Cu pumnii încleștați și fața roșie am ieșit din cabinet valvârtej fără să mă mai

uit în urmă. Aerul răcoros al serii îmi invada ființa, făcându-mă una cu el. Am
urcat în mașină și dus am fost până la spital unde eram de gardă. Mă gândeam
continuu că viața asta de artist, pur și simplu nu mi se potrivea. Cum să-mi pun eu
sufletul pe tavă în fața unor necunoscuți? Bine, o făceam deja, prin intermediul
internetului, al rețelelor de socializare, însă exista o limită bine impusă. Într-o
carte de memorii nu există aceea limitare, ci pur și simplu, te dedici vieții tale,
explicând pas cu pas cum ți-a fost viața și ce anume ai făcut. Apoi, mai era și
problema cu scrisul. Nu mă consideram, cum nu mă consider nici acum, un maestru al
cuvintelor. Sunt pur și simplu un maestru al tăierii, al operațiilor și al
vindecării. Asta știu să fac, am învățat ani întregi ca să ajung aici unde sunt
acum. Pur și simplu nu pot arunca la gunoi ceea ce știu să fac. Mai aveam și
problema aceasta, a timpului. De unde atâta răzvrătire și insistență? Pentru mine
arta scrierii trebuie să fie sacră. Să te consume până la descompunere, până
anihilează și ultima celulă din tine. Trebuie să te șocheze în primul rând și apoi
să-ți fiarbă sângele. Trebuie să asudezi până la epuizare, până ești tocat mărunt
și lăsat în paragină. Nu poți închide un ochi până nu e gata capodopera ta, până nu
pui punct ultimei fraze scrise. Mereu am considerat că scrisul necesită timp, efort
și o stare sufletească de tristețe. Ca și cum ai fi în război cu tine tot timpul. A
fi doctor necesită doar o minte lucidă, o mulțime de informații și practică
continuă. În schimb, scrisul e cel care te consumă, care roade din tine precum un
vierme și partea întunecată dar și cea luminoasă.