Arhitectura calculatoarelor - Concepte de bază (Pag. 1) Sem.

I/ S2/ Fișa teoretică 01

1. CONCEPTE GENERALE

1.1. Hardware, software şi Tehnologia Informaţiei (IT)

Orice decizie are la bază informaţii şi date referitoare la obiectul activităţii respective.
Prelucrarea datelor trebuie făcută în concordanţă cu cerinţele tehnologiei informaţionale. Se pot
astfel contura diferenţele dintre date şi informaţii:
 Datele desemnează elementele primare, provenind din diverse surse, fără o formă
organizată care să permită luarea unor decizii;
 Informaţiile sunt date ce au un caracter de noutate, care îmbogăţesc nivelul de
cunoştinţe ale celui care primeşte aceste informaţii.
O dată care nu aduce nimic nou nu se poate considera informaţie.
Definiţie. Prelucrarea datelor (numită şi procesare) presupune totalitatea transformărilor,
ca formă şi conţinut a datelor.
Dintre transformările cele mai importante:
1. GENERAREA – operaţia prin care se obţin date primare (sursă).
2. CULEGEREA ŞI PREGĂTIREA. Forma iniţială a datelor diferă de forma sub care
acestea intră în prelucrare. Pregătirea datelor în vederea prelucrării lor presupune
etapele:
 Selectarea – alegerea dintre datele primare a celor necesare pentru obţinerea
numitor informaţii;
 Codificarea – trecerea datelor într-o formă adecvată prelucrării (de exemplu,
utilizarea numerelor pentru a desemna lunile anului);
 Conversia – transferarea datelor de pe un suport pe altul;
 Copierea/multiplicarea – reproducerea pe un mediu identic a datelor, păstrându-
se forma, conţinutul şi semnificaţia acestora;
 Verificarea – analizarea corectitudinii datelor, ca formă şi conţinut, urmărind
eliminarea posibilelor alterări datorate culegerii, prezentării sau transmiterii.
3. PRELUCRAREA datelor în scopul obţinerii diferitelor rezultate se face cu ajutorul
funcţiilor:
 Sortarea – aranjarea datelor într-o anumită ordine, conform unor criterii bine
precizate;
 Clasificarea – gruparea datelor după caracteristici comune, fără stabilirea unor
anumite priorităţi în cadrul grupelor formate;
 Compararea – stabilirea asemănărilor şi/sau deosebirilor dintre două sau mai
multe date;
 Analiza – examinarea unui grup de date, urmărindu-se condiţiile îndeplinirii
uneia/mai multor cerinţe de către fiecare dată a grupului în parte;
 Sintetizarea – stabilirea unor caracteristici esenţiale, generale, pe care le au
datele dintr-un grup, formându-se o nouă structură ce surprinde acele caracteristici
comune;
 Calcularea – operaţii aritmetice sau logice efectuate asupra uneia sau mai multor
date, simultan.
4. FURNIZAREA datelor este impusă de faptul că forma în care datele sunt disponibile în
urma prelucrării nu corespunde, de obicei, cerinţelor beneficiarului. Ca urmare, se
Arhitectura calculatoarelor - Concepte de bază (Pag. 2) Sem.I/ S2/ Fișa teoretică 01
impune furnizarea datelor într-o formă clară, astfel încât să nu existe probleme de
înţelegere sau interpretare eronată.
5. PĂSTRAREA datelor se face în colecţii de date, alcătuite după reguli bine definite, în
vederea unor prelucrări ulterioare. Asupra unei astfel de colecţii se pot face următoarele
operaţii:
 Validare – precizarea modului în care o dată poate fi introdusă în colecţie;
 Regăsire – căutarea şi localizarea unei date;
 Modificare – transformarea unei date din colecţie prin schimbarea unor atribute;
 Distrugere – eliminarea din colecţie a unor date, cu precizarea condiţiilor în care
se poate face acest lucru.
6. TRANSMITEREA (COMUNICAREA) datelor se referă la modul în care datele trec de la
o etapă la alta, pe parcursul prelucrării.
Orice activitate, în orice domeniu, se desfăşoară pe baza unui flux informaţional.
Definiţie. Totalitatea fluxurilor informaţionale, cu o anumită organizare, care asigură
legătura dintre conducere (sistemul decizional) şi execuţie (sistemul de execuţie) se numeşte
sistem informaţional.
Definiţie. Dacă desfăşurarea activităţii presupune utilizarea echipamentelor electronice de
calcul, sistemul informaţional se numeşte sistem informatic.
Rezultă că sistemul informatic este parte a sistemului informaţional însă, în ultimul timp, din
cauza creşterii susţinute a automatizării activităţilor, creşte importanţa sistemului informatic.

1.1.1. Structura unui sistem informatic

În structura unui sistem informatic, al cărui element principal este calculatorul electronic sau
sistemul de calcul, se identifică următoarele componente:
 cadrul organizatoric al societăţii şi datele vehiculate;
 resursele umane (pe de o parte analiştii şi proiectanţii sistemului informatic, pe de altă
parte beneficiarul sistemului şi utilizatorii acestuia);
 metodele şi tehnicile de proiectare;
 echipamentele electronice de calcul;
 sistemul de programe utilizat pentru realizarea obiectivelor sistemului informatic şi
pentru utilizarea eficientă şi corectă a echipamentelor.
Omiterea oricăreia din aceste componente face imposibilă funcţionarea sistemului informatic
respectiv.

1.1.2. Structura unui calculator electronic

Din punct de vedere structural, pornind de la diferenţierea modulelor fizice şi logice,
calculatorul (el însuşi un sistem informatic) are două componente:
1. Hardware (pe scurt, hard) – constă din:
 ansamblul elementelor fizice şi tehnice cu ajutorul cărora datele se pot culege,
verifica, transmite, stoca şi prelucra;
 suporturile de memorare a datelor;
 echipamentele de redare a rezultatelor.1
2. Software (pe scurt, soft) – ansamblul programelor, procedurilor, rutinelor care

1
Componentele hardware reprezintă elementele ce pot fi practic atinse, sunt vizibile,
palpabile.
Arhitectura calculatoarelor - Concepte de bază (Pag. 3) Sem.I/ S2/ Fișa teoretică 01
controlează funcţionarea corectă şi eficientă a elementelor hard. 2

1.1.3. Noţiunea de tehnologie a informaţiei (TI sau IT)

Definiţie. Tehnologia informaţiei reprezintă normele şi procedeele de colectare,
memorare, transmitere şi prelucrare a datelor, în vederea obţinerii rezultatelor scontate, cu
ajutorul calculatorului electronic.

1.1.4. Structura unui calculator personal

Din punct de vedere funcţional, arhitectura unui sistem de calcul este redată în schiţa
următoare:

Elementele din această schemă sunt:

1. UC (Unitatea Centrală), alcătuită din:
 UM – Unitatea de Memorie internă sau memoria internă (principală) – este destinată
păstrării datelor şi instrucţiunii programelor pe timpul prelucrării sau, în unele cazuri,3
pe toată durata funcţionării sistemului de calcul.
 UCP – Unitatea Centrală de Prelucrare – este implementată cu ajutorul
microprocesorului, elementul de bază al sistemului de calcul.
 UCC – Unitatea de Comandă şi Control – primeşte instrucţiunile din memoria
internă, le interpretează şi, corespunzător acestora, emite comenzi către UAL şi
UM, respectiv comenzi de transfer către S I/O şi ME.
 UAL – Unitatea Aritmetică şi Logică – execută operaţii aritmetice şi logice cu
date furnizate de UM şi redepune în aceasta rezultatul obţinut.
2. S I/O (Sistemul de Intrare/Ieşire):
 Medii de stocare – reprezintă suportul fizic pe care se stochează informaţia (hard-
disc, CD, DVD, dischetă (floppy), cameră foto/video, stick etc.). De fapt, ele reprezintă
o memorie suplimentară.
 Dispozitive periferice – se împart în:
 Dispozitive pentru accesarea mediilor de stocare: sunt unităţile de dischetă (floppy),
CD, DVD. După poziţia lor în sistem, ele pot fi interne sau externe. Cele mai multe

2
Componentele software există sub formă de concepte şi simboluri şi nu au substanţă.
3
Deşi majoritatea programelor eliberează, la terminare, memoria internă pe care o folosesc,
unele programe, odată încărcate, rămân acolo până la terminarea funcţionării calculatorului (de
exemplu, interpretorul de comenzi – COMMAND.COM sau unele programe antivirus).
Arhitectura calculatoarelor - Concepte de bază (Pag. 4) Sem.I/ S2/ Fișa teoretică 01
se găsesc, din punct de vedere al firmelor furnizoare, în ambele variante. 4
 Dispozitive pentru interfaţa cu utilizatorul – reprezintă totalitatea dispozitivelor cu
ajutorul cărora este posibilă introducerea datelor în prelucrare şi furnizarea
rezultatelor obţinute. La rândul lor, acestea pot fi:
 Dispozitive periferice de intrare (DP I) – tastatură, mouse, joystick, microfon,
scanner, cameră video/foto;
 Dispozitive periferice de ieşire (DP O) – monitor, imprimantă, boxe.5
3. Interfaţa – componenta ce asigură o conexiune între două elemente pentru ca acestea
să poată lucra împreună. Interfeţele pot fi de mai multe tipuri:
 Paralele – transmit simultan un byte (8 biţi de informaţie); se folosesc, în general,
pentru conectarea imprimantelor;
 Seriale – biţii unui byte se transmit pe rând, sub forma unor impulsuri; în general, sunt
utilizate la conectarea la un modem sau la alt calculator;
 USB (Universal Serial Bus) – pentru conectarea oricărui periferic.
4. ME (Memoria Externă sau memoria secundară) – este utilizată în cazul în care
prelucrările depăşesc capacitatea memoriei interne sau când se doreşte arhivarea
datelor şi programelor. Este strâns legată de mediile de stocare din S I/O, referindu-se,
de fapt, la aceleaşi componente, privite dintr-un alt unghi.
5. Magistrale de transmitere a comenzilor de control, informaţiilor şi instrucţiunilor –
asigură funcţionarea întregului ansamblu, stabilind legătura fizică între componente.
Sunt sistem de conductoare de semnal (cabluri sau trasee pe circuite imprimate) care
transportă o anumită cantitate de date mai repede sau mai încet, în funcţie de lăţimea
magistralei (numărul de căi).

1.1.5. Principiul de funcţionare a unui sistem de calcul

În esenţă, un program (numit şi aplicaţie) este alcătuit dintr-un şir de instrucţiuni pe care
sistemul de calcul le înţelege, le interpretează şi le poate executa.
Paşii care se efectuează, în principal, la executarea unui program sunt:
1. La lansarea în execuţie a unui program de la un periferic de intrare (de exemplu,
mouse), programul este preluat de pe un mediu de stocare şi încărcat, prin intermediul
interfeţei, în UM, împreună cu datele de care acesta are nevoie (dacă este necesar, se
vor introduce şi alte date de intrare, de la un periferic de intrare).
2. Instrucţiunile se execută una după alta, lucru care se realizează prin transferul fiecăreia
către UAL, împreună cu datele de care are nevoie. După executarea fiecărei instrucţiuni,
dacă aceasta a generat rezultate intermediare, ele vor fi trimise înapoi în UM.
3. După executarea ultimei instrucţiuni din program, rezultatele sunt trimise fie spre una
sau mai multe periferice de ieşire (de exemplu, spre monitor şi spre imprimantă), fie sunt
scrise în memoria externă (pe un disc, pentru o utilizare ulterioară), fie sunt trimise în
ambele direcţii.

4
Diferenţa dintre ele constă în interfaţă şi, mai ales preţ (cele externe au sursă de
alimentare şi carcasă proprie şi, de aceea, preţul e mai mare).
5
Există şi periferice de intrare-ieşire, la care transferul de date poate avea loc în ambele
direcţii (de exemplu, camerele foto şi video digitale, stick-ul etc.).