ABANDONUL MATERNAL

Natura problemei

Copil abandonat este acel copil ai cărui părinţi biologici renunţă la asumarea
responsabilităţii îngrijirii şi satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare ale copilului,
separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituţie
abilitată. Etichetarea de abandonat nu poate fi condiţionată sau amendată de durata renunţării
sau de locul unde se afla copilul în momentul în care mama/părinţii au procedat la această
renunţare
Abandonarea copiilor (la naştere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a
naşterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/şi economice. Prezenţa sau
persistenţa lor în societăţile moderne sunt generate de absenţa unor servicii, de nefuncţionare
a unor instituţii sau de absenţa culturii utilizării lor.
Abandonul copiilor sub 5 ani continuă să fie o realitate dură pentru România, care a
fost prea puţin influenţată de reformele implementate în domeniul protecţiei copilului, după
1989.
În ultimii ani, în România au fost realizate mari progrese în domeniul protecţiei
drepturilor copilului. Au fost create noi structuri instituţionale centrale şi locale. S-au
dezvoltat servicii pentru copii şi familii în dificultate şi pentru prevenirea situaţiilor de risc. În
ciuda acestor realizări importante, România continuă să se confrunte cu problema
abandonului copiilor, apărută cu mult înainte de 1990. Reformele în sistemul de protecţie
socială şi de asistenţă medicală, în general, şi de protecţie copilului, în special, nu au acţionat
predilect în aceasta zonă, lăsând fenomenul să devină mai amplu şi mai complex.
Abandonul este posibil, la o scară care permite etichetarea lor ca fenomen, atunci
când lipsesc serviciile comunitare pentru prevenirea abandonului. De asemenea,
consimţământul, toleranţa şi indiferenţa faţă de acest fenomen ale instituţiilor sau ale
profesioniştilor care au responsabilităţi directe în protecţia copilului pot fi elemente
determinante.
Abandonul copiilor în unităţi sanitare adună efecte dintre cele mai perverse care
afectează dezvoltarea copilului într-o etapa considerată a fi cea mai importantă a vieţii sale.
Separarea copilului de mamă imediat după naştere sau la o vârstă mică, într-o unitate sanitară,
îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existenţă în care sunt ignorate nevoile
sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin multe locuri improprii
dezvoltării sale până la luarea unei măsuri temporare şi apoi stabile de protecţie.
În anii 2003 şi 2004, abandonul copiilor s-a manifestat pe aceleaşi coordonate ca acum
10, 20, 30 de ani. Numeroasele reformele implementate – după 1990- urmate de crearea a
numeroaselor structuri instituţionale şi servicii în domeniul protecţiei copilului au evoluat
paralel cu fenomenul abandonării copiilor, de vreme ce maternităţile şi spitalele de pediatrie
continuă să fie “gazdele predilecte” ale acestora.
Referitor la amploarea acestui fenomen s-a constatat că aproape 4000 de copii nou-
născuţi sunt abandonaţi în maternităţi, la care se adaugă peste 5000 de copii, abandonaţi
(anual) în spitale/secţii de pediatrie.
Un studiu precedent al UNICEF arata că, anul trecut, aproape 95% dintre copiii
disparuţi în ţara noastră au fugit de acasă din cauza familiei. La începutul anului 2007, 74.000
de copii erau în grija statului. Dintre aceştia, 26.000 erau instituţionalizaţi, iar 48.000 erau
incluşi în programe de asistenţa maternală.
Fenomen cu cauze multiple , de o complexitate ce atinge punctele sensibile ale unei
ţări care de-abia a aderat la Uniunea Europeană, abandonul maternal reclamă cu stringenţă
măsuri de combatere şi prevenire.

Cauzele abandonului maternal

Pentru a pune această problemă într-un context, trebuie arătat că în cele mai multe
state fost comuniste mulţi copii sunt privaţi de grija părintească (abandonaţi) din cauza
sărăciei şi marginalizării. Aşa cum am menţionat mai devreme, foarte puţine ţări europene
folosesc termenul „abandon”, din care cauză nu e posibilă compararea statisticilor româneşti
cu cele ale altor ţări. Cu toate acestea, sunt disponibile statistici comparative despre numărul
de copii aflaţi în instituţii şi asistenţă maternală.
În vreme ce foarte multe eforturi se depun pentru rezolvarea efectelor abandonului, nu
s-a acordat destulă atenţie identificării şi rezolvării cauzelor reale ale acestui fenomen.
Cauzele care au dus la creşterea abandonului copiilor sunt:
- situaţia socială şi economică precară a familiei: lipsa locuinţei sau condiţii improprii de
locuit
- atitudinea negativa în faţa mamelor singure;
- divorţul: cauză destul de serioasă ce duce la îngroşarea rândurilor copiilor abandonaţi.
De multe ori divorţul culminează cu faptul că minorul nu este luat în îngrijire de nici
unul din părinţi.
- separarea soţilor în mod ilegal;
- concubinajul: situaţiile cele mai frecvente au ca urmare despartirea concubinilor si
internarea lor în leagăne.
- decesul unui părinte;
- familiile cu mulţi copii;
- lipsa unei educaţii adecvate: analfabetismul mamelor, gradul redus de cultura a
românilor, lipsa educaţiei sexuale;
- dezrădăcinarea familiilor rurale şi pierderea reperelor morale ale acestora;
- dependentele (alcool, tutun, droguri);
- atitudinile şi comportamentele discriminatorii;
- limitarea accesului la servicii medicale şi sociale de bază;
- inexistenţa comunicării între pacienţi şi medicii de familie;
- lipsa asistenţilor sociali;
- lipsa sprijinului partenerului sau a familiei, relaţia cu partenerul în cazul uniunilor
consensuale;
- violenţa în familie;
- sindromul post-natal;
- problemele de sănătate ale copilului (malformaţii congenitale, distrofic);
- starea de sănătate a mamei (boli psihice, infecţie HIV, TBC), etc.
În prezent, provocarea este de a încerca să înţelegem care sunt motivele pentru care
tinerele mame îşi abandonează nou-născuţii în spitale; care sunt sfaturile personalului medical
(şi cum sunt ele tratate acolo). Pe baza acestei înţelegeri, se pot face mai multe pentru a
preveni fenomenul abandonului.
Politici sociale operaţionale

Înainte de 2005, de promovarea drepturilor copilului în România s-au ocupat agenţii

internaţionale cum ar fi UNICEF şi CRIN (Child Rights Information Network) şi nenumărate
ONG-uri, ca de exemplu Salvaţi Copiii. Agenţiile bilaterale USAID (SUA) şi DFID (Marea
Britanie) au fost de asemenea active în acest domeniu.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la
1 ianuarie 2005, în baza prevederilor Legii 275/2004 şi a Hotărârii de Guvern nr. 1432/2004,
cu modificările ulterioare, odată cu intrarea în vigoare a pachetului legislativ privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului, prin reorganizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Copilului şi Adopţie.
Legea 272/2004 este oficial numită Legea pentru Promovarea şi Protecţia Drepturilor
Copilului, demonstrând în mod clar că promovarea drepturilor copilului reprezintă o prioritate
naţională. Într-adevăr, dacă drepturile copilului nu sunt cunoscute de publicul larg şi mai ales
de grupurile profesionale care lucrează cu copiii, există riscul ca procesul de reformă din
sistemul de protecţie a copilului să nu poată fi încheiat cu succes.
Guvernul României a recunoscut rolul esenţial pe care îl joacă societatea civilă în
acordarea de sprijin copiilor şi familiilor în dificultate. Implicarea mai mare a ONG-urilor
specializate în acţiuni de promovare a drepturilor copilului este una din direcţiile programului
de guvernare 2005-2008. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului
(ANPDC) intenţionează să contracteze ONG-urilor circa 45% din actualele servicii de
protecţie a copilului.
Aceste programe urmăresc: reducerea numărului de copii/tineri din sistemul de
protecţie concomitent cu creşterea numărului de tineri integraţi profesional, recuperarea
timpurie a copiilor cu dizabilităţi, prevenirea migraţiei copiilor şi protecţia copiilor repatriaţi,
dezvoltarea metodelor de combatere a exploatarii prin muncă a copiilor. O atenţie specială se
acorda prevenirii spitalizării prelungite şi nejustificate a nou-născuţilor părăsiţi de familie în
unităţile sanitare şi asigurarea îngrijirii acestora într-un mediu familial şi nu într-o instituţie,
precum şi dezvoltării de servicii sociale comunitare pentru copil şi familie.
Pentru realizarea acestor obiective strategice au fost promovate incepand cu 2005
următoarele programe:
1. Programul „Integrarea socio-profesională a copiilor/tinerilor din sistemul de protecţie”;
2. Programul „Crearea reţelei de asistenţi maternali profesionişti pentru protecţia în regim
de urgenţă a copiilor până la vârsta de 2 ani, separaţi de familie”;
3. Programul „Crearea şi dezvoltarea serviciilor sociale comunitare pentru copil şi familie în
vederea prevenirii separării copilului de familia sa şi sprijinirii reintegrării sau integrării
copilului în familie”;
4. Programul „Înfiinţarea de centre de plasament de tip familial - căsuţe şi apartamente
pentru copiii din instituţiile cu o capacitate mai mare de 100 de locuri, care nu au fost
restructurate pe module de tip familial”;
5. Programul „Dezvoltarea serviciilor alternative pentru copiii cu
dizabilităţi/handicap/HIV/SIDA”;
6. Programul „Susţinerea reţelei de asistenţi maternali pentru protecţia specială a copilului
în vârstă de până la 2 ani lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi”;
 7. Programul „Dezvoltarea reţelei serviciilor sociale comunitare pentru copil şi familie şi
susţinerea familiilor aflate în criză în vederea prevenirii separării copilului de familia sa”;
8. Programul "Promovarea standardelor minime obligatorii din domeniul protecţiei copilului
şi monitorizarea respectării drepturilor copilului";
9. Programul „Perfecţionarea personalului care lucrează în serviciile de protecţie a
copilului”
A fost întărită capacitatea personalului din cinci Direcţii Generale de Asistenţă Socială
şi Protecţie a Copilului de a elabora politici locale şi planuri, bazate mai degrabă pe strategii
de prevenire integrală comunitară decât pe cele de asigurarea serviciilor de protecţie. Un Plan
Naţional de Acţiune pentru Prevenirea Abandonului Copiilor a fost înaintat Cabinetului
Primului Ministru şi Secretariatului General al Guvernului în vederea conturării unei reacţii
mai eficiente şi eficace ca răspuns la ratele primare înalte şi constante ale abandonului
copiilor. S-a acordat sprijin şi Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului
(ANPDC) la elaborarea unor ghiduri metodologice de înregistrare şi protecţie a copiilor
abandonaţi în maternităţi şi spitale de pediatrie. Strategia Naţională şi Planul Naţional de
Acţiune cu privire la Traficul de Copii au fost finalizate, şi ele au fost utilizate de nou-creata
Agenţie Naţională Anti-Trafic şi de Grupul de Lucru Inter-ministerial pentru Traficul de
Persoane la elaborarea intervenţiilor lor strategice.
S-a acordat asistenţă ANPDC la stabilirea Standardelor Minime de Calitate pentru
centrele de tranzit pentru copii repatriaţi şi/sau victime ale traficului de copii, ca şi la
stabilirea Metodologiei de Lucru Inter-instituţional în domeniul traficului de copii. Un studiu
cu privire la drepturile copiilor cu dizabilităţi aflaţi în instituţii a examinat situaţia copiilor
care împlinesc vârsta de18 ani, în 65 de instituţii din sistemul de protecţie a copilului. Situaţia
constatată a fost prezentată în raportul final, care constituie baza pentru advocacy în favoarea
elaborării de noi politici în domeniu. Elaborarea unor noi politici cu privire la alocaţiile
bugetare a fost iniţiată în parteneriat cu ANPDC prin evaluarea metodologiilor de stabilire a
costurilor şi a costurilor medii pe serviciu pe copil în sistemul de protecţie a copilului.

Scopuri obiective şi tipuri de intervenţii

Guvernul Romaniei îşi propune atingerea unor obiective majore, şi anume:

- Reducerea semnificativă a saărăciei care afectează o largă parte a populaţiei şi
combaterea, până la eradicarea completă a sărăciei extreme;
- Liberalizarea pieţei muncii, creşterea gradului de ocupare şi scăderea reală a ratei
şomajului; crearea unei pieţe a muncii flexibile şi incluzive, bazată pe o mai bună
calitate a locurilor de muncă, o productivitate ridicată capabilă să conducă la creşteri
reale ale veniturilor, aptă să inducă schimbări durabile în structura ocupării.
- Corelarea politicii de protecţie a copilului cu politicile de prevenire a abandonului în
vederea îmbunătăţirii echilibrului socio-economic al familiei, prin:
- Susţinerea familiilor cu copii, responsabilizarea părinţilor şi dezvoltarea unui
sistem comunitar de servicii de asistenţa socială;
- Dezvoltarea unui sistem coerent de prevenire a delincvenţei juvenile şi de
reinserţie socială;
- Promovarea politicilor incluzive educaţionale pentru integrarea pe piaţa
muncii a viitorilor tineri şi combaterea exploatării economice;
 - Creşterea suportului pentru programele de planing familial (cu precădere în
mediul rural) şi pentru responsabilizarea deciziei de procreere.
- Acoperirea nevoii de locuinţe sociale şi de urgenţa şi ameliorarea condiţiilor improprii
de locuire în anumite zone sau pentru anumite segmente sociale
- Restructurarea şi implementarea noului sistem de servicii de asistenţă socială, prin:
- Elaborarea unei strategii nationale pentru implementarea serviciilor de
asistenţă socială;
- O mai bună corelare între serviciile de asistenţă socială şi cele medicale, în
special cele acordate la domiciliu;
- Dezvoltarea, prin parteneriat cu întreaga comunitate şi prin colaborare cu
ONG-urile, de noi servicii de asistenţă socială adresate unor categorii de
persoane defavorizate.
- Promovarea unor măsuri pentru eradicarea problemelor grave care afectează societatea
româneasca, prin:
- Reducerea drastică a fenomenului copiilor străzii şi integrarea socială a
victimelor abuzurilor, neglijării, violenţei şi exploatării în familie şi
comunitate;
- Eradicarea cazurilor de lipsă a actelor de identitate şi reducerea accentuată a
incidenţei traficului de fiinţe umane.
Toate acestea au menirea să se realizeze prin metoda deschisă de coordonare,
contribuind la transpunerea obiectivelor Uniunii Europene din domeniul social în politicile
naţionale, prin dezvoltarea unei strategii integrate adresate combaterii sărăciei şi excluziunii
sociale.
Scopul unitar se focalizează pe protejarea, apărarea şi garantarea tuturor drepturilor
omului şi copilului astfel cum sunt ele menţionate în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, în contextul ansamblului
drepturilor şi libertătilor fundamentale ale omului. Ca punct principal avut în vedere este
asigurarea pentru copiii şi persoanele care necesită protecţie socială a statutului de parteneri
în procesul decizional, în vederea ameliorăii condiţiilor de viaţă.

Concordanţa între valorile profesionale şi instituţiile specializate

Profesionalismul asistenţei sociale cu privire la problema abandonului constă în

respectarea principiilor şi valorilor umane. Soluţionarea problemei copilului este o dovadă a
maturităţii unei societăţi. Orice copil are dreptul de a evolua în familia sa şi la structurile
relaţionale fundamentale. Fiecare acţiune trebuie să se bazeze pe punctele tari şi nu pe defcitul
persoanei sau familiei, drept urmare orice familie poate evolua pozitiv. Membrii familiei sunt
parteneri egali şi trebuie tratati cu respect.
Intervenţia profesioniştilor şi a instituţiilor trebuie să fie una complexă şi
personalizată. Activitatea acestora trebuie centrată spre persoană, trebuie să se gasească
modalitaţile de a concilia diferentele care apar între valorile clientului, valorile personale şi
valorile profesiei.
Misiunea asistenţei sociale în societate, este de a ajuta indivizii, familiile, grupurile,
să-şi determine, să-şi realizeze potenţialul social, mental şi fizic, să se autocunoască în
contextul plin de provocări ale mediului în care trăiesc, muncesc, să gandească pozitiv, să se
autocorecteze.
 În comunitate deseori activitatea asistenţilor sociali este subestimată, uneori
subevaluată. Ca profesionisti, pentru schimbare este nevoie de percepţie, comunicare
deschisă, onestă, sensibilă.
A fi profesionişti decurge din varietatea intervenţiilor planificate, realizate şi evaluate,
prevenirea problemelor sociale şi abordarea acestora în vederea ameliorării lor.
Scopul nostru major este atingerea unui şi mai înalt grad de profesionalism în practica
îngrijirii, ceea ce presupune creşterea numărului de atribute profesionale şi introducerea în
practică a standardelor culturale, etice şi profesionale adecvate culturii specifice, comunităţii -
aplicând teoria pornind de la macrosistem la microsistem.