UNITATEA V

STABILITATEA PREȚURILOR ȘI PROCESELE INFLAȚIONISTE

1. Cauzele și formele inflației: inflație prin cerere, inflație prin ofertă.
2. Costurile și măsuri de reducere a inflației

Inflația este un dezechilibru macroeconomic care poate fi prezent în economia oricărei țări,
reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei
naționale, ca rezultat al necorespunderii masei monetare cu Produsului Intern Brut creat în economie.
Inflația este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare,
fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează și conduc la o stabilitate a
prețurilor de consum.

Nu putem vorbi despre inflație doar ca un proces de creștere a prețurilor, deoarece caracteristicile
inflației nu sunt doar creșterea prețurilor. Inflația:
 este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional, cât şi în raport cu alte monede;
 este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor;
 este expresia unui dezechilibru monetar şi material, manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa
bunurilor economice;
 este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama instabilităţii economice şi
folosind mecanismul creditului, populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum, șocurile
economice, anticipările, etc).

În funcţie de amploarea procesului inflaţionist în teoria şi practica economică s-au încetăţenit mai
multe tipologii (forme) ale inflaţiei:
• Inflația lentă – se referă la creșterea treptată și continuă a prețurilor de până la 5%. Termenul a fost
propus de către Franklyn Holzman, profesor la universitatea Tufts, în 1959.
• Inflația moderată (persistentă) – reprezintă creșterea anuală a prețurilor cu 5-10%. Definiția
inflației moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT și Stanley Fischer,
primul vice-director executiv al FMI, în 1993.
 • Inflație galopantă – cea care conduce la dublarea preţurilor în decurs de un an,creșterea depășește
15% anual, expresie şi sursă a unor ample dezechilibre în economie.
• Megainflaţia – denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu
de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei
galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 150% anual.
• Hiperinflația – reprezintă creșterea prețurilor de peste 50% pe lună (ceea ce reprezintă 13000 pe
an). Definiția hiperinflației a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, profesor la
Universitatea Columbia, în 1956. Hiperinflația începe în luna în care creșterea prețurilor depășește
50% și se termină, dacă rata creșterii prețurilor scade sub 50% și timp de un an se menține sub acest
nivel.
Care sunt cauzele inflaţiei?
Cauzele inflaţiei pot fi analizate pe rând, fiecare dintre acestea generând o anumită formă de inflaţie.
 Economistul american M. Friedman explică faptul că inflaţia este legată de oferta de monedă,
creşterea acesteia fiind de natură subiectivă sau obiectivă (inflaţie prin monedă). M. Friedman
apreciază că inflaţia este totdeauna un fenomen monetar, excesul de monedă reprezentând
rădăcinile acesteia.
 Altă cauză a inflaţiei o constituie excesul de cerere solvabilă (inflaţia prin cerere). Este cea mai
obişnuită formă a inflaţiei care are la bază creşterea cererii agregate în faţa căreia oferta este
inelastică.
 Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care costurile de producţie cresc mai rapid decât
productivitatea muncii, de fapt primesc un impuls de creştere care va fi reflectat în creşterea
inflaţiei. Atragerea unor factori de producţie rari ale căror preţuri sunt superioare în raport cu
productivitatea marginală ,rezultat a unor proaste alocări ale resurselor.
 Inflaţia generată de cerere
Situaţia în care „sunt prea mulţi bani pentru prea Pg
AD1
AS
puţine bunuri" este . Când cererea pentru bunuri şi servicii
AD

creşte mai repede decât posibilităţile economiei de a Pe1

satisface această cerere, preţurile vor creşte. Paradoxal, Pe

dar în timpul crizelor de producţie sau în perioade de

război, când întreprinderile îşi încetează sau îşi
Y
reorientează producţia, cererea, de obicei, întrece oferta. Ye Ye1

Suma de bani de care dispune populaţia este relativ mare, iar industria nu are capacitatea de a mări
volumul de producţie. Ca rezultat preţurile cresc.

Inflaţia generată de costuri

 Creşterea nivelului general al preţurilor datorată Pg AS1
AD AS
creșterii prețurilor pentru materia primă sau factorii de
producția și provoacă o creștere a costurilor de producţie. Pe1

Pe
Cînd în 1973 şi 1979 Organizaţia Ţărilor Exportatoare de
Petrol (OPEC) a impus restricţii asupra exportului de
petrol, preţul „aurului negru” pe piaţa internaţională a Y
Ye1 Ye
crescut de 4 ori și a atins valori record..

Managerii firmelor producătoare de bunuri şi servicii au mărit preţurile de vînzare pentru a acoperi
costurile şi pentru a-şi menţine profiturile. Odată cu creşterea preţurilor, angajaţii au cerut majorarea
salariilor pentru a face faţă costului sporit al vieţii, astfel generînd o spirală a inflaţiei.
Cine suferă şi cine beneficiază de pe urma inflaţiei?
Inflaţia îi afectează pe oameni în mod diferit: unii au de suferit, alţii înregistrează beneficii.
Cei care suferă sunt de obicei persoanele cu venituri fixe,
persoanele care fac economii, oamenii care dau bani cu
împrumut şi oamenii de afaceri.

 Oamenii care trăiesc din venituri fixe. În perioadele

de inflaţie, costul vieţii creşte. De aceea, este necesar să cîştigi
mai mult pentru a-ţi menţine nivelul de trai. Care este creşterea
necesară? Cel puţin – pe măsura creșterii ratei inflaţieii.

Altfel spus, dacă costul vieţii a crescut cu 10% în 2018, o persoană cu un salariu anual de 10000 lei
în anul 2001 va trebui să aibă un salariu de 11000 lei (10000 + 10%) în 2019.Anumite categorii de persoane
(de exemplu, pensionarii, care au pensii fixe) nu pot să-şi mărească venitul pentru a contracara efectele
inflaţiei. Din această cauză, nivelul lor de viaţă scade. Pentru a proteja aceste categorii, politicile de
protecţie socială trebuie să ţină cont de efectele inflaţiei.

 Deponenţii. Persoanele care îşi plasează banii în depozite bancare sau titluri de valoare, care le
garantează un venit fix - dobînda. Dacă rata dobînzii este mai mică decît rata inflaţiei, suma finală de bani
(suma depozitului împreună cu dobînda) va avea o putere de cumpărare mai mică decît suma iniţială.

 Creditorii. Persoanele care dau bani cu împrumut sunt în aceeaşi situaţie ca şi persoanele care fac
economii. Dacă pe durata împrumutului inflaţia creşte, banii returnaţi vor valora mai puţin decît valoarea
împrumutului iniţial. Iată de ce rata dobînzii trebuie să fie mai mare ca rata inflaţiei, pentru a asigura
valoarea iniţială a împrumutului plus un venit.

 Firmele. Inflaţia afectează negativ afacerile, întrucât managerii pot cu greu anticipa creşterea
costurilor şi a preţurilor și investițiile devin ineficiente.

Cei care beneficiază de pe urma inflaţiei sunt persoanele care nu au venituri fixe, debitorii şi
Guvernul.
 Persoane care nu au venituri fixe. În perioadele de inflaţie persoanele sau firme care reușesc să
obțină venit sau să achite salariile de mai multe ori pe lună reuşesc mai uşor să-şi mărească preţurile şi să
achite salarii mai mari angajaţilor. Dacă sporurile sunt mai mari decît rata inflaţiei, nivelul de viaţă al
acestor persoane va creşte. Rezultatul este o marjă a profitului mai mare în timpul acestei perioade.
 Debitorii. Persoanele care au luat împrumuturi în perioada de inflaţie vor înapoia bani care vor
valora mai puţin decît suma împrumutată. Dacă dobînda împrumutului este mai mică decît rata inflaţiei, cei
care au luat credite vor beneficia de această diferenţă.
 Guvernul. Majoritatea guvernelor colectează un impozit progresiv pe venit. Aceasta înseamnă că
rata impozitului creşte odată cu creşterea venitului. În timpul inflaţiei, cu creșterea nominală a veniturilor
vor crește și impozitele.

Cum poate fi determinată mărimea ratei inflației?

Inflaţia poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanţi dintre aceştia
sunt:
a) indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC);
b) indicele preţurilor producţiei industriale (IPPI);
c) deflatorul PIB (IP).
 Indicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) măsoară evoluţia preţurilor unui coş de produse
semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă. Componentele acestui coş şi
ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Biroul Naţional de Statistică pe baza unor
studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din Republica Moldova.

IPC−IPC −1
π= ×100
IPC−1
Potrivit normelor minime de produse alimentare incluse în coșul minim de consum, moldovenilor le
revin pentru o zi 260 grame de pâine, 45 grame de carne, 220 mililitri de lapte și 39 grame de pește. Pentru
ciocolată, s-a stabilit o normă de 3 grame pe zi, pentru unt – 6 grame, iar pentru ceai – doar 2 grame zilnic.
Cafeaua nu este inclusă deloc în acest coș necesar pentru supraviețuire. [http://agora.md/analize/112/populatia-
republicii-moldova-traieste-la-limita-minimului-de-existenta ]

Prognoze pentru IPC în Republica Moldova

  Indicele preţurilor de producţie industriale (IPPI) măsoară evoluţia preţurilor în stadiile anterioare
consumului final, respectiv preţurile pentru materia primă, pentru semifabricate, combustibil,
resurse energetic, etc.
IPPI−IPPI −1
π= ×100
IPPI −1
 Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor incluse în
PIB, şi se calculează astfel: Deflatorul PIB = (PIB nominal/ PIB real) * 100, sau
IP−IP−1
π= ×100
IP−1
Deosebirea dintre indicii de preț provine din structura diferită a bunurilor şi serviciilor care sunt
incluse în fiecare dintre aceştia,sfera de cuprindere, sistemul de referință, structura bunurilor și serviciilor
care se iau în calcul (de exemplu, bunurilor şi serviciilor produse în interiorul ţării şi cele importate),
perioada de timp.
Analizați figura de mai jos:
 Este recunoscut faptul că inflația nu este un fenomen dezirabil pentru oricare economie, mai ales în
cazul în care rata inflației trece de nivelul de echilibru al pieței (pentru Moldova 5%).
Din acest motiv toate economiile prin politici
antiinflaționiste încearcă să reducă sau să stopeze
creșterea ratei inflației, dar nu orice politică poate fi
acceptată într-o economie și nu toate politicile au
același efect în diferite economii. Politicile
antiinflaționiste pot fi promovate cu diferite scopuri
(economice, politice, geoeconomice, etc.), în acest
context putem vorbi despre diferite instrumente și
metode de promovare a acestora.

În dependență de factorii care provoacă inflația putem vorbi despre diferite instrumente folosite. De
exemplu:
 Măsuri de indexare a veniturilor:
• salariilor fixe ;
• pensiilor ;
• dobânzilor ;
 Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:
• politică monetară riguroasă, cu scopul de a evita excedentul de monedă în economie;
• politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea la un
nivel echilibrat a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite
limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și a prețurilor;
• politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micșorare artificială a
ratei dobânzii și la ieftinirea creditului;
 Măsuri de stimulare a ofertei:
• o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care să se
evite creșterea costurilor;
• creșterea capacității de adaptare a producției la cerințele pieții;
• stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții, progres tehnologic, prin forța de
muncă de calificare înaltă, inovații, prin creșterea productivității factorilor de producție.
Consecințele inflației provoacă dezechilibre în economie, au consecințe asupra tuturor domeniilor de
activitate economică, cum ar fi: scăderea puterii de cumpărare a banilor, reducerea capacității de
cumpărare a populației; redistribuirea veniturilor și a avuției; este stimulată înclinația spre consum și este
descurajată înclinația spre economisire; inflația avantajează debitorii (in moneda națională); rata dobânzii
este influențată de rata inflației.
 Cost al inflației – consecințele inflației pe care le suportă populația, viața social-economică în
ansamblul.

În final, trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi, încă, insuficient
cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială. În acest context, nu există o
soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de
realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări. Influența inflației asupra economiei naționale poartă un caracter
contradictoriu. Pe de o parte, inflația moderată duce la creșterea cererii, care la rândul său stimulează
dezvoltarea proceselor de producere. Pe de altă parte, inflația în creștere duce la micșorarea consumului și a
economiilor, reducerea investițiilor și exporturilor, majorarea importurilor, creșterea deficitului balanței de
plăți. În rezultatul inflației se redistribuie venitul național în favoarea păturilor cu veniturile înalte și în
detrimentul restului populației. Cel mai mare pericol inflația prezintă pentru persoanele cu veniturile fixe,
creditorilor și populației, ce deține economiile (primordial în cash).

De ce este nevoie de promovat politici antiinflaționiste și care

sunt efectele inflației într-o economie?

Explicaţi esenţa noţiunii Indicile Preţurilor de consum (IPC). În ce

constă interdependenţa dintre acest indice şi nivelul inflaţiei?

UNITATEA 6. ECHILIBRUL MACROECONOMIC GENERAL. MODELUL AD-AS. (4 ore)

1. Cererea agregată (AD) și factorii determinanți.

2. Oferta agregată (AS) și factorii de influență.

3. Echilibru economic general conform modelului AD-AS.

Modelul AD – AS se aplică pentru a studia fluctuaţiile în nivelul producţiei şi a

preţurilor, cât şi consecinţele acestor fluctuaţii. Acest model permite descrierea diferitor
variante ale politicilor macroeconomice ale statului. Modelul AD – AS este abordat diferit
şi anume: în teoria clasică şi cea keynesiană.

Modelul clasic (perioada lungă) Modelul keynesian (perioada scurtă)

 * examinează comportamentul * examinează comportamentul
economiei în perioadă lungă (LR) economiei în perioadă scurtă (SR)
* presupune flexibilitatea preţurilor * presupune rigiditatea preţurilor
* reiese din egalitatea dintre producţia * afirmă că producţia se modifică drept
reală şi cea potenţială (Y =Y*) răspuns la modificarea AD
* Y* = f (K, L, T) * Y = f (AD)
* reiese din stabilitatea mărimilor reale * reiese din stabilitatea mărimilor
(salariul real) nominale (salariul nominal)
* reiese din lipsa şomajului, inflaţia este * admite existenţa şomajului,
cauzată doar de creşterea ofertei de monedă argumentează rolul stimulator al acesteia în
creşterea producţiei

1. Cererea agregată, determinanţii. Curba cererii agregate şi efectele ce influenţează

traiectoria curbei cererii agregate.

Cererea agregată (AD) reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii cerută pe

piaţă în economia naţională. Componentele cererii agregate sunt:

1) consumul personal (C);

2) investiţii private brute (Ib)

Ib = Inete+A, Inete>A => economia se află în perioada de creştere;

Inete=A => stagnare;

Inete<A => descreştere economică.

3) achiziţii guvernamentale pentru procurarea de bunuri şi servicii (G);

4) exportul net (Nx).

Ecuaţia cererii agregate este: AD = C + Ib + G + Nx

Determinanţii AD sunt:

1) Modificarea cheltuielilor de consum – consumul poate fi influenţat de venitul

disponibil a persoanelor fizice, nivelul impozitului pe venitul persoanelor fizice, înclinaţia
marginală spre consum, nivelul prognozat al venitului şi al preţurilor.

2) Modificarea cheltuielilor de investiţii, care este influenţată de nivelul dezvoltării

economice, nivelul impozitului pe venit, rata dobânzii, rata prognozată a profitului,
anticipările inflaţioniste, riscurile economice.
 3) Modificarea cheltuielilor guvernamentale – se consideră constante deoarece se
stabilesc la începutul anului prin bugetul de stat şi pot fi modificate la intervenţia
guvernului în cazuri extreme.

4) Modificarea exportului net – este influenţat de cursul valutar şi de venitul altor ţări.

Curba cererii agregate reprezintă cantitatea totală de bunuri şi servicii cerută în

economie de către toţi agenţii economici la un anumit nivel al preţului.

P1

P2

AD
Y
Y1 Y2

Dependenţa inversă a cererii agregate şi a preţurilor poate fi explicată prin două

modalităţi:

1) Conform teoriei cantitative a banilor.

M*V=P*Q, unde M – masa monetară, V – viteza de rotaţie a capitalului, P – preţul, Q

– cantitatea de producţie.

P=M*V/Q

Q=M*V/P

Dacă P creşte, rezultă că Q scade şi invers.

2) Conform efectelor cererii agregate:

 a) efectul ratei dobânzii – creşterea preţurilor duce la micşorarea ofertei reale de
bani, la micşorarea cererii de bani, respectiv la creşterea ratei dobânzii pe piaţa monetară,
ca urmare investiţiile scad şi cererea agregată scade;

b) efectul bogăţiei – care arată că dacă preţurile cresc, ca urmare valoarea bogăţiei
acumulate de populaţie se reduce, ca urmare se micşorează cererea din partea menajelor,
ceea ce duce la micşorarea cererii agregate;

c) efectul importului – creşterea preţurilor mărfurilor interne duce la majorarea

cererii populaţiei pentru bunurile importate, care duce la micşorarea exportului net şi ca
urmare la reducerea cererii agregate.

Orice modificare a nivelului preţului va determina o deplasare de-a lungul curbei

cererii agregate.

Orice modificare a componentelor cererii agregate, la acelaşi nivel al preţurilor, va

determina o deplasare în spaţiu a curbei cererii agregate.

Creşterea oricărei componente duce la creşterea cererii agregate şi ca urmare curba

AD se deplasează în sus în dreapta, şi invers.

Consumul, ca componentă a cererii agregate: ecuaţia, funcţia. Înclinaţia marginală

spre consum.

Funcţia consumului are următoarea formă generală:

C = a + MPC*Yd, unde: a – consum autonom, MPC – înclinaţia marginală spre consum,

Yd – venitul disponibil

Yd = Y – T

T = (1 - t)*Y, unde t – rata taxelor şi impozitelor

MPC – exprimă ponderea modificării cheltuielilor pentru consum în urma modificării

venitului disponibil: MPC = ΔC / ΔYd

Similar se determină înclinaţia medie spre consum care exprimă ponderea cheltuielilor
pentru consum în venitul disponibil: APC = C / Yd

Investiţiile: funcţiile, ecuaţia. Rata dobânzii ca factor decisiv în modificarea

investiţiilor. Rata dobânzii reală şi nominală.
 Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea
bunurilor de capital în vederea sporirii avuţiei societăţii.

Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează investiţiile

brute de capital, ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.

Funcţia investiţiilor în varianta cea mai simplă este:

I = e – d * r, unde I – cheltuielile investiţionale; e – investiţii autonome; r – rata reală a

dobânzii; d – coeficientul ce caracterizează sensibilitatea investiţiilor la modificarea ratei
dobânzii.

În procesul de efectuare a investiţiilor se compară rata dobânzii cu rata aşteptată a

profitului: dacă r > rata profitului, atunci nu este rentabil de a lua credit pentru investiţii.

Ţinând cont de dependenţa direct proporţională dintre investiţii şi nivelul venitului, funcţia
investiţiilor are forma:

I = e – d * r + γ * Y, unde γ – înclinaţia marginală spre investiţii

γ = ΔI / ΔY

Rata dobânzii nominală este numit procentul bancar pentru depozitele la termen, iar
mărimea puterii de cumpărare a consumatorilor este numită rata dobânzii reală. Dacă rata
dobânzii nominală este i, iar rata dobânzii reală cu r, inflaţia cu π, atunci relaţia dintre ele
este:

r = i – π de aici rezultă că i = r + π

Această ecuaţie arată că rata dobânzii nominale se poate modifica din 2 motive: în
rezultatul modificării ratei dobânzii reale şi în rezultatul modificării ritmului inflaţiei.

În conformitate cu teoria cantitativă a banilor, mărimea ritmurilor de creştere a masei

monetare cu 1 % duce la creşterea ritmului inflaţiei, la fel, cu 1%. În conformitate cu
ecuaţia lui Fisher, mărimea ritmului inflaţiei cu 1%, la rândul său, duce la creşterea ratei
dobânzii nominale cu 1%. Această relaţie dintre ritmul inflaţiei şi rata dobânzii nominale a
primit denumirea de efectul lui Fisher.
 Achiziţii guvernamentale: funcţiile, ecuaţia.

Dacă statul măreşte G atunci E (cheltuielile planificate) la fel cresc.

E = C + I + G + ΔG

2. Oferta agregată şi determinanţii ei. Curba ofertei agregate şi ecuaţia ei.

Oferta agregată (AS) reprezintă totalitatea bunurilor şi serviciilor produse într-o
economie de toţi agenţii economici exprimat în formă valorică.

AS = Y = reprezintă nivelul venitului sau nivelul producţiei

PIB după venit= Amortizarea+Impozite indirecte+Salariu+Renta+Dobânda+Venitul

proprietarilor+Venitul întreprinzătorilor => reprezintă AS

Determinanţii AS:

1) modificarea preţurilor la resurse - creşterea costurilor duce la reducerea ofertei

agregate;

2) schimbările în productivitate:

3) schimbările în normele juridice (ex: majorarea taxelor duce la creşterea costurilor

respectiv la reducerea AS).

Curba ofertei agregate reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii oferite pe piaţă la un

anumit nivel al preţurilor.

a) când se modifică preţul (creşte) are loc deplasarea de-a lungul curbei AS;

b) când are loc modificarea cantităţii oferite indiferent de nivelul preţurilor are loc
deplasarea curbei AS în stânga sau în dreapta, în cazul dat nivelul producţiei se modifică,
iar preţul rămâne constant.

a) b)

P
P
AS2
SRAS AS

AS1
P2

P1

Y1 Y2 Y Y
 Funcţia AS
Y = f(K; L; T) - funcţia ofertei agregate în perioadă lungă de timp; K – capital, L –
munca, T – tehnologia.

Y* = Y+α(P-Pe) – funcţia ofertei în perioadă scurtă; Y* – nivelul natural (potenţial) al

producţiei, P – preţul efectiv, Pe – preţul aşteptat (anticipat).

Dacă preţul efectiv creşte faţă de preţul aşteptat, atunci producţia efectivă creşte faţă
de producţia aşteptată.

3. Echilibrul macroeconomic general în modelul AD-AS. Echilibrul în perioadă scurtă

şi lungă.

În macroeconomie ca şi în microeconomie conceptul de bază este realizarea

echilibrului. Acest concept în macroeconomie se realizează datorită confruntării cererii şi
ofertei agregate. Toate politicile macroeconomice propuse de diferite şcoli sunt îndreptate
spre obţinerea echilibrului.

Factorii care influenţează echilibrul macroeconomic sunt factorii care influenţează

nemijlocit cererea şi oferta agregată. Şocul reprezintă schimbare bruscă a cantităţii cererii
sau a ofertei.

Şocurile AD sunt:

- modificarea masei monetare;

- modificarea vitezei de circulaţie a banilor;

- modificarea cererii de investiţii.

Şocurile AS sunt legate de:

- cursul de schimb (ε):

- schimbarea bruscă a preţurilor la resurse;

 - calamităţi naturale;

- schimbarea legislaţiei.

Echilibrul în perioadă lungă şi scurtă.

P AD2
LRAS
AD1
C
P2

B SRAS
P1
A

Y
Y* Y

Dacă AD creşte (masa monetară creşte), atunci AD se deplasează la AD 1

Punctul A reprezintă echilibrul macroeconomic general.

Punctul B caracterizează echilibrul pe termen scurt (Y>Y*) şi într-o anumită perioadă
de timp bunurile se realizează la aceleaşi preţuri. Treptat însă cresc cheltuielile de
producţie din cauza insuficienţei resurselor şi a creşterii preţurilor la ele. Aceasta duce la
creşterea preţurilor la produsele finite, ca rezultat are loc deplasarea de-a lungul AD din
punctul B în punctul C.

Punctul C caracterizează echilibrul pe termen lung care se stabileşte la un nivel mai

înalt al preţurilor şi la nivelul producţiei potenţiale.

Acest proces se numeşte procesul de corectare al preţurilor. Corectarea preţurilor ca

urmare a modificării AD are loc treptat, pe când acomodarea volumului de producţie şi
volumului ocupării are loc mai repede.

În cazul când AD se reduce echilibrul pe termen scurt se va stabili la nivelul producţiei

mai mic ca cel potenţial la preţuri constante în punctul D. În perioadă lungă echilibrul va fi
în punctul E.

Deoarece preţurile nu au tendinţa de a scădea, atunci nivelul de echilibru se poate

stabili la un nivel al preţurilor mai înalt decât cel presupus teoretic.