Sunteți pe pagina 1din 15

La Văratec

Primind în cursul acestei veri invitația de a participa la prima


aniversare a  ”Asociației Centrul Cultural Spiritual – Văratic”, am simțit
o vie emoție, o bucurie lăuntrică adevărată.
Aveam ocazia să revăd meleaguri de legendă, o parte a
acelei ”Românii Pitorești”, zugrăvite acum mai bine de un secol în urmă
de pana lui Vlahuță, de Hogaș sau Ibrăileanu, închipuită de mine în anii
lecturilor școlare, unde poveștile mitologice din ”Amintiri din
Copilărie” ale hâtrului Creangă mi se păreau desprinse dintr-un atlas
fantastic, cu denumiri stranii – Pipirig, Piatra, Neamț -, în care paginile
sadoveniene întruchipau un ținut fabulos, cu munți legendari sau cu
personaje plăsmuite de imaginația fecundă a povestitorului.
Cunoșteam din lecturi cât de mult a însemnat Văratecul pentru
oamenii de spirit, cu atât mai mult cu cât un profesor din anii de demult ai
studenției mele, T.R. Popescu, obișnuia să își petreacă vacanțele de vară
aici: un loc binecuvântat, unde liniștea și pacea se pogoară parcă din
ceruri, aducându-te mai aproape de Dumnezeu, în care cei ce părăsesc
vârtejul amețitor al marilor orașe vin pe aceste meleaguri spre a căuta
odihna sufletească, unde viața pare mai dulce și mai tihnită.
Pentru mine, motivația a fost mult mai incitantă: a fi la Văratec
înseamnă de fapt a fi cu adevărat ,,acasă”.
Înainte de a rememora zilele petrecute în această vară aici, am să vă
istorisesc o întâmplare, încărcată oarecum de tristețe.
Aflându-mă la bordul unui avion, în drum spre Iași, observ lângă
mine o călătoare, venind din Marea Britanie, împreună cu un băiețel de 4-
5 ani. Aceasta i se adresa micuțului în românește iar el îi replica de fiecare
dată în limba engleză. Fiul înțelegea perfect cuvintele mamei, dar se
înverșuna să îi răspundă doar în limba engleză.
Lucru de înțeles, fiindcă mama, lucrând probabil 8-10 ore pe zi, își
vedea copilul doar seara iar acesta, fiind în majoritatea timpului printre cei
de vârsta sa, la grădiniță, nu s-a obișnuit încă a folosi limba maternă.
Mă gândesc cu tristețe că bietul copil, crescând și învățând într-o școală
cu profesori englezi, nu va mai avea bucuria de a-l citi pe Eminescu,
Creangă, Caragiale, Blaga sau Coșbuc, ci doar pe Shakespeare, Chaucer,
Defoe, Galsworty, probabil, în cele din urmă, va uita graiul străbun.
Mă consolez cu această constatare amară, deși gândul că sute de mii
de copii de români sunt deja în această situație nu-mi dă pace!
Trăind asemenea milioanelor de români în afara granițelor țării îmi pun ca
și ei aceeași întrebare dureroasă, care ne frământă zi de zi mintea: de ce,
având o țară atât de minunată, o cultură atât de prolifică, am părăsit-o?
Care sunt resorturile interioare ce au determinat milioane de semeni
de-ai noștri să își abandoneze casa părintească, bunicii, frații și surorile,
preferând asfaltul și cimentul monoton al Occidentului, renunțând la iarba
și florile de câmp, la cărările șerpuitoare de munte, la șuvoaiele cele
limpezi precum cristalul și frumos curgătoare?
Este dezolant să întâlnești atâția tineri căutând de lucru în cele mai
neașteptate colțuri ale Europei și nu poți să nu deplângi soarta fiilor și
fiicelor acestui binecuvântat și roditor pământ rătăcind bezmetic, ca un
popor fără țară, prin Oslo, Dublin, Lisabona, Londra, Atena, Madrid sau
Viena ?
Una dintre cauze, fiindcă sunt mai multe, dureroase și nespuse, ar
putea fi aceasta: cei ce și-au părăsit propriile cămine, aparent fără vreun
motiv întemeiat, dar lăsând impresia că o cumplită catastrofă s-a abătut
asupra lor (război îndelungat, foamete, molime ucigătoare) au ales bejenia
în schimbul neputinței, au preferat pribegia în dauna disperării, exilul în
locul nesiguranței zilei de mâine și surghiunul în urma existenței
umilitoare.
Ei sunt cei pentru care cuvântul ,,acasă” nu mai are nici o
semnificație sentimentală, nici o conotație nostalgică.
Ei s-au trezit la realitate, ca dintr-un vis urât, un coșmar fără sfârșit,
ajungând să creadă doar în visele și speranțele lor, nu în promisiunile
deșarte ale celor cei i-au amăgit, impostori venali, ce au pervertit și ultima
fărâmă din ceea ce a mai rămas curat, pur și adevărat în țara noastră.
Într-o țară ce ar fi putut deveni un Eden al Europei, vedem doar
tristețe, mâhnire și lipsă de speranță.
Dar, care este soluția ! Și, dintr-o dată, îmi veni în minte Văratec.
Da, nu-i totul pierdut!
Într-o țară ca a noastră, în care mintea tinerei generații a fost
bulversată de textele unor manuale alternative (și rezultatele se văd, se
resimt dureros), într-o epocă în care programele școlare prezintă elevilor
cunoștințe privitoare la ,,nesupunerea civilă (nerespectarea deliberată şi
non–violentă a legii)”, ori necesitatea de a manifesta ,,respect faţă de
persoane şi grupuri care susţin valori, opinii şi credinţe diferite” (cf.
Programa de cultură civică pentru clasele a VII-a și a VIII-a); într-o
perioadă în care există presiuni inadmisibile pentru a împiedica predarea
religiei în școli, coroborate cu asidui demersuri pentru introducerea în
sălile de clasă a cunoștințelor legate de ”identitatea de gen” (urmare a
intervenției mișcării LGBT); într-o țară ca a noastră, singura din UE în
care Istoria se predă în medie doar o singură oră pe săptămână, în timp ce,
în restul statelor europene, media este de 2-4 ore (Ungaria 4, Marea
Britanie 4, Franța 5, etc), sunt sigur că zidirea câtor mai multe școli la
sate, înmulțirea universităților fără plată și scrierea manualelor corecte,
dar și apariția unor asemenea așezăminte de cultură, vor schimba fața
României !
Observând numărul impresionant al oamenilor veniți din cele mai
îndepărtate județe ale țării pentru a se reculege în Biserica Mânăstirii
Văratec, vizitând mormântul Veronicăi Micle și apoi trecând pragul
noului lăcaș de cultură, aflat în proximitatea mânăstirii și sub oblăduirea
acesteia, cunoscând mai bine epopeea fondării și acțiunile organizate de
inimoșii curatori ai Centrului Cultural Spiritual Văratec, am avut
revelația descoperirii răspunsului la întrebările evocate mai sus, am înțeles
semnificația unui asemenea gest curajos, aproape sfidând realitatea unei
lumi aflate în convulsie și indiferentă la asemenea inițiative, am început să
înțeleg mai bine valoarea și însemnătatea unor asemenea așezăminte,
făclii de luminare a cugetului, matcă de cultură, îndemn spre învățătură și
educație spirituală.
Ctitorii, familia Sfrijan - Sheila și Dianu, al căror destin trist
înduioșează profund pe cei ce pășesc pragul acestei clădiri, și-au întretăiat
drumul cu cei ce plecau, spre a muri departe de țară, ei venind, spre a muri
aici !
Fondatorii au lăsat în urma lor nu un mausoleu rece și neprimitor, ci
au întemeiat un așezământ cu valențe spirituale și de cultură, au dat chip și
viață unui îndemn: oamenii sunt trecători pe acest pământ dar faptele lor
nobile vor supraviețui veacuri de-a rândul, luminând mintea și sufletul
celor însetați de cunoaștere și perfecțiune spirituală.
Așadar, un român ,,înstrăinat”, dar cu sufletul prezent
mereu ,,acasă”, până în ultima clipă a vieții, Dianu Sfrijan, nici pe departe
bogat, nicidecum faimos, întâlnind o inimoasă și talentată
scriitoare, Emilia Țuțuianu, precum și o generoasă conducătoare a obștii
chinoviale de la Mânăstirea Văratec, maica stareță stavroforă Iosefina
Giosanu, a dăruit viitorimii un foaier de cultură, un lăcaș de spiritualitate
profundă, unde luminile credinței și cunoașterii sunt adăpostite benefic
sub același acoperământ, în aceeași ”casă”, perceput însă și ca un
simbolic monument al dragostei eterne, de venerare a iubirii pline de
sacrificiu dintre soț și soție.
Cu aceste gânduri am pășit pe meleagurile Moldovei, locul de
naștere al marilor spirite călăuzitoare ale acestei nații. Mintea mea încerca
să prefigureze momentul în care urma să prezint, în premieră, rezultatele
unor cercetări recente privind ultimii ani de viață ai lui Eminescu,
conferind o nouă interpretare simptomelor patologice, născând
diagnostice derutante, multe dintre ele însă eronate, contradictorii sau
nesigure.
Pentru mine, cel căruia hazardul vieții a statornicit să locuiesc într-o
metropolă europeană, cunoscută și recunoscută pentru înaltul grad de
civilizație urbană, experiența celor câteva zile petrecute în mijlocul unor
oameni cu adevărat excepționali m-a copleșit cu adevărat.
Sosind aici, în această comunitate ce se orânduiește după reguli
ancestrale și ritm de viață domol, ai senzația, fie și pentru o scurtă
perioadă de timp, că trăiești într-un alt univers, într-o lume normală, o
Românie așezată pe fundamente sănătoase, nepervertită de iureșul
demolator al noilor canoane.
Revăd acum, după ce primele impresii s-au sedimentat, fotografiile
făcute cu ocazia evenimentului de acum câteva săptămâni.
Deschid și paginile site-lui dedicat Centrului Cultural Spiritual Văratec,
model de prezentare a unei instituții cu un profil atât de generos.
Nu știu ce să admir mai mult: sălile configurând salonul literar,
biblioteca, sala de expoziție….. Oficial, ele poartă numele: Salon Literar,
Salon Safta Brâncoveanu, Salon Sheila, Biblioteca Mihai Eminescu,
Salon de Artă.
În realitate un spațiu ambivalent: un muzeu, bibliotecă, sală de
expoziții, de conferințe, casă memorială, centru de studii….
Sau, mai degrabă, ar trebui să admir pe slujitorii acestui lăcaș !
Repet, la Văratec avem de-a face cu un experiment rarisim în peisajul
cultural și spiritual autohton.
Pășind în sălile complexului (un centru funcțional, cu un echilibru
bine chibzuit al detaliilor dar și al esențelor, cu mobilier elegant, adecvat
specificului activităților desfășurate, cu dotări tehnice de ultimă generație,
și mai ales cu căldura sufletească a celor ce păstoresc acest lăcaș) ai crede
că te afli în București, Iași, Cluj sau Timișoara.
Trebuie să recunosc însă acest adevăr: nu am văzut nicăieri o
asociație culturală, care să aibă un asemenea lăcaș modern, plin de valori
de patrimoniu, cu un program cultural de excepție.
Impresionantul efort material este dublat însă de pasiunea gazdelor
pentru a edifica aici un loc unic în geografia spirituală a României zilelor
noastre.
O mică paranteză: același sentiment l-am trăit, cu puțini ani în urmă,
la Dumbrăveni, locul unde Eminescu este cinstit an de an cu o fervoare și
un devotament pe care rar mi-a fost dat să le întâlnesc în altă parte.
Este meritul unui inimos edil al Dumbrăvenilor, Ioan Pavăl, care a
găzduit și anul acesta Festivalul Literar Mihai Eminescu, cu invitați de
mare prestigiu pentru cultura română.
Fără îndoială, la Văratec funcționează un lăcaș exemplar, care
păstrează memoria nu numai a fondatorilor, dar mai ales a lui Eminescu și
Veronicăi Micle. Aș îndrăzni să spun că regretații acad. Zoe Dumitrescu-
Bușulenga, C. Ciopraga sau Valeriu Anania, ca să citez doar câteva nume
care au poposit ani la rândul la Văratec, ar fi fost fericiți să-l vadă existând
și funcționând.
Dar mai este un motiv, pe lângă multe altele, pentru care trebuie să
evidențiem existența acestui centru cultural-spiritual. Nu cred că greșesc
dacă mă încumet să afirm că, spre deosebire de alte organizații non profit,
ONG-uri care au un profil și un statut similar, trecându-și ostentativ în
actul de întemeiere promovarea unor acțiuni culturale, acesta reprezintă
un etalon, un model de urmat, cum rar întâlnești în rândul asociațiilor cu
profil identic, care funcționează în țara noastră.
La ora actuală, în România sunt circa 92 000 de ONG-uri, asociații
sau fundații, (respectiv un ONG la fiecare 200 de persoane adulte !), în
covârșitoare majoritate apărute după anul 1990, dintre care peste 1000 au
fost dizolvate, radiate, altele sunt în proces de lichidare.
Dar multe dintre ele există doar pe hârtie, fără o activitate reală,
conformă scopurilor pentru care au fost create.
Pentru exemplificare, este interesantă situația organizațiilor non-
guvernamentale, având denumirea Eminescu în titlul oficial.
Iată lista acestora: Fundația Culturală Mihai Eminescu (1990) –Satu
Mare; Liga Culturală Mihai Eminescu (1990) – Brăila; Mișcarea Civică
Mihai Eminescu (1991) – Rădăuți; Asociația Culturală Universală Mihai
Eminescu (1993) – București; Liga Culturală Mihai Eminescu (1994) –
Lugoj; Fundația Europeană Mihai Eminescu (1994) – Craiova; Fundația
Culturală Mihai Eminescu (1995) – Ipotești; Fundația Eminescu (1995) –
Bistrița; Societatea Academică Eminescu (1995) – Com. Țânțăreni – Gorj;
Muzeul sătesc Mihai Eminescu (2011)- Com. Țânțăreni – Gorj; Fundația
Mihai Eminescu (1997) –Buzău; Fundația Mihai Eminescu (1999) –Baia
Mare; Fundația pentru Cultură Artă și Literatură Mihai Eminescu (1999)
– Botoșani; Fundația Internațională Mihai Eminescu (2000) –București
(dizolvată); Fundația Mihai Eminescu (2000) –Cluj-Napoca; Fundația
Universitară Mihai Eminescu (2001) – Timișoara; Asociația Culturală
Mihai Eminescu (2002) – Roșiori de Vede; Asociația Mihai Eminescu
(2006)-Buhuși; Asociația Eminescu Sibiu (2007) – Sibiu; Fundația
Spirituală Mihai Eminescu (2007) – București; Asociația de Dezvoltare
Intercomunitară ”Drumuri Eminesciene” (2009) – Ipotești; Asociația
Mihai Eminescu (2011) – Tg. Mureș; Asociația Literară Mihai Eminescu
(2012) –București; Fundația Mihai Eminescu Trust (2013) –Sighișoara;
Asociația Mihai Eminescu – Luceafărul (2015) – București; Asociația de
Proprietari ”Lacul cu Nuferi” – Mihai Eminescu (2015) – Cătămărești
Deal; Institutul cultural ”Eminescu” (2017) – București; Asociația
Societatea Scriitorilor Botoșăneni Mihai Eminescu (2018) – Botoșani.
Câte dintre acestea au meritat cu adevărat să poarte numele marelui
Eminescu? Câte dintre ele au potența creatoare, programul și proiectele
asemănătoare cu cele ale Centrului Spiritual și Cultural de la Văratec ?
Vă las pe Dumneavoastră să hotărâți !
Revenind la geneza centrului amintit, reamintim faptul că acesta este
legat de generozitatea unei familii de binefăcători: Sheila și Dianu Sfrijan,
dar aceasta nu ar fi fost de ajuns, dacă nu ar fi existat abnegația și
entuziasmul poetei Emilia Țuțuianu, împreună cu soțul acesteia,
domnul Dorin Dospinescu, și implicarea maicii stravoforă Iosefina
Giosanu, stareța Mânăstirii Văratec.
Aflată pe terenul mânăstirii, clădirea etalează următoarele secțiuni,
într-un spațiu gândit cu înțelepciune:
La demisol se află Salonul Safta Brâncoveanu, adăpostind un muzeu
cu piese etnografice și de colecție. Este un omagiu adus acestei femei
extraordinare, a cărei existență este legată organic de comunitatea
religioasă a Văratecului, dar și prin faptele de generozitate săvârșite în
timpul vieții.
La parter este amenajat Salonul Literar, dedicat întâlnirilor literare,
aici fiind expuse, în vitrine frumos amenajate, o bogată și variată colecție
de cărți, majoritatea semnate de personalitățile literare ce au poposit la
Văratic.
Salonul acesta evocă în același timp memoria nu numai a
lui Eminescu, Veronica Micle, a inegalabilei Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
dar și amintirea unui faimos bibliofil ieșean, Dumitru Grumăzescu, cel
care a dăruit acestui centru valoroase exemplare de cărți sau obiecte de
colecție.
La parterul clădirii se găsește Salonul Sheila, dedicat soției
finanțatorului, evocând personalitatea și biografia acesteia, precum și
un Magazin de Suveniruri, cu cărți de spiritualitate ortodoxă și cărți laice.
Pe peretele de la intrare se află testamentul ctitorilor.
Ca semne de recunoștință din partea comunității pentru susținerea
financiară a construcției acestui Centru Cultural și Spiritual, Sfrijan
Dianu a primit înalta distincție, Crucea Moldavă, din partea
Arhiepiscopiei Moldovei și Bucovinei iar din partea Primăria Comunei
Agapia i-a fost acordat titlul de Cetățean de Onoare.
La ultimul nivel funcționează Biblioteca Mihai Eminescu, dispunând
de un prețios fond de carte destinat consultării și împrumutului, precum și
Salonul de Artă, spațiu special amenajat pentru expoziții de pictură.
Acum îmi permit câteva reflecții despre cei care păstoresc, la
propriu și la figurat, acest lăcaș.
Încep cu doamna Emilia Țuțuianu. Scriitoare talentată, poetă
delicată, dăruită de Dumnezeu cu harul iubirii de frumos dar și al
cunoașterii profunde. Este redactor-șef al apreciatei reviste de
cultură Melidonium, precum și editor al Editurii Mușatina.
Delicată, sensibilă, cu o putere de muncă de neimaginat, aceasta este
prezentă de la început în nașterea aproape miraculoasă a acestui centru.
Înfrângând piedici birocratice, altele venite dintr-o direcție de unde te
așteptai mai puțin, sacrificând liniștea personală, timpul și chiar sănătatea,
Emilia Țuțuianu, alături de soțul său, sunt exemplul elocvent al dăruirii
totale, necondiționate, în numele unui ideal de viață, în numele binelui.
Fără îndoială, maica stavroforă Iosefina Giosanu este o figură
marcantă a vieții monahale din țara noastră, păstorind una dintre cele mai
cunoscute și vizitate comunități chinoviale din România, de altfel cea mai
mare din țara noastră și, probabil, cea mai mare de acest fel din Europa.
Autoare a unei captivante istorii a lăcașului de la Văratic
(,,Duhovnicie-Filantropie La Mânăstirea Văratec – tradiție, continuitate,
înnoire”, Paideia, 2015), maica stareță Iosefina Giosanu s-a implicat cu
multă pasiune în acest proiect, a oferit tot sprijinul său realizării și
finalizării acestuia.
Un spirit conducător înnăscut, maica Iosefina te captivează încă de la
început prin naturalețea cu care se raportează la greutățile știute și neștiute
ale vieții în comunitatea monahală pe care o păstorește cu evlavie
duhovnicească, dar și cu fermă competență managerială, fiindcă, da,
maica stavroforă trebuie să fie și administrator, purtător de cuvânt,
reprezentant de instituție, părinte spiritual, adică păstor în adevăratul sens
al cuvântului, încât te gândești cu uimire cum poate o mână de om să le
întruchipeze pe toate, la un loc.
Impecabilă ca gazdă, atentă la cel mai mic detaliu protocolar, maica
stareță a Mânăstirii Văratec ține în ascultare nu numai 400 de măicuțe,
dar mai ales se face ascultată, auzită și respectată de întreaga comunitate a
acestei localități cu rezonanțe istorice dar și turistice: autorități, locuitori,
vizitatori.
Complexul mânăstiresc Văratec (biserică, trapeza, casa de oaspeți,
muzeul, căminul social filantropic Cuvioasa Nazaria, atelierele,
gospodăriile anexă și, iată, Centrul Cultural Spiritual nou creat) arată
complexitatea și amploarea acestui focar de cultură spirituală nu numai
pentru Moldova ci pentru întregul spațiu locuit de români.
Desigur, alături de celelalte lăcașuri cu rezonanță istorico-religioasă
din zonă, Văratecul trebuie promovat cu convingere pe harta
monumentelor de importanță istorică, culturală și religioasă ocrotite de
UNESCO, trebuie să fie cunoscute în toată lumea, așa cum sunt
cunoscute, vizitate și apreciate bisericile și mânăstirile din spațiul
Ortodoxiei (Grecia, Bulgaria, Serbia, Ucraina, Rusia).
Mânăstirile Văratec, Sihăstria, Agapia, Secu, Neamț, ori Pângărați,
Bisericani, Bistrița, Durău, Horaița, din această parte a țării, nu sunt cu
nimic mai prejos de faimosul Munte Athos, atât de cunoscut și de vizitat
de o lume întreagă, ele fiind pentru poporul nostru cu atât mai importante
cu cât reprezintă o zestre perpetuă de spiritualitate românească.
Cu asemenea arhimandriți sau stareți vrednici de pomenire, cu
arhierei plini de har și învățătură, spiritualitatea va dăinui cu siguranță pe
aceste meleaguri strămoșești.
Nu doresc să las impresia că am intenția să scriu un elogiu de factură
encomiastică la adresa celor de mai sus.
Laudele le merită pe deplin, chiar dacă ceea ce evoc aici reprezintă o
infimă parte din ceea ce aș putea să scriu, în semn de mulțumire.
De aceea, vreau să amintesc cu această ocazie măcar numele a două
măicuțe, înnobilate de harul credinței și al vredniciei, pe care am avut
șansa să le întâlnesc: maica Macrina, care îndeplinește funcția de ghid al
Centrului Cultural Spiritual de la Văratec, înfățișând vizitatorilor o
competentă descriere a exponatelor și istoriei acestui lăcaș, dar pe care am
remarcat-o și pentru experiența trăită și amintirile evocate în perioada
petrecută de aceasta în Țara Sfântă, cu câțiva ani înainte.
De asemenea nu pot să nu o amintesc aici și pe maica Thimotheea,
harnică și plină de energie, de optimism robust, care ne-a fost de real folos
cu ocazia prezenței noastre la Văratec.
Acestea sunt doar câteva minunate ființe, ce și-au dăruit viața
slujirii credinței, care dau viață acestui lăcaș de frunte al Ortodoxiei
luminate.
Acum revin la evenimentul propriu-zis. Am primit cu surprindere,
dar și cu bucurie, din partea Colegiului Director al Asociației Centrul
Cultural Spiritual Văratic invitația de a accepta calitatea de membru
onorific al acestui așezământ de cultură, ceea ce desigur am acceptat cu
plăcere.
Aceeași invitație a fost adresată IPS Ioachim, Arhiepiscopul
Romanului şi Bacăului, profesorului Theodor Codreanu, profesorului
Nicolae Georgescu, scriitoarei Veronica Balaj, poetului Petruş Andrei,
scriitorului Gheorghe Simon, publicistului Anton Fabian şi jurnalistului
Victor Roncea.
La manifestări a fost prezent și Î. P.S. Calinic, Arhiepiscopul
Argeșului și Muscelului, care a conferit acestei manifestări o aură de
sacralitate și de înaltă trăire sufletească.
Am lăsat spre sfârșitul acestui eseu câteva cuvinte privind
personalitatea invitaților speciali, pe care am avut onoarea să îi întâlnesc
la amintitul eveniment.
Aflându-mă alături de domniile lor, am avut sentimentul că există
un interes major pentru punerea în valoare a moștenirii culturale lăsate de
marii înaintași ai spiritualității românești, că locuri precum Văratec sunt
binevenite în a cinsti și păstra memoria acestora.
Încep cu numele domnului Prof. Univ. Dr. N. Georgescu, unul
dintre cei mai mari cercetători ai vieții și operei Luceafărului.
Caracterul enciclopedic al operei sale, dizertațiile savante și axate pe
manuscris, pe document și nu pe interpretări sau ipoteze lipsite de
credibilitate sau fundament factologic, iată portretul acestui nume sacru în
eminescologia contemporană.
Impunător, cu un verb strălucitor, discursul domnului profesor Nae
Georgescu atrage imediat atenția, captivează, devine imposibil de
combătut, oricâte argumente ai aduce împotriva unor idei ale domniei
sale.
La această manifestare, domnia sa a prezentat expunerea ,,Văratec
locul de naștere al basmului fantastic românesc”, impunând în istoria
acestei minunate așezări moldave încă o nestemată în coroana de
giuvaieruri culturale.
Alături de soție, Doina Rizea, directoarea Editurii Floare Albastră,
doctor în filologie cu o teză despre generația ,,Criterion”, implicată în
egală măsură în fenomenul literar, profesorul cucerește prin naturalețe,
prin spiritul fin al umorului său.
Este o încântare să îl asculți, dar este greu să îl întrerupi din
dizertațiile sale fastuoase, pline de citate, de trimiteri la surse, de referiri
numeroase la nume de cercetători, de scriitori.
A parcurs cu acribie întreaga operă a lui Eminescu, manuscrisele și
mai ales textele de presă- de sau despre Eminescu-. Într-un cuvânt, iată un
savant, având o operă solidă, meritând un scaun academic!
Al doilea nume de invitat de onoare este acela al prof. Univ. Dr.
Theodor Codreanu. Acesta a prezentat un memorabil expozeu, dedicat
,,Creștinismului Eminescian”.
Consacrat deja în galeria numelor sacre ale eminescologiei din zilele
noastre, domnia sa este un rafinat ,,causeur”, al cărui discurs este
fascinant prin ideile expuse, prin harul oratoric, prin vocea de frumoasă și
veche rezonanță sodoveniană.
Cunoscut și apreciat de decenii pentru exemplara interpretare și
cercetare filologică dar mai ales pentru ideile inovatoare cu care a abordat
complexitatea textelor eminesciene, domnia sa impresionează prin căldura
și patosul cu care expune în fața auditorului teze și adevăruri noi privind
viața marelui nostru poet.
Aria de preocupări în domeniul filologiei a prof. univ dr. Th.
Codreanu este foarte vastă, extrem de variată, deși punctul de interes
maxim se axează de asemenea asupra operei și vieții lui Eminescu.
Desigur, alături de soție, profesor și om de cultură, familia
Codreanu reprezintă o încântătoare pereche de intelectuali, care dau
strălucire oricărei întâlniri oficiale sau neoficiale.
Am să evoc aici și numele poetei, prozatoarei și
jurnalistei Veronica Balaj, membră a Uniunii Scriitorilor din România,
autor prolific, ale cărei merite literare și jurnalistice au fost recunoscute
prin numeroase diplome și distincții obținute în țară și străinătate.
Comunicarea domniei sale a avut ca subiect ,,Eminescu la
Timișoara”. Veronica Balaj a donat Centrului Cultural Spiritual
Văratec un număr de cărți semnate de autoare, a prezentat în direct sau în
cadrul unor emisiuni înregistrate la posturile de radio și televiziune
manifestările la care a participat, precum și activitatea desfășurată de acest
centru.
Veronica Balaj este spontană, plină de entuziasm, talentată și
implicată în fenomenul cultural contemporan. A primit, alături de ceilalți
invitați de onoare ai centrului, Diploma de Membru de
Onoare și Medalia Jubiliară.
De asemenea, a fost prezent la manifestări, primind aceleași
distincții din partea centrului, și publicistul Fabian Anton, autorul, printre
altele, al cărții ,,Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec – convorbiri cu
Maica Benedicta, Editura Vremea, 2018, cel care a înregistrat în format
video, pentru viitorime, numeroase dialoguri cu Acad. Zoe Dumitrescu –
Bușulenga.
De profesie scenograf și regizor, Fabian Anton este și un talentat
poet, grafician, jurnalist, editor, autor al unor lucrări de mare valoare
literar-istorică, în același timp.
Filmul documentar prezentat participanților la această întâlnire a fost
un prilej de aducere aminte a unei mari figuri a culturii române,
academician dar și slujitoare a credinței la Văratec – Maica Benedicta.
Când scriu aceste rânduri aflu cu tristețe că starea de sănătate a
poetului este destul de precară. Deie Domnul să se facă bine, cât mai
repede !
Deși nu a putut fi prezent la această sărbătoare, a primit aceleași
distincții și publicistul Victor Roncea, personalitate binecunoscută pentru
deosebita implicare în acțiunile de promovare a valorilor neamului, pe
baricada dreptății, în spiritul informării corecte a cetățenilor.
Meritele sale în promovarea adevăratei biografii eminesciene sunt
de necontestat. De asemenea, strădania sa pentru mediatizarea, pentru
punerea în valoare a scrierilor și autorilor care au abordat subiecte
eminesciene trebuiesc de asemenea menționate.
În finalul acestui lapidar remember, al cărui text este scris cu
sufletul și cu mintea, doresc să mulțumesc Centrului Cultural Spiritual
Văratec, Colegiului Director, care mi-au acordat calitatea de membru de
onoare al acestui așezământ, dar mai ales doamnei Emilia Țuțuianu,
precum și maicii starețe stavrofor Iosefina Giosanu, de a căror prietenie
mă bucur în mod special, și cărora le trimit de aici, din cetatea
Vindobonei, cele mai sincere mulțumiri și promisiunea de a fi alături de
acest așezământ cu gândul și cu fapta.

Dan Toma Dulciu


Viena
17. 09.’17

S-ar putea să vă placă și