COMPUNERE CREATIVĂ –EN VIII

Pui de dinozaur
Până acum, am crezut că a merge la un muzeu este o experiență necesară, pe care profesorii o
includ în programul unui excursii doar așa... ca să ne limiteze nouă timpul de distracție, însă de când
am vizitat Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa, mi-am schimbat complet părerea. Este
uimitor cum îngheață timpul într-un muzeu și ce aventură grozavă e să te muți din prezentul tău, plin
de teme, de examene și de griji, într-o cu totul altă epocă.

Totul a început în luna aprilie, mai exact în săptămâna Școala Altfel, când orele de curs devin
activități, iar noi uităm caietele și carnetele de note acasă și plecăm în tot felul de aventuri. Așa se
face că profesoara noastră de biologie ne-a propus să vizităm vineri Muzeul Grigore Antipa, ne-am
urcat cu toții în metrou, am coborât la Piața Victoriei și am pășit pe jumătate plictisiți, pe jumătate
respectuoși în sala mare a muzeului. Încă de la primii pași, atenția mi-a fost răpită de un mulaj imens
reprezentând un dinozaur. Ceilalți colegi ai mei s-au uitat în treacăt la uriaș și au făcut două-trei
glume despre toate oasele alea înșirate care puse în altă ordine, ar compune cu ușurință un xilofon
gigantic, xilofon pe care noi l-am putea folosi la școală ca să anunțăm pauzele. Eu însă am rămas
perplex, dar am mers mai departe cu clasa mea, vizitând sală cu sală și ascultând cu prefăcut interes
explicațiile doamnei profesoare. Am vânat un moment de neatenție și m-am întors singur lângă
dinozaurul din sala mare. Lângă unul dintre picioarele lui era o plăcuță amenințătoare pe care scria Nu
atingeți!/Don’t touch!. Bineînțeles că am făcut exact contrariul. M-am uitat în stânga și în dreapta,
paznicul sforăia în cabina lui fără nicio grijă. Puțin ezitant, dar curios nevoie mare, am ridicat un
deget și am atins ușor tibia dinozaurului. În acel moment, am văzut negru în fața ochilor și preț de
câteva secunde, nu mai știam unde mă aflu sau dacă mai exist pe fața Pământului.

Am deschis larg ochii și mi-am dat seama că sunt captiv într-o celulă mică, tare bizară. Era
întuneric și de sus, din tavan, se strecurau timid câteva firișoare de lumină. Pereții acestei celule nu
păreau solizi, mai degrabă aveau o textură lipicioasă, prăfoasă. Am bătut într-unul dintre ei și un ecou
slab a răsunat în jur. Am bătut încă o dată și mare mi-a fost mirarea să descopăr că peretele din stânga
începea să se fisureze. Nu știam ce să cred, dar pentru mine devenise clar că trebuia să ies de acolo cât
mai repede ca nu cumva să am necazuri de îndată de profesoara de biologie și-ar fi dat seama că
lipsesc. Am început să bat frenetic, căutând să sparg această celulă ciudată. Brațele îmi obosiseră de
atâta luptă și fiecare fisură mai mare pe care reușeam să o provoc aducea după ea praf, lumină și un
șuvoi de salivă. Habar n-aveam din gura cui venea acel fluviu dezgustător. Când am făcut o gaură
suficient de mare ca să-mi pot scoate capul prin ea, inima era să-mi stea în loc. Deasupra mea, se afla
capul unui dinozaur uriaș și de data asta, creatura nu era numai un șir de oase, era un animal autentic,
periculos, care culmea! părea să-mi zâmbească. Cerul de deasupra mea era violaceu și în jur răsunau
țipetele unor păsări cărnoase, cu pielițe între aripi și cu gheare de prădător. Dinozaurul aplecat
deasupra mea a întins o gheară, dând să mă ia în brațe.

Am țipat cât am putut de tare și în strigătul acela ascuțit de frică am simțit că am pus tot
sufletul meu. Am făcut ochii cât cepele și m-am trezit în cu totul alt loc: acum eram în brațele
gardianului, care se dădea peste cap să mă liniștească, ba cu vorbe bune, ba cu ocări. Ce era să-i spun?
Că tocmai ieșisem din ou și că tocmai îmi descoperisem o nouă mamă, de care îmi era mai frică decât
de cea pe care o aveam aici, în București? Nu știu, dar am de gând să revin la Antipa și să-mi înfrunt
părinții aceștia noi. Cine știe? Poate descopăr că am și un frate, unul mai înțelegător decât cel pe care
l-am lăsat acasă, în fața calculatorului.