης) este un mare savant grec, principalele lui interese fiind
matematica, fizica, astronomia şi ingineria. Fiu al astronomului Fidas, el s-a născut în Siracuza, Sicilia,
în anul 287 î. Hr. Totuşi, data naşterii este aproximativă, find bazată pe raţionamentul unui savant
bizantin, John Tzetzes. A existat şi o biografie a lui Arhimede scrisă de un prieten de-al său, însă
aceasta s-a pierdut, astfel neştiindu-se unele lucruri despre el, cum ar fi dacă a fost vreodată căsătorit
sau dacă a avut copii.
Arhimede a studiat în Alexandria, Egipt, unde i-a cunoscut pe marii matematicieni Conon din
Samos, Dositheos din Pelusion şi Eratostene. A murit în anul 212 î.Hr, în timpul celui de-al Doilea
Război Punic, când oraşul Siracuza a fost capturat de romanii conduşi de Generalul Marcus Claudius
Marcellus. Se spune că Arhimede studia o diagramă matematică atunci când un soldat a venit la el să îl
ducă în faţa Generalului, însă acesta a refuzat, spunând că trebuie mai întâi să îşi termine treaba.
Soldatul s-a înfuriat şi l-a ucis pe Arhimede, ale cărui ultime cuvinte ar fi fost: “Nu-mi deranja
cercurile", făcând referire la diagrama sa.
Conform dorinţei sale, mormântul îi este împodobit cu o pictură ce reprezintă un cilindru
circumscris unei sfere. Acest mormânt a fost descoperit de Cicero, chestor roman, în anul 76 î.Hr.

Mormântul lui Arhimede

 Contribuţiile lui Arhimede în domeniul matematicii
Arhimede a adus multe contribuţii în matematica teoretică. Este considerat de unii chiar cel mai
bun matematician din toată perioada antichităţii. De exemplu, el a folosit calculul infinitezimal într-un
mod similar folosirii integralelor - deşi acestea nu erau cunoscute pe atunci - pentru a aproxima
valoarea lui π, rezultatul fiind un număr cuprins între 3,1408 şi 3.1429. A avut dreptate, valoarea lui π
fiind 3,1415. Să vedem acum câteva dintre lucrările sale axate pe matematică şi în ce constau ele.
Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Măsurarea cercului” (în greacă: Κύκλου μέτρησις,
Kuklou metrēsis), ea conţinând trei teoreme, însă fiind doar începutul unei munci lungi şi anevoioase.
Un alt tratat important este “Cuadratura parabolei” („Tetragonismos paraboles”), scris de
Arhimede în secolul III î.Hr.  sub forma unei scrisori adresate prietenului său, Dositheus, cuprinzând
douăzeci şi patru de teoreme despre parabole.
O altă carte interesantă şi chiar îndrăzneaţă este “Calculul firelor de nisip” (în greacă:
Αρχιμήδης Ψαµµίτης, Archimedes Psammites). Arhimede doreşte să calculeze câte fire de nisip încap
în Universul cunoscut până atunci. Pentru a face asta, Arhimede a fost nevoit să estimeze dimensiunea
Universului, bazându-se pe modelele existente în acea perioadă, aceasta nefiind însă singura problemă.
El trebuia de asemenea să găsească o metodă de a lucra cu numere extrem de mari. Reuşeşte în cele
din urmă să enunţe un număr egal cu 1 urmat de 800 de milioane de zerouri, un număr mult mai mare
decât firele de nisip ce ar încăpea în univers, pe care le-a estimat  la 1051.
O altă lucrare de care Arhimede era foarte mândru este „Despre sferă şi cilindru”, motiv pentru
care a cerut ca în mormântul lui să fie desenate cele două figuri geometrice. Arhimede demonstrează
că raportul dintre aria unei sfere şi cea a cilindrului circumscris este egală cu raportul dintre volumele
celor două corpuri (şi anume exact 2/3).
Contribuţia lui Arhimede la fizică
Arhimede a scris lucrări importante şi în domeniul fizicii, cum ar fi „Despre echilibrul
planelor”, o lucrare compusă din două părţi în care se explică legile pârghiei, care nu erau formulate
concret până atunci. De asemenea, este calculat şi centrul de greutate al unor figuri geometrice precum
paralelogramul, triunghiul sau pârghia.
În prefaţa cărţii „Despre spirale”, Arhimede spune că „s-au scurs mulţi ani de la moartea lui
Conon”. Conon din Samos, un astronom grec, a murit în anul 220 î.Hr., ceea ce sugerează că unele
lucrări au fost scrise când Arhimede avea o vârstă înaintată.
Cea mai importantă lucrare este totuşi „Despre corpurile plutitoare”, formată din două
volume. Aici este formulat Principiul Hidrostaticii care spune că un corp scufundat într-un fluid este
împins de către fluid, de jos în sus, cu o forţă egală cu greutatea volumului de fluid dezlocuit de către
corp.
Conform lui Vitruvius, un scriitor roman, povestea spune că regelui Hieron II din Siracuza i s-a
făcut o nouă coroană, iar acesta vroia să ştie dacă este făcută din aur pur sau dacă era amestecată cu
argint. Unicul mod de a măsura densitatea coroanei, pe atunci, era topirea şi modelarea sa într-un 
obiect cu formă regulată, însă regele nu era de acord cu distrugerea ei. Măcinat de această dilemă,
Arhimede găseşte o soluţie atunci când vrea să facă o baie, iar o parte din apa se varsă din cadă atunci
când se scufundă în ea. Fericit că are un răspuns, Arhimede iese dezbrăcat pe străzile Siracuzei
strigând „Evrika!”, ceea ce înseamnă „Am găsit!”. Reuşind să calculeze densitatea coroanei, el îşi dă
seama că aceasta nu este făcută din aur pur, iar hoţul primeşte o pedeapsă pe măsură.
 Arhimede descoperă principiul hidrostaticii
Poveste adevărată sau nu, important este că Principiul lui Arhimede este de un real folos şi în
ziua de azi, având aplicabilitate în numeroase domenii.
Contribuţiile lui Arhimede în domeniul tehnologiei
Nu numai că Arhimede a fost un foarte bun fizician şi matematician, dar a fost şi un mare
inventator. Multe dispozitive au fost inventate de el în scopul apărării oraşului Siracuza, cum ar
fi catapultele care puteau fi ajustate în aşa fel încât proiectilele erau aruncate la o distanţă variabilă.
Gheara lui Arhimede este o altă armă folosită împotriva navelor romane, în timpul asediului
Siracuzei (214-212 î.Hr). Aceasta era formată dintr-un braţ asemănător cu cel al macaralei, de care
erau suspendate cârlige cu care puteau fi înşfăcate vasele din apropiere şi zdruncinate puternic sau
chiar scufundate.

Gheara lui Arhimede

Şurubul lui Arhimede este un mecanism spiralat al cărui scop este transferarea apei la un nivel
mai înalt. Un scriitor grec ne spune că Arhimede a inventat acest dispozitiv când regele care domnea
atunci, Hieron II, i-a cerut să construiască o navă uriaşă. Este vorba despre cea mai mare navă
construită până atunci, Siracuzia. Această navă era capabilă să transporte 600 de oameni, plus un
templu dedicat zeiţei Afrodita. Unele scrieri sugerează că această invenţie nu era tocmai originală, un
mecanism asemănător folosindu-se cu 300 de ani înaintea lui Arhimede pentru irigarea Grădinilor
Suspendate din Babilon.
 Şurubul lui Arhimede
Concluzii despre Arhimede
Acestea sunt numai câteva dintre cele mai importante invenţii ale lui Arhimede, imaginaţia
bogată şi mintea sa genială ajutându-l să creeze numeroase alte dispozitive necesare în acele vremuri.
Am putut vedea o parte din contribuţiile aduse de Arhimede în dezvoltarea ştiinţei, el rămânând
pentru totdeauna un savant formidabil, a cărui ingeniozitate nu poate fi trecută cu vederea, şi un
exemplu demn de urmat.
Citatul faimos al lui Arhimede este: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din
loc.” (δος μοι που στω και κινω την γην, dos moi pu sto kai kino ten gen).

O sferă are volumul și aria egale cu 2/3 din volumul și aria

cilindrului circumscris ei. O sferă și un cilindru au fost sculptate pe mormânt, așa cum a cerut
Arhimede.
 Istoria astronomiei
Istoria astronomiei, este istoria știintei care studiază corpurile cerești. Astronomia include
studiul planetelorși a sateliților acestora, cometelor, meteoriți, stelelor, materiei negre, sistemelor
solare și galaxiilor. Această știință conține informații despre corpurile cerești de la simpla observație și
până la teorii despre univers.

Astronomia în Antichitate

Stonehenge
Curiozitatea popoarelor din Antichitate asupra fenomenelor astronomice, a făcut ca aceștia să
studieze cerul și să înțeleagă formarea zilei și a nopții, rolul Soarelui și al Luniiîn măsurarea timpului
și anotimpurile. Popoarele antice au observat că obiectele cerești au un comportament regular aceasta
ajutând la măsurarea timpului formând zile, luni și ani.
Soarele răsare dinspre un punct, est și apune într-un punct opus, vest, dar ziua nu are aceeași
lungime pe toată perioada anului, iar noaptea sunt vizibile grupuri de stele -constelații care urmează
același curs o dată la 365 de zile în jurul unui punct fix.
Calendarul a fost făcut după pozițiile și mișcările Lunii și ale Soarelui formând ziua, luna și anul.
Popoarele antice au asociat obiectele și fenomenele cerești, cu zei și spirite, construind temple și
aliniamente astronomice.
Cele mai vechi mărturii despre importanța pe care o dădeau oameni cerului le avem
din Sumer (circa 3500 î.Hr.), insulele Britanice Stonehenge 8075 î.Hr., Newgrange 3200 î.Hr., Bryn
Celli Ddu mileniul 3-4 î.Hr.)[1], Egipt (piramidele de la Gizah, Saqquara și Dashur, mileniul al treilea
î.Hr.)[2] și Maya (între 1500 și 800 î.Hr.). Aceste populații au arătat un interes major în ceea ce privește
crearea de sanctuare astronomice de unde puteau urmări și măsura răsăritul unor stele sau planete
ca Sirius respectiv Venus și Mercur.

Astronomia în Grecia Antică

Ptolomaeus Alexandrinus  (gravură din secolul al 16-lea)

Grecii din antichitate (1400 î. Hr - 300 î. Hr.) au avut o contribuție esențială în astronomia
teoretică. Odiseea - un poem epic tradițional scris de Homer în secolul al VIII-lea î.Hr., - se referă la
grupuri de stele ca Ursa Mare, Orion și arată cum vasele maritime se orientau după stelele de pe cer.
 În prima sa fază, astronomia greacă nu se distingea de meteorologie, deoarece se credea cā
fenomenele cerești sunt o urmare a emanației și a evaporărilor de pe Pământ. Spre deosebire de asiro-
babilonieni, care credeau că astrele sunt divinități, vechii greci au încercat să dea explicații fizice
fenomenelor cerești. Pentru prima dată într-un sistem de gândire au fost abandonate miturile și
superstițiile în favoarea unui studiu sistematic și al unui model al cerului.
Primii filosofi
Primii filosofi care s-au arătat interesați de fenomenele astronomice au fost  Thales, 
Anaximandros  și  Anaximene, toți trei fiind din Milet.
Thales susținea că Pământul plutește pe apă și că stelele ar fi formate tot din apă. El a reușit să
prezică cu precizie o eclipsă solară, lucru ce i-a adus mare faimă.
Anaximandros este autorul primei cărți științifice (care s-a pierdut). Acesta presupunea că
Pământul ar fi un disc suspendat în spațiu. Principiul de bază al sistemului său de gândire (apeiron)
este comparabil cu noțiunea de eter a secolului al XIX-lea. Anaximandros explică mișcările stelelor
pornind de la ideea că acestea ar fi atașate unei sfere ce s-ar roti în jurul Pământului.
Școala pitagoreică
Contribuții importante au avut și Pitagora dar nici una din lucrările acestuia nu au supraviețuit
timpului.
Gânditorii pitagoreici au intuit faptul că Pământul are forma unei sfere și au explicat mișcările
stelelor prin ideea că Pământul s-ar roti în jurul unui foc central, pe care însă nu îl indentificau ca fiind
Soarele.
Philolaos, un urmaș a lui Pitagora, a spus ca Pământul, Luna și Soarele sunt planete și se învârt
în jurul unui foc, dar de pe pământ nu se poate vedea focul pentru că un obiect se învârte în jurul
focului între pământ și foc. Potrivit acestor afirmații, revoluția pământului în jurul acestui foc este de
24 de ore. În anul 370 î.Hr. astronomul Eudoxus din Cnidus a spus că o sferă uriașă se învârte în jurul
pământului și că în această sferă sunt mai multe sfere transparente interconectate.
Școala platoniciană
Aristotel a enumerat argumente în favoarea următoarelor ipoteze: apariția la orizont a catargelor
înaintea corăbiilor, variația câmpului de stele vizibil în funcție de latitudinea locului de observație,
forma rotundă a umbrei Pământului asupra Lunii în timpul eclipselor. Cu toate că a intuit multe
adevăruri astronomice, Aristotel era convins că Pământul este centrul Universului.
În 225 î.Ch. Eratostene, un student al lui Platon a calculat folosind un gnomon umbrele lăsate
la Alexandria și Syene în Egipt. De aici a mai fost numai un mic pas până la determinarea
circumferinței Terrei, estimată de acesta la 250000 de stadii. Dimensiunea unei stadii este relativă însă
se presupune că a ajuns la un rezultat ce diferă cu circa 1000 km de valoarea actuală.
Școala din Alexandria
Probabil cel mai original observator, Aristarchus din Samos, credea că Pământul se rotește în
jurul axei sale o dată la 24 de ore, și, împreună cu alte planete în jurul Soarelui. Aristarchus a fost
primul om care a calculat distanța de la Terra la Lunā și la Soare. Acesta a ajuns la concluzia ca
Soarele se afla la o distanță de 19 ori mai departe decât Luna și că este de circa 20 de ori mai mare
decât aceasta. Din aceste rezultate a dedus ca Terra trebuie sa orbiteze in jurul Soarelui deoarece n-ar
avea sens ca un obiect mare să orbiteze în jurul unuia mai mic. Explicația sa a fost respinsă de cei mai
mulți filozofi greci, care priveau Pământul ca o planetă statică în jurul căreia se roteau celelate planete.
În secolul al II-lea astronomii greci Hiparh și Ptolemeu au folosit o serie de cercuri concentrice,
cu Pământul aproape de centru pentru a reprezenta mișcarea generală a Soarelui, Lunii și a planetelor
în jurul zodiilor. Pentru a explica variațiile de viteză ale Soarelui și Lunii și regresia planetelor, ei au
presupus că fiecare din aceste obiecte se rotește în jurul unui al doilea cerc numit epiciclu centrat pe
circumferința celui dintâi. Au determinat pozițiile a aproximativ 1000 de stele de pe cer folosindu-se
de această harta pentru a urmări mișcarea planetelor. Au creat mai multe cercuri concentrice, pământul
fiind în centru, putând fi măsurată viteza soarelui și a lunii. Pentru a explica variațiile periodice în
viteza soarelui, a lunii, și ale altor corpuri cerești, a fost necesară reprezentarea altor cercuri
suplimentare fiecărei orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite,
reprezentare care intra în conflict cu datele matematice.
Aceasta teorie este explicată de Ptolemeu în lucrarea sa, Almagesti, ), tradusă în 1400 d.Ch. în
latină. Scrierile sale au rămas până în secolul al XVII-lea opera fundamentală a astronomiei europene.
De asemenea, Hiparh a inventat scara magnitudinilor (a alcătuit un catalog de 1052 de stele
clasate după strălucirea lor), a descoperit precesia echinocțiilor, a dat lunației (intervalul după care se
repetă fazale lunii) o valoare medie (prezintă o eroare de mai puțin de o secundă față de valoarea
exactă) și a determinat anul sideral și anul solar cu o diferență de numai 50 de secunde, respectiv 6
minute față de valoarea exactă.

Astronomia Babiloniană
O mare parte din cunoștințele astronomice ale babilonienilor (urmașii sumerienilor) au fost
moștenite de la akkadieni, care aveau date despre mișcările Soarelui, Lunii și planetelor. Babilonienii
au realizat în 400 î.Ch. că mișcarea aparentă a Soarelui și a Lunii în jurul zodiilor nu au o viteză
constantă. Ei cunoșteau poziția Lunii si a Soarelui pentru fiecare zi a lunii și puteau prezice Luna nouă.
De asemenea, ei au calculat pozițiile planetelor.
Calendarul Babilonian
Babilonienii ne-au lăsat moștenire un calendar luni-solar, bazat atât pe fazele lunii, cât și pe
mișcarea anuală a Soarelui. Acesta avea 12 luni sinodice, la care se adaugă o lună (arakh makru) la
diferite intervale de timp pentru a restabili concordanța dintre anul solar și lunar. Această lună/luni
(denumite Adduru sau Elulu) nu era însa adăugată(e) la finalul celor doisprezece, ci probabil după
anumite considerații astrologice. Fiecare lună începea odată cu apariția Lunii noi având 28,29 sau 30
de zile, iar săptămâna era împărțită în 7 zile (șapte fiind considerată o cifră sacră) după cei 7 zei
principali (Sin-Luna, Nergal-Marte, Nabu-Mercur, Marduk-Jupiter, Ishtar-Venus, Ninurta-Saturn,
Sharmash-Soarele)[1].
Calendarul era alcătuit folosind o perioadă de 8 ani (530 î.Ch.) și ulterior începând cu 380 î.Ch.
19 ani [2]. Observând Luna și Soarele aceștia au observat și stelele pe lângă care trec, precum și faptul
că aceste grupări de stele (constelații zodiacale) se schimbă de la o lună la alta și de la sezon la sezon.
Importanța deosebită pe care o acordau aceștia constelațiilor reiese din inscripțiile făcute pe pietrele de
hotar denumite kudduru.
Cercul
De asemenea, ei au inventat cercul de 360 de grade (vechii celți și populația Groove Ware aveau
cercul împărțit în 366 de grade). De la ei avem și zodiacul cu cele 12 constelații (600 î.Ch.- 200 d.Ch.).
Acesta era împărțit într-o duzină de semne ce corespundeau constelațiilor și fiecare semn era împărțit
într-o duzină de amnat (unitate de măsură a unghiurilor egală cu aproximativ 2,5 grade). Amnatul avea
de asemenea 24 de ubani.
Observații astronomice
Aceștia observau regulat planetele, de la ei rămânând tableta regelui Ammizaduga (circa 1581
î.Ch.) care cuprinde însemnări cu privire la apariția planetei Venus fie dimineața, fie seara. Legat de
această planetă este una dintre marile descoperiri ale babilonienilor, și anume că Venus de dimineață
era identică cu Venus de seară (vechii akkadieni nu știau acest fapt).
De asemenea au calculat lungimea unui ciclu a lui Venus ajungând la o cifră de 587 zile
(valoarea actuală e de 583,9 zile). Au avut printre altele și tentative de calcul al perioadelor sinodice
(timpul scurs între două opoziții) și planetare (timpul scurs între două opoziții și în care planeta apare
în aceeași constelație). Prin jurul anului 750 î.Ch. puteau prezice deja mișcările Soarelui, Lunii și
planetelor.
De asemenea ei puteau prezice eclipsele de Lună și Soare, bazându-se doar pe predicțiile
anterioare. În legătură cu acestea se presupune că au descoperit ciclul Saros (denumit astfel în timpul
lui Galileo Galilei și Edmond Halley) de 18 ani, 11 zile si 8 ore. În timpul acestui ciclu au loc 41 de
eclipse de Soare și 27 de Lună[3].
Principalul scop al astronomiei mesopotamiene era acela de a înțelege și încerca să prezică
diferite evenimente. În mintea oamenilor era puternic înrădăcinată ideea că toate lucrurile se întâmplă
dintr-un motiv, și astfel preoții-astronomii conduceau viețile lor. Totul se petrecea după sfaturile lor.

Astronomia Coperniciană

Ipoteza Copernicană
În seculul 16 istoria astronomiei a luat o întorsătură radicală ca rezultat al cercetărilor făcute de
astronomul polonez Nicolaus Copernicus. Acesta și-a petrecut cea mai mare parte a vieții studiind
astronomia făcând o serie de cercetări asupra unor noi stele descoperite de el însuși. Cea mai remarcată
lucrare a sa a fost „De Revolutionibus Orbium Coelestium“ („Despre mișcările de revoluție ale
corpurilor cerești“) (1543), în care analizează critic teoriile Ptolemaice despre Pământ ca centru
al Universului și arată că mișcarea planetelor se poate explica mai corect cu ipoteza ca Soarele să fie în
centru. Această afirmație a fost judecată aspru de către Biserica Romano-Catolică, care a interzis
publicarea lucrării sale.

Fazele lunii desenate de Galileo Galilei(1616)

 Mai târziu, astronomul Galileo Galilei a reluat lucrarea lui Copernicus și a susținut-o, acesta
fiind un admirator al lucrărilor sale. Având ca bază teoria copernicană, Galileo a făcut cercetări asupra
mișcării de revoluție a pământului. S-a folosit de tehnicile cu care funcționa telescopul curând inventat
în Olanda, construindu-și un telescop de refracție în 1609, și cu care a reușit să descopere și să
studieze planeta Venus și mișcarea acesteia în jurul soarelui. De asemenea a mai descoperit patru
dintre sateliții naturali ai lui Jupiter și inelele planetei Saturn. Convis că obiectele descoperite nu se
rotesc în jurul Pământului, acesta a făcut o continuare a lucrări lui Copernicus, ceea ce a atras din nou
atenția bisericii fiind judecat și forțat să își oprească cercetările. El a descoperit legea inerției, legea
căderii corpurilor, legea compunerii mișcărilor. Ca astronom a descoperit natura stelară a Căii Lactee,
petele de pe Soare și rotația acestuia în jurul axei sale, confirmând prin acestea concepția heliocentrică
a lui Copernic. Cu ajutorul astronomului german Johannes Kepler au început revoluția științifică. Lui
Galilei i se atribuie celebra replică rostit în fața Inchiziției: "Eppur si muove". El a fost somat
de Inchiziție să-și retragă ideile eretice, dar, pentru că nu a renunțat la ele, a fost pus sub arest la
domiciliu.

Astronomia newtoniană

Tycho Brahe - Armille æquatoriæ, model pentru ilustrare concretă și măsurători ale stelelor și
planetelor
Din punct ce vedere stiințific teoria coperniciană a fost doar un rearanjament al obitelor
planetelor concepute de Ptolemeu. Din 1580 până în 1597 astronomul danez Tycho Brahe a studiat
stelele descoperind peste 700 de stele noi, și a făcut, înainte de inventarea telescopului, măsurători
astronomice precise ale stelelor și sistemului solar.
Aceste date l-au ajutat pe Johannes Kepler, astronom german, să formuleze legi despre mișcările
planetelor afirmând că „mișcările de revoluție ale planetelor nu sunt circulare ci eliptice, cu viteze
variabile și distanțe variabile față de soare”. Vezi și Legile lui Kepler.
Fizicianul englez Sir Isaac Newton a enunțat un principiu simplu pentru a explica legile lui
Kepler despre mișcările planetelor. Prin reguli matematice el a descris o forță de atracție care există
între soare și planete. Aceasta forță, care „depinde de masa soarelui și a planetelor și de distanța dintre
acestea”, a pus baza interpretărilor fizice ale legilor lui Kepler. Descoperirea matematică a lui Newton
se numește „legea gravitației universale”.

Astronomia medievală
 Astronomia greacă a fost transmisă și în est la hinduși, sirieni și arabi, aceștia din urmă au facut
lucrări noi despre astronomie în secolele 9 si 10. În secolul 13 , arabii au tradus lucrarea
lui Ptolemeu, „Almagest“, care a atras atenția europenilor, creând tabele despre mișcările planetelor.
Al-Farghani (Alfarganus în latină, m. 861), cu lucrarea sa 'Ilm an-nujum (Știința stelelor) a făcut
o lungă carieră în Europa, în traducerea latină a lui Gerard de Cremona.[1] Al-Battani,(858-929), cel
mai mare astronom arab din perioada sa, numit și Albatenius, cu numele său intreg Abu-Abdullah
Muhammad ibn Jabir al Battani, a studiat astronomia mai mult de 40 de ani în Siria. A adus contribuții
marcante în istoria matematicii, mai ales în domeniul trigonometriei. Lucrarea sa despre
astronomie,De Motu Stellarum, a corectat erorile făcute de Ptolemeu în Almagest.
Alhazen (965-1040?), pe numele său complet Abu Ali al-Hasan ibn al-Haytham, a adus
contribuții importante în optică, astronomie și matematică, iar în lucrarea sa remarcabilă, „Optica“,
explică comportamentul luminii. Teoria sa spune că fiecare punct dintr-o suprafață luminoasă, reflectă
raze de lumină în toate direcțiile, dar numai o singură rază de pe fiecare punct reflectă direct
perpendicular pe ochiul uman și numai acea rază o putem vedea. Nici o altă rază reflectată în alte
direcții nu poate fi văzută de ochiul uman.
Aryabhata (476-550?), care s-a născut în India, dar s-a făcut remarcat în poporul arab sub
numele de Arjehir, a susținut teoria că pământul se învârte în jurul axei sale, și a și a dat explicații
corecte fenomenelor de eclipsă de soare și de lună.
Giovanni de Dondi (1318-1389), astronom și fizician, a fost cel care a construit primul ceas
astronomic, astrarium, care indica cele 24 de ore ale zilei, apusul și răsăritul, și de asemenea fazele
lunii.
Levi ben Gershon, cunoscut și ca Gersonides, (1288-1344), un evreu francez, filozof,
matematician și astronom, a inventat un instrument de navigare numit instrumentul Iacob.
 Explorarea cosmosului in secolul XX
Ideea de a zbura a existat încă din antichitate, însă în acea perioadă nu exista încă o diferenţiere
clară între atmosferă şi spaţiul cosmic. Abia în perioada Renaşterii s-au făcut primele observaţii
astronomice folosind telescoape şi s-a conturat o imagine mai clară asupra a ceea ce este de fapt
Pământul.
La începutul secolului XX a debutat aviaţia, astfel că zborurile cosmice au început să fie privite
ca o posibilitate reală şi nu doar o fantezie. De asemenea, s-a renunţat la ipoteza conform căreia
planeta noastră ar fi suspendată într-o substanţă numită eter, acceptându-se existenţa vidului.
Mai mulţi oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că ieşirea din atmosferă ar fi posibilă doar cu
ajutorul rachetelor. Acestea au fost folosite de mai multe secole, în scopuri militare şi de distracţie
(artificii). Controlarea lor cu precizie este însă foarte dificilă. Pionierii din acest domeniu, la începutul
secolului trecut, au fost: Konstantin Tsiolkovski (Rusia), Robert Goddard (Statele Unite) şi Hermann
Oberth (Germania) – sas ardelean de origine, născut la Sibiu.
Naziştii au folosit în al doilea război mondial celebrele rachete V2 pentru a ataca Marea Britanie.
Deşi performanţele lor erau notabile, s-au dovedit a fi imprecise, neputând influenţa soarta războiului,
iar dezvoltarea lor ulterioară a fost imposibilă, din cauza lipsei de resurse. Tehnicienii germani au fost
însă recrutaţi de aliaţi după terminarea războiului, având un rol decisiv în special la succesul
programului spaţial american.
Cel mai important dintre aceştia a fost Wernher von Braun. Cu ajutorul său, în 1946 o rachetă
V2 modificată, lansată de americani, a transmis primele fotografii ale Pământului din spaţiu. La
sfârşitul anilor ’40 au avut loc primele experimente cu animale lansate în spaţiu, testându-se felul în
care organismele vii rezistă la imponderabilitate. Cele dintâi au fost musculiţele de oţet, câinii şi
maimuţele.
În primii ani din perioada postbelică, deşi începuse războiul rece între cele două superputeri cu
ideologii opuse, interesul pentru explorare cosmică era redus, accentul fiind pus pe dezvoltare militară.
Totul s-a schimbat însă pe 4 octombrie 1957, când Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial al
Terrei, numit Sputnik 1. Peste numai o lună, câinele Laika a devenit primul animal care a orbitat
planeta noastră, iar în 1959 sonda spaţială Luna 2 s-a prăbuşit controlat pe suprafaţa satelitului nostru.
NASA a fost înfiinţată în 1958, investiţiile americane în domeniu au crescut spectaculos, iar ruşii
au accelerat şi ei propriul program. În paralel cu cursa înarmărilor, apărut astfel o competiţie pentru
explorarea spaţiului, având drept cauză în special orgoliul naţional, dar şi potenţialele aplicaţii
militare. Al doilea succes important l-au avut însă tot sovieticii: pe 12 aprilie 1961, Yuri Gagarin a
devenit primul om care a ocolit Pământul pe orbită, în modulul Vostok 1. În 1963, Valentina
Tereshkova a devenit prima femeie astronaut.
Americanii şi-au lansat primul satelit, Explorer 1, pe 31 ianuarie 1958, iar primul lor astronaut,
Alan Shepard, a ieşit în spaţiu în 1961, iar pe 20 februarie 1962 John Glenn a orbitat planeta noastră în
capsula Mercury. Următorul obiectiv major a devenit Luna, satelitul nostru natural. Preşedintele
american John F. Kennedy s-a angajat într-un discurs ţinut în 1961 ca până la finalul acelui deceniu
americanii să aibă primul astronaut pe Lună.
Mai multe sonde automate au fotografiat suprafaţa Lunii în următorii ani. În 1966, sonda
sovietică Luna 9 şi cea americană Surveyor 9 au aselenizat cu succes, iar Luna 10 a devenit, în acelaşi
an, primul satelit artificial al Lunii. În decembrie 1968, astronauţii americani din misiunea Apollo 8 au
orbitat Luna. Pe 20 iulie 1969 a avut loc marele eveniment: Neil Armstrong a devenit primul om care a
păşit pe Lună. În total 6 misiuni din seria Apollo au explorat Luna între 1969-1972, iar 12 oameni au
călcat pe acest corp ceresc, toţi americani.
Sovieticii au renunţat la acest obiectiv, programul fiind foarte costisitor şi câştigul de imagine
neglijabil, nefiind primii. În acelaşi deceniu au început să fie explorate şi celelalte planete din sistemul
solar. În 1962, sonda americană Mariner 2 a ajuns în apropierea planetei Venus, iar Mariner 4 a
fotografiat planeta Marte în 1965.
În anii ’70 au fost lansaţi numeroşi sateliţi cu aplicaţii diverse, de la meteorologie şi navigaţie
până la spionaj militar şi comunicaţii. La sfârşitul decadei a fost construită şi prima staţie spaţială,
Skylab, şi a avut loc experimentul Apollo Soyuz, prima misiune comună americano-sovietică. În 1973,
Pioneer 10 a fotografiat Jupiter, un an mai târziu Mariner 10 s-a apropiat de Mercur, iar în 1979
Pioneer 11 a ajuns lângă Saturn.
Sonda sovietică Venera 7 a fost prima care a transmis date de pe suprafaţa altei planete (Venus),
în 1970, fiind urmată un an mai târziu de sonda americană Mars 3, de pe Marte. Sonda Viking 1 a
ajuns pe „planeta roşie” în 1975 şi a transmis date timp de peste 6 ani.
În anii ’80 funcţionalitatea sateliţilor s-a extins, începând să transmită programe radio şi TV pe
care le putea recepţiona oricine cu o antenă parabolică. Sateliţii au descoperit gaura din stratul de ozon
deasupra Antarcticii, au ajutat la stingerea incendiilor de pădure şi au cartografiat în detaliu suprafaţa
planetei. Telescoapele spaţiale au transmis detalii incredibile din galaxie, aprofundând înţelegerea
noastră asupra universului.
În aprilie 1981 a fost lansată Columbia, prima navetă spaţială refolosibilă. După 24 de lansări cu
succes, în ianuarie 1986 naveta Challenger a explodat după lansare, toţi cei 7 membri ai echipajului
pierzându-şi viaţa.
Pe 14 mai 1981, Dumitru Prunariu a devenit primul (și deocamdată singurul) cosmonaut român,
participând la misiunea Soiuz 40, în cadrul programului Intercosmos, prin care statele din zona de
influență a URSS au putut să trimită oameni în spațiu.
În 1985, sonda International Cometary Explorer a ajuns pentru prima oară în apropierea unei
comete. În 1986 sovieticii au construit staţia spaţială MIR. Ea a fost prima astfel de instalaţie locuită
permanent, până la distrugerea sa controlată în 2001. În acelaşi an, sonda americană Voyager 2 a
transmis primele imagini cu Uranus şi Neptun.
În anii ’90 sateliţi militari sofisticaţi au fost folosiţi în noile tipuri de războaie duse de armata
americană pentru a lovi cu precizie ţintele, reducând la minimum numărul de victime civile. În 1991,
sonda Galileo a explorat pentru prima oară asteroizi.
La sfârşitul acestui deceniu a fost construită Staţia Spaţială Internaţională, la care au contribuit
mai multe naţiuni; aceasta este încă în uz şi acum, mai mulţi astronauţi fiind mereu pe orbita terestră.
Pe 28 aprilie 2001, americanul Dennis Tito a devenit primul turist spaţial, plătind ruşilor 20 milioane
dolari pentru a petrece o săptămână pe staţia spaţială.
În anul 2003, naveta spaţială Columbia, cu un echipaj de 7 persoane, a explodat, fapt care a
accelerat nevoia de a înlocui vechiul sistem al navetelor spaţiale cu o nouă platformă de lansare.
Ultima lansare a unei astfle de navete avut loc în 2011.
Planeta Marte a fost explorată detaliu în ultimele două decenii, atât de pe orbită cât şi de
vehicule care au ajuns pe sol. Unul din obiectivele misiunilor este răspunsul la întrebarea dacă a existat
viaţă pe această planetă. Sonda spațială Voyager 1 este primul obiect de pe Pământ care a ajuns până
la marginea sistemului solar, iar în anul 2013 unii specialiști susțineau că ar fi depășit deja raza de
influență a Soarelui.
Pe 21 iunie 2004, SpaceShipOne a devenit prima rachetă spaţială privată, câştigând premiul
Ansari X de 10 milioane dolari. După ce NASA a renunţat la navetele spaţiale şi a decis să
încredinţeze companiilor particulare aprovizionarea staţiei spaţiale, mediul privat a primit un impuls
puternic.
Cum va fi explorat cosmosul în viitor? Finanţarea oferită de guverne în prezent este insuficientă
pentru ca intrarea omenirii în era spaţială să se facă într-un ritm susţinut. Interesul tot mai mare al
companiilor private poate însă provoca o accelerare a realizărilor din domeniu, în prezent acestea
având planuri pentru turism spaţial, hoteluri pe orbită şi baze pe Lună şi Marte.