Ploaia dansează.

Aud răpăiala picurilor în timp ce ochii îmi sunt agățați de

hârtiile pe care le am de verificat. Întregul oraș pare stăpânit de o epidemie de
nori ce nu se lasă vindecați. Duhurile rele își spală păcatele hoinărind printre
stropi și deschizându-le drumul spre nemurire. A început cu picături ușoare, apoi
din ce în ce mai dese, mișcându-se accelerat, parcă în orizontul meu. Aștept un
pacient ce urmează a fi programat pentru o intervenție chirurgicală. Nu e o zi
specială, ci una normală, liniștită, cu puține bătăi de cap. Oameni vin, oameni
pleacă, unii cutreieră un timp mai îndelungat în viața ta, iar alții nici bine nu
au sosit că sunt nevoiți să o ia din loc. De când profesez s-au perindat mii de
oameni pe drumul meu și totuși ceva a alungat speranța din torace. Respir greu,
trecând printre saloane, dând mâna cu muribunzi, cu oameni care ca și mine au avut
o poveste de spus și au lăsat-o să treacă pe lângă ei, nemișcând niciun deget.
Pacienții mei sunt bolnavi grav și poate că nu acesta este scopul vieții să te
aventurezi până la sufocare, ci să trăiești așa cum poți, ținând cont de anumite
reguli, sfaturi. Și iubind. În special, dacă iubești, ai șansa ca mâine să mai
apuci să deschizi ochii. Unde ajung bătăile de inimă prea rapide atunci când se
pierd de tot? Le mai putem elucida? Există undeva, un loc în care dragostea să nu
doară? Am patruzeci de ani. Ai putea spune că, judecând după vârstă, am o
experiență vastă și știu atât de multe lucruri încât sunt un mare
binecuvântat.Timpul petrecut până acum, m-a învățat să nu mai pierd din vedere
nimic, să fiu atent, să las lucrurile să se desfășoare,
S-a sfârșit înainte să înceapă 9
fără să le mai parcurg și eu mental. Prea mult am stat să disec fiecare părticică a
drumului meu, fiecare eveniment. Dacă e să fiu sincer, iar în aceste memorii, pot
să fiu doar sincer, cu adevărat am iubit doar o dată. Restul au fost iluzii
trecătoare, hormoni afurisiți, atracții sexuale. Dar, când ea a ajuns în inima mea,
am tresărit. A fost de ajuns o singură bătaie de inimă mai puternică, un ticăit mai
special, mai nuanțat, ca să știu că din toracele meu ea nu va mai ieși niciodată,
iar de atunci, toate încercările mele de a recupera ce am avut, au fost zadarnice.
Uneori eram venerat, alteori ironizat, dar niciodată iubit cu adevărat. Veneau și
plecau ca și sufletele desprinse din rai și treceau prin existența mea ca
fantasmele. Corpurile lor idilice nu mă mai încântau, chipurile îmi zâmbeau fals,
iar personalitățile lor comune mă consumau. Uneori, stăteam ca pe marginea unei
prăpăstii gata să cad și să mă fac țăndări, dar ceva din mine mă trăgea înapoi.