UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,

PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

ATELIER -

INIȚIERE ÎN SCULPTURA DECORATIVĂ

PROFESOR COORDONATOR: CONF. DR. DUMITRU RADU

MASTERAND: BULGARU IRINA

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

INIȚIERE ÎN SCULPTURA ORNAMENTALĂ

1. MATERIALE FOLOSITE:

1.1.Lutul pentru modelaj

Lutul este o argilă cu o mai mare plasticitate decât

pământul normal, având o anumită cantitate de apă și nisip
în compoziție, dar acesta în contact cu aerul începe procesul
de eliminare a apei prin uscare.
Când se observă particula de lut la microscop, ea
este văzută precum o placă subțire hexagonală, cu o
lungime de 100 de ori mai mare decât grosimea. Când se
adaugă apa pentru înmuierea și obtinerea plasticității
prafului de lut, umezeala dintre plăcile plate crează o
atracție de tensiune la suprafață, astfel încât particulele nu
se îndepărtează ușor, ci alunecă facil unele peste altele.
Forma plată a particulelor de lut și tensiunea de
suprafață, ce apare la aăugarea apei, conferă rezistență și
plasticitate – caracteristici asociate lutului în stare umeda, când poate fi lucrat.
Pentru a începe procesul de modelare, lutul trebuie să fie umezit cu apă, atât cât să se
poată modela ușor dar totodată să opună și rezintență, altfel va fi mai mult ca o pastă și nu mai
poate fi modelat. E bine ca pe toată perioada lucrului recipientul cu lut să fie învelit cu un
material textil umezit și recipientul acoperit cu un capac de plastic etc.

În timpul întreruperii lucrului, chiar și

lucrarea în sine trebuie învelită cu un material
textil umezit și acoperită cu o pungă de plastic
pentru a nu se tensiona brusc la contactul cu
aerul sau la deformările suferite datorită
temperaturilor și pentru a evita apariția
crăpăturilor și a fisurilor. Dacă totuși se întâmplă
acest lucru, lucrarea trebuie stropită cu apă și
acoperită cu materialul textil umez it și lăsată un
timp, pentru ca lutul să tragă apa necesară pentru
a-și redobândi plasticitatea.

De cele mai multe ori, în timpul

modelajului în lut bucățile mici de lut
(rămășițele) rămân pe suportul de lucru,
întărindu-se cel mai repede. De aceea trebuie
verificat mereu dacă avem mici bucăți pe masă, pentru a nu risipi materialul de lucru. Dacă avem
multe bucăți mici întărite, atunci le strângem într-un recipient de plastic și le stropim cu apă.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Lutul uscat, tare, în contact cu apa se înmoaie, devenind plastic și bun de modelat încă o
dată. Este valabil și pentru cantitățile mai mari de lut uscat sau pentru lucrările nu foarte reușite,
acestea se sparg mărunt și li se adaugă apă. Pentru modelajul în lut se folosesc unelte cioplite în
lemn, sau metal inoxidabil.

1.2. Ipsosul pentru transpunere

Ipsosul este praful alb obținut prin

deshidratarea totală sau parțială a gipsului măcinat și
încălzit în fierbătoare speciale, folosit ca liant.
Ipsosul pentru construcții este fabricat printr-
un procedeu adecvat de preparare și calcinare, pornind
de la ipsosul brut (roca de ghips sau alte materiale
conținând ghips ca, de exemplu, subproduse ale
industriei chimice). Anumite caracteristici pot fi
obținute prin adaos de aditivi în timpul fabricației.
Aditivii utilizați sunt așa numiții agenți de fixare,
adică substanțele care permit modificarea
caracteristicilor ipsosului, de exemplu consistența sau
puterea adezivă, precum și intârzietori sau acceleratori
de priză.
Se utilizează în construcții, de exemplu, ca
tencuială pentru pereți sau plafoane, la fabricarea plăcilor sau a altor elemente de construcție, sau
pentru rostuirea plăcilor de pardoseală. De asemenea, este folosit la realizarea profilelor
decorative.
Alegerea ipsos-ului ca material pentru fabricarea profilelor decorative este astăzi, mai
mult ca oricând, o voință conștientă în a dezvolta o producție ecologică.
Încă din antichitate Egipenii, Grecii și Romanii au folosit ipsosul pentru decorarea
interioarelor, iar în prezent este recunoscut pe scară largă ca fiind un material inofensiv pentru
sănătate și, de asemenea, ecologic.
Ipsosul este realizat prin amestecul de gips mineral cu apă și nu are nevoie de alți adezivi,
solvenți sau orice produs nociv pentru om pentru a se întări.
Pentru a obține o calitate superioară a profilelor decorative se recomandă folosirea ipsos-
ului stucco de modelaj, cu densitate mare, creat special pentru producția de stucaturi (elemente
decorative de interior din ipsos).
În cursul întăririi, ipsosul își mărește volumul cu aproximativ 1%, din care cauză, pasta
de ipsos umple bine toate detaliile formei în care se toarnă. După întărire , volumul rămâne
constant, nu fisurează la uscare. În urma evaporării excesului de apă, deoarece la preparare se
folosesșe o cantitate de apă mult mai mare decât cea necesară hidratării ipsosului, produsul
întărit devine poros ( porozitatea 50%), din care cauză și rezistențele sale mecanice sunt
moderate. În schimb, porozitatea ridicată conferă produselor de ipsos , proprietăți bune de
izolare termică / fonică. Ipsosul întărit se caracterizează prin solubilitate în apă, ceea ce
determina degradarea treptată a produselor de ipsos, dacă sunt folosite neprotejate într-un
mediu umed. Îmbunătățirea comportării ipsosului întărit , la umuditate, se poate realiza fie
București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

prin folosirea unor adaosuri care micșorează porozitatea și solubilitatea acestuia, fie prin
tratamente superficiale de impermeabilizare. S-au obtinut rezultate bune, prin folosirea la
amestecare a ipsosului cu apa, a unor cantitati de : leșie bisulfitică, zgură metalurgică
măcinată, amestec de var sau ciment portland cu zgură de furnal, dextrină, precum și polimeri
organici (rășini melaminoformaldehidice, fenolformaldehidice, ureoformaldehidice).1
Pentru tratarea superficiala a produselor din ipsos în scopul realizării unei pelicule
impermeabile și hidrofobe se folosesc: bitum, parafină, vopsele și diferite rășini sintetice.
Ipsosul este un material de constructie care se caracterizeaza printr-un foarte bun grad de
alb (peste 80%), superior cimentului Portland alb (75% – 76%).
Din punctul de vedere al proprietăților mecanice, trebuie subliniată lucrabilitatea foarte
bună a lianților pe baza de ipsos, capacitatea lor de a se modela extrem de ușor, chiar în forme
complicate, precum și capacitatea ipsosului de a se întări rapid în aer.
Proprietățile fizico-mecanice ale materialelor liante pe bază de ipsos pot fi sensibil
îmbunătățite prin peliculizarea suprafeței acestora. Aplicarea unei pelicule organice stabile la
suprafața ipsosului determină reducerea drastică a porozității materialului și, totodată, o crestere
a stabilității la acțiunea apei și/sau a diferitelor medii corozive.
Ipsosul este un material de construcție destul de vechi. Se pare că el s-a folosit și la
construcția piramidelor iar, mai târziu, pentru realizarea unor efecte estetice deosebite, în special
în interiorul clădirilor. Stucaturile de ipsos, de exemplu, din interiorul clădirilor au constituit
adevărate opere de artă. Exemple de lucrări laice celebre, unde s-au folosit profilele decorative în
ipsos, sunt numeroase, dintre care putem aminti: interioarele de la Luvru- Paris, Salonul Albastru
- Versailles, interioarele Castelului Peleș – Sinaia, Ateneul Român, Palatul Bragadiru ș.a.
Protejarea suprafețelor de ipsos cu ajutorul unor pelicule organice stabile în timp, la
intemperii precum și la acțiunea mediilor corozive saline, acide etc. poate permite realizarea unor
elemente arhitectonice deosebite și în exteriorul clădirilor. De exemplu panourile traforate
întâlnite la Palatul Mogoșoaia, biserica Sf Gheorghe Nou și alte construcții brâncovenești, care
maschează gurile de aerisire, sau decorează balustradele foișoarelor și pridvoarelor.
Pentru peliculizare se pot folosi, cu bune rezultate, rășini epoxidice sau poliesterice.
Dintre ele, s-au ales rășinile epoxidice, știut fiind faptul ca acestea au o foarte bună stabilitate la
umiditate și la acțiunea factorilor de mediu corozivi. Peliculizarea superficială, cu o rășină
organică, împiedică penetrarea fluidelor în interior și, mai mult, contribuie la densificarea
superficială a materialului. Prin peliculizare se ajunge de la o porozitate de 30% – 33% a
ipsosului.2 Rășina provoacă colmatarea porilor care comunică cu exteriorul și, astfel, materialul
se densifică.
Datorită proprietății de porozitate destul de mare a ipsosului, se poate interveni asupra
formei și după întărire. Iar pentru că timpul de întărire este mic, se pot repara mici accidente,
care se pot întâmpla frecvent la desfacerea plăcilor de ipsos, după întărire.

1
Lidia RADU – Universitatea Tehnică de Construcții București, Marcela MUNTEAN, Ovidiu DUMITRESCU –
Universitatea Politehnică București - Revista Construcțiilor nr. 59 – mai 2010, pag. 90
2
Lidia RADU – Universitatea Tehnică de Construcții București, Marcela MUNTEAN, Ovidiu DUMITRESCU –
Universitatea Politehnică București - Revista Construcțiilor nr. 59 – mai 2010, pag. 90

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

1.3. Lemnul pentru sculptură

Lemnul este un material natural care provine
din plantele lemnoase, arbori, arbuști etc., fiind
compus în majoritate din celuloză și lignină și în mică
parte din gume, rășini, materii tanante și materii
colorante. Este o materie de origine organică, produs
de plantele lemnoase care fac parte din grupa
vegetalelor superioare cormofite - plante vasculare
care sunt formate din țesutul lemnos xilen și țesutul
liberian - floem.

Structura lemnului
Macroscopic lemnul este diferit privit, în funcție de planul în care este secționat. Lemnul
este alcătuit din mai multe tipuri de țesuturi vegetale: țesutul vascular, fibre, parenchimul de
rezervă.

Fibre: fascicule de celule rezistente, dispuse într-un sens axial, care asigură rigiditatea si
rezistența mecanică a lemnului. Sunt constituite dintr-un amestec de celuloză, hemiceluloză și
lignină.
Țesutul vascular: este compus din vase, celule tubulare prin care se conduce seva brută
de la rădăcini la frunze. La conifere aceste vase sunt numite traheide. Vasele conductoare sunt
adesea asociate cu celulele parenchimatice (numite și parenchim), care contribuie la transportul
de nutrienți în arbore.
Celulele de rezervă parenchimatice, cu pereti îngroșați și lignificati, care însoțesc țesutul
vascular. Aceste celule participă la funcția de sustinere. Orientarea lor este transversală și radială
pornind de la axa longitudinală a arborelui.
Lemnul are o structură anatomică specifică fiecărei specii de arbore, astfel încât acestea
pot fi recunoscute în funcție de diferențele structurale. Descrierea științifică a structurilor
lemnului și de determinarea speciilor de arbori ține de anatomia lemnului.

Compoziția chimică
Lemnul constă în principal din substanțe organice, precum și din substante anorganice (1
până la 1,5%). De asemenea, poate avea umiditate variabilă. Are în compoziție:
- Celuloză (40 - 50%)
- Lignină (20 până la 30%)
- Hemiceluloză (15 la 25%)
- Alte substanțe organice: polizaharide, pentozani, hexozani, rășini, taninuri, coloranți,
ceară, alcaloizi;
- Apă.

Există trei tipuri de apă în lemn:

Apa liberă este apa prezentă în lemnul verde.

Apa legată este apa care intră în compoziția fibrelor. Ea este cea care cauzează contracții
în timpul uscării.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Apa de compoziție este apa care intră în compoziția moleculelor. Eliminarea acesteia
duce la distrugerea lemnului (de exemplu, în incendii).

Dintre cele aproximativ 100 000 de specii forestiere care cresc pe pământ, se cunosc circa
30 000. Cele care cresc în Europa și în țara noastră sunt numite specii indigene, iar celelalte
întâlnite în țările Africii, Asiei, Americii etc. sunt denumite specii exotice.
Dintre speciile indigene enumerăm: stejarul, fagul, molidul, bradul, cireșul, nucul, teiul,
paltinul, mesteacănul etc., iar dintre cele exotice amintim de mahon, palisandru, nuc african,
teak, mansonia, păr african, lămâi, nuc american etc.

Clasificare:
Din punct de vedere al tăriei lemnului (esența):
- lemne foarte moi: plopul, salcia, molidul, bradul, pinul;
- lemne moi: mesteacanul, teiul, alunul, castanul, platanul, mahonul, pinul silvestru;
- lemne de tărie mijlocie: ulmul, oțetarul, pinul negru;
- lemne tari: gorunul, frasinul, mărul, părul, vișinul;
- lemne foarte tari: fagul, carpenul, stejarul, salcâmul, cornul;
- lemne extrem de tari: gaicul, abanosul;

Din punct de vedere al fineții lemnului:

- lemne eterogene (vărgate): rășinoase, stejar, frasin etc.
- lemne omogene (uniforme): tei, plop etc.

Din punct de vedere al speciei:

- specii de rășinoase: bradul, molidul, pinul, tisa, laricele (elementele care le alcătuiesc
sunt dispuse uniform, iar lemnul prezintă canale și pungi cu rășină.)
- specii de foioase: stejar, plop, fag, cireș, mesteacăn, tei, frasin, salcâm, anin, carpen
etc.;

După diferența de colorație între partea internă (duramen) și cea externă (alburn) a
lemnului:
- specii cu duramen colorat: pin, larice, stejar, castan, nuc, salcâm, ulm, cireș etc.;
- specii cu duramen necolorat: molid, brad, mesteacăn, tei, carpen, paltin, fag etc.;

Caracteristicile care ridică valoarea lemnului, pe lângă rezistență și durabilitate sunt:

luciul, desenul de așezare a fibrelor, ondulațiile acestora și culoarea.
Desenul lemnului (textura) este determinată de forma și gruparea elementelor anatomice
ale lemnului și mai ales de numărul, mărimea, poziția porilor și razelor medulare, lățimea și
uniformitatea creșterilor. Din acest punct de vedere, menționăm ca lemne cu textură deosebit de
frumoasă: nucul, frasinul, stejarul, ulmul, paltinul, mesteacănul, plopul etc., mai ales dacă lemnul
provine din arbori cu creșteri neregulate, cu mici noduri sau excrescente (gâlme).

Culoarea lemnului. În mod obișnuit lemnul are o culoare gălbuie-brună, dar poate lua
nuanțele cele mai variate, de la alb la negru. Arborii se pot clasifica și după culoare:
- albă: paltin, carpen, castan sălbatic, plop tremurător, molid;
- culoare alb-gălbuie: mesteacăn, tei, brad;
București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

- galben-roșiatică: stejar, cedru, salcâm;

- roșcată: anin, cireș, mahon, tisa, trandafir;
- brună: prun, palisandru, nuc, maslin, ulm;
- neagră: specii de abanos;
- violetă: amarand;
- roșie: santal;
- brun-verzuie: teak;

Sub acțiunea unor dăunători de cele mai multe ori sub acțiunea ciupercilor lemnul își
modifică culoarea devenind albăstrui, roșcat etc.
Când omul dorește să influențeze culoarea lemnului, acest lucru se face cu substanțe
chimice speciale (baițuri) sau diferite tehnologii, pentru a mări calitatea unor specii comune și
pentru imitarea unor specii de lemn exotice.
Astfel, fagul aburit devine brun roscat; nucul, din cenusiu devine cafeniu, prin baituire.

Luciul lemnului depinde de o serie de factori printre care menționăm: structura,

substanțele componente, gradul de netezime a suprafeței. Luciul poate fi uniform sau intermitent,
formând ,,ape’’.
Din acest punct de vedere deosebim:
- luciu mătăsos: paltinul, platanul, mahonul;
- luciu argintiu: mesteacănul, paltinul cu fibre ondulate și nodulețe ,,ochi de pasate”;
- luciu auriu: makorė.
Mirosul lemnului. În general, lemnul uscat nu are miros, dar volatizarea substanțelor
aromate pe care le conține poate imprima lemnului un miros caracteristic.
Au miros plăcut și persistent: laricele, bradul, zimbrul, santalul, trandafirul. Au miros
neplăcut: oțetarul, salcâmul etc., mai ales în stare verde.

Proprietățile lemnului:

Proprietăți fizice
Lemnul, având o structură poroasă, are proprietatea să absoarbă și să mențină o cantitate
de apă. Conținutul de apă al lemnelor verzi este în medie de 50 - 60%.
După debitare (tăierea în scânduri la gatere în fabricile de cherestea), lemnul pierde, prin uscare
naturală (așezat în stive în depozite) cca. 50% din cantitatea de apă pe care o conține. Uscarea se
poate face mai rapid în uscătorii speciale. Lemnul este bun pentru lucru numai dacă este uscat.
Lemnul uscat în aer liber, în climatul țării noastre, conține 12 – 15% apă. Lemnul perfect uscat
mai conține totuși o cantitate mică de apă ce intră în compoziția chimică a celulelor și care nu
dispare decât prin ardere.
Lemnul uscat are proprietatea de a-și mări volumul prin absorbția apei din atmosferă,
atunci când este așezat într-un mediu cu o umiditate mai mare decât a lui.
De altfel, lemnul își poate și micșora volumul prin pierderea apei, când uscarea se face
repede sau la temperatură mare, iar fenomenul poartă denumirea de contragere. Aceasta se
caracterizează prin crăpături interne și externe sau la deformări. Pentru a evita aceste defecte,
uscarea trebuie să se facă sistematic, respectând regulile tehnologice.
Proprietăți mecanice

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Elasticitatea este proprietatea lemnului de a reveni la forma și dimensiunile inițiale, după

ce a dispărut forța care l-a deformat și care nu a depășit limita elasticității.
Cele mai elastice lemne sunt: frasinul, mesteacănul, cornul, salcia, alunul.

Rezistența este proprietatea pe care o are lemnul de a se opune unei deformări

permanente sau ruperii sub acțiunea forțelor care-l supun la întindere, apăsare, îndoire, răsucire
sau la tăiere. Umiditatea lemnului influențează rezistența: lemnul cu umiditate mare are
rezistență mică. Unele specii de lemn, sub acțiunea unor cuțite, se despică ușor (procedeu pentru
obținerea șitei și șindrilei): molidul, bradul, aninul, fagul, stejarul. Dintre lemnele care se dispică
greu menționăm: ulmul, cornul, prunul, salcâmul etc.

Duritatea este proprietatea pe care o are lemnul de a se opune pătrunderii unui corp străin
mai tare decât el, care i-ar putea deforma suprafața. Duritatea lemnului determină în ultimă
instanță ușurința sau greutatea de prelucrare cu diferite unelte tăietoare (rindele, dălți, burghie)
sau pătrunderea cuielor, șuruburilor.
Cu cât lemnul este mai dur, cu atât se prelucrează mai greu (mai ales manual), se opune mai mult
la pătrunderea cuielor și suruburilor, pe care însă le reține mai bine decât un lemn mai puțin dur.
Specii dure: carpen, corn etc.

Durabilitatea sau trăinicia este proprietatea pe care o are lemnul de a-și păstra mult timp
însușirile naturale ca lemn sănătos. Trăinicia lemnului depinde de structura lui, de substanțele
chimice pe care le conține și poate diferi după condițiile în care este păstrat. Astfel, în aer liber,
în apă și în aer uscat, stejarul, ulmul, și pinul durează mult timp (sute de ani), pe când fagul,
plopul și teiul mai puțin.

Pentru inițierea în sculptura

ornamentală am folosit lemnul de tei.
Teiul face parte din categoria arborilor
de foioase moi. Teiul, sau Tilia, este un
gen care cuprinde aproximativ 30 de
specii de arbori, nativi zonelor
temperate ale emisferei nordice, în Asia
(unde majoritatea diversității speciilor
este găsită), Europa și Estul Americii de
Nord și este răspândit prin pădurile din
regiunile deluroase până aproape de
zona muntoasă. Lemnul de tei este
moale, de culoare alb-gălbuie, cu fibre
dense și uniforme. La arborii bătrâni
structura este ceva mai poroasă, iar
culoarea lemnului de o nuanță galben-roșcată. Lemnul de tei fiind moale și cu fibre dense este
întrebuințat foarte mult și la lucrările de tâmplărie, pentru că se fasonează ușor, obținându-se
ușor o suprafață netedă.
Lemnul de tei este ușor de folosit și în sculptură, fiind ușor de prelucrat cu dălțile, fibra
nu opune rezistență. Obiectele executate din tei se pretează la vopsit și lustruit foarte bine.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Ca unelte de lucru am folosit un set de 5 dălți, pentru sculptură mică: dalta dreaptă de 4
mm, plată cu marginile rotunjite de 7,5 mm, rotunjită de 3mm și de 6 mm, dalta în V de 4,5 mm,
dalta cu lamă oblică de 7,5 mm, pentru cioplit, am folosit și alte dălți rotunjite, de diferite
dimensiuni, ciocanul de lemn, menghine pentru fixare ș.a.

2. ETAPELE DE LUCRU:

Pentru început am ales realizarea unui element de friză, cu o structură simplă,

semicirculară, cu terminații vegetale spre interior. Structurile semicirculare sunt legate între ele
printr-un element floral stilizat, iar în partea inferioară, pentru a inchide compoziția am folosit ca
element decorativ o semisferă aplatizată.
Relieful pentru această compoziție este aplatizat, din dorința de a trece treptat spre un refiel mai
rotund, la celelalte compoziții, pentru a mă apropria treptat de stilul brâncovenesc, unde relieful
este mai rotund.

Schița nr. 1 – Modul de friză

București
2015
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

1. Realizarea plăcii de lut, suportul pentru modelaj.

Se utilizează un suport rigid pentru delimitarea și susținerea plăcii de lut (în acest
caz o placă de faianță). Cu o riglă dreaptă se nivelează cât mai uniform, lutul la o
înălțime de aprox. 1,5 cm. Placa de lut are dimnesiunea de 17 cm x 20 cm.

2. După nivelarea plăcii de lut se trece la incizarea desenului, pe baza schiței cu

propunerea elementului de friză. Se adaugă lutul prin presare, ăn interiorul liniilor
ce dau grosimea lujerului – elementul vegetal, având grijă să se păstreze desenul.

București
2015
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

3. Se trece apoi la construirea pe formă a volumului de modelat, în pozitiv, cu

ajutorul eboșoarelor de lemn. Înălțimea profilului de modelat având aprox. 0,5 cm.
Se urmărește obținerea unui relief plat, cu o grosime controlată, iar suprafața
plăcii (câmpului) nu trebuie alterată, deformată prin intrarea în grosimea ei (nu
trebuie să aibă denivelări).

4. Încadrarea suportului pentru turnare, pentru care se folosesc patru baghete de

lemn, care să fie mai înalte decât profilul plăcii de lut, pentru a obține grosimea
dorită a plăcii finale de ipsos. Apoi se aplică soluția cu stearină (soluție lichidă
rezultată din fabricarea săpunului – săpun lichid) pentru izolarea materialelor.
Această soluție trebuie aplicată cu grijă, astfel încât să nu se creeze bule, care ar
putea afecta aspectul final al plăcii de ipsos, sau ar putea duce la deterioararea
suprafeței modelajului.

București
2015
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

5. Apoi se pregătește un recipient, pentru prepararea pastei de ipsos, în care se

pune apă după care se adaugă cu atenție praful de gips în apă, până ce vârful de
piramidă format iese la suprafață. Se lasă ca acesta să absoarbă apa. După care se
amestecă de jos în sus, cu degetele răsfirate. Recipientul trebuie să fie elastic –
material plastic sau de preferat cauciuc pentru a se curăța și utiliza mai ușor. După
ce s-a omogenizat prin agitare masa fluidă se toarnă în suport. Nu se agită foarte
mult, pentru a preveni reacția de întărire, înainte de turnarea în suport.

6. După ce pasta de ipsos a fost turnată în suport, nu se intervine. Se lasă la întărit.

Când ipsosul face priză începe să se încălzească. E necesar să se aștepte până ce
placa de ipsos se răcește complet. După care, se îndepărtează baghetele de lemn,
se introduce un cuțit pentru a despărți placa de lut de cea de ipsos. Datorită
folosirii soluției de stearină, cele două plăci se pot desface fără a întâmpina
probleme. Astfel se obține, placa de ipsos cu forma în negativ. După care placa
se spală bine cu apă, pentru a îndepărta particulele de lut rămase pe suprafață. Și
se pregătește pentru turnarea pozitivului.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

7. După ce a fost spălată bine cu apă, placa de ipsos se încadrează pe suport pentru
turnarea pozitivului, se aplică din nou soluția de stearină pentru izolarea plăcilor.
Și se repetă procesul de turnare a pastei de ipsos, după cum s-a realizat anterior.
De preferat este ca turnarea pozitivului să se facă imediat ce negativul a fost
obținut, pentru că ipsosul este saturat de apă. Nu mai absoarbe apa din materialul
folosit pentru turnarea pozitivului. Se evită astfel riscul de a distruge forma.

La turnarea pozitivului, am folosit armătură din câlți de cânepă, pentru ca atunci când se
desfac plăcile de ipsos, să nu crape pozitivul. Aceștia se răsfiră ușor și se fac rotocoale, după
care se cufundă în pasta de ipsos. După ce am turnat primul strat de ipsos, am aplicat
armătura de câlți îmbibată în pasta de ipsos. La final s-a mai adăugat un strat de pastă de
ipsos până la nivelul suportului. Atenție! – Se are în vedere ca rotocoalele de câlți, din cauza
greutății lor, să nu ajungă la suprafața modelajului, ci să rămână în interiorul plăcii.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

După turnarea pozitivului, placa de ipsos a fost spălată bine cu apă și lăsată să se usuce la
temperatura camerei. Iar pentru finisarea formei, s-a intervenit puțin cu eboșoarul, acolo
unde era nevoie. Datorită plasticității mari a lutului, forma se poate modifica la pregătirea
suportului pentru turnat. De aceea trebuie manipulat cu grijă.

Din cauza faptului că la incizarea desenului nu am apreciat corect îmbinarea elementelor

de friză, a fost necesară o intervenție ulterioară. Am secționat cu o pânză de bomfaier
placa de ipsos cu forma în negativ, la nivelul elementului de legătură, atât cât să se
păstreze repetiția elementelor de friză. După care am turnat pozitivul corectat, pentru
două elemente. Factura reliefului este plată. Numai de la această formă obținută se poate
trece la un modelaj mai elaborat, urmărind particularități ale elementelor vegetale fie în
lemn sau piatră.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Pentru cea de a doua lucrare, am

propus o structură decorativă
pentru un panou plin, compusă
din patru module, dispuse simetric
pe două axe de simetrie verticală
și orizontală, având în centru o
rozetă cu patru petale, din care
răsar lujeri cu câte două frunze de
stejar. Panoul este încradat de
patru muguri de crin care leagă
căte două frunze. Pe liniile
mediane răsar alți muguri de flori.

Schița nr. 2 – Modul pentru panoul decorativ plin

După nivelarea tabletei suport, am incizat desenul. Placa de lut are dimensiunile 30 cm x
30cm. cu înălțimea de 1,5 cm.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

După care am construit forma, de această dată încercând abordarea unui relief mai rotund,
care să se apropie cât mai mult de stilul brâncovenesc. Acest model vine ca propunere
pentru realizarea unui panou sculptat în lemn.

Etapele de transpunere a modelajului de lut în ipsos sunt aceleași ca și la friză.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Negativul nu se armează. Dacă la scoaterea lutului această placă se fisurează nu intrăm în

panică. Ipsosul se lipește, sau părțile obținute se îmbină, peste care se va turna pozitivul.

Surplusul de ipsos care apare pe locul fisurii se poate înlătura cu o spatulă sau un cuțit etc.
până ce se obține o suprafață unitară.
București
2015
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Sculptura în lemn de tei

Am ales o plăcuță de lemn de tei cu

dimensiunile de aprox. 6 cm x 30 cm,
cu înălțimea de aprox. 2 cm.

1.După ce am curățat puțin suprafața

lemnului cu smirghel de diferite
granulații, am făcut desenul. Am creat
un ornament floral-vegetal cu trei
elemente, construite pe baza studiului
realizat în capitolul anterior.
Compoziția este construită pe un vrej,
cu flori de narcisă și de garoafă. Am
lăsat o margine de 0,5 cm pentru
încadrarea ornamentului.

2. Apoi am scobit, cu o daltă dreaptă și cu dalta

în v, surplusul de lemn, pentru a obține un
relief neted, la același nivel pe toată suprafața
plăcii, cu grija de a nu afecta liniile desenului
inițial. La acest moment, volumul este plat,
uniform, urmărind doar linia de contur a
desenului.

București
2015
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

3. După ce am obținut relieful plat al desenului, am intervenit pe formă cu celelalte dălți

curbe, dalta în V sau cea cu lamă oblică pentru a modela relieful și pentru a reda volumul
dorit.
4. La final, am finisat volumul cu smirghel. Lemnul de tei fiind moale, permite lustruirea
foarte bine.

Pentru a putea ajunge la sculptura decorativă, în lemn, este necesar să se treacă prin celelalte
metode de modelaj, pentru a ne obișnui cu volumul, pentru a înțelege mai bine forma și pentru a
studia ergonomia materialului, câtă rezistență opune, cât este de hidrofil etc.

București
2015
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, FACULTATEA DE TEOLOGIE ”JUSTINIAN PATRIARHUL”,
PROGRAMUL DE MASTER – ARTĂ SACRĂ ÎN CONTEMPORANEITATE

Ornamentul sculptat în lemn de tei – Elemente de friză

București
2015