Cursul 3

DREPTUL DE AUTOR:
Conţinutul dreptului de autor

1. Drepturile personale nepatrimoniale (morale) de autor

Prin crearea operei, autorul dobândeşte atât drepturi personale nepatrimoniale (morale),
cât şi drepturi patrimoniale.
Prerogativele care alcătuiesc dreptul moral se situează în sfera personalităţii autorului;
aşa se explică perpetuitatea, inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea sa. Prin derogare de la
dreptul comun, dreptul nepatrimonial de autor este considerat transmisibil mortis causa, în
anumite limite.
Pornind de la dispoziţiile art.10 al Legii nr.8/1996, dreptul subiectiv de autor implică
următoarele prerogative cu caracter moral (nepatrimoniale):
1. dreptul de divulgare (dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică – lit. a);
2. dreptul la paternitatea operei (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al
operei, inclusiv dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică –
lit. b şi c);
3. dreptul la respectarea integrităţii operei (dreptul de a pretinde respectarea integrităţii
operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă
prejudiciază onoarea sau reputaţia sa – lit. d); şi
4. dreptul de retractare (dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării – lit.e).
Fiecare dintre aceste componente ale dreptului nepatrimonial de autor va fi analizat
separat în secţiunile următoare.

1.1. Dreptul de divulgare (art.10 lit. a)

Puterea de decizie a autorului (scriitor, savant ori artist) apare ca un atribut de ordin
intelectual şi moral prin excelenţă, pentru că-i permite să păstreze manuscrisul, pe care l-a
redactat, numai pentru el (aspect moral propriu-zis) şi să nu-l publice atât timp cât opera nu-i
pare corespunzătoare cu idealul şi aşteptările sale (aspectul intelectual). Din aceeaşi perspectivă
se vorbeşte despre dreptul discreţionar al autorului de a duce la cunoștința publicului opera sa.

”Ca scriitor, Eminescu strica multă hârtie, căci făcea multe corecturi mai ales în ceea ce
priveşte alegerea vorbelor şi ţinea să dea la tipografie manuscrisul curat şi citeţ. Articolele
pentru Timpul le scria, de obicei, acasă, le citea cu glas tare, apoi le scria. Mai înainte de a le
da la tipar i le citea apoi cuiva şi dacă nu era mulţumit de ele, le prescria din nou. Împrejurul
mesei lui de scris era mereu plin de hârtii rupte” (I. Slavici, Amintiri).

De exercitarea acestui drept depinde existenţa dreptului patrimonial exclusiv (care este
corelativ), drept care nu are decât o existenţă virtuală şi care se transformă în realitate numai
după ce autorul decide să-şi aducă opera la cunoştinţa publicului.
Dreptul de divulgare (de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publicului) nu este transmisibil prin acte între vii şi, doar pe cale de excepţie, abia după moartea
autorului, se poate transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile. Problema transmisiunii
sale după moartea autorului se pune şi cu privire la operele postume, întrucât dreptul de
divulgare înseamnă dreptul la prima publicare.
 1.2. Dreptul la paternitatea operei (art.10 lit. b şi c)

Dreptul la paternitatea operei (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor a

operei) se întemeiază pe necesitatea de a se respecta legătura firească dintre creator şi opera sa.
Dreptul la paternitatea operei îmbracă:
- un aspect pozitiv – posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor; şi
- un aspect negativ – posibilitatea de a se opune la orice act de contestare a acestei calităţi
din partea unor terţi.
Aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea operei implică şi dreptul autorului la nume
(art.10 lit.c), adică de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului sub numele său,
sub pseudonim sau fără indicare de nume. În aceste din urmă situaţii, dreptul moral asupra
paternităţii operei îi permite autorului să revină oricând asupra acestor hotărâri şi să publice
opera sub numele său.

- Radu Tudoran – autorul celebrului roman „Toate pânzele sus!” se numea de fapt

Nicolae Bogza; era fratele scriitorului Geo Bogza, cel care se pare că i-a găsit și
pseudonimul;
- Dan Barbilian – a publicat cărţi de matematică sub numele personal şi poezie sub
numele de Ion Barbu;
- Tudor Arghezi – se numea Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul Arghezi provine
din  Argesis – vechiul nume al Argeșului, după cum a explicat chiar scriitorul;
- Tristan Tzara – unul dintre reprezentanții de marcă ai mișcării dadaiste s-a numit Sami
Rosenstock.

Numele autorului, dacă acesta a decis să publice opera sub numele său, trebuie indicat de
cesionarul dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în alt mod a operei, pe
coperta operei publicate în volum separat sau la începutul ori sfârşitul celor publicate în culegeri
sau periodice, pe programe, pe afişe şi pe orice materiale publicitare.
În cazul operelor derivate este obligatorie indicarea numelui autorului operei originale.
Obligaţia de indicare a numelui există şi în cazurile în care, potrivit legii, opera sau fragmente
din ea pot fi folosite fără consimţământul autorului.

„ÎN ROMÂNIA, TRADUCĂTORUL UNEI CĂRȚI CÂȘTIGĂ MAI MULT DECÂT AUTORUL EI
ȘI AMÂNDOI MOR DE FOAME

Hai să luăm ca exemplu o carte de 350 – 400 pagini și să vedem ce înseamnă s-o scrii și ce înseamnă s-o
traduci în România, mergând pe niște date standard. Luăm o carte medie, da? Nici prea subțire, cât un „roman” de
Bogdan Coșa, dar nici Orbitorul lui Cărtărescu sau vreo cărămidă fantasy, bașca în nu mai știu câte volume.
Uite, luăm o carte undeva pe la 650.000 de caractere cu spații, căci aceste semne contează, de fapt –
numărul paginilor e irelevant pentru că poate diferi în funcție de formatul cărții, de spațiere, de mărimea fontului
șamd. 650.000 de caractere cu spații, mergând pe o carte standard, format A5 sau asemănător, cu 1.800 de
caractere cu spații per pagină (cam pe-acolo e standardul), duce cam la o carte de 360 și ceva de pagini.
Traducătorul
Pentru traducător se calculează destul de simplu. Hai să zicem că e vorba de un roman care trebuie să fie
tradus din engleză în română, iar prețul paginii standard pentru o astfel de traducere se plătește la noi pe piață în
general cu 2 – 2,5 Euro. Sigur, sunt probabil traducători specializați care iau ceva mai mult (nu foarte mult, stați
liniștiți) sau traducători care iau chiar mai puțin, dar noi discutăm aici media. Și nu punem la socoteală faptul că
unele edituri / agenții plătesc traducerea cu întârzieri de luni întregi, uneori chiar ani, nu, discutăm despre o
editură serioasă, care ar plăti traducerea asta la timp, adică la aproximativ o lună după primirea ei de la
traducător și verificarea acesteia, desigur.
Se împart cele 650.000 de semne la 2.000 – 2.000, însemnând o pagină standard de traducere, în general,
pe această cifră se fac contractele. Ceea ce înseamnă că titlul nostru de 650.000 de semne are 325 de pagini
standard. 325 de pagini înmulțit cu 2 Euro, vin 650 de Euro, da? Un rahat de bani pe o muncă de trei – patru luni,
poate și mai mult, dacă romanul e complex.
Autorul
La autor, câștigurile se calculează în funcție de vânzări. Procentul pe care îl câștigă un autor dintr-un
exemplar al cărții sale (royalty-ul, adică) este între 5 și 10%, în general. Editurile mici sunt singurele care oferă

2
mai mult, încercând să atragă autori mai puternici, dar nu cu mult mai mult. Vă pot garanta că primele cinci
edituri de top din România nu oferă royalty-uri mai mari. Nici nu le-ar conveni.
Vânzarea de carte este extrem de slabă la noi în țară, iar asta se vede după cifra ce înseamnă un tiraj al
unei cărți. Un tiraj mediu poate oscila între 500 de exemplare publicate până la 1.000 – 1.500. Totuși, tirajul mediu
cam acesta este, de 1.000 – 1.500. De la 3 – 4 mii de exemplare în sus, deja o carte se numește bestseller și
provoacă isterii. Pe autorii care ajung acolo îi numeri pe degete, iar cei care sar pragul de 10.000 de exemplare
vândute, pe degetele de la o singură mână.
Deci discutăm de un autor ok, nici necunoscut / debutant (deși, de multe ori, debutanții dau lovitura). Un
autor la a doua – a treia carte care vinde 1.000 de exemplare din titlul său într-un an de zile. Prețul mediu al unei
cărți de 650.000 de caractere cu spații (deci cam 360 de carte, cum am zis), duce undeva la 35 de lei. La un royalty
standard, de 8%, autorul câștigă 2,8 lei per exemplar. 2,8 înmulțit cu o mie, înseamnă 2800 de lei, aproximativ 635
de Euro. Un rahat de bani pe o muncă de luni întregi sau poate chiar ani, bani care vin pe bucățele la diferențe
consistente de timp.
Se poate trăi din scris? Sigur că se poate. Post mortem”.

Voinţa autorului cu privire la modul de a scrie numele trebuie respectată întocmai (cu
iniţială, cu prenumele întreg etc.). Nerespectarea voinţei autorului în legătură cu numele va
constitui nu doar o încălcare a dreptului la nume, ci şi o încălcare a dreptului la calitatea de autor.

În februarie  1866 Iosif Vulcan primește la sediul redacției revistei „Familia” (pe care o
înființase şi al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania), de la un
elev al Gimnaziului din Cernăuți, o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată
Mihail Eminovici. Redactorul  este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare,
și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici  în  Eminescu.
Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat „nașul literar” al celui mai mare poet român.

În situaţia în care, însă, un terţ publică o operă proprie sub numele altuia (de obicei, un
autor cunoscut), nu ne vom afla în faţa unei încălcări a dreptului la calitatea de autor, ci a unei
încălcări a dreptului personal nepatrimonial la nume (drept civil).
Contestarea calităţii de autor din partea unei terţe persoane (sub forma însuşirii fără drept
a calităţii de autor al unei opere sau a aducerii la cunoştinţă publică a operei sub un alt nume
decât acela decis de autor) se sancţionează ca infracţiune (închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă – art.141 din Lege).
Dreptul la calitatea de autor şi dreptul la nume nu ridică probleme speciale în cazul
operelor comune, toţi creatorii beneficiind de aceleaşi drepturi. Soluţia este aceeaşi şi în cazul
operelor colective, pentru fiecare participant la realizarea operei, cărora legea le recunoaşte un
drept de autor distinct.

1.3. Dreptul la respectarea integrității operei (art.10 lit. d)

Dreptul la inviolabilitatea operei (dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de

a se opune oricărei modificări) subînţelege prerogativa autorului de a face cunoscută opera în
forma hotărâtă de el şi, ca urmare, inadmisibilitatea oricărei suprimări, modificări sau completări
făcute fără consimţământul autorului. Consacrarea acestui drept asigură protecţia operei
împotriva oricărei modificări ce ar putea constitui o atingere adusă onoarei, reputaţiei sau altor
interese legal protejate ale autorului.
Totuşi, este de remarcat că anumite forme de folosire a operei (pentru care autorul a
consimţi) includ implicit şi modificările ce sunt indisolubil legate de acel mod de folosire a
operei. De exemplu, în cazul adaptărilor (adaptarea unei opere literare pentru scenă sau film);
consimţind la adaptarea operei sale, autorul a acceptat pe cale de consecinţă şi transformările
cerute de natura diferită a operelor derivate, de trecerea operei de la un gen la altul.

3
 „Mary Poppins” 
Film fantastic muzical american, din
1964, regizat de Robert Stevenson  și produs
de Walt Disney, cu cântece de Sherman
Brothers.
Scenariul este scris de Bill
Walsh  și Don DaGradi, fiind bazat vag pe
seria de cărți pentru copii Mary
Poppins de P. L. Travers.

Tot astfel, acceptarea colaborării la o operă comună sau la realizarea unei opere colective
implică acceptarea unei coordonări a contribuţiilor individuale, ceea ce se realizează prin
intervenţiile coordonatorilor lucrării, care asigură unitatea operei, aducerea la un numitor comun
a stilurilor, a formei de exprimare a coautorilor, etc.
Problema inviolabilităţii operei se pune în mod deosebit pentru operele de artă plastică, în
raporturile dintre autor şi proprietarul / posesorul suportului material (suport identificat cu opera
însăşi). În conflictul dintre dreptul la inviolabilitatea operei şi dreptul de proprietate / posesia
deţinătorului ei, se recunoaşte atât dreptul autorului de a avea acces la opera sa (în vederea
reproducerii ei), cât şi interdicţia pentru proprietarul sau posesorul originalului (opera de artă sau
manuscris) de a-l deteriora sau distruge. În acest sens art. 23 din lege precizează că proprietarul
originalului unei opere nu are dreptul să distrugă înainte de a oferi autorului la preţul de cost al
materialului (înglobat în operă), iar dacă remiterea materială nu este posibilă, proprietarul va
permite autorului executarea unei copii după operă într-o manieră corespunzătoare
Doctrina de specialitate este de acord asupra unor modificări permise cesionarului, acesta
putând corecta greşelile de ortografie, punctuaţie, sintaxă, dar neavând dreptul de a corecta
stilul. Întinderea dreptului de modificare recunoscut cesionarului este şi în funcţie de natura
operei. Astfel, se recunoaşte, pentru cazul lucrărilor ştiinţifice, dreptul de a corecta greşelile
flagrante sau, în cazul unor lucrări informative care apar în ediţii succesive (dicţionare,
enciclopedii), dreptul de actualizare a textului iniţial. În schimb, în cazul lucrărilor de imaginaţie
(literare sau artistice) dreptul de intervenţie a cesionarului se reduce la problemele de ortografie,
punctuaţie şi sintaxă.

1.4. Dreptul de a retracta opera (art.10 lit. e)

Dreptul de retractare este un drept esenţial, corelativ dreptului de divulgare, şi consecinţă

directă a caracterului absolut şi discreţionar al autorului de a rămâne stăpân pe opera sa, calitate
în care o poate retrage, revenind la consimţământul dat la folosirea operei sau de a o modifica în
principiu, oricând.

Galileo Galilei  (1564 –1642) a fost

un fizician, matematician,  astronom  și filosof  italian care a jucat un rol important în revoluția
științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile
astronomice, precum și suportul pentru teoria heliocentristă (că Pământul se roteşte în jurul
Soarelui, dezvoltată de Nicolaus Copernic). Susținerea de către Galileo a acestei teorii a dus la
controverse în epocă, marea majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin
declarativ) viziunea  geocentrică (că Pământul ar fi centrul universului). Galileo și-a apărat

4
opinia în celebra sa lucrare „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, publicată
în 1632, motiv pentru care a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat
să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

Dreptul de retractare apare ca un drept absolut, discreţionar şi inalienabil. El comportă,

însă, unele restricţii în cazul operelor comune şi al operelor colective, determinate de necesitatea
de a respecta drepturile celorlalţi autori sau coautori participanţi la realizarea operei (fiind
coproprietari, se respectă regula comună de la proprietatea comună pe cote părţi forţată şi
perpetuă). În acest sens sunt prevederile art.5 alin.3 din lege care precizează că, în lipsa unei
convenţii contrare, coautorii nu pot exploata opera decât de comun acord.

1.5. Inalienabilitatea drepturilor morale

Potrivit art. 11 alin. (1) din lege, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări
sau al vreunei înstrăinări. Cu toate acestea, potrivit alin. (2), după moartea autorului dreptul la
divulgarea operei, la paternitatea operei şi dreptul la inviolabilitatea operei se transmit prin
moştenire legală sau testamentară pe timp nelimitat. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul
acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului
sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din acel domeniu de creaţie.

2. Drepturile patrimoniale de autor

Autorul unei opere literare sau ştiinţifice are, potrivit Legii, următoarele drepturi
patrimoniale:
1. dreptul patrimonial de a utiliza sau exploata exclusiv opera şi de a consimţi la utilizarea
operei de către alţii (art.12-16);
2. dreptul de suită1 în cazul operelor de artă plastică (art. 21);
3. dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată (art. 107-110).

2.1. Dreptul patrimonial de a utiliza sau exploata exclusiv opera

Acest drept are două componente:

- prima pozitivă – de a utiliza sau exploata în mod exclusiv opera, iar
- a doua negativă – posibilitatea autorului de a interzice terţilor utilizarea sau exploatarea
operei sale, prin neautorizarea acestor activităţi.

Utilizarea sau exploatarea exclusivă a operei dă naştere în persoana autorului la

prerogative distincte de a autoriza (art. 13 din lege):
a) reproducerea operei;
b) distribuirea operei;
c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu
consimţământul autorului, după operă;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin
punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în
orice moment ales, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate.

1
Cuvântul „suită” provine de la verbul francez „suivre” care înseamnă „a urmări”.
5
 Dreptul de a autoriza utilizarea sau exploatarea operei de către alţii se realizează pe cale
contractuală, în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect pentru autor. Legea definește
expres ce se înţelege prin modurile de exploatare a operei în art.14-16.

2.2. Dreptul de suită

Dreptul de suită are menirea de a recompensa pe autorul unei opere de artă plastică a
cărei valoare creşte odată cu trecerea timpului (art. 21).
Astfel, autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere
fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net
de vânzare obţinut la orice re-vânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor,
precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Acest drept se aplică tuturor actelor de re-vânzare a unei opere originale 2 de artă grafică
sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau
intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.
Suma datorată în temeiul dreptului de suită se calculează conform următoarelor cote, fără
a putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în lei [art. 21 alin. (4)]:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25% .
Vânzătorul trebuie să îi comunice autorului informaţiile necesare în termen de două luni
de la data vânzării, răspunzând de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără
adăugarea altor taxe, şi de plata către autor a sumei datorate.
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. El durează tot
timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmite fie prin moştenire legală, fie prin
cea testamentară, pe o perioadă de 70 ani [art. 25 alin. (1)].

Hotărârea Curții de Justiţie a Uniunii Europene din 15 aprilie 2010 pronunţată în cauza C -518/08:
statele membre ale Uniunii Europene au dreptul de a stabili categoriile de persoane care pot beneficia de dreptul
de suita dupa decesul autorului unei opere de arta.
Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suita in beneficiul autorului unei opere de arta originale instituie
un drept de suita obligatoriu in beneficiul autorului unei opere de arta si, dupa moartea sa, al avanzilor-cauza ai
acestuia (drept care permite autorului si, ulterior, avanzilor-cauza ai acestuia, sa incaseze un procent din pretul
obtinut la orice revanzare a uneia dintre operele sale, ulterioara primei instrainari). De acest drept beneficiaza
autorul pe durata intregii sale vieti si, ulterior, avanzii-cauza ai acestuia timp de 70 de ani de la data decesului
artistului.
Legislatia franceza limiteaza categoria beneficiarilor dreptului de suita, dupa moartea artistului, numai la
mostenitorii legali, cu excluderea legatarilor. Un artist nu poate dispune prin testament cu privire la acest drept.
Pictorul Salvador Dalí a decedat la 23 ianuarie 1989 in Spania, la succesiunea sa avand vocatie cinci
mostenitori legali, membri ai familiei sale. Pe de alta parte, in privinţa drepturilor sale de proprietate intelectuala,
Salvador Dalí desemnase, prin testament, statul spaniol ca legatar universal, in sensul dreptului succesoral francez.
Aceste drepturi sunt administrate de Fundación Gala-Salvador Dalí, fundație de drept spaniol creata in 1983 la
inițiativa pictorului.
In 1997, Fundación Gala-Salvador Dalí a încredințat VEGAP, societate de drept spaniol, un mandat
exclusiv, valabil la nivel mondial, de gestiune colectiva si de exercitare a drepturilor de autor asupra operei lui
Salvador Dalí. Pe de alta parte, VEGAP se afla intr-un raport juridic contractual cu entitatea omologa din Franța,
ADAGP, care este însărcinată sa gestioneze drepturile de autor ale lui Salvador Dalí pe teritoriul francez.
Începând din 1997, ADAGP a colectat in Franta sumele aferente drepturilor de exploatare a operei lui
Salvador Dalí, care au fost transferate, prin intermediul VEGAP, catre Fundación Gala-Salvador Dalí, cu exceptia
dreptului de suita. Astfel, in aplicarea legislatiei franceze, ADAGP a platit in mod direct sumele aferente dreptului
de suita mostenitorilor legali ai lui Salvador Dalí.
Considerând ca, in temeiul testamentului lui Salvador Dalí si al dreptului spaniol, trebuia ca dreptul de
suita perceput cu ocazia vanzarilor lucrarilor artistului la licitatie, pe teritoriul francez, sa ii fie transferat,
2
Legea include în categoria operelor de artă originale şi copiile operelor originale de artă sau fotografice care au
fost făcute într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia.
6
Fundación Gala-Salvador Dalí, precum si VEGAP, au solicitat tribunalului competent din Paris obligarea ADAGP
la plata acestei sume. In cadrul acestui litigiu, instanta franceza a sesizat Curtea de Justitie pentru a se stabili daca
Directiva 2001/84 se opune unei dispozitii de drept intern care rezerva beneficiul dreptului de suita numai
mostenitorilor legali ai artistului, cu excluderea legatarilor testamentari.
Prin hotarare, Curtea considera ca, in lumina obiectivelor urmarite de Directiva 2001/84, statele membre
dispun de libertatea de decizie legislativa proprie pentru a stabili categoriile de persoane care pot beneficia de
dreptul de suita dupa decesul autorului unei opere de arta. Astfel, adoptarea Directivei 2001/84 are la origine un
dublu obiectiv:
- să se asigure ca autorii operelor de arta plastica si grafica beneficiaza de succesul economic al creatiilor
lor; şi
- să se puna capat denaturarii concurentei pe piata obiectelor de arta, in masura in care plata unui drept de
suita in anumite state membre poate conduce la deplasarea vanzarilor de opere de arta in statele membre
in care acesta nu se aplică.
In ceea ce priveste pimul obiectiv, care urmareste sa asigure un anumit nivel de remunerare artistilor,
Curtea considera ca realizarea sa nu se dovedeste in niciun caz a fi compromisa prin devolutiunea dreptului de
suita anumitor categorii de subiecte de drept cu excluderea altora, dupa decesul artistului.
In ceea ce priveste al doilea obiectiv, Curtea precizeaza ca legiuitorul Uniunii a intentionat sa remedieze
situatia in care vanzarile de opere de arta ar fi concentrate in statele membre in care dreptul de suita nu se aplica
sau se aplica intr-un procent inferior celui in vigoare in alte state membre, in detrimentul caselor de licitatii sau al
altor comercianti de obiecte de arta de pe teritoriul acestor din urma state membre. Astfel, reiesind ca este
indispensabil sa se prevada o armonizare cu privire la operele de arta si la vanzarile avute in vedere de dreptul de
suita, precum si cu privire la baza de evaluare si la procentul acestuia, Curtea considera ca armonizarea asigurata
de directiva se limiteaza la acele dispoziții de drept national care au un efect direct asupra funcționarii pieței
interne.
În consecinţă, nu este necesar sa se elimine diferențele intre legislațiile naționale care nu pot aduce
atingere funcționarii pieței interne, dintre care fac parte dispozițiile care stabilesc categoriile de persoane care pot
sa beneficieze de dreptul de suita după decesul autorului unei opere de arta.

2.3. Dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată

Potrivit art.107 din Lege, autorii operelor susceptibile de a fi reproduse prin înregistrări
sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum şi cei ai operelor susceptibile de a fi
reproduse pe hârtie, direct ori indirect au dreptul, împreună cu editorii, producătorii şi cu artiştii
interpreţi sau executanţi, după caz, la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată.
Astfel, art.34 defineşte copia privată stabilind că nu constituie o încălcare a dreptului de
autor reproducerea unei opere fără consimţământul autorului, pentru uz personal sau pentru
cercul normal al unei familii, cu condiţia ca:
- opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică;
- reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei; şi
- reproducerea să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.
Însă, pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe
care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic, precum şi pentru aparatele
concepute pentru realizarea de copii se va plăti o remuneraţie compensatorie stabilită prin
negociere, conform legii.
Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau
importatorii de suporturi de aparate, indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau
digital. În acest scop, importatorii şi fabricanţii de suporturi şi aparate sunt obligaţi să se înscrie
la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Registrul Naţional al Copiei Private, şi pot
desfăşura activităţile respective de import sau de producţie numai după obţinerea de la Oficiul
Român pentru Drepturile de Autor a certificatului de înregistrare. Lista suporturilor şi a
aparatelor pentru care se datorează remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi
cuantumul acestei remuneraţii se negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere.
Remuneraţiile negociate de părţi sunt procentuale şi sunt datorate pentru aparatele şi
suporturile prevăzute, inclusiv pentru coli de hârtie pentru copiator format A4 şi suporturi
digitale. Remuneraţia compensatorie pentru copia privată reprezintă o cotă procentuală, după
cum urmează [art. 107 alin. (8)]:
a) coli de hârtie pentru copiator, format A4: 0,1% (din valoarea declarată în vamă);
b) alte suporturi: 3%;

7
 c) pentru aparate: 0,5% .

Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se colectează de către un organism de

gestiune colector unic pentru operele reproduse după înregistrări sonore şi audiovizuale şi de
către un alt organism de gestiune colector unic pentru operele reproduse de pe hârtie.
Remuneraţia compensatorie pentru copia privată încasată de organismele de gestiune
colectoare unice se repartizează beneficiarilor, astfel [art. 1072]:
a) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii înregistrate sonor, prin procedeu analogic,
40% din remuneraţie revine, în părţi negociabile, autorilor şi editorilor operelor
înregistrate, 30% revine artiştilor interpreţi sau executanţi, iar restul de 30% revine
producătorilor de înregistrări sonore;
b) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii înregistrate audiovizual, prin procedeu
analogic, remuneraţia se împarte în mod egal între următoarele categorii: autori, artişti
interpreţi sau executanţi şi producători;
c) în cazul copiilor înregistrate prin procedeu digital, pe orice tip de suport, remuneraţia se
împarte în mod egal între beneficiarii corespunzând fiecăreia dintre cele trei categorii
prevăzute la lit. a), b) şi c), iar, în interiorul fiecărei categorii, conform celor stabilite la
literele amintite;
d) în cazul copiilor înregistrate, prin procedeu analogic, pe hârtie, remuneraţia se împarte în
mod egal între autori şi editori.

Remuneraţia compensatorie pentru copia privată nu se plăteşte:

- în cazul în care suporturile audio, video sau digitale neînregistrate, fabricate în ţară sau
importate, se comercializează angro către producătorii de înregistrări sonore şi
audiovizuale sau către organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile
emisiuni (art. 108);
- pentru importul de suporturi şi aparate ce permit realizarea de copii, efectuat fără scop
comercial, în bagajul personal legal admis (art. 110).

Dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate face obiectul unei
renunţări din partea beneficiarilor.
 Anexa nr. 1 la Protocolul din 10/04/2009 privind Lista suporturilor si aparatelor pentru care se datoreaza
remuneratia compensatorie pentru copia privata pentru operele reproduse dupa inregistrari sonore sau
audiovizuale, precum si cuantumul acestei remuneratii, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 316 din
13/05/2009.

LISTA
suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerația
compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse
după înregistrări sonore și audiovizuale
  
a) Aparate
  
1. Televizoare și magnetoscoape digitale cu HDD sau mediu de stocare încorporat, playere audio/video cu
mediu de stocare, MP3 playere, MP4 playere, IPOD mediaplayer care suportă următoarele formate: AVI,
MPEG-1, MPEG-2, MPEG-4, XVID, DIVX (v3.11, v4.x, V.5x, V.6x), XVID/VCD, SVCD, DVD, ACC,
WMA, WMV, ASF, MP3, MP4, WAV, IMOD și orice versiune a acestora dezvoltată ulterior 0,5%
2. Blu ray recorder 0,5%
3. HD DVD recorder 0,5%
4. Audio recorder 0,5%
5. Minidisk recorder 0,5%
6. Video recorder 0,5%
7. CD recorder, echipament HI FI ce funcționează de sine stătător 0,5%
8. DVD recorder, echipament HI FI ce funcționează de sine stătător 0,5%
9. MP3 recorder 0,5%
10. CD writer 0,5%
11. DVD writer 0,5%

8
 12. CD writer încorporat în computer 0,5% (procentul se aplică la valoarea ce reprezintă 7% din valoarea
întregului sistem împreună cu care se comercializează CD writer-ul)
13. DVD writer încorporat în computer 0,5% (procentul se aplică la valoarea ce reprezintă 7% din
valoarea întregului sistem împreună cu care se comercializează DVD writer-ul)
14. Hard disk extern, inclusiv cel cu intrare și/sau ieșire audiovideo, indiferent de denumirea purtată 0,5%
15. Hard disk încorporat în computer 0,5% (procentul se aplică la o valoare ce reprezintă 10% din
valoarea întregului sistem împreună cu care se comercializează hard disk-ul)
16. Stick-uri de memorie 0,5%
  
b) Suporturi

1. Carduri de memorie (altele decât cele pentru telefoane) 3%

2. Disc Blu ray 3%
3. HD DVD Disc 3%
4. Casete audio 3%
5. Minidisk 3%
6. Casete video tip VHS, Super VHS (cu excepția casetelor pentru camerele video portabile de genul:
Video 8, Digital 8, HI8, DVM, VHS-C, Super VHS-C), D-VHS, casete video HD 3%
7. Orice tip de DVD sau CD blank, inclusiv de CD data 3%

2.4. Durata protecţiei juridice a drepturilor patrimoniale

Spre deosebire de drepturile morale de autor, cele patrimoniale sunt transmisibile (prin
acte între cei vii şi pentru cauză de moarte) şi au o durată limitată (au un caracter temporar).
Caracterul temporar rezultă din funcţia socială a dreptului de autor, în sensul că, după trecerea
unui termen, opera intră în domeniul public, tocmai pentru a se putea utiliza şi exploata în mod
liber de oricine.
Durata protecţiei este reglementată de art. 24-32 din lege. Astfel, art.24 precizează că
drepturile de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul
creării operei, iar drepturile patrimoniale durează tot timpul vieţii autorului, iar după moartea
acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani. Dacă nu
există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat
în timpul vieţii autorului, iar în lipsa unui mandat, organismul de gestiune colectivă cu cel mai
mare număr de membrii din domeniul respectiv de creaţie.
Prin excepţie de la regula enunţată, durata protecţiei este diferită (ca moment de pornire
sau ca lungime a termenului) în următoarele situaţii:
- cazul operelor postume, nepublicate în perioada de protecţie, pentru care durata
protecţiei este de 25 de ani (cel protejat fiind persoana care aduce opera, în mod legal, la
cunoştinţă publică);
- cazul operelor publicate sub pseudonim, care sunt protejate 70 de ani de la data
publicării lor;
- situaţie drepturilor patrimoniale asupra operelor realizate în colaborare, pentru care
durata protecţiei este de 70 de ani de la moartea ultimului coautor;
- cazul operelor colective, aici protecţia fiind asigurată timp de 70 de ani de la data
aducerii operelor la cunoştinţă publică;
- situaţia drepturilor patrimoniale asupra programelor pentru calculator, care durează tor
timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire, pe o
perioadă de 70 de ani.

3. Limitele exercitării dreptului de autor

Dreptul patrimonial de exploatare sau utilizare exclusivă comportă unele derogări; în

acest sens, art.33-37 din lege prevăd o serie de ipoteze în care utilizarea operei este posibilă
fără consimţământul (autorizarea) autorului şi fără plata vreunei remuneraţii.

Premisele (condiţiile) pentru acest tip de utilizare sunt următoarele:

9
 1. opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică;
2. utilizarea să fie conform bunelor uzanţe;
3. să nu se contravină exploatării normale;
4. să nu se prejudicieze autorii, sau titularul dreptului de exploatare.

Situaţiile permise de lege, de utilizare a operei fără consimţământul autorului şi fără plata
vreunei remuneraţii, sunt următoarele (art. 33):
1. reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative
ori pentru scopuri de siguranţă publică;
2. utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu
titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
3. utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de
radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de
învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în
măsura justificată de scopul urmărit;
4. reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale
sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului
unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării
grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a
arhivei respective;
5. reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de
învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii
unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;
6. reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,
distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă
plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara
cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri,
distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
7. reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ,
exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi
accesul publicului să fie fără plată;
8. utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate
de o autoritate publică;
9. utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu
acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
10. mai sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public,
fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
a. de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în
scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care
o astfel de utilizare este, în mod expres, rezervată;
b. de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere
de acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări
să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
c. de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de
actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;
d. de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru
cercetare ştiinţifică;
e. de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel
handicap şi în limita cerută de handicapul respectiv;
11. actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte
integrantă şi esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită
10
 transmiterea, în cadrul unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a
unei opere ori a altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine
stătătoare;
12. copia privată (art. 34).

În toate cazurile prevăzute la pct.2, 3, 5, 6, 9 şi 10 trebuie să se menţioneze sursa şi

numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil; în cazul
operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se
găseşte originalul.

― Cine eşti tu ? zise Micul Prinţ. Eşti tare frumoasă… Citat din cartea „Micul prinţ” de Antoine de
― Sunt o vulpe – zise vulpea. Saint-Exupery prezentat, ca îndemn la lectură,
― Vino să te joci cu mine – o pofti Micul Prinţ. Sunt
atât de trist…
pe site-ul:
― Nu pot să mă joc cu tine – zise vulpea. Nu sunt http://haicubine.ro/2017/09/20/micul-print-
îmblânzită. antoine-de-saint-exupery/
― A ! Iartă-mă – rosti Micul Prinţ. […] Ce înseamnă «
a îmblânzi » ?
― E un lucru care prea e dat uitării – zise vulpea.
Înseamnă «a-ţi crea legături»…
― A-ţi crea legături?
― Desigur – zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine
decât un băieţaş aidoma cu o sută de mii de alţi
băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai
nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe,
aidoma cu o sută de mii de alte vulpi.
Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de
altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…
― Încep să înţeleg – zise Micul Prinţ. E undeva o
floare… mi se pare că m-a îmblânzit… […]
― Dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi
cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de-ai tuturora.
Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va
chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte ! Vezi
tu, acolo, lanurile de grâu ? Eu nu mănânc pâine. Mie
grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc
aminte de nimic. Şi asta-i trist ! Tu ai însă părul de
culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, când tu mă
vei fi îmblânzit ! Grâul auriu, şi el îmi va aminti de tine.
Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin
grâu… […]

Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii,
este permisă în următoarele cazuri (art. 35):
1. dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia
publicului;
2. dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să
nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia;
3. dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
4. dacă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă a operelor în scop didactic, cu
menţionarea autorului.

11
 O replică realizată de artistul francez
Marcel Duchamp (1887-1968) a celebrului
tablou Mona Lisa, pictat de Leonardo da
Vinci la începutul secolului al XVI-lea, a
fost vândută de casa de licitaţii Sotheby’s,
cu barbă şi cu mustăţi cu tot, pentru suma
de 750.000 de dolari (octombrie 2017)

În scopul de a testa funcţionarea produselor la momentul fabricării sau vânzării,

societăţile comerciale care produc ori vând înregistrări sonore sau audiovizuale, echipament
pentru reproducerea ori comunicarea publică a acestora, precum şi echipament pentru receptarea
de emisiuni de radio şi de televiziune pot reproduce şi prezenta extrase din opere, cu condiţia ca
aceste operaţiuni să fie reduse la dimensiunile necesare testării (art. 37).
Cesiunea dreptului de radiodifuzare a unei opere către un organism de radiodifuziune sau
de televiziune dă dreptul acestuia să înregistreze opera pentru nevoile propriilor emisiuni, în
scopul realizării, o singură dată, a radiodifuzării autorizate. În cazul unei noi radiodifuzări a
operei astfel înregistrate, este necesară o nouă autorizare din partea autorilor, în schimbul unei
remuneraţii care nu poate face obiectul unei renunţări. Dacă în termen de 6 luni de la prima
radiodifuzare nu se solicită această autorizare, înregistrarea trebuie distrusă (art. 38).
În cazul înregistrărilor temporare ale unor opere realizate prin mijloace proprii de
organismele de radiodifuziune sau de televiziune pentru propriile emisiuni, conservarea acestor
înregistrări în arhivele oficiale este permisă în cazul în care prezintă o valoare documentară
deosebită.

12