Codul lui Hammurabi

Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi) este cea mai veche culegere

de legi, din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris probabil în jurul anului 1760
î.Hr., cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă
din diorit lungă de 2,25 metri. Stela a fost descoperită în 1902 de M. J. de Morgan în timpul
săpăturilor arheologice efectuate la Susa. Se presupune că a fost pradă de război luată de un
cuceritor dintr-un oraș babilonian. Stela se află în muzeul Louvre din Paris, iar o copie a ei se
află la muzeul Pergamon din Berlin.
Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun: cu trei sute de ani mai devreme,
regele sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similară, iar cu 150 de ani înaintea lui
Hammurabi, regele Isinului, Lipit-Iștar, dispusese inscripționarea unei stele similare. Însă cele
două coduri de legi sumeriene s-au păstrat doar fragmentar. În contrast, codul lui Hammurabi a
fost răspândit în exemplare numeroase. O copie, pe tăblițe de lut, a fost descoperită în resturile
bibliotecii din Ninive a regelui asirian Asurbanipal.
Codul lui Hammurabi este apreciat mai mult din punct de vedere literar decât din cel juridic.
Codul diferențiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) și
sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia
dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii și uneori
poate avea răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supune autorității
soțului. Ca văduvă, poate administra și apăra interesele moștenitorilor. La moartea tatălui (capul
familiei), puterea revenea fiilor și, în cazul lipsei de moștenitori de parte bărbătească, fiicelor.
Pentru supuși, codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea monogamiei. Suveranii puteau fi
însă poligami.
Codul de legi

 Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
 Dacă cineva acuză pe altcineva, și poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
 Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedește că a greșit, va fi pus să
plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, și nu i se va permite să mai judece.
 Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
 Dacă cineva găsește un sclav evadat și îl returnează proprietarului, acesta va trebui să
plătească doi șekeli.
 Dacă un hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
 Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, și barajul cedează, el va fi vândut, iar
banii obținuți vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.
 Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
 Dacă cineva își lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta își face treaba bine timp de
patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.
 Dacă grădinarul nu și-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în
funcție de producția vecinului.
 Dacă cineva are o datorie, și nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soția sa, pe fiul
său și pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberați.
 Dacă un om dator își plătește datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot
exista obiecții.
 Dacă cineva se căsătorește cu o femeie, dar nu are niciun fel de relații cu aceasta, nu se
consideră căsătorie.

 Dacă o soție are relații cu un alt bărăbat, amândoi vor fi legați și aruncați în apă, dar soția
poate fi iertată de soțul ei și dăruită regelui ca sclavă.
 Dacă un bărbat folosește violența asupra soției altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi
omorât, iar femeia considerată fără vină.
 Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăsește casa, deși este mâncare
suficientă, ea va fi aruncată în apă.
 Dacă un bărbat este capturat în război, și nu există mâncare, femeia este fără vină dacă
părăsește casa.
 Dacă un soț părăsește casa, soția pleacă în altă casă, iar soțul se reîntoarce, soția nu este
obligată să se reîntoarcă.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naștere copiilor săi, o parte din
pământ și din bani trebuie cedată ei de soț. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.
 Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi
zestrea și banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.
 Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta crește în casa părinților adoptivi, părinții naturali
nu pot cere întoarcerea acestuia.
 Dacă cineva lovește pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de șaizeci de ori.
 Dacă cineva lovește pe altcineva de același rang, va plăti o mina de aur.
 Dacă un sclav lovește un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
 Dacă un bărbat lovește o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece
șekeli.
 Dacă un constructor construiește o casă, și o construiește bine, proprietarul va plăti doi
șekeli pentru fiecare suprafață a casei.
 Dacă, însă, nu reușește, și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi
omorât.
 Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.

Probabil unii intreaba: ce are pravila cea mai veche de legi o omenirii de a face cu familia,
valorile, lumea contemporana? Are. Foarte mult. E un barometru care reflecta valorile de inceput
a societatii omenesti si unde se afla ele dupa 4000 de ani. Spre bine ori spre rau. E relevanta si
faciliteaza intelegerea involutiei valorilor din zilele noastre. E cel mai timpuriu document scris
din istoria omenirii in care aflam cuvintele “sot”, “sotie”, “casatorie”, “familie”, “divort”,
“adulter”, “copii”, “barbat” si “femeie”. E de la sine de inteles, deci, si util in acelasi timp, in
aceste vremuri de dezorientare si haos valoric, sa privim in urma la modul cum gindeau fiintele
umane acum 4000 de ani privind valorile.
Codul lui Hammurabi a fost scris pe vremea acestui imparat babilonian care a trait pe la 1750
inainte de Hristos, adica in urma cu mai bine de 3.750 de ani. De Codul lui ne despart cel putin
3.750 de ani. E un document secular si de aceea nu poate fi atacat astazi ca fiind fictiunea unei
zeitati. Ne e vorba aici de cele zece porunci ale Vechiului Testament. Ni se spune ca nu putem
argumenta pentru valorile traditionale din perspectiva biblica, crestina ori religioasa. Argumente
de genul acesta sunt excluse din dezbaterile care au loc privind casatoria, viata, ori moravurile
sexuale moderne. Codul lui Hammurabi insa e un punct de reper secular foarte util pentru a
evalua nivelul de degradare al valorilor contemporane in comparatie cu valorile codificate de
babilonieni acum 3.750 de ani.
Observatii generale
Codul lui Hammurabi nu este rezultatul unor dezbateri parlamentare de genul celor cu care
suntem obisnuti noi. El constituie codificarea in scris a principiilor de convietuire sociala
practicate de civilizatia babiloniana acum 4000 de ani. Descrie atit normele de convietuire
acceptabile cit si pe cele neacceptabile. Denota vechimea acestor valori pe care noi le numim
traditionale dar pe care ideologia deconstructionista contemporana le numeste demodate. Descrie
valori unanim acceptate acum 4000 de ani. Denota valori si norme de convietuire sociala care
foarte probabil au fost practicate vreme de sute, ori chiar mii de ani, inainte de a fi codificate. Pe
linga asta documentul da de inteles ca la un anumit punct in evolutia societatii societatea a
determinat ca anumite practici sociale erau utile si altele nu. In consecinta, atit practicile utile cit
si cele daunatoare au fost codificate cu scopul de a proteja si promova pe primele si de a le
interzice ori pedepsi pe cele din urma. Analiza pe care o facem astazi denota ca ceea ce acum
4000 de ani oamenii vedeau ca fiind normal, astazi vad ca fiind anormal. Natural nu ne referim la
sclavie ori institutii de genul acesta, ci la institutia multimilenara a familiei si casatoriei.
Cuvantul “casatorie” apare in Cod de 13 ori, cuvantul “sot” de 44 de ori, “sotie” de 67 de ori,
“adulter” de 3 ori, “familie” o data, si “divort” de 3 ori. Cuvintul “sex” nu apare de loc. Asta
indica ca pentru societatea babiloniana de acum 4000 de ani casatoria era importanta, relatiile
intre sot si sotie bine definite pentru a proteja unitatea familiei, iar lipsa cuvintului “sex” denota
ca, spre deosebire de astazi, societatea primitiva nu era obsedata de sexualitate asa cum ea este
astazi. Divortul e mentionat ca fiind ingaduit in cazul in care femeia era stearpa, iar adulterul era
pedepsit cu moartea. Un barbat care isi parasea familia nu se mai putea intoarce la ea iar sotia lui
avea dreptul sa se alipeasca casei unui alt barbat. Pedepsele aspre pentru adulter si abandonul
familiei indica ca babilonienii luau in serios protejarea familiei si a casatoriei.
Casatoria
Aflam detalii interesante despre casatorie in Codul lui Hammurabi. Codul nu o defineste  direct
ci doar indirect. Paragraful 128 afirma, in traducerea engleza: “If a man has taken a wife and has
not executed a marriage contract, that woman is not his wife”. (Romaneste: “daca un barbat si-a
luat o nevasta dar nu a facut un contract de casatorie cu ea, acea femeie nu este sotia lui”.)
Casatoria deci era constituita dintr-un barbat si o femeie, barbatul fiind numit “sot” iar femeia
“sotie”. Dar pentru a fi oficial constituita si recunoscuta in societate, uniunea dintre sot si sotie
trebuia evidentiata sub forma unui contract de casatorie. Asta denota ca in absenta unui contract
de casatorie relatia dintre barbat si femeie era o relatie de concubinaj. Ceea ce insemna ca inca
acum 4000 de ani societatea facea distinctie intre concubinaj si casatorie. Oare de ce? Fara
indoiala deoarece casatoria, nu concubinajul, impunea stabilitate relatiilor intre soti, care la
rindul ei impunea stabilitate sociala pentru toti membrii societatii. Casatoria demarca perimetrii
relatiilor sexuale si de familie, relatiile intre barbat si femeie si intre parinti si copii. Toti isi
cunosteau rolurile si limitele. Iar din asta toti aveau numai de castigat: barbati si femei, parinti si
copii, si societatea in general.
Ce inseamna “contract de casatorie”? Exact ceea ce in zilele noastre continua sa diferentieze
casatoria de concubinaj. Concubinajul nu e bazat pe legamint ci e o convietuire de convenienta
fara obligatii reciproce. Casatoria, insa, e bazata pe legamint. Legamintul de casatorie intre
barbat si femeie implica promisiuni reciproce de fidelitate si monogamie, de a trai impreuna la
bine si la rau, in sanatate ori boala, si de a exclude din relatiile dintre sot si sotie persoanele terte.
Promisiunile acestea erau facute in prezenta martorilor. E interesant si de notat ca si Biblia, in
Vechiul Testament, defineste casatoria ca fiind un legamint intre un barbat si o femeie facut in
fata martorilor. (Maleahi 2:14 “Şi de ziceţi: “De ce?” Din pricină că Domnul a fast martor între
tine şi femeia tinereţilor tale, faţă de care tu ai fost viclean, deşi ea era tovarăşa ta şi femeia
legământului tău”.)
Punem in contrast aceasta definitie traditionala a casatoriei, veche de cel putin 4000 de ani, cu
defintiile care se reliefeaza astazi. Noua ideologie a familiei nu mai fundamenteaza casatoria pe
uniunea intre barbat si femeie, pe persoane de sex opus, nici pe legamintul intre sot si sotie,
fidelitate, monogamie si excluderea persoanelor terte din relatiile intre sot si sotie. Se vorbeste
tot mai mult despre un nou gen de casatorie, casatoriile deschise (“open marriages”) in care sotul
permite femeii sa intretina relatii sexuale cu alte persoane, fie de sex opus fie de acelasi sex, iar
sotia permite acelasi lucrul sotului ei legal. Poliamoria ori casatoria de grup face parte si ea din
acest trend si cere tot mai strident sa fie recunoscuta legal.
Copiii nenascuti
Copiii nenascuti erau pretuiti si aveau o valoare reala in Codul lui Hammurabi. Daca o persoana
agresa o femeie sloboda insarcinata si cauza pierderea fatului, nu se impuneau pedepse penale ci
pecuniare, despagubirea fiind de 10 secheli. Codul lui Hammurabi mentioneaza multe delicte
care trebuiau despagubite pecuniar, cea mai mare despagubire fiind in cazul uciderii copilului
nenascut al femii slobode. In antichitate echivalentul unui sechel era de 10 dolari, ceea ce ne
indica ca acum 4000 de ani uciderea copilului nenascut se despagubea cu echivalentul a 100 de
dolari.
Divortul
Divortul era ingaduit in anumite circumstante dar interzis in altele. De exemplu, daca sotia se
imbolnavea sotul nu o putea divorta ci avea obligatia sa o intretina pentru restul vietii. (Art 148)
Iar daca divortul era permis, barbatul era obligat sa dea femeii o parte din recolta, avere si bunuri
pentru a-si intretine copiii. (Art 138)
Crime sexuale
Cu toate ca in Cod nu se foloseste cuvantul “sex”, anumite relatii sexuale erau interzise si
pedepsite. Incestul era interzis. Un tata care intretinea relatii de incest cu fica lui trebuia expulzat
din cetate. (Art. 154) Un tata care lua o sotie pentru fiul lui si se culca cu ea era spanzurat iar fata
inecata. (Art 155) Daca un barbat se culca cu sotia tatalui sau dupa moartea tatalui, atit el cit si
femeia erau arsi pe rug. (Art. 157) Violul era pedepsit cu moartea barbatului. (Art 130) Adulterul
era pedepsit cu moartea ambelor persoane prin strangulare si inec. (Art 129)
Infracţiuni şi pedepse

Codul lui Hammurabi reflectă, în ceea ce priveşte regimul pedepselor, un

sistem foarte aspru. Pedeapsa capitală este revăzută de cod de 34 de ori. Ea se aplica mai întâi
unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului şi de aceea socotite ca foarte primejdioase.
Aşa este cazul furtului din patrimoniul regal sau al templelor (art. 6), a celui săvîrşit prin
spargere (art. 21) sau cu ocazia unui incendiu (art. 25); la acestea se adaugă înlesnirea fugii
sclavilor (art. 15) şi adăpostirea celor fugiţi (art. 16) sau ştergerea semnelor cu care aceştia erau
înfieraţi pentru a nu mai putea fi recunoscuţi şi revendicaţi de stăpânii lor (art. 227). Tot cu
pedeapsa capitală era pedepsit cel ce vindea un lucru furat (art. 9), cel care cumpăra sau primea
în păstrare – fără martori sau acte scrise – diverse bunuri din mâinile unui minor sau ale unui
sclav (art. 7), cel care revendica un lucru străin deşi nu-i aparţinea (art. 9) etc.
Cu aceeaşi pedeapsă erau sancţionate actele care denotau un comportament primejdios ce putea
ameninţa securitatea statului babilonian care, în plină dezvoltare, avea nevoie de o conducere
autoritară şi de oştire puternică: răscoala împotriva orînduirii de stat precum şi adăpostirea
răsculaţilor şi nedenunţarea acestora (art. 109); soldaţii care nu se supuneau ordinelor de
mobilizare, chiar dacă au trimis în locul lor un substitut (art. 26)3; guvernatorii şi căpitanii de
district care acceptau înlocuiri de combatanţi în armatele regale (art. 33) sau care îi jefuiau pe
soldaţi de bunurile lor şi de darurile primite de la rege sau îi nedreptăţeau în alte chipuri (art. 34).
Aceeaşi pedeapsă îi aştepta pe toţi aceia care ar fi nesocotit regulile eticii familiale. Cădeau sub
incidenţa pedepsei: adulterul femeii (art. 129) sau simpla ei imoralitate dacă aducea ştirbire
demnităţii soţului (art. 143), violul fetelor (art. 130), incestul (art. 154, 155, 157, 158), asasinarea
bărbatului de către femeie (în scopul unei noi căsătorii) (art. 153), părăsirea căminului conjugal
de către soţia al cărei soţ a fost făcut prizonier, deşi avea cele necesare traiului (art. 133) etc.
În fine, pedeapsa cu moartea se aplica şi acelora care îi învinovăţeau pe alţii de crime grave, dar
nu-şi puteau dovedi afirmaţiile (art. 1), cât şi a martorilor care, într-o pricină ce ar fi adus
condamnarea capitală a inculpatului, au fost descoperiţi a fi martori mincinoşi (art. 3).
Modurile de execuţie a pedepsei cu moartea nu sunt toate prevăzute de lege. Apar specificate
numai: înecarea, arderea şi spânzurarea.
Codul prevede aplicarea legii talionului în mai multe cazuri: ochi pentru ochi (art. 196), os
pentru os (art. 197), dinte pentru dinte (art. 200). Uneori, talionul păstrează forme specifice,
cunoscute sub denumirea de talionul “compensaţiilor familiale”. Art. 209 şi 210 prevăd că, în
cazul în care cineva a pricinuit prin lovituri moartea fiicei unui om liber, drept pedeapsă va fi
ucisă fiica delincventului.  O dispoziţie asemănătoare cuprind art. 229 şi 230, care prevăd că
arhitectul constructor al unei case ce s-a năruit din pricina nepriceperii sale va fi pedepsit cu
moartea, dacă stăpânul casei a fost ucis cu această ocazie, sau cu omorârea propriului copil, dacă
cel ucis a fost copilul proprietarului ce şi-a construit casa.
În fine, o ultimă normă arhaică din aceeaşi categorie este prevăzută de art. 116: dacă un copil
moare din pricina loviturilor sau a unui rău tratament în casa creditorului unde fusese adus drept
ostatic de către tatăl său în temeiul unei datorii contractate, creditorul va fi pedepsit cu moartea
propriului său fiu. Codul prevedea că regula se va aplica în cazul în care ostaticul era fiul unui
om liber; dacă ostaticul era fiul unui sclav, creditorul trebuia să plătească doar o treime dintr-o
mină de argint. În ambele cazuri, se adăuga drept pedeapsă complementară pierderea creanţei.
Alte pedepse aspre: „Dacă copilul loveşte pe tatăl său, să i se taie mîinile“ (art. 195); dacă un om
şi-a dat copilul la o doică, iar copilul a murit în braţele doicii, fiindcă doica, fără învoirea tatălui
şi a mamei, alăptase un alt copil, dovedindu-se acest fapt, să i se taie sânul. . . (art. 194); dacă
copiii unor servitori sau prostituate şi-ar renega părinţii lor adoptivi, spunându-le „tu nu eşti tatăl
meu, tu nu eşti mama mea“, „să i se taie – spunea legea – limba“ (art. 192), iar dacă
dispreţuindu-i s-ar întoarce a casa părinţilor naturali, “ să li se scoată ochii” (art. 193).
Pedepse de acelaşi gen prevede legea împotriva chirurgului care necunoscându-şi meseria, îşi
omoară pacientul sau îi pricinuieşte leziuni grave („i se vor tăia mîinile“ – art. 218) sau a
arendaşului căruia încredinţându-i-se, odată cu fondul, unelte şi vite de muncă, este surprins
furînd grăunţe sau furaje (art. 253). Şi în acest din urmă caz legea îl pedepseste cu tăierea
mâinilor. În fine, sclavului ce îndrăznea să spună stăpânului său: „tu nu eşti stăpânul meu“, i se
tăia urechea (art. 232).
Pedepsele reflectă concepţia de clasă a codului, deoarece ele sunt stabilite în conformitate cu
poziţia socială a părţilor în cauză. Dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau un dinte altui
om liber, i se va aplica legea talionului (art. 196, 200); dacă victima este un om „din lumea
măruntă“ (muşleenu) delincventul va plăti pentru un ochi o amendă de o mină de argint (art. 198)
sau numai o treime de mină pentru un dinte (art. 201); dacă însă victima este un sclav, amenda se
va ridica la jumătate din preţul sclavului (art. 199) şi va fi încasată de stăpânul acestuia.
Cine lovea o persoană superioară lui în ierarhia socială, primea în public 60 de lovituri cu vîna
de bou (art. 202), dar dacă victima făcea parte din aceeaşi categorie socială cu el („îi este egal”)
plătea o mină de argint. Pentru lovirea unui om de rând (muşleenu) amenda se reducea la zece
sicli de argint (art. 204), iar dacă sclavul lovise un om liber, i se tăia urechea (art. 205).
Cel care lovea fiica însărcinată a unui awelum provocîndu-i avortul era ţinut la plata unei amenzi
de zece sicli de argint (art. 209); dacă acelaşi lucru se întâmplă cu fiica unui muşkenu, amenda
era numai de cinci sicli (art. 211), iar daca victima era o sclavă, pedeapsa se reducea şi mai mult:
doi sicli de argint. Dacă loviturile pricinuiseră moartea victimei: pentru fiica unui om liber era
omorâtă fiica delincventului (art. 210), pentru fiica unui om „mărunt“ se plătea o jumătate de
mină de argint (art. 212), iar pentru o sclavă, numai o treime de mină de argint (art. 214).
Aceeaşi concepţie era prezentă şi în cazurile în care chirurgul îşi ucisese, din neştiinţă sau
neglijenţă, pacientul. Dacă victima era un om liber, pedeapsa era mutilarea medicului: i se tăiau
mîinile (art. 218), dar dacă era vorba de sclavul unui om „mărunt“ chirurgul era ţinut să dea un
alt sclav în locul celui decedat (art. 219).
Codul lui Hammurabi cuprinde şi câteva idei „moderne“ în privinţa represiunii penale. Este
vorba de noţiunea de culpabilitate, de vinovăţie, care, precum se ştie, constituie în dreptul
evoluat una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii; în adevăr, fără culpabilitate nu poate exista
nici infracţiune şi nici răspundere penală. De aceea, dacă făptuitorul, fiindu-i constrânsă voinţa,
nu s-a putut manifesta în mod liber sau, dacă nu şi-a putut da seama în momentul săvârşirii faptei
– datorită unei erori de fapt, caz fortuit, iresponsabilitate etc. – de urmările pe care actul său le-ar
fi putut avea, nu exista vinovăţie şi prin urmare nici încriminare. De aceea, codul prevede că
persoana care, într-o încăierare, lovind o alta, o răneşte, dovedind că n-a lovit-o cu intenţie („cu
ştiinţă nu am lovit-o“), nu va fi pedepsit, dar va fi ţinut să plătească îngrijirea medicală (art. 206).
Dacă cel rănit moare, delincventul se va pedepsi cu o amendă de jumătate de mină de argint,
când e vorba de un om liber, şi numai cu a treia parte din mină, dacă victima a fost o persoană
„măruntă“ (art. 207, 208). Aceleaşi principii se aplică şi chirurgului care, indus în eroare de un
terţ, imprimă pe trupul unui om liber semnul distinctiv al sclaviei, îngăduind astfel revendicarea
celui liber de către persoana care l-a înşelat pe medic. Dacă chirurgul a făcut-o cu ştiinţă, va fi
pedepsit cu moartea (art. 227). Aceeaşi soluţie o dă codul cu privire la răspunderea pentru
animale. „Dacă un bou furios împunge, fugind, un om şi-l omoară, nu decurge de aici pentru
nimeni nici un drept la acţiune (art. 250); dacă însă proprietarul ştia că boul său împunge, iar
faptul ajunsese de notorietate publică şi totuşi nu i-a tăiat coarnele nici nu l-a legat, va plăti drept
amendă jumătate de mină de argint, dacă cel ucis era um om liber (art. 251). Regula nu este
diferită nici pentru cazul ostaticilor încredinţaţi de către debitor creditorului, pentru plata
datoriilor. Dacă ostaticii mor în casa creditorului de moarte naturală, nimeni nu poate pretinde
nimic (art. 115), dar dacă decesul se datorează bătăilor sau răului tratament impus de creditor, se
face distincţia despre care am mai vorbit: când ostaticul a fost un membru al familiei debitorului,
copilul creditorului este pedepsit cu pedeapsa capitală, iar când ostaticul este numai sclavul
debitorului, creditorul va plăti o treime de mină de argint. O altă cauză care înlătură pedeapsa
este „starea de necesitate“: „dacă cineva a fost făcut captiv şi în casa sa nu rămâne nimic de
mâncare, iar soţia intră în casa altuia, această femeie nu are nici o vină“ (art. 131) şi în
consecinţă nu este pedepsită cu înecul, aşa cum sunt pedepsite soţiile care, deşi nu duc nici o
lipsă materială, părăsesc casa soţului căzut în captivitate, pentru a convieţui cu un alt bărbat (art.
133). În fine, codul instituie răspunderea colectivă a comunităţilor teritoriale în ale căror hotare
s-au săvârşit furturi şi făptaşii nu au fost descoperiţi: centrul oomunităţii respective şi şeful ei vor
asigura, în astfel de situaţii, despăgubirea victimei (art. 23).
Releventa Codului lui Hammurabi astazi
Codul lui Hammurabi e relevant in contextul furtunoaselor dezbateri actuale privind valorile.
Sofisticatii contemporani privesc cu dispret principiile de interactiune sociala si convietuire ale
inaintasilor nostri cu mii de ani in urma. Dupa ei aceste principii nu sunt relevante astazi.
Dimpotriva sunt luate in ris cu toate ca trebuie recunoscut, de buna credinta, ca ele reprezinta
prima incercare de reglementare in scris a relatiilor sociale civilizate. Este neindoielnic ca
principiile enuntate in Codul lui Hammurabi au fost adoptate pentru a preveni haosul moral si
decadenta morala in care au trait generatiile de dinainte. Daca Hammurabi a socotit de bine sa
defineasca si sa standardizeze casatoria, inseamna ca generatia lui a gasit modurile de convietuire
precedente haotice si deficitare. Casatoria a fost desemnata tocmai pentru a produce ordine
sociala, sa reglementeze relatiile intre sexe, parinti si copii, sa protejeze copiii, sa protejeze sotii
de intruziunea tertilor, si sa asigure succesiunea armonioasa a generatiilor.
Ideologiile si practicile contemporane se afla tocmai la polul opus. Dupa 3.750 de ani de istorie
scrisa si mai bine de 4000 de ani de experienta umana, casatoria este re-definita. Hammurabi si
generatiile din vechime s-ar intoarce in mormint daca ar sti ca dupa 3.750 de ani tarile
“luminate” ale Europei au legiferat casatoriile intre persoane de acelasi sex. Crimele sexuale au
fost si ele, in mare parte, dezincriminalizate. Adulterul nu se mai pedepseste, la fel incestul. Doar
violul inca mai este pedepsit. Divortul s-a liberalizat, iar motive bine intemeiate pentru a-l obtine
nu mai sunt necesare.
Dintr-o alta perspectiva insa, Codul lui Hammurabi reprezinta si un standard care traseaza liniile
definitorii ale civilizatiei. Civilizatia incepe atunci cind societatea stie sa diferentieze intre bine si
rau, alege binele, respinge raul, codifica binele si pedepseste raul. In consecinta, o societate poate
fi numita civilizata doar atita timp cit are discernamint, poate diferentia intre bine si rau si
interzice raul. Abisul si colapsul moral incep acolo unde abilitatea de a discerne binele de rau se
termina iar vointa de a respinge raul se stinge. La punctul acesta se afla Europa zilelor noastre,
indraznim sa spunem. Avortul, imoralitatea sexuala, uniunile sexuale rele, cultura mortii,
pornografia, hedonismul, lipsa de interes fata de bunastarea generatiei de miine – toate acestea
sunt simptome ale faptului ca Europa isi pierde abilitatea de a diferentia  intre bine si rau si ca
vointa ei de a respinge raul se stinge.