Sunteți pe pagina 1din 4

Proprietăţile imune ale sângelui. Concepţiile contemporane ale imunităţii.

Imunitatea naturală şi imunitatea artificială. Rolul leucocitelor T şi B în


asigurarea imunităţii. Modul de realizare a imunităţii umorale şi celulare.
Funcţia imunologică în organism este exercitată de un sistem imunitar
specializat format din celule, ţesuturi şi organe.
Componentele sistemului limfoid se găsesc dispersate în tot organismul, ele
reprezentând circa 1% din greutatea corporală a organismului (circa 0,7-1 kg) şi
sînt alcătuite din timus, măduva osoasă roşie, plăcile Payer (la nivelul intestinului
subţire), apendice, amigdale, ganglionii limfatici, splina, formaţiunile limfoide de
la nivelul pielii şi mucoaselor etc.
Organele limfoide se clasifică în primare şi secundare. La vertebratele
superioare (păsări, mamifere) organele limfoide primare sînt: timusul, măduva
osoasă, şi bursa lui Fabricius (la păsări), iar cele secundare – ganglionii limfatici,
splina, plăcile Pyer, amigdale, apendice, ganglionii limfatici, aglomerrări limfoide
de la nivelul pielii şi mucoaselor, precum şi celulele aflate în circulaţia sangvină
sau limfatică.

În organele limfoide primare, limfocitele suferă o serie de transformări care


duc la maturarea lor funcţională, iar organele limfoide secundare sînt populate de
către limfocitele instruite în cele primare. La nivelul organelor secundare se
realizează majoritatea reacţiilor imune.
Principala funcţie biologică a celulelor sistemului imun, în special, a
celulelor limfoide imunocompetente, este recunoaşterea specifică a antigenelor
străine de organism şi dezvoltarea de reacţii specifice, prin care să se denatureze,
elimine sau să se nimicească aceste antigene.

Celulele care realizează potenţial un răspuns imun se numesc celule


imunocompetente, iar cele care au fost stimulate şi au capacitatea de a răspunde la
un anumit antigen se numesc celule angajate.
Imunitatea reprezintă capacitatea organismului uman de a recunoaşte şi
neutraliza macromolecule sau celule străine, care pătrunse în mediul intern au
tendinţa să-i distrugă ţesuturile şi organele.. Imunitatea înlătură, în afară de
substanţele străine, şi pe cele proprii, dar pe care nu le mai recunoaşte ca proprii,
din cauza că au suferit anumite modificări. Organismul uman este permanent în
1
contact cu agenţi patogeni (purtători de antigene) sau cu antigene libere. Antigenul
este o substanţă macromoleculară proteică sau polizaharidică străină şi care
pătrunsă în organism, declanşează producţia de către organism a unor substanţe
toxice, numite anticorpi. Anticorpii sînt proteine plasmatice din clasa gama
globulinelor care neutralizează sau distrug antigenul.
În cadrul sistemului de apărare al organismului se deosebesc două
mecanisme :
 mecanismul nespecific de apărare;
 mecanismul specific de apărare.
Funcţia de apărare nespecifică (înnăscută) este o particularitate a speciei. Se
realizează prin mecanisme celulare (fagocitoza) şi umorale (interferonii etc.).
Apărarea nespecifică este o apărare primitivă, cu eficacitate medie, dar este foarte
promptă.
Apărarea nespecifică cuprinde totalitatea factorilor ce realizează protecţia
organismului împotriva oricărui antigen, indiferent de natura sa. Intervin aici pielea
şi mucoasele intacte, cu rol de barieră mecanică, dar şi factorii interni care
determină, în cazul depăşirii acestei bariere, reacţia inflamatorie locală,
caracterizată prin hiperemie, inflamare, temperatură crescută şi durere.
Lezarea celulelor determină atragerea printr-un chimiotactism pozitiv a
granulocitelor neutrofile, urmate de limfocite şi monocite cu acţiune fagocitară.
Din „lupta lor” rezultă puroiul, amestec de microorganisme omorâte, leucocite,
celule distruse şi lichide celulare.
Imunitatea înnăscută oferă organismului uman rezistenţă faţă de unele
infecţii virale paralitice ale animalelor, holera porcină, pesta bovină, jigodia –
boală virală care omoară un număr mare de cîini afectaţi. Pe de altă parte,
animalele inferioare sînt imune la bolile umane, cum ar fi poliomielita, holera,
pojarul etc.
Apărarea specifică (dobândită)se realizează cu ajutorul anticorpilor specifici
formaţi de către limfocite la pătrunderea în organism a agenţilor străini ( antigeni).
Apărarea specifică este de două feluri: dobîndită natural: pasiv - prin
transfer transplacentar de anticorpi, activ – în urma unei boli; dobîndită artificial :
pasiv – prin administrare de antitoxine şi gamaglobuline, activ – vaccinare (tab. 1).
Răspunsurile imune specifice sînt mediate prin două mecanisme
interdependente: imunitate umorală, care implică limfocitele B ce sintetizează
anticorpi specifici, şi imunitatea celulară care implică primar limfocitele T, prin
păstrarea „memoriei imunitare” la nivel celular. Există mai multe tipuri de
limfocite T, cele mai importante fiind:
 limfocite T helper (ajutătoare);
 limfocite T supresoare (inhibitoare);
 limfocite T citotoxice (killer).
La contactul cu antigenul specific, recunoscut de către limfocite datorită
receptorilor de pe membrane, are loc activarea şi transformarea lor în limfoblaşti
(celule limfocitare tinere care încep să se dividă intens). Se activează numai
limfocitele clonei specifice antigenului respectiv. Prin diviziuni succesive,

2
limfoblaştii B se diferenciază în două populaţii celulare: plasmocite (celule
capabile să fabrice intens anticorpi specifici) şi limfocite B (celule cu memorie, ce
vor reacţiona mai prompt la un nou contact cu antigenul).
Tab
elul 1.
Imunitatea naturală şi imunitatea artificială.
După modalităţile de producere se deosebesc următoarele tipuri de iunitate:

Tipuri de imunitate Obţinere Durata


Imunitate înăscută - comună tuturor indivizilor; se toată viaţa
Naturală (moştenită) transmite ereditar
dobîndită - individuală, obţinută pasiv (prin
lapte matern) - individuală, obţinută lungă
activ (în urma unor boli)
Imunitate Activă - prin vaccinare determinînd 1-7 ani,
Artificială producerea de anticorpi specifici necesitînd
repetarea
vaccinării
Pasivă - prin administrare de seruri, care scurtă, 2-3
conţin anticorpi gata formaţi săptămîni

Celulele cu memorie trăiesc ani de zile, asigurând o protecţie îndelungată


faţă de boala respectivă. Limfocitele T helper stimulează procesul de activare a
limfocitelor B, iar limfocitele T supresoare îl reduc, prevenind răspunsuri imune
exagerate. La contactul limfocitelor T cu antigene de pe suprafaţa celulelor unor
organe străine grefate sau al unor celule proprii denaturate sau canceroase are loc,
de asemenea, activarea şi transformarea blastică a acestora. Similar cu celulele B,
clona limfocitelor T activate se multiplică intens şi se separă în celule T de atac sau
citotoxice şi celule T „cu memorie”. Limfocitele T citotoxice se dispun în jurul
celulei sau organului străin şi-l distrug.
Unele limfocite T activate de antigen dobândesc şi proprietăţi secretorii. Ele
fabrică şi eliberează în ţesuturi o serie de substanţe active – limfokine, ce au rol de
stimulare a multiplicării clonei de limfocite T activate (autostimulare) sau de
stimulare a granulocitozei şi monocitozei, de atragere a polinuclearelor spre focarul
de infecţie etc.
La procesul de activare prin antigen a limfocitelor participă şi macrofagele,
care fagocitează antigenul, îl prelucrează şi îl prezintă limfocitului într-o formă mai
accesibilă. Prin toate aceste mecanisme se asigură neutralizează sau distrugerea
antigenului şi vindecarea organismului, care devine apoi imun faţă de agentul
cauzal al bolii respective. Vaccinarea declanşează, în principiu, aceleaşi
mecanisme imunitare, cu deosebirea că reacţiile produse în organism sînt mai puţin
zgomotoase. Efectul final este identic: dobândirea imunităţii.
SISTEMUL LIMFATIC
Pentru a funcţiona la parametri optimi, celulele (ale pielii, ale muşchilor şi ale tuturor organelor)
au nevoie de oxigen şi de substanţe nutritive. Aceste elemente sunt aduse sub forma zaharurilor,
3
grăsimilor, apei, proteinelor şi sărurilor minerale de către sânge prin intermediul arterelor,
arteriolelor (ramificaţii subţiri ale arterelor) şi capilarelor. Ca orice organism viu, celulele se
hrănesc, consumă nutrienţii şi elimină deşeurile şi elementele de care nu au nevoie, o parte
(reziduuri de mici dimensiuni) în reţeaua venoasă, iar cea mai mare parte (reziduurile mai mari),
în reţeaua de vase limfatice.

Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid din care îsi arunca deseuri. Acest
mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a
celulelor. Echilibrul său se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic.
Acesta colectează excedentul de limfă, fluid incolor eliberat de sânge, care se acumuleaza în
tesuturi, si îl aduce la inima. Limfa transportă substanţele nutritive şi preia deşeurile celulare. Ea
are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna în sânge.

Pentru a asigura o bună irigare a tuturor organelor şi ţesuturilor, inima pompează sange sub o
presiune destul de crescută, fapt ce favorizează ieşirea „apei” din vasele de sânge. Nu este o
simpla apă, compozitia lichidului dintre celule (numit lichid interstiţial) este complexă.

     Lichidul interstiţial provine din sânge, însă spre deosebire de acesta, el nu conţine elemente
figurate şi substanţe proteice macromoleculare (serumalbumine, serumglobuline şi fibrinogen).
 Lichidul interstiţial pătrunde în mod treptat în interiorul unor capilare, chiar la nivelul spaţiilor
dintre celule, dând naştere limfei. Limfa nu este absolut identică cu lichidul interstiţial, deoarece
ea mai conţine şi un număr considerabil de limfocite şi o seamă de substanţe proteice cu care se
îmbogăţeşte în cursul trecerii prin sistemul limfatic.

Limfa este un lichid transparent, incolor, care circulă prin vasele şi ganglionii limfatici,
precum şi în spaţiile intercelulare, realizând schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi. Rolul
limfei este de a transporta substanţele nutritive şi de a prelua deşeurile celulare. Limfa are drept
sarcină transportul lipidelor şi al moleculelor liposolubile din intestin până în sânge. Sistemul
limfatic ajută la transportul celulelor, proteinelor, nutrienţilor şi produşilor de degradare în
organism. Mai precis, transporta limfocite. Limfa conţine proteine, grăsimi, săruri minerale, iar
compoziţia să se apropie de cea a plasmei, din care s-a format. Compoziţia şi aspectul său diferă
totuşi după regiune în care se găseşte. Astfel, în intestine, limfa conţine multe grăsimi şi are un
aspect lăptos. În ficat, limfa este bogată în proteine.

 Sistemul limfatic are trei funcţii principale:


 Combaterea infecţiei – sistemul limfatic transportă un apos, lichid clar, plin de limfocite.
Limfocitele sunt celule care lupta impotriva infectiilor.
 Golirea fluidului in exces – după ce sângele a circulat prin tesuturi lasă fluide şi
proteine.
 Absorbtia lipidelor – sistemul limfatic absoarbe, de asemenea, lipidele din intestin si le
transporta la sânge.
 Limfa conţine un procent mai mare de grăsimi faţă de cel din sânge, dar mai puţine proteine.
Conţine în plus macrofage şi globule albe, numite limfocite, care au funcţie de apărare împotriva
infecţiilor şi a altor boli. De exemplu, când ne doare în gât palpăm ganglionii gâtului şi ne dăm
seama dacă sunt inflamaţi: e semn că organismul luptă împotriva infecţiei.

 Sistemul limfatic se deosebeste de sistemul circulator sanguin prin doua caracteristici:

– este adaptat la functia de drenare a tesuturilor, din care cauza capilarele sale formeaza retele
terminale, spre deosebire de capilarele sanguine care ocupa o pozitie intermediara intre sistemul
arterial si si cel venos;

– peretii sunt mai subtiri decat cei ai vaselor sanguine.