Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați,

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor,

Informatică Economică

Rețele de calculatoare
Modele fundamentale. Nivelul fizic.

Student: Bularu Mihaela

Galați 2020
Cuprins
1. Niveluri și protocoale în rețele de calculatoare. Fluxuri de date între niveluri. .....................................3
2. Modelul ISO-OSI ...................................................................................................................................3
3. Comunicarea între niveluri .....................................................................................................................4
4. Modelul arhitectural TCP/IP ...................................................................................................................4
5. Medii de transmisie – Cupru ..................................................................................................................5
6. Medii de transmisie – Fibra optica. Transmisia optica...........................................................................6
7. Medii de transmisie Wifi ........................................................................................................................7
Bibliografie ....................................................................................................................................................9

2
 1. Niveluri și protocoale în rețele de calculatoare. Fluxuri de date între niveluri.
Majoritatea rețelelor sunt organizate pe niveluri. Numărul nivelurilor, numele, conținutul și
funcția variază de la o rețea la alta. Scopul unui nivel este oferirea de servicii nivelului superior
Nivelul n comunică cu nivelul n de pe altă mașină.
Regulile și convențiile utilizate în comunicarea dintre două niveluri omoloage aflate pe
mașini diferite formează un protocol specific nivelului n. O mulțime de niveluri și protocoale
formează o arhitectură de rețea. [1]

2. Modelul ISO-OSI
OSI (Open System Interconnection) a fost emis in 1984 şi este un model în şapte straturi
dezvoltat de ISO (International Standardization Organization) pentru descierea modului în care se
pot combina diverse dispozitive pentru a comunica intre ele
Modelul ISO-OSI împarte arhitectura rețelei în șapte nivele, construite unul deasupra altuia,
adaugând funcționalitate serviciilor oferite de nivelul inferior.
Modelul nu precizează cum se
construiesc nivelele, dar insistă asupra
serviciilor oferite de fiecare și specifică
modul de comunicare între nivele prin
intermediul interfețelor. Proiectarea
arhitecturii pe nivele determină
extinderea sau îmbunătățirea facila a
sistemului. În figura 1 puteți vedea cele
sapte nivele ale modelului arhitectural
OSI.
Primele trei nivele de la bază
ierarhiei (fizic, legatura de date, rețea)
sunt considerate ca formând o subrețea
de comunicație. Subrețeaua este
răspunzătoare pentru realizarea
transferului efectiv al datelor, pentru
Figura 1 Nivele ale modelului arhitectural OSI verificarea corectitudinii transmisiei și
pentru dirijarea fluxului de date prin
diversele noduri ale rețelei. Acest termen trebuie înțeles ca desemnând "subrețeaua logică", adică
mulțimea protocoalelor de la fiecare nivel care realizează funcțiile de mai sus.
Modelul OSI este un model orientativ, strict teoretic, realizările practice fiind mai mult sau
mai puțin diferite.
Cel mai bun exemplu despre cum se realizează un transfer de date între două mașini gazdă
este modul în care putem citi o pagină web aflată pe un calculator situat la mare distanță:
 Utilizatorul lansează un program pentru vizualizarea paginilor web (browser)
 Browserul este entitatea aplicație care va "negocia" pentru noi obținerea paginii

3
  Nivelul aplicație va identifica existența resursei cerute de client (clientul este browserul,
care-l reprezintă pe utilizator în această "tranzacție") și a posesorului acesteia (serverul-
înteles ca fiind entitatea ce oferă resursa cerută, nu calculatorul central al unei rețele; î
cazul nostru avem de-a face cu un server de web). Se realizează autentificarea serverului
(se verifică dacă partenerul este într-adevăr cine pretinde că este și se stabilește dacă acesta
este disponibil).
 Nivelul sesiune va stabili o conexiune între procesul client și procesul server
 Nivelul transport se va ocupa de intreținerea conexiunii și de corectarea erorilor netratate
la nivelul rețea
 Nivelul rețea va asigura transferul datelor în secvențe (pachete), stabilind drumul acestora
între server și client
Datele sosesc prin intermediul mediului de comunicație ca un flux de biți. La nivelul legăturii
de date, biții sunt transformați în cadre, iar la nivelul rețea în pachete. În cele din urmă, datele ajung
la nivelul aplicație unde sunt preluate de browser și ne sunt prezentate. Fiecare nivel adaugă sau
șterge o parte din informațiile de control atașate datelor de celelalte nivele. [2]

3. Comunicarea între niveluri

Înainte ca datele să fie transmise, ele trec printr-un proces numit încapsulare. Încapsularea
adaugă informaţii specifice fiecărui nivel prin adăugarea unui antet şi a unui trailer la fiecare nivel.
Acest proces este vital în comunicare.
Prin încapsulare, protocoalele de pe fiecare nivel pot comunica între sursă şi destinaţie
independent de celelalte niveluri. Fiecare nivel îşi adaugă informaţii specifice pe parcursul
încapsulării. Astfel, în cadrul procesului de decapsulare, protocoalele de pe un anumit nivel pot
primi aceste date la destinaţie şi pot da informaţii nivelurilor superioare în funcţie de aceste date.
Fiecare nivel comunică cu nivelurile analoge prin intermediul unor unităţi de date proprii
(PDU = Protocol Data Unit). Aceste unităţi de date sunt constituite din datele primite de la
nivelurile superioare, încadrate de un antet şi un trailer specifice nivelului respectiv.
Prin procesul de încapsulare fiecare nivel adaugă un anumit identificator la informaţia primită
(antete/headers, secvenţe terminale/trailers şi alte informaţii) şi o trimite mai departe. Astfel, de la
emiţător datele pornesc de la nivelul 7 Aplicaţie şi ajung să fie împachetate până la nivelul 1 Fizic
iar la receptor se va derula procesul invers, despachetând de la nivelul 1 spre nivelul 7. [3]

4. Modelul arhitectural TCP/IP

TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) este cel mai utilizat protocol
folosit în reţelele locale cât şi pe Internet datorită disponibilităţii şi flexibilităţi lui având cel mai
mare grad de corecţie al erorilor. TCP/IP permite comunicarea între calculatoarele din întreaga
lume indiferent de sistemul de operare instalat.
Spre deosebire de OSI, modelul TCP/IP are doar patru niveluri (straturi, stive). În figura 2
este prezentată structura modelului TCP/IP.

4
 Figura 2. Structura modelului TCP/IP

Cele patru niveluri realizează funcţiile necesare pentru a pregăti datele înainte de a fi
transmise pe reţea. Un mesaj porneşte de la nivelul superior (nivelul Aplicaţie) şi traversează de
sus în jos cele patru niveluri până la nivelul inferior (nivelul Acces reţea).
Informaţiile din header sunt adăugate la mesaj în timp de acesta parcurge fiecare nivel, apoi
mesajul este transmis.
După ce ajunge la destinaţie, mesajul traversează din nou, de data aceasta de jos în sus fiecare
nivel al modelului TCP/IP. Informaţiile din header care au fost adăugate mesajului sunt înlăturate
în timp ce acesta traversează nivelurile destinaţie.

5. Medii de transmisie – Cupru

Prin mediu de comunicaţie înţelegem mediul ce asigură comunicarea dintre două calculatoare
(mediul prin care „circulă” datele).
 Medii de comunicaţii prin fire de cupru
 Medii de comunicaţii prin fibră optică
 Medii de comunicaţii ce utilizează unde (wireless)
Mediile de comunicaţii prin fire de cupru sunt reprezentate de cabluri din cupru ce asigură
transmisia datelor prin semnale electrice. Cablurile de cupru sunt cabluri coaxiale şi cabluri
torsadate.
Cablul coaxial a avut şi are încă o largă folosire în reţelele locale, datorită reţelelor Ethernet
802.3. Viitorul însă nu îi este favorabil, datorită faptului că oferă un mediu de transmisie partajat,
imposibil de utilizat în reţele de mare viteză, reţele cu legături full duplex sau bazate pe utilizarea
comutatoarelor super-rapide. Performanţele sale au fost atinse
de cablul cu fire răsucite pentru distanţe scurte şi depăşite de
cablul cu fibră optică, pentru distanţe lungi.
Structura cablului coaxial constă dintr-un miez de
cupru, numit conductorul central, izolat de al doilea conductor
(PVC/teflon), conductorul exterior, de obicei un ecran realizat
cu ţesătură de fire subţiri (cupru/aluminiu). Tot cablul este
învelit într-o teacă de plastic.
Figura 3. Structura cablului coaxial

Cablurile UTP sunt ieftine, subţiri, flexibile, ne-ecranate (fără înveliş izolator), cu patru

5
 perechi de fire răsucite din cupru. Acest tip de cablu se bazează pe efectul de anulare obţinut
prin torsadarea perechilor de fire care limitează degradarea semnalului cauzată de interferenţe
electromagnetice (EMI) şi interferenţe în frecvenţa radio (RFI).
În interiorul unui cablu UTP există 4 perechi de fire torsadate:
 Alb-portocaliu şi portocaliu
 Alb-verde şi verde
 Alb-albastru şi albastru
 Alb-maro şi maro
Dintre aceste perechi, două (verde şi portocaliu) sunt folosite pentru transmisia de date, o
pereche (albastră) pentru transmisa de voce (telefonie), cealalată pereche (maro) putând fi utilizată
pentru alte aplicaţii (alarme, monitorizare clădire).
Transmisia date/voce nu se poate realiza simultan pe acelaşi tronson de cablu UTP. Pentru
reţele mici (cu distanţe scurte între componente) acest tip de cablu este suficient. Structura
neecranată a UTP prezintă pericolul de a se emite/recepţiona radiaţii electromagnetice. Pentru
creşterea imunităţii la zgomote se mai utilizează o variantă de cablu denumită ScTP (Screened
Twisted-Pair), identică cu UTP dar la care toate cele patru perechi de fire de cupru sunt ecranate
cu o folie metalică. Distanţa maximă pe care se poate întinde un cablu UTP este 100 m. Pentru o
distanţă mai mare de 100 m, se utilizează amplificatoare de semnal.
Dezavantajul cablurilor UTP este că nu pot fi folosite în exteriorul clădirilor, deoarece ar fi
supuse unor posibile şocuri electrice foarte mari, care ar cauza defectarea echipamentelor conectate
cu aceste cabluri. Pentru a evita aceste probleme, în exteriorul clădirilor se poate folosi cablu
ecranat (STP - shielded twisted pair) sau ScTP (screened twisted pair). ScTP are un singur înveliş
de ecranare exterior, o grosime un pic mai mare decât UTP, drept pentru care este relativ uşor de
împământat. STP-ul are, pe lângă învelişul de ecranare identic cu cel de la ScTP şi un înveliş separat
pentru fiecare pereche. [4]

6. Medii de transmisie – Fibra optica. Transmisia optica.

Fibrele optice sunt alcătuite dintr-un miez și un înveliș, selectat pentru o reflexie internă
totală, datorată diferenței indicelui de refracție între cele două medii. În practică, învelișul este
acoperit cu un strat de acrilat sau poliamidă. Acest înveliș protejează fibra de eventuale daune, dar
nu contribuie la proprietățile sale de ghid de undă. Fibrele cu înveliș individual (sau cele formate
din panglici sau fascicule) sunt apoi acoperite cu un strat dur de rășină și/sau un tub de extrudat in
jurul lor, pentru a forma miezul cablului. Pentru a forma cablul, sunt adăugate apoi mai multe
straturi de învelis protector, în funcție de aplicație. Ansamblurile de fibră rigide conțin, uneori,
între fibre sticlă absorbantă de lumină ("sticlă neagră"), pentru a preveni "scurgerile" de lumină
între fibre. Acest lucru reduce diafonia între fibre, sau pâlpâirile în aplicatiile de imagistică.
O fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric ce transmite lumina de-a lungul axei
sale, prin procesul de reflexie internă totală. Fibra constă dintr-un miez înconjurat de un strat de
substanță (teacă). Pentru a păstra semnalul optic în miez, indicele de refracție al miezului trebuie
să fie mai mare decât cel al tecii. Limita dintre miez și teacă poate fi fie abruptă, în fibra cu salt de
indice, fie gradat, în fibra cu indice gradat.

6
 Valoarea tipică pentru teaca unei fibre optice este 1.46. Valoarea miezului este de regulă
1,48. Cu cât este mai mare indicele de refracție, cu atât mai încet se propagă lumina prin mediu.
Semnalul din fibra optică va călători, astfel, cu o viteză de aproximativ 200 de milioane de metri
pe secundă, propagându-se astfel la 1000 de kilometri distanță în decurs de 5 milisecunde.
Când lumina trece printr-un mediu dens și întâlnește o limită de demarcație cu unghi abrupt
(mai mare decât unghiul critic al suprafeței), lumina va fi reflectată în întregime. Efectul este folosit
în fibra optică pentru a păstra lumina în miez. Lumina se deplasează prin fibră reflectându-se de o
parte și de alta a limitei cu teaca. Deoarece lumina trebuie să lovească limita de demarcație la un
unghi mai mare decât cel critic, doar lumina care intră în fibră într-o anumită gamă de unghiuri
poate traversa fibra fără a ieși din ea. Această gamă de unghiuri se numește con de acceptanță al
fibrei. Dimensiunile conului de acceptanță depind de diferența de indice de refracție între miez și
teacă.
Fibra optică cu diametru mare al miezului (mai mare de 10 micrometri) poate fi analizată cu
ajutorul opticii geometrice. Această fibră se numește fibră multimod. Într-o fibră optică multimod
cu salt de indice, razele de lumină sunt conduse de-a lungul miezului fibrei prin reflexie internă
totală.
Fibrele optice cu un diametru al miezului mai mic decât de zece ori lungimea de undă a
luminii propagate nu pot fi modelate cu ajutorul opticii geometrice. Ca ghid de undă optică, fibra
suportă unul sau mai multe moduri de traversare prin care lumina se poate propaga prin fibră. Fibra
ce susține doar un mod se numește fibră monomodală sau monomod. Rezultatul modelării fibrelor
multimodale cu optică electromagnetică se apropie de predicțiile opticii geometrice, dacă fibra este
suficient de mare și suportă un număr mare de moduri. [5]

7. Medii de transmisie Wifi

Wireless LAN, cunoscut şi sub denumirile de WLAN, 802.11 sau WiFi, deşi este cea mai
recentă metodă de conectare, a cunoscut în ultimii ani o creştere fără precedent a popularităţii.
Această popularitate se datorează chiar principalei sale caracteristici: lipsa cablurilor.
Reteaua wireless are drept componentă principală un echipament care se numeşte Punct de
Acces. El este un releu care emite şi receptează unde radio către, respectiv de la dispozitivele din
raza sa de acţiune.
Există şi dezavantaje în cazul reţelelor wireless. Pe langă cea mai uşoară utilizare şi cea mai
mare flexibilitate, o rețea wireless este şi cea mai expusă din punct de vedere al vulnerabilităţii la
interceptări neautorizate.
La nivelul fizic, oricine poate să acceseze o reţea wireless. Din fericire, nu este suficient să
ai acces la nivelul fizic pentru a obţine şi accesul efectiv la rețea, deoarece producătorii
echipamentelor de comunicaţii au conceput modalităţi de criptare a informaţiilor, care să le facă
inaccesibile intruşilor. Securitatea reţelelor wireless este un punct de discuţie foarte aprins,
deoarece din motive de necunoştinta a utilizatorilor sau de neprofesionalism al administratorilor,
ori pentru a permite conectarea uşoară, aceste caracteristici de protecţie nu sunt întotdeauna
activate. [3]
Din punctul de vedere al ratei de transfer, din cauza caracteristicilor adesea imprevizibile ale
mediului, cum ar fi zgomote electromagnetice provenite din diverse surse (alte dispozitive ce
7
folosesc aceeași bandă, cum ar fi Bluetooth sau cuptoarele cu microunde) sau fenomene
atmosferice (ceață, fenomene electrice și electrostatice), rețelele Wi-Fi rămân în urma celor cablate.
Totuși, rețelele 802.11 sunt cele mai rapide rețele fără fir, singurele care se pot compara ca rată de
transfer cu rețelele locale cablate.
O limitare importantă a rețelelor Wi-Fi o constituie aria de acoperire. Ea depinde mult de
capabilitățile antenelor dispozitivelor și de topografia particulară a zonei pe care urmărește rețeaua
să o acopere. Plantele absorb radiațiile electromagnetice, și astfel instalarea unei rețele într-o zonă
împădurită (cum ar fi un parc) limitează aria de acoperire a acesteia. Pereții de beton reflectă
puternic undele radio, instalarea unei rețele într-o clădire aducând astfel limitarea numărului de
camere ce poate fi acoperit de o singură celulă. [6]

8
Bibliografie

[1] C. Dragoș, „Rețele de calculatoare”.

[2] http://retele-de-calculatoare.weebly.com/23-modelul-arhitectural-iso-osi.html.

[3] http://www.afahc.ro/ro/facultate/cursuri/retele_note_curs.pdf.

[4] https://danielanicolae.com/files/2.%20Medii%20de%20comunicare%20prin%20fire%20de%20cupru.pdf.

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Fibr%C4%83_optic%C4%83#Principiul_de_func%C8%9Bionare.

[6] https://ro.wikipedia.org/wiki/Wi-Fi.