8.

Strategii de întemeiere a opiniilor

A.Ce este întemeierea epistemică? Întemeierea poate fi caracterizată drept

demersul prin care apărăm susţinerea că o opinie anume, p, reprezintă cunoaştere.
Activitatea de întemeiere este un demers prin care stabilim o corelaţie între temeiuri
(evidences, Gründe) şi opiniile cu pretenţia de a reprezenta cunoaştere pe care le susţine
cineva, X. Spre deosebire de ideile afirmate dogmatic, pretenţiile de cunoaştere trebuie sa
fie deschise discuţiei şi, în acest sens, se cer întemeiate.
Spre deosebire de problemele discutate până acum în curs, care au fost,
preponderent, probleme de fapt, problematica întemeierii cunoaşterii priveşte chestiuni de
drept; altfel spus, ne vor interesa identificarea acelor condţii care, odată satisfăcute de p,
ne-ar putea conduce la concluzia că p este cunoaştere (spun „ne-ar putea” deoarece
condiţia întemeierii nu este singura condiţie pe care trebuie să o satisfacă o opinie pentru
a fi cunoaştere). Mulţi gânditori sunt de părere că trăsătura distinctivă a întemeierii
epistemice este relaţia ei cu adevărul. În esenţă, principiul întemeierii epistemice ar putea
fi enunţat astfel: trebuie să fie acceptate drept cunoştinţe numai acele opinii pentru care
avem bune temeiuri să credem că sunt adevărate. O opinie despre care ştim sigur că este
falsă nu poate fi considerată niciodată cunoaştere (aceasta în ciuda unor posibile temeiuri
în favoarea sa).
Conceptele de bază în discuţiile propuse de diverşi gânditori în jurul
problematicii întemeierii opiniilor sunt cele de temei, dovadă, adevăr şi raţionament; în
teoriile clasice, acestor concepte li se adaugă şi cel de certitudine. Epistemologii se
interesează de formularea unor condiţii sau cerinţe universale ale întemeierii; din acest
punct de vedere, interesul epistelomogic pentru întemeiere se deosebeşte de cel al
cercetătorilor specializaţi. O teorie normativă a întemeierii e mai fundamentală decât
metodologiile diferitelor grupuri de ştiinţe, şi chiar decât o teorie privind diversele
procese şi structuri cognitive deoarece toate opiniile despre procesele cognitive trebuie
supuse probei pe care o reprezintă confruntarea cu cerinţele normative ale întemeierii în
genere. Obiect al întemeierii pot fi doar entităţile susceptibile să fie adevărate; acestea
sunt opiniile, mai exact enunţurile ce formulează şi comunică opinii sau descrierile
conceptuale; aşadar, constituie obiect al întemeierii doar opiniile sau enunţurile prin care

1
afirmăm sau neagăm ceva despre realitate. Nu pot face obiectul întemeierii epistemice
trăirile, care sunt stări subiective, imposibil de formulat explicit în propoziţii. Aşadar,
întemeierea este caracterizată în genere drept condiţie a cunoaşterii explicite,
propoziţionale.
Acei autori care acceptă anumite dispoziţii mintale şi de comportare caracteristice
animalelor superioare, copiilor mici sau oamenilor neinstruiţi drept cunoaştere (precum
Chomsky, ce susţine că avem o cunoaştere a regulilor G.U. încă de la naştere), susţinând
totodată că întemeierea este o condiţie a cunoaşterii, ar trebui să se angajeze în direcţia
unei reconsiderări a conceptului întemeierii epistemice; altfel spus, ar trebui să încerce să
ofere o altă perspectivă asupra ceea ce înseamnă „temei epistemic”, o perspectivă destul
de diferită de cea pe care şi-au asumat-o majoritatea epistemologilor contemporani.
B.Întemeierea epistemică: strategii liniare şi circulare. Din cele discutate în
cursurile anterioare a rezultat faptul că, la nivelul memoriei de lungă durată, opiniile
indivizilor se organizează în reţele. Din asumarea supoziţiei că opiniile şi enunţurile care
indivizii le comunică sunt integrate într-o reţea sau în mai multe, prin raportări
inferenţiale, decurge o întrebare privind natura ordinii sau logicii ce stă la baza
organizarii acestor reţele: Întemeierea e o relaţie liniară sau circulară ? Dacă vom
concepe „logica întemeierii” drept una a relaţiilor liniare, atunci o astfel de logică este
expusă obiecţiei sceptice a regresului la infinit (dacă fiecare temei invocat în favoarea
unei opinii are nevoie, la rândul sau, de temei se ajunge la un regres la infinit). Singura
modalitate „raţională” de a răspunde acestei obiecţii este aceea de a accepta existenţa
unor enunţuri (opinii) ce nu mai trebuie să fie întemeiate, deoarece ar reprezenta verigi
ultime în lanţul întemeietor. Dacă întemeierea e o relaţie liniară, toate enunţurile vor fi
întemeiate prin raportare la nişte enunţuri privilegiate (enunţuri de bază). Problema care
apare în acest caz este următoarea: enunţurile de bază întemeiază alte enunţuri, dar ele
însele nu mai pot fi întemeiate. Într-un fel, din această perspectivă, preţul raţionalităţii şi
al posibilităţii cunoaşterii se plăteşte prin admiterea (în absenţa unor criterii transparente
raţional şi epistemic) unor enunţuri în calitate de principii ce organizează şi fac posibilă
cunoaşterea.
Astfel, pot fi ridicate cu îndreptăţire următoarele problemele:
a.Care sunt trăsăturile ce disting enunţurile de bază de celelalte enunţuri?

2
 b.De ce tip sunt relaţiile prin care sunt întemeiate celelalte enunţuri, pornind de la
enunţurile de bază?
Epistemologii care resping supoziţia că demersul întemeierii este un demers liniar
susţin că se poate răspunde obiecţiei sceptice a regresului la infinit fără a admite existenţa
unor enunţuri de bază cu un statut epistemic privilegiat. Poziţia lor este aceea că
enunţurile ce constituie sistemul cunoştinţelor se sprijină reciproc unele pe celelalte şi că,
în acest sens, întemeierea epistemică este o relaţie circulară. Din acest punct de vedere,
întemeierea constă în coerenţa enunţurilor ce urmează să fie întemeiate cu alte enunţuri;
această relaţie trebuie să fie caracterizată în aşa fel încât să scape obiecţiei de circularitate
vicioasă. Întrebarea fundamentală pe care trebuie să o aibă în vedere o asemenea abordare
este următoarea: în ce constă coerenţa unui sistem de enunţuri?
Din cele menţionate pe scurt până aici, rezultă că există două mari tipuri de teorii
ale întemeierii epistemice:
a.Teoriile ce caracterizează întemeierea drept un demers liniar, admiţând existenţa
unor enunţuri de bază. În literatura de specialitate aceste teorii sunt numite
fundaţionaliste;
b.Teoriile ce susţin că enunţurile se întemeiază unele pe celelalte printr-o relaţie
de susţinere reciprocă – coerenţa – sunt teoriile coerentiste;
În cele ce urmează vom examina sumar câteva dintre cele mai celebre teorii
fundaţionaliste şi coerentiste ale întemeierii epistemice.
C.Fundaţionalismului radical clasic. Epistemologii sunt de acord asupra
faptului că poziţia fundaţionalistă tradiţională este fundaţionalismul radical. Această
poziţie a apărut drept reacţie la argumentul sceptic al regresului la infinit, prin postularea
unor opinii ce se pot întemeia pe ele însele (principii). În esenţă, poziţia
fundaţionalismului radical este aceea că enunţurile (opiniile) de bază sunt indubitabile,
infailibile, sustrase în principiu erorii. Postularea unor enunţuri de bază se corelează în
cadrul fundaţionalismului cu convingerea în posibilitatea cunoaşterii nemijlocite. Astfel,
distincţia între cunoaşterea mijlocită şi cunoaşterea nemijlocită poate fi reformulată în
cadrul problematicii întemeierii cunoaşterii astfel: întemeierea mijlocită (prin relaţii
inferenţiale sau de alt tip între opiniile de întemeiat şi alte opinii acceptate ca întemeiate)
şi întemeierea nemijlocită (unele opinii, cele exprimate prin enunţurile de bază, nu vor

3
mai fi întemeiate prin raportare la alte opinii; ele se autojustifică sau se autovalidează); în
acest context, nemijlocirea, în sensul autovalidării, asigură linearitatea întemeierii
epistemice.
Fără îndoială, fundaţionalismul radical a fost inspirat de idealul clasic al
cunoaşterii – certitudinea. Pentru gânditorii clasici, certitudinea poate fi asigurată numai
prin întemeierea cunoaşterii pe un fundament imuabil şi de neclintit; relaţia dintre
fundaţionalismul radical şi asumarea certitudinii, ca ideal al cunoaşterii, apare cu claritate
în teoria aristotelică a ştiinţei.
Aristotel considera cunoaşterea teoretică ca o structură ierarhică ale cărei niveluri
sunt corelate prin relaţia de consecinţă logică; concepţia aristotelică se bazează pe
distincţia dintre cunoaştere nemijlocită şi cunoaştere prin demonstraţie. Din punctul său
de vedere, principiile există independent de cunoştinţele ce pot fi derivate din ele (aceasta
e o asimetrie ce exclude circularitatea şi pune în evidenţă linearitatea). Ele constituie
sursa şi fundamentul celorlalte cunoştinţe, atât în sens logic, cât şi epistemologic. La
cunoaşterea principiilor ajungem pe cale intuitivă, prin intelectul activ (nous); intelectul
activ sesizează principiile pornind de la datele simţurilor (prin inducţie). Concepţia
aristotelică a întemeierii epistemice poate fi caracterizată spunând că ştiinţa se constituie
pe un fundament imuabil, alcătuit din noţiuni şi din principii pe care nici o cercetare
ulterioară nu le poate schimba. Supoziţiile fundaţionalismului radical au susţinut nu doar
proiecte epistemologice antice, ci şi proiecte moderne de reformă a ştiinţei, cum este cel
cartezian.
Descartes şi-a propus să reformeze ştiinţele luând ca model matematica;
convingerea lui a fost că doar evidenţa raţională poate constitui garanţia certitudinii;
încrederea în ceea ce e raţional evident (clar şi distinct) se sprijină pe credinţa lui în
bunăvoinţa creatorului (veracitatea divină); aşadar principiile sau „propoziţiile de bază”
ale cunoaşterii trebuiau să fie clare şi distincte. Conducerea după modelul matematic,
modelul cunoaşterii prin excelenţă, ar permite transformarea unei discipline cum este
metafizica într-o ştiinţă bine întemeiată şi perfect asigurată. Descartes chiar a încearcat să
realizeze o asemenea reconstrucţie a filosofiei prime.
Idealul raţionalist clasic – întemeierea definitivă a cunoaşterii prin regres spre
evidenţe raţionale ce constituie adevăruri prime, definitive, asigurate – a fost reluat în

4
secolul XX prin fenomenologia lui Husserl. Husserl reformulează proiectul cartezian
afirmând că despre eul pur putem avea o cunoaştere certă; prin metoda fenomenologică,
filosofia, concepută ca ştiinţă riguroasă, poate să ofere o întemeiere absolută întregii
cunoaşteri. Pentru Husserl, accesul spre „cunoştinţa absolută” este consecinţa eliminării a
tot ce este dubitabil, a prinderii esenţelor prin intuiţia raţională; metoda fenomenologică
este ansamblul demersurilor ce favorizează cunoaşterea intuitivă a conţinuturilor
conştiinţei pure. Fenomenologia poate fi caracterizată ca o reformulare a idealului clasic
al cunoaşterii în măsura în care afirmă în mod programatic că atingerea certitudinii
absolute şi astfel a cunoaşterii autentice implică refuzul oricărei transcendenţe, adică a
unei cunoaşteri care ar trece dincolo de limitele conştiinţei pure; obiectul fenomenologic
sunt fenomenele pure, sau esenţele, ca entităţi ce nu preexistă cunoaşterii, ci se constituie
în actul cunoaşterii, aceasta fiind garanţia supremă a evidenţei.
D. Perspectiva empiristă asupra fundării cunoaşterii. Dezvoltarea filosofiei
empiriste a cunoaşterii ca teorie a întemeierii epistemice în secolul XX a fost centrată pe
conceptul de propoziţie de bază. Există două presupoziţii pe care se sprijină elaborarea
acestui concept: (a) nu ne putem înşela în ceea ce priveşte trăirile noastre subiective, în
speţă, cu privire la datele oferite de simţuri; (b) atât timp cât folosim în mod corect
limbajul, va fi posibilă o descriere adecvată a datelor senzoriale. În fapt, enunţurile ce
descriu datele senzoriale vor fi astfel la fel de bine asigurate ca şi datele senzoriale; ele
vor avea statutul unor propoziţii de bază. În consecinţă, problema fundamentală a unei
teorii empiriste a întemeierii epistemice va fi cea a întemeierii enunţurilor ce formulează
şi comunică opinii despre fapte prin raportare la enunţurile de bază. Dificultăţile unei
teorii empiriste a întemeierii epistemice sunt bine ilustrate de variantele propuse de B.
Russell şi A. J. Ayer.
După B. Russell, principiul epistemologiei empiriste este acela că toate
cunoştinţele noastre despre lume pot şi trebuie să fie întemeiate pe judecăţi de percepţie
(ce exprimă date ale simţurilor), iar relaţia de întemeiere e concepută de Russell ca fiind o
relaţie de natură inductivă. În ciuda acestei convingeri, relaţia dintre datele senzoriale şi
cunoştinte despre fapte este caracterizată în mod ambiguu. Russell apreciază că e mai
potrivit ca datele senzoriale să fie caracterizate drept premise ale cunoştinţelor despre

5
fapte, dar nu explică cum putem stabili o relaţie inferenţială între date senzoriale şi
enunţuri.
Pe de altă parte, A.J. Ayer recunoaşte şi subliniază dificultatea majoră a
epistemologiei empiriste, dificultatea de a întemeia o cunoaştere cu valoare obiectivă prin
raportare la datele simţurilor care au un caracter privat; enunţurile de bază, în calitate de
enunţuri ce descriu date senzoriale, sunt infailibile în sensul că ele nu pot să fie decât
adevărate atât timp cât nu conţin greşeli în folosirea cuvintelor. Ayer recunoaşte însă că
enunţurile de bază nu pot întemeia enunţuri despre fapte; acestea din urmă nu pot fi
sustrase riscului erorii. Este o recunoaştere ce pare să indice lipsa de perspectivă a
oricărei încercări de a apăra fundaţionalismul radical în cadrul unei concepţii empiriste
asupra cunoaşterii.
E.Este fundaţionalismul radical o teorie rezonabilă asupra întemeierii
epistemice? Oricât de mult au crezut cei care au construit teorii fundaţionaliste radicale
că au indicat „adevăruri eterne” îm ordinea cunoaşterii, criticii acestei abordări au
evidenţiat faptul că ceea ce apare într-o epocă drept evident raţional nu e prin aceasta
necondiţionat adevărat; intuiţia raţională nu asigură adevărul opiniilor. Pe de altă parte,
enunţurile despre stări subiective cum sunt datele senzoriale nu pot întemeia cunoştinţe
despre lume. Mai mult, s-a mai observat de asemenea că facultatea oamenilor de a-şi
descrie prin enunţuri stările subiective nu se dezvoltă independent, ci pe baza
cunoştinţelor lor despre stările reale.
Keith Lehrer, un epistemolog american contemporan, consideră că nici măcar
opiniile despre propriile noastre stări subiective nu sunt infailibile. Cu această observaţie
sunt de acord mulţi alţi epistemologi contemporani; în consecinţă, în abordarea
problematicii întemeierii epistemice se conturează o evoluţie evidentă spre failibilism. De
îndată ce nu mai sunt căutate criterii ce garantează adevărul cunoştinţelor, apropierea de
failibilism se face de la sine. Astfel, filosofii failibilişti se mulţumesc să caute criterii ce
ne îndreptăţesc să susţinem că unele cunoştinţe sunt adevărate; un fundaţionalism
failibilist ne îngăduie să distingem între adevăr şi întemeiere şi, în felul acesta, ne oferă
posibilitatea să explicăm faptul că s-au putut produce bune temeiuri în favoarea unor
opinii care s-au dovedit în cele din urmă false.

6
 Care sunt condiţiile minime ce trebuie să fie satisfăcute pentru ca o teorie a
întemeierii să poată fi caracterizată drept fundaţionalistă:
a.Existenţa unor opinii sau enunţuri cu un statut privilegiat care constituie nucleul
cunoaşterii;
b.Demersul întemeierii să fie unul linear;
c.Întemeierea va fi gândită drept o relaţie între opinii şi enunţuri cu un statut
aparte, special, şi celelalte opinii şi enunţuri;
Detaşarea unei teorii fundaţionaliste a întemeierii de absolutismul teoriilor tradiţionale se
realizează, aşadar, prin:
- modul cum se caracterizează opiniile şi enunţurile ce constituie baza întemeierii;
- modul cum e înţeleasă relaţia dintre aceste opinii şi enunţuri de bază şi celelalte
opinii şi enunţuri pe care le întemeiază.
R. Chisholm, lăsând la o parte radicalismul clasicilor, porneşte de la presupoziţia
că numai o teorie fundaţionalistă oferă un răspuns la argumentele sceptice. Din punctul
său de vedere, există opinii ce se autojustifică, fiind nemijlocit evidente, dar aceasta nu
înseamnă că adevărul lor e garantat odată pentru totdeauna; ele vor fi acceptate până la
producerea unor dovezi contrare (Chisholm este inspirat de filosofia simţului comun a lui
Th. Reid). Regresul în domeniul întemeierii se opreşte la enunţuri despre stări subiective;
pentru a explica cum enunţurile despre stări subiective pot să întemeieze enunţuri despre
stări reale, Chisholm propune o reconsiderare a conceptului întemeierii. Filosofii de până
la el au gândit întemeierea ca o relaţie logică (raţionaliştii ca pe o relaţie deductivă,
empiriştii ca pe una inductivă); pentru el întemeierea e o relaţie în care anumite enunţuri
care se numesc temeiuri oferă un anume sprijin pentru alte enunţuri care sunt întemeiate;
aceasta este relaţia de consecinţă epistemică. Un enunţ este la un moment în afară de
orice îndoială raţională, şi, în acest sens, de bază, dacă e întărit de alte enunţuri pe care le
acceptăm şi nu e contrazis de nici un enunţ acceptat.
Evaluând teoria întemeierii epistemice propusă de Chisholm, putem spune că
aceasta este este fundaţionalistă în măsura în care menţine distincţia dintre enunţuri ce
sunt întemeiate prin raportare la alte enunţuri şi enunţuri ce se întemeiază pe ele însele şi
susţine necesitatea de a întemeia toate enunţurile noastre despre fapte prin raportare la
enunţuri „evidente în mod direct”; pe de altă parte, teoria este failibilistă, deoarece

7
recunoaşte posibilitatea principială a revizuirii tuturor enunţurilor socotite a fi de bază.
Chisholm oscilează între aceste două posibilităţi, teoria lui având în acest sens o tensiune
interioară: posibilitatea de a revizui enunţurile de bază e explicată prin relaţia cu alte
enunţuri, ceea ce contrazice linearitatea demersului întemeierii. Pe de altă parte, teoria
întemeierii epistemice a lui Chisholm conţine un moment fundaţional şi unul
nefundaţional; un moment fundaţional, în măsura în care enunţuri despre ceea ce
percepem sunt caracterizate drept verigi ultime în lanţul întemeierii; un moment
nefundaţional, în măsura în care aceste enunţuri pot întemeia enunţuri despre stări reale
numai dacă nu sunt contrazise de alte enunţuri acceptate drept cunoştinţe. În acest sens,
teoria sa poate fi caracterizată drept un fundaţionalism slăbit, failibilist, opus
fundaţionalismului radical.
Dacă ar fi să oferim un răspuns la întrebarea formulată drept titlu al acestui
subcapitol am spune următoarele: cu cât înţelegem şi acceptăm mai mult faptul că
fundaţionalismul failibilist este mai rezonabil, cu atât mai mult vom fi înclinaţi să credem
că fundaţionalismul radical este o doctrină nerezonabilă asupra întemeierii epistemice.
F.Teorii coerentiste ale întemeierii epistemice. Orice teorie coerentisă asupra
întemeierii cunoaşterii pleacă de la supoziţia că toate opiniile şi enunţurile sunt întemeiate
prin raportare la alte opinii şi enunţuri, întemeierea fiind o relaţie circulară (precursori ai
coerentismului epistemic contemporan pot fi socotiţi Hegel şi Bradley). Coerentismul, ca
perspectivă asupra cunoaşterii, poate fi consecinţa unei viziuni metafizice asupra naturii
realităţii (dialectică, holism etc.). Premisa de bază de la care pornesc teoriile coerentiste
ale întemeierii este că acceptarea sau respingerea unei opinii va fi determinată de
posibilitatea de a-l integra într-un sistem ordonat şi coerent de opinii (deja bine fixate şi
întemeiate). Dihotomia cunoaştere mijlocită /vs./ cunoaştere nemijlocită (adevăruri prime
/vs./ adevăruri derivate), atât de evidentă pentru fundaţionalişti, este respinsă de
coerentişti. Din punctul lor de vedere, întemeierea este o relaţie de interacţiune, de
susţinere reciprocă, nu o relaţie de derivare (dependenţă unidirecţională). Coerentiştii
utilizează o serie de analogii pentru a-şi evidenţia mai bine idee fundamentală:
dicţionarul, pluta ce poate fi reconstruită doar scândură cu scândură etc.
Unul dintre cele mai importante demersuri ale coerentiştilor este reprezentat de
critica fundaţionalismului: din punctul lor de vedere, ultima verigă în lanţul întemeierii

8
va fi o entitate de natură cognitivă sau nu; în primul caz este posibilă întemeierea altor
opinii prin raportare la asemenea entităţi, dar calitatea lor de ultime verigi în lanţul
întemeierii pare greu de justificat; în al doilea caz nu va fi posibilă întemeierea, deoarece
ea este o relaţie între entităţi de natură cognitivă.
Wilfried Sellars este unul din gânditorii care critică concepţia empiristă, după
care datele simţurilor constituie fundamentul cunoaşterii noastre despre fapte. El susţine
că cele mai elementare constatări despre fapte sunt, de fapt, rezultatul unor inferenţe;
spunem despre ceva că e într-un anumit fel (de exemplu, verde) dacă cunoaştem că
producerea unei impresii senzoriale în condiţii determinate constituie un indiciu demn de
încredere pentru a conferi lucrului atributul respectiv. Aplicarea cuvintelor pentru a
desemna impresii senzoriale e la rândul ei condiţionată de alte cunoştinţe; prin urmare, nu
există niciodată o verigă ultimă în lanţul întemeierii.
Problema centrală a oricărei teorii coerentiste a întemeierii este caracterizarea
acelei relaţii circulare între opinii (enunţuri) numită coerenţă; coerenţa trebuie să fie o
condiţie mai tare decât cea a consistenţei logice; teoriile coerentiste ale întemeierii
epistemice se deosebesc în primul rând prin modul cum caracterizează coerenţa.
De pildă, Gilbert Harman formulează condiţia coerenţei prin raportare la
explicaţie: un enunţ e întemeiat în măsura în care e integrat în acel sistem de
enunţuri despre un domeniu de fapte care posedă cel mai înalt grad de coerenţă
explicativă; atributul întemeiat va fi conferit unui enunţ atât de capacitatea lui de a oferi o
mai bună explicaţie altor enunţuri, cât şi de calitatea lui de a fi mai bine explicat prin
raportare la un sistem de enunţuri. O supoziţie a teoriei coerentiste a lui Harman este că
fiecare enunţ e integrat în sistem în măsura în care poate fi rezultatul unei inferenţe; s-a
obiectat că datele senzoriale nu pot fi integrate în reţeaua enunţurilor ce pot fi corelate
prin inferenţe; Harman susţine că inferenţele intervin şi în producerea opiniilor
perceptuale, dar noi, de cele mai multe ori, nu suntem conştienţi de aceste inferenţe.
Practic, vom face identificări perceptuale diferite, în funcţie de cunoştinţele noastre
anterioare; nu vom accepta o anumită identificare perceptuală ori de câte ori avem
temeiuri să nu o acceptăm. Harman face distincţie între indicii perceptuale şi opinii
perceptuale. „Ca şi dispozitivele de inteligenţă artificială, oamenii trec de la indici la
identificări perceptuale pe baza unor inferenţe ale căror premise sunt cunoştinţe

9
prealabile. Stimulările senzoriale pot, prin urmare, genera atât opinii adevărate, cât şi
opinii false. Inferenţele ne pot conduce la identificări perceptuale greşite. Aşteptăm, de
exemplu, să vină o anumită persoană şi apare o alta care seamănă destul de mult cu
prima. S-ar putea să identificăm perceptual la început prima persoană şi să corectăm
ulterior această identificare greşită”1. Prin percepţie ajungem în posesia unor date care nu
sunt ele însele rezultatul inferenţei, dar care fac cu putinţă inferenţa care stă la baza
cunoaşterii perceptuale.
W. V. Quine a dezvoltat o teorie coerentistă a întemeierii, susţinută şi favorizată
de concepţia holistă asupra ştiinţei; Quine critică ceea ce el numeşte „cele două dogme
ale empirismului”: a) distincţia făcută de Kant între enunţuri adevărate pe temeiul
înţelesului cuvintelor (analitice) şi enunţuri adevărate pe temeiul cunoştinţelor despre
lucruri (sintetice); Quine argumentează că în determinarea adevărului fiecărui enunţ
există o componentă logico-lingvistică şi una factuală; b) dogma reducţionismului:
supoziţia că fiecare enunţ luat izolat poate fi confirmat sau infirmat de fapte; Quine
susţine că nu există nişte experienţe particulare sau date particulare ale simţurilor care să
ne constrângă să adoptăm sau să respingem un anumit enunţ. El formulează anumite
consideraţii de echilibru ce privesc sistemul cunoştinţelor ca întreg, consideraţii ce nu pot
indica ce enunţuri ar trebui reconsiderate atunci când apar contradicţii în sistemul
cunoştinţelor noastre:
- principiul conservatorismului (orice teorie sau sistem explicativ poate fi păstrat
în faţa experienţelor rebele);
- principiul simplităţii (totdeauna trebuie preferată explicaţia cea mai simplă
compatibilă cu experienţa).
Reluând pe alt plan argumentarea lui Hume, Quine susţine că enunţurile teoretice
nu pot fi derivate din enunţuri de observaţie; nu este posibilă nici reducţia conceptuală
care s-ar realiza prin definirea termenilor fizicali în termenii unor expresii ce desemnează
trasături fenomenologice ale experienţei senzoriale, şi nici reducţia doctrinară prin care
enunţurile despre fapte, în primul rând enunţurile teoretice, ar fi derivate din enunţuri ce
descriu experienţe senzoriale. Concluzia sa este că atât principiile ce constituie la un
moment dat evidenţe ale gândirii, cât şi enunţurile ce descriu experienţe senzoriale vor
1
Mircea Flonta, Cognitio. O introducere critică în problema cunoaşterii, Editura All, Bucureşti, 1994, p.
162.

10
putea fi revizuite, cel puţin în cazuri extreme; nu există în sistemul cunoştinţelor
componente ce ar putea fi socotite neproblematice, imune faţă de orice revizuiri; în acest
sens, concepţia holistă asupra cunoaşterii este incompatibilă cu fundaţionalismul radical.
Keith Lehrer porneşte de la o critică a teoriei întemeierii bazată pe explicaţie (G.
Harman). El consideră că explicaţia nu este o condiţie suficientă pentru întemeierea
satisfăcătoare a enunţurilor; va trebui să introducem în caracterizarea coerenţei şi o altă
condiţie: căutarea adevărului şi eliminarea erorii. Lehrer subliniază că întemeierea
opiniilor e un demers care se sprijină pe ceea ce un individ (grup, colectivitate) acceptă
drept adevărat; revizuirea are loc prin raportare la alte opinii acceptate ca adevărate.
Lehrer apreciază că întemeierea cunoaşterii va putea fi descrisă ca un joc, ca o
confruntare continuă între un proponent şi un oponent (sceptic); opinia va fi acceptată ca
întemeiată dacă proponentul câştigă jocul şi respinsă ca neîntemeiată dacă jocul este
câştigat de oponent.
În esenţă, opiniile se sprijină unele pe celelalte sau se resping unele pe celelalte;
demersul întemeierii este strict circular: acceptăm anumite opinii şi respingem altele
inclusiv pe baza unor consideraţii cu privire la coerenţa sau incompatibilitatea dintre ele.
Acest statut îl au toate opiniile, inclusiv cele despre ceea ce simţim sau gândim. Baza
întemeierii o constituie un sistem de opinii stabilite la capătul confruntării dintre
proponenţi şi oponenţi în scopul cunoaşterii adevărului şi eliminării erorii. Întemeierea pe
care o capătă opiniile la capătul acestui demers este numită de Lehrer întemeiere
nedezminţită: cunoştinţele sunt opinii şi enunţuri a căror întemeiere nu a fost infirmată.
Una dintre cele mai frecvente obiecţii la adresa coerentismului este aceea că ar
rupe cunoaşterea de realitate. La această obiecţie Lehrer raspunde că tocmai această
întemeiere nedezminţită indică indirect conexiunea între opinii acceptate şi realitate,
pentru că opiniile care vor ieşi biruitoare vor fi cel mai bine conectate la realitate; despre
ceea ce e în acord cu realitatea nu se poate vorbi decât dinăuntrul cunoaşterii. Procesul
întemeierii e un proces veşnic, neîncheiat; cunoaşterea înaintează prin identificarea
opiniilor false şi epurarea continuă a corpului ei de asemenea opinii. În esenţă, teoria
întemeierii epistemice formulată de către Lehrer subliniază failibilitatea cunoaşterii şi
caracterizează progresul ei drept o apropiere treptată şi continuă de adevăr.

11
 F. Gonseth (filosofia deschiderii la experienţă) are o perspectivă asupra
întemeierii apropiată de cea a lui Lehrer, o perspectivă ce aduce în prim plan atât
failibilitatea cunoaşterii, cât şi progresul cunoaşterii ca apropiere de adevăr. Gonseth
analizează în principal întemeierea în cercetarea ştiinţifică, în termenii unei caracterizări a
metodei cercetării în general. Orientării fundaţionaliste, desemnată prin expresia
„strategie de fundament”, îi este opusă ceea ce Gonseth numeşte o „strategie de
autofundare”. Gonseth pune în evidenţă circularitatea demersului cercetării, printr-o
schemă pe care o numeşte „procedura în patru faze”; pornind de la o situaţie de plecare
(situaţia cunoaşterii la un moment dat), cercetarea sau investigaţia parcurge patru faze:
a.Apariţia unei probleme;
b.Formularea unei ipoteze plauzibile;
c.Punerea la probă a ipotezei;
d.Răsfrângerea rezultatului testării ipotezei asupra situaţiei de plecare.
Această schemă ilustrează foarte bine circularitatea demersului întemeierii în cunoaştere;
nu există entităţi epistemice prealabile pe deplin asigurate; orice element constitutiv al
situaţiei de plecare poate fi supus revizuirii în procesul cercetării.
G.Fundaţionalism slăbit sau coerentism? Evident, din cele discutate până
acum, rezultă că există două paradigme rezonabile ale întemeierii cunoaşterii:
fundaţionalismul slăbit sau failibilist şi coerentismul. Pentru care s-ar putea opta? Am
analizat pe scurt obiecţiile la adresa fundaţionalismului. Să vedem care ar putea fi cele
mai serioase obiecţii la adresa coerentismului.
În primul rând, s-ar putea spune că nu toate opiniile sunt întemeiate în aceeaşi
măsură într-un sistem coerentist; opiniile despre ceea ce simţim ocupă o poziţie periferică
în sistemul opiniilor. Ele nu ar depinde de componente ale sistemului opiniilor situate mai
central în aceeaşi măsură în care asemenea componente depind de opinii asupra a ceea ce
simţim şi gândim; relaţia ar fi, aşadar, asimetrică. Analiza coerentistă nu ar putea să dea
seama de acest statut special al opiniilor despre ceea ce gândim şi simţim; coerentismul
este apreciat drept lipsit de „plauzibilitate psihologică”, deoarece trece cu vederea statutul
special al opiniilor despre ceea ce gândim şi simţim.
Pentru înlăturarea acestei obiecţii este invocată distincţia lui Fodor între două
mecanisme cognitive: sistemul input, care răspunde automat la stimulările senzoriale

12
producând anumite opinii perceptuale şi sistemul central de prelucrare, care realizează
confruntarea opiniilor perceptuale cu alte opinii ale subiectului. Rezultatul acestei
confruntări poate fi acceptarea sau respingerea opiniilor perceptuale; datorită faptului că
majoritatea opiniilor perceptuale sunt validate de sistemul central se poate crea impresia
falsă că acceptarea acestora ar fi fost condiţionată exclusiv de stimulările senzoriale.
Coerentiştii subliniază distincţia dintre producerea automată a unei opinii perceptuale, pe
de o parte, şi acceptarea sau respingerea ei (=întemeierea), pe de altă parte.
La acest răspuns se poate ridica următoarea obiecţie: se poate să avem la
îndemână temeiuri pentru a accepta o opinie şi să nu o acceptăm, pentru că nu am făcut
conexiunile corecte. La această obiecţie s-ar putea răspunde astfel: analiza cunoaşterii se
face cu referire la un subiect ideal; coerentismul subliniază că o teorie a întemeierii este
accentuat normativă: în discuţie nu este atât modul cum sunt întemeiate opiniile noastre,
cât modul cum trebuie ele să fie întemeiate.
H.Teorii internaliste şi teorii externaliste ale întemeierii. Opţiunea pentru
internalism sau externalism pare să depindă de o decizie prealabilă, decizia de a asuma un
concept mai strict sau mai cuprinzător al cunoaşterii. Nucleul coerentismului îl constituie
ideea că întemeierea e o relaţie între entităţi epistemice; aceasta e o abordare internalistă.
Sunt întemeiate opiniile pentru care pot fi produse temeiuri ce rezistă într-o discuţie
critică. Alternativa externalistă este că întemeierea e o relaţie între opinii şi stări reale (o
relaţie cauzală, după Alvin Goldman); o opinie va fi întemeiată dacă ea va fi rezultatul
unui proces de formare a opiniilor demn de încredere (reliable). Consecinţa acestei teze,
după care întemeierea e o relaţie cauzală, este că o opinie poate fi întemeiată independent
de faptul că subiectul care are această opinie cunoaşte sau nu relaţia externă care face
opinia întemeiată, indiferent dacă subiectul poate sau nu produce temeiuri în favoarea
opiniei respective.
Din punctul de vedere al externalismului, stările reale sunt cele care constituie
veriga ultimă în lanţul întemeierii; în acest sens, externalismul este apropiat de acea
varietate a fundaţionalismului ce concepe întemeierea drept o relaţie între opinii ce sunt
enuntităţi epistemice şi stări reale ce nu sunt entităţi epistemice (K. Moser); întemeierea
este concepută după o relaţie genetică între opinii şi fapte. O consecinţă a acceptării unei

13
teorii externaliste a întemeierii este că noi avem mai multe opinii întemeiate decât opinii
pentru care putem furniza temeiuri.
În timp ce internaliştii caracterizează întemeierea prin norme pe care este ţinut să
le observe un subiect ideal, abordarea externalistă a întemeierii are un caracter pronunţat
descriptiv. Abordarea internalistă are în vedere un concept restrictiv, tare, al cunoaşterii
(este vizată cunoaşterea de tip ştiinţific), în timp ce abordarea externalistă asumă un
concept foarte larg, cuprinzător al cunoaşterii. Coerentiştii critică teza externalistă,
insistând asupra distincţiei dintre informaţii (nu trebuie să fie întemeiate) /vs./ cunoştinţe
(necesită întemeiere); oamenii neinstruiţi, copiii mici şi chiar animalele deţin informaţii
despre ambianţă, dar nu cunoştinţe; în cel mai bun caz s-ar putea afirma că deţin doar o
formă primitivă de cunoaştere care nu are drept condiţie necesară întemeierea.
Controversa dintre internalism şi externalism pleacă de la o serie de supoziţii: (1)
internalismul adoptă un concept strict (epistemologic) al cunoaşterii; este implicată
conştientizarea procesului de întemeiere; subiectul trebuie să fie în măsură să îşi apere
opiniile prin producerea de temeiuri, şi să le susţină în discuţia cu un oponent;
cunoaşterea despre fapte nu implică numai corectitudinea sau adecvarea, ci şi capacitatea
de a susţine corectitudinea şi adecvarea informaţiilor; întemeierea, în calitate de condiţie
a cunoaşterii, este o problemă de drept, şi nu de fapt; (2) caracterizarea externalistă a
întemeierii este în acord cu folosirea curentă a cuvântului „cunoaştere”; externaliştii
caracterizează abordarea internalistă drept o „supraraţionalizare” şi o
„supraintelectualizare” a conceptului cunoaşterii, reflex al unei concepţii „elitiste” asupra
cunoaşterii; întemeierea ca producere a opiniilor printr-un proces demn de încredere nu
implică capacitatea de a produce temeiuri în favoarea acceptării acestor opinii.
În esenţă, teoria externalistă a întemeierii epistemice, în formularea ce i-a dat-o A.
Goldman, este confruntată cu două tipuri de obiecţii: (a) categoriale: cum pot exista
relaţii cauzale între opinii (entităţi epistemice) şi stări reale? (b) obiecţii de fond:
deosebirea dintre procese demne de încredere de formare a opiniilor şi cele ce nu sunt
demne de încredere se bazează pe experienţa trecută (unele procese au fost demne de
încredere până acum); experienţa trecută nu oferă însă nici un fel de garanţii pentru
experienţa viitoare.

14