Sunteți pe pagina 1din 294

FOC LA BORD

Capitolul 1
În căutare de lucru
Pe drumul care duce către Marea Mediterană, doi călători, fiecare cu
bocceluţa sa în spinare, se îndreptau înspre port. Aceştia, deşi tineri, erau
foarte deosebiţi între ci ca statură şi înfăţişare.
Unul era alb, cu o talie zveltă, subţire, îmbrăcat într-un costum la modă,
dar având un chip mai degrabă deznădăjduit şi blazat, în compensaţie cu
partenerul său, un negru voinic, îndesat şi plin de un neastâmpăr continuu.
Ochii melancolici ai tânărului rătăceau câteodată în spatele său, căutând
parcă ceva cu privirea, ceea ce pierduse după cum se părea, pentru
totdeauna, sub zidurile Valenciei.
Cititorul şi-a dat seama de la bun început, ghicind sub înfăţişarea
tânărului alb, trist şi dezgustat, pe Bill Gazon, şi în negrul voinic, pe
nedespărţitul său prieten credincios, Sam.
Amândoi aveau ce să-şi reproşeze. Le eliberaseră pe fetele ţinute
prizoniere de către baronul de Nagatsy şi acoliţii săi, clar lui se bucuraseră
cu toţii de această libertate atât de scump câştigată decât timp de câteva
zile. Nu le-a folosit la nimic că au părăsit imediat Barcelona pentru a
scăpa de posibilii complici ai japonezului, şi şi-au căutat refugiul la
Valencia.
Până şi aici perfidul japonez izbutise să-şi întindă influenţa ocultă, fiind
încă în temniţă, şi cu bani şi relaţii reuşise să le dea de urmă.
Nu a durat mult şi cei doi, ca să nu mai vorbim de fete, au căzut în
prima capcană, ce-i drept inteligent întinsă de macabrul japonez. Cine şi-
ar fi închipuit că sub masca acelui cavaler fără teamă şi prihană, care le
venise chipurile în ajutor, Juan Vallardo y Segovia Ruz, nu se ascundea
decât omul diabolicului baron de Nagatsy.
Deşi apelaseră la ajutorul poliţiei municipale, aşa cum se aştepta de
altfel Bill Gazon, tânărul care dorea să îşi recapete sora nu putuse afla
mare lucru. Atât doar că omul din Valencia al baronului se îndreptase în
dimineaţa aceleaşi zile către port. Voia de aici să se îmbarce pe o navă
care să îl transporte într-un alt oraş al Spaniei sau aiurea, Bill nu o putea
şti.
Şi iată că acum era chiar el pe cale să părăsească Valencia, acest oraş
minunat, unde visase să petreacă alături de sora sa, Thea, şi prietena ei,
rusoaica Barova, clipe minunate, de neuitat. Şi totul se transformase în
altceva, într-o amintire urâtă.
Din păcate, începând de dimineaţă, tânărul Gazon deveni imun la toate
frumuseţile de neasemuit ale oraşului. Chiar şi la întrebările de bun simţ
pe care i le punea bunul său prieten Sam, răspundea numai prin mârâituri,
care cu greu ar fi putut fi socotite ca făcând parte dintr-un dialog ca lumea.
— Ce spui, Bill, ne mai ajung oare banii pentru o călătorie pe apă până
la Barcelona?
— Hm.
— Dacă e cazul ne angajăm şi ca fochişti. De altfel, nu am face-o pentru
prima oară.
— Hm! Da, putem să şi muncim.
— Ticălosul de Valverde! Nu s-a mulţumit să ne răpească doar fetele,
ne-a lăsat şi lefteri pe deasupra. Cine dracu m-a pus să iau cea mai mare
parte din bani cu mine?
— Dracul, Sam, dracul cel negru şi cu coame, dracul te-a pus!
— Păi, ţie nu ţi-e foame, Bill? Aproape se fac douăzeci şi patru de ore
de când nu am mai pus nimic în gură. Do la ospăţul jupânului Valverde. De
mi-ar cădea în labe!
— Ei, drăcie! Acum chiar că ne-am pricopsit. În viesparul acesta cum să
dăm noi peste ceea ce căutăm? Sau mai degrabă spus, peste ceea ce şi-a
luat zborul deja?
— Poate dacă întrebăm pe undeva pe aici. Să încercăm la căpitănia
portului.
— Senor, l-a întrebat el pe funcţionarul miop, cu ochelarii lăsaţi mult pe
nas, care completa ceva într-un ceaslov cu scoarţe groase, ce vase au
plecat azi de dimineaţă între orele şase şi şapte?
— Nimic mai simplu, senor! Toate plecările şi sosirile sunt înregistrate
aici în catalogul meu. Ia să vedem!
Ei, da! între şase şi opt nu au pornit decât două vase. Un cargobot cu
cărbuni, deci cu marfă, înspre Algarve, şi un iaht particular, Estremadura
se numeşte.
— Mi-aţi putea spune numele proprietarului?
Cu mare greu şi cu intervenţii au putut obţine informaţia supusă
restricţiilor. Iahtul aparţinea unui anume Juan Val verde, rezident în
Valencia şi după toate aparenţele avea ca destinaţie imediată Barcelona.
Fireşte că despre japonezi sau fete, funcţionarul nu ştia absolut nimic, şi
aceştia nici nu se arătaseră pe la căpitănie. Că doar n-or fi fost chiar atât
de proşti!
Cel puţin ştia care este următoarea destinaţie a răpitorilor surorii sale, şi
asta, în condiţiile date, nu era chiar de lepădat!

Capitolul 2
Mateloţi
— Hei, Sam, am făcut-o şi pe asta! De acum avem o singură ţintă.
Înapoi ia Barcelona.
— Problema se pune numai cum? Pe apă sau pe uscat?
— Dar tu ce părere ai? Pe uscat ne-ar trebui bani pentru călătorie. Pe de
altă parte, pe apă…?
— Pe apă am putea noi câştiga bani dacă ne-ar angaja cineva. Nici acum
nu-mi mai iese din cap, cum am fost atât de prost încât să iau ieri toţi
banii la mine.
— Ai crezut că aşa e bine, Sam, nu te mai învinovăţi degeaba. Puteam s-
o fac eu în locul tău, cu acelaşi rezultat.
Cei doi prieteni, întrucât tot erau în port, s-au îndreptat înspre docuri.
Acolo, din vorbă în vorbă, în cele din urmă un vechi marinar jerpelit, pe
care l-au îndatorat cei doi ajutându-l să adune o grămadă de cutii de
conserve ce le scăpase din sacoşa-i supraîncărcată, risipindu-se pe jos, le-a
spus:
— Senores, chiar vasul nostru pleacă astă-seară înspre Barcelona. Se
întâmplă să aibă nevoie de oameni vânjoşi ca voi, întrucât tocmai a
concediat doi dintre ai noştri care au tras la măsea prea mult astă-seară.
— Cum se numeşte vasul vostru, şi cum e căpitanul? vru să ştie Bill.
— E un spaniol cu sânge de maur în vine. Este un om de treabă, dar
aspru la nevoie. Dacă sunteţi muncitori şi vă vedeţi de treabă, să vedeţi că
puteţi rămâne la bord chiar mai mult.
— Şi numele vasului vostru, camarade?
— El Toro!, taurul. Este un cuter ca oricare altul, dar e de nădejde.
Numai acum în acest sezon hălăduim pe coasta spaniolă. Altfel, luăm în
piept şi valurile oceanului. Cu marfa… se-nţelege!
— Mă bucură că ne-ai împărtăşit vestea asta.
Noi suntem Bill şi Sam. Şi se arătă pe sine şi pe prietenul său, negrul
voinic de alături, care se şi angajase să îi ducă bocceaua cea grea a noii
cunoştinţe spaniole.
— Pedro Alvez, camarazi. Urmaţi-mă şi o să vorbesc cu căpitanul
nostru, Guillermo Narvalho.
Bill şi Sam s-au conformat, bucuroşi nevoie mare. Găsiseră un mijloc de
transport şi poate o ocazie de a câştiga şi ceva bănuţi pe deasupra.
Chestia aceasta cu beţia marinarilor concediaţi apoi de către patron,
părea să le prindă bine acum.
Îndată ce au păşit la bordul cuterului, Pedro Alvez, comisionarul
marinar încărcat de bagaje, i-a rugat să îl scuze pentru o clipă.
Peste câteva minute aveau în faţă un bărbat solid, cu barbă deasă, de
vreo patruzeci - patruzeci şi cinci de ani, bine clădit şi cu priviri ferme,
iscoditoare.
— Voi sunteţi străinii aceia care caută de lucru?
— Şi, senor capitano! Vrem să ajungem la Barcelona. Am fost jefuiţi şi
ne lipsesc banii de deplasare. În schimbul cursei am putea servi pe vasul
dumneavoastră.
— Aţi mai prestat servicii… hm… de marinari?
— Da, şeilor, şi nu o dată. Vă putem fi de folos dacă ne oferiţi ocazia.
— Deci nu vreţi să vă angajaţi definitiv?
— Nu. Avem o misiune în Barcelona şi trebuie să o ducem la
îndeplinire. Atâta tot şi nimic mai mult.
— Hm… Nu ştiu ce să spun, păru nehotărât căpitanul. Eu aş avea nevoie
de doi oameni care să îmi înlocuiască lipsa de personal. Aşa însă… numai
până la Barcelona… Acolo aş fi pus din nou în fata aceleiaşi probleme.
Din nou privirile căpitanului lunecară cu jind, nu atât asupra staturii zvelte
a lui Bill, cu care se întreţinuse până atunci, cât mai ales, asupra umerilor
voinici ai negrului Sam şi a braţelor sale vânjoase. Sub mâneca
transparentă a cămăşii lui de vară, muşchii puternici, cât nişte odgoane,
erau prin ei însăşi o garanţie a vredniciei posesorului lor.
— Senor capitano, reîncepu, Bill. Vreau să fiu foarte sincer. Mu
pretindem nimic în schimbul muncii noastre, doar transportul.
Nici măcar pâine şi apă, deşi… tare am mai avea nevoie, mai adaugă el
uitându-se înspre Sam, care făcu o grimasă auzind de oferta generoasă pe
care i-o avansase tânărul său prieten căpitanului, dorind să obţină mai
mult.
Îşi făcuseră suficiente speranţe în ultimul sfert de oră, şi acum ar fi fost
complet dezamăgiţi să se aleagă cu buzele umflate.
— Ei, bine, se hotărî căpitanul. Să vedem cât de vrednici sunteţi. Se
înţelege că veţi primi şi de mâncare.
În definitiv, Barcelona e un port destul de mare de unde să pot să îmi
găsesc alţi marinari.
— Mulţumim, senor, au răspuns într-un glas cei doi.
— Deocamdată îmi puteţi mulţumi doar într-un singur mod, să treceţi
imediat la treabă. Veţi lucra în compartimentul cazanelor, înlocuindu-i pe
oamenii mei lipsă. S-a înţeles?
— Perfect, senor! Coborâm chiar acum şi apoi să vedeţi dacă nu veţi fi
mulţumit, strigă aproape cu entuziasm Sam, orientându-se pe punte pentru
a descoperi treptele care coborau în cala vasului.
— O, ho, ho, râse mulţumit căpitanul. Nici chiar aşa, dragul meu. Prin
imediat nu am vrut să se înţeleagă chiar cuvântul ăsta.
Treaba cu sala cazanelor va fi una mai târziu, după ce vom ridica
ancora, peste vreo două-trei ore. Până atunci mai sunt alte treburi la bord.
Deocamdată, cum nimeni nu poate lucra pe stomacul gol, veţi merge jos în
sala de mese unde Pedro vă va aduce ceva de mâncare. Apoi veţi sta la
dispoziţia lui.
Pedro! Vezi de te-ngrijeşte de stomacurile flăcăilor. Numai să nu aud
nicio plângere. Comprende? înţeles?
— S-a făcut, senor capitano. Veniţi cu mine, flăcăi!
Fără a mai pierde vremea degeaba, cei doi l-au urmat pe ceva mai
vechea lor cunoştinţă, Pedro Alvez, şi s-au lăsat ospătaţi de către acesta.
Pedro pusese în faţa lor câteva conserve dintre acelea pe care le cărase
din port, câte un drob mare de pâine şi câte o stacană de bere dintr-un
butoi uriaş aflat într-un colţ al încăperii.
Vreme de vreo zece-cincisprezece minute, cât îi lăsase Pedro singuri, nu
se mai auziră decât hulpăiturile lacome ale lui Sam, care izbuti să dea gata
de unul singur vreo patru conserve cu came şi fasole.
Abia după aceea, după ce dădu peste cap şi uriaşa oală de bere, se
declară pe moment mulţumit.
Şi Bill era aproape gata cu masa când îşi făcu din nou apariţia Pedro în
pragul uşii.
— Prieteni, iată prima misiune pe care o am pentru voi. Căpitanul m-a
însărcinat din nou să fac un drum până în port şi voi mă veţi însoţi.
Ne mai trebuie provizii şi ulei pentru motoare, aşa că ajutorul vostru
este important.
— Pedro, se îmbăţoşă Sam, după masa asta regească ne-ai putea porunci
să te urmăm şi în… lună! Noi te vom urma… Nu-i aşa, Bill?
— Ba bine că nu! binevoi să spună Bill, căznindu-se, cu ultima
propoziţie, să facă să lunece în jos şi ultima sa îmbucătură de la prima
masă pe care o lua la bord.
Abia apoi îşi muie buzele în cana sa cu bere, dar mulţumindu-se să
înghită numai atât cât să îi astâmpere setea.
Cât despre restul, pentru a nu o irosi, se adresă prietenului său de
încredere:
— Te rog, Sam, vrei să faci tu onorurile? E păcat să „se trezească”.
Dar Sam „adormi” la loc, trimiţând-o în cămara secretă a stomacului
său, care putea stoca mâncare şi băutură asemenea unei cămile, pentru
mult timp.
Abia apoi cei doi prieteni îl urmară pe Pedro, care luă loc din nou în
barca ce îi duse la ţărm. După cum află Bill de la Pedro, abia seara pe la
orele zece era prevăzut ca El Toro să ridice ancora. Până atunci însă,
rămâneau destule treburi de făcut.
După ce au ajuns în port, cei trei, camarazi de acum, Pedro, Bill şi Sam,
şi-au luat rolurile în serios şi au început să târguiască tot ce se mai afla pe
noua listă de cumpărături a lui Pedro Alvez. Deocamdată tot ce agoniseau
nou încăpea în spinarea largă a lui Sam, unde, de o parte şi de alta a
grumazului negru, vânjos, atârnau câte o pereche de saci, în faţă şi în
spate, doldora de cutii de conserve, hălci de came afumată, butelii cu spirt,
ulei pentru motoare şi câte şi mai câte.
Nici Pedro, nici Bill nu umblaseră cu mâna goală.
Şi acum când devenise pentru toţi clar că nicio nouă achiziţie nu mai
putea fi transportată, s-au îndreptat, aşa deşelaţi, ca nişte catâri, înspre
docuri.
Doar acolo îi aştepta barca ancorată care să-i ducă pe vas. De acum se
făcuse târziu, se îngâna ziua cu noaptea şi abia dacă mai rămăsese o oră
sau o oră şi jumătate până ce El Toro să ridice în sfârşit ancora.
Deodată, de pe o uliţă, încă şi mai întunecoasă decât străduţa pe care o
aleseră să îi conducă înspre docuri, apărură două matahale care le tăiară
pur şi simplu drumul.
Drace! îi trecu prin minte lui Bill, dacă borfaşii ăştia profită de
încărcătura noastră pentru a ne face felul, atunci să ştii că au o şansă!
Până ne descotorosim de bagajele noastre, ne altoiesc în voie. Şi parcă
pentru ca gândurile cele mai negre ale lui Bill să se împlinească, lucrurile
au prins să se precipite de îndată.
Primul lovit şi doborât la pământ a fost chiar Pedro Alvez, care păşea în
frunte.
Lui Bill i s-a părut că a desluşit ceva, ca un strigăt de surpriză, din
gâtlejul lui Pedro, ceva ce semăna cu cuvântul Ramon, dar nu era sigur.
Pedro se prăbuşise şi câteva sticle din bocceaua sa pe care o purta în
spate s-au spart imediat, astfel încât Bill a putut auzi clar cum se revarsă
lichidul în ţărână.
Pentru a nu suferi; un tratament similar, Bill se lăsă imediat jos, după
care se descotorosi cât ai zice peşte de povara sa.
Aşa încercă să facă şi Sam, cu mai puţine şanse de succes însă, întrucât
îl secondase îndeaproape pe Pedro. În felul acesta lui Bill îi revenise
răgazul cel mai mare pentru a se pregăti cum se cuvine de luptă. Cât
despre Sam, acesta reuşi să se ţină pentru câteva secunde la distanţă de
asaltul celor doi indivizi, înarmaţi cu două bâte solide smulse dintr-un
gard din apropiere.
Acum însă îi venea rândul lui Bill să intervină. Era greu, întrucât
morişca celor doi apaşi înarmaţi cu ciomege, se părea că nu lasă nicio
fisură.
De aceea, Bill recurse la o stratagemă. Se prefăcu că vrea să îi atace
frontal, dând astfel timp prietenului său Sam să se descotorosească de
poveri şi să intervină, ceea ce îi făcu pe asaltatori să se repeadă cu
ghioagele ridicate asupră-i.
De abia în ultima fracţiune de secundă, Bill se făcu mic ca un arici,
aplecându-se brusc şi placându-i asemenea unui rugbist la picioare.
Descumpăniţi, cei doi haidamaci învârtiră în vânt lemnele lor, în vreme ce
impetuozitatea atacului lui Bill reuşi să îl dea pe unul dintre aceştia pe
spate.
Repede, ca o felină sălbatică, se rostogoli Bill prin praful ulicioarei,
reuşind să smulgă din mâinile celui prăbuşit una dintre ghioage.
Încă mai era pe jos, când la lumina felinarului Bill zări ceva, ca un
obiect contondent, probabil lama unui pumnal, în mâna celui ce rămăsese
încă în picioare.
Acesta, profitând de poziţia sa, se pregătea să lovească decisiv când
Sam, care îşi revenise, i se puse de-a curmezişul.
Lovitura nimeri în gol şi în plus, găliganul primi o directă în plin,
expediată în stomac, specialitatea lui Sam, ceea ce îl făcu să icnească. Dar
Sam ştiu să profite de momentul său şi asemenea unui boxer încercat ce
era, mai trimise, iute ca fulgerul, două directe în bărbie durului, ceea ce îl
aduse în genunchi.
Era chiar în momentul pe când reuşise să se ridice şi cel de-al doilea de
jos, acum prins într-o poziţie defensivă de către Bill, care se pregătea să îl
pocnească. De data asta el era în avantaj, întrucât îşi însuşise una dintre
armele adversarului, dar privind în faţa buhăită probabil de alcool a
acestuia, în ochii săi tâmpi injectaţi, renunţă să o mai facă.
Omul din faţa lui nu mai reprezenta nicio ameninţare, întrucât fie şi el
singur, chiar fără ajutorul lui Sam, l-ar fi putut oricând da gata. Între timp
îşi revenise şi Pedro Alvez, care se ridicase anevoie de jos. După ce se
descotorosi de ceea ce mai rămăsese din bocceaua lui petrecută pe după
gât.
— Madre de Dios, bolborosi el când dădu ochii şi cu cel de al doilea
individ pe care Bill, mărinimos, renunţase să îl mai altoiască. Tu
Fernando? Şi tu, Ramon? V-aţi pierdut minţile? De ce vreţi să vă răzbunaţi
pe noi pentru ce v-a făcut căpitanul?
Până la urmă Pedro a fost acela care a lămurit lucrurile. Atât cât au
putut, fireşte, fi ele lămurite.
Fernando Munoz şi Ramon Gutierez fuseseră până de curând mateloţi pe
El Toro. Fiindcă aveau darul „suptului”, nu a fost pentru prima oară când
aceştia doi au fost consemnaţi de către căpitan să mai debarce în port.
Acum, ultima dată, au încălcat consemnul, s-au strecurat în port şi s-au
îmbătat criţă.
Fireşte, la reîntoarcerea spăşită a acestora, căpitanul nu le-a mai trecut-o
cu vederea şi i-a concediat. Aşa se făcuse că având urgent nevoie de
oameni, Bill şi Sam au putut fi angajaţi, fie şi provizoriu, la bordul
cuterului.
Şi acum uite. Cei doi, după o nouă tură de chef, i-au urmărit pe noii
amici ai lui Pedro, în care vedeau pe cei ce îi înlocuiseră, şi au sărit la
bătaie. Nimic mai mult şi nimic mai puţin, dacă puneai la socoteală cele
câteva scatoalce încasate de cei trei, şi cele câteva sticle cu ulei de măsline
vărsate în colbul ulicioarei.
Sigur, loviturile le-au plătit cu lovituri, cât despre ulei, nu aveau cum să
îl mai înlocuiască întrucât ar fi fost târziu pentru a mai găsi magazinele
deschise în port. În plus, nici nu puteau să îl lase pe căpitan să aştepte,
acum, la prima lor misiune în oraş. Aşa că s-au lăsat păgubaşii hotărându-
se să se întoarcă pe vas.
— Şi cu cei doi bătăuşi ce facem? întrebă Pedro, pe când Sam se
pregătea să pună aceeaşi întrebare.
Bill îşi dădu seama că aici nu prea era nimic de făcut. Dacă se decideau
să îi ducă ia poliţie şi să facă plângere, asta o să îi întârzie şi mai mult
decât eventualele cumpărături pe care mai aveau de gând să le facă. Abia
atunci planul căpitanului, de a ridica ancora cu două ore înainte de miezul
nopţii, o să fie dat peste cap. De aceea tânărul se hotărî repede.
— Lasă-i în plata Domnului. Sunt destui de necăjiţi şi aşa. În plus, nici
noi nu i-am tratat cu mănuşi.
După ce s-or deştepta din aburii beţiei o să îşi vină în fire.

Capitolul 3
O sfântă răzbunare
Pedro nu întârzie să raporteze căpitanului incidentul pe care îl avuseseră
pe drum, ceea ce îl făcu pe Guillermo Narvalho să înjure cu năduf:
— De mult trebuia să mă descotorosesc de netrebnicii ceia. Şi iată că azi
şi-au dat-o în petic. Scuzele mele, băieţi, pentru tot ce aţi pătimit. La
sfârşit, o să am grijă să vă recompensez pentru asta.
Căpitanul spuse vorbele acestea remarcând imediat cucuiul din fruntea
lui Bill unde fusese atins de ghioaga lui Ramon, precum şi ochiul învineţit
a lui Sam, care suferise şi el un tratament pe măsură.
— Nuc ceea ce crezi dumneata, domnule căpitan, se amestecă în vorbă
Pedro.
— Cei care au avut mai mult de pierdut din încăierarea asta au fost
Ramon şi Fernando. Pe ei să îi fi văzut cum arată.
— Aşa, deci! Păi atunci chiar că mi-aţi făcut o bucurie, băieţi. În acest
caz cred că recompensa care vi se cuvine este dublă. Dar destul cu
pălăvrăgeala. Fiţi gata! Mai avem o jumătate de oră şi ridicăm ancora.
— Cei trei l-au salutat cum se cuvine pe căpitanul lor şi au plecat să se
pregătească. Urmau să intre în schimb la sala cazanelor şi Bill, care mai
lucrase ca fochist încă de la primele lui peregrinări în căutarea surorii sale,
ştia prea bine ce înseamnă aceasta.
O muncă grea şi migăloasă, nu lipsită de pericole. Să te trudeşti să
alimentezi cu cărbuni cazanele uriaşe şi să ţii ritmul la o temperatură de
vreo patruzeci sau cincizeci de grade, nu era de colea.
Era cea mai grea muncă care ţi se poate oferi pe un vas şi numai
oamenii deznădăjduiţi, lipsiţi de mijloace dar înzestraţi oarecum fizic, o
pot face. Şi nu pentru foarte mult timp.
Gazele care răbufnesc din cuptor, bioxidul de carbon, uneori asociat cu
emanaţiile sulfuroase ieşite din impurităţile care se asociază cărbunelui,
sunt suficiente pentru a face să te înăbuşi, chiar dacă nu ar mai domni jos
şi o căldură sufocantă, de care, prin natura ocupaţiei, nu ai cum să scapi.
Mai pune funinginea şi uneori monoxidul de carbon, care sfârşeşte prin
a te ucide. Silenţios şi pentru totdeauna. Asta dacă eşti tu totul lipsit de
noroc.
La toate astea se mai adaugă munca susţinută, de a azvârli cu lopata,
adesea într-un ritm greu de suportat, cărbunii în cuptorul încins care
produc aburii tracţiunii.
Bill Gazon însă nu se temea de muncă. Era tânăr şi în putere şi nu
admitea să se dea bătut. Era mai hotărât ca oricând să îşi salveze sora şi să
îi pună cu botul pe labe pe trufaşii aceia de japonezi.
Cât despre Sam, acesta îi era devotat trup şi suflet prietenului său alb şi
şi-ar fi dat viaţa fără să şovăie dacă i-ar fi cerut-o.
Nu-i vorbă că şi Bill nutrea simţăminte de o aceeaşi intensitate faţă de
acest negru inimos, singurul său prieten, care nu şovăise să îşi
subordoneze interesele ţelului său, devenit acum comun. Eliberarea celor
două fete d: n prizonierat.
Adâncit în gândurile sale, Bill nici nu îşi dădu seama că se şi dăduse
semnalul de plecare. De-acum cei doi prieteni se şi aflau în sala maşinilor,
dezbrăcaţi până la brâu, înarmaţi cu lopeţile solide cu care urmau să
arunce cărbunii în gâtlejul încins al celor două cazane.
Încă nici nu începuseră treaba aşa cum scrie la carte şi cei doi prieteni
erau deja lac de sudoare.
Unde mai pui praful de cărbune care îţi intra încins în nas, sau îţi
rămânea în nări, în globurile ochilor, în urechi, producându-ţi mâncărimi
de nesuportat.
Dar Bill nu putea decât să strângă din dinţi şi să reziste aşa cum îşi
propusese.
Astfel s-a scurs o oră întreagă şi de acum El Toro se afla în larg, iar
cazanele duduiau de mama focului.
Tot mai des Bill şi Sam se aplecau după sticla cu apă pentru a-şi mai
răcori, fie şi pentru câteva secunde, gâtlejurile încinse.
Cât despre conversaţie în această antecameră a iadului, nici nu se putea
imagina aşa ceva. În primul rând că nimeni nu înţelegea pe nimeni, decât
dacă ai fi strigat cât te ţineau baierele plămânilor şi în al doilea rând, că
orice discuţie în asemenea condiţii nu îşi mai avea rostul. Ai fi consumat
doar energie în plus, şi cu ce folos? Bill era conştient de acum că dacă ar fi
intrat un tip de afară nu ai mai fi ştiut cu adevărat cine e negru şi cine e alb
din acel tandem bizar, alb şi negru. Cel mai probabil că ar fi presupus că
cei doi diavoli negri sunt închişi acolo, pentru a-şi ispăşi păcatele dintr-o
viaţă anterioară.
Lucrau de acum de mai bine de două ore într-un ritm susţinut şi
căpitanul le-o promisese că schimbul lor nu va dura mai mult de trei ore.
Atunci vor fi înlocuiţi şi vor beneficia de o binemeritată odihnă în
hamacurile confortabile şi răcoroase. A doua zi vor fi sosit deja în
Barcelona, unde cei doi tineri se vor lua din nou la trântă cu destinul, aşa
cum o făcuseră de altfel şi până atunci.
Prin urmare, oricât de greu ar fi fost, iată, au şi efectuat mai mult de
jumătate din munca asta grea şi epuizantă. Trecuseră numai două ore şi
aveau impresia că roboteau de o viaţă întreagă, într-o meserie vecină cu
tortura şi Bill nu îşi imagina cum putea rezista, în trecut un schimb, şase
ore neîntrerupte, la cazane. Şi cele trei ore câte vor dura până la noul
schimb, păreau că ţin cât veşnicia în condiţiile lipsei de aer şi a
primitivelor condiţii de muncă.
De fapt, credea Bill, toate operaţiile astea ar fi cerut de mult să fie
mecanizate, iar cel care ar fi supravegheat lucrările ar fi trebuit să fie
protejat de un costum asemănător celui de scafandru.
Şi iarăşi, cufundat în gânduri de felul acestora, s-a mai scurs o jumătate
de oră, trecând bine de miezul nopţii.
Deodată, o umbră neagră răsări brusc în spatele său, de parcă Sam pe
care cu o fracţiune de secundă o observase la câţiva metri alături de el
aruncând cărbunii pe gura cazanului încins la roşu, s-ar fi dedublat ca prin
miracol. Nu ştia ce putea să însemne asta, întrucât încă era prea devreme
ca să fi coborât schimbul.
În aceeaşi clipă a avut senzaţia unei lovituri devastatoare în umărul
drept cu lopata, care îl îndoi pur şi simplu de mijloc.
Dacă nu şi-ar fi rotit capul chiar în clipa aceea înspre dreapta, pentru a
se asigura că Sam încă mai este la postul său, ar fi căpătat lovitura exact la
moalele capului, şi atunci… adio Bill!
Dar nici aşa, teribila izbitură de lopată nu rămăsese fără urmări. Tânărul
se frânse de mijloc ca o surcea, prăbuşindu-se la podea. În momentul
următor, se simţi ridicat de braţe şi de picioare şi spre nespusa lui oroare,
cei care îi aplicaseră anteriorul tratament se pregăteau să îl arunce… în
gura încinsă a cuptorului.
Bill nu se putea apăra în niciun fel. Lovitura primită fusese atât de
zdravănă, încât îi paralizase toate resursele fizice, lipsindu-l de orice forţă
de reacţie.
Tânărul îşi dădu numai seama instantaneu că se executase din nou un
atac mârşav asupra vieţii sale, de către cel puţin două persoane, judecând
după felul cum era ţinut, şi spre marea lui disperare, nu mai era în măsură
să răspundă.
Simţea cum începe să i se pârlească genele şi sprâncenele, ca să nu mai
vorbim de părul de pe frunte, care nu fusese pe deplin acoperit de basca
protectoare pe care şi-o luaseră cei doi când şi-au început schimbul.
Şi din nou privirile tânărului fură atrase, ca un magnet, de sarabanda
flăcărilor din cazan, pe care tot el le aţâţase. Asta fu ultima senzaţie pe
care o mai resimţi Bill în clipa în care cei doi, într-un avânt concentrat, s-
au opintit ca să-i facă vânt pe uşa cazanului încins.
O nouă lovitură nu mai puţin devastatoare în moalele capului şi după
flăcările vii şi jucăuşe o beznă neagră şi adâncă îl învălui pe Bill şi îl
absorbi în pacea ei cu totul…
* *
*
Ceea ce a urmat, a fost un vacarm îngrozitor.
— Foc la bord!! au fost cuvintele care au străbătut ca un fulger puntea.
O parte dintre marinari se aruncaseră în apă, numai căpitanul Narvalho,
ca un leu înfuriat mai răgea de pe punte comenzile necesare.
Până la urmă sângele rece şi prezenţa de spirit a căpitanului au avut
câştig de cauză, pompele care aduceau apă direct din mare au putut fi puse
în funcţiune şi incendiul a putut fi localizat mai întâi şi pe urmă stins.
Dar şi urmările erau pe măsură.
Cazanele care au răspândit focul au putut fi stinse, dar unul, la contactul
cu apa rece crăpase.
Cât despre Bill şi Sam nici urmă.
În schimb s-au găsit cadavrele a doi inşi care nu aveau ce să caute acolo.
Fernando şi Ramon, cei doi mateloţi răzbunători, care izbutiseră, poate cu
ajutorul unor complici, să se urce la bord, unde au început să-şi ducă
planurile lor de răzbunare la îndeplinire. Numai că lucrurile nu s-au
petrecut întocmai cum le brodiseră.
Fernando Munoz murise înăbuşit de fumul pe care îl inspirase, cât despre
Ramon Gutierez, acesta arsese până la desfigurare în focul pe care îl
destinase altora.
Cu toate acestea, ce se petrecuse cu Bill şi Sam?
De abia după aproape o oră au putu fi recuperaţi din apă marinarii care
în panica lor se aruncaseră de pe bord. Printre ei şi Bill împreună cu Sam.
Bill Gazon, la contactul cu apa rece îşi revenise în simţiri şi acum,
susţinut de către Sam, înota, de bine, de rău, înspre barca de salvare.
Cu chiu, cu vai, au fost traşi pe punte şi trimişi la infirmerie. Abia a
doua zi de dimineaţă, când căpitanul Narvalho, care se afla la căpătâiul lui
Bill pentru a se interesa de soarta celor doi, Sam, provocat de către
căpitan, începu să relateze:
— Eram pe la sfârşitul schimbului, când o izbitură de lopată mă atinse
în spate. Norocul meu a fost că am putut suporta mai lesne lovitura,
alunecând în aceeaşi clipă la podea.
Cei doi netrebnici, crezând că m-au dat gata, se pregăteau să îl arunce pe
Bill în cuptor exact în momentul când am intervenit eu.
În focul luptei, uşa unuia din cazane s-a deschis şi câţiva cărbuni încinşi
au căzut peste combustibilul proaspăt. Abia am mai avut timp să-l înşfac
pe Bill şi să urmez exemplul celorlalţi, sărind în apă. Restul se ştie.
Da, restul se ştia. Narvalho, care era un om de bun simţ, a ţinut să îi
răsplătească pe cei doi, pe Bill şi Sam, la debarcarea acestora în portul
Barcelona. Acum dispuneau din nou de o sumă, ce-i drept modestă, dar
destulă până se vor li pus pe picioare în marele oraş. În vreun fel sau altul.
După care lupta pe viaţă şi pe moarte putea reîncepe…
ATENTAT LA BARCELONA
Capitolul 1
Musafir ucigător
Bill simţea că se înăbuşe. Se trezise brusc în toiul nopţii, după
consumarea uimi coşmar, în care, încleştat de gâtul unui japonez, fiecare
cu mâinile în beregata celuilalt, lupta pe pasarela unui pod înalt pentru
supravieţuire…
Şi inevitabilul se produse. Se făcea că balustrada protectoare a podului
se rupsese, iar Bill, cu japonezul grămadă, plonjase în adâncimile
ameţitoare.
Un zbor care nu se mai sfârşea, dar la capătul căruia Bill Gazon, o ştia
prea bine. Îl aştepta „doamna cu coasa”.
Liniştea şi uitarea? Sau dimpotrivă, aşa cum fusese el educat, de abia
atunci se va deştepta, în învierea bucuriei alături de sora sa Thea, ori a
groazei eterne!
Peste câteva clipe urma să o afle!
Dar aşa cum se întâmplă, acea clipă a revelaţiei finale nu a mai venit
niciodată, cel puţin nu la modul cum se aştepta el. Se trezise!
Da, era limpede că fusese un coşmar pe care îl trăise, sau mai degrabă îl
visase, dat alergarea asta perpetuă în urma unui ţel, ce pare uneori atât de
uşor de atins, pentru a dispare în clipa următoare, lui e ea însăşi un coşmar
pe care îl trăia zilnic în viaţa reală?
Cam astea erau gândurile lui Bill în prag de noapte, când o mişcare
suspectă undeva în apropierea sa, îl făcu să ciulească urechile. Ce naiba
fusese asta?
Un fel de sâsâit, o foşnire ciudată care îi inocula o stranie percepţie a
primejdiei. Îl făcu să se trezească, dezmeticindu-se de-a binelea.
Unde mai auzise el un asemenea avertisment letal, fonic? Cu siguranţă,
nu de când se găsea în Europa, nu, doar când se afla în India, cu siguranţă.
Tânărul încetă deodată până să şi respire în clipa în care în mintea lui se
făcu lumină.
Fără îndoială, un astfel de sâsâit şi o atare mişcare legănătoare pe care o
percepea de acum chiar pe plapuma cu care se învelise, nu putea trăda
decât vecinătatea unui şarpe.
Dar cum de ajunsese târâtoarea în patul său, şi cum se făcea că nu-l
muşcase încă?
Exista numai un singur exemplar, sau mai erau şi aţii, care dintr-o
pricină sau alta încă nu se treziseră la viaţă?
Iată de ce nu îndrăznea Bill nici să respire, cu atât mai mult să facă o
mişcare sau alta în stare să înfurie reptila.
Căută să-şi sforţeze vederea, doar, doar, o zări măcar conturul
ameninţării iminente, dar ciudat lucru, deşi în mod obişnuit lumina
stelelor de afară filtra de obicei o geană de lumină palidă, insuficientă
totuşi cât să se orienteze, acum se părea că cerul înnorat îl lipsise şi de
această posibilitate.
Şi totuşi trebuia să se decidă şi să facă ceva, nu putea aştepta la
nesfârşit.
Un gând groaznic îi trecu subit prin minte. Dacă dincolo, în camera
unde dormea Sam, lucrurile s-au petrecut aidoma şi bunul său prieten
negru căzuse primul jertfă atacului târâtoarelor?
Degeaba îşi încordă tânărul de data asta auzul ca să surprindă vreun
zgomot, cât de mic, venit din camera lui Sam, pentru că nimic nu se
produse.
Era de parcă s-ar fi aflat singur în tot hotelul acesta imens, el singur şi
cu târâtoarea, care cel puţin prin şuieratul său, produse un act cavaleresc şi
îl avertizase.
Timp de vreo câteva minute făcu Bill pe mortul, până când se hotărî să
întreprindă ceva.
Şi asta mai ales la gândul înspăimântător că şi Sam, în camera lui, se
confrunta cu o primejdie asemănătoare şi prin urmare, era de datoria lui să
intervină.
Deşi domnea un întuneric desăvârşit, Bill nu îşi pierduse totuşi simţul
de orientare în încăpere întunecată.
Ştia cu precizie că seara, când se dusese la culcare, îşi lăsase centura pe
măsuţa din dreapta patului, şi alături de pistolul pe care şi-l cumpărase
încă de ieri din banii înmânaţi de către căpitanul cuterului pe care servise
cu ocazia călătoriei la Barcelona, se afla şi pumnalul său, un cadou de la
Sam, pe care îl uitase la hotel în clipa în care fusese jefuit de toate
lucrurile sale.
La acest pumnal năzuia să ajungă Bill, pentru a avea o armă cu care să
se apere la nevoie de musafirul nepoftit ce se aciuise în patul său.
Încet, aproape insesizabil, mâna lui Bill se apropie implacabil de
măsuţă, pipăind deja instinctiv pentru a-şi apuca chimirul.
Dar chiar şi aşa, în ciuda precauţiei extreme cu care se mişca Bill,
perfida târâtoare parcă îşi dăduse seama de intenţiile acestuia, întrucât
şuieratul şi starea ei de agitaţie păreau să sporească cu fiecare clipă, în
intensitate.
Din moment în moment se putea repezi să atace, şi o singură muşcătură,
dacă şarpele era veninos, era de ajuns pentru a-i da lui Bill lovitura de
graţie.
Tânărul ştia prea bine, în urma ultimelor călătorii în India, că sunt şerpi
a căror unică muşcătură ţi-e fatală indiferent ce vei mai întreprinde după
aceea. Şi atunci, ce ar fi putut întreprinde Bill la acest ceas de noapte într-
un hotel şi într-un oraş pe care nici aşa nu-l cunoştea prea bine?
Până să ajungă la cel dintâi punct sanitar autorizat şi responsabil, şi dacă
se poate, dotat pentru a face faţă unor astfel de cazuri de extremă urgenţă,
otrava îşi va fi făcut efectul.
Din nou mâna tânărului se opri, parcă comandată de instinctul
supravieţuirii, înainte de a fi ajuns cu degetele la măsuţă.
Fruntea lui Bill se acoperi de broboane de sudoare, în vreme ce sâsâitul
şarpelui continua să se menţină la cote ameninţătoare, deşi nu mai
crescuse în intensitate.
Să fie oare adevărat că şarpele poate distinge în întuneric, să aibă acea
vedere proprie unor specii deosebite de animale, cum e pisica?
Nu-şi amintea să fi învăţat despre asta dar din comportamentul reptilei,
mai c-ar fi înclinat înspre această eventualitate.
S-au scurs momente de groază care păreau să nu se mai sfârşească.
Deodată, aşa cum încă Bill încremenise cu mâna întinsă, îşi aduse aminte
că măsuţa din dreapta patului era de obicei atât de bine plasată încât nici
nu era nevoie să-şi destindă de tot braţul ca să ajungă la obiectul ce se afla
pe aceasta, iar acum, cu braţul aproape perfect întins, degetele sale m au
dat de niciun obstacol.
Ce să însemne asta?
Să se fi orientat prost pentru prima oară şi într-un moment atât de
important al vieţii sale, sau cineva, în mod deliberat îndepărtase noptiera
împreună cu toate obiectele aflate pe ea, cine ştie, poate în momentul în
care şarpele fusese introdus în camera lui Bill?
Nu era deloc exclus şi parcă această din urmă perfidie avu darul de a-l
înfuria şi mai mult decât însuşi faptul de a se fi trezit cu acest „musafir”
ucigător în patul său, în plină noapte.
Din nou se hotărî Bill să facă un gest îndrăzneţ plimbându-şi mâna într-
un arc de cerc. Cât de uşor va reuşi el asta, pentru a se convinge dacă
bănuielile sale se adeveresc?
Şi din nou şuieratul ameninţător al reptilei îi dădu cuvenitul
avertisment.
Nu, acum nu mai avea nicio îndoială. Nu numai centura, dar nici măsuţa
pe care se odihnea acesta nu se mai afla în perimetrul lui obişnuit, altfel
degetele lui Bill ar fi dat fie şi de un colţ al noptierei.
Aşa stăteau de acum lucrurile, dar ce era de făcut? De la primul trebuia
să-şi ia gândul şi se impunea să încropească în grabă o altă strategie de
apărare, întrucât situaţia acesta primejdioasă, Bill era conştient, nu putea
dura la infinit.
În timp ce mâna dreapta a tânărului mai stătea încă întinsă, stânga i se
odihnea sub plapumă. Aceasta din fericire era de ajuns de groasă pentru a
oferi o pavăză acceptabilă în cazul unui atac neaşteptat, impulsiv, al
reptilei. Cu condiţia, fireşte, ca să o interpună la timp între el şi târâtoare,
ca să poată respinge cel puţin primul atac.
Sigur, chiar şi în acest caz existau destule elemente de necontrolat,
precum şi şansa unei manevre nefericite soldate cu un eşec, chiar dacă
momentan şarpele „se odihnea” pe suprafaţa plapomei. Şi asta rezulta
tocmai din incapacitatea de a previziona mişcările reptilei, precum şi
situarea ei în clipa aceea.. Pe întuneric, Bill nu putea să-şi localizeze
temeinic adversarul, şi prin urmare, să-şi coordoneze precis mişcările, şi
în general manevra.
Doar după şuieratu-i caracteristic putea Bill să îşi închipuie poziţia
acesteia, localizând-o, cât de cât, pe suprafaţa plapomei.
Prea mult timp de reflecţie nu-i mai rămăsese lui Bill nici pentru asta,
întrucât agitaţia reptilei, care păru să îşi fi pierdut răbdarea, atinsese cote
maxime. Din clipă în clipă se putea decide pentru muşcătură, şi atunci
toate intenţiile tânărului se vor fi dovedit tardive.
Într-o fracţiune de secundă îşi făuri planul. Va para primul atac al
reptilei cu plapuma şi va alerga la comutatorul electric. Pe lumină spera să
se descurce!
Repede ca fulgerul ridică Bill cu stânga plapoma sus, cât putu de sus, ca
o pavăză împotriva atacului tuturor monştrilor din coşmarul său şi din
realitate.
Aproape în acelaşi moment, când simţi ceva, ca izbitura unei nuiele pe
faţa de mătase, sări din pat repezindu-se înspre peretele opus, unde se afla
comutatorul.
Nu apucă însă să-şi finalizeze intenţia, întrucât Bill fu oprit din zborul
său de un piedică neaşteptată. Se prăbuşi la podea cât era de lung, ducând
după sine şi acea nevăzuta stavilă care-i barase accesul tocmai în mijlocul
camerei, înspre peretele de vizavi. Zgomotul sună aproape ca o detunătură
în tăcerea desăvârşită a nopţii, sau mai degrabă ca un trăsnet în plin cer
senin, urmat de o suită de replici mai mult sau mai puţin acustice, în
momentul în care Bill, dând să se ridice de jos, nimeri peste alte obstacole
şi obiecte, care parcă urziseră să-i stea în cale în noaptea aceea.
Cât despre şarpe, Bill nu-şi putu da seama în momentele astea unde se
găseşte.
Tot mai intenţiona să ajungă la liman şi la lumină, înspre peretele de
sud, pentru a despărţi odată „apele de uscat” şi a-şi decide soarta când.
Dintr-odată, ca un făcut, lumina se aprinse de la sine, şi în tăcerea nopţii
recunoscu glasul prietenului său Sam. Asta după un zgomot asurzitor
pricinuit de spargerea uşii de la intrare.
— Doamne Dumnezeule, Bill, ce naiba s-a întâmplat aici?

Capitolul 2
La pândă
În clipa următoare, un sâsâit sinistru venit din zona patului unde se
odihnise Bill Gazon, îi dădu singur răspunsul.
Dar bunul Sam nu era deloc omul întrebărilor retorice. Se apropie cu
paşi repezi de sursa zgomotului şi cu o lovitură dibace de cuţit despică
capul târâtoarei de trunchi care. În agonia sa, începu să joace o adevărată
sarabandă drăcească pe plapumă.
Până la urmă mişcările spasmodice încetară, dar principala piesă de
lenjerie a camerei, care era plapuma pluşată ce acoperea patul lui Bill, fu
complet compromisă de un roşu întunecat se acoperi şi cearceaful de un
alb imaculat până atunci a aceleiaşi piese de lenjerie.
în afară de Sam, acum, în ultimele clipe, pe uşa larg deschisă mai
pătrunseră şi alte persoane în încăpere, vecini de palier şi, probabil, şi
reprezentanţi ai personalului de serviciu.
Cu toţii rămăseseră şocaţi de priveliştea înspăimântătoare care li se
oferea privirilor şi aproape că nu mai era necesară nicio explicaţie,
întrucât tabloul nocturn din camera lui Bill, puternic răvăşită, spunea totul.
Mai puţin, fireşte, care a fost cauza acestei întâmplări.
— Ce s-a petrecut aici, senor? începu unul dintre bărbaţii care îl
secondase pe Sam la intrarea în încăpere, ce-i drept la două sau trei minute
după ce acesta năvălise primul, aprinzând lumina. Probabil că era cineva
dintre cei doi oameni de la recepţie, tulburat şi el de zgomotul şi agitaţia
care venea din camera lui Bill.
— Nu crezi, dumneata, că eu aş fi mai îndreptăţit să îţi pun o astfel de
întrebare?
— Dar nu pricep nimic.
— Cu atât mai puţin eu, senor. Mă gândeam că hotelul garantează
securitatea musafirilor săi pe toată durata sejurului. Acum constat că nu e
cazul.
— Vom cerceta, senor! Vă asigur că vinovaţii vor plăti scump fapta asta.
— Măcar de-ar fi aşa, oftă Bill.
În următoarele minute, Bill se văzu nevoit să explice prietenului său
Sam, mai întâi, şi apoi tuturor celor prezenţi în încăpere, ce i se
întâmplase.
Faptul că mai rămăsese în viaţă se datora mai degrabă întâmplării, sau
poate coşmarului care provocase trezirea lui Bill, înainte ca şarpele să
muşte.
Cât priveşte acesta, era o reptilă lungă de vreun metru şi jumătate, după
aprecierea lui Bill, foarte asemănătoare speciei Raja Bungarus, cu care
făcuse odată cunoştinţă în India.
Dar cum de ajunsese un astfel de şarpe, care nici măcar nu trăia în
Spania, în camera lui?
Iată o enigmă pe care Bill, ajutat de Sam, trebuia neapărat s-o
lămurească.
Nu de alta, dar atacuri perfide de felul acestuia se puteau repeta oricând
de acum încolo.
Până la urmă, din dispoziţia oficialului hotelului, doi oameni din
personalul de serviciu au fost convocaţi la faţa locului ca să cureţe camera
lui Bill şi să schimbe complet aşternutul.
În acelaşi timp, Bill, ajutat de Sam, şi împreună cu oficialul instituţiei,
au examinat fiecare colţişor al încăperii, pentru a se convinge că nu mai
exista un alt musafir nepoftit.
— Tot nu-mi explic cum a putut intra şarpele aici, reîncepu nedumerit
să dezbată tema reprezentantul hotelului. Nu aţi încuiat camera, senor?
— Camera a fost încuiată, fireşte. Drept dovadă este că prietenul meu
Sam, care locuieşte vizavi, a trebuit să spargă uşa pentru a forţa intrarea.
— Asta văd şi eu. Dar nu-mi explic! Cineva ar fi trebuit să aibă cheia
camerei dumneavoastră.
— Nu aveţi un duplicat jos la recepţie?
— Fireşte că avem, altfel cum ar putea intra aici angajatele noastre să
facă curăţenie?
Asta în cazul că preferaţi să păstraţi cheia la dumneavoastră, sau chiar s-
o uitaţi, când ieşiţi în oraş? Acum cheia camerei se află la dumneavoastră,
nu-i aşa?
Fără o vorbă, Bill se îndreptă înspre cuierul de unde, din buzunarul
hainei, produse obiectul metalic care era tema discuţiei.
— Mulţumit acum, senor?
— Din acest punct de vedere, desigur.
Între timp cei câţiva gură-cască care invadaseră camera lui Bill, atraşi
de eveniment, se retrăseseră pentru a-şi relua somnul întrerupt.
Totuşi, până dimineaţa mai rămăseseră încă două-trei ore bune de
dormit.
Din păcate lui Bill îi sărise somnul. Deşi patul său era iarăşi în cea mai
perfectă ordine, nu îi venea să mai meargă în seara aceea la culcare.
— Sam, i se adresă Bill prietenului său, cum stau lucrurile la tine? Nu
cumva ai avut şi tu parte de musafiri din aceştia, numai că nu ţi-ai dat
seama?
— După câte ştiu, la mine e linişte şi pace.
— Totuşi, cred că nu ar fi rău să cercetăm. Cine ştie, poate că intrusul
tău, ceva mai sătul încă, îşi mai face somnul.
Cei doi prieteni au trecut în camera din faţă unde au cercetat cu de-
amănuntul fiecare colţ al încăperii. Nu au mai găsit însă nimic.
— Dracul să-i ia! înjură Sam. Nici şerpi din aceştia nu se găsesc pe
toate drumurile. Poate că au crezut că e de ajuns să te scoată pe tine din
circulaţie, Bill. Cu mine nimeni nu îşi va mai bate apoi capul.
Poate că într-adevăr asta era şi explicaţia cea mai plauzibilă. Între timp,
funcţionarul de la recepţie, care se retrăsese în oficiul său, urcă sus şi îi
prezentă lui Bill rezultatul cercetărilor sale.
— Senor, întâmplarea de adineauri este o pată la adresa hotelului nostru.
Sigur, puteţi depune o plângere la poliţie, deşi v-am fi foarte
recunoscători dacă nu aţi face-o. Din cercetarea registrului meu de intrare
iată ce am constatat. La etajul doi avem cazat un oaspete din India, un
anume doctor Raj Siripunja Ghara, care participă la un congres de
herpetologie. Nu e exclus ca şarpele să îi aparţină.
— O fi, nu zic ba, senor Gallardo, făcu Bill, care citi numele
funcţionarului de pe cartonul de identificare. Dar musafirilor
dumneavoastră li se permite să intre cu asemenea târâtoare în hotel?
— Nu, senor! Dar la subsol, avem o cameră specială pentru bagaje…
ceva mai deosebite, zâmbi strâmb oficialul. Mă gândesc dacă nu ar fi
cazul să îl trezesc pe domnul Ghara.
Până la urmă, musafirul indian, a trebuit să fie deşteptat.
Ca din puşcă a alergat acesta jos la depozitul de la subsol, unde a şi
constatat dezastrul.
Una dintre cuşti le în care îşi ţinea „odraslele” era deschisă, şi lipsea un
şarpe.
Bill putea paria şi care anume.
Când doctorului indian, un bărbat voinic de vreo patruzeci - cincizeci de
ani, i s-a arătat trupul masacrat al târâtoarei, pus într-un coş şi acoperit cu
cearşaful însângerat luat din camera lui Bill, acesta şi-a dus mâinile la cap,
scoţând nişte ţipete deznădăjduite, urmate imediat de un potop de
înjurături pe limba lui.
Nimeni nu a înţeles o vorbă, dar era clar că omul ameninţa cu poliţia.
Numai cu greu a putut fi liniştit şi condus în camera sa, unde a fost
sfătuit să aştepta încă o oră sau două, până la ivirea zorilor…
După încă o jumătate de oră, pe care Bill şi Sam au petrecut-o în oficiul
lui senor Gallardo, tot nu ajunseseră la nicio concluzie.
Nici cine se putea face responsabil de atentatul acesta perfid, nici asupra
măsurilor imediate care se cereau luate, odată cu ivirea zorilor.
Până la urmă, Bill a fost acela care a pus capăt discuţiilor.
— Aşa nu ajungem la niciun rezultat, senor Gallardo. Este clar că acel
care a pus la cale atentatul nu a fost deloc un ageamiu şi, în primul rând, în
afară de faptul că a avut acces la duplicatul cheilor, mai avea şi cunoştinţe
în ce priveşte mânuitul şi transportul şerpilor.
Aveţi asemenea oameni printre angajaţi dumneavoastră, senor?
Gallardo păru să reflecteze câteva clipe înainte de a da un răspuns cât de
cât edificator.
— Dacă mă gândesc bine, există un asemenea om, senor Gazon. Acesta
se numeşte Alfonso, Alfonso Pena, şi după câte ştiu a lucrat câţiva ani la
un circ.
Dar omul şi-a terminat serviciul la ora opt. În plus, nu i se repartizase în
niciun caz sectorul camerei dumneavoastră. Avea cu totul alte
responsabilităţi şi în cu totul altă parte.
— Şi acesta credeţi că ar fi fost un impediment, senor Gallardo? îl
întrebă Bill.
— Dacă puneţi problema aşa, atunci fireşte, nimic nu e imposibil.
Numai că nu văd de ce ar comite el o faptă atât de mârşavă. Îl cunoaşteţi
cumva de mai înainte, are motive să vă duşmănească?
— Nu, de două ori nu, pentru ambele întrebări. Nu îl cunosc pe acest
Alfonso şi fireşte că nu ştiu de ce m-ar duşmăni.
Cu asta, discuţia din biroul funcţionarului Gallardo păru să se fi încheiat
deocamdată.
Până la urmă Bill avu inspiraţia să îl roage pe Gallardo să nu intervină
în niciun fel interogându-l pe Alfonso.
După spusele recepţionerului, acesta trebuia să îşi reintre în atribuţiuni
la ora opt dimineaţa.
Bill o ştia prea bine că acest Alfonso, chiar dacă el fusese omul care
introdusese şarpele în camera lui, nu o făcuse de capul său, ci fusese pur şi
simplu unealta cuiva.
După toate probabilităţile, ale aceluiaşi sinistru baron Nagatsy, care
aflase, Dumnezeu ştie cum, de prezenţa lui Bill în oraş, şi mai mult chiar,
în hotelul din piaţa principală a oraşului, Piaza de Ayuntamiento, respectiv
hotelul El Cid.
Acum Bill se căia că se luase după mofturile năbădăiosului său prieten
Sam, care odată văzându-se în bani, a insistat să se mute şi ei, măcar
pentru câteva zile, şi să trăiască pe picior mare, dacă nu ca şi granzii
Spaniei, atunci măcar ca nişte onorabili hidalgos.
În felul acesta îi făcuse munca mai uşoară teribilului baron nipon şi iată
că urmările nu întârziaseră să se arate.
Amândoi prietenii s-au retras în camera lui Sam, ca să analizeze cele
întâmplate
— Ce crezi tu, Bill, cine stă în spatele lui Alfonso acesta, care după
toate probabilităţile a organizat atentatul? îl întrebă negrul Sam pe amicul
său, doar pentru a mai dezmorţi atmosfera, deşi cunoştea şi singur
răspunsul.
— Parcă n-ai şti şi tu, Sam, la fel de bine! Mă întreb, dac-am procedat
corect, lăsând să transpire adevărul.
— Despre ce adevăr vorbeşti?
— Cum că am supravieţuit atentatului. Dacă îl lăsam să creadă pe
Alfonso că manopera lui avuse succes, poate tot reuşeam să aflăm ceva
mai mult, şi prin asta înţeleg adresa japonezului din oraş.
— Nu se mai poate face nimic, Bill. Gândeşte-te şi tu!
Eventual l-am îndupleca pe Gallardo să răspândească zvonul acesta fals,
dar ce te faci cu martorii, cu gură cască aceia de astă-noapte?
Doar au văzut cu proprii lor ochi că ai scăpat teafăr şi nevătămat, şi
Alfonso n-ar întârzia s-o afle. Abia atunci planul nostru ar fi zădărnicit.
— Ai dreptate, la asta nu m-am gândit încă. Atunci tot mai bine este să
revenim la planul iniţial.
Alfonso n-o să-şi dea seama dacă e bănuit. Cu condiţia ca Gallardo să-şi
ţină gura.
— Păi nu ne-a promis-o?
— Depinde cât se va putea abţine. Spaniolii ăştia sunt oameni pătimaşi,
şi nu pot păstra multă vreme secrete.
— Să sperăm că n-o să-şi dea în petic, măcar pentru câteva ore.
— Bine-ar fi să-l mai întreb încă odată pe Gallardo cum arata omul lui,
Allonso, sugeră Bill.
— Întinde-te pentru o oră în patul meu, între timp rezolv eu asta, îl
sfătui Sam pe prietenul său, simţindu-se într-un fel cu musca pe căciulă.
Întrucât camera lui Sam fusese „puricată” şi ea, bine, însă în decursul
nopţii. Bill nu mai aduse nicio obiecţie. Se lasă ostenit parcă de acum, deşi
nu mai era prea mult până-n zori, pe pernele moi şi închise cu un
nereprimat fior de satisfacţie ochii…

Capitolul 3
După japonez

Deodată Bill tresări în somnul său matinal, ca „muşcat de şarpe”. O


mână grea i se pusese pe umăr, şi tânărul, ale cărui simţuri erau încă
alertate la maxim, se trezi într-o clipită. De parcă doar cu câteva secunde
înainte ar fi închis ochii, deşi nu acesta era cazul. Doar de abia acum
razele generoase ale soarelui mediteranean, catalan, străbăteau până şi prin
perdelele grele de mătase din cameră.
lui Sam, expusă răsăritului. După cum arătau lucrurile, dormise cel
puţin două ore, până când braţul greu al prietenului său Sam îl trezise.
— Scoală, Bill! îl îndemnă acesta. Alfonso şi-a făcut apariţia.
Ca sub imperiul unui şoc de esenţă electrică, Bill a fost în picioare, de
pe patul în care se lungise aşa îmbrăcat cum era. Acesta se dovedea acum
un avantaj, pentru că cei doi prieteni nu mai trebuiau să piardă vremea cu
toaleta lui Bill.
Au părăsit repede camera, Sam având grijă să încuie bine uşa în urma
sa. Ce e bine nu e rău, vorba proverbului, pentru că nu se ştie niciodată ce
fel de surprize îl puteau aştepta când se va reîntoarce în încăpere. Nu că
zăvorul, cheia sau alte lucruri mai mult sau mai puţin utile îşi vor fi
dovedit prea mult eficienţa în acest caz.
În timp ce se îndeletnicea cu învârtitul cheii în broască, Sam apucase să-
i spună lui Bill că valetul Alfonso, sau ce-o fi fost el, se află încă-n faţa
hotelului părând că aşteaptă pe cineva înainte de-a intra în hotel.
— Dar tu de unde-l cunoşti, Sam, de ştii sigur că avem de-a face cu
Alfonso?
— Mi l-a zugrăvit destul de amănunţit Gallardo şi în plus, când i l-am
arătat, mi-a adeverit că este el.
Ca apucat de năbădăi, Bill se repezi pe scările ce duceau în hol de parcă
s-ar fi grăbit să nu-l scape pe ticălosul de valet care-i introdusese după
toate probabilităţile „musafirul” neplăcut de astă-noapte în pat, uitând în
prima clipă că tot Sam era acela care ar fi trebuit să îl identifice. Aşa se
face că Bill era aproape de uşa batantă a holului hotelului care dădea în
stradă, în timp ce Sam rămăsese încă să mai coboare scările.
În aceeaşi clipă, un urlet aproape animalic se făcu auzit în urma sa,
venind din aproximativ aceeaşi direcţie în care trebuia să se găsească
acum Sam. Bill, cuprins instantaneu de nelinişte, făcu o piruetă la timp
pentru a vedea cum o umbră neagră care ţinea ceva în mână se năpustise
asupra prietenului său Sam.
Acesta, luat prin surprindere chiar pe când se angajase pe primele trepte
ce duceau în hol, abia reuşi în ultima clipă să evite lovitura perfidă ce-i
vizase carotida. Din nou se repetă urletul de adineauri, care de data asta
mai avea şi accente de deznădejde şi durere amestecate cu furie, iar lui
Bill nu-i mai rămăsese să vadă decât un vălmăşag de trupuri întunecate
prinse într-o îmbrăţişare mortală, ce începuseră acum să se rostogolească
din treaptă în treaptă.
Un minut sau poate două, dură această încleştare sălbatecă, în care
mintea lui Bill căuta cu febrilitate o metodă de a-i veni în ajutor
prietenului său negru, deşi nu ştia cum s-o facă, ţinând seama de aspectul
dezordonat şi deloc desluşit al luptei.
Deodată în capul scărilor apăru figura înaltă al unui alt personaj, care
purta un turban de-un alb strălucitor pe cap, contrastând izbitor cu
smochingul de culoare închisă de o croială desăvârşită, europeană, pe care
totuşi omul acela, poate de religie musulmană, făcuse o concesie ca să-l
poarte. Doar câteva fraze spuse pe-un ton ţipător, într-o limbă destul de
familiară lui Bill, deşi nu pricepuse o iotă, puse capăt imediat
încăierării…
Adversarul lui Sam se desprinsese brusc din îmbrăţişarea mortală cu
acesta, şi urcă clătinându-se treptele ca să i se alăture omului cu
smochingul.
Se înţelege că nici acest incident n-a putut scăpa de audienţa sa, chiar
mai importantă decât povestea cu şarpele survenită cu câteva ore în urmă.
În afară de Gallardo şi alţi funcţionari ai hotelului, care se aflau în
proximitatea evenimentului, alţi musafiri ai liniştitului şi de bun renume
hotel El Cid ieşiseră din camerele lor şi asistau muţi la spectacolul inedit
şi matinal de lupte greco-romane care li se oferea Câţiva stăteau aplecaţi
pe deasupra balustradei de la etajul doi sau chiar trei, privind înspre casa
scărilor.
Până la urmă se lămuri originea acestui „diferend” contondent. Cel care-
l atacase pe Sam, nu era altul decât valetul personal al doctorului indian
Ghara, ce se ocupa şi îngrijirea şerpilor sfinţi. Un anume Sunda Singh,
care nu se ştie cum, aflase că negrul Sam fusese acela care îi avea pe
conştiinţă „odorul” său, exemplarul de şarpe din camera lui Bill.
Acum îl pândise şi voise pur şi simplu să se răzbune. Doctorului Ghara
îi revenea de-acum misiunea să-i explice omului său împrejurarea în care
trebuise să fie sacrificat totuşi şarpele. Asta dacă n-o şi făcuse.
Abia acum Bill, îşi dădu seama că vorbele pe care le-auzise sunau în
hindusă, pe care n-o vorbea totuşi, deşi petrecuse o vreme şi prin India.
În plus, mai ştia că mulţi oameni din popor în această ţară, venerau câte-
o categorie de animale, printre care vacile şi şerpii, în care credeau că se
reprezintă încarnările strămoşilor lor.
Autoritatea lui Ghara a putut calma deocamdată spiritele, dar acum cei
doi indieni tuciurii au şi fost asaltaţi de toţi aceşti gură cască din hotel,
care încă mai aşteptau explicaţii. Din fericire, nimeni n-a fost rănit cu-
adevărat, întrucât lui Sam îi reuşise să-şi dezarmeze de la bun început
adversarul, cel căruia pumnalul îi mai zăcea încă pe tapetul care acoperea
treptele scărilor. Lui Bill îi ardea buza, cu totul în altă parte, aşa că abia
ajunsese Sam lângă el, când îl şi înşfăcă de mână, şoptindu-i:
— Haide s-o ştergem de-aici, bătrâne, ne scapă Alfonso, dacă n-a şi
făcut-o.
— Bine, dar tipul acesta m-a atacat…
— Lasă-i pe indieni să-şi rezolve între ei treburile. Sper doar că nu vrei
să depui plângere la poliţie.
— Eu nu, dar poate şeilor Gallardo…
— La naiba cu senor Gallardo acesta, Sam, îi scăpă lui Bill printre dinţi,
dacă nu ne grăbim…
Dar negrul Sam îl reţinu la timp pe prietenul său, care voise pur şi
simplu s-o zbughească pe uşă afară.
Fireşte că Bill nu putuse încă să-l fi recunoscut pe ticălosul de Alfonso,
devreme ce prietenul său negru nu apucase să i-l descrie.
Dar nu mai era nevoie de asta.
Chiar acolo în faţa lui, la vreo douăzeci de metri, undeva la capătul
celălalt al bulevardului Avenida de Mitral, de unde începea un spaţiu viran
folosit ca loc de parcare, doi indivizi discutau ceva cu aprindere. Unul
dintre ei se vedea că este un localnic, un tânăr scund. Îndesat, cu o claie de
păr creţ, pe când celălalt fără nici un dubiu era o cunoştinţă mai veche a
lui Bill, un japonez!
De-acum nici nu-i mai trebuie confirmarea oficială a lui Sam, care
privea şi el în aceeaşi direcţie, încercând din răsputeri să-l reţină pe Bill ce
fremăta ca un cal de curse înaintea startului.
— Uite, Bill, acela este Alfonso. Tipul care stă de vorbă cu asiaticul.
— De parcă ar mai avea vreo importanţă, scrâşni Bill. Trebuie să pun
neapărat mâna pe indivizii ăştia, sau cel puţin pe japonez.
— Dar cum vrei s-o facem, prietene, să mergem pur şi simplu la ei şi
să-i invităm frumos la o cafea?
Dar între timp Bill Gazon îşi revenise din prima emoţie. Fireşte că nu
asta era calea.
Până să ajungă în faţa celor doi, aceştia, dispunând de maşini, de mult
şi-ar fi luat tălpăşiţa şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, tot erau puţine speranţe
să poată scoate ceva de la cei doi. Fără probe nu ar fi recunoscut nimic, şi
poate nici cu acestea. Trebuia procedat mai subtil. Mintea lui căuta cu
înfrigurare o soluţie. Şi până la urmă o găsi.
— Sam, îi propuse el prietenului său, Alfonso se pare că se va reîntoarce
la serviciul său, în hotel. Peste câteva minute se face ora opt. Pe acesta îl
putem interoga şi mai târziu.
Este imperativ acum să-l urmărim pe japonez. Aşa ne vom fi exploatat
şansa până la capăt.
Fugi, de caută un taxi. Te aştept în faţa hotelului. Să sperăm că nu va fi
prea târziu.
— OK, Bill. Aşa te vreau, băiete.
De-abia pronunţă vorbele astea că negrul o şi zbughise.
O CURSĂ PERFIDĂ
Capitolul 1
Pe urmele niponilor
La rândul său Bill, trăgându-şi adânc pălăria peste ochi, o pomi în josul
străzii, de unde aştepta să apară prietenul său cu maşina promisă. În tot
acest timp trăgea cu coada ochilor înspre cei doi care tot nu-şi terminaseră
încă discuţiile. Chiar în momentul în care taxiul închiriat a fost lângă el,
cei doi Alfonso şi japonezul, se despărţiră în sfârşit. Se părea c-au ajuns la
o înţelegere, întrucât şi-au dat prieteneşte mâna, după care spaniolul s-a
îndepărtat înspre hotel.
Cât despre japonez, acesta se urcă într-una dintre maşinile solide aliate
în lată, pregătindu-se de plecare.
— Just în time! murmură ca pentru sine Sam, care plasat în dreapta
şoferului, văzu şi el tentativa japonezului. Imediat ce Bill se urcă şi el în
taxi, plasându-se în spatele celor doi, îi şi şopti şoferului.
— Rogu-te, şeilor, urmăreşte peste tot maşina aceea solidă nemţească,
pe Audi acela care demarează acum. Dac-o faci în aşa fel încât şoferul să
nu se prindă, ai de la mine 10 pesos în plus, başca bacşişul cuvenit.
— S-a făcut, şeilor, murmură şoferul, un om tânăr încă, cu chipul
hotărât, ai cărui ochi şi începură să strălucească la auzul răsplăţii
pecuniare de la sfârşitul cursei.
Japonezul o pornise fără grabă de-a lungul bulevardului înspre est,
depăşi Mercart de Sunt Antoni, o coti spre sud pe lângă Parlament, după
care se-ndreptă tot fără grabă înspre El Raval. De-abia după ce trecu de
Palam de la Virrelana şi puţin mai târziu de Palan Moja, lui Bill îi deveni
clară intenţia japonezului. Se-ndrepta fără îndoială înspre cartierul vechi
al oraşului catalan, aşa-numitul Barri Gotic.
Deşi Bill îşi propusese încă de la început de când sosise în Barcelona să
nu-i scape o vizită în acest faimos cartier al Barcelonei, terminat undeva
între secolele XIII şi XIV, acum, în starea de surescitare cum se afla, cu
ochii aţintiţi înspre autovehiculul pe care-l urmăreau, nici nu mai observă
frumuseţea arhitectonică a clădirilor durate din piatră, presărate cu
nenumărate insuliţe de cafenele, magazinele sau restaurantele de lux pe
lângă care trecea.
Aşa se face că nici n-a avut ochi să admire măcar Acropola, cel mai
înalt punct al cartierului, un vestigiu al civilizaţiei romanilor, care au
cucerit oraşul în anul 133 înainte de Christos, în timpul războaielor
punice. De-abia după ce maşina trecu prin Carrer Tapineria, depăşind Plaja
de Ramon Berenguer el Gran, şi se opri în faţa unui edificiu important care
se dovedi o casă veche renovată în stil maur, Audiul nemţesc al
japonezului îşi încetini viteza. Niponul pătrunse cu bolidul său pe aleea
pietruită din faţa casei, dispărând din orizontul vizual al pasagerilor aflaţi
în taximetru. Devenise clar că ajunsese la destinaţie.
Bill îl recompensă pe şoferul catalan aşa cum îi făgăduise şi-acesta
demară bucuros ca să-şi caute noi clienţi pentru ziua de lucru care
începuse atât de promiţător.
— Ei şi-acum, Bill? Ce dracu facem noi acum? Chiar dacă am dat de
sediul blestemaţilor acestora de japonezi, ce-i de făcut? Doar nu putem
năvăli buzna, orbeşte, înăuntru. Ticăloşii ne-ar face praf fără să clipească,
şi pe deasupra, n-am avea nici măcar acoperirea legii.
— Deocamdată pândim Sam, asta vom face. Pândim pur şi simplu! Vom
lua o hotărâre în funcţie după cum vor cere împrejurările.
De-abia rosti Bill cuvintele acestea, că şi simţi pe braţ apăsarea mâinii
prietenului său negru.
— Ai văzut Bill?
— Ba bine că nu! Acolo în dosul draperiei aceleia de la etajul trei este o
femeie blondă.
Hai să ne ascundem aici în tufele astea de rododendroni, poate tot vom
avea şansa să vedem mai bine.
— E clar că sunt femei înăuntru. Şi încă una cel puţin, una blondă.
Fără a mai pierde vremea, cei doi prieteni, s-au pitit într-unul dintre
tufişuri cu plante ornamentale, rododendroni, hibiscus şi bouganvilla, ce
străjuiau aleea şi la care avuseseră încă acces, întrucât poarta după intrarea
maşinii japonezului nu fusese încă zăvorâtă. Mai mult de-o jumătate de
oră au stat pitiţi aşa, ochii lui Bill, fiind aţintiţi în tot acest timp înspre
ferestrele importantului edificiu, închiriat acum în cartierul vechi al
Barcelonei de clica baronului Nagatsy. Când dintr-odată uşa de la balcon
se deschise fără veste, şi-o tânără fată blondă, apăru pe terasă pentru
câteva clipe. Inima lui Bill aproape că încetă să mai bată când recunoscu
în fiinţa aceea fermecătoare pe prietena surorii sale Ivanovna Barov.
— Ivanovna Barov!
— Da, Sam, Barov, deci şi Thea, trebuie să fie pe aproape, îngăimă Bill.
Încă o oră şi jumătate au stat cei doi prieteni ascunşi, plănuind ce să
facă, şi neîndrăznind să iasă la lumină, pentru a nu se deconspira. De-abia
când patru niponi, printre care şi baronul Nagatsy, s-au suit în maşină
pentru a pleca în oraş, de data asta neînsoţiţi de către fete, planul celor doi
prieteni începuse să prindă contur. Acum era cazul să acţioneze.
Cu destulă greutate ieşi Bill dintre tufele de rododendroni de îndată ce
maşina japonezilor trecu duduind pe lângă dânşii pe aleea pietruită.
— Uf! ţipă Sam care se înţepase în ghimpii unui arbust pe când voia să
imite gestul lui Bill.
Acum e acum, prietene!
— Ştiu, ştiu, nu te înfierbânta aşa, Sam. Chiar dacă cei patru diavoli
japonezi au spălat deocamdată putina, să nu-ţi închipui că treaba noastră e
floare la ureche. Cu siguranţă că fetele sunt păzite.
— E de la sine înţeles, prietene! Altfel cine le-ar mai ţine prizoniere?
Mă gândesc numai că nu vom avea cine ştie ce de făcut cu cei doi-trei
temniceri lăsaţi la faţa locului.
— De-ar fi aşa, Sam! Dar ce-ai păţit, Sam? Tot podul palmei ţi-e plin de
sânge!
— O nimica toată. Un ghimpe blestemat mi-a jucat renghiul.
Sam părea să ignore picăturile de sânge care-i apăruseră pe pielea
neagră, nu uşor de distins. Totuşi, nici măcar o astfel de zgârietură nu era
de ignorat, întrucât uşor s-ar fi putut inflama sub influenţa prafului şi a
soarelui fierbinte, mediteranean.
Dar nu era nici timpul şi nici locul să-i acorde îngrijiri lui Sam pentru o
„bagatelă”.
Încă mai era posibil ca paznicii fetelor să-i poată zări de la fereastră, aşa
că cei doi prieteni, au continuat să meargă cât mai mult în umbra
tufişurilor cu plante ornamentale, rododendroni, hibiscuşi sau
bounganvilla ce străjuiau aleea.
Instinctiv, Bill îşi duse mâna la centură, unde mai păstra pistolul său
Berretta de nouă milimetri, care ieşea cel mai puţin în evidenţă în
escapadele-i cotidiene prin oraş.
Cât despre pistolul Webley and Scott, pe care Bill Gazon îl achiziţionase
împreună cu al său, şi cu care fusese dotat Sam, imediat după ce
ajunseseră „în bani”, adică în pesos, după munca lor de salahori pe cuterul
care-i adusese de la Valencia la Barcelona, acela rămăsese acasă printre
bagajele lui Sam.
Atunci când cumpăraseră armele de la un vechi armurier din Barcelona,
acesta nu uitase să le spună:
— Senores, deşi Beretta este mai comod de purtat, luaţi şi revolverul
acesta de nădejde, britanic, care are gloanţe tot atât de uşor penetrante ca
şi cele ale unei arme de calibru greu, cu avantajul că este mai uşor de
purtat şi întreţinut.
Este o armă serioasă şi v-o vând la „pachet” împreună cu Beretta, la
jumătate de preţ.
Atunci Bill nu se zgârcise, şi gândise că arma se potriveşte de minune
masivităţii şi eficacităţi temperamentalului prietenului său Sam. Numai că
acum iată, când şi-ar fi dorit cel mai mult ca arsenalul lor să fie complet,
Sam nu dispunea în afara pumnalului de nicio armă de foc.
Probabil că cititorul îşi aduce aminte cum se face că cei doi prieteni
erau de-acum pe punctul de-a intra prin efracţie într-o casă, în care aveau
toate motivele din lume să creadă, erau deţinute cele două fete aflate încă
în puterea japonezilor.
Sora lui Bill, Thea Gazon, şi prietena acesteia, Ivanovna Barova, pe
aceasta din urmă părându-li-se, nu numai lui Bill, dar şi prietenului său
Sam, că au recunoscut-o când pentru câteva clipe a păşit pe balcon.
O voce guturală, strigată într-o limbă necunoscută, a lacul o pe lată să-şi
abandoneze intenţia şi a reintrat în cameră, dar chiar şi-această scurtă
perioadă de timp, a fost de ajuns pentru ca prieteni noştri să şi lom kw o
părere.
Cât despre cei doi, după un atentat nocturn petrecut la hotelul El Cid
asupra lui Bill, când i se introdusese un şarpe veninos în pat (vezi Atentat
la Barcelona, Bill Gazon nr. 47), aceştia stând la pândă îl putuseră
identifica pe agresor, un anume Alfonso Pena, unul din angajaţii hotelului,
tratând în dimineaţa aceleiaşi zile cu-n japonez.
Probabil galbenul venise să se intereseze de eficienţa atentatului, sau să-
l răsplătească pe complicele său spaniol, ori toate aceste motive la un loc.
Din fericire, lui Bill şi Sam Ic reuşiseră să ia urma japonezului şi
ţinându-se după el ascunşi într-un taxi pe străzile sinuoase ale Barcelonei,
au ajuns în cartierul vechi al capitalei catalane, aşa-numitul Barri Gothic,
până-n faţa acestei clădiri pe-a cărei alee dispăruse maşina niponului.
Abia după ce patru dintre rezidenţii casei, printre care şi baronul
Nagatsy, pe care Bill îl recunoscuse de la o poştă, au plecat cu maşina
undeva în oraş, cei doi prieteni au ajuns la concluzia că era momentul să
pătrundă în forţă în clădire.
Nu mai aveau ce zăbovi, întrucât în orice alt moment al zilei ar fi fost
depăşiţi ca efectiv de către niponi, dacă acei patru s-ar fi reîntors. Nici
măcar noaptea nu i-ar fi ajutat prea mult, întrucât cu siguranţă baronul
Nagatsy s-ar fi reîntors până atunci acasă, şi-apoi întunericul nopţii i-ar fi
protejat la fel de bine atât pe atacatori, aici Sam şi Bill, cât şi pe cei din
casă, adică pe japonezi.
Cât despre alertarea autorităţilor sau poliţiei spaniole, Bill îşi dăduse de
mult seama cu amărăciune că n-ar fi avut niciun sens.
Cum ar fi putut produce el dovezi în sprijinul celor afirmate, care să
arate că fetele ar fi fost răpite, asta în cazul că s-ar fi ajuns până acolo?
Blestemaţii de niponi prevăzuseră totul, minţiseră din timp autorităţile
suficient de corupte acum în toiul războiului civil, şi chiar dacă s-ar fi
procedat la interogarea fetelor, ar fi avut grijă ticăloşii fie să le facă să
dispară înainte de-a i se da curs unei autorizaţii în acest sens, fie să le
adoarmă, susţinând că sunt paciente schizofrenice ale cutărui sau cutărui
doctor, aşa cum se mai întâmplase.
Nu, în acest caz delicat, Bill o ştia prea bine, nu se putea bizui decât pe
sine şi pe muşchii prietenului său negru Sam, care n-o să-l lase la nevoie.
Deocamdată totul părea să fie în ordine. Nimeni nu dăduse alarma în
căsoiul de vizavi, şi se părea că şi cei câţiva paznici lăsaţi să păzească
fetele erau ocupaţi într-altă parte.
Aşadar, surprinseseră momentul prielnic. Pentru orice eventualitate, Bill
îşi strecurase pistolul în mână, în timp ce Sam ca întotdeauna, se baza mai
mult pe forţa muşchilor săi, recurgând la arme doar în situaţii de extremă
urgenţă. De altfel, nici Bill nu intenţiona să-şi folosească arma decât ca un
simplu instrument de „convingere” şi spera să nu fie cazul nici măcar
pentru asta.
Deşi undeva în sine nu credea să aibă parte chiar de atât noroc.
Cum, necum, celor doi le reuşise până acum să se strecoare neauziţi şi
se pare nevăzuţi, până aproape de pridvorul maur, care se deschidea cu o
terasă, chiar la parter.
Şi aici o mulţime de ghivece cu flori ornamentale, printre care unele
importate din Africa de Sud, cum ar specii excelent întreţinute de gazania
splendens, cu ligulele ce se exhibau într-o nesfârşită varietate cromatică,
galben, oranj, crem, roz, roşu, purpuriu, sau arbuşti pitici de Mahonia, care
creionau un covor galben-verzui ce conducea înspre uşa de la intrare, pe-a
cărei clanţă apăsă Bill acum.
Spre totala sa surprindere, uşa nu era zăvorâtă şi aşa bine unsă în ţâţâni
cum era, se deschise fără zgomot, permiţând celor doi prieteni să intre.
În holul uriaş, asimilat unui „patio” în spiritul aceluiaşi aranjament
arhitectonic, nu se afla nimeni.
Ce-i drept, pe cele două scări în spirală ce duceau la etajele superioare,
puteau din moment în moment să-şi facă apariţia cerberii frumoaselor de
sus, încarcerate, deşi deocamdată nu fusese cazul.
Încet, pe vârful picioarelor, cei doi temerari şi-au împărţit sarcinile. Bill
urma s-o apuce pe scara din dreapta, pe când Sam va asalta partea stângă.
Dacă unul dintre ei va fi împiedicat în vreun fel sau altul, celălalt o să-i
alerge în ajutor la primul zgomot de luptă ce se va face auzit.
Din nou însă linişte şi pace!
Dacă nu era totul o mistificare, şi japonezii se credeau cu-adevărat aici
în siguranţă, atunci fără îndoială au tras potul cel mare.
Odată ajuns în capul scărilor, la primul etaj Bill se trezi în faţa unui
coridor întins, de-a lungul căruia se vedeau câteva uşi închise, de-o parte
şi de alta.
Era în plin proces de meditaţie, pentru a-şi reaminti şi localiza exact
încăperea care ar putea da cu balconul înspre stradă, aceea în care lui Bill i
se păruse că o văzuse pentru câteva clipe pe prietena surorii sale, pe
Ivanovna Barov, când lui Bill i se păru că, în spatele unei uşi ce se găsea
pe dreapta, doar la câţiva metri distanţă de el, se aude râsul cristalin al
unei fete.
Să fi aparţinut vreuneia dintre cele două prizoniere, Thea sau Barov, ori
mai erau persoane de acelaşi sex în clădire?
Bill n-avea de unde s-o ştie, dar acum odată pătruns aici avea s-o afle.
Prudenţa exagerată şi reţinerea câteodată pot fi la fel de dăunătoare
cauzei, ca şi îndrăzneala cea mai nesăbuită.
Fie ce-o fi, acum venise clipa cea mare. Avea să afle dacă prizonierele
sunt aici, după care la nevoie o să-şi croiască drum cu pistolul înspre
ieşire.
Acum regreta amarnic că nu tocmise o maşină, un taxi, sau să fi
închiriat una, care să le uşureze apropiata evadare.
Tânărul mai făcu câţiva paşi, căutând să meargă de aşa manieră încât să
nu facă cel mai mic zgomot.
Nici măcar nu era greu, întrucât un covor lung, pluşat, mulat pe toată
lungimea coridorului îi absorbea complet paşii, aşa cum se întâmpla să fie
şi la hotelul de lux El Cid, pe care tocmai îl părăsise.
Înainte de-a intra, Bill ciuli încă o dată urechile pentru a surprinde un
eventual zgomot suspect care-ar fi avut menirea să-l pună în gardă. Nimic
nu se întâmplă însă.
Acum Bill îşi repuse întrebarea dacă nu se înşelase în privinţa
localizării zgomotului de adineauri. Nicio mişcare nu răzbătea dindărătul
uşii în faţa căruia tânărul Bill Gazon stătea oarecum descumpănit.
Să intre, să nu intre?
Totuşi, nu credea că se înşelase. Zgomotul trebuia să fi venit din această
încăpere, în plus se potrivea oarecum şi locul unde ochise balconul ce
dădea înspre stradă.
Bill se hotărî şi apăsă pe clanţă.
Din nou uşa se deschise aproape de la sine. Tânărul îşi ţinea din
prevedere pistolul încă în dreapta, în vreme ce mâna stângă îi lunecă odată
cu uşa, ca trasă de-un magnet, în încăperea, în care contrar aşteptărilor
sale, domnea un miros greu de rânced şi stătut, deşi, dacă Bill socotise
bine, altul ar fi trebuit să fie cazul.
De-abia făcu un pas sau doi în semiobscuritatea camerei, când primi o
lovitură ca de ciocan în dreapta-i întinsă, şi scăpă arma din mâna întinsă.
În momentul următor, o a doua lovitură devastatoare în cap, probabil cu
un săculeţ de pânză umplut cu nisip, îl făcu să cadă în genunchi, picioarele
topindu-i-se de parcă ar fi fost de ceară.
Un zăbranic negru i se puse în faţa ochilor, când se prăbuşi într-un puţ
negru şi fără fund, în noaptea inconştienţei.

Capitolul 2
Scorpionii
Trezirea a fost una lungă, chinuitoare şi anevoioasă. Mai întâi auzi voci,
râsete, de data asta provocate numai de hârâiala răguşită a unor masculi,
şi-apoi din nou o conversaţie intr-un grai necunoscut, despre care ştia
totuşi că este japonez.
Nu pricepea o iotă din această limbă repezită, dar mai avusese din
nefericire prilejul s-o mai audă şi cu altfel de prilejuri.
Ce-i drept, tot atât de puţin plăcute ca şi aceasta.
Încetul cu încetul gândurile se limpeziră în capul lui Bill şi acesta
începu să judece cu luciditate.
Deci totul nu fusese decât o cursă, japonezii le pândiseră sosirea. Asta
însemna că în ciuda precauţilor sale şi ale lui Sam, tot fuseseră văzuţi.
— Doamne Dumnezeule. Sam!
Să ştii că şi negrul Sam, căzuse în cursa care li se întinsese! Sau să fi
avut mai mult noroc, sau mai multă minte, şi să se fi sustras în ultima
clipă?
Atunci încă mai putea spera la un ajutor. Dacă însă şi cu Sam se
petrecuse acelaşi lucru, şi picase-n cursă ca şi el, atunci slabe perspective
de-a mai părăsi în viaţă casa asta.
Ca şi cum celor mai negre coşmaruri ale sale li s-ar fi dat curs, o
lovitură zdravănă de picior pe care tânărul o căpătă în coastă, îl readuse pe
pământul arid al crudei realităţi cu care se confrunta de fapt.
— Ei, tinere domn Gazon, ai picat în cursă ca un şoarece, i se adresă de
data asta în englezeşte exact vocea care-i repugna cel mai mult.
Cea a baronului Nagatsy, el pe care doar c-o jumătate de oră mai înainte
îl văzuse ieşind pe alee în maşina Audi, însoţit de alţi trei gealaţi.
Bill nu-şi învrednici adversarul dându-i un răspuns. De altfel, ce-ar fi
putut să-i spună. Să-şi blesteme neşansa şi stupiditatea şi să-l felicite pe
nipon pentru succesul său?
Mai mult decât toate ar fi dorit să ştie ce s-a întâmplat cu cele două fete
pe care tânărul voia să le salveze, dar Bill era suficient de realist pentru a
şti că de la japonez n-o să primească niciodată răspunsuri utile. Ori dacă
aşa stăteau lucrurile, de ce să-i ofere ticălosului o satisfacţie în plus?
Acestuia nu păru să-i facă plăcere tăcerea circumspectă a lui Bill.
Unul dintre huidumele baronului, probabil la un semn al acestuia, îl
întoarse înspre un colţ al încăperii, unde sub o raclă de sticlă mişunau
câteva gângănii nu mai mari de vreo şapte sau opt centimetri.
— Ei vezi, tinere Gazon, reluă din nou vocea hârşâită a sinistrului
personaj. N-ai vrut să te înţelegi cu „musafirul” meu din noaptea trecută,
exemplarul de raja bungarus care te-ar fi expediat „ad patres” rapid şi
fără multe chinuri.
Acum însă îţi voi face cunoştinţă cu alte specii din domeniul zoologic, o
ştiinţă asupra căreia m-am aplecat în studiile mele.
Nu vrei să ştii despre ce este vorba?
Bill se stăpâni în ultima clipă şi-şi înghiţi cuvintele, expresie a furiei şi
dispreţului pe care le încerca în acele clipe.
Nu atât pentru soarta sa, întrucât aproape că se împăcase cu destinul ce
părea neînduplecat, ci datorită sorţii celor două fete şi-a lui Sam însuşi,
cărora nu le mai putea veni în ajutor.
Dar la ce bun vorbele astea acum? De ocară sau mânie, întrucât oricât ar
fi implorat clemenţă pentru cei pe care-i iubea era absolut sigur că n-ar fi
primit-o.
Şi din nou reluă lui Nagatsy:
— Păi, văd că eşti destul de timorat în dimineaţa asta, Gazon-san.
Oricum, să închei prezentările.
Vezi tu, Bill, lighioana asta simpatică de opt centimetri lungime se
numeşte hapoplema lividum, şi de bucurie sare la gâtul omului ca un
pitbul.
Dacă a apucat să te salute astfel, nimic nu te mai poate salva. Urmează
prea bine cunoscutul şoc anafilactic.
Ori dacă preferi, uite-o pe vecina sa „rote tanzania” provenită din
Africa.
Veninul ei îţi atacă şi-ţi paralizează sistemului nervos central,
transformând u-te într-o legumă pentru tot restul vieţii. Ei spune, pe care-o
preferi? Suntem doar aici pentru a te servi!
Dar Bill nu-şi mai răci degeaba gura. Nu avea de gând să poarte o
conversaţie de salon gratuită cu acest ticălos internaţional.
Ar fi preferat să ştie mai degrabă ce se întâmplase cu prietenul său Sam,
dacă şi el căzuse în cursa japonezilor?
Dacă acest lucru se petrecuse cu-adevărat, i-ar fi părut sincer rău,
întrucât negrul acesta inimos, care se întâmplase ca de o bună bucată de
vreme să fie prietenul său, ar fi fost cu siguranţă o victimă ocazională. N-
avea nimic de împărţit cu japonezii şi dacă luase atitudine împotriva lor,
fusese numai şi numai din cauza solidarităţii cu necazurile şi problemele
prietenului său.
Dac-ar fi ştiut că-i poate îndupleca pe niponi să renunţe a se răzbuna pe
Sam, mai că s-ar fi înjosit să solicite clemenţă, dar ştia prea bine că nu era
cazul.
Oricum, dacă era să-l omoare, japonezii n-ar fi lăsat în urmă un martor
atât de important ca Sam, care putea depune mărturie împotriva lor în
orice moment.
— Păi, dacă tot trebuie să mor, hai să terminăm odată, îl luă peste picior
Bill.
Dar nu văd de ce mi-ar împărtăşi soarta şi prietenul meu Sam, pe care
nu-l priveşte cu nimic tărăşenia asta.
— Aşa crezi dumneata, Gazon-san, îl luă răspăr baronul Nagatsy. Nu
cred că oamenii mei ar fi de acord cu propunerea asta. Mai ales aceia care-
au făcut cunoştinţă cu pumnii negrului.
Dar fireşte aici nu e vorba numai de răzbunare.
— Da, ştiu, oftă Bill. E vorba de-a suprima orice martor al unei crime.
Pentru că o crimă este pe cale să se petreacă aici.
— Depinde, cum vrei s-o iei. Eu aş spune mai degrabă un accident.
Doi străini sâcâitori, după toate probabilităţile nişte hoţi, au intrat în
clădirea asta. Spre ghinionul lor, tocmai în momentul în care voiau să se
îndepărteze cu lucrurile furate au dărâmat din neglijenţă insectarul, în care
proprietarul, un colecţionar de insecte rare îşi păstra câţiva scorpioni
primejdioşi.
Rezultatul va fi descoperit curând de către inspectorii criminalişti ai
poliţiei municipalităţii catalane.
O moarte rapidă şi destul de curată, aş putea spune.
În timp ce vorbea, un zâmbet larg de mulţumire se lăţi pe faţa unsuroasă
de transpiraţie a galbenului.
Bill Gazon fu înhăţat de către doi dintre gealaţii baronului Nagatsy,
întrucât deşi era legat, tânărul ştiind ce i se pregăteşte începu să se zbată
cu furie.
Nu-i folosi la nimic, deoarece cei doi galbeni l-au apucat strâns de
subţiori, în vreme ce un al treilea a început să-i îndese monede şi obiecte
de veselă din aur şi argint prin buzunare şi chiar sub cămaşă.
Înscenarea era menită să justifice moartea lui Bill Gazon în timpul unei
tentative de jaf, astfel încât niponii să nu poată fi învinuiţi de nimic.
Nagatsy îi şopti ceva unuia din oameni săi, care se îndepărtă repede,
urmat de încă doi inşi.
Nu dură mult şi Bill le auzi din nou paşii târşâiţi şi iată că apăru şi
prietenul său Sam, legat şi el, căruia urma să i se aplice aceeaşi procedură.
Sam arăta destul de ciufulit.
Ochiul stâng îi era aproape închis, şi din colţul gurii i se prelingea o
dâră de sânge. Era evident că fusese maltratat şi încă cum scrie la carte.
— Ei, nu te bucuri, Gazon-san?
Vei avea prilejul să mori într-o nobilă tovărăşie.
Fireşte că nu atât de nobilă, ţinând seama de ce vor descoperi poliţiştii
spanioli când or să vă examineze cadavrele.
Dar deh! Astea sunt riscurile când pătrunzi prin efracţie într-o casă
străină.
— Dacă tot e să mor, măcar cruţ-o pe sora mea şi pe prietena ei de
amănuntele sordide ale morţii noastre. Nu le lăsaţi să ne vadă cadavrele!
— Cât despre asta. Poţi li liniştit, tinere. Fetele nici măcar nu sunt aici
— Bine, dar…
Un hohot sănătos de râs al baronului, căruia i se alăturaseră vocile
răguşite ale tuturor calfelor sale a fost răspunsul.
O idee strălumină ca un fulger prin creierul chinuit al tânărului Bill
Gazon.
Dacă totul nu fusese decât o înscenare pentru a-i determina pe cei doi
prieteni să pice în capcană?
Altfel cum de s-au întors atât de repede şi exact la ţanc galbenii, numai
pentru a-i lua în primire?
Fireşte că Bill nu căpătă mai departe nicio explicaţie lămuritore, dar
nici nu mai era nevoie de multe cuvinte.
Era suficient ca blestemaţi ăştia de niponi să ademenească două blonde
din oraş, cu un pretext oarecare, după care să le îndepărteze.
Trebuia numai să aibă statura şi coafura tinerelor căutate de către cei
doi amici, întrucât prin geamul de la balcon, sau după draperia
transparentă tot nu se mai putea distinge mare lucru.
Dar dacă lucrul acesta se petrecuse cu adevărat, japonezii trebuiau să
anticipeze şi sosirea tinerilor. Prin urmare, capcana îşi avea originea încă
de la hotel.
Uneltele baronului Nagatsy, n-au pierdut deloc vremea. Sam începu să
fie supus aceloraşi proceduri ca şi Bill Gazon însuşi, cu câteva minute mai
înainte.
Negrul părea secătuit de puteri, şi făcu o mină deznădăjduită. Nu încercă
să opună nici cea mai mică rezistenţă, în timp ce japonezii îi vârau prin
buzunare, tot felul de obiecte de valoare, din aur şi argint.
O puteau face liniştiţi, întrucât erau siguri că o să le recupereze odată cu
sosirea poliţiei spaniole. Sam privea cu un aer deprimat, resemnat şi
posac, părând complet prăbuşit în sine.
Sam nu arătase niciodată astfel, şi acum pe bună dreptate sesizând
starea de spirit a prietenului său Bill Gazon cuprins de îngrijorare, s-a
gândit în sine că partida era definitiv pierdută.
— Aşa, constată baronul cu satisfacţie. Porumbeii au fost „înzestraţi”
cum se cuvine.
Un japonez mic de statură şi îndesat, se apropie cu prudenţă de racla de
sticlă, acoperită cu un capac transparent, îndată ce-şi uzi numele pronunţat
de patron:
— Noboru!
Acesta era prevăzut cu mănuşi lungi de cauciuc trase până la coate şi se
pregătea să împingă capacul, în vreme ce baronul, căruia i se alăturaseră şi
ceilalţi cu excepţia numitului Noboru, s-au apropiat de uşă.
Intenţia le era foarte lămurită.
Zdravăn legaţi, Bill şi Sam nu s-ar fi putut apăra cum se cuvine şi-ar fi
căzut pişcaţi de insecte.
După ce actul s-ar fi consumat, acelaşi Noburu probabil ar fi îndepărtat
legăturile celor doi, regizând totul pentru vizita de mai târziu a poliţiştilor
spanioli.
Cine ar fi crezut o altă variantă studiind cadavrele contorsionate ale
celor doi prieteni, asupra cărora s-ar fi găsit obiectele acestea de mare
preţ?

Capitolul 3
Evadarea
Noboru se apropie cu multă prudenţă, de cosciugul de sticlă. Tovarăşii
acestuia încă lipiţi cu spatele de uşă, priveau cu-n zâmbet larg, anticipativ
întreg spectacolul. Japonezul tocmai întinsese mâna pentru a dat jos
capacul, când se întâmplă ceva neaşteptat. Apaticul şi aparent debusolatul
Sam, care făcuse o impresie detestabilă, înşelând vigilenţa nu numai a
paznicilor săi, dar chiar şi spiritul de observaţie fin al lui Bill, se
transformă ca prin farmec.
Deodată, sări ca un „hopa Mitică” în picioare, deşi înainte cu câteva
secunde stătea încă lungit la orizontală, şi-l lovi cu toată puterea pe
Noboru cu mâinile împreunate, aşa legate cum erau, dar nu la spate, ci în
faţă.
Acesta se prăbuşi peste insectar, doborându-i capacul. O parte dintre
lighioanele dinăuntru se împrăştiară pe jos, unele îşi luară zborul în
încăperea închisă, în timp ce două sau trei, s-au înfipt direct în gâtul şi faţa
nenorocitului Noboru.
Acesta, cu un ţipăt deznădăjduit de disperare îşi dusese amândouă
mâinile la faţă, încercând să se apere. Cât despre niponi în frunte cu
baronul, scoţând ţipete de spaimă, o zbughiră cu toţii pe uşă afară, căutând
să pună o distanţă cât mai mare între ei şi lighioanele acestea afurisite,
scăpate de sub control.
— Haide, Bill, îi suflă Sam din colţul buzelor tovarăşului său. Repede
afară din camera asta mortuară.
Dar Bill n-apucase s-aştepte îndemnul negrului, şi exploatând
oportunitatea oferită, se şi îndreaptă înspre uşă. Din fericire, deşi în
drumul lor precipitat înspre ieşire cei doi prieteni s-au ciocnit în
traiectoria lor cu câteva insecte, a fost un ricoşeu fără însemnătate, acestea
neavând ocazia de a le atinge părţile dezgolite, mâinile, gâtul sau faţa.
Nu fuseseră legaţi de picioare, iar mâinile, deşi trainic şi meşteşugit
strânse nu le fuseseră duse la spate.
A fost norocul lor, pentru că acum Sam, care se afla în posesia unui
pumnal ce-l smulsese din cingătoarea lui Noboru, reuşi mai întâi să-i taie
legăturile prietenului său, iar acesta îl eliberă apoi şi pe el.
Totuşi cei doi tineri continuau să fie neînarmaţi, cu excepţia pumnalului
pe care şi-l însuşise negrul Sam.
Ce trebuia de făcut?
Japonezii erau înarmaţi până-n dinţi şi dacă ar fi făcut cale întoarsă,
uşor i-ar fi putut răpune pe cei doi prieteni cu ajutorul armelor de foc.
În timp ce mai alergau încă pe gangul de la etaj, în vreme ce restul
bandei baronului Nagatsy coborâse în panică treptele, Bill avu o idee.
— Ascultă, Sam, strigă el. Trebuie numaidecât să ne recuperăm armele.
Dacă coborâm acum pe scări, cădem chiar în braţele duşmanilor noştri.
Bill apăsă pe clanţa primei uşi pe care-o întâlni pe dreapta. Încăperea
era goală, şi servise de curând ca depozit de alimente.
Se mai vedeau urmele de cereale pe jos, orez şi mei care ştia că fac
parte din meniul asiatic. Se mai aflau acolo şi-o mulţime de conserve de
ton, dar numai cutiile, întrucât conţinutul lor dispăruse de mult.
În rest, rafturile magaziei erau goale, alt mobilier lipsind cu desăvârşire.
Nici cu cea de-a doua încăpere n-avură un noroc mai mare. Lot un
depozit de alimente mai era şi acesta cu singura excepţie că era intact.
Alte obiecte utile, nu se mai aflau înăuntru decât atât, saci cu orez,
zahăr, cafea şi cutii cu peşte conservat, după aparenţă de ton.
Dar Sam, care-şi luase pe seama sa încăperile străjuite pe partea stângă
a gangului, apăru deodată în uşă înarmat cu un pistol automat de
provenienţă străină, necunoscut lui Bill.
— Bill, haide repede, am descoperit un arsenal întreg. Avem de unde
alege!
Tânărul alergă repede în urma prietenului său, ochind una dintre
încăperile de vizavi.
Ceea ce i-a fost dat să vadă acolo întrecu toate aşteptările.
Pur şi simplu întreaga încăpere, şi nu era vorba de-o cămară mică,
fusese transformată într-un adevărat depozit de arme…
PLUTONUL DE EXECUŢIE
Capitolul 1
Voluntari împotriva lui Franco
Abia acum i se luă lui Bill ceaţa de pe ochi, amintindu-şi ceea ce citise
într-un ziar despre hotelul Colon din Barcelona, care devenise chiar sediul
acestor consilieri străini şi al serviciilor secrete aferente, de genul NKVD-
ului din Rusia Sovietică, condus la vremea aceea de Jagoda, instrumentul
docil al lui Stalin, responsabil pentru atâtea atrocităţi comise chiar şi în
rândul propriilor oameni.
Că acum Bill şi prietenul lui Sam nimeriseră din întâmplare şi spre
nenorocul lor chiar în mijlocul acestui viespar, căzând din lac în puţ,
tânărului, nu-i mai rămăsese nicio îndoială.
Cu siguranţă fuseseră confundaţi cu doi voluntari, probabil din
contingentul republican american, altfel nu s-ar fi putut comite acea
confuzie. Dat fiind pielea neagră ca de drac a prietenului său Sam, şi de
îndată după descoperirea erorii nu puteau să se aştepte la nimic bun.
Numai de nu i-ar lua drept spioni în slujba Spaniei naţionaliste şi să-i
împuşte pe loc, şi chiar dacă nu ar fi fost cazul, cine să mai lase din mână
asemenea martori preţioşi, care la o adică puteau divulga multe?
Bill aproape că nu se mai miră când auzi dialogul care urmă în limba
rusă între cei doi, un general se pare, deşi nu purta uniformă, şi un anume
Vetrov.
Acesta din urmă relată pe scurt întâmplarea în care tinerii au fost culeşi
de pe drum, în limuzină, şi acum generalul i se adresă lui Bill direct în
engleză.
Fireşte, Bill se feri să admită că vorbea excelent rusa, pentru a nu ridica
noi suspiciuni, întrucât cu siguranţă în acest caz ar fi putut fi consideraţi
spioni infiltraţi de către rebelii lui Franco. Şi până să-şi dovedească
nevinovăţia s-ar fi trezit mai degrabă cu un glonţ în ceafă, specialitatea
temutului serviciu de spionaj şi represiune, exportat până şi pe pământ
spaniol.
Bill răspunse cuminte în engleză şi în lipsa altei idei se mărgini să
spună adevărul.
Oricum, dacă se va afla ulterior că a minţit se putea socoti ca şi mort şi
îngropat, sovieticii socotindu-i spioni, fără să-şi mai bată capul să
cerceteze cazul în continuare.
Pentru a-şi proba sinceritatea, atât Bill cât şi Sam nu au omis să facă
referiri la arsenalul descoperit în vila japonezilor din care tocmai reuşiseră
să evadeze.
De abia după ce menţionaseră toate acestea, „grangurul” cel din spatele
biroului din lemn nobil de mahon păru să-i creadă, dând cu gravitate din
cap.
— Ei bine, de-abia acum vă cred că aţi spus adevărul. Dacă omiteaţi cel
mai mic amănunt, pentru noi eraţi spioni şi soarta acestora, vă daţi seama,
este cunoscută.
Probabil că omul acesta, care deţinea fără îndoială o mare putere şi era
bine informat, avea cunoştinţă de vila japonezilor. Nu era exclus ca tocmai
republicanii să fi fost beneficiarii unor asemenea tranzacţii de armament,
şi nu franchiştii, iar faptul că Bill nu ascunsese nimic înclinase balanţa în
favoarea sa.
— Domnule comandant, încheie Bill pledoaria sa, noi nu suntem
partizanii nici uneia dintre părţi şi ducem numai războiul nostru propriu.
Vreau doar s-o eliberez din mâinile japonezilor pe sora mea şi doar atât.
Vă mulţumim pentru ajutor, dar acum dorim să plecăm. Cât despre
discreţia noastră, puteţi să fiţi sigur. Măcar atât vă datorăm pentru faptul
că ne-aţi salvat viaţa.
Bill spusese toate acestea sperând să-l înduplece pe omul acesta
puternic să-i lase în pace, ca să-şi vadă fiecare de războiul său, dar
raţiunea rece şi tăioasă ca lama oţelului îi spunea că în niciun caz vorbele
nu-l vor putea îndupleca pe omul acesta.
Şi aşa a şi fost!
— Ce spui dumneata acum, sau mai degrabă ce propui, Mister Gazon,
pur şi simplu nici nu intră în discuţie. Odată ajuns aici devii omul nostru,
şi asta împreună cu prietenul dumnitale, sau nu mai exişti deloc. Sper că ai
atâtea grăunţe în cap să pricepi că nu pot lăsa să cutreiere liber doi oameni
care mâine ar putea să ajungă în mâinile inamicului şi să ne trădeze. Cu
voia sau fără voia dumitale, mijloace de convingere se vor găsi
întotdeauna.
— Vă dau cuvântul meu de onoare…
— Mă faci să râd, domnule! Dumneata ştii ce e în joc aici? Viitorul unei
naţiuni! în fond, de ce n-aţi intra ca voluntari în rândurile noastre? Dacă vă
dovediţi loialitatea, poate că şi noi vom fi în stare să vă ajutăm la un
moment dat. Ştii, în problema aceea a dumnitale cu fetele răpite…
Bill era pe deplin convins că nici generalul nu credea ce spune. Pe de
altă parte, dacă vroiau să s cape de aici trebuiau să dea dovadă de foarte
mare rafinament şi viclenie.
Tocmai de aceea Bill se prefăcu înviorat dintr-o dată, se îndreptă de
şale, după care spuse cu o jumătate de gură:
— Ne-am mai putea gândi la propunerea asta, domnule general? Dacă
ne promiteţi ajutorul lucrurile se schimbă, dar tot aş vrea să discut
problema cu prietenul meu Sam.
— Fireşte, domnule Gazon! Ai timp până diseară. Vetrov, se adresă el
din nou individului cel scund şi masiv, condu-i pe aceşti onorabili
„senores”. Dar vezi, poartă-te delicat, s-ar putea să ne fie viitorii noştri
aliaţi.
Vetrov, celui căruia i se adresase generalul, îşi luă imediat treaba în
serios.
Mai întâi îi dezarmă pe cei doi prieteni, care se ştie că îşi făcuseră pe
numele lor câteva arme uşoare, de revolverele pentru autoapărare din
arsenalul baronului Nagatsy.
Aceste arme, Bill şi Sam le dosiseră cum putuseră mai bine, dar în
timpul interogatoriului din biroul generalului, Bill a fost nevoit să dea
totul la iveală.
— Compadres, le spusese el într-o spaniolă aproximativă, de astea nu
avut nevoie acum. Dat alte arme vouă poate mâine.
Ce era de făcut? Cei doi tineri trebuiau să se mulţumească cu atât.
Era îndoielnic că ar fi reuşit să iasă vii din perimetrul hotelului dacă s-
ar fi hotărât să opună rezistenţă.
Peste tot mişunau gărzi, patrule sau soldaţi izolaţi, chiar şi pe
coridoarele întortocheate ale luxosului hotel.

Capitolul 2
Hotelul Colon
Vetrov o pornise înainte ca un adevărat amfitrion ce se dădea, dar în
spatele său gata de intervenţie era Miguel, urmat de alţi doi soldaţi
înarmaţi. Aceştia intraseră în birou la un semnal dat la terminarea
discuţiei, de către general, care apăsase fără îndoială vreun buton secret
aflat în spatele imensului său birou, ca să-i facă să apară.
„Turul de onoare” al hotelului n-a durat mult, au coborât doar două etaje
fără a uza de comodităţile ascensorului, după care s-au oprit în faţa uşii
camerei cu numărul 422, pe care Vetrov o deschise cu una dintre cheile
aflate la brelocul său.
Se dădu doi paşi în spate, schiţă un semn lui Bill, care păşi înainte să
„facă onorurile”…
Spre surprinderea sa, Bill şi Sam se aflau în faţa unei camere de hotel ca
oricare alta, prevăzută cu tot confortul.
Chiar dacă vremurile erau tulburi în Spania, mobilierul şi interiorul
acestei încăperi de hotel n-o arătau, cu siguranţă.
Vetrov le mai ură încă odată din prag şedere plăcută, dar din tonul vocii
acestui om ursuz cei doi tineri nu au putut reţine nicio ironie.
Cu toate acestea, zgomotul produs de răsucirea cheii în broască le păru
amândurora destul de semnificativ.
Nu erau, după cum stăteau lucrurile, decât două biete păsărele prinse
într-o colivie de aur.
— Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o. Dintr-una am dat în alta, sărmane
Sam, îşi începu Bill pledoaria imediat ce se văzură singuri.
— It looks that way! Aşa se pare! se mărgini să constate Sam. It had to
be there a catch! Trebuia să fie undeva un clenci!
Oricum, era prea frumos să fie adevărat, oftă bunul şi nu mai puţin
scepticul Sam.
— Aşa o fi, dar hai să nu ne pierdem cumpătul.
Puteam fi împuşcaţi pe loc dacă ne considerau spioni, unde se vede că şi
adevărul serveşte uneori la ceva, reflectă Bill mai mult pentru sine,
întrucât Sam, pus pe treabă cum era, şi trecuse la examinarea camerei şi-a
posibilelor modalităţilor de a spăla putina.
Dar inspecţia lui Sam nu-i răpi mult timp. Nimeriseră într-o „single”,
adică aveau la dispoziţie o singură cameră, ce-i drept utilată cum se
cuvine. Antreu, dulap pentru haine, baie, chiar şi o mică debara pentru
bagaje, goală complet de data asta.
Camera dispunea de un pat dublu, dulapuri, măsuţe, perdele groase la
geamuri, pentru a împiedica să intre soarele înăuntru pe timpul zilei în caz
că oaspeţii vroiau să tragă un pui de somn.
Mai mult chiar, pe o noptieră se afla un vas cu fructe de sezon, o carafă
cu apă şi două pahare.
Primul lucru pe care îl făcu Sam a fost să dea draperiile la o parte şi să
privească undeva în spatele hotelului, ca să examineze peisajul
înconjurător.
Nu-i plăcea deloc ceea ce vedea, pentru că începuse să mârâie în felul
său caracteristic. Semn de rău augur pentru Bill.
De fapt, el nici nu se aştepta la prea multe din toate punctele de vedere,
deoarece cu siguranţă „amfitrionii” lor nu i-ar fi adăpostit într-o încăpere
din care s-ar fi putut evada uşor.
Şi aşa şi era!
Atât doar că cele două ferestre, situate la etajul patru, dădeau într-o
curte posterioară, care se dovedi pur şi simplu un teren de… instrucţie.
Aici patrulau chiar mai mulţi soldaţi decât în faţa intrării principale, şi
câţiva tineri spanioli sub îndrumarea instructorilor din străinătate făceau
exerciţii de aruncare a grenadelor.
Ceva mai în spate, la adăpostul coronamentului bogat al unor copaci
fusese instalat un post de observaţie, iar chiar la baza unui arbore uriaş se
afla o maşină de luptă, un tanc fără îndoială, unde unei grupe de recruţi i
se făcea instrucţie aplicată.
Mereu alţi şi alţi tineri se urcau pe maşină şi se iniţiau pe turelă în timp
ce instructorul o manevra rapid în toate felurile.
— Ei drăcie! făcu Sam, care privea alături de prietenul său această
„demonstraţie” ad-hoc” de manu-militari, manevră militară. Ticăloşii ăştia
ştiu că ne-ar putea lua ca din oală dacă am încerca să o ştergem!
Dar Bill îşi duse un deget la buze, făcându-şi prietenul atent.
Cine ştie dacă camera lor nu mai beneficia de „facilităţi ascunse”,
pentru a se verifica şi pe această cale buna credinţă a musafirilor de
ocazie.
Dar prietenul său Sam, înzestrat nu numai cu forţa muşchilor, dar şi cu o
inteligenţă pe măsură, îi făcu la rândul său un semn din cap că înţelege
continuând amândoi o conversaţie inofensivă.
Până la urmă cei doi prieteni au căzut de acord, parţial prin semne,
parţial vorbindu-şi în şoaptă, doar în toaletă, asupra strategiei comune pe
care erau nevoiţi să o adopte în acest caz.
Mai mult decât atât, în momentele de pauză în care discuţia cu voce tare
înceta, Bill dădea drumul la apă în cada de baie, sugerând că era pe cale de
a se îmbăia, ceea ce corespundea la urma urmei parţial adevărului.
Cei doi oameni chiar aveau nevoie de o baie caldă după toate avatarurile
de peste zi.
Să nu uităm că n-au prea dormit nici în noaptea precedentă, iar
evenimentele trăite îi marcaseră profund.
Nu atât trupul, cât spiritul obosise, în această hărţuire perpetuă cu
spectrul morţii mereu aproape, şi nici acum nu se puteau considera salvaţi.
Până la urmă, după ce şi-au terminat baia, Sam propuse:
— Bill, let’s make the most of it. Bill, haide să profităm de avantajele
situaţiei. Să tragem un pui de somn sănătos.
Ceea ce spre cinstea lor, celor doi prieteni le reuşi.

Capitolul 3
Condamnaţi la moarte
Un ciocănit insistent la uşă îl trezi pe Bill din somnul cel mai dulce.
Se făcea că o găsise în sfârşit pe sora lui, Thea, şi o înapoiase mamei
sale aşa cum îi promisese, întorcându-se în patrie.
Cât despre bunul lui prieten Sam, pe care-l câştigase urmându-şi ţelul
prin lumea largă, acesta se întorsese în Statele Unite pentru a-şi regla
anumite treburi personale, cu făgăduiala fermă de a se reîntoarce cât mai
curând.
Bill era în sfârşit fericit, şi toate grijile sale risipite, iar apropierea
întâlnirii cu prietenul său Sam îl umplea de bucurie…
Se făcea că Sam se înapoiase chiar în clipa aceea şi bătea nerăbdător la
uşă, numai că el, Bill, care între timp adormise, era atât de toropit încât nu
mai era în stare să-şi adune puterile ca să deschidă uşa.
Dar ce-a fost asta?
Glasul prietenului său Sam răsună chiar lângă el, răspunzând chemării
stăruitoare de afară prin binecunoscutul mormăit pe care îl cunoştea de-
acum prea bine.
— OK, I am coming now. Bine, vin chiar acum!
Vraja visului se risipi în secunda următoare, când în pragul uşii apăru
figura ursuză a „camaradului” Vetrov, urmat în spate de siluetele a doi inşi
înarmaţi până în dinţi, cu arme automate Tokarev T 33, nou nouţe, de
acelaşi calibru ca al celor pe care Bill avusese „plăcerea” să le contemple
în vila baronului Nagatsy.
Nu era deloc exclus ca acesta să facă şi contrabandă cu arme,
alimentându-i după caz atât pe republicani cât şi pe naţionaliştii lui
Franco.
— Scularea! comandă Vetrov. Comandantul nostru vă aşteaptă. Timpul
de gândire a expirat.
Fără să rostească o vorbă, tinerii l-au urmat pe Vetrov cu gărzile sale,
refăcând traseul îndărăt.
Generalul, al cărui nume rămânea necunoscut pentru Sam şi continua să
troneze în spatele aceluiaşi birou de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nu
trecuseră vreo cinci ore de la ultim întrevedere, ci doar câteva minute.
— Ei, ce aţi hotărât, domnilor? îi întrebă acesta direct. Sprijiniţi
guvernul legal al Spaniei republicane sau sunteţi adepţii rebelilor?
De parcă problema s-ar fi putut pune numai în aceşti termeni, în alb şi
negru!
Bill cunoştea şi el morala dogmei comuniste, care nu-i lăsa omului loc
de „întors”. Pentru aceştia întotdeauna „cine nu-i cu noi, este împotriva
noastră”. Şi cine e împotriva noastră trebuie eliminat!
— Ne alăturăm gărzii republicane, deşi nu suntem cetăţeni spanioli.
Vreau să sper că prin acest gest mă aştept să capăt sprijin la moment dat
pentru a-mi elibera sora din mâinile japonezilor, o mai drese Bill pentru a
câştiga fireşte la capitolul credibilitate.
— Foarte înţelept din partea voastră! Despre ultima chestiune vom mai
vorbi. Mai întâi însă trebuie să vă câştigaţi meritele în luptă. Chiar în
seara asta veţi pleca cu un contingent la Guadalajara.
După câte mi-aţi spus, aveţi pregătire suficientă în mânuirea armelor de
foc, aşa că puteţi fi consideraţi instruiţi. Veţi face parte din compania
locotenentului Diego Hernandez. Succes compadres!
Vocea imperturbabilă a civilului cărunt se curmă brusc şi omul nu le
mai acordă nicio atenţie, cufundându-se în hârtiile sale.
Prin aceste ultime cuvinte care parafau ca o sentinţă, soarta celor doi
prieteni, Bill şi Sam, fusese hotărâtă.
* *
*
O noapte întreagă au călătorit cei doi prieteni într-un camion cu prelată
în direcţia capitalei Madrid.
Alături, aşezaţi strânşi unul într-altul, pe una dintre băncile improvizate
ale unui camion destinat transportului de marfă rechiziţionat pentru
nevoile armatei republicane, stăteau o parte dintre recruţii brigăzii de
voluntari, care urmau să intre încă de dimineaţă direct în focul luptei.
Şi-n această privinţă locotenentul Hernandez, un bărbat voinic, cam la
vreo 40 de ani, cu barbă şi mustăţi negre ca pana corbului, a fost extrem de
categoric.
— Compadres, li s-a adresat el. Am fost informaţi că două brigăzi
italiene de blindate vor trece încă din noaptea asta peste podul de pe râul
Henares, cu intenţia să ia poziţie în oraş.
Sperăm să nu o facă, întrucât avem agenţii noştri, care au dinamitat
podul.
Chiar şi în cazul unei operaţii nereuşite, restul brigăzilor trimise de
dictatorul Mussolini ar putea totuşi pătrunde în oraş.
Misiunea noastră este să respingem inamicul. Astfel vom ajuta capitala.
S-a înţeles?
Fireşte că răspunsul a fost unul unanim. Nici nu se putea altminteri.
Încă pe când se lumina de ziuă, de departe s-a putut distinge canonada
tirurilor de artilerie dintre cele două forţe beligerante, garnizoana armatei
republicane care rezista în oraş şi cea a atacatorilor.
Misiunea lui Hernandez era tocmai de a crea o breşă în coasta
adversarilor şi a asigura apărătorilor oraşului o gură de oxigen.
Iată, gândi Bill, că vrând-nevrând, întrucât se aflau în Spania, fuseseră
prinşi între cele două fronturi, deşi până atunci reuşiseră să evite cu succes
o asemenea catastrofă.
N-avea nici cel mai mic interes să-şi piardă viaţa pentru o cauză care nu
le aparţinea, eşuând în planul de salvare al surorii lui, şi producându-i
mamei sale o durere şi mai mare.
Acceptase să se implice sperând într-o oportunitate de evadare, care
încă până acum, spre disperarea sa, nu se produsese.
În ce priveşte camarazii lui de conjunctură, aceştia chiar că alcătuiau o
adevărată babilonie. Se constituiseră în grupuri ce vorbeau franceza, alţii
în olandeză, rusă şi chiar câteva limbi nordice, ca suedeza şi finlandeza.
Erau şi americani printre ei, dar fuseseră urcaţi în alte camioane.
Cât despre Guadalajara, unde urma să li se hotărască soarta, Bill mai
ştia câte ceva din ziarele vremii.
Era situat în provincia La Alcarria, la şaizeci de kilometri de Madrid.
Oraşul fusese fondat de către mauri în secolul al optsprezecelea, şi
aşezat de împrejurări exact pe graniţă, de muie îşi trage şi numele, acela
de Râul de Piatră, sau Valea Fortăreţei, în consonanţe maure, chemându-se
Wad-al-Hajara, de unde şi numele de astăzi.
Dar Bill nu mai avea răgazul să îşi rumege gândurile pană la capăt.
Somnoros şi pătruns de răcoarea nopţii în acel început de martie, resimţi
din plin ghiontul comandantului de pluton, sârbul Stepau Basici, care-l
scoase complet din starea lui de letargie.
— Jos, toată lumea să coboare! urlă acesta într-o spaniolă destul de
curgătoare.
Bill şi Sam se puteau acum felicita că reuşiseră să doarmă o după-
amiază întreagă la hotelul Colon. În continuare, perspectiva odihnei era
cât se poate de îndepărtată.
Dacă nu cumva somnul cel mai profund, somnul de veci, le va da
târcoale!
Cum s-a mai amintit, cu mult înainte de a ajunge să ocupe poziţiile de
apărare ce le erau încredinţate, îi făcuse să ciulească urechile vuietul surd,
fără pauze, al canonadei, iar îndepărtatul cer al acelei dimineţi de început
de primăvară era spoit de un roşu pal, tot mai sângeriu pe măsură ce se
apropiau de infernul ce suprima vieţi.
La vreun kilometru de primele clădiri ale periferiei, bubuitul tunurilor şi
exploziile tot mai asurzitoare, ce acopereau răsunetul jalnic al sirenelor de
alarmă aeriană pornit din mima oraşului, încruntau privirile şi le sporeau
pulsul până şi celor mai încercaţi veterani ai câmpului de bătaie.
— Iată-ne în plin război, Sam, se pronunţă Bill strângând în pumni arma
ce i se Încredinţase şi căutând să se ţină după camarazii lui care o luaseră
înainte.
Deodată, din pământ izbucni cu un trăsnet nemaiîntâlnit un vulcan de
bulgări şi schije, o explozie mai răsunătoare decât toate celelalte, în vreme
ce o perdea de fum, şi parcă şi de smoală, îi învălui din toate părţile pe
noii veniţi.
Uriaşul proiectil de artilerie grea se spărsese atât de aproape, încât lui
Bill i s-a părut că i se spărseseră timpanele, şi câtva timp după aceea n-a
mai fost în stare să audă, şi desigur, să mai înţeleagă ceva din ce-i striga
prietenul său Sam.
Urmărindu-i mai degrabă gestul mâinilor decât vocea, Bill se strădui să
străpungă cu privirea ceaţa neagră ce cobora din văzduhul incendiat, odată
cu infernul din prejmă-i.
Şi într-adevăr, era o viziune de iad…!
Când fumul se mai risipi puţin câte puţin, o hecatombă inimaginabilă de
trupuri şi carne arsă, secţionată în bucăţele se expunea în toată hidoşenia
marasmului uman înaintea lor.
Resturile de trupuri cu picioarele smulse, care mai purtau încă
încălţăminte, echipamentele de campanie sfâşiate, berete albastre ori kaki
şi bonete cu ciucuri roşii atârnând pe jumătăţi de cranii, din care se revărsa
materia cervicală, sediul gândurilor şi sentimentelor umane, toate acestea
îi provocară lui Bill o asemenea greaţă, încât vomită chiar acolo, tot ce nu
reuşise să digere din cina serii precedente.
Spre oroarea sa, nu departe, la vreo patru metri ceva mai la dreapta, a
recunoscut cu greu ceea ce mai rămăsese din sârbului Basici, cu capul
secţionat de trunchi.
Mai păstra ochii deschişi îndreptaţi spre ei, aşa cum îl surprinsese
moartea sau destinul lui tragic.
Se simţi apucat de braţ imediat ce-şi mai reveni cât de cât şi a perceput
că era mai mult târât de către prietenul său Sam înspre un grup de clădiri
fortificate aflate la o depărtare de vreo sută de metri mai încolo.
Abia ajunşi la acel adăpost, cei doi prieteni au escaladat zidul unui
hangar pe jumătate dărâmat şi s-au pitit cum au putut mai bine aşteptând
să se domolească urgia exploziilor.
Unde rămăseseră camarazii, cei din plutonul lor, cei care mai
supravieţuiseră, evident că Bill nu ştia.
Încă două ore bune a continuat explozia obuzelor şi bombelor, vuietul
stârnit de bombardierele în picaj, ca şi avertismentul sirenelor ce anunţau
continuele atacuri aeriene. Cei doi prieteni, strânşi unul în altul, nu s-au
sinchisit să-şi caute camarazii şi nici să iasă pe străzile străbătute de
maşini blindate, susţinute din de aviaţie, întrucât nu simţeau nevoia de a se
implica într-un război ore nu era al lor.
Fuseseră târâţi fără voie în asta, şi fireşte, nu aveau de gând să devină
carne de tun pentru nicio tabără, cea a comuniştilor şi cea a fasciştilor,
care-şi găsiseră în Spania locul ideal pentru a-şi experimenta armele şi a
câştiga experienţă de luptă în viitoarele lor războaie.
Dar această raţională neimplicare îşi avu consecinţa sa. De îndată ce
situaţia se mai calmă, peste ei nimeri o grupă de soldaţi republicani.
Fireşte, au fost socotiţi trădători şi identificaţi de către locotenentul
Hernandez, care-şi amintise că făceau parte din plutonul sârbului Basici.
Degeaba au protestat Bill şi Sam că au fost cuprinşi de panică la vederea
trupului ciopârţit al comandantului lor nemijlocit şi că aveau de gând să
îşi caute plutonul, pentru că asta nu le-a servit la nimic.
Locotenentul Hernandez nu a mai stat pe gânduri, dar chiar înainte de a-
şi face cunoscut verdictul, apăru ca din pământ… Vetrov!
Acesta avea însemnele de colonel vizibile pe uniforma sa nouă, şi deci
era superiorul pe scară ierarhică a lui Hernandez.
— Aşadar aici sunteţi, trădătorilor! Tovarăşul general-locotenent
Mereţkov v-a acordat încrederea şi voi l-aţi trădat! Dacă nu aţi vrut să
pieriţi cu cinste în luptă, veţi muri sub rafalele plutonului de execuţie, ca
doi trădători ordinari ce sunteţi.
Tribunalul curţii marţiale se întruni ad-hoc, dar condamnarea fusese
stabilită de dinainte şi judecata nu era decât o sfidare a justiţiei militare,
chiar şi în vreme de război.
Au fost aliniaţi alături de alţi trei aşa-zişi dezertori, chiar în faţa unui
edificiu cultural arhicunoscut al oraşului, care era Palacio del Infantado.
Un ins în uniforma militară republicană, vădit nemulţumiţi de treaba ce
o făceau, i-a legat la ochi şi cu mâinile la spate.
Urmau să servească drept exemplu celorlalţi combatanţi, pentru a
descuraja orice chef de evadare din iadul bombardamentelor de artilerie şi
aviaţie a acelora care ar manifestat o cât de neînsemnată slăbiciune în
luptă. De altfel, aceasta fără speranţe de a fi încheiată cu succes de către
apărători.
Ei, Bill, îşi spuse tânărul, iată unde ţi-a fost dat s-o sfârşeşti! Ai
supravieţuit atâtor încercări, dar pesemne ulciorul nu merge nesfârşit la
apă. Tot se va sparge odată şi odată. Şi uite, acum este momentul.
— Sam, prietene, iartă-mă că te-am târât în această aventură. Îţi
mulţumesc pentru prietenia ta şi pentru sprijinul acordat.
Domnul să te binecuvânteze într-o altă lume, poate mai dreaptă şi mai
bună…
Adio, Bill, mai murmurară şi buzele prietenului său negru pe un ton
resemnat, dar nu stăpânit vizibil de teama morţii, acum, în aceste ultime
clipe ale vieţii.
Plutonul se constituise la iuţeală şi după câte se părea, chiar
comandantul Vetrov avea să dea comande „foc!”
De ce săvârşea această treabă murdară un ofiţer de rang înalt, nu era
greu de înţeles.
Fuseseră ucişi aproape toţi ofiţerii mai mărunţi în grad, cei din partea
locului, şi chiar dacă ar fi fost în viaţă, era îndoielnic că şi-ar fi redus cu
asemenea uşurinţă proprii luptători, acum când era atâta lipsă de oameni
în stare să poarte o armă.
În ceea ce făcea Vetrov se vedea o mare grabă. Nu era vreme de zăbavă,
adversarii progresau şi se desluşea tot mai bine un geamăt greoi de
motoare, fără îndoială că se apropiau tancurile.
Prin pânza de iută care-i înfăşura strâns capul, Bill îşi dădea seama că
avea să moară într-o zi frumoasă. Soarele ieşise strălucitor de după norul
trecător unde stătuse ascuns o vreme.
Vocea tăioasă a colonelului răsună brusc, ca un urlet şi Bill îl auzi
ordonând încărcarea armelor:
— Atenţie pluton, arma la ochi, luaţi poziţia de trag…
Ultimele lui cuvinte nu le mai desluşi, deşi auzul îi revenise.
Urletul bombardierelor în picaj, cu siguranţă al înfricoşătoarelor
stukasuri, după aprecierea sa, sfâşie înălţimile şi-l acoperi pe cel al
blindatelor, după care bubuituri înspăimântătoare au cutremurat parcă
întreg pământul, apropiindu-se cu iz de pucioasă, ca un covor de foc şi
fum, de teatrul sumarei răfuieli.
Palacio del Infantado nu fusese tocmai un loc fericit ales unde să se
consume o execuţie.
Se simţi apucat de braţele vânjoase ale prietenului său Sam şi aruncat la
pământ.
Tocmai la timp, întrucât aerul de deasupra lor prinse a vâjâi şi fluiera,
străbătut în toate direcţiile de zborul ucigător al schijelor şi sfărâmăturilor
din sol. Smulgându-şi cârpele mortuare de pe faţă, cei doi prieteni au
zbughit-o la fugă, asumându-şi riscul de a 11 sau nu, nimeriţi de bombe.
Între o moarte sigură. Şi una probabilă, o alegi întotdeauna pe cea din
urmă.
Este de fapt un simplu exerciţiu natural, elementar, de supravieţuire.
Au avut noroc. Câţiva civili ce alergau înnebuniţi pe străzi i-au ajutat să
se elibereze de legăturile de la mâini şi i-au târât după ei.
Cu toţii grămadă s-au refugiat în incinta Bisericii Santa Maria, pe care
chiar şi ulii negrii ai războiului se sfiiau să-i producă vreun rău..
O jumătate de oră a durat atacul aerian, şi în acest răstimp anemicul
ropot al artileriei antiaeriene i-a însoţit în permanenţă ca o tristă muzică
de orgă a războiului din Spania însângerată.
DRUMUL SPRE MADRID
Capitolul 1
În biserica Santa Maria

Deocamdată cei doi prieteni erau liberi, dar viaţa le era încă în
primejdie.
Până noaptea târziu a continuat canonada dezlănţuită în oraş de către
forţele combatante, pe de o parte republicanii cantonaţi în oraş, cărora
formal le aparţineau şi cei doi nedespărţiţi prieteni Bill şi Sam, şi pe de
alta, brigada italiană asaltatoare de sub comanda generalului rebel,
comandant al garnizoanei spaniole din Maroc, Francisco Franco.
A fost o bătălie în toată regula, unde pe lângă forţele terestre angajate în
luptă s-au desfăşurat şi atacuri aeriene ale bombardierelor de fabricaţie
germană Junker şi Stukas şi cărora li s-au opus apărarea antiaeriană locală.
Tocmai acest duel, imposibil de prevăzut prin consecinţele sale, îi
alungase pe localnici fie în subsolurile caselor, fie în incinta bisericii
Sfânta Maria dacă fuseseră surprinşi pe stradă.
De altfel, în ajutorul apărătorilor oraşului Guadalajara, punct strategic
deosebit de important, aflat la numai şaizeci de kilometric de Madrid,
fuseseră expediate urgent un batalion de infanterie şi o formaţie blindată
compusă din şapte tancuri de provenienţă sovietică. Acestea fiind sub
comanda colonelului Vetrov, omul de încredere al generalului locotenent
rus V. N. Mereţkov, cu care prietenii noştri făcuseră deja cunoştinţă.
Cei doi prieteni, Bill şi Sam, făcuseră şi ei parte din batalionul de
infanterie trimis în mare grabă din Catalonia, în care figurau ca luptători
„voluntari”, deşi nu avuseseră deloc intenţia de a participa la o experienţă
atât de costisitoare şi ignobilă cum este războiul.
Ei aveau cu totul alte planuri, dar fuseseră şantajaţi la modul cel mai
josnic posibil pentru a o face. Fuseseră puşi efectiv în faţa alternativei
unui glonţ acum, sau altul probabil ceva mai târziu şi în acest caz nu e de
mirare care le-a fost rezultatul opţiunii.
De fapt, prietenii noştri nu ştiau nici pe departe că luaseră parte vrând
nevrând, mai degrabă nevrând, la una dintre cele mai celebre încleştări
militare ale războiului civil spaniol, încheiat cum se ştie cu victoria lui
Franco, şi consfinţită la 1 aprilie 1939, după ce forţele republicane au
capitulat în faţa insurgenţilor naţionalişti ai generalului rebel.
Sovieticii se implicaseră serios în războiul din Pirinei, nu numai prin
consilierii militari, ci şi prin cantitatea de armament aruncată în luptă.
Statisticile vorbesc de 806 avioane de luptă, majoritatea de vânătoare,
120 de vehicule militare, 1555 piese de artilerie, 15113 mitraliere, tancuri
de tip T -26 şi BT- 5.
Şi resursele umane au fost impresionante: 772 piloţi de avioane, 351 de
tanchişti, 222 de consilieri militari, 120 de artilerişti şi enumerarea ar
putea continua.
În caz de victorie, „tătucul” popoarelor, Stalin, ar fi adus calul troian
sovietic în inima Europei occidentale. Chiar şi aşa, experienţa de luptă,
racordarea maşinăriei de război la condiţiile practice de luptă din teren şi
nu la aplicaţii teoretice militare, au reprezentat un câştig cert atât pentru
sovietici cât şi pentru germano-italieni, în perspectiva confruntărilor
viitoare.
Câştig plătit cu zeci de mii de morţi, nu numai din rândurile
combatanţilor, dar mai ales ale populaţiei civile spaniole.
Şi iată deci acum, în situaţia în care ajunseseră cei doi prieteni ai noştri,
Bill şi Sam, tocmai despre un asemenea eveniment tragic era vorba.
Câteva sute de oameni erau strânşi unii în ceilalţi, ca boabele de struguri
în ciorchine, tremurând şi invocând pe Madona, la fiecare explozie, care
făcea să zăngănească geamurile locaşului de cult.
Uriaşele candelabre ce se clătinau ameninţător atunci când parcă însuşi
pământul se cabra ca un cal de curse la fiecare bombă ce cădea în
apropiere reprezentau ele însele o continuă ameninţare, potenţială şi reală.
Ochii îngroziţi îndreptaţi înspre plafon vedeau deja hecatomba
apocaliptică pe care ar produce-o doar o singură bombă ce ar fi nimerit pe
acoperiş, întrucât odată cu prăbuşirea acestuia, ca şi a candelabrului, s-ar
fi produs un adevărat dezastru printre oamenii lipsiţi de apărare, mai ales
cei de dedesubt, cărora din cauza aglomeraţiei nu le rămânea niciun
refugiu.
Şi cu toate că prin voia providenţei plafonul nu a picat şi bomba a ocolit
biserica, o tragedie tot a avut loc până la urmă.
Asemenea trăsnetelor care se succed ameţitor în cazul unei furtuni
tropicale, suflul necontenit al exploziilor produse în vecinătate au slăbit
cablul de susţinere al uriaşului candelabru din zona centrală şi acesta se
prăbuşi cu-n huruit ameninţător la podea.
Bill care stătea cel mai aproape de zona ameninţată de impact, într-o
străfulgerare a raţiunii, sau cine ştie, poate o iluminare de esenţă divină,
privise chiar atunci în sus, după ce c-o clipă mai înainte surprinse
imaginea unei tinere mame care-şi ţinea la piept cei doi copilaşi ce
scânceau încetişor, încercând să le intre în voie.
El o făcuse, spre deosebire de ceilalţi care stăteau în preajmă şi n-
avuseseră poate inspiraţia, ochii şi timpul necesar ca să-şi îndrepte
privirile în sus, anticipând în vreun fel pericolul care le puteau ameninţa
efectiv viaţa în orice clipă.
De altfel, pe cât fusese cu putinţă, fiecare evitase să se instaleze acolo,
nimănui nu-i plăcuse poziţia în cazul că se nimerea sub candelabru, numai
că doar cei mai puternici reuşiseră să evite locul.
Nu fusese cazul cu tânăra mamă, care în virtutea sacrificiului şi
instinctului său matern privise mai mult la odoarele sale decât în altă
parte, preocupată mai degrabă să-i liniştească în această mare umană a
disperării ce se propaga peste tot în catedrală.
Tocmai din acest motiv spaţiul evitat era mai puţin aglomerat şi-n
măsura în care acest lucru nu putuse fi ocolit, fusese ocupat doar de
refugiaţii cei mai neajutoraţi.
Aşa se face că Bill, atunci când realizase iminenţa tragediei, se aruncă
pur şi simplu ca un toro care vede capa roşie, reuşind să tragă după sine,
exact la momentul potrivit, nu numai pe mama cu cei doi copilaşi speriaţi,
dar şi pe o persoană mai în vârstă, din spatele său, reuşind să-i salveze.
Ceea ce se produse în urma prăbuşirii candelabrului imens de sticlă şi
metal, generă parcă însuşi sfârşitul lumii previzionat de către sectele
milenare, finalizat până la urmă.
Şi fireşte, impactul cu masa umană care nu s-a putut feri la timp, sau nu
a anticipat momentul, şi-a avut consecinţele sale.
Unii au murit pe loc, striviţi de suportul metalic al imensului candelabru
ce le căzuse în cap, alţii mai puţin grav răniţi, dar însângeraţi, în urma
spargerii ţăndărilor de sticlă..
Mulţi s-au trezit cu sânge pe faţă crezând că sunt răniţi şi în realitate nu
fuseseră, ceea ce i-a făcut să urle de teamă, disperare sau, în cor cu
victimele, tragedia amplificându-se prin unda ei de şoc prin toată
omenirea adunată în biserică.
Din nou Bill şi Sam, au trăit la cote fără limite tragedia umană a unor
semeni, care spre deosebire de combatanţi, nu se gândiseră deloc la ceea
ce li s-ar fi putut întâmpla.
Cei care se găseau în zonele periferice nu au înţeles dimensiunea
tragediei şi fireşte, au pus evenimentul pe seama a tot ce era mai rău,
căderea unei bombe pe acoperişul bisericii unde-şi căutaseră adăpost.
Urmarea a fost una previzibilă: un exod în masă, iscat pe loc înspre
ieşire, provocând cum era şi firesc, o panică şi mai înfiorătoare, cu toate
consecinţele sale, mai grave chiar decât nefericitul eveniment.
Doar datorită puterii supraomeneşti a braţelor de boxer ale lui Sam, cei
doi prieteni, împreună cu protejaţii lui Bill, au putut să-şi găsească un
adăpost provizoriu după o nişă a sfântului Anton de Padova.
Acolo, cu trupurile lor, cei doi inimoşi prieteni au reuşit să ocrotească
mama cu odraslele ei, precum şi pe cetăţeanul vârstnic.
Dar afară bătălia era încă departe de a fi fost încheiată. Italienii
pătrunseseră în oraş şi acum luptele se dădeau pentru fiecare casă chiar pe
strada unde străjuia falnica biserică Sfânta Maria.
Nu-i de mirare că dându-şi seama că edificiul nu fusese atins, mulţi
dintre cei care izbutiseră să iasă în stradă s-au reîntors ca să-şi reia vechile
locuri.
De-abia către miezul nopţii forţele combatante, care tot nu deciseseră
rezultatul confruntării, s-au retras pentru o binemeritată perioadă de
reflecţie şi odihnă, desigur cu intenţia de a reveni în zori cu forţe
proaspete.
Deja oamenii începuseră să se împrăştie, aerul deveni mai respirabil, şi
acum în incinta bisericii nu mai rămăseseră mai mulţi oameni decât la
obişnuita slujbă de dimineaţă din timpul săptămânii.
De-abia atunci, spre uimirea lui Bill, apăru un bătrân pe care nu păru a-l
recunoaşte. Acesta se înclină în faţa sa, adresându-i cuvinte de mulţumire:
— Senior, vă mulţumesc pentru salvarea vieţii nurorii mele, a celor doi
nepoţi, precum şi a mea proprie. Cât despre mine, nu ar fi fost mare
păgubi, chiar dacă aş fi murit, întrucât sunt bătrân şi mi-am trăit viaţa. Dar
pentru vieţile celor dragi mie vă adresez cele mai calde mulţumiri,
senor…
Aceasta era aproape o invitaţie la a-şi declina identitatea şi Bill nu văzu
niciun motiv de ce n-ar fi făcut-o.
— Numele meu este Bill Gazon şi acesta este prietenul meu nedespărţit,
Sam. Lui i se cuvin mulţumirile în primul rând, întrucât panica produsă ar
fi putut zădărnici totul.
— Atunci amândurora, senores, vă mulţumesc încă o dată, din inimă!
Numele meu este Federigo Sandoval şi aceasta este nora mea, dona
Claudia, cu cei doi fii, Felipe şi Franco.

Capitolul 2
Un nou protector
Aşa se face că prietenii noştri au intrat în vorbă cu cei pe care izbutiseră
să-i salveze.
La fel, şi dona Claudia le-a mulţumit cu lacrimi în ochi pentru
intervenţia miraculoasă a lui Bill şi apoi pentru puterea lui Sam şi forţa sa
musculară, care reuşise turul de forţă si-i protejeze nu numai pe cei doi
copilaşi ai săi, de 3 şi 5 ani, ci şi pe socrul de alături.
Din vorbă în vorbă au aflat şi spaniolii că acei care păreau soldaţi în
trupele republicane, sau de mercenari, nu erau de fapt soldaţi, iar Sam şi
Bill au auzit că nici don Federigo şi nici dona Claudia nu erau locuitori ai
Guadalajarei. Se nimeriseră în oraş în vizită la nişte rude, şi erau de fapt
din Madrid.
— Păi dacă nu sunteţi soldaţi, atunci trebuie să vă întoarceţi la unitatea
din care faceţi parte, nu-i aşa? îi întrebă bărbatul.
— Doar nu suntem nebuni, îl luă gura pe dinainte pe bunul Sam. Asta ar
însemna ca să sfidez încă odată plutonul de execuţie.
— Sunteţi dezertori deci, intră în vorbă femeia, uimită.
— Într-un fel da, stimată doamnă, răspunse conform adevărului Bill,
care socotea că bunul simţ îl obliga să-şi clarifice situaţia.
Nu de alta, dar stigmatul de dezertor nu-l considera ca fiindu-i propriu
în condiţiile în care fusese înrolat.
Până la urmă, Bill le-a relatat acestor oameni cu mintea deschisă
întreaga istorie şi chipul adulţilor s-a luminat.
— Senores, începu bărbatul, în primul rând trebuie să scăpaţi de
uniforma astea, deoarece dacă ieşiţi în stradă, oricare dintre taberele
beligerante vă va intercepta şi asta nu va fi de bine
— Uşor de zis, greu de făcut! Doar nu o să ieşim din biserică în
indispensabili, zise mucalit negrul Sam.
— Uniformele nu fac decât să vă aducă prejudicii. Uite cum procedăm!
Şi don Federigo le expuse planul său. Rămăseseră în biserică suficiente
cadavre, pentru a-şi schimba îmbrăcămintea cu una potrivită. Oricum,
morţilor nu aveau să le mai folosească, iar pe cei vii i-ar fi ajutat să mai
trăiască.
Odată această treabă făcută, au fost invitaţi la casa rudelor lui don
Federigo şi dona Claudia ca oaspeţi.
— Dar bine, don Sandoval, cum am putea să-i împovărăm cu prezenţa
noastră şi tocmai acum în toiul războiului civil? Pe de altă parte, dacă
Doamne fereşte, am fi descoperiţi, aţi avea multe necazuri.
— Nu, senores, nu aţi înţeles. Dispun de o maşină cu care încă din
această noapte am de gând să ies din oraş.
Ne-aţi putea însoţi până la Madrid, unde şi şefii dumneavoastră, acel
Vetrov, sau căpitanul Hemandez, v-ar putea pierde urma.
— Da, senor Gazon, spuse şi femeia, cu dumneavoastră şi cu domnul
Sam alături aş avea curajul să străbat drumurile astea nesigure, alături de
socrul meu, până la Madrid. Veţi fi îngerii noştri păzitori.
— Ei dacă aşa socotiţi de cuviinţă, fireşte că nu mai încape şovăire. Nu
eşti de aceeaşi părere, Sam?
— Ba bine că nu!
— Ia să îndrăznească cineva să se atingă de aceşti doi copilaşi, de nobila
doamnă sau de nobilul domn, şi de abia atunci ar putea să-l cunoască pe
adevăratul Sam.
Şi aşa se face că binele fu răsplătit cu bine, şi cei patru adulţi însoţiţi de
cei doi copilaşi au ieşit prudenţi din biserică, la aproape o oră după miezul
nopţii. Cum s-a amintit, asta fireşte, după schimbarea ţinutei militare cu
corespondenta sa civilă.
Multă vreme s-au strecurat pe străzi pitiţi în umbra falnicelor edificii
arhitecturale, o parte dintre ele mutilate deja din plin de rănile războiului
civil.
Oricând era posibil să dea peste vreo patrulă sau chiar indivizi din fauna
interlopă a oraşului ieşiţi după prăzi.
Şi chiar au întâlnit nişte tipi cu o atitudine agresivă, ce păreau înclinaţi
să le aţină calea, dar la vederea staturilor vânjoase ale lui Bill şi Sam au
preferat să mormăie ceva şi să bată în retragere.
Aşa se face că au trecut netulburaţi peste unul din podurile care
traversau râul Hemanes, au depăşit îndrăgita biserică San Gines, pentru a
ajunge într-unul din cartierele selecte ale oraşului unde îşi aveau locuinţa
membrii familiei Sandoval.
Trecuse cu mult de miezul nopţii şi se înţelege că rudele familiei
Sandoval, de fapt sora donei Claudia, dona Carina cu toţi membrii familiei
sale, soţul şi cei patru copii, erau extrem de neliniştiţi de marea întârziere
a donei Claudia şi a socrului său, împreună cu micii lor însoţitori.
Toate luminile erau aprinse în micuţa vilă cochetă, în faţa căreia câteva
rânduri de flori de sezon răspândeau un miros ameţitor.
De-abia a scârţâit cât de cât poarta pe care dona Claudia o deschisese cu
cheile sale, că şi apăruseră cei doi locatari însoţiţi de cei patru ştrengari
care nu se culcaseră nici ei în aşteptarea verişorilor lor.
— Madona mia! Ce s-a întâmplat Claudia? o întâmpină pe aceasta încă
din pragul casei sora cea mai vârstnică, dona Carina, ridicându-şi mâinile
înspre cer. Şi cine sunt domnii aceştia (esta senores), întrebă ea uitându-se
mirată la cei doi, adică Bill şi Sam.
— Acum v-aţi găsit să întârziaţi şi voi, tocmai în toiul
bombardamentelor, reluă şi soţul donei Carina, un bărbat bine construit, cu
pielea tăbăcită de soare, mai în vârstă, pe numele său don Humberto
Calvazal. Am fost îngrijoraţi din cpuza voastră, continuă acesta.
Dona Claudia s-a grăbit, să puni capăt ploii de întrebări cu care era
asaltată cu privire la tema discuţiei.
— Nu din voia noastră am zăbovit atât, Humberto, ci de nevoie. Dacă nu
erau aceşti dos senores poate ar fi trebuit să vi pregătiţi pentru o împătrită
înmormântare. Dar să intrăm în casă pentru a vă putea povesti totul.
În timp ce dona Carina aranja masa, dona Claudia termina trista poveste
despre după-amiaza pe care au petrecut-o, o după-amiază cumplită pe care
tocmai o trăise, în care nu numai viaţa sa şi a socrului său, fusese în
pericol, dar mai ales a celor doi îngeraşi, Franco şi Felipe, pentru care şi-
ar fi dat în orice moment şi ultima picătură de sânge.
De-abia la sfârşitul povestirii, unde rolul jucat de prietenii noştri Bill şi
Sam ieşea în evidenţă, privirile întrebătoare de la început au lăsat locul
unora pline de admiraţie şi recunoştinţă.
Dona Carina era pe punctul de a-i lua pe copii şi a-i duce la culcare,
când dona Claudia interveni:
— Nu te mai osteni Carina, cara mia, încă din noaptea asta plecăm la
Madrid.
Dacă nu ar fi în joc viaţa copilaşilor aş mai rămâne la tine. Dar aşa
socotesc ci e mai bine să plecăm chiar acum spre casă.
— Acum în toiul nopţii? întrebă şi Humberto vădit îngrijorat. N-ar fi
mai bine să îi laşi pe copii să se odihnească şi să plecaţi mâine pe lumină?
Cine ştie cu ce indivizi vă mai puteţi întâlni prin oraş la ora aceasta! Ei, ce
spui de propunerea mea, don Federigo?
— Humberto dragă, în împrejurări normale ţi-aş da dreptate. Dar nu uita
că şi ziua ne pândesc astfel de pericole. Trupe proaspete pot veni dinspre
sud sau dinspre capitală şi putem fi interceptaţi oricând.
— Dar asta se poate petrece şi acum! şi doar nu la soldaţii dintr-o tabără
sau alta mă refer eu.
— M-am gândit bine, Humberto! Pe timpul nopţii riscurile sunt mult
mai mici decât ziua.
Cu siguranţă, la lumina zilei soldaţii uneia dintre părţi ne pot opri mai
lesne..
— Şi ce te faci dacă o ceată de tâlhari îţi ies în cale chiar acum? Odată
cu disoluţia autorităţii aceştia nu se mau dau în lături de la nimic. Chiar în
această aseară unul dintre vecinii noştri mi-a spus că…
— Dragă Humberto dinspre partea asta poţi să fii liniştit. Aceşti doi
domni, cărora le datorăm deja vieţile noastre ne vor însoţi. De altfel
ciocniri de felul acelora la care te referi am şi avut după ce am părăsit
catedrala Sfânta Maria.
— Şi ce s-a întâmplat?
— Păi nu se vede? zâmbi pe sub mustăţi don Federigo. Indivizii au
preferat să spele putina, şi doar erau trei vlăjgani solizi acei care ne-au
aţinut calea, nu glumă.
— Măi, măi să fie! în cazul acesta mai că îmi vine să te cred, deşi orice
lucru îngrozitor s-ar putea petrece.
— Orice lucru teribil, îngrozitor, aşa cum îl denumeşti s-a petrecut deja.
Şi se poate repeta oricând, indiferent unde te-ai afla. Aici este vorba de
opţiuni şi de a micşora riscurile. Atât şi nimic altceva.
De fapt nu au mai continuat discuţiile pe această temă. Copii au fost
îmbrăcaţi din nou cum se cuvine, li s-a pus merinde de drum, şi după un
bun rămas călduros, cu o evidentă strângere de inimă în aceste vremuri
tulburi, automobilul lui don Federigo s-a pus în mişcare.

Capitolul 3
Noi primejdii
Bill şi cu Sam s-au ospătat cum se cuvine, şi pentru ei asta însemna ceva
în urma atâtor ore de abstinenţă, primindu-şi şi ei porţia de tapas, de
gustărică. O ultimă înghiţitură de cervez, de bere, a pus capăt fugarei lor
cine şi s-au îngrămădit lângă cei doi copii, pe când dona Claudia luase loc
lângă socrul său pe scaunul din dreapta şoferului.
Mai rămăseseră două, poate două ore şi jumătate, până la apariţia
zorilor şi se putea spera că în acest răgaz de timp, taberele combatante să-
şi ia un moment de respiro, ca să-şi oblojească rănile înainte de a pomi
dimineaţa un nou asalt necruţător.
Chiar şi fiarele au nevoie de. Odihnă, cel puţin ca să acumuleze forţe noi
pentru viitoarea confruntare, măcar pentru a duce cu succes bătălia pentru
supravieţuire. Ce-i drept, omul s-a dovedit de-a lungul timpului cea mai
teribilă fiară, cea mai de nestăvilit atunci când se subordonează unui scop
bine determinat.
Şi totuşi, automobilul de lux al familiei Sandoval, un Buick nou-nouţ
importat din SUA, chiar înainte ca fiul lui don Federigo, Juan Sandoval, să
fie înrolat în trupele rebele, autoturismul, o bijuterie chiar şi pentru
familiile înstărite din Madrid, reuşi să se strecoare aproape neobservat pe
străzile mai lăturalnice ale oraşului bombardat.
Ce-i drept, nimeni nu se hazarda să-şi scoată, mai ales acuma pe timp de
noapte, capul din bârlog, întrucât nu era bine de dat ochii cu trupele
combatante aflate în oraş. Apoi cine mai putea dispune pe vremea asta de
maşini, sau cine ar fi îndrăznit să plece la drum cu asemenea vehicul,
sfidând orice legi elementare ale prudenţei?
Tocmai acest act temerar şi-l asumase don Federigo Sandoval, conştient
că existau şanse de reuşită chiar în virtutea demersului sau hazardat.
Aşadar, cel puţin pentru prima parte a drumului cei şase călători, patru
adulţi şi cei doi copii, care adormiseră între timp pe bancheta din spate,
între Bill şi Sam, fiecare dintre aceştia cu capul pe genunchii unui alt
pasager, n-au avut de întâmpinat evenimente notabile.
Până la Madrid erau şaizeci de kilometri şi în vremuri normale un motor
de tracţiune bună ar fi acoperit această distanţă în vreo oră.
Unii considerau chiar Guadalajara, oraşul vestitului don Quijote de la
Manche, o suburbie a Madridului, astfel că puteai la nevoie să te socoteşti
ca făcând parte chiar din marea familie a impozantei capitale.
Acum însă, în această perioadă, în timpul războiului civil, nimic nu mai
era ca pe vremuri.
Chiar o cursă atât de scurtă, de câteva zeci de kilometri impunea măsuri
şi condiţii de precauţie deosebite.
Exista chiar posibilitatea de a da peste o porţiune de drum minată, ca să
nu mai vorbim de ambuscadele de tot felul, pregătite şi de ambele tabere.
Chiar şi în lipsa acestora şoseaua fusese puternic deteriorată de trecerea
vehiculelor grele şi a blindatelor şi fireşte că nimeni nu-şi mai bătea capul
cu refacerea reţelei rutiere.
Aproape la tot locul maşina îşi încetinea viteza, ori era nevoită să se
oprească pentru a se identifica şi depăşi craterele pricinuite de bombe sau
oricare alt obstacol ivit în cale.
În aceste condiţii era greu de prevăzut momentul când vor atinge măcar
mahalaua marelui oraş.
În plus de asta, don Federigo Sandoval nu mai era nici el la prima
tinereţe, iar abilităţile sale de şofer, proporţional cu vederea, se
diminuaseră şi ele, mai ales în astfel de condiţii vitrege şi pe timp de
noapte.
Iată de ce, Bill Gazon se simţi oarecum obligat să-şi ofere serviciile în
calitate de şofer, sau după caz, pe cele ale lui Sam, prietenul său. Amândoi
posedau ştiinţa mânuirii volanului, şi nu o făcuseră numai odată, tiici
măcar la volanul acestei bijuterii mecanice cum era Buick-ul spaniolului.
La început don Federigo declinase oferta, dar confruntat cu atâtea
oprelişti pe parcurs sfârşi prin a încredinţa volanul succesiv, mai întâi lui
Bill, şi apoi lui Sam, care în tinereţea lui tumultoasă fusese şi un excelent
şofer taximetrist în oraşul său de reşedinţă Detroit.
La un moment dat chiar în faţa lor se căscă o groapă ivită de curând,
probabil în urma bombardamentelor, încât lui Sam, care se nimerise a fi la
volan îi dădu prin gând că asta însemna chiar sfârşitul călătoriei lor
nocturne.
— Pân-aici ne-a fost, prieteni, nu se putu abţine şi nu ofteze cu năduf
Sam. Nu văd cum am putea trece dincolo decât dac-ara lua maşina asta în
braţe.
Au coborât cu toţii jos, mai puţin unul din copii, care apucase să
adoarmă. Au fost cuprinşi de disperare când şu reuşit să vadă la lumina
destul de slabă a farurilor caverna aceea uriaşi ce segmenta şoseaua în
două, pe-o direcţie care mergea de la un capăt la celălalt, practic pe toată
lăţimea drumului. Problema era că şanţul avea o lăţime de vreo doi metri
şi cam tot atât de adânc, prin urmare obstacolul aşa cum se prezenta era
practic de netrecut.
— Se pare că însuşi cerul conspiră împotriva noastră, se plânse dona
Claudia ridicând braţele deznădăjduită tocmai înspre direcţia pe care o
invoca.
Dar Bill nu era omul care să se dea învins acum după ce aproape
ajunseseră la ţel.
— Există două variante, prieteni, se exprimă el.
— Cred că ştiu la ce te referi, senor Gazon. Una ar fi să ne întoarcem, ca
să facem un ocol pentru a ajunge din nou la şosea, nu-i aşa? se exprimă cu
îndoială don Sandoval.
— Exact aşa stau lucrurile, dar nu ştiu în ce măsură este posibil aşa
ceva.
— E legat de multe primejdii, senores. Ar însemna să trecem printr-o
zonă ocupată încă de ieri de vreuna din forţele combatante.
Dacă ne interceptează, nu ştiu zău pe unde vom scoate cămaşa…
— Nici dacă rămânem aici blocaţi situaţia nu este cu nimic mai roză.
— Dar să auzim cea de-a doua variantă, poate că o să coincidă cu-a mea.
Până la urmă se dovedi că şi Sam se gândise la acelaşi lucru. Era vorba
de-a construi chiar acolo un podeţ din scânduri groase, suficient de
trainice pentru a susţine greutatea maşinii. Dar nici asta nu era de colea.
De unde să facă rost în toiul nopţii de astfel de materiale?
— Le cumpărăm, se oferi don Federigo Sandoval. De m-ar costa o
avere!
— Bine, bine, le cumpărăm, dar aici suntem în plin câmp şi-apoi nu văd
pe nimeni care să ni le ofere, se pronunţă Sam mucalit.
— Ce-i drept în plin câmp nu ni le va da nimeni, dar dacă ne deplasăm
vreo doi kilometri îndărăt ajungem în satul prin care am trecut, unde sper
să putem încheia afacerea.
Întrucât şi într-o variantă şi-n cealaltă tot ar fi fost nevoiţi să facă
drumul îndărăt, n-au mai zăbovit şi-au întors maşina. Înţelegerea era că,
dacă n-ar fi reuşit să obţină materialele, atunci şi-ar fi asumat celălalt risc,
acela de-a străbate cu maşina un drum ocolitor, probabil minat sau ocupat
de forţe combatante ce se îndreptau înspre oraş.
Aşa se face că Bill însoţit de don Federigo s-au dat jos din maşină
începând să bată la porţile unor gospodari pe care-i bănuiau a fi mai
înstăriţi. Necazul era că, fiind o oră atât de târzie, sătenii se culcaseră de
mult şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, nimeni nu era dispus să-şi deschidă
porţile pe timp de noapte şi încă-n toiul războiului. Toată lumea se temea
de rechiziţii, sau chiar mai rău, întrucât nu rare erau cazurile când după ce
obţineau cele ce voiau, soldaţii sau de obicei mercenarii îl mai răsplăteau
pe proprietar şi cu-n glonţ, numai aşa ca să se asigure că nu vor exista
reclamaţii. În fond se punea în practică aici în Spania preceptul potrivit
căruia moartea omului înlătură toate complicaţiile şi rezolvă toate
problemele. Prin urmare, spre regretul său, don Federigo fu nevoit să
rămână cu banii în buzunar fiindcă nimeni nu-i deschise. În afară de
lătrăturile dezlănţuite ale câinilor n-au fost întâmpinaţi de niciun
gospodar.
— Cu părere de rău, trebuie să renunţăm la varianta asta şi e păcat,
întrucât se arăta atât de promiţătoare, oftă spaniolul.
— Cine poate ştii, don Federigo, cum este mai bine, căută să-l consoleze
Bill. Poate că lemnele n-ar fi fost de calitate, poate s-ar fi rupt sub
greutatea maşinii şi câte şi mai câte. Să trecem repede la cealaltă
alternativă până nu ne apucă zorii.
Zis şi făcut!
S-au întors întristaţi la limuzină, unde erau aşteptaţi cu sufletul la gură.
Fireşte, domnea dezamăgire, dar nu şi lipsa de speranţă. Aveau să facă un
ocol de vreo zece kilometri pe-un drumeag ca vai de lume, dar la capătul
lui se intersectau din nou cu şoseaua principală, de unde-şi puteau
continua cursa spre Madrid.
Aproape o oră de hurducături dură acest drum ocolitor.
Deodată auziră vocea spaniolului rostită pe un ton satisfăcut:
— Aproape s-a făcut, senores. Mai avem ceva mai puţin de un kilometru
şi dăm de şoseaua principală. Apoi de acolo drumul se mai îmbunătăţeşte,
aşadar ne va fi mai lesne să ajungem acasă.
Deci, în această privinţă nu avem de ce să ne facem griji. Dar să nu
uităm că ne aflăm în plin război şi ne aşteptăm la multe alte necazuri, care
mai de care mai îngrijorătoare.
— La ce vă gândiţi? a sărit Sam cam neliniştit.
— Este de înţeles că pe frumoasa noastră capitală apasă ameninţarea
crâncenă şi hotărâtoare a confruntării pe viaţă şi pe moarte dintre cele
două părţi combatante.
Fiecare locuitor a aflat de-acum de cunoscuta afirmaţie a lui Franco,
care a ameninţat că marele oraş va fi cucerit de cinci coloane, din sud, din
nord, din est şi vest…
— Dar care-i cea de a cincia? s-a grăbit să-l întrerupă Bill.
— Da, are în vedere ca cea de a cincia să o formeze partizanii săi aflaţi
chiar oraş. Şi nu sunt puţini… Nu aşteaptă decât momentul potrivit ca să
pornească la acţiune. Şi după rezultatul ultimei lupte de la Guadalajara,
coloana de la vest şi cea dinspre nord se găsesc la doi paşi de capitală.
Sunt de aşteptat prin urmare nişte măsuri extreme, disperate, din partea
autorităţilor guvernamentale.
Chipurile celor doi tineri s-au posomorât.
Bill şi Sam se socoteau deja scoşi din vârtejul luptelor fratricide ale
spaniolilor şi pe măsură ce se apropiau de oraş li se lua o piatră grea de pe
inimă.
Într-adevăr, scăpaseră ca prin urechile acului de salva plutonului de
execuţie şi de încleştarea unei lupte aprige, hotărâtoare, dar nu şi de atât
de capricioasele ameninţări viitoare ale acestui război civil.
Se credeau oarecum în siguranţă, la adăpost în maşina acestei familii
cumsecade, dar acum cel auzite le mai temperase încrederea de sine.
După mai multe clipe de tăcere, pe fundalul mormăitului monoton al
motorului puternicului automobil, Bill a întrerupt liniştea ce se lăsase:
— Aveţi în vedere vreo primejdie anume, don Federigo?
— Bătrânul domn a întârziat să dea un răspuns imediat la întrebare. Şi
în cele din urmă, după o evidentă meditaţie, a spus şovăitor, privindu-i
insistent pe cei dpi oaspeţi ai autovehiculului său:
— Dragi prieteni, într-adevăr, am în vedere ceva, şi anume ceea ce
poate fi mai rău pentru noi toţi de aici. Nu pentru mine, ci pentru ai mei, şi
nu mai puţin pentru dumneavoastră amândoi.
Şi văzând privirile nu numai insistente să primească un răspuns, dar şi
chipurile umbrite de îngrijorare ale tinerilor, se grăbi să reia:
— Vedeţi, dumneavoastră, în situaţia de acum, de haos şi cruntă
încrâncenare, care a depăşit cu mult marginile de-acum obişnuite, nu-i atât
de lesne de dat un verdict îndeajuns de apropiat de starea reală a situaţiei.
Ceea ce vă pot spune sunt doar păreri personale, şi cred eu, nu prea
departe de cele mai întunecate presupuneri.
Ceea ce am să vă spun sunt doar nişte gânduri dictate de experienţa
vârstei şi în cazul de faţă, de o anumită cunoaştere a situaţiei prezente la
faţa locului.
În primul rând trebuie să ne aşteptăm la întărirea apărării oraşului şi la
măsuri disperate luate sub presiunea terorii evenimentelor în curs de
desfăşurare pe toate fronturile.
Nu m-aş mira să fim opriţi cu mult înainte de a între în suburbii, de
controale foarte severe şi chiar primejdioase. Cu siguranţă că anumite
oficialităţi sunt pe cale de a se refugia spre est şi spre nord, şi nu le-ar pica
rău să confişte în numele „cauzei” un automobil ca acesta.
Dar mai este şi altceva. Drumul e plin de fugari, însă nu toţi pribegii vor
fi cu atenţie urmăriţi, ci mai cu seamă dezertorii şi bărbaţii apţi să poarte o
armă. Acum ca niciodată este nevoie de came de tun…
— Atunci, n-ar fi mai bine să…
Dar don Federigo i-a făcut un semn lui Bill încercând să-l liniştească.
— Ştiu ce vreţi să spuneţi. Tocmai de aceea voi avea grijă să aleg o altă
cale pe unde să pătrund în oraş. Vom face un ocol mai mare şi vom intra
dinspre sud-est. Cred că pe acolo presiunea este mai moderată, deşi şi în
acel loc ne putem întâlni cu bande de anarhişti scăpate de mult de sub
controlul autorităţilor militare.
Aceşti ciudaţi şi incomozi luptători sunt primejdioşi şi par a-şi duce
propriul lor război împotriva naţionaliştilor, nu se supun niciunei reguli de
disciplină, şi mai mult, cât ar fi de necrezut, nu sunt rare cazurile când
refuză să lupte în zilele de sărbătoare, uneori făcând greve şi părăsindu-şi
poziţiile, chiar dacă prin ăsta îşi primejduiesc viaţa.
În ce vă priveşte, propun să vă daţi drept nişte grav răniţi.
Claudia, se adresă bătrânul nurorii sale, scoate de acolo trusa noastră
medicală, cu bandajele şi celelalte. Acum avem nevoie de ea mai mult ca
oricând…
Nu bănuiau atunci prin câte leva fi fi dat să treacă pentru a ajunge la
Madrid, care nu era decât o etapă în această necontenită goană, mereu pe
urmele japonezilor pentru a le elibera pe cele două fete, sora lui Bill, Thea,
Gazon şi prietena acesteia, Ivanovna Barov.
REGĂSIREA
Capitolul 1
Incidente de parcurs
Se nimerise să fie tocmai Sam la volan, când după o cotitură a şoselei se
iviră ca din pământ, din iarbă seacă, ceva ce semăna cu o patrulă militară,
un comando format din 6 oameni înarmaţi cu arme grele, doi dintre soldaţi
proţăpindu-se pur şi simplu în faţă, agitând un fanion după care pronunţară
cuvântul „Halt”.
― Ce s-a întâmplat camarazi? întrebă cu un zâmbet forţat, calm, dar
fireşte crispat, don Federigo, care ca şi proprietar de drept al
autovehiculului ţinu să preia ostilităţile.
Răspunsul şefului patrulei rutiere nu întârzie însă să vină. Pe un ton
rece, caustic, oficial, şi foarte puţin binevoitor acesta sună:
― Actele la control! Cine sunteţi dumneavoastră? urmară una după alta
întrebările sâcâitoare ale purtătorului de cuvânt al patrulei, despre a cărei
apartenenţă încă mai rămâneau dubii.
Totuşi după experienţa pe care o căpătaseră de când îl surprinsese
războiul civil pe teritoriul spaniol, avea impresia că aparţineau Gărzii
Republicane.
Senor Federigo Sandoval procedă în consecinţă ca oricare cetăţean
responsabil al ţării sale aflat din nenorocire în ghearele unui război nedorit
de nimeni, a unui război civil.
Îşi declină identitatea şi prezentă actele sale, a nurorii sale, precum şi
documentele de înregistrare ale maşinii.
Comandantul patrulei de intervenţie, un sergent-major tânăr ale cărui
grade numai acum, când militarul se apropiase, Bill le putu recunoaşte îşi
aprinse lampa de buzunar, examinând sau poate prefăcându-se că
examinează cu multă atenţie hârtiile care îi fuseseră întinse.
Apoi i se adresă din nou lui don Federigo îndreptând un deget
inchizitorial în direcţia celor doi prieteni, Bill şi Sam, rămaşi nemişcaţi
alături.
― Şi senores?
― Doi domni pe care i-am luat în maşină pe traseu şi care vor să ajungă
la Madrid.
Aici don Federigo simţise că greşise, dar pe moment nu îi venise nimic
altceva în minte. Oricum Bill şi Sam în noua postură de travesti nu
posedau pe moment niciun act doveditor al identităţii.
Toate actele celor doi prieteni, inclusiv paşapoartele, documente de
identificare, chiar şi banii pe care îi avuseseră asupra lor rămăseseră zălog
la căpitanul Hernandez, în unitatea în care serviseră chipurile, ca
voluntari.
În împrejurările ştiute, numai de acte sau de bani nu le arseseră celor
doi prieteni, bucuroşi că au scăpat cu viaţă într-un mod miraculos, după ce
se aflaseră chiar în faţa plutonului de execuţie.
Pe timp de război dacă erai prins fără documente justificative uşor
puteai fi considerat spion şi să ţi se aplice legea marţială adică împuşcarea
pe loc, (vezi Bill Gazon vol.49)
― Ia zi aşa, senor, zâmbi strâmb sergentul-major, drept cine mă iei
dumneata? Mă faci să cred că pe domnii aceştia i-aţi cules de pe stradă,
după care le încredinţezi maşina?!
Asta cam aşa era, întrucât tocmai Sam se nimerise la volan, în
momentul intervenţiei patrulei militare.
― Asta numai fiindcă domnul a fost amabil şi a vrut să îmi facă un
serviciu.
― Aşa e domnule, se grăbi să adeverească Sam încercând să dreagă
busuiocul.
Sunt şofer de taxi la Madrid, în cele ce îmi priveşte profesiunea şi pe
timp de noapte, am vrut să îi fac un serviciu dumnealui oferindu-mă să
conduc. Atâta tot.
Numai că pe sergentul-major nu păru să-l mulţumească acest gen de
explicaţie
― Actele dumnitale, senor, dar şi ale companionului dumnitale arătă el
înspre Bill.
― Le-am pierdut aseară în urma ultimului bombardament. De-abia am
reuşit să scăpăm noi cu viaţă, interveni Bill, care de data asta nu spunea
decât adevărul.
― E grav senores, e foarte grav!
Domnii fără acte sunt arestaţi, iar maşina rechiziţionată dădu glas
subofiţerul celor mai negre temeri ale lui Bill.
― Cum? Nu se poate una ca asta! Maşina îmi aparţine, toate actele sunt
în regulă, spuse don Federigo indignat.
Dar nici măcar asta nu-i reuşi întrucât glasul îi era stins şi lipsit de
autoritate dându-şi şi el seama că şi într-un caz sau altul, cu acte sau fără
acte ofiţerul acesta tot le-ar fi „confiscat” maşina.
Confiscat era un fel de a zice, întrucât era un jaf în toată regula. Dar cui
îi mai păsa de dreptul civil în toiul unui război intern atât de sângeros?
Puteau spune bogdaproste dacă scăpau doar cu atât întrucât alternativa
suprimării lor fizice pe motivul aparent al nesupunerii la control, sau a
sfidării legii camuflajului sau interdicţiei de ieşire nocturnă sau oricare
alte motive inventate, ar fi oferit oricând tot atâtea alibiuri oamenilor din
patrulă.
Dacă voiau ca maşină să rămână „pe numele lor” era chiar mai bine aşa,
pentru a evita pe viitor anumite complicaţii.
De fapt ca la o comandă ceilalţi cinci oameni ai patrulei au şi înconjurat
automobilul cu armele ridicate.
Ce era acum de făcut acum?
Lui Bill îi era cât se poate de clar care vor fi consecinţele. În cel mai
bun caz vor fi reţinuţi, fotografiaţi şi identificaţi ulterior de către membrii
Gărzii Republicane descoperindu-se că fuseseră declaraţi dezertori şi vor
apărea din nou în faţa Curţii Marţiale.
Deznodământul nu putea fi decât cel cunoscut de prietenii noştri doar îl
mai experimentaseră încă odată. Plutonul de execuţie.
Dar de data asta Bill îşi dădea seama, ar fi fost puţine speranţe să mai
scape cu viaţă. Nici ulciorul nu merge de mai multe ori la apă. Odată şi
odată tot se sparge. O situaţie grea. Foarte grea chiar!

Capitolul 2
O salvare în ultima clipă
De-acum hotărârea lui Bill era luată. Se uită la Sam în aşa fel cum o mai
făcuse de câteva ori până acum, iar Sam în gardă, înţelese.
Deocamdată Bill se preferă învins. Dădu resemnat din umeri şi plecă
capul, ca şi cum s-ar fi împăcat deja cu soarta.
― Bine senor comandante, oftă el. Noi, eu şi cu tovarăşul meu, arătă el
înspre Sam, suntem prizonierii dumitale. Dă-le însă voie acestor stimaţi
cetăţeni să îşi continue drumul.
― Ei aşa mai vii de acasă! Dacă o fac per pedes apostolorum (pe jos),
nu au decât, râse sergentul. Dar numai bătrânul, cu cei doi mucoşi. Femeia
trebuie să ne urmeze, continuă subofiţerul făcându-le cu ochiul
camarazilor săi, care izbucniră cu toţii într-un râs vesel.
― Cum trebuie să o iau pe asta senor comandante, ca o glumă sau ce?
Am înţeles că rechiziţionaţi maşina şi-i reţineţi pe aceşti bravi cetăţeni
numai pentru că nu se pot legitima momentan, dar ce aveţi de reproşat
nurorii mele? Nu v-am prezentat şi actele ei odată cu ale mele?
― Ştii ceva, moşulică? Nu ţi se pare că vorbeşti prea mult? Nu crezi că
ar trebui mai degrabă să ne mulţumeşti în genunchi, că nu te-am împuşcat
pe loc, ne mai faci şi morală?
Unul dintre zdrahonii care-i stăteau alături sergentului-major, spuse
toate astea, pe un ton aparent ameninţător ridicând arma în joacă, deşi se
vedea bine că se strica de râs. În toiul discuţiei, într-un fel atmosfera se
mai relaxase, iar soldaţii sau indivizii din aşa-zisa patrulă, siguri de
victorie, mai ales că erau doar şase găligani, cu arme, împotriva a trei
bărbaţi neînarmaţi, a unei femei şi a doi copii, care presimţind
nenorocirea, au început să scâncească uşor.
Se răzleţiseră în jurul maşinii, unii dintre ei bucurându-se de pradă şi
admirându-i caroseria.
Nici nu se mai osteniseră să-şi ţină armele grele în mâini şi le
aburcaseră în spate având doar pistoalele pregătite şi astea în mâinile
sergentului comandant, precum şi-a individului bărbos şi spătos, care i se
adresase atât de grosolan lui don Federigo.
La o înclinare a capului, Sam care se apropiase pe nesimţite din flanc, îi
dădu ca din senin o lovitură năucitoare bărbosului în ceafă înhăţându-i din
cădere pistolul, un Walther automatic PPK de provenienţă germană.
Acesta a fost şi semnalul pe care-l aşteptase Bill. Într-o explozie
devastatoare de furie îl lovi în bărbie cu toată puterea braţului său pe
sergent care căzu ca şi secerat la pământ.
Într-o fracţiune de secundă cei doi au fost dezarmaţi pe când doi dintre
membrii patrulei erau pe cale să-şi desprindă armele din bandulieră.
― No, no, compadres! Primul care o face va avea creierii zburaţi.
Cei doi indivizi vizaţi îşi lăsară ca fripţi degetele de pe paturile
carabinelor lor.
Mai rămăseseră doi indivizi aflaţi de cealaltă parte a Buickului, care
fusese ţinta lăcomiei incipiente a oamenilor din patrulă, şi care tocmai
apăruseră în teatrul luptei cu armele pregătite.
O confruntare fatală, nimicitoare, era iminentă, mai ales că unul dintre
nemernici profitând de poziţia mascată în care se afla, înşfăcase pe unul
dintre cei doi copii, cu intenţia clară de a-l considera ostatic, tranşând
disputa în favoarea sa.
Dar nici Bill nu era de colea.
Îşi îndreptă ţeava armei sale înspre sergentul care nu se adunase de pe
jos, în timp ce Sam continua să îi ţină în şah, cu arma sa.
― Sergent, ordonă oamenilor dumitale să depună armele, altfel te-
mpuşc pe loc, şi apoi fie ce-o fi!
Dar şi vicleanul sergent întrevăzu situaţia nouă care se ivi. Deocamdată
în termeni de şah, situaţia se prezenta pat, în sensul că niciuna dintre părţi
nu putea câştiga.
― În clipa când vei trage, Vicenzo, vă omoară copilul. Uite cum facem:
ne redaţi armele şi duceţi-vă dracului cu maşina voastră cu tot. Ai
cuvântul meu de comandant! strigă acesta cu emfază.
De parcă Bill ar fi putut crede! Era suficient să le înapoieze armele
acestor adevăraţi bandiţi la drumul mare, cu acoperirea legitimă de
luptători după care, chiar dacă ar fi reuşit ei să se suie în maşină şi să
demareze o salvă de automat din spate le-ar fi încheiat pentru totdeauna
călătoria.
Şi totuşi cum să procedeze? Mai ales că dona Claudia îşi întoarse faţa
înlăcrimată înspre el, Bill, cerşindu-i parcă aprobarea. Cum să aibă
încredere în acest nemernic îmbrăcat în haine militare?
Situaţia părea fără ieşire, întrucât nici chiar Bill, din cauza unor reţineri
fireşti, morale, nu ar fi putut ucide un om lipsit de apărare aflat dezarmat
acum la picioarele sale.
Situaţia se limpezi însă de la sine, în momentul în care Franco
Sandoval, băieţelul de cinci ani pe care îl ţinea strâns de ceafă cu mâna lui
păroasă, unul dintre soldaţii patrulei îşi întoarse capul şi-l muşcă din tot
sufletul de mână, pe opresorul său. Acesta scoase un ţipăt de groază
retrăgându-şi mâna fulgerător într-un instinct de apărare.
Atâta i-a trebuit lui Bill. Aşa ca în filmele western pe care le văzuse cu
Tom Mix, Bill Buffalo sau Texas Jack, trase fulgerător din şold în mâna
nefericitului care-şi scăpă arma sa pe jos.
În ciuda vârstei sale, don Federigo, se aplecă şi o ridică cu o vioiciune
de care nu l-ai fi crezut în stare. De acum situaţia se schimbase dramatic şi
nu în favoarea tâlharilor de noapte cu patalama.
Bill, sub ameninţarea armei dădu ordinul la trei din membrii patrulei să
le lege mâinile la spate celeilalte jumătăţi, după care Sam le verifică
legăturile. Pe restul îi legă chiar el, confiscându-le şi armele. Le mai
îndesă propriile batiste în gură drept căluş, după care Sam se urcă la volan,
iar maşina demară rapid.
― Gracias, senor Gazonl Grada senor, Sam! Ne-aţi salvat pentru a
doua oară. Şi nu numai vieţile. Cine ştie ce intenţionau să facă ticăloşii
ăştia! Şi unde mai pui că erau îmbrăcaţi în haine militare!
Bill ştia prea bine la cine şi la ce se referă don Federigo, mai ales că
acesta privise semnificativ în direcţia nurorii sale.
De altfel dona Claudia ştia şi ea prea bine ce probleme puteau să apară.
Toţi erau conştienţi de pericolele ce pluteau în preajma militarilor, poate
mai puţin copiii.
Şi dona Claudia se adăugă corului care îşi exprimau gratitudinea.
― Senores, nici nu vă puteaţi da seama cât vă sunt de recunoscătoare.
Doar aţi salvat viaţa îngeraşilor mei!
― Dona, Claudia, don Federigo, nu ne atribuiţi nouă toate meritele. Va
trebui mai întâi să-i mulţumiţi tânărului domn aici de faţă, arătă el înspre
micul Franco. Dacă nu ar fi avut el inspiraţia divină de a-şi înfige
„dinţişorii” în mâna individului, nu ştiu pe unde am fi scos cămaşa. Nu-i
aşa, bunul meu Sam? râse din toată inima Bill.
― Ba bine că nu! Ar fi fost declarat meci nul, dar era clar că indivizii
nu s-ar fi ţinut de cuvânt şi ne-ar fi cadorisit cu o grămadă de plumbi în
spate chiar dacă am fi reuşit să pornim maşina.
― De asta poţi fi sigur, Sam. Cine procedează aşa cu oamenii
cumsecade, în toiul nopţii, ca şi nemernicii ăştia pentru a pune mâna pe
maşină la adăpostul consemnelor militare, n-ar fi avut niciun scrupul, nici
în a-şi încălca cuvântul.
De acum orice vorbă era de prisos. Scăpaseră încă odată teferi, şi pe
deasupra se şi înarmaseră cum se cuvine.
Erau în posesia tuturor armelor acestor nemernici şi acum o întâlnire cu
alţi asemenea ticăloşi nu mai putea fi atât de înfricoşătoare.
Dacă la început Sam, ambalase motorul la turaţie maximă numai şi
numai pentru a pune o distanţă cât mai mare între el şi cei şase haidamaci
lăsaţi în şanţ, acum pe măsură ce timpul trecu, odată cu asperităţile
drumului, revenise la sentimente mai bune.
De altfel Madridul rămăsese încă un oraş deschis, şi nu exista vreun
pericol iminent ca vreunul dintre membrii patrulei, să înştiinţeze unul sau
altul din avanposturile Gărzii Republicane.
Şi chiar dacă ar fi putut-o face Bill se îndoia că asta ar fi fost intenţia
acestora.
Cum ar fi putut aceştia justifica că înarmaţi fiind s-au lăsat deposedaţi
de arme, şi legaţi, de trei bărbaţi neînarmaţi, o femeie şi doi copii? S-ar fi
făcut fireşte o anchetă şi lesne ar fi putut ajunge ei înşişi în culpă.
Cum aveau să motiveze aceştia mai târziu pierderea armamentului?
Asta nu-i privea pe prietenii noştri… Dar cu siguranţă au să inventeze
atacul unei trupe mult mai numeroase ale taberei adverse şi o să-şi atribuie
chiar merite. Astfel de indivizi vor trage întotdeauna foloase de pe urma
unor asemenea evenimente.

Capitolul 3
Accidentul
Deja ajunseseră în suburbiile marelui oraş când zorii şi începuseră să
mijească la orizont.
Ici şi colo pe şoseaua de acces spre capitală erau plasaţi oameni de
ordine la punctele de control. De data asta nu erau patrule militare ci din
administraţia civilă astfel încât nu le făcură niciun fel de greutăţi în
momentul în care don Federigo le prezentă actele sale, ale nurorii şi ale
automobilului său.
Don Federigo nu vroia să mai repete greşeala făcută şi se instalase la
volan, dar nu se mai petrecu nimic neobişnuit.
Şi totuşi ia un moment dat când speraseră că au depăşit ultimul punct de
control au fost nevoiţi să oprească. Pe marginea şoselei o echipă de
descarcerare muncea să debaraseze drumul de resturile unei limuzine Ford
încăpătoare.
Don Federigo nu avu altă cale decât să oprească alături de alte
autovehicule care făceau coadă până se elibera drumul.
― La naiba! exclamă bunul Sam, văzând că sunt întârziaţi tocmai la
potou.
Din punctul de vedere al lui Bill şi al lui Sam, situaţia nici nu ar fi fost
prea complicată întrucât s-ar fi putut despărţi chiar aici de familia
Sandoval. Se puteau considera deja ajunşi în capitală, ar fi putut depăşi pe
jos zona de restricţie, luând o maşină de ocazie până în centrul oraşului.
Lui Bill nu îi venea însă să o facă. Se legase de familia aceasta şi nu îi
putea părăsi chiar aşa, la primul obstacol de genul acesta. Şi apoi cu ce să
îşi plătească cursa până în centrul oraşului Madrid devreme ce erau
lefteri?
Rămăseseră deci cuminţi în maşină în timp ce don Federigo se deplasă
pe jos pentru a se interesa de mersul lucrărilor de descarcerare. Când se
întorsese după aproximativ douăzeci de minute acesta le împărtăşi
bucuros:
― Mult nu mai trebuie să dureze. Poate cel mult o jumătate de oră.
― Dar ce s-a întâmplat, don Federigo?
― Aparent un accident de maşină. Victimele au fost transportate cu
două ambulanţe în oraş. Asta încă înainte de a ajunge noi la faţa locului.
Se pare că au fost nişte asiatici neobişnuiţi cu regulile şi şoselele noastre.
― Cum? exclamară aproape la unison Bill şi Sam, atunci când auziră
pronunţându-se numele de asiatic.
― Nu cumva japonezi? continuă Bill interogatoriul în vreme ce un
junghi ascuţit i se pusese în coşul pieptului.
― Dar de unde ştii dumneata, senor Gazon? întrebă înmărmurit don
Federigo privindu-l neîncrezător pe Bill care pălise.
Acesta însă nu îi mai dădu niciun răspuns ci o tulise afară din maşină
încercând să afle restul informaţiilor de unul singur.
Sam fu acela care dăduse explicaţiile necesare. Când se întoarse Bill
după vreo jumătate de oră acesta era într-o stare de surescitare
nemaipomenită.
― Nici nu o să-ţi vină a crede, Sam. După mărturia poliţiştilor pe lângă
cei patru pasageri japonezi se aflau în maşină şi două tinere fete albe care
purtau un văl des. Răniţii au fost transportaţi la spital.
― Dar la care? La care Bill?
Dar Bill nu putea oferi răspunsuri. Nici de starea medicală a victimelor
nu putea spune prea multe, întrucât nici el nu deţinea amănunte. Din cele
ce aflase de la poliţişti doar şoferul, unul dintre japonezi, suferise leziuni
mai grave şi murise înainte ca ambulanţele să ajungă la faţa locului.
Despre ceilalţi pasageri nu putea spune nimic decât că suferiseră şi ei
leziuni, şi fuseseră transportaţi în oraş cu ambulanţele. Nimic mai mult.
Se înţelege înfrigurarea care îi cuprinsese pe Bill şi pe Sam la aflarea
unor asemenea veşti.
Pe de o parte se gândeau că şansa aparent le surâse făcând să descopere
de o manieră atât de neaşteptată urma surorii sale şi a prietenei ei, pe de
altă parte erau îngrijoraţi din cauza incertitudinii care plana asupra
sănătăţii şi integrităţii corporale ale acestora. La ce le-ar fi folosit dacă
tocmai acum când le dăduseră de urmă, ar fi fost puşi în situaţia de a le
identifica la morgă?
De acum se dusese cu starea de nonşalanţă, şi oarecum chiar buna-
dispoziţie care se instalase, după ce reuşiseră să treacă şi de ultimul
pericol.
Bill era tocmai pe punctul de a se ridica cuprins de frenezie şi nelinişte
cum era, pentru a găsi mai repede un autovehicul care să îl ducă în oraş,
unde avea de gând să înceapă cercetările.
Don Federigo, căruia nu-i scăpase starea de surescitare a celor doi
prieteni interveni:
― Senores, ştiu că ardeţi de nerăbdare să colindaţi spitalele! Vă
datorăm atâtea de aceea eu şi maşina mea vă stăm la dispoziţie.
― Mulţumim, don Federigo. Aveţi şi dumneavoastră atâtea pe cap. Nu
vreau să vă împovărăm cu problemele noastre.
― Ştiu la ce vă referiţi. La dona Claudia, nora mea şi la copiii ei. Ti
vom duce acasă apoi merg cu dumneavoastră. E bine aşa?
― Mai mult decât bine, don Federigo! se grăbi să răspundă Sam, care
fiind şi cel mai practic nu întârzie să vadă avantajele unui astfel de
aranjament. Vă mulţumim din inimă.
Sigur că era mult mai bine aşa şi Bill în sinea lui trebui s-o recunoască.
Erau complet lipsiţi de mijloace, şi nu puteau alerga de colo până colo în
oraş decât pe jos. Ori în haosul care cuprinsese capitala Spaniei în această
perioadă nefastă a războiului civil unde partizani ai ambelor tabere
mişunau peste tot, cât timp le-ar fi trebuit să colinde spitalele oraşului
pentru a se interesa de starea răniţilor într-un, fie şi el, grav accident,
rutier? Totul fără a mai pune la socoteală împotrivirea niponilor acelora
care erau mai puţin grav răniţi?
Presupunând mai departe că şansa le-ar fi surâs, iar fetele ar fi putut fi
descoperite, rănite, într-un spital oarecare, cum ar fi putut avea acces, în
salonul cu pricina, fără a mitui oamenii de ordine, infirmierele sau medicii
responsabili, aşa complet lipsiţi de mijloace cum erau?
Cu relaţiile şi cu maşina lui don Federigo, lucrurile se puteau rezolva
mult mai uşor.
Tocmai pe când gândea el aşa, se eliberă şi şoseaua. Fluxul de maşini
care se strânsese la periferia oraşului se pusese în mişcare.

***
Don Federigo se ţinu de cuvânt. De îndată ce o lăsase pe nora sa cu cei
doi copii acasă în siguranţă, la vila acestora de pe Aleea Morales,
încredinţându-i pe cei dragi majordomului cu armata sa de servitori, don
Federigo se puse cu totul la dispoziţia celor doi prieteni.
Cum era şi firesc au luat la rând spitalele din zona cea mai apropiată
unde se produsese accidentul, venind dinspre centrul oraşului.
La unul dintre aceste spitale, la Padre Pio, din a treia încercare, au reuşit
să găsească indicii care să îi facă să spere. Aflaseră că aici au fost aduşi
pasageri traumatizaţi, în urma unui accident rutier. Şi culmea acesta se
produsese chiar ieri. Insistând cu întrebările, aflaseră că era vorba şi
despre pasageri japonezi, însoţiţi de două doamne albe, care suferiseră
leziuni mai uşoare şi care dormeau, aflându-se sub efectul narcoticelor.
― Slavă Domnului, oftă Bill, din toţi rărunchii. Ar putea fi sora mea.
Mă puteţi conduce în salon?
Dar lucrurile nu păreau să se aranjeze chiar atât de uşor. Oamenii erau
circumspecţi, îndeosebi cu străinii, mai ales acum în atmosfera tulbure
care domnea în oraş, iar orice s-ar fi putut spune, Bill Şi Sam erau departe
de-a fi putut fi luaţi drept spanioli neaoşi. Dacă nu pielea mai albă şi ochii
albaştri ai lui Bill, de bună seamă, pielea neagră ca şi catranul a amicului
său care-l însoţea.
Tocmai de aceea răspunsul pe care-l primiră cei doi amici era cât se
poate de previzibil.
― Senor, doamnele se odihnesc acum după o experienţă traumatizantă.
Nu puteţi reveni mai târziu?
Dar Bill nu putea fi stăpânit astfel. Pusese atâta stăruinţă în rugămintea
sa, iar don Federigo îi îndesă infirmierei atâtea bancnote nou-nouţe, nu din
reali, moneda naţională devalorizată ci din dolari, încât aceasta se lăsă
„înduplecată” până la urmă.
― Nu vreţi să îi vizitaţi mai întâi pe domnii japonezi însoţitori? întrebă
aceasta cu tendinţa clară de a mai tempera din elanul lui Bill.
― Nu, nu, asta o putem face şi mai târziu. De altfel sper ca domnul
baron Nogatsky, prietenul meu, nu a păţit nimic, nu? întrebă Bill făcând pe
nevinovatul şi descriindu-şi infirmierei cu lux de amănunte „prietenul”.
― Nu ştiu ce să vă spun senor, dar un domn ce corespunde cu
semnalmentele date de dumneavoastră se află momentan în sala de
operaţii.
― Prin urmare, până vom putea vorbi şi cu acesta ne vom mulţumi cu
compania celor două doamne, făcu Bill pe mucalitul, urmând apoi pe
infirmiera care cu paşi uşori, agale, îi conduse înspre salonul unde se aflau
cele două femei rănite.
Uşa se deschise uşor, asistenta le făcu semn că pot să intre repetând însă
că rănitele sunt sedate şi se aşteaptă ca vizitatorii să se comporta adecvat
împrejurărilor. Fără a deranja prea mult pacientele, iar şederea acestora să
se rezume la minimul de timp, necesar. Nu de alta dar spitalul mai
adăpostea şi alţi răniţi, pierderi colaterale din rândurile populaţiei civile
aşa cum presupunea pe bună dreptate, Bill, iar cuvântul de ordine
imperativ, era linişte şi ordine, măcar aici în spitale.
Bill pătrunse înăuntrul camerei, unde la vederea femeilor care erau
înfăşurate în bandaje din cap până în picioare, inima lui se strânse cât un
purice, de îngrijorare. Îşi recunoscu sora şi nu putu să nu scape un ţipăt de
bucurie.
S-a apropiat puţin de patul în care se aflau şi cu cunoştinţele pe care le
avea şi câteva detalii de la infirmieră îşi dădu seama că nu era ceva foarte
grav, rănile erau mai mult superficiale.
Infirmiera le făcu semn ca pot rămâne pe culoarul salonului, în
aşteptarea trezirii celor două fiinţe dragi, în căutarea cărora pornise şi
pătimise atâtea, alături de credinciosul său prieten Sam.
Timpul trecea, iar într-un final, cele două fete cu greu s-au putut
deştepta de sub efectul tranchilizantelor. Buimăcite, nu ştiau practic ce li
se întâmplă, iar la vederea celor doi, ţipară la rândul lor de fericire, în ochi
citindu-li-se clar surpriza revederii şi câteva lacrimi începură să curgă,
chiar dacă bandajele deveniseră incomode, iar rănile superficiale de altfel,
fuseseră uitate. Ochii frumoasei Ivanovna Barrowa se luminaseră de-a
binelea la vederea siluetelor celor doi prieteni.
― Bill! Sam! murmurară şi buzele Theei sora lui Bill, deosebit de
bucuroasă. Voi aici? Cum se face?
Bucuria revederii a fost pe măsura aşteptării. Fetelor nu le venea să-şi
creadă ochilor, întrebându-se dacă nu cumva visează. Au făcut cunoştinţă
cu don Federigo, care săritor ca întotdeauna se oferi să le dea adăpost.
Adăpost de care atât Sam cât şi Bill, dar şi cele două fete, pe care le
regăsiseră aveau atâta nevoie acuma!
Cei doi prieteni, Bill şi Sam se alăturară fetelor mulţumindu-i călduros
amabilului senior spaniol, don Federigo, care le venea în întâmpinare într-
un moment atât de delicat.
― Dar nu fac decât să mă revanşez într-o mică măsură pentru serviciile
nepreţuite aduse mie şi familiei mele de către dumneata, senor Gazon, şi
senor Sam, aici de faţă. Unde aş fi fost eu acum, dacă nu aţi fi intervenit
mai mult decât providenţial în atâtea ocazii? se apără de efuziunile celor
patru tineri, don Federigo.
Vrând nevrând, la întrebările mute din ochii fetelor, Bill, le povesti
extrem de laconic, succesiunea ultimelor evenimente care li-l scoseseră în
faţă pe don Federigo. Acesta din urmă interveni el însuşi cu precizări
acolo unde modestia lui Bill, nu-i îngăduise să zugrăvească faptele în
lumina lor reală.
― Bill, nu cred că e timpul pentru discuţii prea lungi acum. Când vom
fi în siguranţă, putem epuiza toate subiectele. Poate c-ar fi mai bine să
plecăm, se arătă îngrijorat Sam.
― Un moment Sam! Mai vreau să mă conving de câteva lucruri.
― Dar repede Bill. Aici în incinta spitalului continuăm să fim expuşi,
chiar dacă nu ne dăm seama.
Copleşit însă de norocul neaşteptat de-a fi dat de urma celor două fete
găsindu-le în ciuda tuturor temerilor sale incipiente, relativ tefere, Bill
fusese cuprins de euforia momentului. Acest vis devenit realitate după
atâtea şi atâtea încercări nemaipomenite dar infructuoase, vis în care
plonjase cu voluptate fusese întărit şi la auzul veştii că japonezii zac şi
aceştia ceva mai grav răniţi, ba chiar şeful acestora baronul nipon se
găseşte în sala de operaţie. Prin urmare nesocoti sfatul amicului său ceva
mai raţional în aceste momente şi continuă convorbirea cu sora sa.
― Ce s-a întâmplat Thea? Când am auzit de accident, am văzut negru
în faţa ochilor. Mi-am închipuit ce e mai rău, întrebă cu profundă
îngrijorare în glas, pe sora sa, Bill.
― A fost îngrozitor Bill. La început atât eu cât şi Iwana (Barrowa), am
crezut că s-a sfârşit cu noi. Nu că aş fi avut cine ştie ce regrete, dar gândul
că n-am să te mai pot revedea pe tine şi pe părinţii noştri era sfâşietor. Pe
urmă m-am consolat, la gândul că odată cu noi îşi pierd puterea şi poate şi
viaţa opresorii noştri asiatici.
― Slavă Domnului că trăiţi şi sunteţi bine, tu şi prietena ta. Cât despre
japonezi…
― Sunt morţi, Bill? Nu ne mai pot face niciun rău?
― E prematur să mă pronunţ. Deocamdată sunt răniţi, iar unul dintre ei,
pe cât se pare chiar şeful, baronul Nagatsky, se găseşte în sala de operaţie.
― Dar asta este o ocazie minunată Bill, pe care nu trebuie să lăsăm să
ne scape. Va trebui să plecăm cât mai repede de aici.
― Asta este şi intenţia mea Thea numai că…
Dar Bill nici măcar nu-şi mai putu duce la bun sfârşit fraza începută.
Din păcate premoniţiile rele ale lui Sam erau pe cale să se întâmple. Uşa
salonului în care se aflau don Federigo împreună cu cei doi prieteni se
deschise aproape fără zgomot şi-an pragul uşii apăru… o momâie
îmbrăcată într-un vestmânt complet alb. Aşa cum stătea Bill în picioare,
nu realiză de la bun început teribila ameninţare potenţială pe care o
reprezenta această neaşteptată dispariţie. Mai mult chiar dat fiind
uniforma aproape complet albă a doctorilor, infirmierelor şi-a surorilor de
caritate voluntare care serveau în acest spital, în primul moment Bill crezu
că este vorba de o persoană din personalul spitalului care dintr-un motiv
sau altul intrase accidental sau nu, pentru a le tulbura acest moment de
nepreţuită intimitate. Asta se întâmplă şi din motivul că Thea înaltă cum
era îi obtura parţial vizibilitatea.
Doar în momentul când ceva sclipi prin aer într-o fracţiune de secunde
Bill realiză totuşi cât de amarnic se înşelase. În acelaşi moment recepţiona
o lovitură grozavă din flancul stâng care-l proiectă înainte. În avântu-i
tumultuos, o remorcă şi pe sora sa Thea, prăbuşindu-se împreună la
pământ. Bill avu impresia că toate astea s-au întâmplat concomitent în
aceeaşi fracţiune de secunde şi pe moment nu se putea dumiri în ruptul
capului cum de fusese izbit din spate de acel obiect strălucitor care pornise
din faţa lui din pragul uşii opozabile. De alături auzi ţipătul de groază al
prietenei surorii sale, Iwanowna Barrowa, dar fireşte Bill nu-şi putu face o
idee dacă aceasta a avut ceva de suferit. Ca o umbră lunecă ceva pe lângă
el şi evenimentele continuară să se precipite. Abia acum şi doar cu coada
ochiului Bill văzu ceea ce se petrecea.
Sam îi ieşise în întâmpinare ameninţătoarei siluete albe care apăruse în
pragul uşii şi acum o încăierare în toată regula era în plin proces de
desfăşurare, concomitent realiză şi secvenţa logică a ultimului eveniment.
Cel care-l proiectase din spate salvându-i probabil viaţa fusese tocmai
prietenul lui, Sam, care mai puţin angajat emoţional decât el însuşi
sesizase ia timp pericolul. Cu o opintire Bill fu în picioare după ce se
convinsese repede la o primă vedere că viaţa surorii sale nu fusese pusă în
pericol. Voia să intervină în luptă pentru a-i da o mână de ajutor amicului
său care părea să fie pus pentru prima dată în dificultate. Sam se năpustise
cu pumnii săi asupra agresorului, voind să-l demoleze şi nu alta,
doborându-l la pământ. O furie oarbă pusese stăpânire pe inimosul Sam şi
după cum bine se ştie, mânia în luptă este un prost sfetnic! Potrivnicul său,
probabil mai puţin puternic dar mai mobil făcuse la timp pasul îndărăt iar
Sam în virtutea legilor arhicunoscute ale gravitaţiei nu-şi putu frâna la
timp impulsul iniţial şi nimeri cu capul în tocul uşii, ceea ce avu drept
urmare faptul că-l zdruncină… niţel. De asta se folosi din plin oponentul
său care-i aplică la timp, o dublă lovitură de carate. Atins din plin în
ceafa-i groasă Sam se prăbuşii ca un taur înjunghiat la po
Abia acum odată în picioare Bill avu răgazul să constate cu cine avea
de-a face. Din bluza albă a uniformei de medic, se iţea capul cu ochii
oblici şi trăsăturile caracteristice ale unui fiu al Ţării Soarelui Răsare, unul
dintre japonezii din trupa baronului Nagatsky, cu care avuseseră atâtea
ciocniri de-a lungul vremii. Ochii acestuia străluceau de satisfacţie acum
că-i reuşise să-şi doboare adversarul la podea, dar nu contase totuşi atât de
repede pe intervenţia lui Bill. Acesta pus în gardă de nereuşita prietenului
său, aborda lupta cu mai mult sânge rece şi prudenţă. După ce schimbă o
serie de lovituri de box cu niponul din care acesta din urmă păru să iasă
ceva mai zdruncinat, fiindcă Bill dispunând de o alonjă superioară şi de
braţe mai lungi, acesta se convinse că la capitolul box clasic va fi pus în
dificultate, aşa că se decise iarăşi la tertipurile sale asiatice. Încercă într-o
secvenţă uluitoare să-i aplice mai multe lovituri de karate, şi să-i
administreze tactici din registrul judo. Numai că nici Bill nu era un
ageamiu. Se străduise şi el de-a lungul vremii să se obişnuiască cu acest
fel de a lupta specific adversarilor săi, astfel încât uzând de tehnika aikido,
lui Bill îi reuşi pe moment să se apere. Dar uitase sau poate ignorase pe
moment dat cât de viclean era niponul. Deodată îşi scoase de la brâu un al
doilea pumnal, pe care cu iuţeala fulgerului dădu să i-l înfigă în vintre lui
Bill. Poate că asta intenţionase de la început şi această luptă incipientă cu
pumnii şi picioarele fusese o simplă manevră de acoperire. Dacă Bill n-ar
fi făcut chiar în acel moment o eschivă, dar nu din cauza ameninţării cu
arma albă pe care o ignorase complet, ci doar pentru a se sustrage unui
atac plănuit al niponului, cu siguranţă Bill ar fi fost grav rănit dacă nu
chiar ucis. Aşa însă lama pumnalului se înfipse cu putere în canatul uşii şi
rămase acolo. Nereuşindu-i acest atac viclean niponul sub presiunea
loviturilor lui Bill, sau poate că îşi evaluase şansele cam minime, începu
să bată în retragere. Aceasta se întâmplase cel mai probabil în urma
faptului că Sam îşi revenise şi se ridicase în picioare gata să intervină în
luptă, cât despre don Federigo, acesta se înarmase şi el cu un taburet şi era
pe care să se năpustească asupra niponului. Poate că don Federigo ar fi
făcut-o chiar de la început dacă Bill cu statura sa masivă stând în pragul
uşii nu i-ar fi împiedicat intervenţia. Pe de altă parte aceste secvenţe de
luptă s-au desfăşurat mult mai rapid decât au putut fi zugrăvite aici, în
interval de doar câteva secunde. Lui Bill îi devenise clar că niponul voia să
spele putina, dar Bill şi Sam de-abia acum înfuriaţi de-a binelea n-aveau
de gând să-l lase să scape. Niponul o luă acum pur şi simplu la fugă pe
culoarul principal, de-a lungul căruia de-o parte şi de alta erau aliniate
uşile de la saloanele înţesate cu bolnavi. În câteva secunde culoarul fu
parcurs de cei trei beligeranţi, dar la capătul acestuia după ce deschise o
uşiţă niponul se avântă pe treptele care duceau în sus.
Deja se aflau la etajul patru la secţia chirurgie şi traumatologie, iar
scara continua şi după etajul cinci unde îşi avea sediul o altă secţie a
spitalului, ducând până sus pe acoperiş. Aici voia să ajungă japonezul, şi
celor doi prieteni nu le rămase altceva de făcut decât să-l urmeze. O
bufnitură venită de sus îi avertiză pe cei doi prieteni că omul lor,
împinsese deja uşiţa lucarnei şi ajunsese sus pe acoperiş. Bill şi Sam care
erau cu vreo zece trepte în urmă trebuiau să se grăbească. Nu de alta dar
acolo sus, când vor da şi ei să iasă pe uşiţa lucarnei îi putea aştepta o
surpriză. Cu atât mai neplăcută cu cât i-ar fi dat mai mult răgaz
adversarului s-o pregătească. Nu-i de mirare că Sam furios cum doar rar
mai fusese în viaţa lui de înfrângerea recent suferită se năpusti ca un bolid
pe lângă Bill reuşind să ajungă primul sus. Între timp personalul medical
alertat de zgomotele de pe culoar şi tropăiturile grosolane de paşi, ieşiseră
din saloane, urmaţi chiar şi de bolnavii care mai puteau să se mişte. Bill
auzi tot ceea ce se petrece, dar nu avea ce face. Se produsese un atentat la
viaţa lui şi a surorii sale şi deşi-i îi era profund neplăcut că se afla
oarecum la originea dezordinii produse în acest stabiliment altfel al liniştii
şi păcii, n-avea de gând să se dea bătut din pricina acestor considerente de
pură civilitate, chiar acum, la potou. Sam împinsese tocmai uşiţa lucarnei,
dar avusese prevederea să se dea înapoi. Tocmai la timp ca o cărămidă
solidă desprinsă de nipon chiar din acoperiş, să treacă vâjâind pe deasupra
capului său. Mai multe nu izbuti acesta pentru că Sam fu şi el într-o clipită
sus. Bill nu întârzie să-l urmeze. În faţa ochilor săi se înfăţişa un tablou
terifiant. Sam şi adversarul său alunecaseră de pe acoperişul înclinat până
la marginea dinspre stradă a acestuia sub care oamenii şi autovehicule
continuau să se scurgă în traficul lor cotidian. Bill care mai stătea încă
rezemat de horn, văzu cu groază primejdia de moarte în care se afla
camaradul său. Un pas greşit şi… acesta ar fi plonjat în adâncime strivit
literatsimente de caldarâm. Probabil cineva de jos văzuse accidental ceea
ce se întâmpla pentru că acum o ceată de oameni care continua să se
îngroaşe mereu se adunase într-un scuar constituindu-se în spectatorii care
priveau lupta dramatică care se dădea sus. Niponul tocmai se repezise
asupra lui Sam cu braţul ridicat dar acestuia-i reuşi la timp să se facă mic
ca un arici, astfel încât lovitura acestuia nimeri în vânt. Trebuie că
dislocase în timpul mişcării una sau mai multe ţigle de la marginea
acoperişului, pentru că piciorul niponului alunecă în jos. Pentru a-şi
zăgăzui căderea acesta se prinse în disperare de alte ţigle care spre
ghinionul lui începuseră să se desprindă şi ele. Cu un ţipăt deznădăjduit de
groază acesta se prăbuşi în adâncime…
***
Incidentul cu pricina îşi avu urmările sale. După ce directorului
spitalului îi fuseseră expuse motivele celor întâmplate în întreaga lor
succesiune, cei doi amici fiind exoneraţi de vină în lumina mărturiilor
celor de faţă, fiind taxaţi drept victime, i s-a sugerat pericolul pentru
instituţia sa ca membrii celor două tabere beligerante să mai rămână în
stabilimentul său chiar ţi în postura de răniţi. N-a fost o bagatelă ca cele
două fete să fie scoase din spital pe propria răspundere. Influenţa şi banii
lui don Federigo au contribuit substanţial. Trebuiau să o facă acum, atâta
timp cât şeful bandei mai era încă în sala de operaţie şi se afla sub
tratament medical.
Vor reuşi Bill şi Sam să prezerve libertatea fiinţelor dragi atât de greu
cucerită şi să plece spre patrie?
Doar viitorul, imprevizibil ca şi destinul uman va ştii răspunde!
ÎN SLUJBA LUI FRANCO
Capitolul 1
Urmăriţi
— Bill, ai băgat şi tu de seamă? Individul ăsta ne urmăreşte tocmai din
Piaza Santo Domingo şi-acum suntem aproape de Teatro Real. Cine naiba
crezi că este?
— Nu crezi că-mi ceri prea mult prietene? Dacă lucrurile stau aşa cum
spui de ce nu m-ai anunţat mai devreme? Puteam s-o luăm pe-o străduţă
mai întortocheată ca să ne piardă urma sau chiar să-l prindem într-o
ambuscadă.
— Mai întâi de toate n-am fost sigur că noi eram obiectul atenţiei sale.
În definitiv cine ne cunoaşte în oraşul ăsta, ca să ţină morţiş să vină după
noi, la acest ceas de noapte?
— Tocmai asta mă intrigă Sam. Cine şi de ce ne urmăreşte, dacă nu
cunoaştem pe nimeni? Teamă mi-e că incognito-ul nostru în acest oraş s-a
cam terminat. Fie ne-au luat urma republicanii fie sunt iscoade ale
japonezilor de care oricât nu ne-ar place tot n-am scăpat.
— De asta mă tem cel mai mult, şi de-abia aştept s-ajung la hotel să văd
dacă totul e-n regulă.
Cei doi trecători singurateci care străbăteau ia această ora târzie din
noapte străzile Madridului, nu erau alţii decât Bill Gazon şi voinicul său
prieten negru, Sam, care reuşiseră în cele din urmă să le localizeze şi în
cele din urma sa le elibereze pe cele două fete răpite de japonezii
baronului Nagatsky, Thea Gazon, sora lui Bill şi prietena ei rusoaica
Iwanowna Barrowa. Nu însă fără emoţii de ultimă oară. Unul dintre
acoliţii baronului Nagatsky, trimis de către acesta sau din proprie
iniţiativă, pornit să se intereseze de starea prizonierelor acestora a dat nas
în nas cu prietenii noştri şi cele două fete. Niponul n-a putut suporta
pierderea prăzii aşa că a acţionat impulsiv, aruncând cu o adevărată
măiestrie asiatică un pumnal în direcţia lui Bill. Daca l-ar fi nimerit,
cariera şi viaţa îndrăzneţului tânăr s-ar fi sfârşit pe loc, acolo şi atunci.
Din fericire Sam reuşi să pareze lovitura împingându-l cu o prezenţă de
spirit uimitoare pe Bill deoparte, şi angajând lupta cu japonezul. În
încăierarea care a urmat în cele din urmă pe acoperişul spitalului agresorul
nipon şi-a pierdut viaţa (vezi volumul nr. 51, „REGĂSIREA”).
Dar tot răul spre bine!
Tocmai având în vedere acest incident directorul spitalului a consimţit
să Ie externeze pe cele două tinere albe, pentru a-şi proteja stabilimentul
de ţinta unor noi agresiuni. Din păcate cercetările ulterioare asupra
japonezilor rămaşi, internaţi în spital, n-au putut dovedi nimic. Despre cel
care-şi pierduse viaţa camarazii săi au declarat la unison că era un tip
dezechilibrat care avea periodic accese de nebunie. Nici mărturia celor
două fete, Thea şi Iwanowna n-a servit la nimic, întrucât japonezii au
afirmat că acestea rămase fără mijloace de locomoţie făceau autostopul iar
dânşii ca buni samariteni ce erau, le-au luat în maşină cu dânşii doar cu
puţină vreme înainte de-a se fi întâmplat accidentul de pe şosea.
Pas de-a mai putea dovedi altceva. Era cuvântul acestora împotriva
cuvântului celor două fete, pe care susţineau mereu că nu le-au mai văzut
niciodată în viaţă cu excepţia zilei în care s-au suit în maşină.
Agravant şi în defavoarea fetelor era că nu dispuneau de niciun fel de
acte în timp ce niponii au putut produce toate hârtiile necesare. În acest
haos În care se găsea Spania în plin război civil, lipsa unor acte
doveditoare a identităţii era o culpă în sine, astfel încât au fost nevoite să
renunţe. Doar intervenţiei lui Don Federigo, cunoscut şi apreciat în
capitala ţării sale, care a garantat pentru ele, unii funcţionari „înduplecaţi”
de hârtiile foşnitoare de valută forte americană acestea au fost lăsate în
libertate. Acum fetele îi aşteptau la hotel pe când cei doi prieteni plecaseră
în oraş odată cu zorile pentru urgentarea formalităţilor de eliberare a
paşapoartelor şi a altor documente de călătorie pentru patru persoane. Bill
şi Sam au trebuit să constate că acest oraş european aflat în toiul
războiului civil nu mai era ce fusese odată. Corupţia se instalase peste tot
şi pentru cea mai mică cerere adresată funcţionarilor publici trebuiau să
plătească o sumă pipărată pentru a li se acorda atenţie. Când venise vorba
de obţinerea a patru paşapoarte funcţionarul le răsese de-a dreptul în faţă:
— Păi ştiţi ce-mi cereţi senores? Şi pentru un paşaport trebuie să
aşteptaţi vreo zece zile până să primiţi un răspuns şi n-am precizat dacă,
favorabil. Şi dumneavoastră senores îmi cereţi deodată patru?
Dar Bill nu-şi pierduse deloc cumpătul. Acum după ce reuşise exact în
momentul în care crezuse mai puţin să-şi elibereze sora, era de un
optimism debordant. Fără să mai piardă timpul cu pledoarii inutile sau
conciliabule cu funcţionarii corupţi ai unui stat şi el în plină dezintegrare,
merse direct la miezul problemei. Tăie dintr-odată nodul gordian cu o
întrebare directă, lipsită de echivoc
— Cât?
— Cetăţene, încercă omul să-şi salveze demnitatea, ce fel de întrebare e
asta?
Dar Bill era încăpăţânat ca un catâr în dimineaţa aceea, se mărgini să
repete şi se pregătea s-o facă până la obstinaţie.
— Cuanto? Cuanto pesos? (Câţi? Câţi pesos?).
Pe faţa lui Bill se citea atâta disperare şi hotărâre deopotrivă încât
funcţionarului îi scăpă involuntar păsărică din gură.
— Cuatrocentios? Cuantrocienios pesos?
(Patru sute? Patru sute de pesos?) exclamă Bill uluit.
Era doar o sumă colosală pentru vremurile acelea. Dar următoarele
cuvinte ale hoţului de la ghişeu îl lăsară perplex până şi pe Sam care era
obişnuit cu felul de a face negoţ al yankeilor din ţara sa.
— Por cada cuatrocentios pesos senor, por cada! (Pentru fiecare patru
sute de pesos senor, pentru fiecare!).
Aşa se face că Bill şi Sam n-au putut decât să se întoarcă cu coada între
picioare de la acel ghişeu. Atâţia bani nu mai văzuseră de mult de când se
aflau în ţară şi nici nu cunoşteau vreo modalitate cum să-i obţină. S-ar fi
putui adresa binefăcătorului lor don Federigo SANDOVAL, dar omul
acesta făcuse atât de multe pentru ei în ultima vreme că ar fi considerat o
impietate să-l mai deranjeze acum şi cu o cerere imensă de bani pe care
ştiau prea bine că nu mai puteau s-o returneze.
Cel puţin nu, în viitorul apropiat. Dar cei doi prieteni nu se dădură
bătuţi, erau doar alcătuiţi dintr-un cu totul alt aluat aşa că încercară
imposibilul. Toată ziua au bătut străzile în căutarea unui loc de muncă,
care să le permită ca măcar după un timp oarecare, rezonabil, să facă rost
de bani pentru a-şi obţine actele de călătorie râvnite. Dacă ar ti fost de
capul lor treacă-meargă poate că ar fi decis să spele putina clandestin deşi
riscurile ar fi fost majore. Oricând ar fi putut fi consideraţi spioni de către
una dintre tabere şi puşi la zid tară multă vorbă. Acum însă cu fetele pe
cap nu le prea venea să rişte punându-le şi pe ele în primejdie tocmai într-
un moment în care-şi recăpătaseră libertatea de-o manieră aproape
nesperată.
Sigur, ar fi putut rămâne în oraş pentru mai multă vreme dar nici asta nu
era o soluţie. Imediat ce japonezii ar fi ieşit din spital, Bill nu se îndoia
deloc că niponii se vor face forte să le descopere ascunzătoarea şi să-şi ia
revanşa. Se aflau cum se mai spune între Scylla şi Caribda, sau mai
popular între ciocan şi nicovală, iar singura soluţie raţională era părăsirea
acestui oraş cât mai degrabă. Şi-acum iată! Nu era destul că-şi irosiseră
ziua fără să obţină nimic se mai procopsiseră şi cu „coada” asta după ei!
Lui Bill îi venea să înjure dar se abţinu pentru a nu-i da prilejul prietenului
său Sam să-l imite, întrucât acesta era mai slobod la gură de felul său.
Dacă şi-ar fi vărsat nervii de maniera asta grobiană s-ar fi dus pe apa
sâmbetei şi bruma de educaţie civică pe care se tot străduia să i-o vâre în
cap şi mai ales în comportament prietenului său.
— În loc de înjurătură se mărgini să spună.
— Ştii ceva Sam? Să ne continuăm drumul ca şi când nu s-ar fi
întâmplat nimic. Când ajungem în Paseo del Recoletos, ne dosim într-o
străduţă laterală şi-l luăm pe musiu la refec. Planul ăsta păru să-i placă cu
precădere lui Sam care-şi ridică la lumina unui lampadar, pumnii grozavi:
— Aşa să facem Bill şi-apoi să vedem dacă nu-i va plăcea!
Zis şi făcut! Şi-au continuat drumul liniştiţi cotind pe câteva străzi
încoace şi încolo doar pentru a se convinge că aveau intr-adevăr de-a face
cu un urmăritor. Aşa păreau să stea lucrurile, întrucât umbra nu-i slăbea
deloc. În sfârşit ajunseră într-o stradă mai puţin luminată şi de-abia dădură
colţul că au şi dat de-o oportunitate de care trebuiau să profite. Zidul unei
proprietăţi învecinate se dărâmase pe o porţiune şi acolo se găsea locul cel
mai prielnic pentru a organiza o ambuscadă.
S-au pitit repede în dosul zidului şi n-au avut de aşteptat prea mult
pentru că urmăritorul lor şi apăruse. Bocancii lui grei răsunau pe pavaj
când umbra proiectată de unui dintre felinare şi răsări în apropierea lor.
Bill şi Sam atâta aşteptară. Ca nişte pantere săriră cei doi flancându-l pe
individul care deşi nu purta uniformă părea să aibă o ţinută militară. Sam
îşi şi ridicase pumnul imens pregătit sa-î altoiască, dar lui Bill îi reuşi să-l
oprească în ultima clipă.
— Senor, începu el politicos deşi nu-i ardea deloc de aşa ceva. Cred că
ne datoraţi o explicaţie.
Spre surprinderea celor doi prieteni, străinul făcu o plecăciune,
ridicându-şi pălăria politicos:
— Senores, am cumva onoarea cu Bill, Bill Gazon şi prietenul său,
Sam?
De uimire lui Bill i se luă piuitul. La toate s-ar fi aşteptat numai la asta
nu. Cum se face că străinul acesta le cunoaşte numele? Asupra lui Sam
impresia produse o reacţie contrară de furie abia stăpânită. Din nou se
apropie de străin cu pumnii ridicaţi ameninţător după care-i scăpă printre
dinţi:
— Cine naiba eşti tu, amice? Ne urmăreşti de-o oră întreagă şi ne mai
spui şi pe nume?
Omul se mărgini să zâmbească după care declară candid.
— Adevărul e, senores că vă urmăresc de câteva ore bune, şi de fapt de
când aţă părăsit ultimul birou de înregistrare a forţei de muncă. Că doar
acum aţi observat că aveţi o „umbră” nu poate decât să mă măgulească.
Numele meu e Coruobez, căpitan Humberto Cordobez ca să fiu mai exact.
Ei drăcie îi trecu lui Bill fulgerător prin cap. Să ştii că afurisiţii de
agenţi ai Gărzii Republicane ne-au dat de urmă şi-acum au pornit
vânătoarea împotriva noastră. Lui Bill nu-i mai rămânea decât să braveze,
întrucât nu vedea ce altceva ar mai fi putut face. Pe de altă parte militarul
acesta politicos nu părea înarmat şi nici nu produsese un act de arestare.
La nevoie se putea lesne descotorosi de el şi să-şi vadă de drum. În niciun
caz nu trebuia să afle unde locuiesc pentru a nu se pune pe ei şi apoi şi pe
fete în pericol.
— Ei acum că am făcut cunoştinţă ce doreşti de la noi senor capitano?
— Să vă ofer ceea ce aţi căutat toată ziua, veni surprinzător, franc şi
candid răspunsul.
— Cum, vrei să ne oferi dumneata ce am căutat toastă ziua?
Nu se putu dumiri Bill.
— Întocmai senores, exact ce-aţi auzit.
— Prin urmare senor capitano, dacă înţeleg eu bine, făcu Bill uluit dar şi
neîncrezător deopotrivă, dumneata ne-ai urmărit pentru a ne oferi aşa pur
şi simplu, cei 1600 de pesos de care avem nevoie.
— Ei, nu chiar aşa pur şi simplu. Va trebui să-i câştigaţi. Cu alte cuvinte
vă ofer un loc de muncă. Nu aşa-ceva au căutat senores toată ziua?

Capitolul 2
Propunerea
— În sfârşit, senor capitano despre ce fel de loc de muncă e vorba?
— Sper să ne ajutăm reciproc. Am onoarea prin urmare cu William
Gazon şi Samuel Dentry?
— Întocmai, dar asta se ştie deja.
— După câte ştiu căutaţi un job.
— Mai precis două. Pentru mine şi prietenul meu, Sam, aici de faţă.
— Sunt împuternicit să vi le ofer eu, aici şi acum.
— Ar fi minunat, dar presimt ce are să urmeze. Căutaţi voluntari, ca să
nu spun mercenari, pentru una dintre taberele beligerante.
— Aşa e senor Gazon, dar nu în sensul în care o spui dumneata.
— Oricum aş spune-o, e acelaşi lucru. Fie că sunteţi de partea lui
Franco, fie a republicanilor, răspunsul e acelaşi. Nu dorim să luăm parte la
un război care nu e al nostru.
— Nu suntem mercenari şi nici nu vrem să devenim, sir, întări şi Sam
răspunsul ferm al lui Bill.
— Aţi fi mercenari dacă v-aş cere să luptaţi cu arma în mână, pentru o
perioadă nedeterminată de timp, ori eu nu vă cer aşa-ceva.
— Prin urmare ar putea fi o muncă de birou?
— Întrucâtva. E-o chestiune de câteva zile, cel mult şi pentru asta
încasaţi 2000 de pesos.
— 2000 de pesos? rămase Sam cu gura căscată. Pentru câteva zile de
lucru?
— Poate şi mai puţine. Depinde de abilitatea şi dedicaţia cu care veţi
munci. Ei, vă interesează?
— Poate, dădu răspunsul precaut Bill, deşi fusese destul de emoţionat la
auzul sumei de 2000 de pesos care ar fi acoperit din plin toate cheltuielile
cu paşapoartele. Totuşi mai rămâne o întrebare.
— Întreabă, senor.
— De ce tocmai noi? De ce nu alţi rezidenţi nativi care nu au de lucru?
Trebuie să fie o chichiţă la mijloc, dădu el glas îndoielii care-l muncea în
clipa de faţă.
— Foarte simplu senor Gazon, chiar este o chichiţă la mijloc, cum îi
spui dumneata, dar e de cu totul altă natură.
— Atunci pot să ştiu şi eu această chichiţă, să văd dacă merită să mă
gândesc la propunerea dumitale?
— Fiindcă dumneata cunoşti limba rusă şi de aceea, veni simplu şi
deconcertant răspunsul străinului.
Acum însă se ridica o altă întrebare. De unde naiba ştia străinul ăsta
acest amănunt? Nu cumva este o capcană, şi-acest militar voia să se
convingă dacă avea sau nu de a face cu dezertorii urmăriţi probabil, din
armata republicană?
— De unde ştii dumneata toate astea? Se nelinişti de-a binelea, Bill.
— Păi să vedeţi senores… şi căpitanul Cordobez se pomi să le spună că
a fost de faţă deşi nu la vedere când la ultimul aşa-zis angajator acesta îi
întrebă ce ştiu să facă şi câte limbi cunosc.
Ce-i drept Bill afirmase că întrucât petrecuse mulţi ani în Rusia
cunoaşte această limbă foarte bine. De fapt o stăpâneşte ca un rus. Nu-i
folosise atunci la nimic, postul tot nu-l obţinuse, dar se vede că faptul nu
rămăsese fără urmări.
— Şi ce au de-a face cunoştinţele mele de limbă aici? stărui mai departe
Bill.
— Foarte mult senor, foarte mult. Dacă nu ar fi acest amănunt n-am mai
fi stat de vorbă acum. Dar despre toate astea ceva mai târziu. Dacă sunteţi
cu adevărat interesaţi veniţi cu mine să vorbiţi cu comandantul.
— Acum, în miez de noapte? vru să ştie Sam.
— Acum senor. Chiar acum! Misiunea care vi se oferă e urgentă, şi-apoi
promit că nu va dura mult. Ulterior o să vi se pună la dispoziţie o maşină
care să vă ducă în cartierul unde locuiţi. Fireşte asta nu va depinde de
răspunsul afirmativ sau negativ la interpelarea noastră. La transportul cu
maşina mă refer.
— Să mergem atunci, hotărî Bill pe loc. Dar să ştii senor capitano, dacă
nu-mi convine, târgul nu se face.
— Asta e de la sine înţeles.
— Vreau să aud totul până la amănunt, ce ni se cere concret, şi asta chiar
din gura comandantului.
— Senores, colonelul nostru, vă asigur, vă va da toate instrucţiunile şi
amănuntele posibile.
N-au mai pierdut timpul şi-au luat-o la pas. După nicio jumătate de oră
se găseau în faţa unei clădiri cenuşii cu ferestre acoperite cu pânză de
camuflaj. După un semnal codificat practicat de către căpitan în poarta
clădirii aceasta se deschise, permiţând accesul.
După ce-au urcat câteva trepte s-au trezit în faţa unei uşi capitonate cu
mătase neagră pe care scria SENOR COMANDANTE, CORONEL VALDEZ.
Din nou o bătaie uşoară în uşă, într-un anume fel, a căpitanului Cordobez,
iar din interior veni prompt, o voce răguşită, de bas, bărbătească, care îi
invită:
— Adelante! (Intraţi!).

***
— Deci despre asta este vorba, senores. Duceţi scrisoarea asta maiorului
Rodriguez şi o să vi se acorde împuternicirea de a-l vizita pe prizonier.
Dumneata senor Gazon eşti trimisul special al generalului Mereţkov şi te
poţi convinge în ce grad e atins Stormovik-ul.
— Dar nu mă pricep deloc la avioane.
— Nici nu trebuie să te pricepi. E suficient să ai aerul şi tupeul că te-ai
pricepe. Poţi să-i ceri comandantului Rodriguez încuviinţarea ca însoţit
fireşte de vreo patrulă să-ţi prezinte avionul.
— Presupunând că asta se poate face tot mai rămâne un punct obscur.
— Ştiu, pilotul. Acesta de altfel e şi obiectivul principal. Să-l ajutaţi să
spele putina şi nu oricum ci împreună cu avionul.
— De acord până într-un punct. Un alt mijloc de evadare ar fi şi greu de
imaginat. Oamenii colonelului Rodriguez, ne-ar lua urma cât ai zice peşte.
— Nici măcar acesta nu e cel mai periculos. Locţiitorul acestuia
maiorul Woronow pare a fi numărul unu deşi comanda o are formal
colonelul spaniol. Tocmai de aceea cunoştinţele dumitale de limbă rusă mi
se par determinante.
— Pilotul şi avionul sunt două variabile aleatorii ca să mă exprim în
termeni matematici. Va fi greu să le controlez pe amândouă simultan, se
plânse Bill.
— Crezi dumneata senor Gazon că nu-mi dau şi eu prea bine seama de
lucrul ăsta? Totuşi pilotul rămâne obiectivul principal, asta şi din raţiuni
umanitare ca să spun aşa. Omul ăsta, un englez, ne-a adus servicii
incomensurabile şi trebuie să-i răspundem pe măsură. Dacă e să alegi între
om şi maşină, alege omul.
— Asta vă onorează senor coronei.
— Numai că nu văd cum ar putea fi salvat omul fără ajutorul aparatului.
— Depinde foarte mult de împrejurări. Nu e exclus ca la un moment dat
să fim nevoiţi să facem opţiunea între om şi maşină
— Dacă totuşi le puteţi realiza pe amândouă recompensa va fi mai
mare. Depinde de dumneata şi de amicul dumitale în ce moment vei vrea
să decolezi.
— În teorie totul pare posibil, în practică pot interveni necunoscute. În
orice caz senor coronei, dacă planul eşuează ştiţi şi dumneavoastră că ne
aşteaptă glonţul.
— N-o să vă amăgesc. Poate chiar mai rău, tortura, înainte de moarte.
NKVD-ul sovietic e renumit pentru asta. Vor fi vrând să ştie cine a
organizat totul, precum şi locaţia noastră.
— În acest caz suma de 2000 de pesos mi se pai e derizorie, supralicită,
Bill.
— Aşa e, îi ţinu isonul şi Sam. Având în vedere riscurile la care suntem
expuşi, credem totuşi că vieţile noastre aşa sărmane cum sunt valorează
mai mult decât 2000 de pesos.
— Dar cât pretinzi dumneata senor Dentry?
— 5000 de căciulă, dar nu de pesos, ci dolari, în plus patru paşapoarte
de liberă trecere.
— Phui, lăsă să-i scape colonelului spaniol printre dinţi. Dar ştii să ceri
nu glumă, senor! Uiţi însă că suntem în plin război civil şi banii se găsesc
greu pretutindeni.
— Dacă ar fi stat lucrurile altfel cu siguranţă am fi pretins dublul sumei
pentru o astfel de operaţie. Recuperarea unui astfel de avion şi a pilotului.
Sam îl înghionti pe prietenul său cu piciorul pe sub masă astfel încât
pentru a nu-l lăsa singur, Bill fu nevoit să-i sprijine.
— Să punem problema altfel senor coronei. La cât s-ar ridica pierderile
în cazul că nu aţi recupera avionul şi nici pilotul? Cu siguranţă de câteva
zeci de ori mai mult. În acest context şi având în vedere riscurile enorme
la care suntem expuşi eu tot cred că armata reprezentată prin
dumneavoastră face afacerea cea mai bună. Şi-apoi să nu uitaţi de cele
patru paşapoarte.
— Patru paşapoarte? Dar nu văd decât două persoane.
— Mai sunt doi sau mai precis două, sora mea şi prietena ei care ne
aşteaptă la hotel.
— Şi eu care am crezut că sunteţi singuri la părinţi, glumi colonelul.
— Ei bine, nu suntem. Şi poate că e mai bine pentru dumneavoastră.
Dacă eram aşa cum spuneţi, singuri la părinţi, nu ne-am fi lăsat ademeniţi
în jocul ăsta.
— Să înţeleg prin asta că deja v-aţi lăsat „ademeniţi”? zâmbi pe sub
mustaţă colonelul.
— Încă nu dar suntem aproape de-a o face. Bineînţeles dacă ne acceptaţi
condiţiile. Remuneraţia trebuie să fie proporţională cu riscurile. Să te vâri
aşa în bârlogul inamicului nu-i de colea. E chiar ceva mai mult decât de-a
combate cu arma în mână ca un mercenar oarecare. Aşa mai poţi scăpa,
poţi fi chiar luat prizonier dar ca spion doar glontele te aşteaptă. Asta în
cel mai bun caz ca să nu mai evoc tortura de care aţi avut francheţea să ne
amintiţi.
— Hm! în cazul ăsta nu vă pot contrazice.
— Păi vedeţi?
— Şi dacă ne trageţi pe sfoară? încasaţi avansul şi vă mulţumiţi cu atât.
— Chiar dacă nu am fi oameni de onoare, nu ne-am expune pe noi şi
mai ales pe fetele pe care le protejăm de răzbunarea oamenilor
dumneavoastră. Apoi veţi afla destul de curând dacă am reuşit sau am
eşuat lamentabil, iar fetele s-ar constitui într-un zălog asigurător în
mâinile dumneavoastră.
— Şi-apoi rânji Sam. Totuşi 10000 de dolari înseamnă mai mult decât
5000.
— Bine fie! 10000 de dolari şi patru paşapoarte, oftă din toţi rărunchii
colonelul. Când va auzi generalul OLIVERA, îmi va da un şut în fund şi
mă va expedia afară din armată.
— Nu şi dacă îi veţi înapoia avionul şi pilotul pe deasupra.
— Să fie clar! Dacă veţi reuşi numai jumătate din treabă veţi fi plătiţi
pe jumătate.
— De acord. Adevărul e că mai degrabă o să ratăm totul decât jumătate
pentru că fără pilot n-avem ce face cu avionul şi fără avion nu vom reuşi
să evadăm împreună cu pilotul, preciză Bill.
— Asta cam aşa-i. Atunci să-i dăm drumul. Dar nu uitaţi am convenit la
toate condiţiile voastre dar la cel mai mic semn de trădare, glonţul.
— De asta suntem pe deplin conştienţi, senor coronei, fu de acord Bill.
Dar şi Sam mai practic avea un cuvânt de spus
— Şi încă ceva! Două dintre paşapoarte cele pe numele fetelor trebuie
să fie gata imediat. Şi fireşte jumătate din sumă.
— Nu ţi se pare că pretenţia asta e cam exagerată senor Dentry?
— Nu, pentru că există probabilitatea destul de mare să ne lăsăm oasele
pe-acolo. În acest caz cele două fete ar rămâne expuse, fără apărare, iar
sacrificiul nostru ar fi în zadar, preciză Bill.
— Totuşi există riscul să dispăreţi cu banii şi cu cele două paşapoarte,
insistă ofiţerul superior.
— Nu există, pentru că momentan nu ne veţi oferi decât două
paşapoarte. De altfel dacă sunteţi de acord, după ce lăsăm banii şi
paşapoartele ia hotei ne putem reîntoarce cu aceeaşi maşină aici punându-
ne! a dispoziţia dumneavoastră. Mâine în zori putem trece la executarea
misiunii.
— Senores paşapoartele nu se pot executa decât dacă dispuneţi de
fotografiile fetelor. Chiar şi în acest caz tot va trebui să aşteptaţi câteva
ore. E-o treabă de migală care nu se poate face cât ai bate din palme.
— E de la sine înţeles. Atunci noi ne vom înapoia la hotel să le anunţăm
pe fete.
— Nu merge aşa, senor. De-acum dacă am încheiat negocierea vă veţi
deplasa numai însoţiţi, şi cu maşina noastră. Ei ce spuneţi, aveţi
fotografiile.
— Din fericire le avem asupra noastră şi Bill se felicită că de când era
în căutarea surorii sale nu se despărţise nicio clipă de fotografia Thea-ei şi
a prietenei sale.
Bill căută în portmoneu şi întinse ofiţerului spaniol cele două poze nu
fără o oarecare strângere de inimă.
— Ei, acest punct odată lămurit puteţi să vă odihniţi în dormitorul
nostru pe durata celor două ore necesare pregătirii documentelor. Poate că
va fi ultima voastră odihnă pentru o perioadă de vreme. Factorul timp este
extrem de important întrucât însuşi Mereţkov sau vreun alt general de
aviaţie ar putea cere să i se trimită prizonierul, sau avionul, după caz. În
această alternativă planul nostru cade baltă. Mâine în zori va trebui să fiţi
la Guadalajara.
Cei doi prieteni au fost nevoiţi să cedeze în acest punct. Nu puteau
întinde mai mult coarda şi se puteau felicita că au obţinut mai mult decât
visaseră vreodată, în viaţa lor. E drept că şi preţul era pe măsură. Era vorba
de-a intra pentru a doua oară în bârlogul duşmanului. Dacă erau
descoperiţi pentru oricare din delicte, dezertare şi spionaj le era destinat
glonţul. Cel puţin aveau să rămână cu satisfacţia că nu puteau fi împuşcaţi
de două ori. Gândul că aveau să intre în posesia celor două paşapoarte şi a
unei sume mai mult decât generoase în aceste vremuri grele de război
civil, menta tot riscul. Dacă era să scape ele, fetele, după tot ceea ce
înduraseră de pe urma ticăloşilor de niponi, atunci preţul nu era exagerat.
Numai dacă oamenii armatei nu se vor dovedi şi aceştia nişte ticăloşi,
căutând să-i înşele. De asta se vor convinge începând cu înmânarea actelor.
Cel puţin până la îndeplinirea misiunii se vor feri să rişte, sau să facă
vreun gest necugetat. Gândind din punctul lor de vedere se puteau gândi şi
ei la trădare. Erau destul de multe în joc. În definitiv unul dintre piloţii lui
Franco plecase într-o misiune de recunoaştere în liniile republicane şi asta
după ce forţele franchiste doborâseră unul dintre avioanele sovietice de
ultimă generaţie. Pe acest tip de avion se încercase survolarea spaţiului lor
aerian dar din nefericire fusese doborât sau aterizase forţat din cu totul
alte pricini.
Misiunea lor era să recupereze omul şi avionul sau măcar unul dintre
aceştia. Operaţia această tactică de război se baza pe o stratagemă simplă
în esenţa ei, a cărui succes depindea de îndrăzneală şi tupeu, într-un areal
de timp limitat. Trebuia ca el, Bill, să se prezinte cu un document
falsificat venit chipurile din partea generalului-colonel Mereţkov, cu
misiunea de-a inspecta avionul doborât pentru a-i evalua eventualele
stricăciuni, şi desigur de a-l interoga pe pilotul englez, poate rănit. El
însuşi trebuia să se dea drept căpitanul TREPNEW, proaspăt sosit ca
aghiotant din Rusia ia cererea comandantului suprem a unităţilor
consiliate de sovietici. Sam putea trece drept unul dintre mercenarii
înrolaţi în armata republicană. Şi toată această operaţie nebunească, atât
de fragilă încât atârna doar de-un fir de păr avea să se bazeze pe tupeul,
jocul actoricesc, şi cunoştinţele de limbă rusă a lui Bill. Era vorba pur şi
simplu de-o cacealma dacă nu de-o nerozie şi chiar asta putea fi şansa ca
ea să reuşească.
Toată această mascaradă se baza pe faptul că adjunctul maiorului
Rodriguez, căpitanul Woronow. Nu-l cunoştea personal şi nu-l întâlnise pe
Mereţkov şi n-avea de unde să ştie ce fel de aghiotanţi primise de curând
acesta. Dacă lucrurile se schimbaseră între timp, soarta celor doi prieteni
era pecetluită.
— La dracu, se exprimă Bill, ca şi cum s-ar fi descătuşat brusc de toată
tensiunea acumulată. Cu-o moarte e dator omul. Putem sta în hotelul
nostru fără bani şi fără acte şi să primim o bombă în cap. Viaţa e un fruct
frumos pentru cei care îndrăznesc să-l culeagă.
— Ce te-a apucat, Bill vorbeşti de moarte când ar trebui să ne gândim la
somn. Totuşi un lucru mă roade.
— Care Sam, poate gândul morţii apropiate.
— Pe ăsta nu-l iau în considerare. Altfel nici nu m-aş mişca din casă.
Oamenii ăştia sunt atât de disperaţi că am fi putut cere şi câte 20000 de
căciulă.
— Haida de, Sam. Până acum o oră ai fi considerat o pleaşcă şi o sută de
pesos pentru ca acum să visezi la o grămadă de bani. Dacă vrei să ştii pe
mine mă bucură cel mai mult paşapoartele fetelor decât banii.
— Fiindcă nu te-ai născut în ţara unchiului Sam, Bill, de-aceea. Pe de
altă parte eşti un om generos, care întotdeauna îi are în vedere întâi pe
alţii. Ai uitat prin câte greutăţi am trecut de când au început să ne
lipsească hârtiile astea blestemate care se cheamă bani? Tot ciorovăindu-
se cei doi prieteni au adormit în cele din urmă.

Capitolul 3
Misiunea
— Sus Sam!
— Hârtiile sunt gata?
— Sunt gata amice aşa cum ni s-a promis. Măcar în această problemă
oamenii colonelului par să se fi ţinut de cuvânt.
— În pesos sau dolari?
— La dracu Sam, paşapoartele omule, paşapoartele. Ce fel de hârtii îţi
vin acum în minte? Te pomeneşti că în cele două ore n-ai visat altceva
decât hârtiile astea cu poza unchiului tău, Sam, pictată pe frontispiciu.
— E Benjamin Franklin, Bill şi nu am un unchi atât de bogat.
Dar convorbirea matinală, putem să-i zicem matinală întrucât trecuse de
ora două, dimineaţa, se încheie în clipa când acelaşi căpitan Cordobez
apăru însoţit de un alt individ, un sergent de data asta.
Amândoi se aflau în haine civile, părând gata de acţiune. Căpitanul li-l
prezentă pe sergentul Ramos care era pregătit să-i ducă pe toţi patru acolo
unde-i va fi voia lui Bill. Înainte de-a părăsi clădirea mai trecură încă
odată pe la biroul colonelului care-i aştepta în picioare.
— Senores, aveţi aici, conform înţelegerii paşapoartele cu pozele
prietenelor voastre pe frontispiciu, Thea Gazon şi Iwanowna Barrowa.
Bill îşi întinse mâna ca să apuce preţioasele documente, dar atunci când
colonelul scoase de undeva din sertarul mesei un plic dolofan de culoare
cenuşie, Sam a fost acela care-l înhăţă cu dexteritate.
— Prima parte a înţelegerii şi mai mult de jumătate, ţinând cont de
paşapoarte, noi am avansat-o.
E rândul vostru să procedaţi la fel.
— Suntem oamenii dumneavoastră senor coronel.
— Să nu credeţi că puteţi să ne înşelaţi. La cei mai mic semn de trădare
ştiţi ce vă aşteaptă. Căpitanul are ordine precise. Pe de altă arte, în caz de
trădare şi numai în această eventualitate nici prietenelor dumneavoastră nu
le va merge prea bine. Nu uitaţi că acum după ce am elaborat paşapoartele
suntem în posesia tuturor datelor de care avem nevoie.
— Nu mă îndoiesc, dar nu va fi cazul. Suntem oameni de onoare nu mai
puţin decât dumneavoastră. Dacă dintr-un motiv oarecare, dispariţia
pilotului sau avionului, nu putem îndeplini misiunea şi mai rămânem în
viaţă vă înapoiem banii mai puţin cete două paşapoarte desigur. Doar în
cazul că încercând să aducem la îndeplinire misiunea ne vom pierde
vieţile suma de bani deja avansată le va rămâne ca o mică recompensă
fetelor pentru a le ajuta să emigreze din ţară.
Şi Bill chiar intenţiona să facă asta în ciuda împotrivirii probabile a lui
Sam.
— În acest caz se pare că ne-am înţeles senores.
— Cordobez vă va însoţi pretutindeni. Pentru a sublinia determinarea sa
căpitanul îşi pipăi semnificativ revolverul.
— Fiţi liniştiţi, ne vom onora promisiunea.
— Acesta e numai primul pas, senores. Ştiţi ce se întâmplă în cazul când
voi da consemnul că paşapoartele sunt false? Adio cu cele două doamne.
— Ştim prea bine domnule colonel şi chiar dacă tetele ar fi în siguranţă
noi tot vom înţelege să ne respectăm cuvântul. Onorăm prin asta nu numai
cuvântul dat, dar şi să venim în ajutorul acelora care ne-au acordat
sprijinul la un moment dat. Vom face tot ceea ce ţine de noi dar dacă totuşi
lucrurile ies prost şi nu din vina noastră, atunci avem şi noi o rugăminte.
— Ascult senor, Gazon. Vorbeşte! Dacă e-n puterea noastră vă vom
îndeplini-o.
— Prin urmare dacă nu reuşim, e hazardat să credem că vom rămâne în
viaţă. În acest caz vă cer să vă daţi cuvântul de onoare că le veţi lăsa
jumătate din suma promisă, prin urmare avansul, surorii mele şi prietenei
sale, ajutându-le să iasă din ţară, în Portugalia, aşa cum este menţionat aici
pe documentele astea. Am cuvântul dumneavoastră domnule colonel?
— Îl ai senor Gazon. Chiar dacă eşuaţi, un ofiţer al armatei regale ştie
să-şi respecte cuvântul.
O strângere de mână pecetlui înţelegerea dintre cei doi bărbaţi. Era
război şi orice întreprindere de acest gen era deosebit de riscantă. Şansa de
a-ţi pierde viaţa era mare şi pentru un singur civil. Cei doi prieteni trăiseră
de curând această experienţă. Până la proba contrară erau nevoiţi să se
bazeze pe cuvântul acestuia, după cum şi ofiţerul nu avea altă alternativă
decât să spere în devotamentul şi sârguinţa depusă în atingerea
obiectivului stabilit. În definitiv totul se baza pe încredere întrucât dacă
una din părţi era înclinat să trădeze, atunci toţi vor fi avut de pierdut.
O maşină de culoare închisă îi aştepta la poartă şi sergentul Ramos se
aşeză la volan. Conducea concentrat pe străzile aflate parţial în camuflaj
antiaerian dar se vedea de la o poştă că-şi cunoştea bine meseria. Nici
Cordobez, nici Ramos nu schimbară nicio vorbă după ce Bill îi dăduse
şoferului, adresa hotelului Garibaldi. De altfel nici Bill nici Sam n-au prea
avut chef de vorbă. Prea multe incertitudini şi necunoscute le învolbura
viitorul. Când au fost aproape de-a ajunge în dreptul clădirii cochete a
hotelului, Ramos opri maşina, iar Bill şi Sam, împreună cu Cordobez, care
avea mâinile adânc înfundate în buzunarele pardesiu lui trecură pe lângă
portarul care adormise la biroul de recepţie. Nu l-au trezit uşa fiind doar
întredeschisă. Au urcat la etajul doi, iar Bill a scos din buzunar cheia pe
care o luase cu sine. Fetele aveau consemn să nu iasă din cameră orice s-ar
fi întâmplat. Iscoadele japonezilor sau pur şi simplu raziile inopinate ale
poliţiei le-ar fi putut deconspira prematur.
Când au intrat în cameră cei trei bărbaţi s-au oprit în pragul uşii,
ferindu-se să facă zgomot, emoţionaţi. Cele două fete dormeau
îmbrăţişate, fiind probabil atât de obosite încât nici măcar n-au auzit
zgomotul cheii învârtindu-se în broască.
Nici Bill şi nici Sam n-au avut inima de-a le trezi chiar şi pentru
motivul de-a le aduce la cunoştinţă vestea cea bună, a dobândirii actelor.
Poate că-i mai bine aşa îşi spuse Bill. Cum i-ar fi putut spune el surorii
sale pe care-o căutase atâta că era nevoit să se despartă fie şi pentru câteva
zile, dacă nu pentru totdeauna? În acest caz, inteligentă cum era, intuind
sacrificiul pe care era dispus să-l facă fratele său Bill pentru siguranţa ei
şi-a prietenei sale, Thea cu siguranţă s-ar fi opus din răsputeri ca fratele ei
şi amicul său să plece într-o misiune atât de primejdioasă în bârlogul
uneia dintre taberele beligerante, de unde abia scăpaseră cu viaţă.
Ce-ar fi putut urma? Momente lungi, stânjenitoare în care ar fi trebuit
să-şi argumenteze decizia în faţa surorii sale, căutând să-i demonstreze că
nu exista pentru dânşii, o altă alternativă. Fiecare ceas în plus în care-ar fi
rămas pe pământ spaniol ar fi însemnat tot atâtea riscuri, fie şi numai din
cauza războiului care bântuia această ţară ignorând pericolul care-ar fi
putut veni din partea japonezilor după externarea acestora din spital. De
altfel nu trăiseră cu toţii la modul cel mai real posibil această ameninţare
chiar din perioada în care se mai aflau în spital? De aceea Bill se hotărî.
Nu le va mai trezi pe fete, chiar cu riscul de a nu-şi mai putea lua un
rămas-bun, ci le va pune în faţa faptului împlinit.
îşi smulse o foaie de hârtie din bloc-notesul său, lăsă o scurtă notă
informativă pentru fete, paşapoartele, plicul cu bani şi cheia de la cameră.
Le ruga să plece neîntârziat în Portugalia la Algarve, de unde vor găsi un
vas care să le ducă în patrie. Asta dacă în decurs de trei zile Bill şi Sam
sau măcar unui dintre aceştia nu se vor mai reîntoarce. Banii care se
găseau în plic şi care poate mai urmau să-i primească ie vor ajunge pentru
biletele de călătorie dar şi pentru a începe o viaţă nouă în patrie sau
oriunde paşii vieţii le vor conduce.
Până şi ursuzul căpitan Cordobez se lăsă impresionat la vederea
tabloului idilic al celor două fiinţe realizând că Bill şi Sam spuseseră
adevărul şi că nu va exista un act de trădare din partea acestora fie şi
pentru singurul motiv că fiinţele astea neajutorate se vor constitui în cel
mai bun zălog şi garanţie iar şefului său îi va putea duce vestea cea bună.
Drept consecinţă îşi lepădă încrâncenarea îşi scoase mâinile din
buzunarele pardesiului afişând alura unui om degajat şi simpatic.
Maşina făcu cale întoarsă dar nu se mai înapoie la sediul rezidenţei
armatei regale. Ieşiră curând din zona citadină rulând cu viteză maximă
îndărăt spre oraşul Guadalajara. Misiunea plină de primejdii a celor doi
prieteni era pe cale să înceapă…
ÎN MISIUNE SECRETĂ
Capitolul 1
Din nou în Guadalajara
Doi militari, unul înalt, blond, atletic, având gradul de căpitan şi
uniforma armatei republicane, însoţit de un sergent negru, mai scund dar
lat în spate şi bine făcut, având alura unui boxer american ajuns în top de
carieră, din trupele de mercenari, se îndreptau înspre porţile garnizoanei
militare de pe CALLE ROJA. Nu e greu de ghicit pentru cititorul nostru
avizat că-n spatele identităţii celor doi militari se ascundeau Bill şi Sam,
cei doi prieteni nedespărţiţi care-şi schimbaseră hainele civile cu altele
mai potrivite din recuzita armatei franchiste.
Asta, chiar înainte de a se îndrepta spre hotelul Garibaldi unde cei doi se
cazaseră alături de sora lui Bill, Thea Gazon şi prietena acesteia, rusoaica
Iwanowna Barrowa, recent eliberate din prizonieratul nipon.
Portarul încremeni în poziţie de drepţi în momentul când tânărul blond
apăruse în vizorul micii magherniţe care-i ţinea loc de lojă portarului. Bill
duse mâna la caschetă şi ceru într-o spaniolă cam de baltă cu un puternic
accent slav să-i vorbească neîntârziat comandantului, maiorul Rodriguez.
Au fost introduşi cu promptitudine, imediat ce la un semnal acustic
eliberat de portar în eter, îşi făcu apariţia un locotenent major care după ce
salută ceremonios, îi mai întrebă şi el ce doresc. Era şi firesc că fiind abia
în zorii zilei, ofiţerul care fusese de gardă şi abia îşi revenise din somnul
furat dinspre dimineaţă nu prea era bucuros de oaspeţi şi încă unii atât de
simandicoşi.
— Sunt căpitanul Trepnew şi vin de la cartierul general. Am un
document important pentru comandantul Rodriguez.
Desigur Bill, declamă fraza asta ca şi cum ar fi învăţat-o pe dinafară,
străduindu-se să-şi păstreze accentul slavon. Nu-i venea deloc greu s-o
facă având în vedere că locuise mulţi ani în această ţară la rudele din
partea mamei care era rusoaică. Răspunsul ofiţerului de gardă îl mulţumi
pe deplin:
— Sunt locotenentul major Robles, Pablo Robles, ofiţer de gardă.
Comandantul Rodriguez nu se găseşte momentan în unitate dar vă va
primi locţiitorul acestuia, maiorul Woronow.
— Tu du-mă la el, îşi reluă Bill spaniola stâlcită acum că-şi terminase
de declamat poezia.
— Numai că şi căpitanului Woronow, nu i se poate vorbi în momentul
de faţă. Încă mai doarme. Poate vreţi să-mi predaţi documentul mie.
Îndată ce se scoală…
— Tu nu, tu locotenent major, eu vrea vorbeşte cu comandantul. Dacă
nu atunci, locţiitor. Document important nu poate fi predat oricine, se
exprimă grobian Bill imitând aerul de superioritate al consilierilor din est
veniţi să pună umărul ia edificarea primei societăţi socialiste în Europa de
Vest.
Ofiţerul Robles nu se supără deloc, ba dimpotrivă. Era obişnuit cu
atitudinea camarazilor consilieri care păreau traşi la indigo, zâmbi, se
înclină puţin după care adăugă:
— Muy bien compadre capitano. Aşteptaţi aici, mă duc să văd ce pot
face.
După ce zâmbăreţul ofiţer care-şi recăpătase cumpătul, dispăru îndată
după această scurtă convorbire, Bill se asigură că se afla în incinta
cazărmii potrivite. Undeva în fundul curţii văzu ceva lung şi lat care-ar fi
putut fi silueta unui aparat de zbor mascat destul de stângaci de o prelată.
Bill remarcă această stângăcie prin aceea că una dintre roţi şi anume cea
din faţă ieşise la iveală, la concurenţă cu un sfert de carlingă.
Că avea de-a face cu Stormovik-ul împricinat tânărul căpitan de
conjunctură, n-o putea ştii desigur, dar putea s-o spere. Mai rămâneau şi
fără asta suficiente lucruri care-i dădeau bătăi de cap. Situaţia
prizonierului, şi inevitabila întâlnire cu Woronow, în care ar fi putut avea
neşansa să se trădeze. Prin comportament, prin lipsa de cunoştinţe aviatice
de specialitate, sau o altă inadvertenţă oarecare în care ar fi putut ridica
suspiciuni îndreptăţite acestui rus viclean şi neîncrezător asemenea
mentorului său spiritual, tătucul de la Kremlin.
Deşi nu era deloc expert în avioane căpitanul Cordobez se străduise să le
arate lui Bill şi Sam principalele caracteristici ale acestui tip de avion prin
care se deosebeau de celelalte. Acum că avionul îl localizase cât de cât,
nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să-l localizeze pe pilot. Asta dacă
nu cumva îi făcuseră o judecată rapidă şi-l trimiseseră cu o salvă de adio
la strămoşi.
Fură conduşi într-un birou destul de încăpător, mobilat cu obiecte de
preţ, tară îndoială prăzi de război ale armatei republicane iar locotenentul-
major îi rugase să aştepte. Maiorul Woronow locţiitorul comandantului
Rodriguez îi va primi de îndată ce-şi va face toaleta.
Bill se instală cuminte într-un fotoliu în timp ce Sam. Cuminte ca un
grad inferior ce era, rămase de santinelă la uşă. Îşi scoase un pachet de
ţigări ruseşti, marca Belomoreţ, preferate de ruşii cu dare de mână, din
care îşi aprinse una, lângă măsuţa pe care se găsea o scrumieră. Dar nu avu
mult de aşteptat. În mare grabă, un tip rotofei, voinic, cu o mustaţă
căzăcească cu vârfurile răsucite în sus după modelul lui Stepan Razin
apăra în pragul uşii după un sfert de oră. Bill strivi repede jumătatea
ţigării aprinse în scrumiera de alături şi sări repede în picioare. Duse mâna
Ia chipiu şi salută după cum îl sfătuise Cordobez s-o facă:
— Sunt căpitanul Boris Trepnew, iar acesta e sergentul Watts din trupele
auxiliare.
Noul venit se recomandă la rândul său:
— Maior, Leonid Woronow, locţiitorul colonelului Alfonso Rodriguez,
comandantul garnizoanei. Cu ce-ţi pot fi de folos compadre capitano?
pronunţă el ultimele cuvinte într-o spaniolă căznită.
— Sunt noul aghiotant al tovarăşului general-colonel Mereţkov, şi vin
cu o împuternicire specială din partea acestuia, continuă Bill convorbirea
în limba rusă pe care-o stăpânea la perfecţie.
— Întotdeauna bucuros să întâlnesc un compatriot răsuflă uşurat
Woronow, că poate vorbi în sfârşit pe limba lui după atâta vreme de
restricţie. Dar Trepnew? Căpitanul Boris Trepnew?
Păi trebuie să recunosc că nu cunosc niciun căpitan pe numele ăsta în
anturajul tovarăşului general-colonel, se pronunţă maiorul ai cărui ochi
bovini îl priveau cu interes pe tânărul înalt şi bine făcut din faţa lui care se
vedea de la o poştă că era şcolit şi vorbea rusa cu un puternic accent
leningrădean.
— Păi cum aţi fi putut s-o ştiţi, tovarăşe maior, când mă aflu numai de
câteva zile în Spania, şi de şi mai puţin în anturajul comandantului
suprem? spuse Bill amuzat pe când în ochii lui luceau luminiţe jucăuşe.
— Fireşte că aşa stau lucrurile. Doar n-o să-mi raporteze mie ditamai
general-colonelul când acesta doreşte să-şi schimbe garda.
— Ca să fiu perfect sincer poate că n-a fost la mijloc numai dorinţa
comandantului ci şi sugestia generalului Pavlov, care dorea ca nepotul său
să capete experienţă de luptă chiar şi pe timp de pace.
Maiorul ciuli acum urechile la auzul ultimului nume rostit de către acest
proaspăt şi fercheş căpitan scos parcă din cutie. Dacă aşa stăteau lucrurile
atunci trebuia să fie foarte atent. Bobocul acesta probabil proaspăt
absolvent al academiei Frunze, se bucura de-o dublă protecţie.
Una e să fii unul dintre aghiotanţii generalului colonel Mereţkov, deşi
nici asta nu e de colea, dar să mai fi pe deasupra şi nepotul generalului de
armată Pavlov era cu totui alta. Generalul de armată, D.G. PAVLOV era
doar comandantul suprem al frontului de sud-vest, unul dintre favoriţii lui
Stalin. Dacă era vorba de acel Pavlov, şi nu de altul, maiorul se feri
desigur să întrebe, dar de un lucru era absolut sigur. Nu erau deloc rare
cazurile când generali influenţi din sfera puterii moscovite îşi trimiteau
peste graniţă şi acum cu precădere în Spania copiii sau rubedeniile pentru
a câştiga cuvenita experienţă militară care să le permită ulterior o
ascensiune mai rapidă în carieră. Măcar tânărul ăsta părea simpatic şi
deloc înfumurat recunoscând deschis că se bucura de protecţie.
O făcuse cu bună credinţă, cu nonşalanţă, ori pentru a-i pune în gardă pe
cei care ar fi încercat să-i facă greutăţi, maiorul n-avea de unde s-o ştie,
dar pentru început el era gata să-i acorde prezumţia sa de „nevinovăţie”.
— Ei, aşa mai vii de acasă, tovarăşe căpitan. Adevărul e că mă bucur să
mai întâlnesc şi câte un compatriot pe nume Boris, după atâţia Juani,
Eduardo, Migueli sau mai ştiu eu ce. Pe de altă parte limba asta afurisită
îmi cam dă de furcă. Ei, ce spui, de un păhărel de votcă? Face foarte bine
înainte de micul dejun.
— Cum ordonaţi dumneavoastră tovarăşe maior, se prefăcu bucuros Bill
de ospeţie.
— Păi atunci facem aşa. Veniţi împreună cu sergentul la popotă peste un
sfert de ceas. Până atunci spălaţi-vă, faceţi-vă comozi şi aşa mai departe.
Meritaţi cel puţin asta după o noapte de mers cu maşina. Locotenentul-
major Robles o să vă conducă în camerele dumneavoastră.
La asta Bill chiar că nu mai acea ce obiecta.
Maiorul îşi duse mâna la chipiu şi dispăru, pentru ca în locul acestuia
să-şi facă din nou apariţia ofiţerul de gardă Robles. Acesta îi conduse într-
o dependinţă alăturată unde în afară de o măsuţă de birou şi două fotolii se
mai aflau plasate şi două paturi în colţurile opuse ale încăperii.
— Ei sergent cum ţi se pare? întrebă Bill în aceeaşi spaniolă stâlcită pe
care se presupunea c-o vorbea cu camarazii săi de arme de alte
naţionalităţi din corpul de voluntari şi desigur cu spaniolii. Dar nici
sergentul Watts nu se lăsă mai prejos.
— Bastemte bueno capitem compafiero (destul de bine tovarăşe
căpitan).
Cei doi prieteni nu pierdură deloc vremea. Se spălară, făcură un duş şi-şi
scuturară hainele de praf. Mai degrabă sergentul Watts îndeplini această
ultimă corvoadă şi Bill îi îngădui s-o facă pentru a îndeplini ultima literă a
protocolului. Totul depindea acum de prezenţa lor de spirit de iniţiativă şi
îndrăzneală şi ar fi fost păcat să rişte toate astea de dragul unui fleac pe
care l-ar fi putut neglija. De altfel, pe drumul spre Guadalajara căpitanul
Cordobez nu pregetase să-i informeze asupra multor obiceiuri şi
regulamente ruseşti aşa cum le cunoscuse şi el din experienţa practică şi
teoretică pe care şi-o însuşise. Aceste sfaturi erau bine-venite nu numai
pentru Sam, care nu era deloc la curent cu datinile mai puţin democratice
ale armatei ruse dar şi pentru Bill care pierduse cam de mult contactul cu
ţara asta uriaşă care era acum Uniunea Sovietică şi cu noile obiceiuri
înstăpânite de potentaţii de la Kremlin.
Fusese sugestia lui Cordobez ca Bill să facă anumite aluzii cu privire la
puternicii săi protectori din ţară ştiind că lucrul ăsta îi intimidează
întotdeauna pe şefii militari. Corupţia şi nepotismul nu sunt nişte
necunoscute nicăieri în lume mai cu seamă acum în Spania, ca să nu mai
vorbim în ţările cu regim dictatorial. Tot Cordobez le asigurase uniforme,
lina nou-nouţă pentru proaspătul căpitan Trepnew sosit de curând în
Spania şi una fireşte mai uzată pentru sergentul Watts, despre care se
presupunea că şi-o mai boţise după numeroasele peregrinări prin tranşeele
frontului. În sfârşit proaspăt ferchezuiţi pe cât era posibil după o noapte de
alergătură şi nesomn cei doi se înfăţişară la popota pentru ofiţeri la care îi
conduse locotenentul Robles. Acolo îi aştepta deja însuşi maiorul
Woronow.

Capitolul 2
La o masă tovărăşească!
— Ei, aţi sosit în sfârşit, făcu maiorul îmbrăţişându-l cu privirea doar pe
Bill, sergentului Watts, ca un grad inferior ce era, nici nu catadicsise să-i
arunce vreo privire.
Îl privea doar ca pe o anexă umană, un fel de apendice uneori necesar
alteori nu, al acestui tânăr influent şi poate de mare viitor cu care nu strica
deloc să te ai în cele mai bune relaţii. În definitiv cine era sergentul Watts,
dacă nu un negru oarecare, provenit din fortăreaţa capitalismului care era
SUA, şi care iată se angajase în armata republicană, spaniolă?
Probabil că nu din prea multă convingere şi mai mult de nevoie,
preferabil oricum şomajului cronic care făcea tocmai acum ravagii în
lumea capitalistă. Deşi ar fi trebuit să dea dovadă de solidaritate de clasă
cu acest năpăstuit al lumii burgheze nu ştia de ce nu nutrea niciun fel de
simpatie pentru el. De altfel ignorând cu bună ştiinţă că Sam nu avea de
unde să posede limba rusă, maiorul i se adresă din nou în ruseşte
musafirului său.
— Ei, tovarăşe căpitan mă folosesc şi eu de ocazie pentru a afla ce as
mai are în mânecă pentru noi, comandantul nostru generalul-colonel
Mereţkov?
— Dacă sunt secrete militare nu am voie să le împărtăşesc cum ştiţi
prea bine şi dumneavoastră tovarăşe maior. Pe de altă parte pot să vă
liniştesc dinspre partea asta. Comandantul nu obişnuieşte să schimbe
păreri pe teme profesionale cu un novice ca mine. Nu că ar fi oricum
înclinat spre flecăreală.
— Ei n-o lua nici dumneata chiar aşa, tovarăşe căpitan, cu siguranţă nu
mă refeream la secrete militare. Mai degrabă aş fi interesat cum mai merg
treburile în patrie. Deşi am visat de multă vreme expediţia asta în Spania
acum am ajuns să mă simt aici ca un exilat. Deşi nu încadrează cu
calitatea de militar şi comunist, am şi eu slăbiciunile mele. Sunt curios, n-
am ce-i face. E adevărată povestea aceea cu Buharin?
— Mai mult decât adevărată, tovarăşe maior. Dacă n-ar fi fost vigilenţa
tovarăşului Stalin, ticălosul ăsta ar fi continuat să comploteze împotriva
orânduirii noastre, încă mult şi bine.
— Dar cum naiba a fost posibil? Doar a fost timp de mulţi ani tovarăşul
de idei al lui Lenin?
— De parcă Troţki, Kamenev şi Zinoviev n-au fost? Şi totuşi s-au
dovedit trădători până la urmă.
— De necrezut, aproape de necrezut, se prefăcu uimit Woronow, care
ştia prea bine cum stăteau în realitate lucrurile.
— Procesul a fost public şi ticălosul a recunoscut până la urmă, se
pronunţă Bill, care era de altfel la curent cu multe dintre evenimentele
politice care se petreceau pe teritoriul Rusiei.
— Şi când te gândeşti că doar numai cu un an înainte au fost executaţi
trădătorii din cercul mareşalului nostru, floarea armatei, Mihail
Tuhacevski, generalii, Iakir, Uborevici, Eideman, Kork, Feidman, Bliicher,
Primakov, ai crede că s-ar fi putut învăţa minte!
— Ei, la ce te-ai fi putut aştepta tovarăşe maior? Doar vezi şi dumneata
că doar cu excepţia câtorva, toţi generalii ăştia aveau nume prusace. E oare
de mirare c-au cochetat şi în cele din urmă s-au putut înţelege cu fasciştii?
Repet, cu riscul de-a deveni plictisitor. E meritul genialului nostru
conducător, tovarăşul Stalin, c-a putut tăia capetele acestor vipere înainte
de a-şi fi putut împrăştia otrava.
— Ce-i drept e drept! Tovarăşul Stalin, şi nu mai puţin organele noastre
de securitate au fost mereu la înălţime.
— Păi cum? Şi tocmai de aceea nici noi ăştia „exilaţii” cum spui
dumneata, nu trebuie să fim mai prejos.
— Dar nici nu suntem căpitane! Sper că nu eşti dumneata acela care să
te îndoieşti de asta.
— Pentru că dac-am fi, tovarăşe maior, continuă imperturbabil Bill,
teamă mi-e că generalul colonel, Mereţkov, nici n-ar mai aştepta să ne
reîntoarcem, în patrie, ci ne-ar tăia capetele chiar aici pe pământ spaniol.
Ca scuturat de-un duş rece bunul maior Woronow tresări involuntar.
Spectrul unui astfel de eşec era primejdios, până să îl şi evoci. Dacă au
pierit sub focul plutonului de execuţie atâţia militari iluştri aureolaţi de
victorii încă din războiul civil, ce scrupule ar fi avut cineva să-l execute ca
trădător pe-un obscur maior din trupele de peste graniţă? Totul se va socoti
drept trădare asta numai pentru faptul că activitatea sa în Occident a reuşit
să-i corupă şi contamineze cu pseudo-valorile sale şi pe unii dintre
militarii sovietici. Tocmai de aceea, eşecul în această problemă delicată a
avionului sovietic, nici nu putea să fie luat vreodată în consideraţie. Ca
deşteptat dintr-un vis rău, maiorul hotărî să-şi reprime aceste gânduri
negre, spunând:
— Ei să lăsăm politica în plata Domnului, se prefăcu neinteresat
deodată, Woronow. Ce alte bunătăţi s-au mai adus din mama Rusie?
— Păi ce să spun? Pe lângă vodca noastră de cea mai bună calitate,
icrele de Beluga, am mai adus din patrie şi câteva pachete din minunatele
noastre ţigări din marca Belomoreţ, din care îmi permit să vă ofer şi
dumneavoastră. „Watts”! i se adresă el brusc sergentului negru care scoase
la iveală două pachete din râvnitele ţigări Belomoreţ, două din marca
Pamir şi două Kazbek, pe care i le înmâna mai întâi lui Bill.
Acesta se înclină şi-i transmise cadoul lui Woronow a cărui fizionomie
se lumină brusc.
— Mulţumesc căpitane! Să nu crezi că nu ştiu să apreciez darul
dumitale!
— Nu puteam ştii ce marcă preferaţi tovarăşe maior, dar preferatele
mele sunt primele.
— Ai gusturi excelente căpitane. Apropo, v-a repartizat Rohles cea mai
primitoare cameră a noastră cea cu numărul 5? se interesă maiorul.
— Cazarea este excelentă tovarăşe maior, cât despre ospitalitatea
dumneavoastră ce mai pot spune? E la înălţime. Din păcate n-o să putem
face mult uz de ea. După ce ne terminăm repede treburile aici, trebuie să
„ridicăm ancora”, zâmbi Bill cu toată gura după ce se mai cinsti cu o
duşcă din paharul pântecos cu votcă care-i stătea în faţă.
— Cum? Atât de repede? protestă cam fără convingere maiorul.
— Atât de repede şi chiar mai degrabă, reluă foarte serios, Bill. Ştiţi şi
dumneavoastră cum e generalul nostru. E extrem de eficient şi vrea ca şi
oamenii din subordinea sa să-i urmeze exemplul. L-a preferat întotdeauna
pe Cezar lui Fabio Cunctator. Veni, vidi, viei pare să fie şi dictonul lui. De
altfel, acum că avem prilejul vă înmânez ordinul de deplasare precum şi
recomandarea generalului. Amănunte, am fost însărcinat să vi le ofer prin
viu grai. Motivul îl ştiţi prea bine. Măsuri de siguranţă în caz că aş fi căzut
într-o ambuscadă a forţelor franchiste.
La încheierea acestui mic discurs Bill îi înmână maiorului plicul secret
cu mesajul generalului. Adevărul era că Bill însuşi scrisese de mână
mesajul, o secretară îl bătuse la maşină, urmase semnătura aproximativă a
generalului-colonel Mereţkov, falsificată desigur, şi ştampila unităţii
militare de care aveau cunoştinţă franchiştii, de asemenea contrafăcută. La
un examen atent poate că s-ar fi putut descoperi falsul, dar se miza pe
încredere şi derularea rapidă a evenimentelor. În misivă se transmitea
ordinul potrivit căruia căpitanului Trepnew îi reveneau puteri depline în
ceea ce privea misiunea sa secretă, pe care avea consemnul din măsuri de
securitate s-o transmită oral.
Maiorul Woronow tăcu un gest de parcă ar fi vrut să-şi strecoare
scrisoarea de recomandare în buzunar cu intenţia de a o lectura mai târziu,
dar Bill nu-i dădu răgazul.
— Tovarăşe maior în sensul celor discutate mai înainte cu privire la
lipsa de timp poate aţi vrea să aruncaţi acum o privire pe ordinul
generalului nostru. Ştiţi, îmbinăm cum se spune utilul cu plăcutul.
— Ei, drăcie! Dacă este atât de expeditiv tovarăşul general-colonel
poate n-ar strica să ne însuşim metoda.
După care tacticos luă unul dintre cuţitele nefolosite de pe masă şi
deschise cu grijă plicul de parcă n-ar fi vrut să-l vatăme fizic şi asta în
prezenţa emisarului superiorului său. Citi cu atenţie cele câteva rânduri îl
împături parcă evlavios strecurându-şi-l în buzunar. După ce termină
operaţia asta, hai să-i zicem oficială, îşi mai turnă un pahar generos de
votcă ciocni cu căpitanul îl ridică simbolic în direcţia sergentului negru
care era plasat la celălalt capăt al mesei după care îl dădu peste cap.
— Aşa, oftă el satisfăcut şi acum să vorbim de afaceri tovarăşe căpitan.
Ce se doreşte de la mine? Eu girez numai funcţia de locţiitor pe perioada
absenţei comandantului Rodriguez. Acesta a fost rănit şi nu va ieşi din
spital mai repede de câteva zile.
— Poate e mai bine aşa. Putem în felul acesta să reglăm lucrurile între
noi ruşii, fără amestec străin, dacă ştiţi ce vreau să spun tovarăşe maior.
— Ba bine că nu, căpitane. Că doar nu sunt nici eu de ieri de alaltăieri în
armată. Despre ce e vorba?
— E simplu! Comandantul e extrem de intrigat cum a putut cădea unul
dintre avioanele noastre de top în mâinile inamicului. Nu e exclusă deloc
varianta ca prototipul să fi fost deja examinat de către experţi germani
care să-şi dea seama de potenţialul nostru aviatic. Că franchiştii au dat
ulterior dovadă de-o prostie crasă şi-au trimis în recunoaştere tot un aparat
de a-l nostru şi astfel l-am putut recupera se cheamă noroc, post-factum.
Ori norocul prostului. Misiunea mea e să examinez avionul şi să-l
interoghez pe pilot pentru a putea raporta mai departe cât de mult s-a mers
cu devoalarea secretelor noastre.
— Franchiştii n-au fost chiar atât de proşti sau sunt în realitate, pe cât se
crede mai sus. De-ar fi fost, dată fiind înzestrarea noastră militară, am fi
terminat-o de mult cu ei. De liniile noastre nu s-ar fi putut apropia un
avion inamic întrucât unităţile noastre antiaeriene l-ar fi doborât imediat.
— Păi, până la urmă tot doborât a fost, continuă Bill.
— Hm… nu vreau să-mi asum merite pe care nu le am, dar nu noi l-am
doborât. A rămas fără combustibil, sau s-a defectat ceva la motor, pilotul
ştie mai bine. Din acest punct de vedere sunt de acord c-am avut un noroc
chior, se declară de acord maiorul.
— Dar şi tupeul inamicului a fost pe această cale pedepsit. Auzi tu, să
ne şterpelească un asemenea avion şi-apoi tot ei să-l folosească împotriva
noastră! Aşa ceva e destul de rar pomenit în analele militare, făcu pe
indignatul, Bill.
— Ei, vezi, noi am trăit s-o vedem şi pe asta.
— Revenind la problema noastră, pilotul va trebui să fie preluat fără
întârziere de unităţile noastre specializate aflate la cartierul general. Şi mă
refer acum la contraspionajul armatei, SMERŞ, şi altele afiliate.
Mai înainte aş vrea să-l interoghez şi eu, desigur cu metode mai blânde.
Unele caractere cedează tocmai aşa, prin metode mai puţin ortodoxe.
Poate tot pot să obţin de la acesta informaţii utile, chiar mai repede decât
ne putem imagina. Nu vă ascund că asta m-ar bucura în mod deosebit,
întrucât i-aş putea răsplăti pe această cale încrederea cu care m-a investit
general-colonelul, în mod particular.
— Te înţeleg perfect căpitane. În locul dumitale aş gândi la fel. Numai
că va trebui să-l scoatem de ia infirmerie pe omul nostru, mai întâi. Asta
dacă nu vrei să-l interoghezi chiar acolo.
— Depinde cât de grav e rănit. Va supravieţui după părerea
dumneavoastră?
— Pe naiba rănit. La naiba, cu copoiul ăsta. Mai mult se preface. Ce-i
drept se pare că i s-a dislocat oleacă umărul la aterizare dar în rest nu are
nici pe dracu. Bineînţeles că se preface mai rănit decât este şi asta din
motive evidente.
— Aşa stau deci lucrurile? Ei lasă că-l înmuiem noi! Ce spui, sergent
Watts? i se adresă Bill în spaniolă.
Acesta se mărgini numai să zâmbească arătându-şi perlele albe ale
dinţilor care contrastau puternic cu culoarea pielii. Evident nu-i putuse
răspunde nicicum întrucât nu cunoştea limba lui Tolstoi care acum se
nimerea să fie şi a lui Lenin şi Stalin cei doi mari corifei şi părinţi ai
popoarelor. Fusese mai degrabă o întrebare retorică.
— V-aş dori din suflet să aveţi succes dar până acum s-a ţinut tare
diavolul.
— Niciun spaniol nu le-au rezistat până acum băieţilor noştri cu petliţe,
făcu Bill trimitere la torţionarii cunoscuţi din NKVD.
— Nu pot decât să vă urez succes dar acesta pare construit dintr-un cu
totul alt aluat. S-ar putea ca tocmai dumneata să ai mai mult succes aici,
cu metodele dumitale civilizate. Apropo, pilotul pare să fie de
naţionalitate engleză, voluntar sau mercenar numi dau seama.
— Păi cu atât mai mult misiunea devine mai importantă. Dacă planurile
avionului nostru ajung în tabăra anglo-americană, başca la nemţi, o să fie
supărare mare.
— Bine c-am avut noroc de data asta. Dacă pe băiatul ăsta nu reuşeşti
dumneata să-l dai pe brazdă, căpitane, poţi să fii sigur că vulpoii noştri din
GRU, îi vor face să ciripească mai repede şi mai bine decât un cintezoi
tinerel la prima împerechere, din bogata noastră grădină rusească.
După ce se auto-convinse de maniera asta maiorul se grăbi să mai dea
un păhărel de votcă peste cap.
Micul dejun care se dovedise un mic ospăţ dat în cinstea musafirului
venit din patrie se terminase, iar la încheierea acestuia, maiorul îi dădu
mână liberă pentru a examina avionul şi a-l interoga pe englez după cum
pofteşte. Drept însoţitor i-î puse ia dispoziţie pe locotenentul Gonzales
care preluase schimbul de ofiţer de serviciu de gardă de la superiorul său
Robles, care se dusese să se culce. De-acum Bill putea să se grăbească tară
însă a da impresia că o face.
Cumpăni care ar putea fi priorităţile. Fără îndoială că pentru el, pilotul
era singurul care i-ar fi putut desluşi tainele avionului. Lucrurile erau însă
mai delicate. Trebuia să ia în considerare modul de gândire al acestor
oameni. Pentru aceştia un avion de top şi nu neapărat din această categorie
avea întotdeauna prioritate. Vieţile individuale ale oamenilor contau mai
puţin. Ideea de patrie şi responsabilitate partinică şi de clasă primau
întotdeauna în societăţile totalitare. De asta Bill era convins şi nu avusese
în această privinţă nicio clipă nevoie de sfaturile căpitanului Cordobez.
— Locotenent Gonzales, tu vine cu mine, vede avion, hotărî Bill în
aceeaşi spaniolă stâlcită pe care n-avusese pasă-mi-te timpul s-o
aprofundeze păşind înspre fundul curţii cazărmii. Nu se vedea niciun
hangar şi avionul continua să staţioneze afară. Aşa cum se întâmplă mereu
în acest sezon în Spania zilele fuseseră însorite şi în ultima săptămână
vremea nu se schimbase astfel încât problema găsirii unui hangar potrivit
a putut fi amânată. Gonzales dădu ordin la doi dintre combatanţi să îl
urmeze. Aceştia traseră prelata iar Bill se prefăcu că examinează aparatul
cu multă atenţie.
În realitate habar n-avea dacă acesta era funcţional sau nu, şi dacă era
într-adevăr scos din uz care ar fi putut fi cauza. Nu era exclus ca Woronow
să-l supravegheze de undeva din interiorul clădirii măcar aşa de
curiozitate, aşa încât trebuia să se comporte ca atare. La un moment dat se
sui în carlingă de unde coborî după câteva minute cu o mină extrem de
încruntată.
— Tu du-mă la pilot, doborât, se pronunţă Bill păstrându-şi mutra
încruntată.

Capitolul 3
O evadare în extremis
Gonzales o luă înainte păşind înspre infirmerie, urmat de cei doi, Bill şi
Sam. Acesta din urmă îi urma pe primii doi la o distanţă respectuoasă
având în vedere gradul inferior pe care-l avea. Pătrunseră împreună, în
sala infirmerie, locotenentul Gonzales şi Bill pe când Sam alias sergentul
Watts rămăsese de gardă la uşă. În al treilea pat de pe dreapta dormea sau
se prefăcea că doarme un tânăr blond, cu părul mătăsos, de culoare
castanie. La intrarea celor trei care nu-l menajaseră deloc cu răpăitul
cizmelor lor pe pardoseala lăcuită, acesta nu deschisese totuşi ochii. Ori
era prea ostenit şi zgomotul nu era de natură să-l deranjeze, ori nu dorea
să-şi privească interlocutorii. Un zgomot apăsat de paşi venit dinspre uşă
îl făcu pe Bill să se întoarcă. Nu credea că Sam ar fi putut fi capabil de-o
atare impietate, şi nici n-a fost. Nu era altul decât maiorul Woronow care
venise să se intereseze şi el de mersul lucrurilor.
— Iată-ţi omul, o spusese el atât de solemn pe cât o făcuse cu vreo 2000
de ani în urmă, Ponţiu Pilat în rostirea lui latinească ECCE HOMO!
Păcătosul ăsta e stare să doarmă toată ziua numai să nu dea ochii cu noi.
Ei, tu de acolo spion afurisit, ai musafiri, ta bine de-i primeşte, strigă
supărat maiorul avansând până la căpătâiul celui ce dormea dând cu cizma
un brânci destul de puternic piciorului patului încât să-l zgâlţâie din
temelii.
Abia acum şi în urma acestui tratament mai puţin ceremonios tânărul
care părea adormit deschise ochii.
La o primă privire părea a fi chiar fratele geamăn al lui Bill, dacă-i luai
în considerare culoarea pielii, conformaţia dolicocefală a capului şi nu în
ultimul rând culoarea albastră a ochilor. Probabil că şi statura atletică să fi
fost un element de similitudine, dar comparaţia mergea până aici. La o
examinare mai atentă se puteau observa clar şi deosebirile, şi asta încă de
la culoarea ochilor. Bill avea ochii de-un albastru deschis, aproape azurii,
pe când ochii pilotului erau albaştri-cenuşii aruncând parcă reflexe de oţel.
Acest om recunoscu Bill admirându-i bărbia hotărâtă, un pic proeminentă,
părea să fie alcătuit dintr-un material special foarte greu de prelucrat cu un
caracter dur, pe măsură. Întreaga lui fiinţă emana forţă şi voinţă şi se
îndoia serios că acest om ar putea spune vreodată ceva ce n-ar fi vrut,
indiferent câte măsuri coercitive s-ar fi exercitat asupră-i.
— Prizonier în picioare! comandă încă odată năvalnic maiorul
Woronow, dar tânărul întins încă pe pat părea că nici nu-l aude. Privirea sa
se îndreptă cu o oarecare mirare asupra lui Bill care rămăsese ceva mai în
spate.
— Tovarăşe maior am impresia că se jenează. Cu siguranţă vrea să-şi
aranjeze ţinuta înainte de-a apărea în faţa noastră. Să ne retragem!
— La dracu căpitane, eşti prea fin pentru meseria noastră, se vede că ai
căpătat în patrie o educaţie prea aleasă dacă-ţi închipui că un om în
situaţia acestuia s-ar mai jena de astfel de lucruri. Pe de altă parte dacă tot
n-are ce pierde ar putea încerca un gest disperat.
— N-are nicio şansă tovarăşe maior. Sergentul Watts a fost campion de
box amator în ţara sa şi va rămâne la uşă, de pază. Îl culcă la pământ într-o
clipită dacă încearcă ceva. Pe urmă nici cu mine n-o să aibă viaţă uşoară.
Doar sunt înarmat ce naiba şi îşi duse cu-n gest semnificativ mâna la
pulpana hainei unde îşi păstra Naganul.
— Ei bine, fie! cedă maiorul. Facem cum vrei dumneata. Tot mai crezi
că prin metodele dumitale delicate îl vei convinge să vorbească?
— Asta e părerea mea. Presimt că uzul forţei îl va îndârji şi mai mult.
— Hm… se scărpină maiorul în chelia prematură care i se ivise în
creştetul capului, mai că-mi vine să-ţi dau dreptate. Eu unul mă spăl pe
mâini…
Drace, iar vorbeşte maiorul ăsta în dictoane biblice, şi să mai zici că-i
ateu, gândi Bill. După acest scurt intermezzo lingvistic bravul maior
Woronow se îndepărtă dând a lehamite din mână. Nu avură de aşteptat
decât câteva minute după care tânărul rănit ieşi afară perfect echipat.
Avea aproximativ statura lui Bill şi în afară de suferinţa de la umăr care
părea reală arăta perfect din punct de vedere fizic. Infirmeria era în
permanenţă supravegheată de doi soldaţi din serviciul de gardă iar acum
mai era de faţă locotenentul Robles şi el înarmat. Cu toate astea Bill îşi
scoase demonstrativ pistolul şi acelaşi lucra îl făcu şi Sam presupusul
sergent Watts.
— Tu vine cu noi la avion, îl avertiză Bill în aceeaşi spaniolă de baltă.
Porniră astfel înspre fundul curţii, un întreg alai cu prizonierul păşind
nepăsător înspre avionul pe care-l pilotase numai de curând. Odată ajunşi
acolo din nou ordonă, Bill.
— Tu arată la mine unde stricat motor.
Din nou se-ntoarse prizonierul şi-l privi pe Bill într-un fel pătrunzător
de parca-r fi iscodit ce s-ascunde cu adevărat sub masca acestuia, după
care spuse pe o voce calmă şi imperturbabilă:
— Motorul n-are nimic, aterizarea forţată s-a datorat lipsei de
combustibil.
— Prin urmare avionul e intact şi se poate zbura? şopti Bill cu
răsuflarea tăiată uitând că doar cu-n minut mai înainte nu cunoştea
suficient spaniola.
— Evident de îndată ce se înlocuieşte rezervorul şi se face plinul arătă
englezul înspre unul dintre bidoanele găurite golit acum de preţiosul
combustibil. Benzină cu cifră octanică superioară folosită, ia alimentarea
motoarelor unui astfel de avion.
— Tu auzit? se întoarse Bill înspre locotenentul Gonzales. Adu rezervor
nou şi face plinul, eu vrea convinge dacă motor bun, se-ntoarse Bill la
vechiul său fel de-a vorbi în speranţa că locotenentul care stătea ceva mai
departe nu-i sesizase totuşi scăparea de adineauri.
Locotenentul salută şi se îndepărtă. Bill era tocmai pe cale să se
folosească de prilej pentru a i se adresa englezului spunându-i adevărul şi
pregătindu-l în felul ăsta pentru decolare când ca un făcut din nou apăru în
spatele lor, al său şi a pilotului captiv, maiorul Woronow care se pare că nu
avea astâmpăr.
— Ei, căpitane, ai reuşit ceva cu prizonierul?
— Mai mult decât vă închipuiţi tovarăşe maior. După spusele acestuia a
aterizat din lipsă de combustibil. Acum vreau să verific dacă a spus
adevărul. I-am spus lui Gonzales să schimbe rezervorul şi să aducă şi
benzină superioară. În caz că merge totul ca la carte putem telefona
superiorului meu. Până diseară va sosi unul dintre piloţii noştri care va lua
aparatul în primire.
— Eşti foarte încrezător căpitane. Dar dacă vulpoiul ăsta uns cu toate
alifiile te minte?
— M-am gândit şi la asta. Oricum din curtea cazărmii n-are cum să
decoleze. În plus Watts îl va ţine sub bătaia armei.
— Ei, văd că te-ai gândit la toate. Atunci să-i dăm drumul, vreau s-asist
şi eu la succesul dumitale, îi mărturisi candid Woronow aprinzându-şi una
dintre ţigările din marca favorită pe care i le făcuse cadou, Bill.
„Dracu să te ia!” îşi spuse Bill care-şi vedea planul primejduit prin
prezenţa nescontată a maiorului. N-avu însă mult timp de reflecţie că şi
apăruseră doi oameni trăgând un cărucior pe care se aflau câteva bidoane
cu combustibil. În plus mai aduseseră şi un rezervor nou care să-l
înlocuiască pe cel găurit de glonţ.
Lucrătorii tăcuseră treaba asta meticulos şi în tăcere fiind preocupaţi de
lucrul lor dar când îşi terminară treaba şi se întoarseră întâmplător înspre
el, Bill avu subit senzaţia că îi cunoaşte. Surpriza nu fu cu nimic mai mică
pentru cei doi care uitaseră să-şi mai şteargă mâinile de uleiul scurs de
prosopul pe care-l aveau în vedere ci priveau cu ochii zgâiţi înspre el,
nevenindu-le parcă a crede. În cele din urmă privirea acestora căzu şi
asupra sergentului Watts după care unul dintre aceştia se apucă să strige:
— Măi, măi, minune mare! Bill şi Sam, soldaţii daţi dispăruţi din
plutonul lui Băşici! Cum dracu aţi avansat voi bobocilor atât de repede, ia
căpitan şi sergent? Iar noi leat prost, rămânem să trudim tot cu gradul de
soldaţi?
Acum Bill îi recunoscu şi el. Nu erau decât doi dintre foştii săi camarazi
de arme, spanioli, de sub comanda locotenentului Hernandez şi din
plutonul sârbului Băşici care-şi pierduse viaţa cu prilejul atacului nocturn.
Lui Bill îi venea să crape de ciudă. După ce reuşise să înşele vigilenţa
unei întregi garnizoane comandată de un ofiţer sovietic să se înece la mal
datorită unei întâmplări stupide? Dar şi Sam sesizase pericolul şi acţiona
în consecinţă. Îl lovi fulgerător pe maiorul Woronow cu patul armei astfel
încât acesta se prăbuşi grămadă. Nici Bill nu stătu cu mâinile în sân şi-l
luă pe seama sa pe locotenentul Gonzales. Cei doi vechi camarazi de arme
care din prostia lor îi deconspiraseră rămăseseră cu gurile căscate. Nu
pentru multă vreme însă. Aceştia năuciţi la început pentru schimbarea
această bruscă de situaţie, rămăseseră în cumpănă cu privire la
modalitatea lor ulterioară de-a acţiona. Pentru moment nu-şi mai dăduseră
seama care este duşmanul însă scoaterea din brutală din luptă a
locotenentului Gonzales îi făcu să se decidă. Poate că tot îşi mai imaginau
că Bill şi Sam or fi fost niscaiva dezertori, sau voiau pur şi simplu să
răzbune doborârea locotenentului lor, evidenţiindu-se deopotrivă, fapt e
că-şi scoseseră armele, şi erau pe cale de-a le îndrepta înspre Bill care le
venea cel mai aproape. Acum ieşi însă la rampă, pilotul englez. Acesta
reuşi să proceseze cu iuţeala fulgerului această uluitoare secvenţă de
evenimente ceea ce-l determină să acţioneze în consecinţă. Cu o agilitate
pe care n-ai fi bănuit-o la acest om rănit, îi atacă din spate pe cei doi
spanioli aplicându-le succesiv câte o lovitură de karate la baza cefei.
Soldaţii, foştii camarazi de arme din plutonul răposatului Băşici se
prăbuşiră ca seceraţi la pământ. Abia acum sesizase şi Bill primejdia prin
care trecuse, întrucât întors cu spatele fiind nu-i mai rămăsese timp să-i
mai ia în vizor şi pe cei doi. Avusese grijă doar să-l neutralizeze pe
locotenentul Gonzales în timp ce Sam luase asupra sa pe maiorul
Woronow însuşi care-i stătea mai aproape. Timp pentru mulţumiri sau
efuziuni sentimentale nu mai exista. Din fericire nu fusese tras niciun foc
de armă care să-i alerteze pe soldaţii garnizoanei. Încă! Dar lucrurile se
puteau schimba dramatic. Era suficient ca unul dintre cei patru inamici
care zăceau leşinaţi în spatele uşii hangarului să se deştepte din starea de
inconştienţă în care pe moment swe găseau şi alarma ar fi fost dată. Cu
consecinţele de rigoare! Bill se întoarse înspre pilotul englez şi-l răsplăti
cu un surâs generos.
— Well done! (bine făcut). Ambalează acum motorul, ne-a trimis
Cordobez, îi porunci rapid în engleză pilotului şi acesta se execută
numaidecât.
Ţinând automatul îndreptat înspre capul lui Woronow aflat încă în stare
de inconştienţă Bill îi porunci sergentului de serviciu de la intrare să
deschidă larg poarta, ceea ce acesta intimidat o şi făcu, fără să mai
crâcnească. În timp ce încă sergentul mai era întors cu spatele, începând să
urneacă uşa grea, Bill ăi făcu un semn cu capul lui Sam care înţelese
numaidecât. Ca o umbră se strecură în spatele sergentului aplicându-i şi
acestuia un pat de armă după ceafa.
Omul se prăbuşi ca un sac la pământ. Bill sări în carlingă reluând în
engleză conversaţia cu pilotul.
— Te voi ameninţa de formă cu Naganul meu. Fă-te că rulezi aparatul
prin curtea cazărmii dar după ce ieşi de pe incintă te ridici în aer.
Sam se şi aburcase în spate (cockpit) după ce trase mai la o parte
trupurile celor leşinaţi acoperindu-le cu o prelată. Era imperativ necesar să
câştige acele câteva minute necesare de traversare a curţii cazărmii până
ce vor prinde pista de decolare.
Dacă cineva ar fi bănuit la timp cum stau lucrurile, din cazarmă, vreun
ofiţer mai isteţ fuga lor ar fi fost zădărnicită. Erau suficient să se tragă o
salvă de automat înspre carlingă şi totul s-ar fi terminat. Dar cine să-şi
asume o astfel de iniţiativă? Dacă nu era decât o neînţelegere la mijloc pe
nesăbuitul acela avea sad pască Tribunalul militar. Cu aşa ceva nu te joci,
uciderea unui consilier sovietic se pedepsea în orice împrejurare cu
moartea.
Pe acest moment de confuzie se bazase şi Bill. Ţinând ţeava pistolului
său aţintită în ceafa englezului Bill începu să răcnească proferând
ameninţări parţial în spaniolă, parţial în ruseşte.
— Tu arată la mine cum merge avion! Dacă tu faci greşeală tu om mort!
Pricepi tu la mine?
Şi din nou produse Bill câteva înjurături neaoşe, pe ruseşte. În curtea
cazărmii un pluton de recruţi bătea pas de defilare. Ca la o comandă se
opriră cu toţii inclusiv plutonierul, zgâindu-se la Stormovikul pe care-l
credeau deteriorat, punându-se în mişcare. Mai aveau de parcurs vreo sută
de metri până la poarta largă a cazărmii care era închisă. Era greu de
crezut că aparatul va fi în stare să se ridice în aer după un parcurs atât de
mic de rulaj. Bill intenţiona să-l trimită pe Sam să deschidă poarta, dar
acum îi veni o altă idee. Îi făcu un semn plutonierului din faţă, iar acesta
la rândul său şi spre „cinstea” sa, îl transmise patrulei de la poartă.
Aceasta constituită din patru soldaţi în uniformă, a reuşit să deschidă
poarta în ultima secundă, iar pilotului i-a reuşit turul de forţă să treacă
milimetric pe lângă marginile sale. După ce mai rulă încă vreo 75 de metri
Stormovikul începu să ia înălţime. Când Bill mai aruncă o ultimă privire
îndărăt tocmai ieşeau pe uşa hangarului doi oameni, clătinându-se, despre
care Bill ar fi putut paria că sunt maiorul Woronow şi locotenentul
Gonzales. Câteva secunde mai târziu aparatul era în aer luând direcţia
Madrid.

INTERVENŢIA STRĂINĂ ÎN RĂZBOIUL CIVIL SPANIOL

Puterile străine care s-au poziţionat de-o parte şi de alta în războiul civil 1936-1939, au fost Germania şi Italia şi într-o mai
mică măsură Portugalia, de partea „naţionaliştilor” lui Franco iar Uniunea Sovietică, într-o mai mică măsură Franţa şi Mexic, de
partea „republicanilor”. Ajutorul a constat în consiliere, armament de toate calibrele, inclusiv aviaţie, bani şi provizii.]
Pe lângă bunuri în valoare de 750.000.000 dolari, URSS, a trimis 2000 de consilieri militari, constând din echipaje şi
personal pentru tancuri, şi piloţi de avioane care au participat efectiv la lupte. Au participat la lupte 242 de avioane sovietice şi
1000 de piloţi.
Din partea Axei, numai Mussolini a trimis 60.000 de voluntari. Din partea Germaniei, 16.000 de voluntari, Legiunea Condor
revendicându-şi după unii istorici 300 de victorii. Ajutorul bănesc a fost de 215.000.000 dolari.
În scopuri umanitare SUA şi Mexic, au livrat câte 2 milioane de dolari. După cum se ştie războiul a fost câştigat în 1939 de
către forţele „naţionaliste” ale lui Francisco Franco.
PE CERUL MADRIDULUI
Capitolul 1
Direcţia Madrid!
— Prasciaite tavarisci! (Adio tovarăşi!), nu se putu abţine Bill să nu le
facă bezele celor rămaşi mofluzi, în poarta hangarului, în momentul, când
aparatul începu să ia înălţime.
— Uff! oftă din toţi rărunchii şi Sam odată ce se văzu în aer. A fost cât
p-aici Bill s-o rasolim, la sfârşit. Biplanul (e vorba de prima variantă a
celebrului de mai târziu IL II ILYUSHA SAU SHTURMOVIK, construit
de către inginerul Iliuşin în 1938, după evenimentele din Spania descrise
în această broşură) luase deja de-acum înălţime, dar se zguduia din toate
încheieturile semn că nu-i priia supra-încărcătura celor trei oameni care i
se înghesuiseră la bord. Poate că ar fi trebuit să abandoneze unul dintre
bidoanele de combustibil încărcate înainte de decolare dar Bill nu dorea de
fel să i se substituie pilotului. Ştia mai bine decât oricine ce era de făcut
iar Bill şi Sam nu aveau cea mai mică îndoială că omul era destoinic.
Din partea maiorului Woronow şi a garnizoanei sale nu aveau a se teme
de nimic. Cel puţin pe moment. Până ce se vor fi dezmeticit aceştia,
aparatul lor se va afla la zeci de kilometri depărtare.
Alta trebuia să fie îngrijorarea lui Bill şi-a pilotului. De îndată ce-ar fi
pătruns în spaţiul aerian al forţelor franchiste ar fi putut fi întâmpinaţi de
un foc de baraj antiaerian puternic de către propria apărare antiaeriană,
care cu siguranţă va identifica apariţia unui obiect străin în spaţiul lor
aerian temându-se pe drept cuvânt să nu fie spionaţi din aer aşa cum
păţiseră republicanii. Ironia sorţii, să fii doborât de ai tăi tocmai după ce
te-ai întors victorios dintr-o misiune.
Până în prezent Bill şi pilotul englez n-avură deloc răgazul să-şi
vorbească întrucât şi atenţia şi concentrarea pilotului trebuia îndreptată
asupra avionului deloc uşor de condus în condiţiile date. Din păcate
temerile lui Bill şi după cât se pare şi a englezului se adeveriră curând.
De-abia trecuse un sfert de oră şi de jos se auziră bubuituri de parcă cerul
s-ar fi răsturnat cu 180 de grade şi fulgerele şi trăsnetele le-ar fi perceput
de jos. Norişori albi se împrăştiară de-a lungul şi de-a latul în jurul lor şi
acum era numai o chestiune de timp până ce vor fi atinşi. Dar pilotul se
dovedi un maestru neîntrecut. Făcu brusc un viraj vijelios care-i azvârli la
podea pe Bill şi Sam şi ieşi curând din bătaia tunurilor antiaeriene. Din
păcate catastrofa era numai amânată iar nu înlăturată, pentru că odată
apăruţi pe cerul Madridului, tirul apărării antiaeriene franchiste putea fi
reluat în orice moment. Doar dacă ofiţerii care aveau cunoştinţă de
misiunea lui Bill şi Sam ar fi transmis unităţilor din centura de apărare
aeriană a oraşului cum stăteau în realitate faptele acest lucru ar fi putut fi
stopat, dar cine ar fi îndrăznit să divulge detaliile unei misiuni atât de
delicate?
Totul depindea acum de performanţa pilotului şi de cunoştinţele sale în
raport cu zonele oraşului puternic acoperite în cazul unui atac aerian. În
sensul de a le evita şi dacă ar fi fost necesar a găsi un loc propice aterizării
undeva chiar şi la periferia marelui oraş. Biplanul o cârmi brusc către est
de îndată ce părăsiră regiunea Getafe. După vreo zece minute tirul
antiaerienei oraşului se rări considerabil astfel încât pilotului îi reuşi să-şi
tragă sufletul.
— Senores se pronunţă el în spaniola pe care se părea că o vorbea
fluent, în dreapta noastră se găseşte Algarda del Rey, iar puţin mai spre
nord Torrejon de Ardoz, acolo mă gândesc să aterizez, aveţi obiecţii?
— De niciun fel, dacă şansele de a scăpa neatinşi cresc, replică imediat
Bill.
— E aproape o regiune rurală nerevendicată de nimeni, dar reprezintă
un inconvenient.
— Care ar fi?
— E cam departe de sediul central al generalului Olivera, respectiv al
forţelor franchiste.
— Tot mai bine decât să riscăm doborârea de către propria antiaeriană.
În următorul sfert de oră nu mai comunicară cu pilotul, acum după ce
stabiliseră locul de aterizare. Totul se derulă în continuare conform
planului, fără să mai întâmpine dificultăţi majore. E drept că fuseseră
nevoiţi să aterizeze aproape în mijlocul unui câmp pe un teren viran, cât
de cât propice. De acum partea cea mai grea a misiunii fiind îndeplinită le
rămânea de realizat partea cea mai facilă. Să ajungă cu vreun mijloc
oarecare de locomoţie, în centrul oraşului şi de acolo la sediul secret al
colonelului Valdez pentru a-i da raportul. La început s-au gândit să
adăpostească undeva biplanul şi să pornească înspre oraş toţi trei, dar
englezul se opuse.
— E prea riscant să lăsăm aici aparatul fără protecţie chiar şi pentru
câteva ore. Ar putea fi lesne descoperit chiar din aer, în caz că Woronow
sau comandantul Rodriguez ar trimite vreo patrulă de recunoaştere în
spaţiul aerian al vecinătăţilor oraşului. Ce s-ar întâmpla apoi nu mai e
cazul să detailez.
— Chiar şi cu protecţie acest risc există.
— Nu şi dacă rămân eu lângă avion. În acest caz extrem mă ridic în aer
şi dispar, afirmă sigur pe el pilotul.
— Numai să fie atât de simplu. Cu siguranţă în extremis o să-l
bombardeze pentru a nu ajunge în mâinile inamicului. Oricare dintre părţi
ar proceda la nevoie, exact aşa, fu de părere Bill.
— Totuşi există o şansă, dar dacă aparatul rămâne fără pază nu mai
există niciuna.
— Să procedăm altfel, propuse Sam. Să mascăm aparatul.
— Dar cum? făcu sceptic Bill. Suntem în plin câmp şi complet
descoperiţi. De-am dispune măcar de câteva prelate.
Pilotul nu comentă în niciun fel afirmaţia lui Bill ci îşi luă ocheanul
dintr-unul dintre compartimentele secrete ale carlingii. Studie cu atenţie
întreg perimetrul care cuprindea un arc de cerc pe direcţiile nord, est, sud,
lăsând la o parte partea de vest de unde se zăreau de departe cartierele
mărginaşe ale oraşului cu turlele clopotniţelor scânteind în zare, după care
se pronunţă vădit uşurat:
— Spre nord, nord-est de aici se văd contururile unei păduri destul de
întinse. Cu siguranţă acolo vom găsi material de mascare.
În rest n-au mai pierdut vremea în niciun fel. Englezul ambală motorul
îndreptându-şi aparatul înspre o zonă a terenului conformă cât de cât unui
rulaj terestru care-i să-i permită câştigarea vitezei necesare forţei de
ascensiune. De îndată ce au fost în aer Bill remarcă contrariat că o
făcuseră exact la timp. De undeva de la marginea oraşului dinspre vest
aşadar din zona Getafe se zăreau câteva punctuleţe care se deplasau
probabil înspre locul unde aterizaseră ei. Puteau fi nişte cetăţeni curioşi,
sau doar o coincidenţă, oamenii fiind lucrători agricoli care se grăbeau
spre locurile lor de muncă. Cum la fel de adevărată putea fi şi varianta cea
mai rea, ca una dintre taberele beligerante să-şi fi trimis un comando de
cercetare înarmat, dacă în această variantă aterizarea avionului ar fi fost
remarcată cu ocheanul de la unul dintre posturile de observaţie.
Complicaţiile care ar fi urmat după capturarea lor chiar dacă ar fi căzut în
braţele forţelor franchiste, ar fi fost greu de evaluat. Explicaţii n-ar fi
putut da fără riscul de-a deconspira un secret militar, şi în această ipoteză
ar fi fost îndoielnic că ar mai fi ajuns în faţa generalului Olivera sau chiar
a colonelului Valdez. Un cap suficient de înfierbântat ar fi putut da ordinul
să fie executaţi imediat pentru spionaj aerian după descoperirea avionului
sovietic.
Niciunul dintre cei trei nu făcură niciun comentariu, întrucât tuturor le
erau perfect de clare implicaţiile unui astfel de scenariu zugrăvit mai sus.
Desigur o variantă şi mai păcătoasă era recăderea în mâinile
republicanilor. În acest caz, dacă Woronow apucase să dea alarma, nu mai
trebuiau să-şi bată capul cu ce avea să li se întâmple.
Cei patru sau cinci kilometri pe care-i mai avuseră de parcurs până la
liziera pădurii au fost străbătuţi în tăcere. Problema se punea acum dacă
acele punctuleţe negre erau oameni care-i avuseseră pe ei în vizor sau nu?
Dacă nu erau decât simpli lucrători agricoli, atunci din exces de prudenţă
erau nevoiţi să se preteze la acţiuni inutile care le întârziau considerabil
misiunea, pe de altă parte dacă ignorau pericolul şi acesta era totuşi real
puteau sfârşi prost la potou, Poftim de-a alege!
Pe când încă se mai aflau în aer, Bill examină cu ocheanul, mai ales
porţiunea de pădure din faţa lui. După cât îşi putea da seama brâul
împădurit nu avea o lăţime mai mare de 10 kilometri. Poate c-ar fi mai
bine pentru a-i pune pe-o pistă falsă pe eventualii urmăritori să traverseze
şi această centură de vegetaţie şi să-şi caute un adăpost de cealaltă parte a
pădurii. În acest caz i-ar induce complet în eroare pe acei ce văzuseră deja
avionul şi care vor ajunge la concluzia că acesta a dispărut de mult din
câmpul lor vizual. Puţin probabil că vor crede că acesta a aterizat în
siguranţă în spatele pădurii. Ce-i drept nimeni nu putea garanta că le va
merge mai bine de cealaltă parte, şi nu vor avea parte de o primire la fel de
„fierbinte”.
— Ce se află dincolo de pădurea din faţă? îl întrebă Bill pe pilot.
— Ogoare cultivate, iar în depărtare câteva sate.
— Ce-ai spune, dacă ne vom căuta adăpostul de cealaltă parte a pădurii?
îi sugeră Bill.
— Se poate încerca, dar ne putem confrunta din nou cu aceleaşi
probleme.
— Ştiu, dar tragem cu toate astea o „carte nouă”. Să sperăm că e
câştigătoare de data asta.
Englezul nu mai adăugă nimic, ci luă înălţime. Pe când se aflau aproape
de partea cealaltă a pădurii, Bill care nu contenea să examineze cui
ocheanul şesul care apărea în faţă, îi dădu pilotului, câteva indicaţii
sumare.
— Acolo înspre est, pare să existe o fâşie de teren suficient de plată
pentru scopurile noastre.
Biplanul execută o volută descendentă şi după câteva minute roţile
acestuia rulară pe tăpşanul înverzit.

Capitolul 2
Vizitatorii nocturni
După ce maşina zburătoare se opri în sfârşit, cei trei pasageri aerieni
săriră sprinteni, pe iarbă.
— Sfinte Sisoe! oftă primul, Sam, din toţi rărunchii, că bine te mai
simţi să ai teren solid sub picioare, se pronunţă acesta. Stormovikul
reuşise să aterizeze fără probleme.
— Dar ce, Sam, tu nu ai gustat deliciile zborului?
— Hm dacă de delicii este vorba atunci când te afli în aer şi la propriu şi
la figurat şi nu aştepţi decât momentul când ai să te prăbuşeşti la pământ
asemenea unui Lucifer prea orgolios, atunci răspunsul meu îl cunoşti prea
bine, Bill.
— Că nu-ţi prea place la înălţime Sam am putut constata doar mai
deunăzi când ne aflam iarăşi într-un trio pe acoperişul spitalului, îi aminti
Bill, prietenului său, aventura trăită de curând imediat după ce dăduseră de
cele două fete şi de japonezii internaţi după accidentul de maşină al
acestora (vezi, BG 51). Sam tăcu o mutră, mamă, mamă, dar nu mai avu
când să răspundă întrucât de ei se apropie acum pilotul englez cu mâna
întinsă:
— Nici n-am avut răgazul să vă mulţumesc prieteni pentru salvarea mea
din mâinile republicanilor. Dac-aş fi încăput pe mâinile NKVD-ului
sovietic, o moarte rapidă ar fi fost tot ceea ce mi-aş fi putut dori. De aceea
încă odată mulţumirile mele călduroase,
Spunând cuvintele astea izvorâte din inimă şi venite de la un om atât de
sobru, Bill ştiu că ele, vorbele defineau exact simţămintele omului şi nu
erau spuse de conjunctură. Englezul le strânse mâinile cu efuziune
amândurora după care nu uită să adauge.
— Nici n-am avut prilejul să mă prezint: Ronald Stilwell, pilot RAF
(ROYAL AIR FORCE). După ce Bill şi Sam îşi spuseră la rândul lor
numele, Bill preciză.
— Ca să restabilim adevărul în limitele sale nu ne datorezi câtuşi de
puţin recunoştinţă sir. Am îndeplinit totul ca pe o misiune şi suntem foarte
bucuroşi că a reuşit. Tot aşa de bine puteam să ne pierdem cu toţi vieţile,
dar asta nu înseamnă că nu suntem încântaţi de cunoştinţă.
— Pe de altă parte nici măcar nu ştim care parte ar trebui să-i
mulţumească celeilalte, pentru că la fel de bine putem spune că dumneata
ne-ai salvat pielea pe când ne aflam în aer. Dacă n-ai fi făcut virajele alea,
Doamne, Doamne, zăceam la ora asta undeva tot pe-un tăpşan numai că în
mai multe bucăţi alături de aparatul sfărâmat, restabili Sam adevărul la
proporţiile sale.
— E generos ce spui dumneata mister Dentry, cu o precizare, eu eram cu
desăvârşire pierdut fără intervenţia voastră, prieteni.
— Ei, ştiţi ce? La naiba cu vorbele de mulţumire! Nu suntem cucoane,
să brodăm mult pe canavaua asta. Cum facem mai departe, să aducem
avionul în siguranţă.? se interesă Bill.
— Mă gândeam că după ce mascăm avionul, dumneavoastră mister
Gazon şi mister Dentry, să vă grăbiţi înspre capitală, propuse pilotul.
— Asta se poate face, hotărî Sam. Dar mai întâi la dracu cu mister
Dentry, mie prietenii pot să-mi spună Sam, fără rezerve.
— Iar mie, Bill, adăugă acesta.
— Păi dacă-i pe-aşa, mie mi se spune simplu Ron, zâmbi pilotul pentru
prima oară, arătându-şi şiragul dinţilor săi albi impecabili care făceau un
contrast plăcut cu faţa blondă arsă totuşi se soarele meridional, dovadă că
omul acesta lipsise cam mult din patria sa, ceţoasa şi înnegurata Anglie.
După aceste cuvinte simple spuse din inimă, Bill avu presentimentul că
între ei doi şi acest pilot englez pe care soarta l-a azvârlit tocmai aici pe
pământul Spaniei însângerate, avea să se închege o reală şi trainică
prietenie. Nu dispuneau nici acum de timp pentru a sta la taclale, aşa că s-
au decis să caute împreună un loc cât mai ferit pentru mascarea avionului.
S-au deplasat cu toţii în trei direcţii diferite, paralele totuşi cu liziera
pădurii căutând un fel de intrând, un fel de golf pe uscat dacă se poate face
o atare similitudine unde şi-ar fi putut plasa aparatul pentru a nu fi vizibil
din câmp. Asta întrucât fermierii care-şi aveau ogoarele în apropiere l-ar fi
putut descoperi din întâmplare, chiar şi numai din curiozitate, după care
probabil ar fi fost numai o chestiune de timp până să anunţe autorităţile.
Despre care autorităţi ar fi fost vorba era şi aceasta în funcţie de părerile
partizane ale omului care făcuse descoperirea.
Din păcate dinspre partea sa Bill nu desluşi niciun astfel de intrând
potrivit, pădurea fiind cât se poate de compactă. Nici vorbă să poată intra
un avion de dimensiunea Stormovikului acolo. Era pe punctul de-a se
reîntoarce, şi văzu că la vreo 200 de metri mai jos, Bill aflându-se la
mijloc, englezul renunţase şi el, şi acum intenţiona să-şi continue
cercetările deplasându-se încă şi mai jos paralel cu marginea pădurii.
Chiar în acel moment auzi strigătul de avertizare a lui Sam care se părea
că avusese succes întrucât începuse să le facă semne. Bill îl avertiză pe
englez şi după vreun sfert de oră, erau cu toţii lângă Sam, care le arătă
chiar la marginea pădurii în rarişte potrivită. Acolo cu siguranţă ar fi putut
adăposti avionul, deşi prezenta probabil un mic neajuns. Această
scobitură, intrând, golf sau luminiş, care pornea chiar de la marginea
pădurii nu părea să fie naturală, ci provocată probabil de tăietorii de
lemne.
Dacă aceştia s-ar aventura chiar acum, pentru nevoile lor, constând în
material lemnos, avionul ar fi putut fi descoperit lesne de către aceştia. Tot
ceea ce puteau spera ca măcar în acest sezon al anului, sau cel puţin măcar
în ziua aceea, aceştia să nu se arate, ceea ce era totuşi la drept vorbind o
speranţă rezonabilă, întrucât nici oamenii nu merg zilnic în pădure pentru
a tăia lemne.
— Bravo, Sam! îl lăudă Bill pe prietenul său. Cred că asta e tot ceea ce
ne trebuie. Dacă tragem aparatul aici şi-l acoperim cu crengi şi frunze, cu
siguranţă nu va putea fi observat de dinafară.
— Poate că nu numai să nu dea peste el vreun inspector silvic, sau chiar
vreun tăietor de lemne, se pronunţă, Sam care recunoscuse şi el imediat
inconvenientele pe care le prezenta această rarişte artificială.
— Asta ar însemna să avem ghinion cu carul, dar din mai multe rele ăsta
este totuşi cel mai mic.
Toţi au fost de acord cu asta, şi s-au înapoiat imediat împreună la aparat.
Deocamdată păreau să fie în deplină siguranţă, întrucât nu se vedea ţipenie
de om. Pentru a nu fi nevoiţi să remorcheze avionul până în dreptul rariştei
cu pricina, ceea ce pe terenul acela cu destule denivelări, era îndoielnic c-
ar fi putut reuşi, erau cu toţii de părere că trebuia ca pilotul să ambaleze
motorul şi să ruleze cât mai mult posibil căutându-şi propriul loc de
mascare prin forţa propriilor motoare. Fiindcă nu era cazul să se mai
îmbarce toţi trei pe avion, Bill şi Sam au rămas în luminiş pentru a
„aranja” puţin locul.
Englezul nu avea nici aşa acum nevoie de ei, pentru următoarea
manevră. În sfârşit după ce pilotul mână cât putu de adânc aparatul în
rarişte, sării jos din carlingă şi cu puteri unite îl traseră undeva la margine
tocmai sub cupola unui platan stufos. În următoarele minute n-au făcut
altceva decât să taie crengi potrivite şi să încerce să-l mascheze din toate
părţile. Când şi-au terminat treaba la prima privire oricine îşi făcea
intrarea în luminiş, n-ar fi putut bănui că se află un aparat de zbor ascuns
acolo. Asta dacă nu ar fi avut treabă chiar în acea direcţie şi nu ar fi dat la
o parte câteva crengi.
— Ei drace, eu unul dac-aş intra aici în acest luminiş, cu treabă sau nu,
nici prin gând nu mi-ar trece că la marginea de răsărit se află mascat un
avion, se pronunţă, Sam admirându-şi cu satisfacţie opera.
— De acord Sam, dar asta numai dacă omului nostru nu i-ar da prin cap
să-şi taie arborii chiar de pe partea asta, îi mai temperă elanul, Bill.
— Bill, prietene văd că eşti dispus astăzi să-mi strici de tot cheful! Păi
asta ar însemna un dublu ghinion, nu crezi?
— Un dublu sau triplu, se pare că noi suntem obişnuiţi cu aşa-ceva.
— Pentru a diminua riscurile trebuie înştiinţat cât mai degrabă
colonelul Valdez. După ce-l aducem pe acesta la faţa locului, totul cade în
responsabilitatea lui, a fost de părere Stiliwell.
— Atunci să nu mai pierdem vremea. Repede spre Madrid, izbucni plin
de vioiciune Sam, care era un om de acţiune.
— Şi cum vrei să facem asta, Sam? Aşa îmbrăcaţi în uniformele astea
ale armatei republicane iar eu în uniforma unui căpitan consilier sovietic?
Regiunea Madridului se întâmplă să fie fieful naţionaliştilor lui Franco, şi
până să explicăm noi totul, de parcă am putea şi asta, teamă mi-e că un cap
înfierbântat ne-ar putea cadorisi cu niscaiva plumbi.
— Fără îndoială, ceea ce e valabil pentru avionul ăsta de provenienţă
sovietică e valabil şi pentru cei care îmbracă aceeaşi uniformă, remarcă
Stillwell.
— Mai mult chiar! reluă Bill, nici dacă am avea „norocul” să întâlnim
partizani ai republicanilor nu ne-ar merge mai bine. Asta dacă i-am putea
spune noroc. Cu siguranţă n-am mai scăpa de ei, unde mai pui că dacă
Woronow şi ai săi au apucat să dea alarma, am putea schimba doar
plumbii.
— Tia! Asta aşa-i! făcu Sam vădit încurcat scărpinându-se în cap. Că
doar n-o să intrăm în Madrid îmbrăcaţi doar în indispensabili şi asta
numai ca să nu stârnim vreuna dintre tabere.
— Păi rezolvarea este simplă, făcu pilotul englez. Facem rocada.
Rămâneţi voi prieteni aici, în pădure, în timp ce eu mă voi grăbi înspre
capitală. Poate că e chiar mai bine. Port haine civile, şi mă voi da drept
vreun ţăran amărât, venit la oraş mânat de nevoile existenţei. Un singur
om bate mai puţin la ochi, unde mai pui că doi inşi zdraveni ca voi, pot
apăra mai cu succes aparatul, în cazul unui asediu.
— Pe mine m-ai convins Ron, fu de acord de îndată Bill. Nu are
importanţă cine o face, esenţial este ca Valdez şi Cordobez să afle cât mai
curând locaţia avionului.
— Hm! făcu Sam. Tare aş fi vrut să pornesc eu voiniceşte pe drumul
Madridului. Nu de alta dar mă plictiseşte al naibii să stau nemişcat
locului.
— De data asta nu-ţi rămâne decât să te sacrifici Sam, cum o fac de
altminteri şi eu.
— Ronny darling, la drum. Şi nu uita să duci complimentele noastre
căpitanului Cordobez, şi colonelului Valdez. Englezul nu mai pierdu
vremea.
Cotrobăi pentru ultima dată în carlingă, de unde îşi extrase un pistol
mărunţel marca Beretta, pe care-l ascunse cu grijă sub cămaşa destul de
jerpelită,
— Ce e bine nu e rău! Pentru orice eventualitate.
O ultimă strângere de mână şi englezul dispăru în direcţia capitalei.

***
Odată rămaşi singuri, Bill şi Sam îşi aleseseră câte un colţ în corpul
avionului unde aveau de gând să moţăiască. Mai întâi că abia acum cât tot
ceea ce ţinuse de ei se înfăptuise o oboseală de moarte li se urcă în oase.
Poate că nu era vorba de-o oboseală pur fizică deşi conta şi aceasta pentru
că de multă vreme nu mai domniseră liniştiţi, dar mai ales mentală. Prea
fuseseră încordaţi şi tensionaţi în decursul evenimentelor care se
derulaseră de-o manieră atât de imprevizibilă, mereu, mereu la un pas de
eşec şi implicit de moarte. Pe parcursul drumului spre Guadalajara
dormiseră cu schimbul în maşină, dar ce somn putuse fii acela? Nici
răgazul acordat de Woronow în tabăra republicană nu fusese de lungă
durată, cât după aceea ce să mai vorbim? Al doilea motiv că ar fi vrut să
adoarmă era că în acest fel simplu şi folositor intenţionau să-şi scurteze
perioada până la înapoierea pilotului englez, însoţit măcar de către
căpitanul Cordobez, dacă nu şi de colonelul Valdez. Exoneraţi de
responsabilitate, cei doi prieteni sperau să se reîntoarcă la hotelul unde
rezidau fetele şi bogaţi de-acum şi în posesia paşapoartelor să poată
emigra în Portugalia, primul pas înainte de-a se înapoia în patrie.
— Ei bine, Bill, cu totul altfel mi-am imaginat eu că după aterizare se
vor desfăşura lucrurile, începu înainte de-a se lăsa în braţele lui Morfeu,
Sam.
— Şi anume, cum ţi-ai imaginat tu, Sam? întrebă amuzat Bill.
— Gonind într-o maşină drept la sediul lui Valdez, şi încasând biştarii.
— Rechiziţionată desigur în virtutea gradului tău de sergent în armata
republicană, nu-i aşa Sam? Şi dacă asta nu putea produce impresia
scontată trebuia să apar şi eu la rampă în uniforma mea de căpitan
sovietic.
— Ei nici chiar aşa!
— Nici chiar aşa dar pe-aproape! Sigur şi eu aveam altceva în gând, dar
acum date fiind împrejurările, cred că e cea mai bună soluţie. Nici măcar
aterizarea pe un aeroport din Madrid n-ar fi fost lipsită de primejdii, aşa
deghizaţi nepotrivit bum suntem acum.
— Nu pot să neg justeţea argumentelor tale Bill, dar tot nu-mi place.
— Dacă te consolează, nici mie, prietene. Măcar să profităm şi să
vedem şi partea plină a paharului. Măcar acum avem răgazul să tragem la
aghioase!
Mai multe nu-şi spuseră cei doi prieteni şi pentru a-şi traduce intenţia în
practică, se cuibăriră fiecare cum putu mai bine în colţişorul lui, hotărâţi
să-şi scoată pârleala printr-un somn straşnic. De veghe nu aveau de gând
să stea niciunul plecând de la considerentul că odată descoperiţi, tot n-ar
mai fi putut împiedica succesiunea evenimentelor.
Dar nici de data asta nu ieşi cum îşi propuseseră cei doi. Poate că erau
tocmai pe punctul de-a aţipi când Sam tresări ca ars, după care se apropie
de urechea lui Bill şoptindu-i:
— Ai auzit Bill? Acesta nu auzise însă nimic sau poate deja îl şi furase
somnul. Abia acum când ciuli urechile i se păru şi lui că aude paşi în
apropiere.
— La naiba, Sam îi răspunse acesta, tot în şoaptă însă. O fi vreo
veveriţă, sau alt animal inofensiv, de pădure.
— De-ar fi aşa! oftă Sam, acum trezit de-a binelea.
Bill îşi duse un deget la buze, impunând tăcere. Se scurseră câteva
minute bune dar nu se mai auzi nimic. Tocmai erau pe punctul să admită
amândoi că s-au înşelat şi va fi fost un animal inofensiv al pădurii, din
pricina căruia nu merita să se sinchisească, când zgomotul se produse din
nou. Era de parcă, om sau fiară, dar în cazul din urmă o fiară de mari
dimensiuni, ar fi pătruns în luminiş. Dar ce fel de fiare mari să fi existat în
această pădure spaniolă atât de aproape de capitală? Că doar n-o fi fost
vreun Moş Martin, trezit din hibernare, acum la acest ceas al zilei, care şi-
a găsit să se vânture tocmai în locul unde-şi mascaseră ei avionul? Din nou
cei doi prieteni încremeniră în aşteptare, ascuţindu-şi auzul dacă se poate
spune aşa, pentru a-şi da seama c-o clipă mai devreme cu ce fel de fiinţă
aveau de-a face.
Urmă o pauză de un minut sau două în care nu distinseră nimic. Apoi
iarăşi paşi furişaţi, un pârâit de crengi, şi din noi tăcere. Sam nu mai putu
răbda şi-şi strecură cu băgare de seamă capul lui creţ, prin perdeaua de
crengi care-i servea drept acoperire. Ce-i drept doar ochii săi iscodeau
sfredelitori în semiobscuritatea care domnea în luminiş, în această după-
amiază târzie.
Bill nu îndrăzni să-i urmeze exemplul, lăsând totul în seama lui Sam.
Deodată acesta îşi trase atât de brusc capul înapoi de parc-ar fi fost muşcat
de streche.
— E om, Bill! atât mai reuşi să şoptească el, ducându-şi la rândul său un
deget la buze.
În următoarele minute au aşteptat încordaţi să vadă dacă individul care
nimerise în luminiş, se va apropia să se convingă ce se află mascat pe
partea de est a acestuia. Asta bineînţeles dacă va sesiza ceva. Era posibil şi
totodată probabil să aibă de-a face cu un singur om care nimerise
întâmplător în această zonă a pădurii şi să-şi continue drumul fără a stărui
prea mult asupra particularităţilor luminişului. În acest caz nu aveau de ce
să se teamă şi cel mai simplu era să aştepte să plece. Când după alte câteva
minute nu se mai auzi niciun fel de zgomot în luminiş, Bill şi Sam au
răsuflat uşuraţi. Asta însemna că omul n-a văzut nimic pentru că
altminteri e greu de crezut că nu s-ar fi apropiat să se convingă mai de
aproape. La nevoie pentru a nu da alarma exista şi opţiunea de a-l lua pe
acest om prizonier pentru câteva ore până ce militarii din armata
republicană vor fi fost la faţa locului. După ce aşteptară în tăcere încă un
sfert de oră, Sam îndrăzni să-şi vâre capul din nou printre vegetaţia
mascantă, pentru a-şi asigura o vedere de ansamblu în luminiş. Fiindcă nu
văzu pe nimeni au tras concluzia care se impunea. Omul plecase şi
avuseseră noroc de data asta. Sigur, nu era exclus ca omul pe care-l văzuse
Sam, şi de fapt numai cizmele acestuia, să fii dispărut undeva în apropiere.
Putea fi un trecător oarecare, un vânător, culegător de ciuperci vreun
inspector silvic, în sfârşit, oricine.
— Nu vreau să mă mai perpelesc aici, îi şopti Sam lui Bill. După atâta
tevatură, merităm şi noi un pui de somn ceva mai liniştit. Nu eşti de
aceeaşi părere, Bill?
— Ba bine că nu!
— O să ies pe partea opusă, apoi o să dau ocol luminişului, pentru a
verifica ce şi cum. Dacă individul mai are chef încă să spioneze să mă ierţi
prietene dar eu o ţi-l iau la refec. Şi după aceea n-are decât să facă nani,
împreună cu noi. Legat şi cu un căluş de frunze proaspete în bot, De asta
pot să te asigur!
Sam nu mai aşteptă încuviinţarea prietenului său şi, ferindu-se de-a face
zgomot sări sprinten din avion. Bill îi înţelegea cât se poate de bine starea
de spirit a prietenului său.
După ce nervii tuturor au fost puşi la grea încercare numai asta le mai
lipsea.
Ca un ţărănoi spaniol oarecare să înceapă să le dea târcoale După vreo
20 de minute, Sam se reîntoarse.
— Ei? îl chestionă scurt Bill, cum stăm?
— E clar! A fost un singur om care-a străbătut probabil din întâmplare
luminişul, dar I- am zărit undeva pe câmp la vreo jumătate de kilometru
depărtare. Se pare că este vreun fermier din satele adiacente, raportă Sam.
Părerea mea e că-l putem ignora pe deplin. Haide să ne continuăm somnul.
Liniştiţi dinspre partea asta, cei doi prieteni, s-au ghemuit cum au putut
mai bine, fiecare în colţul său, după care au „tras-o pe dreapta”.

Capitolul 3
Misiune îndeplinită şi… deziluzie!
Bill se trezi primul. Un simţământ de nelinişte îl cuprinse. Pentru
început credea că visase dar un minut sau două mai târziu trebui să admită
că se afla în plină realitate. Acum auzea paşi lămuriţi în luminiş, după care
distinct, un murmur de voci. Doar datorită liniştii care se instalase în
pădure acum după lăsarea întunericului, şi fiindcă îşi încordase auzul, Bill
putu distinge şoapta în limba spaniolă a unuia dintre indivizii care
pătrunseseră în luminiş.
— Şi eu care îţi spun Manolo, că se află un avion mascat după crengile
alea. Sunt sigur că e aparatul pe care l-am auzit cu toţii în după-masa asta.
De bună seamă că pilotul doarme.
— Păi în acest caz numai străin poate să fie. Dac-ar fi de-al nostru nu s-
ar fi mascat aici. O nouă voce adăugă tot în şoaptă.
— Dacă reuşim să-l predăm ne umplem de biştari. Republicanii plătesc
bine!
— Sst! Întâi să facem treaba şi pe urmă vom vedea ce va fi. Să-l
aşteptăm şi pe Juan, să vină dinspre partea cealaltă.
Bill îl înghiontii pe Sam dar acesta se pare că se trezise şi el pentru că,
acesta se şi ridicase în capul oaselor. Cu siguranţă că auzise lămurit
şoaptele celor doi şi trăsese consecinţele sale. La lumina slabă a astrelor
care se putu filtra prin vegetaţie îl văzu cum bâjbâie după arma sa pe care
şi-o trăsese alături. Bill îi făcu semn, să nu facă uz de ea, ci-i dădu de
înţeles s-o folosească doar ca instrument de persuasiune. Cu siguranţă asta
le-ar mai lipsi acum să ucidă nişte săteni, pentru că atunci n-ar mai scăpa
de belele. Ce-i drept indivizii nu erau chiar nevinovaţi, probabil nici
partizanii unei tabere sau alta, dar în schimb erau puşi pe căpătuială.
Totuşi, pentru atâta lucru nu era cazul să le ia viaţa, numai de-ar reuşi să-i
sperie. Cei doi prieteni se înţeleseseră dintr-o privire. Or să se prefacă
adormiţi, după care folosindu-se de elementul surpriză, or să le vâre
armele sub nas. Bill spera că nu erau decât trei inşi cu care vor reuşi ei s-o
scoată la capăt, deşi tot atât de bine puteau fi mai mulţi. Bill şi Sam îşi
traseră încet pistoalele aşteptând momentul prielnic când vizitatorii
nocturni vor fi fost în imediata lor apropiere. Din discuţia celor doi de
adineauri, Bill trase concluzia că ţăranii ăştia sau ce-or fi fost nu contau pe
prezenţa a doi oameni în avion, ci doar pe unul singur, pilotul, dacă nu şi
ăsta rănit. Asta, dacă acel spion viclean nu le auzise conversaţia, şi
considerându-se în dezavantaj o fi mers în sat după ajutoare. Deodată se
auziră clar paşi furişaţi din faţă şi din spate. Poate c-o fi apărut şi acel
Juan la care se făcuse referire. Un hâşâit de frunze, urmat de-un pârâit de
crengi, trosnete şi tropăit de cizme, după care, în faţa lui Bill apărură doi
haidamaci care îşi aprinseră simultan lanternele. Dacă Bill nu şi-ar fi
schimbat cu puţină vreme mai înainte poziţia, cu siguranţă ar fi fost orbit
de fluxul luminos al lămpilor de buzunar combinate ale celor doi. Aşa însă
intruşii avură parte la rândul lor de-o surpriză:
— Manos arriba! (Sus mâinile!)
— A la mierda, un ruso! (La naiba, un rus!) îi scăpă unuia odată cu o
înjurătură.
Dar şi dinspre partea lui Sam, se auziră înjurături în spaniolă, semn că
surpriza pe care le-o pregătiseră indivizii se întorsese împotriva lor. Cât ai
clipi cei trei indivizi care pătrunseseră în desiş, după ce aruncaseră
deoparte crengile înverzite cu care Sam se trudise să mascheze aparatul, se
treziră cu nasul în faţa pistolului automat a lui Sam şi Naganul lui Bill.
— Cine sunteţi voi, oameni buni, care daţi buzna aici nepoftiţi
tulburându-ne somnul? Ce spun eu oameni buni! Sunteţi nişte tâlhari, asta
sunteţi!
— E-o neînţelegere compadre! începu, pe-un ton plângăreţ, unul dintre
cei doi de pe partea lui Bill. Traversam doar luminişul ăsta când lui Paolo
aici de faţă, arătă el înspre, consăteanul său, văzu ceva sticlind printre
crengi la lumina lunii. Doar curiozitatea…
Bănuielile lui Bill se confirmaseră. În faţa lui se aflau doi săteni voinici,
cu mutre cam din topor destul de tineri ca să rumege în mintea lor planul
nu tocmai nebulos de-a intra în posesia aparatului şi eventual al piloţilor,
negociindu-şi mai apoi preţul de predare. Între timp îşi împinse şi Sam pe
omul său alături de primii doi pe care-i ţineau acum amândoi sub
ameninţarea armelor.
— E-o neînţelegere zici? De asta vorbeai de „biştarii” pe care-i veţi
primii după ce-o să predaţi naţionaliştilor avionul? Aţi spionat şi aţi
complotat toată seara cum să puneţi mâna pe noi, compadres, i se adresă
Bill aceluia care vorbise primul şi despre care deduse că se numea
Manolo. Şi ştiţi ce-o să primiţi în schimb?
— Noi nu dorim nimic, senor, o întoarse omul. Cum spuneam e-o
neînţelegere!
— Nişte plumbi fierbinţi asta a să primiţi, tot un fel de monedă, dar
ceva mai grea, continuă necruţător Bill care-şi compuse, aşa de
circumstanţă o mutră dintre cele mai feroce. Deh, avea şi el dreptul la o
dulce răzbunare fie şi pentru faptul că aceşti ţărani avari îi stricaseră
somnul.
— Madre de Dios! gemu literalmente, cel căruia i se spunea Paolo.
— Ce spui sergent, i se adresă Bill prietenului său, eşti în stare să-i
îngropi creştineşte pe ţopârlanii ăştia după ce o să-i seceri cu o rafală?
— Nu merită osteneala, senor capitano. O să-i acoperim cu crengi în
locul avionului, iar animalele pădurii o să facă toată treaba, replică prompt
Sam care se prinse imediat în jocul lui Bill.
— Por favor! Por amor de Dios, por favor! No matamos a nuestras
familias. (Pentru numele lui Dumnezeu, nu ne omorâţi avem familii)
îngăimă şi cel de-al treilea sosit dinspre partea lui Sam care nu putea fi
decât Juan.
— Bine, se prefăcu că cedează în cele din urmă Bill. Poate c-o să ne
răzgândim, dar depinde…
— De ce?
— Oricât!
Supralicită unul dintre cei trei. De-abia îşi putură reprima un zâmbet cei
doi prieteni. Veniţi să-şi câştige „biştarii” aşa cum se exprimase unul
dintre ei, acum ar fi dat oricât doar să scape cu viaţă.
Bill observase că toţi trei purtau în buzunarele late frânghii cu care
aceştia aveau de gând să remorcheze avionul şi desigur să-i lege pe
pasagerii acestuia de aceea îi veni o idee.
— N-avem nevoie de banii voştri, şi poate nici de vieţile voastre, dar vă
cerem altceva.
— Nos pide algo, senor! (Cereţi-ne orice, senor).
— Manolo, tu o să-l legi cât mai strâns cu funiile astea pe camarazii tăi,
aşa încât să nu ne devină primejdioşi, iar sergentul te va lega pe tine. La
cel mai mic semn de trădare un glonţ în cap, fără avertisment, m-ai
înţeles, compadre?
— Pe deplin senor!
Celor doi prieteni le venea să zâmbească văzând pe de-o parte, cu câtă
râvnă îi fereca în funiile proprii, Manolo, pe amicii săi, iar pe de alta de
sârgul pe care şi-l dădeau cei doi pentru a se face totul, by the book, adică
aşa cum trebuie. Pentru Sam a fost o bagatelă să-i desăvârşească munca lui
Manolo. Procedaseră astfel întrucât se gândeau că totuşi ar mai fi rostul
de-un pui de somn, până în zori mai apucând cel puţin câteva ore. Până la
urmă s-a dovedit, că nu mai era cazul. În liniştea care se instalase după
neutralizarea celor trei ţărani, de undeva din depărtare se auzi zumzetul
unui motor de maşină, care pe măsură ce se scurgea timpul crescu în
amplitudine.
Lui Bill îi trecuse tocmai prin minte dacă n-ar fi fost mai bine să-şi
schimbe hainele cu acelea ale celor trei ţărani spanioli, şi astfel să
îndrăznească să iasă la lumină. Acum însă, hotărî să mai aştepte. Putea fi o
maşină oarecare care nu avea nici în clin nici în mânecă cu dânşii după
cum tot atât de bine lucrurile puteau sta şi altfel. Hotărâtoare erau
minutele următoare. După o vreme le devenise clar fiecăruia că maşina
aceasta avea o legătură oarecare cu dânşii, deoarece după direcţie şi
zgomotul de motor Bill realiză imediat că aveau de-a face cu o maşină de
teren, poate vreun Jeep al armatei. Ochii celor trei prizonieri prinseră să
strălucească sălbatec. Dar dacă, aceştia anunţaseră totuşi între timp
autorităţile şi acum acestea veneau să-i ridice? Nu de-aceea li se
luminaseră atât de brusc fizionomiile celor legaţi la auzul duduitului
motorului?
— Sam, du-te de vezi, cine se apropie, îl îndemnă Bill, pe prietenul său.
— Ba bine că nu! Se pronunţă negrul Sam, care şi fără îndemnul lui Bill
chiar asta intenţiona să facă.
După nici zece minute Bill auzi voci care se apropiau. Un grup de
oameni pătrunseseră în luminiş. Un val de bucurie îl inundă pe Bill când
distinse clar în apropiere vocile lui Sam şi Stilwell, care se întreţineau
amical cu vocea de bariton groasă a colonelului Valdez. Alături de Valdez,
păşea căpitanul Cordobez însoţiţi de alţi doi oameni. Unul dintre aceştia
era chiar şoferul care-i dusese noaptea trecută la hotel, lată că trecuseră
aproape 24 de ore şi misiunea era îndeplinită. Când dădură ochii cu Bill şi
apoi privirile celor doi oficiali le alunecară pe silueta metalică a
Stormovikului ochii le străluceau de satisfacţie.
— Increible! Nunca espere nada nunca! Saludos cordiales, senor
Gazon. (Incredibil! N-am sperat niciodată la aşa ceva. Felicitări cordiale,
senor Gazon!)
După ce le strânse mâinile noilor sosiţi, Valdez le aruncă o privire celor
trei concetăţeni ai săi legaţi fedeleş şi izbucni într-un râs copios. La fel
procedă Cordobez şi acum să fii văzut ce mutre caraghioase, complet
buimăcite făceau cei trei, Doamne, Doamne! Aceştia îşi închipuiseră cu
totul altfel sosirea conaţionalilor lor, şi încă nişte oficiali militari. Bill nu
mai trebui să ofere niciun fel de explicaţii. Cu privire la evenimentele
petrecute pe timpul nopţii cu siguranţă că Sam o făcuse el, iar cu privire la
ceea ce se întâmplase în tabăra de la Guadalajara, pilotul englez, Stilwell.
În câteva minute la lumina unui proiector cu baterie adus de către unul
dintre însoţitorii ofiţerilor spanioli crengile şi frunzele care mascau
avionul au fost date la o parte, pentru ca acesta să poată apărea în toată
splendoarea sa, la iveală.
— Absolutamente intacto, mormăi ca pentru sine Valdez.
Între timp Sam le îndepărtase şomoioagele de frunze din gură,
prizonierilor folosite pe post de căluş de către Sam, după care Bill, îl
întrebă pe colonelul Valdez.
— Dar cu „voinicii” ăştia ce facem?
Aceştia de îndată ce-şi văzură vocile repuse în fine în drepturile lor se
„însoriseră cu toţii la cuvânt”. Făcură însă o asemenea larmă cu
vociferările lor încât colonelul enervat de-a binelea le-o tăie scurt:
— Silencio! Credeţi că nu ştim câte parale faceţi?
Apoi întorcându-se înspre Bill i se adresă în spaniolă:
— Poate că ne pot fi măcar acum de folos şi nătărăii ăştia.
Aşa se face că „nătărăii” cu pricina, au fost puşi la remorca
Stormovikulu, care a fost scos afară pe pajişte şi adus în postura de
decolare. De data asta căpitanul Cordobez se urcă alături de pilot, pentru a
ajunge pe calea aerului la un aeroport secret din Madrid, pe când Bill şi
Sam au luat loc în Jeepul colonelului Valdez care urma să-i aducă şi pe
dânşii ceva mai târziu în capitală. Cât despre cei trei ţărani spanioli aceştia
nu-şi putuseră reveni cu niciun chip din nedumerire. Cum se făcea că trei
oficiali ai armatei lui Franco, parlamentează cu un ofiţer sovietic, şi un
sergent negru al armatei republicane? Poate că abia acum îşi imaginau
aceştia, că aveau de-a face cu doi dezertori, dar indiferent ce-ar fi gândit,
Valdez fu foarte ferm, înainte de-a le fi dat drumul.
— Voi veţi uita tot ce s-a petrecut în noaptea asta pe aici. Dacă aţi mai
povestit cuiva poate familiilor voastre, veţi spune că v-aţi înşelat. Dacă nu
o veţi face, veţi fi acuzaţi de înaltă trădare şi vă aşteaptă plutonul de
execuţie.
Pe voi, împreună cu toţi cei care au trăncănit despre probleme pe care
nu le cunosc, înfricoşaţi de-a binelea aceştia au promis totul.
Cu siguranţă că înainte de-a veni încoace Valdez îl înştiinţase pe
generalul Olivera care se pusese în legătură cu comandantul apărării
antiaeriene a oraşului pentru a nu se crea confuzii. Cel puţin aşa credea
Bill, dar asta nu mai era problema lui. Practic, aproape odată cu zorile, cei
doi prieteni, au sosit în oraş. Colonelul se ţinuse de promisiune şi le
adusese împreună cu restul de bani şi cele două paşapoarte pentru el şi
Sam. Acesta îşi vârî biştarii în chimiru-i lat şi-l lăsă pe Bill să primească
paşapoartele.
— Sunt mai în siguranţă la „mandea”, nu te supăra Bill, încheie negrul
zâmbind cu toată gura. Fiindcă Bill era nerăbdător să ajungă cât mai
repede la hotel unde bănuia că fetele îi vor aştepta neliniştite, îl rugă pe
colonelul Valdez, să-i lase în drum pe ei doi la hotelul la care şoferul care
conducea acum ditamai, Jeepul, mai fusese.
— Nu înainte de-a vă schimba uniformele senor Gazon. Altfel colegii
mei vă vor aresta în următoarele minute asta dacă nu şi mai rău.
Asta aşa era, de acest aspect Bill uitase complet. Din fericire nu şi
Valdez, care ca un om practic şi precaut cum era le adusese de fapt hainele
lor civile. După ce s-au schimbat, şi au predat şi armele şi-au reluat
drumul înspre hotel. Când Bill şi Sam fură în holul stabilimentului după
ce-şi luaseră un călduros rămas bun de la oficialii spanioli, recepţionerul
care se vede treaba că moţăise la pupitrul de recepţie, sări deodată în
picioare.
— Senor Gazon şi Senor Dentry v-au căutat doi domni care vă sunt
prieteni. Au sosit cu avionul tocmai din Hong Kong. Au urcat în camerele
unde sunt cele două doamne pentru a vă aştepta acolo. La auzul unor
asemenea cuvinte inima lui Bill aproape că încetă să mai bată.
— Când s-a întâmplat asta?
— Aseară, în jurul orei opt! Ca o tornadă se repezi Bill urmat de
prietenul său negru Sam pe scări în sus pentru a ajunge mai repede la
etajul unde erau cazate fetele.
— Mai încet Bill pentru că ne sperii „musafirii”, îl avertiză Sam pe
amicul său care de furie îşi pierduse controlul. Când în cele din urmă au
fost sus şi cu inima bătând să-i spargă coşul pieptului, Bill apăsă pe clanţă,
cele mai negre presimţiri ale acestuia părură să se îndeplinească. Uşa nu
era zăvorâtă, şi se deschise imediat. Camera era complet goală, de parcă
nimeni niciodată n-ar fi rezidat acolo.
Goală desigur, cu excepţia mobilierului.
Deznădăjduit Bill îşi ridică amândoi pumnii spre cer. După tot ceea ce
pătimise iată că soarta îi juca ultimul renghi în viaţă. Avea banii şi avea
paşapoartele, dar nu mai avea pentru ce să le folosească. Acelea care erau
pe numele fetelor intraseră desigur în posesia japonezilor împreună cu
banii, care nu vor ezita să-i folosească pentru a dispărea cât mai repede din
ţară. Goana pe viaţă şi pe moarte în urmărirea blestemaţilor de niponi,
reîncepea!
OSTATECUL
Capitolul 1
Planul lui Sam

Furia, dezamăgirea, frustrarea pe care o încercă Bill nu se poate descrie.


După atâtea inimaginabile suferinţe şi sacrificii acum când se crezuse mai
aproape de reuşită decât oricând îşi văzuse toate speranţele năruite. Dac-ar
fi ştiut! Ar fi lăsat încă din după-amiaza zilei de ieri baltă, Stormovikul,
cu pilotul său cu tot şi ar fi alergat fie şi dezbrăcat la Madrid pentru a-şi
salva sora în ultimul moment. Nu avea importanţă cum ar fi făcut-o. Ar fi
mers pe jos până în primul sat, învecinat, numai în indispensabili şi
pretextând un motiv sau altul ar fi oferit orice sumă de bani primului ţăran
pentru un schimb de haine. Sam s-ar fi putut achita şi singur împreună cu
pilotul de obligaţiile care le reveneau în continuare. Asta era ceea ce-l
chinuia pe Bill mai mult decât orice. Faptul că dacă era puţin mai prudent
ar fi putut să-şi salveze în extremis sora şi pe prietena ei. În realitate
lucrurile nu stăteau deloc aşa dar Bill n-o putea admite. Chiar dacă s-ar fi
înapoiat la timp la hotel înainte de sosirea japonezilor, nu era deloc sigur
că Bill ar fi putut împiedica până ia urmă răpirea, dat fiind viclenia şi
determinarea niponilor. Ar fi reuşit printr-un pretext oarecare să-l atragă
afară din cameră sau l-ar fi copleşit pur şi simplu din punct de vedere
numeric. Lui Sam i se rupea inima văzându-şi prietenul adus în halul
acesta de deznădejde. Fireşte era şi el furios şi dezamăgit dar durerea nu-l
atingea în mod direct ci doar prin ricoşeu, văzând suferinţa lui Bill. Deşi
se dedicase trup şi suflet cauzei prietenului său, în definitiv cele două fete
nu-i erau rude sau persoane foarte apropiate. Nu reuşise să le vadă decât
sporadic şi nu petrecuse cine ştie cât timp în societatea lor. Asta nu
însemna desigur că n-ar fi făcut orice i-ar fi stat în putinţă pentru salvarea
lor. Atâta doar că era mai puţin ataşat sentimental decât Bill ceea ce era
totuşi cât se poate de normal la urma urmei. Prietenul său se trântise aşa
îmbrăcat pe pat îşi acoperise capul cu mâinile şi se părea că devenise
insensibil la orice stimuli veniţi din exterior. Pur şi simplu părea copleşit
fizic şi mental de această nouă lovitură a sorţii.
— Bill prietene, nu-ţi pierde speranţa. Am reuşit noi acolo, unde nimeni
nu credea că vom face-o, vom reuşi din nou, te asigur.
— Dac-aş fi fost aici de aseară Sam, aş fi luat-o înaintea ticăloşilor de
niponi. Vezi, asta mă doboară. Aş fi putut fi, şi totuşi n-am fost. Vina îmi
aparţine în exclusivitate.
— Şi dac-ai fi fost Bill, nu e sigur c-ai fi putut împiedica răpirea. Nu
ştim deocamdată câţi răpitori au fost. Principalul pentru ei a fost să
depisteze hotelul unde rezidau fetele. De aici le-a fost uşor şi probabil că
le era chiar cu tine de faţă, destul de simplu. Ba poate că ţi-ai fi putut
pierde viaţa cu ocazia asta.
— Crezi că ţin atât de mult la ea, Sam?
— Poate că nu, dar atunci cine le-ar mai ajuta pe fete? Trebuie să ţii la
viaţa ta ca la a lor însele, devreme ce eşti singura lor speranţă. Astea şi
alte vorbe au fost spuse de-o parte şi de alta dar Bill tot nu putu fi scos din
starea deprimantă în care căzuse. Până la urmă tot Sam veni cu o idee
menită să-i redea amicului său o rază de speranţă. Nici el nu credea prea
mult în această idee, dar era un pretext destul de bun de a-i sădi din
încrederea în sufletul zdrobit al amicului său.
— Uite ce e Bill, până acum n-am făcut decât să luptăm cu mijloace
cavalereşti pentru dobândirea a ceea ce ni se cuvine, aşa este?
— Fireşte că este aşa, Sam, cum s-ar fi putut altfel?
— Ce-a fost în trecut a fost, problema este cum vom reacţiona de-acum
înainte.
— Ce vrei să spui Sam?
— Spun că trebuie să le-o plătim japonezilor cu aceeaşi monedă.
— Cu aceeaşi monedă? Cum vine asta? îţi închipui că vor accepta un
preţ de răscumpărare pentru Thea şi prietena ei?
— Vor accepta dacă vor fi siliţi.
— Ăştia au bani cu duiumul, plus cele 5000 de dolari câştigaţi de noi de
la armată.
— Stai că nu de bani îţi vorbesc eu aici, ci de-o cu totul altă monedă de
schimb. Un om deal lor.
Bill rămase cu gura căscată. Numai la una ca asta nu se aştepta, şi în
primul moment începu să aibă îndoieli serioase dacă prietenul lui, Sam,
nu-şi pierduse cumva minţile.
— Ce Sam, exclamă acesta năucit ai pus tu mâna pe un japonez în
ultima vreme şi n-am fost eu atent?
— Nu Bill, fireşte că n-am pus, dar mă gândesc că noi doi împreună,
poate cu ajutoare tocmite, am putea pune mâna pe unul, şi încă dintre
barosani.
În următoarele minute Sam îi explică prietenului său ideea ce-i venise.
Sam credea că baronul Nagatsky rămăsese încă nerecuperat în spitalul
unde fusese internat, întrucât cu siguranţă că după operaţie nu-şi putuse
reveni chiar atât de uşor. Cu siguranţă răpirea fusese organizată de către
unul dintre locotenenţii sau gealaţii săi, ca de altfel şi atacul care avusese
loc chiar în incinta spitalului. Acum dacă lucrurile mai stăteau aşa cum
credea el, ar putea să le reuşească lor, amândurora să-l răpească pe
japonezul aflat în convalescenţă şi să pretindă eliberarea fetelor în
schimbul acestuia. Poate că dac-ar fi fost vorba de un simplu membru al
organizaţiei criminale nipone, n-ar fi reuşit să obţină schimbul, acesta ar fi
putut fi sacrificat la nevoie. Dar pentru un mahăr ca baronul Nagatsky,
acest lucru ar fi devenit posibil. Ideea era atât de îndrăzneaţă încât era
vecină cu nebunia. Să răpeşti un gangster din spital care cu siguranţă mai
era şi păzit straşnic pe deasupra! Dar tocmai din cauza îndrăznelii acestui
plan pe care probabil nici japonezii nu-l luau în considerare, ar fi putut
avea finalmente succes. Acum mai aveau şi bani pe deasupra, puteau
oricând să-şi cumpere arme şi ajutoare. Şi dacă tot ar fi eşuat până la urmă
nu merita oare să încerce? Bill se însufleţii tot mai mult la auzul
propunerii prietenului său. Culoarea îi reveni în obraji şi ochii începură să-
i strălucească din nou cu aceeaşi vioiciune. Sam se felicită pentru ideea
ce-i venise. Dacă la început nici el nu credea serios în ea dar o folosise ca
un divertisment pentru a-l scoate pe Bill din starea de apatie în care
căzuse, acum curios lucru, începea să credea el însuşi tot mai mult în
reuşita sa. Aici Bill veni cu amendamente.
— Ca să reuşească planul nostru Sam avem nevoie de informaţii, multe
informaţii toate venite de la faţa locului, adică din spital.
— Perfect, prin urmare ar trebui să avem omul nostru acolo.
— Unul care să ne raporteze exact în care rezervă se găseşte rănitul şi
de câţi oameni este păzit.
— În această problemă poate ne-ar putea ajuta mai vechea noastră
cunoştinţă, don Federigo.
— Sam omul ăsta s-a achitat cu vârf şi îndesat de toate obligaţiile pe
care le avea faţă de noi. Eu personal nu l-aş mai necăji.
— Şi totuşi nu cred că ne-ar refuza.
— Probabil că nu, dar eu am altceva în gând, mărturisi Bill.
— Să nu-mi spui acum că vrei să apelezi la ajutorul armatei, la
căpitanul Cordobez sau chiar colonelul Valdez.
— Nu Sam, asta n-aş face-o. În primul rând nu e de resortul lor să ajute
la răpirea oamenilor din spital, acţiune pe care ar considera-o dezonorantă
şi apoi şi aceşti oameni şi-au plătit cu vârf şi îndesat datoriile.
— Şi atunci?
— L-ai uitat pe Stilwell. Acesta pare un om capabil şi hotărât şi am
impresia că nu ne-ar refuza.
— Tia, Bill, de ăsta am şi uitat! Atunci să luăm cât mai repede legătura
cu el înainte de-a dispare din oraş.
Cei doi prieteni, nu mai pierdură vremea. Parcă trezit ia o nouă viaţă
după uimitoarea propunere a lui Sam, făcută aşa într-o doară dar la care
începu să creadă şi el, Bill fu repede pe picioare, şi fără a se mai gândi la
somn după noaptea pierdută, făcu un duş rece, după care se îmbrăcă în
hainele sale civile.
— Plecăm la reşedinţa naţionaliştilor a colonelului Valdez, fiindcă
numai acolo îi putem da de urmă lui Stilwell.
— De acord, făcu Sam, dar n-ar fi recomandabil să trecem pe la
restaurantul hotelului să ne punem cel puţin stomacurile în ordine? sugeră
Sam.
— Nu, nu, băiatule! Ce poţi face acum nu lăsa pe mai târziu, ăsta este
noul motto, se zburli Bill, care uitase dintr-odată şi de somn şi de
mâncare. Văzând mutra dezamăgită a prietenului său îl consolă totuşi,
adăugând.
— Dacă dăm de Stilwell îl invităm la masă. Cu prilejul acesta vom
vedea dacă ne ajută şi în caz afirmativ, vom discuta şi planul noii noastre
misiuni Sam. Ce zici e bine aşa?
— De parcă aş avea de ales, făcu acesta doar pe jumătate entuziast.
Zis şi făcut. Celor doi nu le-a fost atât de greu având o memorie bună şi
un simţ al orientării excelent să ajungă într-o jumătate de oră, după ce
făcuseră apel la serviciile unui taximetru, până la vechea clădire cenuşie,
masivă şi întunecată în care rezida colonelul Valdez. Portarului îi spuseră
că-l caută pe căpitanul Cordobez, dar noul om de pază de la poartă nici nu
vru să audă de aşa ceva, cu atât mai puţin de-a le permite accesul.
— V-am mai spus doar senores. Aici nu locuieşte niciun căpitan
Cordobez. Este sediul unei simple societăţi comerciale.
— Nici nu mă îndoiesc de lucrul ăsta zâmbi Bill ipocrit. Cu toate astea
rezidează aici un om căruia i se spune printre prieteni căpitanul. Du-te şi
spune-i că-l caută doi prieteni, Gazon şi Dentry. Nu e nevoie să ne laşi să
intrăm poate să ne întâmpine şi la poartă. Te avertizez că dacă n-o faci te
aşteaptă grele consecinţe, pentru că acestui om trebuie să-i aducem la
cunoştinţă ceva foarte important. Ai înţeles acum?
— Am înţeles senor, spuse omul şovăitor, dar cu toate astea ordinele pe
care le-am primit sunt clare.
— Or fi ele clare, dar acum e vorba de o excepţie. Dacă omul nostru nu
află că l-am căutat vei fi acuzat de stupiditate sau chiar trădare. Dumneata
raportează şi dacă nu ne primeşte, plecăm imediat.
— Bine senor, o să mă interesez, se lăsă înduplecat omul de la gheretă.
Făcu imediat semn unul alt paznic să treacă în locul său iar el dispăru pe
uşa masivă a clădirii. După vreo 10 minute, veni însoţit chiar de omul lor,
căpitanul Cordobez. Acesta vădit surprins, se interesă imediat.
— Ce s-a întâmplat senores? V-am sfătuit doar să uitaţi cine rezidează
în această clădire.
— Am şi uitat senor capitano, numai că suntem la mare ananghie. Am
vrea să vorbim cu mister Stilwell, mărturisi Bill
— Cum aşa? Ce s-a putut întâmpla într-un răstimp atât de scurt?
— De fapt s-a întâmplat aseară. Fetele, banii şi cele două paşapoarte au
dispărut, japonezii răpindu-mi din nou sora şi pe prietena ei, fu sincer până
la capăt Bill.
— Cum, nu le-aţi mai regăsit pe cele două senoritas, la hotel deşi v-aţi
grăbit atât?
— Din păcate e tristul adevăr căpitane. Ştiu că nu mai aveţi nicio
responsabilitate faţă de noi, odată ce v-aţi achitat onorabil de toate
obligaţiile ce vă incumbau, dar fiind disperaţi am îndrăznit să vă căutăm
aici.
— Cum, doriţi implicarea armatei în această problemă personală, şi de
resort civil? întrebă Cordobez, descumpănit.
— Nici vorbă, căpitane. Aşa ceva n-am îndrăzni să pretindem. Este
necazul şi ghinionul nostru, noi vrem să vă cerem altceva.
— Ce altceva atunci, arme?
— Nici măcar atâta. Vrem pur şi simplu să vorbim cu mister Stilwell, şi
nu ştim unde putem da de dânsul în acest oraş masiv.
— Speraţi în ajutorul acestuia? Se interesă ofiţerul.
— După câte ştim acesta nu este angajat în armata dumneavoastră ci
întocmai ca şi noi a îndeplinit la un moment dat o misiune. Deocamdată
vrem să-l invităm la masă şi de ce nu, poate ne-ar putea fi de folos într-o
anumită privinţă. Cel puţin aşa a lăsat să se înţeleagă.
— Bine, în acest caz nu văd de ce nu. Personal senores, regret profund,
ce vi s-a întâmplat. Poate că senor Stilwell va fi dispus să vă ajute. Aici
unde rezidăm noi ne aflăm pe Puente de Vallecas, dacă o luaţi înspre
partea răsăriteană a oraşului veţi ajunge pe artera Torres de la Alameda.
Acolo la hotelul El Rey i-a închiriat armata o cameră, pentru senor
Stilwell, care ca şi dumneavoastră este exonerat de alte servicii în uzul
armatei. Probabil că acolo, la camera 641 după părerea mea pilotul mai
doarme şi acum. Adios senores!
— Adios! se pronunţară Bill şi Sam care-i strânseră fie şi pentru atât,
recunoscători mâna căpitanului.

Capitolul 2
O vizită la Stilwell
Cu ajutorul unui taximetru pe care-l luară din piaţeta Moratalaz, cei doi
prieteni ajunseră în sfârşit în faţa hotelului monumental care părea să-şi
onoreze din plin numele (El Rey-Regele). Acolo un portar galonat mai
ceva ca generalii armatei lui Franco, de-abia le dădu voie să aştepte în hol,
până va avea cineva timp să cerceteze registrul de intrări şi ieşiri, pentru a
studia dacă un anumit domn Stilwell rezidează la dânşii. Nervii celor doi
fură puşi la grea încercare întrucât nici peste aproape o jumătate de oră
funcţionarul de la recepţie căruia portarul îi adusese la cunoştinţă ce vor
senores, nu reuşi să se debaraseze de obligaţiile ce-i reveneau cu cazările
noilor veniţi. Când în sfârşit o făcu, îşi compuse o mutră acră, de parcă
tocmai ar fi înghiţit o lămâie necoaptă, şi le aduse la cunoştinţă,
scuturându-şi capul chel:
— Lo siento, senor Stilwell no vive con nosotros, adică „Îmi pare rău
senor stillvell nu rezidează la noi”.
Bill fierbea de ciudă. Îşi pierduse vremea aici de pomană pentru ca
birocratul ăsta imbecil să-i servească o asemenea replică. Sau poate că
bunul căpitan Cordobez să-i fii dezinformat cu bună ştiinţă? lată că un
plan bine conceput avea să se poticnească de la bun început din cauza unor
greutăţi incipiente pe care le ignoraseră. Bill se şi ridicase în picioare
pentru a porni vijelios spre ieşire când un domn elegant scos parcă din
catalogul reclamelor comerciale la pastele de dinţi, le zâmbi cu toată…
Gura.
— All the devils! (Pe toţi dracii!), îi scăpă acestuia, când îi recunoscu pe
cei doi.
Nu mai puţin şocaţi se holbară Bill şi Sam la acest grand segneur, în
care îl recunoscură, nu fără un oarecare efort de acuitate pe… Ronald
Stilwell.
— Ah mister Stilwell! îi scăpă lui Bill, uluit cum nu fusese de multe ori
în viaţa lui de această apariţie neaşteptată, a chiar omului pe care şi-l
doriseră desigur într-un cu totul alt „ambalaj”. Poate şi de-aceea la
repezeală i se adresase atât de ceremonios, ceea ce-l făcu pe noul venit să
burzuluiască.
— Mister Stilwell pe dracu! Când o să înţelegeţi voi prieteni că pentru
voi sunt numai Ron, Ron şi basta? Dar în definitiv, cum se face că dau din
nou peste Bill şi Sam, alături de care, am trăit de curând a aventură
drăguţă?
— E simplu Ron, ce-ţi închipui? Luă iniţiativa Sam. Voiam să te
invităm la masă!
— Aşa e Ron, chiar asta vrem. Nu e deloc o întâmplare c-ai dat peste noi
aici. Cordobez. Ne-a spus numele hotelului, numai că imbecilul de la
recepţie…
— Aşadar aşa stau lucrurile. Păi primesc invitaţia cu plăcere pentru că
am vrut să ies în oraş, tocmai pentru că mi-e foame. Cât despre senor
Estevez, birocratul de la recepţie, le făcu Stilwell cu ochiul, teamă mi-e că
nu are nicio vină, pentru că eu port întreaga responsabilitate. Dar în sfârşit
despre toate astea vom vorbi ia masă. Bill şi Sam fără să mai spună nimic
o şi porniră către uşa batantă a hotelului pe care continuau să intre şi să
iasă oameni.
— Staţi fraţilor, pe unde o luaţi?
— Păi să ieşim pentru a căuta un restaurant mai acătării.
— Pentru asta nici nu-i nevoie să ieşim în stradă, întrucât hotelul are
unul excelent. Urmaţi-mă!
Aşa se face că Bill şi Sam îl secondară pe englez care-i conduse înspre
partea opusă a holului uriaş, de unde se deschidea o uşă, mascată la
început privirilor celor doi de nişte uriaşe aranjamente florale care se
ridicau din mijlocul holului aproape până la tavan. La acest ceas de
început al amiezii în sală se mai găseau suficiente mese libere, iar Ronald
Stilwell, merse cu paşi hotărâţi înspre una plasată chiar într-un colţ pe care
era aşezată o plăcuţă cu atenţionarea „reserved” (rezervată). Bill tocmai
îşi plimbase ochii prin sală în căutarea unui alt refugiu, dar pilotul, îi
îndreptă tocmai spre această masă lăsând să-i scape un „never mind”
(ignor-o). Până la urmă se dovedi că masa fusese închiriată chiar de
Stilwell. În sfârşit un chelner stilat le adusese cartea de bucate, iar Bill şi
Sam putuseră comanda după pofta inimii. În timpul mesei Bill scoase
pisica din sac şi-i expuse cu francheţe pricina acestei vizite neaşteptate.
— Ştiam eu prieteni că nu m-aţi căutat de dragul ochilor mei frumoşi,
se exprimă englezul în cel mai neaoş umor britanic. Aş ştiut-o chiar de la
început dar să nu credeţi că asta umbreşte cu ceva bucuria revederii. Acum
povestiţi-mi ceva mai pe larg prieteni cu ce fel de duşmani avem de-a
face, dar pot să vă asigur de pe-acum că vă bucuraţi de tot sprijinul meu.
Chiar dacă nu v-aş datora viaţa, şi tot aş intra în luptă fie şi doar din pur
spirit cavaleresc. În familia noastră este o tradiţie ereditară de-a sări în
ajutorul unor persoane răpite. Desigur dacă mai sunt şi fete tinere şi
frumoase, asta este un bonus.
Aşa se face că Bill îi expuse de la început acestui englez a cărui
prietenie se pare că o câştigase, întreaga odisee a peregrinărilor lor, în
urmărirea japonezilor care-i răpiseră sora şi pe prietena ei rusoaică. E de
la sine înţeles că nu stărui asupra numeroaselor aventuri pe care le
întâmpinase cu Sam până acum, ci se referi cu mai multe amănunte asupra
ultimelor întâmplări survenite chiar după ce le găsiseră pe cele două fete
în spitalul unde fuseseră internate alături de japonezi. Englezul rămase
multă vreme pe gânduri, ţigara sa Lucky Strike, se stinse aproape de la
sine în degetele-i fine, şi uitase să mai soarbă până şi din ceaşca cu cafea
Mocca care la început le fuseseră aduse aburinde.
— Mda, mormăi el ca pentru sine, deci aşa se explică totul. Incredibil
prin cât de multe a trebuit să treceţi prieteni, dar ceea ce vi s-a întâmplat
azi de dimineaţă, este profund nedrept. Dar să ştiţi că destinul meu este
oarecum similar cu al vostru. În cazul meu familia îmi fusese primejduită
pe când se afla în Spania în vacanţă, chiar la începutul războiului civil.
Tata, mama, şi sora mea în vârstă de 14 ani. Cordobez şi oamenii săi mi-au
întins o mână de ajutor atunci iar eu le-am rămas îndatorat. De aici
întâmplarea cu Stormovikul.
— Bine Ron, dar cum de-ai reuşit să pleci din armată pe cont propriu
tocmai acum, când evenimentele sunt atât de tulburi în Europa?
— Pentru că nu mai sunt oficial în RAF, Bill, sunt discharged (recuzat)
preciză acesta zâmbind.
— Cum aşa? Anglia îşi poate permite să piardă un astfel de om, chiar
când se pune problema reorganizării forţelor sale aeriene?
— Lucrurile stau aşa, prieteni. La un control medical de rutină, mi-au
descoperit o boală de ochi progresivă, una din tarele ereditare ale familiei
noastre, absolut incompatibilă cu abilităţile unui pilot. Aşa a trebuit să ies
din armată. Din fericire între timp ştiinţa medicală oculistă a progresat,
boala a putut fi stopată şi chiar a regresat. Mă pregăteam tocmai să
înaintez un memoriu autorităţilor în drept, pentru o reexaminare medicală,
când a intervenit incidentul din Spania. Aşa stau lucrurile prieteni, dar să
revenim la cazul vostru, la ce v-aţi gândit? Bill se pomi şi-i expuse noului
lor prieten ideea lui Sam. Ochii acestuia se luminară, pe măsură ce Bill
vorbea.
— Excelent, o idee cât se poate de bună. Doar aşa, exploatând
convalescenţa spitalicească a şefului acestor ticăloşi îi veţi obliga la un
schimb de ostateci. Problema se pune aşa: se mai află acesta internat?
— Păi aici ne-am gândit să intervii tu, Ron, prietene. Niciunul dintre noi
nu poate pătrunde în perimetrul spitalului fără a fi remarcat de spionii
niponi, de aceea avem nevoie de un om de încredere pe care aceşti
blestemaţi nu-l cunosc. De restul ne ocupăm noi.
— Mi-aţi rezervat un rol foarte modest, acela de simplu informator,
ceea ce la urma urmei ar putea face şi o banală infirmieră. Oamenii ăştia
sunt foarte primejdioşi şi asta rezultă din tot ceea ce mi-aţi spus. Sper să
vă pot ajuta mai mult decât atât.
— Numai că într-o infirmieră nu am putea avea totală încredere
indiferent cu cât am plăti-o, replică Sam.
— Depinde, se mai găsesc şi oameni cinstiţi. Apropo, ştiţi cu ce
duşmani aveţi de-a face? îi întrebă la sfârşit Stilwell.
— Nu dar este evident că este o organizaţie criminală repudiată în mod
oficial şi de către autorităţile în drept.
— Aşa e Bill. Ăştia sunt echivalentul mafiei siciliene sau americane din
Japonia şi se numesc yakuza. Ei se consideră adevăraţii urmaşi ai vechilor
samurai.
— Dar cu năravuri pervertite.
— Chiar aşa, cu năravuri pervertite. Cum îl cheamă pe şeful lor?
— Cel care conduce banda aici în Spania îşi spune baronul Nagatsky.
Din nou rămase Stilwell pe gânduri o vreme. La sfârşit se decise să
vorbească.
— Se poate să mă înşel, dar poate fi vorba de-o aripă renegată a
Yakuzei, aşa numita „sumi-roshi-gumi”. Dar despre asta vom mai vorbi.
Nu mai avem de aşteptat. Chiar acum după-masă mă prezint la spital unde
voi acuza dureri insuportabile în umărul dislocat. După ce voi „unge bine
osiile”, sper să mă interneze.
— Apropo de osii, se pronunţă Bill şi-i ceru portofelul prietenului său
Sam care i-l înmână nu fără o grimasă de dezgust, lată aici o hârtie de 500
de dolari, pentru „ulei”, prietene Ron. La vederea hârtiei pe care-o produse
Bill din portofel chipul lui Sam căpătă o paloare cadaverică.
— Dar ce-i asta Bill? Crezi cumva că lirele englezeşti nu sunt destul de
bune? Cu toate insistenţele lui Bill şi poziţia de simplu spectator interesat
a lui Sam, Stilwell nu vru să primească banii, spre imensa uşurare a lui
Sam. Mai mult decât atât nici nu vru să audă ca Bill să plătească costul
consumaţiei.
— Dar bine Ron, noi te-am invitat, protestă acesta.
— Se poate, dacă ar fi fost undeva în oraş, numai că acum, sunteţi chiar
în clădirea unde locuiesc eu, prin urmare, la mine acasă. Eu sunt
amfitrionul!.
După ce englezul reurcă în camera lui să se schimbe, Sam remarcă cu-n
zâmbet bonom care-i lumină dintr-odată toată faţa sa neagră ca tăciunele:
— Lată ce înţeleg eu, Bill, prin comportamentul unui adevărat
gentleman englez!.

Capitolul 3
Atentatul
Rămăseseră înţeleşi ca englezul odată internat să le dea de ştire cât mai
curând cu privire la locaţia inamicului lor pentru a putea interveni.
Oricând se putea produce o externare dacă nu cumva se şi produsese şi o
intervenţie cu şanse de reuşită trebuia să se producă cât mai devreme
posibil. Desigur nu înainte de a intra în posesia tuturor informaţiilor utile.
Acesta urma să sune sau să telegrafieze la hotelul unde stăteau cei doi
prieteni, vorbind desigur într-un limbaj cifrat. Bill şi Sam mai rătăciră
prin oraş pentru a-şi târgui ustensilele necesare planului pe care-l
concepură. Haine de deghizament, mustăţi false, pudre, machiaj, şi
bineînţeles arme, pe care şi le procurară desigur la negru. În toiul
războiului civil măcar acestea se găseau de toate calibrele, şi din
abundenţă. Bineînţeles la un cost pe măsură, ceea ce avu în final urmarea
că aproape-i ruină buna dispoziţie lui Sam, câştigată atât de lejer la
amiază.
Când ce-i doi prieteni se reîntoarseră la hotel se făcuse seară. După ce
trecură de biroul de recepţie, la care nu se opriră întrucât Sam avea cheile
de la apartament în buzunar, recepţionerul mai apucă să strige în urma lor:
— El problema ha sido resuelto senores (s-a rezolvat problema
senores). Ce imbecil, îşi spuse, Bill, fără a da multă atenţie vorbelor
funcţionarului de la ghişeu. De unde să ştie boul ăsta, în ce măsură vom
putea noi drege lucrurile? Problema va fi rezolvată cu succes doar în
momentul în care vom fi recuperat pe cele două fete răpite. Odată ajunşi la
etajul unde-şi mai păstraseră apartamentul închiriat, Sam vârî cheia în
broască, de-abia găsindu-şi drumul pe culoarul slab luminat. Odată
pătrunşi în micul hol care da în prima dintre cele două camere alăturate
din care consta micul apartament pe care Bill îl închinase pentru Thea şi
prietena ei, Sam cum era şi firesc bâjbâi pe peretele unde fusese instalat
comutatorul, pentru a face lumină. Bill încă mai era contrariat de vorbele
pe care recepţionerul le aruncase aproape fără sens, cum că s-ar fi
rezolvat. Un gând groaznic, mai mult o intuiţie îi străbătu mintea
asemenea unui fulger al adevărului, ceea ce-l făcu să reacţioneze
instantaneu, fără a-i mai da răgaz lui Sam să ajungă cu mâna la comutator.
Îi dădu un brânci negrului Sam încât acestuia nu-i mai rămăsese altceva
decât să aterizeze pe parchet în genunchi.
— What the devil! (Ce dracu!) scrâşni acesta, la gândul subit că Bill,
prietenul său, poate înnebunise.
— Nu aprinde lumina Sam, îi mai strigă acesta, în timp ce masivul
negru se culegea de pe jos. Bănuiesc o drăcovenie.
Încă în timp ce vorbea Bill deschise uşa dulapului său din antreu de
unde îşi luă lampa sa de buzunar, cu care lumină cu atenţie peretele. Un fir
subţire vopsit în alb, aproape de culoarea peretelui, ducea paralel cu zidul,
scurgându-se pe după covor până sub unul dintre paturi. În momentul când
Bill se aplecă un ticăit slab ca al unui ceas de perete se făcu auzit. De aici
până la a descoperi două bombe de mare calibru interconectate n-a mai
fost decât un pas. În momentul când cineva ar fi apăsat pe comutator,
contactul celor două fire ar fi declanşat o explozie care cu siguranţă, pe
lângă deteriorarea apartamentului sau poate a întregului etaj ar fi pus capăt
şi carierei celor doi prieteni.
— Ei vezi Sam? Acolo erau vehiculele noastre către lumea de apoi.
Doar vorbelor aparent ilogice ale recepţionerului le mai datorăm că mai
trăim. Sam a cărui frunte se acoperise de broboane mari de sudoare prinse
să înjure birjăreşte. Repede, să închidem uşa, şi jos la recepţie. Odată
ajunşi în hol, Bill îl trase deoparte pe funcţionarul de la birou,
întrerupându-l tocmai pe când voia să treacă numele câtorva noi clienţi în
catalogul său.
— Scuză-mă senor, dar am să-ţi spun ceva foarte important. Unde
putem vorbi nestingheriţi? Funcţionarului nu-i venea a crede că fusese
întrerupt atât de brutal de la lucru, dar văzând faţa extrem de gravă a
clientului său precum şi figura ameninţătoare a lui Sam preferă să le arate,
muţeşte, din privire numai, micul birou din spatele său.
— Senor îl luă repede Bill, în apartamentul nostru e montată o bombă.
Funcţionarul un bărbat rotofei, şi cu chelie se făcu deodată alb la faţă, şi în
primul moment crezu mai degrabă că Bill îşi pierduse minţile.
— Cum? îi reuşi să bâiguie acestuia. O bombă?
— Ascultă-mă bine omule, nu glumesc, şi nici nu sunt nebun, cum ai
prefera să crezi. Spune repede cine a intrat în apartamentul nostru?
— Nimeni senor, nimeni în afară de lăcătuşul care v-a reparat instalaţia
electrică.
— Ce tot vorbeşti omule? Cine a reclamat că instalaţia electrică din
apartamentul nostru nu funcţionează?
— Păi dumneavoastră senores!
— Omule, noi n-am reclamat nimic.
Fără a mai spune nicio vorbă, funcţionarul merse la un registru de unde
extrase o foaie de hârtie.
— Nu e semnătura dumneavoastră senores?
Bill şi Sam se uitară pe foaia de hârtie în care se cerea în scris să li se
repare sursa de lumină din apartament, iar jos erau înserate cele două
semnături care aduceau uimitor de bine cu originalele.
— Cine ţi-a înmânat cererea asta senor?
— Am găsit-o pe birou, dar am crezut că aţi lăsat-o dumneavoastră.
Bill îi explică omului cu răbdare că e vorba de un atentat, care poate
periclita securitatea întregului edificiu al hotelului şi este preferabil să
cheme poliţia. Îl avertiză asupra pericolului de-a apăsa pe butonul
comutatorului, înainte de-a părăsi biroul, Sam îl întrebă cine preluase
comanda. Înlăturării defecţiunii, la care omul de la recepţie răspunse ferm.
— Lăcătuşul hotelului, fireşte. Doar acesta execută reparaţiile curente în
urma cererilor clientelei noastre.
— Şi mai este de serviciu.?
— Până la miezul-nopţii. Atunci îi vine schimbul.
— Vamos! (Să mergem!) îl urgentă Bill.
— Unde senor?
— Să-l vedem pe lăcătuş, fireşte. E posibil să fie singurul om care să
poată dezamorsa bomba.
Fără a mai adăuga un singur cuvânt de protest, funcţionarul ieşi din
birou, urmat de Bill şi Sam, în ciuda faptului că noii clienţi nervoşi îi
reclamau prezenţa. Unii aşteptau să fie cazaţi, alţii dimpotrivă, să li se
facă nota de plată pentru ieşire.
— Aşteptaţi senores. E o urgenţă, revin imediat le aruncă acesta în
treacăt, renunţând să se mai sinchisească de remarcile furioase ale unora.
Undeva la etajul unu, dădură şi peste oficiul lăcătuşului care părea să fie
încuiat. Din fericire recepţionerul se înarmase cu o legătură de chei de
rezervă pe care-o scoase acum din buzunarul adânc al halatului său. De-
abia ce deschiseră uşa şi au şi vizualizat dezastrul.
Într-un colţ zăcea un om uscăţiv de vreo 45 de ani legat fedeleş şi cu o
cârpă murdară înfundată în gură pe post de căluş. Acesta îi privi pe noii
veniţi cu ochii aproape scoşi din orbite şi imploratori. De-abia după ce
trecură câteva minute omul după ce sorbi un pahar cu apă şi-şi drese
gâtlejul uscat le putu oferi câteva lămuriri.
— Au fost doi indivizi, chinezi sau coreeni, pentru că nu mă pricep la
naţii. M-au doborât la pământ şi mi-au luat cheile de rezervă. De restul nu
mai ştiu nimic.
— În schimb, ştim noi, îl preveni Bill. Sus în apartamentul nostru este
amplasată o bombă. Cred că este în legătură cu instalaţia electrică. Atenţie
la comutator. Dacă acest senor, îl arătă el pe funcţionarul căruia puteau să-
i fie recunoscători nu ne-ar fi aruncat în treacăt că „s-a rezolvat” eram
scrum şi cenuşă cu o parte a hotelului.
Muncitorul calificat, angajatul hotelului îi privi cu ochii holbaţi de
parcă nu i-ar fi venit să creadă. Desigur nu-şi închipuise că lucrurile ar fi
putut fi chiar atât de grave. Îşi imagina mai degrabă că este un frecvent
furt din camere regizat de această inedită manieră.
— La ce oră au sosit intruşii? mai întrebă Bill.
— Undeva între doisprezece şi unu. Mă pregăteam tocmai să iau o mică
gustare…
Dar pe Bill nu-l mai interesau mai departe, astfel de amănunte
nesemnificative. Oricum pentru el situaţia devenise clară. Japonezii
începuseră deja să-i ţină sub supraveghere încă de dimineaţă. Văzând că
cei doi au ieşit în oraş, au mai aşteptat puţin să vadă dacă nu se reîntorc
după care au acţionat.
Coborî repede urmat de Sam scările până la parter, după care-l mai
atenţionă încă odată pe recepţioner.
— Nu uita senor să înştiinţezi poliţia şi o echipă de genişti, pentru a fi
sigur. Nu uita de comutator.
— Încotro, Bill? îl întrebă Sam văzându-l că se îndreaptă înspre uşa
batantă.
— Sam am fost supravegheaţi de către japonezi încă de azi dimineaţă.
Nu-i exclus să mai fie unul de-al lor pe-afară care să aştepte producerea
exploziei. Pe nemernicul ăsta vreau eu să-l prind neapărat.
— Numai de-ar fi atât de uşor de găsit.
În faţa clădirii impozante a hotelului se găsea un mic scuar în care
fuseseră plantaţi arbori decorativi, iar de jur împrejur fuseseră amenajate
diferite locuri de parcare, pentru automobilele clienţilor hotelului, dar şi
pentru maşini de tonaj mai mare. În preajma acestui părculeţ spera Bill să
descopere mutra nesuferită a vreunui asiatic, şi dacă acesta schiţa cel mai
mic gest de agresiune, el, Bill urma să tragă primul cu micuţul revolver pe
care-l avea în buzunarul hainei. În acest scop îşi încleştase mâna dreaptă
pe patul armei pe care o ţinea cu piedica trasă, gata de acţiune. Frustrările
la care fusese supus în ultima vreme, nu le găsea o rezolvare imediată
decât astfel. Chiar dacă ar fi reuşit să ucidă pe vreunul din galbeni, spera
să fie absolvit de vină considerându-se a fi fost în legitimă apărare. S-ar fi
putut explica agresiunea niponului tot drept o consecinţă a eşuării
atentatului cu bombă. Fără a pierde vremea cu discuţii lămuritoare Sam
care ghicise intenţiile prietenului său, trecu lângă acesta. O mişcare
suspectă într-una dintre limuzinele parcate prevăzute cu perdele trase pe
jumătate îi alertă pe cei doi prieteni. Bill îşi trăsese pe jumătate micul
pistol Beretta din buzunarul hainei, când percepu deodată paşi furişaţi în
spatele său. În aceeaşi clipă primi o lovitură devastatoare în ceafă care-l
proiectă instantaneu în genunchi. Nu mai avu timp să vadă ce se
întâmplase cu Sam, pentru că îşi pierdu cunoştinţa.

***
Ca în vis, sau poate că era chiar visul, Bill simţi că plutea sau, că era în
plină mişcare, înspre o destinaţie necunoscută. Din nou se simţi Bill
ridicat pe sus, dar în ciuda eforturilor pe care le făcea să-şi deschidă ochii
nu-i reuşi până la urnă. Ca de pe tărâmul celălalt se ridica până la el
traficul urban, claxoanele automobilelor, vociferări, alt gen de zgomote,
zdruncinături, o mică înţepătură, după care totul alunecă în ceaţă. Când se
trezi în sfârşit deschizând ochii privi în plafonul de-o albeaţă insuportabilă
a încăperii în care se afla. Un miros penetrant de formol şi alte ingrediente
chimico-medicale îi sugerau că se afla în incinta unui spital. Treptat
memoria îi reveni şi-acum reuşi să-şi amintească faptul că de curând mai
fusese într-un astfel de stabiliment cu ocazia revederii surorii sale. Aşadar
avusese un accident şi un bun samaritean chemase o ambulanţă drept
pentru care fusese internat. Dar Sam, unde rămăsese bunul său prieten?
De-abia în momentul când capetele pe care el le considera respingătoare a
doi galbeni se aplecară asupra lui, Bill conştientiza intuitiv tragismul
situaţiei. Nu era vorba de niciun accident, fusese un atentat planificat ca şi
acela de la hotel. Acum îi reveni în minte întreaga succesiune a
evenimentelor, dar tot nu-şi putea da seama de ce se afla într-un spital.
Până la urmă reuşi să dezlege şi enigma asta. Japonezii îl aduseseră dintr-
un motiv sau altul în faţa şefului lor baronul Nagatsky care se mai afla
probabil imobilizat în spital. Nemernicii ăştia aproape că reuşiseră să
neutralizeze personalul instituţiei sau măcar o parte a sa, prin mituire sau
cine ştie ce altă metodă de şantaj. De altfel ultimele îndoieli i le spulberă
un glas cavernos care începu treptat să se apropie de el, dintr-un colţ al
încăperii. Mumia asta se pare că se deplasa într-un scaun cu rotile şi avea
ambele picioare prinse în ghips cum reuşi îndată să constate Bill cu coada
ochiului. Parcă această voce demonică n-o auzise el prima oară, care iată,
acum i se adresă în cea mai perfectă limbă engleză.
— Ei, ai făcut ochi, Gazon-san? Se interesă el batjocoritor. Poate te
întrebi de ce nu v-am făcut imediat de petrecanie acolo, în parc, după ce
dintr-un motiv sau altul nu aţi intrat în camera de hotel.
— Chiar aşa, răspunse Bill, pe-un ton cât se poate de calm, aţi fi făcut
rabat la transport.
— Păi din două motive. În primul rând era o călătorie în lumea de acolo,
prea simplă şi comodă, pentru ce i-aţi făcut lui Noboru. Oamenii mei
ţineau mult să vă vadă feţele, înainte de „marea trecere”. Mai curând le-ar
plăcea să vă facă vânt de pe acoperiş.
— N-avem nicio vină în moartea lui noboru. A alunecat pur şi simplu de
pe acoperiş. Dar cred că aţi aflat şi singuri asta. Au fost o mulţime de
martori.
— Cu toate astea oamenii mei sunt de altă părere.
— Noboru ăsta ne-a atacat primul. Alternativa era să ne lăsăm
înjunghiaţi. Şi al doilea motiv?
— Al doilea motiv e unul raţional ca să spun aşa, iar nu de factură
sentimentală ca primul. Nimic nu stârneşte bănuieli mai puţine decât să
mori în spital în urma unei epidemii cu-n virus mortal, ca virusul rabiei,
de exemplu. După trecerea unui anumit timp de incubaţie niciun
medicament din lume nu mai ajută. Veţi muri în chinuri şi moartea voastră
va fi consemnată în analele spitalului după o anumită perioadă de
carantină. Nu e drăguţ? Veţi începe să muşcaţi precum câinii, vă va fi o
sete grozavă şi veţi fi puşi în cămaşă de forţă, până când se va fi terminat
totul. Dar nu vă faceţi griji, coroana de pe mormântul vostru este deja în
curs de-a fi comandată, termină cinic cu un zâmbet larg pe buzele-i
subţiri, nemilosul nipon. Lui Bill nu-i veni să-şi creadă urechilor. Numai o
minte asiatică bolnavă, putea născoci aşa ceva. Din punctul de vedere al
japonezilor, era şi o soluţie practică în urma căreia s-ar fi sustras urmăririi
judiciare, întrucât nimeni n-ar fi putut bănui cine stă la baza acestei
îmbolnăviri subite. În comparaţie acest mijloc de a-şi încheia viaţa i-ar fi
făcut să regrete c-au scăpat din atentatul de la hotel. Până în acel moment
nu se cunoştea un tratament curativ al acestei boli infecţioase care atacă
sistemul nervos central (encefalul) şi măduva spinării. Desigur perioada
de incubaţie care în mod normal poate dura câteva săptămâni ar fi putut fi
scurtată prin injectarea unei doze masive de virus, eventual combinat cu o
altă substanţă care le-ar fi indus o slăbiciune generală, care i-ar fi
condamnat la o semi-paralizie sinonimă cu antecamera morţii. Într-un
impuls de nestăvilit Bill dădu să se ridice în capul oaselor şi să angajeze
lupta încă aşa ameţit cum era cu aceste bestii cu chip de om. Zadarnică
tentativă! Abia acum observă Bill că mâinile îi erau legate la spate. În
afară de asta, alături de Nagatsky în încăpere se mai aflau doi dintre
gealaţii săi care se puteau mişca liberi. Probabil că aceeaşi tentativă o
avusese şi Sam care zăcea în patul alăturat, fiindcă auzi o înjurătură neaoş
americănească aşa cum numai Sam putea s-o emită. Râsul ironic al lui
Nagatsky era menit tocmai să sublinieze eşecul deplin al misiunii lor.
Intenţionaseră să-l răpească pe acesta forţând schimbul fetelor dar niponii
aceştia diabolici le-o luaseră pur şi simplu înainte.
— Isamu, spune-i lui Hiroshi, că poate să intre, comandă şeful.
Unul dintre oamenii acestuia întredeschise uşa şi-i făcu semn unui tip ce
aştepta afară, să intre. Individul mascat complet de halatul alb şi prevăzut
cu mănuşi şi mască facială, pentru a evita să se contamineze pătrunse în
încăpere. Sub braţ purta o casetă pe care o depuse aşa întors cum era cu
spatele pe o măsuţă, după care extrase o seringă pe care o umplu tacticos
cu un lichid gălbui. Mai întâi se aplecă asupra lui Sam şi-i făcu injecţia,
după care se îndreptă înspre patul lui Bill. Ceea ce era deosebit de straniu
la acest om al cărui nume în traducere liberă însemna (hiroshi) generos,
era albăstrimea limpede a privirii sale, lucru absolut neobişnuit la un
japonez. Părea să îşi onoreze numele întrucât în ochii aceia albaştrii Bill
nu sesiză nicio răutate. Şi totuşi… omul se aplecă cu siringa căutându-i
braţul, dar… lichidul se scurse pe de lături în timp ce o lamă fină îi tăie
legăturile. Bill nici nu mai reuşi să se dezmeticească decât în clipa când
auzi două lovituri înfundate, şi-i contemplă pe cei doi niponi valizi întinşi
nemişcaţi la pământ. Ce minune fusese aceasta? Dar Bill nu mai avu
răgazul să-şi răspundă întrucât mâna dreaptă a baronului Nagatsky se
strecură cu o repeziciune uimitoare sub pledul cu care era acoperit. Acum
era rândul său să intervină, şi o făcu într-un stil absolut personal. Întrucât
nu-i mai rămăsese vreme pentru altă intervenţie îşi strânsese picioarele
asemenea unui ghem sau arc încordat după care destinzându-se proiectă
căruciorul exact în grilajul caloriferului ceea ce-l făcu pe ocupantul
scaunului cu rotile să aterizeze în virtutea principiului bine cunoscut al
inerţiei pe podea. În urma impactului cu gratiile de fier, teribilul pacient al
secţiei de ortopedie rămase inconştient. Abia după aceea omul cu ochii
albaştri îşi îndepărtă masca, pentru ca Bill şi Sam să poată exclama
aproape pe o singură voce… Ron! Da acesta era! Cum de reuşise să se
substituie lui Hiroshi, pentru a interveni salvator în ultima clipă,
transformând un eşec lamentabil într-un succes răsunător mai rămânea să
se spună. Acum însă aveau cu toţii altă treabă. Nagatsky a fost ambalat
cum se cuvine iar cei doi oameni ai acestuia au fost legaţi fedeleş şi
încătuşaţi.
— Mai trebuie să aşteptăm până la miezul nopţii prieteni, le şopti
Stilwell. La ora aceea soseşte dricul pentru transportul morţilor. Totul este
aranjat. Pe banditul ăsta îl transportăm ca pe un mort până la mine acasă,
după care mâine aranjăm schimbul.
Stilwell reuşise să facă cu ajutorul lirelor sale sterline cam acelaşi lucru
pe care-l reuşiseră şi niponii cu yenii lor într-o ţară devastată de război
civil şi corupţie. Să mituiască pe acei care urmau să închidă ochii.
Manifestărilor de efuziune şi gratitudinii cu care prietenii noştri doreau
să-l copleşească pe noul lor prieten englez acesta le-a pus capăt scurt:
— Aţi făcut acelaşi lucru pentru mine, vă rog, să nu mai deschidem
acest subiect.
La miezul nopţii o furgonetă mortuară, îl transporta pe „unchiul”
decedat a lui senor Esteban, cum îşi dăduse numele Stilwell, într-o
destinaţie cunoscută numai celor trei prieteni.
MISTERUL DIN ALGARVE
Capitolul 1
Schimbul
— Măi să fie! Am făcut-o şi pe asta. Acum pot să-ţi mărturisesc cu
inima deschisă Bill că atunci când am avansat această propunere
nebunească nici prin cap nu mi-a trecut că o să şi reuşească.
— Şi atunci de ce-ai făcut-o, Sam?
— Păi erai atât de dărâmat, încât nu mai vedeam o altă soluţie. Orice era
mai bun decât apatia şi deznădejdea.
— Adevărul e Sam, că dacă n-ar fi fost amicul Ron aici de faţă, nici nu
ne-ar fi reuşit. Blestemaţii ăia de niponi, ne-au luat-o şi de data asta
înainte.
— Ai dreptate Bill, şi pentru asta n-o să-i putem mulţumi niciodată
îndeajuns lui Stilwelll. Mă şi vedeam muşcându-te într-un acces de furie
turbată făcu Sam, haz de necaz şi totodată aluzie la ce urma să li se
întâmple în spitalul în care fuseseră duşi după răpire de japonezi.
Cei doi prieteni purtau discuţia aceasta în timp ce prietenul lor, pilotul
englez, plecase în oraş pentru a căuta o nouă locuinţă secretă în care Sam
şi Bill să se mute împreună cu prizonierul lor nipon. Acesta cum se trezise
din leşin fusese cloroformizat din nou, pentru a nu le crea dificultăţi în
legătură cui transportul. Sigur ar fi putut să-i ia cu ei tot atât de bine şi pe
cei doi servitori ai baronului, dar n-o făcuseră din motive bine întemeiate.
Mai întâi una este să transporţi un om, aparent leşinat şi alta, trei. Pe de
altă parte trebuiau să rămână oameni valizi şi din partea japonezilor pentru
a organiza schimbul. În plus prietenii noştri considerau că persoana şefului
era suficientă pentru schimbul de ostateci. După ce acesta s-ar fi realizat
intenţionau să treacă graniţa cât mai repede în Portugalia neutră, şi pe cât
posibil, într-un oraş de coastă de unde ar fi putut găsi mai uşor un
pachebot care să-i ducă în patrie. De data asta erau în posesia propriilor
paşapoarte, cât despre paşapoartele fetelor şi banii pe care-i aveau acestea
asupra lor, se gândeau să-i reprimească cu ocazia schimbului, cum se
spune, la pachet! După câte constataseră şeful niponilor baronul Nagatsky
mai urma să fie imobilizat la pat în urma accidentului de maşină când îşi
fracturase ambele picioare, cel puţin două luni şi în acest răstimp, cei doi
tineri aveau de gând să fie departe. Se înţelege, că şi fără a lua practic
parte la acţiune aşa cum evenimentele din urmă o dovediseră blestemaţii
aceştia de asiatici cu dispreţul lor suveran faţă de moarte erau şi aşa
deosebit de periculoşi, între timp prizonierul lor făcu ochi. După câteva
gemete mai mult sau mai puţin înăbuşite, acesta întrebă, pe o voce destul
de calmă, deşi se vedea clar că omul clocotea de furie.
— Unde mă aflu?
— Acolo unde trebuie, îi răspunse Sam.
— Nu cu tine vorbesc negrule, veni răspunsul suficient de obraznic
pentru unul în condiţia lui. Dar Sam se pomi să râdă.
— Negru sau galben totuna e. Numai pentru că tu deşi nu eşti negru, vei
mai începe şi să muşti, prietene. Până la urmă chiar ai tăi te vor împuşca
exact ca pe un câine spurcat.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Exact ceea ce auzi. Licoarea pe care ne-ai pregătit-o tu în seringa
aceea, va ajunge în venele tale. Nu ţi-am administrat-o până-acum, numai
pentru că nu erai conştient pe deplin din ceea ce ţi se întâmplă. Aş vrea să
savurezi şi să anticipezi fiecare moment din cele care urmează să vină,
baroane, îi servi Sam acum ticălosului exact meniul pe care acesta-l
comandase, doar c-o seară mai înainte cu cei doi prieteni.
Bill se păstră în rezervă, fără a interveni deocamdată. Fireşte că era
numai un joc machiavelic a lui Sam menit a înfrânge rezistenţa psihică a
adversarului său şi a-l determina să apuce pe calea negocierilor. Oricum
Bill n-ar fi acceptat niciodată celui mai înverşunat duşman al său să i se
aplice tratamentul imaginat chiar de „beneficiar” şi probabil nici Sam n-ar
fi făcut-o. Asta fireşte că nu însemna să renunţe de-a recurge la
ameninţarea cu asta pentru a-şi atinge scopurile. În definitiv, probabil că
tocmai încăpăţânarea niponului îi va sili la acest gen de tortură pur
mentală. Spre deosebire de ei însă, niponul mai deţinea o monedă de
schimb, fetele răpite, pe când ei aseară nu dispuseseră absolut de niciuna.
Dacă nu ar fi intervenit salutar Stilwelll, în ultima clipă, soarta lor ar fi
fost pecetluită. Ultimă alternativă cât decât viabilă ar fi fost să-şi ia ei
înşişi zilele.
— N-o să îndrăzneşti asta, niciodată negru murdar!
— Watch me! (Priveşte-mă!) rânji Sam cu toată gura, scoţând din caseta
pe care Stilwelll din precauţie o luase cu sine, fiola blestemată. Când
Nagatsky băgă de seamă ce vrea să facă Sam, se făcu mai galben decât era
în realitate.
— Eu sunt un negru murdar iar tu vei fi un galben infectat, cum îţi place
asta?
— Opreşte-te nebunule, opreşte-te. Cum îţi vei mai putea recăpăta dup-
aceea sora, Gazon-san? i se adresă el aproape politicos lui Bill care nu
intervenise până acum în discuţie.
— Păi oricum n-o s-o mai recapăt făcu pe resemnatul Bill. De vreme ce
le-am căutat peste tot prin sălile de spital şi nu le-am găsit?!
— Nu sunt la spital ci la o adresă ascunsă. Oricum, nu le puteam păstra
la vedere.
— Şi cu ce mă ajută pe mine asta?
— Să lăsăm discuţia cu acest mizerabil, Bill. Îi fac mai întâi injecţia şi
apoi ducă-se dracului. Din partea mea e chiar mai bine aşa. Pot să şi-l
recupereze pe urmă şi fraţii lui galbeni. Tot vor fi siliţi să-l împuşte până
la urmă.
Lui Bill aproape că-i veni să râdă văzând îndârjirea simulată a
prietenului său. Sigur că totul era o regie menită să vâre groaza în acest
nemernic, pentru a-l determina să fie primul care să avanseze propunerea
de negociere. Dominat de frică cum era, poate c-ar fi fost nevoit să renunţe
la vreo viclenie de ultimă oră menită să-i lase cu buzele umflate, cum din
păcate se mai petrecuseră lucrurile, de atâtea ori. Sam se apropie hotărât
cu siringa în mână, şi-i ridică demonstrativ braţul niponului, a cărui faţă
Bill văzu clar cum se acoperă de o sudoare rece.
— Opreşte-l pe nebunul ăsta, mister Gazon, aproape că strigă din toţi
bojocii înnebunit de groază, Nagatsky. Îţi jur pe strămoşii mei că încă
astăzi îţi vei recăpăta sora şi pe prietena ei. Ce-mi pasă mie de cele două,
viaţa mi-e mai dragă!
Dar Sam se prefăcu că nu aude, astfel încât Bill fii silit să se apropie de
prietenul său oprindu-i chipurile, mâna.
— Stai Sam, auzi! Thea trăieşte şi se mai află încă în oraş. Dacă-i faci
injecţia fie şi din răzbunare n-o să le vedem niciodată pe cele două fete.
— Bill tot mai crezi în vorbele nemernicului ăstuia? Ne-a păcălit de-
atâtea ori, şi cu siguranţă o va face şi acum. Cu siguranţă fetele sunt
îmbarcate pentru vreun bordel de lux din Orientul Apropiat, şi nu mai sunt
în puterea baronului. Cel puţin să mă răzbun, pentru ce ne-a făcut aseară.
Din nou prinse să se tânguie niponul jurându-se pe toţi zeii şi strămoşii
săi, implorând cu cuvintele:
— Dacă de data asta nu mă voi ţine de cuvânt, să mor de ce mai grea
moarte. În decurs de două ore pot da dispoziţii să vi se aducă fetele.
În timp ce încă se mai aflau în deliberare sosi şi Stilwelll. Bill îi făcu
semn acestuia să-l ia pe Sam deoparte pentru a putea rămâne chipurile,
singur cu prizonierul. După ce Sam dispăru cu Stilwelll în bucătăria
apartamentului, niponul îşi întoarse ochii îngroziţi înspre Bill.
— Ce spui de propunerea mea?
— Din păcate nu prea am încredere în dumneata, deşi n-aş vrea nici să
ratez şansa de a-mi recăpăta sora. E foarte greu să-l ţin în frâu pe amicul
Sam care ţine morţiş să se răzbune. Pentru el fetele nu înseamnă şi n-au
însemnat mare lucru, fiindcă nu-i sunt rude. Ceea ce face, face pentru
mine. Pe cât mi-e de credincios pe-atâta este de ranchiunos, ţin să ţi-o
spun pe şleau. Ţine morţiş, să-ţi administreze injecţia cu virusul ăla, deşi
eu aş fi pentru o sentinţă imediată şi mai sumară. Dacă nu facem treaba
asta repede, nu mai garantez de nimic.
— În două ore te asigur mister Gazon, că-ţi vei revedea sora.
— S-o revăd nu-i de ajuns, trebuie s-o recapăt împreună cu toate
bunurile sale.
— Viaţa şi libertatea mea, pentru cele două.
— Nu-i suficient! La ce-mi va servi dacă vrând să-ţi iei revanşa ne vei
urmări şi vom relua totul de la capăt?
— Asta nu se va întâmpla, fiindcă nu merită efortul. V-am subestimat,
spre ghinionul meu. De data asta îţi voi jura pe strămoşi.
— Aşa să faci, dacă vrei să mai ai o şansă.
După ce japonezul îi invocă pe toţi strămoşii săi, şi făcu jurăminte
solemne, pe care la drept cuvânt Bill nu le luă cine ştie ce în serios, Bill îl
rechemă pe Stilwelll în cameră şi-i spuse pe un ton foarte grav.
— E ultima dumitale şansă, Nagatsky de a-ţi mai prezerva viaţa asta
mizerabilă. Nu voi avea niciun scrupul să te dau pe mâna lui Sam la cel
mai mic semn de trădare. Acum te rog ia legătura cu subordonaţii
dumitale. Vom face schimbul în parcarea de la intersecţia Caile del Arenal
cu Caile de la Montera.
Asupra acestui loc se înţeleseseră în prealabil cei trei prieteni că este cel
mai convenabil din toate punctele de vedere să se facă schimbul. Nu dură
mai mult de o jumătate de oră şi după ce baronul luă legătura cu oamenii
săi cei trei prieteni porniră împreună cu prizonierul lor spre locul vizat,
într-o maşină închiriată de la o staţie de taximetre. Peste o altă jumătate de
oră erau în locul de parcare. Potrivit instrucţiunilor primite de la Bill un
singur japonez însoţi fetele la locul convenit pentru schimb, şi deşi
Nagatsky dăduse ordinele sale în limba engleză solicitând expres prezenţa
unui singur om din garda sa la faţa locului, Bill nu putea ştii în ce măsură
locotenenţii lui Nagatsky se vor ţine de cuvânt. Nu era deloc exclus să stea
pe undeva la pândă şi în momentul când îşi vor fi recuperat şeful, să şi
pornească vânătoarea asupra lor.
Tocmai din acest motiv Stilwelll plecase mai devreme să „aranjeze”
lucrurile. În momentul când apăru taxiul pe care-l solicitaseră cei trei
amici, în care se găseau japonezul însoţitor şi fetele, Sam îi făcu semn
şoferului şi niponului însoţitor să vină să-şi ridice şeful. Thea şi Iwana
Barrowa dădură fuga şi căzură cu lacrimi şiroind pe obraz în braţele lui
3111. Acesta le împinse uşurel în maşină emoţionat şi el până la lacrimi
dar ne lăsând să se vadă:
— Repede în maşină şi s-o tulim de-aici. În blestemaţii ăştia nu am
încredere deloc. Adresându-se apoi lui Nagatsky:
— Dacă ne mai urmăreşti şi mai încerci ceva împotriva noastră, te ucid
ca pe un câine şi-apoi fie ce-o fi după aceea. Ţine bine minte vorbele mele.
Niponul nu-l mai învrednici cu niciun răspuns, ci luat pe sus de şoferul
de taxi şi subordonatul său fu transportat până la maşina cu care fuseseră
aduse cele două fete. Bill insistase ca ambele părţi să se folosească de
taxiuri din raţiuni evidente. În primul rând îşi putea da seama de buna sau
reaua credinţă a niponilor, dacă şoferul ar fi fost de obârşie asiatică ceea
ce nu fusese cazul, pe de altă parte, Bill se înţelesese cu Stilwell să
schimbe imediat ce-ar fi dat colţul, maşina, astfel încât să-şi poată pierde
urma mai uşor. De parcă şi această măsură de precauţie n-ar fi fost
suficient de sigură, planul era ca ulterior să se folosească de propria
maşină închiriată cu câteva zile mai înainte de către englez şi care avea să-
i ducă pe calea cea mai scurtă în Portugalia vecină. Stilwelll însuşi avea să
fie la volan. Era vorba de-o limuzină luxoasă de culoare închisă prevăzută
cu perdele care i-ar fi dus în cel mai scurt timp măcar până la graniţă. În
fine, după ce schimbul se efectuă, taxiul o pomi înspre nord pe Caile de la
Montera, pe care n-o străbătu decât pe jumătate pentru a o apuca spre vest
înscriindu-se pe Gran Via. Aici în spatele unei clădiri aparţinând Şcolii
Tehnice pasagerii au coborât din maşină. Abia după ce primul taxi se
îndepărtă au parcurs pe jos încă vreo 100 de metri până la o altă staţie de
taxi. De acolo, s-au reîntors la vreo două străzi în apropierea hotelului,
unde Stilwelll îşi avea parcată maşina, limuzina pregătită în prealabil
pentru plecarea înspre graniţă.

Capitolul 2
Spre Portugalia
— Când m-am văzut în puterea niponilor, şi în apropierea mea pe
doctorul cu injecţia fatală, pierdusem orice speranţă s-o mai revăd pe
Thea, oftă uşurat Bill.
— Cât, despre mine am crezut sincer că n-o să mai văd pe nimeni, oftă
ostentativ, Sam.
— Ah Bill nici eu nu speram să vă mai revăd vreodată, mărturisi Thea
strângându-se la pieptul fratelui său.
— Uite Thea şi tu Iwana acestui om făcu Bill arătându-l pe Stilwelll
care se instalase la volan îi datorăm nu numai revederea dar şi vieţile
noastre.
Privirile admirative ale celor două fete căzură pe umerii laţi ai tânărului
pilot englez care conducea limuzina.
— Va trebui să ne povestiţi băieţi, interveni şi rusoaica Barrowa. De
unde vă cunoaşteţi?
— E poveste lungă, iar acum nu-i momentul pentru acest gen de
istorisiri, replică Stilwelll, care deşi era angrenat în trafic nu-i scăpase
discuţia dintre frate şi soră. E suficient să ştiţi că Bill şi Sam mi-au salvat
mie în prealabil viaţa.
— E-adevărat Bill?
Dar acest dialog nu era menit să continue. Stilwelll îl întrerupse destul
de brusc remarcând.
— Iată cât ne putem baza pe cuvântul blestemaţilor de galbeni!
— Despre ce-i vorba Ron? se interesă Sam.
— Iniţial am crezut că este o coincidenţă, dar acum sunt aproape sigur.
O altă echipă de niponi ne urmăreşte.
— Bine, dar am fost cât se poate de prevăzători.
— O fi nu zic ba, dar acum mi-a venit în minte perechea aceea
chipurile, de îndrăgostiţi care se aflau pe-o motocicletă. Din cauza căştilor
nu le-am putut recunoaşte profilul. Aceştia în mod curios păreau să aibă
aceeaşi direcţie, şi acum dacă nu mă înşel îi văd într-o maşină. Schimbul
trebuie să se fi petrecut, în momentul când am trecut pe sub apeductul
acela pentru a accede la noua staţie de maşini.
— Şi totuşi Nagatsky se temea la un moment dat atât de tare pentru
viaţa lui încât nu credeam că va risca această urmărire. Oricum de
comandat n-o putea comanda întrucât am fost cu toţii martori la discuţia
pe care a avut-o cu subordonaţii săi.
— Cine ştie, chiar dacă baronul n-o fi dat el însuşi ordinul, vreunul
dintre locotenenţii săi mai zelos, se poate să fi acţionat din proprie
iniţiativă. Orice organizaţie criminală, are şi un „şef ’ mascat, un fel de
contraspionaj intern, cu sarcina expresă de a-l supraveghea pe primul,
adică pe şeful numit oficial.
— Şi-n acest caz ce-i de făcut? N-ar fi mai nimerit să ne coborâm şi să
ne răfuim cu niponii chiar acum?
— Este ultima alternativă, şi-aş evita-o în împrejurările de faţă. Mai
întâi să vedem ce poate maşinuţa mea. Timp pentru asta avem berechet
mai ales după ce ieşim din Madrid.
Sigur că Stilwell se referea la prezenţa fetelor cărora nu le-ar fi
primejduit din nou libertatea printr-o confruntare ad-hoc cu niponii. Nu
atâta vreme cât avea încredere în vehiculul său şi-a abilităţile sale de şofer.
Aşa se şi petrecură lucrurile. Stilwelll se dovedi a fi un pilot excelent nu
numai în aer dar şi terestru. Nu-i vorbă că şi limuzina sa poseda un motor
excelent care zbura nu alta.
Din prevedere atâta timp cât maşina urmăritoare se menţinea la o
distanţă ce-i drept tot mai mare în urma lor, nu luase direcţia direct către
graniţă, ci o făcură de-abia când ajunseseră la o încrucişare de drumuri iar
cei care le veneau pe urmă rămăseseră de-o bună jumătate de oră în urmă.
— Ei de-acum să poftească dumnealor să ne mai urmărească, făcu cu un
oftat de mulţumire, Sam.
— Nici nu-i nevoie prietene, îl asigură Bill. Oare paşapoartele n-au fost
odată în posesia niponilor? Nu-i chiar atât de greu să deduci din asta că
vrei să părăseşti ţara.
— Da, numai că graniţa cu Portugalia nu-i singura. Franţa sau Italia sunt
alegeri la fel de bune.
— În sfârşit să sperăm că i-am derutat oleacă. Asta numai dacă n-au
găsit şi biletul în care specificam că fetele trebuie să ne aştepte la Algarve
în Spania.
— Acest lucru nu s-a întâmplat Bill pentru că eu însumi din prevedere
sau instinct de conservare am ars biletul, se pronunţă acum şi Barrowa.
— Excelent Iwana, o lăudă Bill. Atunci să sperăm că vom reuşi să-i
inducem în eroare, pe niponi.
— Când vom ajunge în Portugalia, Bill? se interesă şi Thea, care
continua să-şi manifeste îngrijorarea cu privire la perspectiva de-a cădea
din nou în mâinile răpitorilor ei şi-a prietenei sale.
— În linie aeriană, dreaptă, cum s-ar zice oftă Bill căruia-i rămăsese
gândul la Stormovikul care se afla de-acum în custodia naţionaliştilor, ar
fi o distanţă de aproape 535 de kilometri pe care i-am fi străbătut în mai
puţin de-o oră chiar până în port. Cu maşina, la viteza asta, se uită el
apreciativ în direcţia lui Stilwelll, în cel mult opt ore.
— Opt ore, Bill? se înfioră Iwana pentru care aşteptarea asta incertă
încă i se părea totuşi prea mult.
— La ce te-aşteptai? Sunt totuşi 751 de kilometri pe şosea şi sunt sigur
că drumul nu este peste tot chiar atât de bun.
— Bineînţeles, doar numai până la graniţă vom face mult mai puţin, o
linişti Sam.
— Numai că nu e de preferat să trecem graniţa chiar atât de aproape de
Madrid, opină şi Stilwelll care auzise totul.
— Aşadar, ţinem direcţia constant sud, sud-vest mergând paralel cu
graniţa. E preferabil să trecem dincolo, doar în regiunea mai puţin bântuită
de ravagiile războiului.
Aceasta era o măsură de prevedere cât se poate de înţeleaptă. Cu cât era
mai puţină zarvă şi suspiciune la graniţă cu atât puteau spera să poată
depăşi şi acest obstacol mai bine. Lui Bill şi Sam nu le puteau ieşi din
minte ce mai păţiseră odată pe drumul dintre Guadalajara şi Madrid din
cauza unor patrule militare sau paramilitare care nu odată s-au dovedit a fi
adevărate bande de tâlhari, cu procură de la vreuna dintre taberele
beligerante. După vreo trei ore şi jumătate de cursă continuă, au ajuns la
un punct de graniţă care li se părea mai accesibil.
— Halt! sună şi aici porunca imperativă aunei patrule militare,
Stilwelll.
— De descuento! Pasaportes! (Opriţi, paşapoartele!) continuă
imperturbabil unul dintre militari îndreptând ţeava armei sale automate
înspre geamul deschis de-acum al maşini, ţintind direct înspre capul lui
Stilwell împiedicându-l astfel ca s-o pornească în trombă.
Probabil că procedura aceasta şi-o însuşiseră grănicerii în urma unor
încercări disperate de acest gen. Desigur că acum nu mai era cazul.
Posedau toate hârtiile trebuincioase, câştigate cu atâta trudă şi acum Bill
făcu uz de ele. De-abia după ce un sergent examină cu atenţie documentele
studiind fotografiile şi examinându-i la rândul lor pe fiecare dintre
ocupanţii limuzinei cu deosebită atenţie, deschise gura pentru a pronunţa
aşteptatele cuvinte:
— Pasarlo permisible!
Numai că şi de data asta lucrurile nu se brodiră deloc în sensul dorit.
De-abia schiţase gestul sergentul de-a le înmâna îndărăt documentele că şi
apăru din dosul unei barăci un locotenent care ridică mâna oprindu-l de-a
o mai face. Dorea chipurile să examineze la rându-i şi el documentele.
Sergentului nu-i mai rămăsese prin urmare altceva de făcut decât să se
conformeze. Ofiţerul la rândul său se prefăcu a studia cu foarte mare
atenţie din nou documentele după care întrebă,
— Cine este Iwana Barrowa?
— Eu, răspunse fata mirată.
— Ce naţionalitate ai dumneata?
— Rusă, veni prompt răspunsul.
— Aha, făcu satisfăcut ofiţerul şi pe faţa sa se lăţi un zâmbet triumfător.
Exact ceea ce am bănuit. Deci o spioană a lui Stalin.
— Domnule ofiţer am spus, naţionalitate rusă iar nu sovietică. Eu n-am
mai fost în Rusia de la revoluţie.
— Ce-are a face una cu alta? După câte ştiu spionii activează peste
graniţă iar nu în ţara lor, de origine.
Era clar că acest locotenent căpos ţinea morţiş să-i şicaneze,
demonstrându-le totodată subalternilor săi un exemplu de vigilenţă. Acum
însă ieşi la rampă Stilwelll. Pe un ton tăios cum nu i-ai fi putut-o bănui la
acest om calm în aparenţă i se adresă locotenentului:
— Ascultă-mă bine locotenente. Hârtiile astea ne-au fost înmânate
personal la Madrid de către colonelul Valdez, Cu autorizarea expresă a
generalului Olivera. Ia imediat legătura telefonică cu unul dintre aceştia,
fie şi cu căpitanul Cordobez, pentru că dacă continui să ne faci şicane te
asigur că vei fi mutat disciplinar direct la trupele combatante. Prin
stupiditatea dumitale deghizată în vigilenţă, primejduieşti cauzei. M-ai
înţeles oare bine?
Ofiţerul rămase cu gura căscată la auzul acestor vorbe atât de
îndrăzneţe. Totuşi evocarea acestor nume de militari care nu i se păreau
necunoscute îşi avusese consecinţele sale. Fără a mai spune nicio vorbă
dar făcându-le semn oamenilor din patrulă să nu slăbească vigilenţa se
îndepărtă în ghereta sa. Nu le dădu drumul pur şi simplu pentru a nu
coborî în ochii oamenilor pe care-i comanda dar nici nu merse mai departe
cu intransigenţa sa ostentativ afişată. După aproximativ un sfert de oră se
întoarse spăşit, duse mâna Ia chipiu, salută regulamentar, le reînmână
documentele pe care anterior le luase cu sine, după care mai spuse doar
trei cuvinte:
— Excusa, pasarlo permisible!

***
Districtul Algarve este al treilea după districtele Lisabona şi Madeira ca
bogăţie şi importanţă, incluzând o arie mai mare decât 5000 de kilometri
pătraţi situată în sudul extrem al ţării. Vechea denumire maură Al Gharb al
Andalus, având semnificaţia de „vest” îi trădează bogatul trecut istoric.
Există vreo 16 oraşe mari dar capitala districtului este Faro. Pe timpul
maurilor care au cucerit provincia în anul 711 provincia avea o altă
capitală, străvechiului oraş Silves. Urme ale migraţiei vizigote şi înainte
de asta romane şi cartagineze sunt încă vizibile şi azi în anumite locuri
special conservate, cele mai mari oraşe cu populaţia cea mai numeroasă
după Faro, este concentrată în oraşele Portimao, Albufeira, Olhao, Silves,
Lagos şi aşa mai departe. Cei trei amici deciseseră deja pe când se aflau în
capitala Spaniei să se îndrepte spre Faro, cel mai sudic oraş-port al ţării.
Aici intenţionau să găsească un pachebot înspre patrie pentru a se sustrage
odată pentru totdeauna urmăririi nefaste a japonezilor. Pogorâse seara şi
nu mai era departe până la lăsarea completă a întunericului când îşi făcură
intrarea în oraşul Faro. Drumul nu fusese uşor şi doar rezistenţei
autovehiculului şi măiestriei şoferului îi datorau cei patru pasageri în afară
de şofer că izbutiseră să-şi atingă ţelul încă înainte de-a se fi înnoptat. De
aici din acest oraş nu-i mai despărţeau decât 7 kilometri de laguna Ria
Formosa care ea însăşi se întinde pe o suprafaţă de 170 de kilometri
pătraţi. Deocamdată aveau de gând să-şi petreacă noaptea la un hotel,
fiindcă cu toţii şi îndeosebi fetele erau foarte obosite. A doua zi în zori vor
vedea ce fel de opţiuni li se oferă.
— Ei iată-ne şi la Faro prieteni, constată Stilwelll când în depărtare se
iviră luminile oraşului. Oprise pentru un moment limuzina şi trăsese pe
marginea şoselei pentru o mică consfătuire înainte de-a intra în oraş.
— Ai mai fost în oraş Ron? îl întrebă Sam pe noul lor prieten.
— Da, în urmă cu câţiva ani am colindat întreaga Portugalie împreună
cu părinţii şi sora mea. Pot spune că cunosc cât de cât oraşul.
— Dacă aşa stau lucrurile, atunci cu siguranţă poţi să ne recomanzi un
hotel. Am convenit pe drum că noaptea asta trebuie să ne odihnim
neapărat. Drumul în sine a fost solicitant dar şi tribulaţiile noastre cu
niponii n-au fost de colea, a fost de părere şi Bill.
— Nu pot decât să-ţi dau dreptate Bill, a fost de acord Stilwelll. Vă voi
duce la cel mai bun hotel din oraş, unde am mai fost cazat aşa cum am
spus odinioară, cu speranţa că vom putea petrece o noapte relaxantă.
De data asta Sam nu protestă. În general Sam era împotriva cheltuielii
nechibzuite a banilor, pentru un lux care nu i se părea necesar. Sau poate
că spera în ascuns că nu va fi nevoie să scoată banii proprii de Ia
teşcherea, bazându-se şi de data asta pe pe punga mai largă a
gentlemanului Ron. Sau poate că era o anumită senzaţie de jenă dată fiind
prezenţa fetelor alături.
Maşina se puse în mişcare şi intrară în oraş. Desigur nici pe departe
Faro nu se asemăna cu Madridul, dar cel puţin nu se mai simţeau atât de
ameninţaţi ca în marea metropolă spaniolă. În definitiv, tot ceea ce doreau
acum, era pace, linişte şi uitare, măcar pentru câteva zile după ceea ce li se
întâmplase de curând. Nici nu-şi dădură seama cum au ajuns de repede în
faţa unei clădiri superbe ridicată în stil maur, dar având toate atributele
solidităţii unei confortabile şi maiestuoase construcţii din
contemporaneitate. Nu-i vorbă că şi numele de MAJESTIC, era mai mult
decât sugestiv. Stilwelll îşi preluă repede îndatorirea de gazdă având în
vedere că mai fusese aici şi le făcu repede formele la recepţie, mai ales că
de data asta toate hârtiile erau în ordine. Unul dintre băieţii hotelului se
înhamă la bagajul doamnelor, şi-i însoţi până la etajul doi unde li se arătă
cele două apartamente închiriate de Stilwelll, plasate faţă în faţă, la
numerele 244 şi 268 de pe partea opusă. Primul se dovedi a fi un
apartament cu trei camere, pentru bărbaţi iar al doilea un apartament
extrem de cochet pentru doamne. Numai ce-şi depuseseră bagajele în
dulap despachetându-şi câteva lucruri că cele două prietene şi bătură la uşa
apartamentului vecin.
— Ne primiţi? făcu Thea ţuguindu-şi buzele bine conturate într-un surâs
inchizitorial.
— Cu dragă inimă le răspunse bucuros Stilwelll, care în ultimul timp
părea că nu mai poate să-şi desprindă privirea de pe silueta graţioasă a
surorii lui Bill. Aţi sosit la ţanc, fiindcă tocmai voiam să vă invităm la
masă.
— N-ar fi mai bine să ne mulţumim cu ceva frugal? Eu şi Iwana suntem
cumplit de obosite, ca să mai ieşim acum în oraş, opină Thea.
— Cine spune că trebuie să ieşim în oraş? La parter se găseşte un
restaurant foarte bine înzestrat şi cu servire promptă, îi anunţă englezul.
— Păi dac-ai mai fost pe-aici trebuie s-o ştii mai bine. Numai dacă s-au
păstrat bunele obiceiuri, replică Bill.
— Oricum ar fi, trebuie să-i mulţumim din suflet lui Ron pentru
invitaţie, întrucât o cină chiar frugală aici sus nu e cu putinţă, constată cu
oviectivitate Sam.
— Cum aşa? De obicei tu Sam te îngrijeşti întotdeauna de cele ale
pântecului. Cel puţin aşa m-ai obişnuit.
— De data asta a fost o excepţie Bill. Cu toată tevatura asta cu
japonezii, am uitat cu totul de cele pământeşti, se pronunţă Sam făcându-i
cu ochiul lui Stilwelll. Pe de altă parte ca voi toţi prieteni, sunt lihnit de
foame. Doar toată ziua n-am pus în gură absolut nimic.
Asta aşa era de aceea conştienţi fiind că somnul va fi mult mai dulce cu
stomacul plin, au coborât sub conducerea englezului la parter. Obiceiurile
bune ale casei se dovedi că nu se schimbaseră deloc, astfel că oaspeţii au
făcut din plin cinste bucatelor. Nici de data asta deşi Bill prevenit din timp
de apucăturile de samsar ale lui Sam îşi scoase ostentativ portofelul,
Stilwelll galant ca la început nici nu vru să audă.
— Păstrează-ţi dolarii, Bill pentru că vei avea încă mare nevoie de ei. În
ceea ce mă priveşte, crede-mă problema banilor nu mă frământă.
întrucât englezul ţinea morţiş să achite nota, pentru a nu-l jigni se făcu
că renunţă.
— O să mă revanşez atunci la plata cazării, îi sugeră Bill.
— Sure Bill, you’ll do that (sigur Bill, aşa va fi) surâse pişicher
Stilwelll.
Odată ajunşi sus, Iwana şi Thea moleşite de drum şi în urmă de masa
bogată abia de se mai puteau ţine pe picioare. La intermitenţe îşi duceau
mâna la gură mascându-şi câte un căscat.
— Noapte bună, prieteni, noapte bună Mr. Stilwelll, făcu Thea
adresându-i englezului cel mai graţios zâmbet posibil în circumstanţele
date.

Capitolul 3
Omorul din hotel
De obicei Sam avea un somn sănătos rareori tulburat de vise sau
coşmaruri. În cele mai neprielnice locuri dacă era obosit era suficient să
pună capul jos şi să adoarmă. Din acest punct de vedere avea liniştea
sufletească a unui explorator gata oricând să valorifice orice perioadă de
răgaz, în junglă ca şi pe vârful unui munte, în centrul unui megalopolis
supraagolomerat ca şi în pustiul arzător al Saharei, pentru a-şi reîncărca
prin somn bateriile şi astfel să fie gata de a lua în piept alte noi provocări.
De data asta fusese cu adevărat privilegiat. Liniştit dinspre partea
japonezilor care-i făcuseră atâtea zile fripte în timpul din urmă, cu burta
plină, ceea ca să spunem adevărul nu i se întâmpla prea des, avea toate
motivele de-a plonja într-un somn adânc, de bebeluş şi a nu se deştepta
deloc decât în zori, plin de optimism şi energie cum se întâmpla de fiecare
dată când se trezea. De data asta, în mod excepţional se întâmplă altfel.
Fie că visase ceva rău, ceea ce la rândul său constituia o excepţie fie că
fusese aievea, auzise sau cel puţin i se păruse că auzise un ţipăt înfundat.
Deodată un gând teribil, i se înşurubă în mintea înceţoşată: fetele! Ţipătul
venise de vis a vis, şi doar de pe partea opusă apartamentului lor i se
păruse că venise ţipătul. Ce să facă acum? Să-i alerteze pe cei doi prieteni
care erau cufundaţi într-un somn binemeritat, pentru ca să se stabilească
ulterior că totul nu fusese decât o iluzie, un fel de bad dream? Desigur o să
facă haz pe seama lui plus că le mai deranja şi pe fete. Că ceilalţi doi, Bill
şi Ron nu auziseră nimic era explicabil deoarece doar numai camera lui
dădea spre exterior fiind cea mai apropiată de culoarul care despărţea cele
două şiruri de apartamente. Sam se hotărî. Se a uită la ceasul brăţară.
Trei şi un sfert!
Prea devreme pentru a alerta pe toată lumea. Îşi trase repede pantalonii
peste indispensabili şi deschise fără zgomot uşa, păşind doar în ciorapi,
uşor, fără a face zgomot pe coridor. Uşa de la apartamentul 268, părea
neatinsă dar clar vizibilă în semiobscuritatea generată de un mic bec de
control aflat la o depărtare de 10 metri. Înaintă şi apăsă uşor pe clanţă. Uşa
nu se deschise, semn că mai era încă încuiată. Ce să facă acum? Doar n-o
să sune în toiul nopţii la uşa fetelor, aşa cum era, în ţinuta asta sumară!
Exact în acelaşi moment i se păru că aude din nou un zgomot dar nu
venind din dosul uşii închise ci puţin mai jos. Un zgomot uşor urmat de un
geamăt pe care numai auzul fin a lui Sam l-ar fi putut distinge, venit,
acum nu mai avea nicio îndoială de la apartamentul vecin, de pe stânga, al
fetelor, cu numărul 266.
Nu ştia ce se petrece acolo, şi nici pe locatari. La dracu, îi trecu lui Bill
prin minte. Un geamăt? Că doar n-o fii vreo pereche de tineri îndrăgostiţi,
sau una chiar în voiaj de nuntă. Sam băiatule, îi trecu fulgerător prin minte
eşti pe cale să te faci de râs iremediabil! Să-i tulburi pe ai tăi e una, chiar
să-i trezeşti din somn dar să deranjezi o pereche de însurăţei în prima lor
noapte de amor, e alta. Blestemându-se pe sine, Sam se-ntoarse pe călcâie
pentru a reintra spăşit în „budoarul” lui, când geamătul se repetă.
Dar nu, la dracu!
Nu părea a fi deloc un geamăt al pasiunii ci mai mult unul al. Suferinţei.
Într-un impuls subit şi de necontrolat, furios pe sine, Sam făcu din nou o
piruetă pe picioarele sale, se deplasă uşor pe coridor şi din nou apăsă pe
clanţă. A apartamentului cu numărul 266, înscris pe frontispiciu. Spre
uimirea sa uşa se deschise numaidecât. Percepu o dâră de lumină şi realiză
instinctiv că venea de la o lampă de buzunar. Undeva pe pat în fund văzu o
siluetă care tocmai se aplecase înspre pat. Nu putu reacţiona nici cum
pentru că în momentul următor lumina lanternei îl orbi complet. Înainte
de-a se putea dezmetici sursa de lumină dispăru imediat, în schimb
recepţionă o lovitură devastatoare în ceafa care-l proiectă la pământ.
Individul cu sursa de lumină trebuia să fi trecut fulgerător în spatele său,
pentru a-l doborî prin surprindere la pământ. Sam recăzu în somnul pe
care şi-l întrerupsese, dar fireşte în circumstanţe mult schimbate.
……………………………………………………………………………

Leşinul nu dură mult. Sam avea o constituţie prea robustă, o constituţie


de boxer pentru a fi scos uşor din circulaţie în felul acesta. Totuşi când se
ridică se clătina pe picioare semn că lovitura pe care o recepţionase fusese
deosebit de puternică. În plus de data asta nici gândurile lui Sam nu erau
prea clare. La început avu dificultăţi în a-şi aminti de ce se trezise pe jos,
iar nu în patul unde-şi amintise că se culcase. Până la urmă memoria îi
reveni cu totul, şi în acea clipă se repezi spre comutator. Când se întoarse
avu parte de-o privelişte grozavă, cum numai în filmele cu gangsteri sau
de groază, cu James Cagney, sau Edward G. Robinson îşi mai amintise că
văzuse.
Pe pat era întins un om de vreo 50-60 de ani cu bărbuţă, nefiresc
contorsionat. Şi cum n-ar fi fost aşa când din pieptul acestuia se iţea
mânerul unui pumnal iar cearşaful alb era aproape tot înmuiat în sânge.
Primul impuls al lui Sam fii să se repeadă la om să vadă dacă mai trăieşte.
Îşi apropie urechea de pieptul omului pentru a constata dacă inima îi mai
bătea, şi într-adevăr se părea că mai existau speranţe. Chiar şi pulsul îi
bătea slab, extrem de slab, dar în liniştea de mormânt a camerei părea
totuşi că se aude, sau nu era decât o iluzie? Pumnalul îi fusese împlântat în
piept victimei dar poate că nu atinsese inima. Fără a se mai gândi la
consecinţe Sam încercă să tragă uşor mânerul. În momentul următor uşa
fii dată cu zgomot în lături, doi inşi năvăliră în cameră în timp ce o voce
se auzi tăioasă, în limba portugheză.
— Maos para cima! (Sus mâinile!).
Involuntar aproape Sam se supuse imediat imperativei somaţii deşi nu
cunoştea limba, gestul omului cu arma fiind suficient de elocvent. Era
copleşit şi voia să ofere explicaţii.
— În sfârşit, omul e al nostru! se pronunţă, altă voce, a celui de-al
doilea individ căruia primul i se adresă apoi imediat.
— Adu-l pe don Alonso.
În următoarele zece minute culoarul se umplu de curioşi, care dintr-o
pricină sau alta fură treziţi şi-acum se întrebau cu toţii ce se întâmplă.
Printre noii sosiţi în încăpere pătrunsese un domn venerabil de vreo 70 de
ani cu părul şi mustaţa complet albe în timp ce individul muşchiulos care
continua să ţină pistolul îndreptat asupra lui Sam, cu alură sportivă dar
complet ras în cap, afişa o mină extrem de satisfăcută şi plină de sine.
— În sfârşit don Alonso, îl avem în mână! jubilă acesta. Din păcate am
sosit totuşi prea târziu. Senor Hernandez pare să fie grav rănit, dacă nu
cumva… se întrerupse el, fără a-şi mai încheia fraza.
Repede însoţitorul acestuia se deplasă rapid până la pat după care
constată aparent uimit:
— Mă tem de ce e mai rău, senor Alonso. Hernandez, nu mai răsuflă!
şopti aproape inaudibil acesta cu o mină spăşită dându-se îngrozit doi paşi
mai în spate.
— Repede, anunţă poliţia, debită la rândul său personajul căruia toţi i se
adresaseră cu o deferenţă deosebită semn că ocupa un rang mare printre
oficialităţile hotelului dacă nu cumva era chiar directorul acestuia.
În sfârşit, alerta de pe culoar făcu ca tot mai mulţi clienţi ai hotelului
să-şi deschidă precauţi uşile camerelor dorind să afle cât mai repede ce se
întâmplă. Ba unii mai curioşi sau mai îndrăzneţi îşi traseră pe ei un halat
şi în papuci de casă se buluciră la uşa apartamentului cu numărul 266.
Până la urmă printre aceştia apăru la rându-le Bill şi Stilwelll, mai cu
seamă alarmaţi de dispariţia lui Sam.
— Ce se petrece aici Sam? îl întrebă de-a dreptul Bill pe prietenul său.
Cum se face că nu eşti în patul tău la ora asta?
Dar în locul lui Sam îi dădu răspunsul pe un ton mucalit omul cu
pistolul.
— Poate pentru faptul că bunul Sam avea cu totul alte treburi pe aici,
arătă el rânjind înspre omul acoperit acum cu un cearşaf, întins pe patul
din fundul camerei. Tâlhărie şi omor, după tot tipicul.
— Asta nu pot s-o cred în ruptul capului, ieşi acum la rampă Stilwelll.
Don Alonso, pentru senor Dentry, garantez eu cu capul.
Se părea că englezul îl cunoştea mai îndeaproape pe acest personaj care
părea să se bucure de o mare prestanţă.
— N-avea niciun sens să comită aşa ceva pentru că banii nu-l lipseau
deloc, şi nici nu-i stă în caracter. Sam, explică acestor domni tot ceea ce s-
a întâmplat.
Sam începu să relateze pe un ton calm, suita de întâmplări care-l
aduseseră în apartamentul vecin. Nu uită să menţioneze nici lovitura în
cap care-l expediase pentru câteva minute la podea în stare de
inconştienţă.
— Asta e cusută cu aţă albă senores, reluă şi mai înverşunat omul cu
pistolul. Cu siguranţă el l-a ucis pe Hernandez când acesta a încercat să se
opună. Norocul meu a fost că atunci când îmi făceam rondul obişnuit, am
auzit zgomote provenind din apartament şi un geamăt înăbuşit. Restul se
ştie.
— Cu siguranţă că nu se ştie, decât ceea ce e evident. Prietenul nostru a
auzit şi el geamătul şi fiind mai aproape de culoar a plecat să se
intereseze. Adevăratul criminal cu siguranţă c-a avut răgazul să spele
putina, restabili adevărul în limitele sale, Stilwelll
— Asta o spui dumneata senor. Cine ştie dacă nu sunteţi chiar complici.
— Asta e prea mult Alvaro, i-o tăie cel căruia i se adresaseră toţi cu
apelativul de don Alonso. Nu putem arunca acuzaţii fără probe solide. Pe
de altă parte pe domnul Stilwelll şi familia acestuia îl cunosc prea bine.
Mai rămâne să spui că este un criminal şi acesta.
— Deocamdată susţin doar ce văd, don Alonso. Un negru înarmat cu un
pumnal în camera negustorului. De altfel ne putem lămuri îndată cât dram
de adevăr există în spusele acestuia. Dimas! îl apelă el pe omul cu care
venise, şi se pare că gira locul de secund, vezi ce are de ascuns negrul ăsta.
Dimas se conformă pe loc şi introduse mâna în buzunarul lui Sam de
unde scoase două pachete groase de escudos, din hârtiile cele mai
valoroase.
— Ei ce mai spuneţi acum?
Sam rămase cu gura căscată dar acum soluţia i se păru simplă. Pe când
zăcea în nesimţire la pământ criminalul îi înscenase furtul, pur şi simplu.
Stilwelll replică imediat.
— Asta nu dovedeşte nimic sau mai degrabă dovedeşte contrariul.
Adevăratul criminal care l-a doborât la pământ i-a vârât repede banii în
buzunar pentru a scăpa la rându-i basma curată. De altfel cât ar putea
valora toate hârtiile astea? După câte ştiu eu senor Dentry avea asupra sa
aproape 10.000 de dolari. Asta, înainte de-a ajunge în oraşul
dumneavoastră, Faro, şi Ia acest hotel. De ce-ar comite o crimă, pentru o
sumă mult mai mică?
— Raţionament perfect întări Bill. Toate hârtiile astea în valută
portugheză nu valorează mai mult de 1000 de dolari. Şi asta cu mare
îngăduinţă. Ori, mister Dentry avea asupra sa aproape de zece ori suma
asta, iar aici avem martori, eu, mister Stilwelll, şi două doamne. Motivul
nu stă în picioare.
— Să vedem ce-or să spună şi oficialităţile, continuă aparent netulburat
Al varo, omul cu pistolul. Părerea mea este că asasinul se aştepta la o
pleaşcă mult mai bogată. Că nu a găsit-o asta nu e culpa lui. I-o putem
imputa cel mult lui senor Hernandez, care nu purta momentan valori mari
la dânsul. Cu alte cuvinte ghinionul făptaşului. Cât despre crimă, îmi pot
imagina cum s-au petrecut lucrurile. Poate că acest Sam nici nu intenţiona
să-şi omoare victima ci doar s-o jefuiască. Văzându-se însă descoperit şi
nevrând să fie dat în vileag, i-a închis definitiv gura.
Adevărul era că privind lucrurile şi aşa, nimic nu putea fi aprioric
exclus. În ceea ce priveau oficialităţile n-au avut de aşteptat prea mult
pentru că duduitul unui motor de maşină le-au dat de ştire că acestea
sosiseră. Un domn mic de statură, cu o mustaţă în furculiţă, aducând din
acest punct de vedere cu cancelarul german Adolf Hitler, îmbrăcat cu
îngrijire în ciuda orei mai mult decât matinale îşi făcu în sfârşit apariţia.
Acesta se prezentă sub numele de Hilario Cardozo, inspector de poliţie al
arondamentului districtual, Faro, şi sosise prompt însoţit de doi dintre
oamenii săi. Culmea că numele omului Hilario, făcea chiar cinste
semnificaţiei sale, provenind din latinescul hilarius, care însemna bucuros
sau fericit. În ciuda orei mai mult decât matinale acesta părea să fie bine
dispus, şi plin de curtoazie, în contrast evident cu omologii lor anglo-
saxoni, mereu acri de parcă at fi înghiţit o lămâie, mai cu seamă când sunt
deranjaţi în toiul nopţii. Unul dintre oamenii acestuia sigilă camera
mortului şi coborâră cu toţii până în biroul directorului Alonso de Braz
Brito Gardenas, aşa cum se dovedi a fi înaltul personaj, căruia i se
adresaseră toţi cu respectul cuvenit funcţiei şi poziţiei de proprietar.
Cât despre omul cu pistolul acesta se dovedi a fi detectivului hotelului
Al varo Cunhal. În cele din urmă, se lămuriră câteva lucruri. De ceva
vreme se produseseră câteva tâlhării nocturne printre clienţii bogaţi ai
hotelului, dar pân-acum doar o singură crimă. O doamnă bogată
moştenitoarea ea însăşi a unui lanţ hotelier în Lisabona venise cu treburi
în sudul provinciei Algarve şi trăsese cum era şi firesc la hotelul lui don
Alonso pe care-l cunoştea de multă vreme. Femeia fusese jefuită şi ucisă
ceea ce l-a marcat profund pe don Alonso întrucât crima se produsese în
hotelul lui şi se considera direct responsabil.
Acest lucru se petrecuse înainte cu aproape un an,
Detectivul hotelului angajat de don Alonso mai devreme, din perioada
când începuseră jafurile nu putuse descoperi nimic concret şi se pare că
acum repurtase primul său succes.
— Dacă s-au mai comis astfel de jafuri, şi chiar omoruri, cum ar fi putut
fi bănuit mister Dentry, când acesta se afla în Spania şi e pentru prima dată
în hotelul dumneavoastră, don Alonso? repetă cu obstinaţie, Stilwelll.
— Furturile datează de aproape un an, luă cuvântul şi inspectorul
Cardozo. În ceea ce ne priveşte am făcut tot ceea ce am putut dar am ajuns
la concluzia că făptaşul cu siguranţă, era din afara oraşului. Că acum
acesta ar putea fi sau nu, mister Dentry, evident că în această primă fază a
cercetărilor încă nu se poate spune. Fapt este că e bănuit de vreme ce senor
Cunhal l-a surprins în camera victimei.
— Admiţând prin absurd că negrului ăsta căruia dumneavoastră i vă
adresaţi atât de respectuos cu mister sau senor Dentry, nu i se pot
demonstra, faptele din trecut, este suficient să plătească pentru jaful şi
crima de azi. Pe de altă parte cine poate demonstra cu exactitate
deplasările din Spania în Portugalia ale acestui gentleman negru, la
anumite intervale? reluă Cunhal. Din Spania în Portugalia şi invers se
poate ajunge în câteva ore iar cu avionul şi mai puţin. Sigur dacă s-ar fi
aflat în America, argumentul n-ar mai fi fost valabil, nu se lăsă Cunhal,
care nu era dispus să lase din mână pe primul suspect pe care reuşise să-l
prindă poate în toată cariera lui profesională.
Din acest punct de vedere nici inspectorul Cardoso probabil că nu se
putea lăuda cu prea multe reuşite de vreme ce nu reuşise să dezlege nici
problema jafurilor de la hotel nici a asasinatului. Totuşi experienţa
dobândită cel puţin datorită vârstei îl făcuse să fie mai circumspect şi să
nu avanseze concluzii definitive. Bill care ascultase totul cu atenţie luă
acum cuvântul.
— Eu cred că cel puţin în parte există adevăr în spusele lui senor
Cunhal. Asasinul poate că nu dorea să săvârşească o crimă dar fiind
surprins asupra faptului şi riscând să fie dat în vileag, a recurs în disperare
de cauză la acest act reprobabil. Mai cred că aşa s-au petrecut lucrurile şi
acum aproape un an, în cazul bătrânei doamne ucise despre care făcuse
referire domnul inspector. Şi în fine, mai cred că asasinul acestei doamne
ca şi al negustorului Hemandez sunt unul şi acelaşi. Întrucât noi şi mister
Dentry inclusiv, nu am mai fost în Faro, niciodată înainte, asasinul nu
poate fi prietenul nostru, el trebuie să fie în oraş, şi poate nu foarte
departe. Îşi încheie Bill, pledoaria.
Vizibil surprins de afirmaţiile lui Bill, Stilwell îşi duse mâna la frunte
de parcă l-ar fi sâcâit o insectă nevăzută.
Acesta ascultase totul în tăcere şi acum îl trase deoparte pe don Alonso
şi se întreţinu cu el câteva minute. Acesta îi făcu semn unuia dintre
angajaţii hotelului, care se îndepărtă repede împreună cu englezul. Între
timp continuă interogatoriul lui Sam şi-a lui Bill care-i sărise în apărare,
dar se vedea clar cum detectivul Cunhal părea să devină tot mai neliniştit.
— Nu înţeleg ce dovezi vă mai trebuie domnule inspector. Individul a
fost prins asupra faptului are banii victimei în buzunar şi cu siguranţă dacă
se vor preleva amprentele de pe mânerul pumnalului se vor dovedi că
aparţin negrului.
— Eşti prea sigur pe dumneata senor Cunhal. De unde ştii dumneata
toate astea şi mai întâi că banii aparţin victimei? Oare prietenul meu Sam
nu putea schimba câţiva dolari pentru a intra în posesia monedei naţionale
în escudos? contraatacă Bill la rândul său.
— Ce-i drept cu certitudine n-am de unde să ştiu, dar evidenţele…
— Care ar putea fi plăsmuite.
— Chiar aşa şi e îi răspunse încă de pe prag Stilwelll care reintrase
însoţit de unul dintre oamenii de încredere a lui don Alonso. Iată ce am
găsit în camera de hotel rezervată a stimabilului dumneavoastră angajat
don Alonso. Aţi pus un lup paznic la oi.
Funcţionarul hotelului depuse pe masă un teanc mare de bancnote în
franci elveţieni cu care negustorul probabil intenţiona să facă curând o
tranzacţie. În plus câteva diamante de mare valoare, precum şi o sumă
considerabilă în mărci germane.
— Foda Merda (La naiba!), sări ca ars, în sus, don Alonso. Păi ăştia
sunt banii reclamaţi ca furaţi de Herr Fornwald cu prilejul ultimei cazări la
noi.
— Ce spui senor Cunhal, tot bunul Sam al nostru a dat lovitura?
Dar senor Cunhal, nu mai binevoise să răspundă noilor acuzaţii ale lui
Stilwell îndreptate de data asta împotriva sa. De îndată ce englezul intrase
din nou în biroul patronului său, parcă presimţind ceva, se apropiase pe
nesimţite de uşă. Acum însă cu un salt impresionant văzându-se complet
demascat, atinse clanţa după care dispăru pe culoar. Ca la o comandă săriră
cu toţii în sus, Bill, Cardozo şi Stilwell, mai puţin don Alonso care părea
complet copleşit. Nici acum nu-i venea să creadă că angajase să
lămurească problema jafurilor chiar pe făptaş. Aşa ceva doar în cărţile şi
filmele cu gangsteri atât de dragi fiului său se puteau întâmpla. Cât despre
Sam rămase şi aceasta uluit dar numai după ce prietenii săi o zbughiseră
cu toţii pe coridor se luă după ei. Pe când cei patru încă se mai buluceau
înspre uşă, Cunhal şi ajunsese la capătul culoarului. Încă mai coborau cu
toţii în trombă scările când se auzi un duduit de motor. Cunhal, care-şi
avea maşina parcată în apropiere nu pierduse deloc vremea şi acum era
clar că voia să spele putina. Stilwell însă era de altă părere. Reuşi să-i mai
strigă lui Bill peste umeri:
— Ai tu grijă, Bill, de fete! că şi dispăru în curte urmat de către Sam.
Din nou se auzi în liniştea nopţii un clar duduit de motor, roţi scrâşnite
după care liniştea de dinaintea zorilor îşi reintră pe făgaşul ei normal. Bill
se reîntoarse în biroul lui don Alonso, urmat de inspectorul Cardozo, care
începuse să-şi frece mulţumit mâinile.
— Dacă e s-o spun pe aia dreaptă, niciodată nu mi-a plăcut de acest
alunecos de Cunhal. Şi nu e vorba aici de vreo rivalitate profesională. La
un moment dat l-am bănuit şi eu dar fiindcă nu aveam dovezi a trebuit să
renunţ.
Mă rog, asta era scuza lui Hilario Cardozo. Nu putuse acţiona din cauza
lipsei dovezilor. Că nişte străini reuşiseră să le producă în mai puţin de
două ore, problema asta nu părea să-l frământe prea mult.
La urma urmei inspectorul autohton avea de ce să fie mulţumit. Cu
ajutorul acestor străini picaţi de nicăieri, elucidase enigmele care
grevaseră de multă vreme asupra urbei sale. Fireşte că nu avea niciun
merit dar cine o să mai ştie asta peste câteva zile când aceşti străini vor fi
plecat?

***
Sam sări în ultima secundă în limuzina lui Stilwell care se întâmplă să
aibă cheile maşinii în buzunarul jiletcii sale. Asta se întâmplase numai
pentru faptul că englezul, gentleman desăvârşit cum era, nu-şi permisese
să apară decât complet îmbrăcat în apartamentul cu numărul 266 de unde
se auzise gălăgia.
Acum îi reuşi să prindă semnalul luminos al vehiculului din faţa sa care
făcând o manevră demnă de un pilot de curse dăduse tocmai colţul.
La acest capitol însă îşi găsise capacul tingirea!
În câteva secunde Stilwell fu şi el la capătul străzii pentru a zării maşina
pe care o urmărea gonind cu toată viteza pe şoseaua care ducea înspre
Albufeira. Acolo dacă ar fi putut ajunge, cu siguranţă, fugarul s-ar fi putut
pierde printre străduţele alambicate ale acestui pitoresc oraş pe care se
putea presupune că îl cunoaşte mai bine. Numai că lui Stilwell nici nu-i
dădea prin cap să lase lucrurile să se desfăşoare aşa. Ambală motorul la
maximum şi spre satisfacţia sa simţi de îndată cum câştigă teren. După
câteva minute ajunse să ruleze capotă lângă capotă alături de maşina
adversă.
Dar ce era de făcut acum?
Cunhal n-avea deloc de gând să renunţe. Era clar că se hotărâse să joace
totul pe-o carte.
— Ron, trage maşina cât mai aproape de ticălosul ăsta îi şopti, Sam.
— Ce vrei să faci Sam, prietene? E prea periculos! se pronunţă englezul
care sesizase numaidecât intenţia lui Sam.
— Păi ăsta nu se va opri decât când i se va termina benzina. Vrei să vezi
cine şi-a făcut plinul mai complet? rânji Sam cu toată gura.
Dar cei doi amici nu apucară să dezbată problema că fugarul şi trecu la
acţiune. O mână ieşi afară prin fereastra maşinii de alături şi două
împuşcătură răsunară una după alta. Doar faptului că acesta din goana
maşinii sale pe care o conducea acum cu o singură mână nu putuse ochii
cum se cuvine, scăpaseră neatinşi. Totuşi farul din dreapta limuzinei se
sparse în ţăndări.
— Damned! scrâşni Stilwell. De-aş fi păstrat arma în maşină i-aş fi
plătit ticălosului cu aceeaşi monedă.
Desigur că dacă cei doi amici ar fi avut arme de foc în maşină ar fi fost
suficient să tragă în roţile vehiculului din faţă pentru a-l sili să se
oprească. Acum însă erau la discreţia adversarului şi acesta nu întârzie să
se folosească de avantajul său. Neprimind o replică pe măsură acesta îşi
reluă tirul cu arma. Şi de data asta reuşiră să scape ca prin urechile acului
nefiind atinşi numai pentru faptul că anticipând mişcările trăgătorului îl
lăsase pe acesta intenţionat să capete avantaj, rămânând în urmă.
Din nou repetă manevra de a-şi ajunge rivalul Stilwell şi tot de atâtea
ori încetini în ultima clipă pentru a nu fi nimeriţi fie şi accidental de
gloanţe.
— Admirabil Ron, îi mărturisi la un moment dat Sam. L-ai făcut pe
individ să-şi golească degeaba încărcătorul. I-am văzut arma pe când eram
în 266. E-un model vechi american de Smith and Wersson, cu şase focuri
care tocmai au fost trase. Să nu-i mai oferim ticălosului alte şanse.
Ambalează motorul.
De data asta Stilwell făcu ce i se spuse, şi în momentul când cele două
maşini ajunseră din nou într-o traiectorie paralelă, Sam îndrăzni saltul de
îndată ce Stilwell îi făcu semn să deschidă uşa.
Sam care ateriză mai întâi pe capota maşinii vecine îi sparse parbrizul
cu o formidabilă lovitură de picior, nimerindu-l pe Cunhal care cu o mână
pe volan căuta cu cealaltă să-şi reîncarce arma. Vehiculul lui Cunhal
începu să meargă în zigzag, dar această mişcare dezordonată nu dură mult.
Sam izbutise să frâneze. Lupta care a urmat a fost fără istoric. În pumnii
distrugători a lui Sam explodase în fine întreaga lui frustrare din
dimineaţa asta şi poate din zilele anterioare. Când şi Stilwell oprise
limuzina Cunhal nu mai era decât o masă de carne gemândă.

***
— Ecce ho mo! pronunţă teatral Stilwell celebrele cuvinte ale lui Ponţiu
Pilat când îl prezentase fariseilor pe Isus. De data asta însă omul era o
mină umană redusă la tăcere de culpa reală care i se imputa, numeroase
jafuri şi două vieţi cel puţin, pe conştiinţă. Redus la tăcere de pumnii
răzbunători ai celui destinat să-i devină următoarea victimă deşi de-o altă
manieră, redus la tăcere de pumnii lui Sam.
Cu asta lucrurile au fost lămurite iar Sam exonerat de orice vină s-a
putut retrage în dormitorul său pentru a-şi relua somnul. Cât despre Alvaro
Cunhal aceştia erau primii zori ai unor zile foarte grele pentru el.
Mai târziu când Bill şi Sam îşi manifestară recunoştinţa pentru felul în
care Stilwell, acţionând în linia vestiţilor detectivi investigatori englezi,
izbutise să dezlege misterul celor două asasinate şi-a jafurilor care
ţinuseră pe jar oraşul Far o un an întreg, disculpându-l pe Sam şi spălând
onoarea întregului grup, acesta se mărgini să se eschiveze cu modestie:
— Dar bine Bill, de fapt tu ai produs cheia rezolvării întregii enigme.
Tu cu ultimele tale afirmaţii că probabil criminalul nu e departe, sau poate
că este chiar deal casei, mi-a căzut vălul de pe ochi.
Dimineaţa târziu, după ce s-au sculat şi fetele, Thea se exprimă
somnoroasă după ce se frecă la ochi:
— Nu ştiu prieteni, dar parcă am avut un vis ciudat. Se făcea că mai
eram urmăriţi pe şosea şi că s-au tras chiar focuri de armă! Ce bine că a
fost numai un vis.
— Păi chiar un vis a fost Miss Gazon, deşi în mod curios mi se pare că
un vis asemănător l-am avut şi noi.
Pe Bill şi Sam îi apucară râsul ceea ce stârni cum era şi firesc,
nedumerirea fetelor.
ZBOR PESTE ATLANTIC
Capitolul 1
Eroii oraşului

— Ei prieteni, de-acum s-a terminat! A venit vremea să ne gândim mai


serios cum putem părăsi acest ospitalier oraş.
— Aşa devreme Bill? întrebă Thea, care susţinută de prietena ei Iwana
Barrowa, tare ar mai fi vrut să mai rămână în acest oraş însorit, punct
extrem de pe coasta de sud a Portugalei.
Şi cum n-ar fi fost aşa dacă în timpul din urmă au petrecut toţi cinci
clipe minunate în acest oraş. Şi astea au început chiar în zorii zilei
următoare sosirii lor în Faro. Mai întâi, că atât bărbaţii cât şi fetele au fost
întâmpinaţi cu zâmbete şi cele mai evidente gesturi de respect atât din
partea angajaţilor hotelului cât şi di partea directorului stabilimentului, un
oarecare simpatic don Alonso de Braz Brito Gardenas, care îi înştiinţă încă
de la micul dejun că atât masa cât şi cazarea vor fi suportate de acum
înainte de managementul hotelului însuşi, pe atât timp cât le vor face
cinstea să rămână la ei.
Şi asta nici măcar nu era totul. De câte ori ieşeau în oraş, lumea le făcea
cu respect loc, dându-se în lături de parcă ar fi fost o adevărată suită
princiară, pe când în urmă-le se auzeau şoapte sau alte comentarii şi
şuşoteli, în surdină. Desigur, din cele mai favorabile.
Cele două prietene, Thea şi Iwana nu-şi mai puteau reveni din uimire şi
la interpelarea fetelor care cerură să li se explice cauza unui asemenea
comportament şi respectiv al populaţiei, Bill le răspunse:
— Nu am, de unde să ştiu Thea. Nu e exclus ca tocmai voi două, tu şi
Iwana să fiţi sursa unei astfel de admiraţii spontane, care se răsfrânge
parţial şi asupra noastră, a bărbaţilor, care avem cinstea de a trece să ne
numărăm printre pajii voştri.
— Îşi baţi joc de mine Bill? De ce am fi noi două nişte simple şi umile
necunoscute ţinta acestui incomensurabil respect?
— Păi ce pot spune?! în acest oraş portughez cu frumuseţi brune sunteţi
evident singurele frumuseţi blonde, şi ce frumuseţi! Superbele
reprezentate ale raselor nordice, ariene. Pe bună dreptate culoarea albastră
a ochilor voştri, statura maiestuoasă, graţia firească şi nu în cele din urmă
farmecul care se degajă din cel mai mic gest pe care-l face {i, le-or fi
inoculat acestor oameni drăguţi dar simpli ideea că sunteţi de viţă regală.
De aici veneraţia lor. Sunt sigur că oraşul lor n-a mai fost astfel răsfăţat de
multă vreme!
— Bill nu poţi să fii serios nicio clipă? Calitatea asta de persiflant până
acum nu ai avut-o. Cum crezi c-am putea eu şi Iwana înghiţi asemenea
gogoşi? Doar nu avem chiar un creier de bibilică. Ştii ce, o să-l întreb pe
mister Stilwell, sau pe Sam. Ce ziceţi domnilor? Merităm să ni se spună
adevărul?
— Pe deplin, numai că eu subscriu întru totul afirmaţiilor lui Bill,
replică Ron Stilwell privind adânc şi fără sfială în ochii albaştri ai Thea-ei
ceea ce o făcu pe aceasta să roşească, şi să abandoneze subiectul.
Până la urmă fetele, inteligente cum erau, n-au mai insistat ci s-au
informat singure. De aceea la cină atât Iwana cât şi Thea şi-au compus
nişte mutriţe bosumflate, tratându-i pe bărbaţi cu o ostentativă răceală.
— Ce-am comis între timp atât de blamabil ca să merităm adierea asta
de vânt arctic? se interesă politicos, Stilwell.
— Şi încă mai întrebi mister Stilwell? Cât crezi că ne-aţi fi putut minţi?
Doar aţi făcut front comun cu Bill în tăinuirea unor evenimente. Aflaţi cu
toţii că am descoperit adevărul, replică pe un ton acid, Thea.
— Dar care adevăr? Am spus şi repet. Subscriu pe de-a-ntregul la tot ce-
a spus Bill despre comesenele noastre.
— Eşti incorigibil mister Stilwell, îl susţii pe fratele meu şi dacă nu e
cazul. Iartă-mă dar ai toate calităţile unui adevărat diplomat de meserie.
Nu cumva dumneata eşti ţinta admiraţiei secrete a acestor simpli dar
minunaţi oameni? Vei fi fiind unul dintre oamenii de vază ai prim-
ministrului Chamberlain, şi nouă ai uitat să ne spui? Sau poate chiar ai
casei regale?
În sfârşit discuţiile au continuat pe un ton mai mult sau mai puţin
asemănător, dar după ce la masă lor au fost aduse mai multe sticle de
şampanie din partea casei şi a lui don Alonso în mod special, iar orchestra
restaurantului, începând să cânte, fetele au fost invitate la dans. Atmosfera
s-a destins vizibil, iar spre sfârşit când erau pe punctul de-a pleca de la
masă adia chiar o boare plăcută de primăvară. Sigur, s-a băut
„bruderscliaft”, iar mister Stilwell a devenit pur şi simplu Ron pentru
toată lumea iar miss Gazon şi miss Barrowa, Thea şi Iwana pentru toată
lumea.
Era în dimineaţa zilei următoare când Bill punea atât de tranşant
problema plecării. Se temea să mai zăbovească atât de mult într-o ţară
vecină cu Spania, asta şi din cauză că în ciuda înţelegerii avute cu baronul
Nagatsky, nu era nici pe departe atât de naiv să creadă că acesta ar vrea şi
şi-ar putea ţine cuvântul. De-abia ajunşi sus, în camerele de hotel, Bill i se
adresă prietenului său negru:
— Sam băiatule, rămâi tu sus cu fetele, pentru că eu şi cu Ron ne-am
propus să mergem în port. De când cu ultima păţanie de la Madrid nu mă
mai încumet să le las niciun minut singure pe Thea şi Iwana. Ce e bine nu
e rău.
— Ascult şi mă supun, deşi să-ţi spun drept aş prefera să merg cu tine.
— Dacă ţii neapărat să mergi, rămân eu sus cu fetele iar tu mergi
împreună cu Ron să căutaţi câteva locuri pe-un vas cu aburi, potrivit.
Poate că e chiar mai bine aşa, că tu deţii puşculiţa. N-ar fi exclus să fie
cazul de-a plăti un avans.
— Ei, nici chiar aşa, prefer să mă sacrific. În definitiv, societatea fetelor
nu-mi displace deloc.
— Păi aşa mă gândeam şi eu.
Nu degeaba Bill, pişicher cum îi era felul, făcuse aluzie la teşchereaua
care era în custodia lui Sam. Acesta suferea fizic când era nevoit să facă
plăţi din dolarii câştigaţi cu atâtea sacrificii.
După aceste vorbe schimbate cu bunul lui prieten Sam, cei doi noi amici
Bill şi Ron se îndreptară înspre port.
— La ce te-ai gândit, Bill? îl îndemnă să se destăinuie Stilwell.
— Mă gândesc să profit că sunt la coasta de sud a Portugaliei şi să
găsesc un vas rapid de linie spre America.
— După câte am discutat vrei totuşi să ajungi în Canada, iar nu oriunde
pe pământ american.
— Dac-ar fi posibil chiar la Toronto unde locuiesc părinţii mei acum.
Trebuie însă să fiu raţional şi să mă mulţumesc cu ce se poate. I-aş face
mamei o imensă bucurie ca după atâţia ani de aşteptare să i-o aduc pe sora
mea acasă. Numai că ştiu că poate drumul va fi mai lung şi mai
întortocheat. De pe coasta americană nu-mi va fi prea greu să ajung şi la
Toronto.
— Aşa e, de la New York la Toronto sunt regulat curse aeriene. Dacă te
uiţi pe hartă cele două oraşe sunt chiar aproape.
— Nu mi-ar păsa dac-aş debarca chiar mai la sud în Miami, sau în caz
extrem vreun port mai răsărit din America de Sud, de exemplu Rio.
— Aşa e şi din Rio de Janeiro sunt destule curse aeriene până în Statele
Unite şi chiar în Canada. Întrucât până la port mai aveau de mers vreo 7
kilometri, pe care i- au parcurs repede cu limuzina lui Stilwell căruia
acesta, chiar în cursul zilei de ieri îi montase un alt far în locul celui
distrus, prietenilor noştri nu le trebuiră nicio jumătate de oră până să
ajungă în port. Mai întâi de toate au făcut o vizită la Comenduirea
portuară, pentru a se interesa de cursele existente.
— Spre ce destinaţie doriţi să vă îmbarcaţi senores? îi întrebă prompt un
funcţionar gras, care avea alături întreg orarul curselor maritime.
— New York, Boston, sau orice alt port de pe coasta Americii de nord.
— Hmm! făcu funcţionarul după ce-şi studie preţ de câteva minute,
hârtiile. Aţi pierdut o mare oportunitate senores. Acum trei zile am avut o
cursă direct New York pe un steamer foarte modem. Acum însă va trebui
să aşteptaţi încă vreo două săptămâni, cel puţin.
— Ei şi dacă n-o fi chiar New York-ul n-are a face, se strădui să
zâmbească Bill conciliant. E suficient să ne ducă până la coasta americană.
— Avem cursă până la Montevideo, dar şi pentru asta va trebui să
aşteptaţi vreo săptămână.
Dezamăgirea care se citi acum pe faţa lui Bill era evidentă. Sigur, în
condiţii normale poate chiar i-ar fi surâs să-şi petreacă câteva zile de
vacanţă cu prietenii săi şi sora în această însorită Portugalie dar aşa, cu
sabia lui Damocles deasupra capului, pe care o reprezenta permanenta
ameninţare niponă, cu siguranţa n-ar fi putut gusta distracţia.
Cam cu inima strânsă reveniră din port în oraş, unde Stilwell opri
maşina în dreptul pieţii de alimente, pentru a târgui câte ceva înainte de-a
se reîntoarce la hotel.
— Pari cam dezamăgit prietene, Bill, de cele aflate în port, se pronunţă
englezul.
— Drept să-ţi spun, mă aşteptam la veşti mai bune. Culmea ghinionului
este că am ratat doar de puţin o navă directă şi rapidă care să ne ducă în
patrie.
— În mod normal n-ar trebui să te întristeze atâta lucru, Bill. Alţii ar da
orice pentru o săptămână de vacanţă pe coasta Algarve, pe când tu o
primeşti pe gratis. Iar acum mai faci şi nazuri!
— E-adevărat, cum bine spui, în mod normal. Dar nu uita că şi riscurile
rămânerii aici, atât de aproape de Spania şi de japonezi sunt tot la pachet.
— Tot mai crezi că blestemaţii ăia încă te mai urmăresc? Nu crezi că
baronul ăla, Nagatsky şi-a învăţat lecţia?
— Chiar de-ar fi aşa, omul nu-i de capul lui. Ţi-am povestit doar că pe
când şeful se afla probabil la operaţie am fost atacaţi chiar în spital. Iar cu
siguranţă baronul Nagatsky nu se află singur la vârful piramidei. Singur ţi-
ai dat seama că este numai o verigă a unei organizaţii criminale, desprinsă
din Yakuza, Sumiroshi-gumi.
— Ştiu, şi a murit un om.
— Unul de-al lor, dar putea fi tot atât de uşor ca-n locul acestuia să fiu
eu sau Sam.
Încă mai erau în piaţa de fructe şi legume a oraşului, vrând să cumpere
fructe şi flori pentru fete când dădură nas în nas cu un personaj care li se
păru. Cunoscut. Acesta tocmai îşi făcuse şi el intrarea în piaţă cu o plasă
voluminoasă sub braţ pe care intenţiona probabil să o umple. S-au dumirit
însă repede. Nu era decât simpaticul inspector Hilario Cardoso, a cărui
cunoştinţă o făcuseră de curând în împrejurările dramatice care au urmat
asasinatului misterios de la hotelul Majestic. Ce-i drept alte evenimente au
făcut ca imaginea acestuia să pălească în memoria lor dar acum şugubăţul
personaj ţinu neapărat să le-o împrospăteze.
— Ah, senores Gazon şi Stilwell, eroii declaraţi ai umilei noastre urbe!
Mă bucur să vă văd senores. Faceţi deja cumpărături în vederea
musafirilor?
Un fior rece îl cuprinse pe Bill la auzul ultimelor cuvinte ale
inspectorului. Stilwell i-o luă însă înainte când îl întrebă:
— Despre ce fel de musafiri vorbeşti dumneata senor Cardoso? Nu
aşteptăm nicio vizită.
— Aşa? Atunci cu siguranţă este o surpriză. Probabil că prietenii
dumneavoastră, au aflat din ziare despre prezenţa dumneavoastră aici, cu
ocazia evenimentelor de la hotel care au stârnit destulă vâlvă, şi nu doar în
oraş. Fiind în apropiere au vrut să vă facă o surpriză.
— Şi cum arătau domnii aceia despre care vorbeşti, senor? reuşi să-şi
ducă fraza până Ia capăt Bill, deşi deja simţea cum îl apucă ameţeala.
— Păi ce să spun! În orice caz nu par a fi europeni. Eu spuneau că vin
din Statele Unite, dar cu siguranţă sunt de obârşie asiatică. Cel puţin după
înfăţişare.
Acum totul devenise clar. Nu mai încăpea nici o îndoială că japonezii le
dăduseră de urmă. Fiindcă aceştia nu ştiau dacă între timp se mai aflau în
oraş, s-au interesat desigur la poliţie, adică tocmai la sursă. Bill lăsă să-i
scape plasa cu fructe şi buchetul de flori pe care-l ţinea în mâna stângă,
pur şi simplu pe jos şi fără a-i mai da niciun răspuns inspectorului uluit, o
pomi înspre maşina parcată afară, în mare goană. Stilwell îl seconda. De-
abia fură în maşină şi Stilwell învârti cheia de contact în lăcaşul său, că
Bill şi izbucni:
— Iată-ţi răspunsul, Ron. Tot mai crezi că vreau să plec prematur din
Portugalia?

Capitolul 2
Atac la hotel
Fără a-şi mai spune nicio altă vorbă, prea tensionaţi pentru a le mai arde
de conversaţie, Stilwell demară în trombă şi în câteva minute, sfidând
oricare regulă de circulaţie ajunseră la hotel. Şi aici, se repeziră pe scări în
sus, spre etajul doi, fără a mai da atenţie spuselor recepţionerului care era
tocmai pe cale să le strige ceva, busculând clienţi şi paji ai hotelului care
urcau sau coborau cu bagaje grele. Cu inima strânsă Bill privi înspre uşa
apartamentului cu numărul 268, unde fuseseră cazate Thea şi prietena ei.
Nici nu parcurseseră bine prima jumătate a culoarului, când uşa de la
apartamentului fetelor se deschise şi doi oameni mici de statură îmbrăcaţi
în halate albe dădură să iasă. Aceştia purtau o făptură aparent leşinată în
persoana căreia Bill avu impresia că se află prietena surorii sale,
Iwanowna Barrowa.
Infirmierii, că aşa păreau să arate, se uitară şi ei de-a lungul coridorului
şi în clipa când dădură ochii cu cei doi prieteni, care veneau în goană se
retraseră fulgeră tot în dosul uşii, mai întârziind o secundă cât să tragă
după ei şi corpul leşinatei. Suficient ca Stilwell să-şi vâre şpiţul pantofului
în canatul uşii împiedicând, închiderea acesteia. Bill care-şi pierduse
răbdarea odată cu stăpânirea de sine fu primul care dădu năvală în
încăpere, dornic să vadă starea în care se afla sora sa. Pumnul bine ţintit pe
care-l recepţiona în bărbie îl domoli însă instantaneu, expediindu-l la
podea aproape de şifonier unde-şi şi pierdu cunoştinţa preţ de câteva
secunde. Când îşi reveni însă în fire englezul se şi angajase în luptă cu cei
doi indivizi, care păreau să se simtă oarecum stânjeniţi de halatele lor
largi, neobişnuite pentru statura şi dimensiunea lor corporală.
Unuia dintre aceştia Ron izbuti să-i aplice o tsuridashi - ridicare de
centură, prin smulgere, — expediindu-l la podea, tocmai în zona de unde
Bill se străduia anevoie încă, ameţit fiind, să se ridice.
încă din postura ingrată şi inelegantă în care se afla, lui Bill îi reuşi să-şi
reamintească nefericitul „coleg” de la podea c-o lovitură furioasă şi
aproape incontrolabilă în plină figură care-l retrimise pe fostul oponent a
lui Ron în lumea viselor. Tocmai Ia timp pentru că Stilwell se mai afla
încă într-o încleştare sălbatecă cu cel de-al doilea „infirmier” prelucrându-
l în stilul sumo, adică împingându-1 la nivelul pieptului după ce-i apucase
braţul pe deasupra braţului adversarului şi a coapsei, prin exterior. Asta se
chema în limbaj pur tehnic watashi-komi, după care urmă o lovitură de
pumn circulară din registrul de karate, aşa-zisa wa-tsuki, ceea ce l-ar fi
făcut pe orice arbitru dintr-un ring de arte marţiale să pronunţe clar
verdictul de waza-ari, adică un câştig pur tehnic, echivalentul unui groggy
din boxul european. Lui Bill nici nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât
să-şi ajute prietenul să-i lege strâns pe cei doi niponi, deghizaţi în
infirmieri. Abia acum le mai rămăseseră timp să privească corpul fetei
leşinate, în care o recunoscuseră pe Iwana Barrowa, iar în cea de-a doua
cameră a apartamentului, o găsiră întinsă pe pat şi pe cea de-a doua
victimă a intruşilor, pe Thea sora lui Bill. Îngrijorat Bill îşi aplecă urechea
la nivelul pieptului fetei, dar se linişti curând dându-şi seama imediat că
fata respiră.
— Nu te îngrijora Bill, fetele sunt numai leşinate. Cu siguranţă le-a fost
administrat un narcotic pentru a putea fi transportate jos fără nicio
tevatură.
— La dracu, îi trecu fulgerător abia acum prin minte lui Bill, unde naiba
a rămas Sam?
Imediat după ce pronunţase Bill cuvintele astea revelatoare se şi
repeziră în apartamentul de vis a vis care de fapt era chiar apartamentul
lor. De la uşă încă, auziră zgomote suspecte, un fel de lovituri de picioare
urmate de un geamăt înfundat. Stilwell apăsă de îndată pe clanţă ne mai
sinchisându-se să-şi scoată cheia de parc-ar fi ştiut că uşa era deschisă.
Şi chiar aşa şi era.
Într-un colţ legat fedeleş de gratiile de metal a caloriferului zăcea Sam
cu ochii aproape scoşi din orbite şi cu un cucui cât toate zilele în zona
capului. În gură i se înfundase drept căluş una dintre cele mai bune cămăşi
de schimb ale lui Bill cu a cărei mâneci îl legaseră apoi pe după ceafă.
Imediat ce Bill îşi recuperă cămaşa mototolită şi impregnată de saliva lui
Sam acesta se pomi într-o avalanşă de înjurături la adresa acelora care-l
aduseseră în poziţia aceasta, mai mult decât umilitoare.
— Opreşte-te Sam, nu-ţi mai irosi întreg bagajul de înjurături pe care-l
posezi, mai lasă şi pe mai târziu. „Amicii” tăi te aşteaptă dincolo, după ce-
au suferit acelaşi tratament, îl potoli Bill căruia îi venise inima la loc
constatând totuşi că nimic ireparabil nu se întâmplase.
În cele din urmă, după mai bine o jumătate de oră îşi reveniseră şi fetele
din leşin. Între timp Sam le relată în detaliu tot ceea ce i se întâmplase.
După ce se întreţinuse cu fetele în apartamentul lor, acestea dorind să se
schimbe, îl expediară pe Sam în camera lui. Nu mult dup-aceea cineva a
bătut la uşă. Uitându-se suspicios prin vizor Sam apucă să vadă halatele
albe a celor doi oameni.
— Ce se întâmplă? întrebase el bosumflat, întrucât nu ştia la ce să se
aştepte.
— Inspecţia sanitară de rutină, senor, a venit politicos răspunsul.
Sam întredeschise uşa pentru a scruta fizionomiile celor doi, dar în
acelaşi moment se pomeni cu o lovitură surprinzătoare de box în frunte
care-l expedie în lumea celor inconştienţi pentru mai bine de 20 de
minute. Se trezise cu câteva clipe mai înainte în postura aceea
„neavantajoasă” după ce auzise zgomot pe culoar.
Adică în momentul când Bill şi Ron erau pe punctul de-a intra în
apartament. Relatarea fetelor a fost şi mai laconică. Şi lor li se servise
aceeaşi pastilă, cu inspecţia sanitară. După ce au deschis docile,
necunoscând prea bine regulile interne ale acestui superb de altfel hotel
din sudul Portugaliei, s-au pomenit ulterior bruscate li s-a astupat gura cu
mâna şi au simţit o înţepătură în braţ. De altceva nu-şi mai puteau aminti
nimic în afară de privirile batjocoritoare ale celor doi agresori îmbrăcaţi în
impecabilele lor halate albe.
În ceea ce-l privea pe recepţioner acesta avea o istorie cumva
asemănătoare. I se spusese că uneia dintre fete i se făcuse rău, probabil o
indigestie sau ceva asemănător şi sunaseră din camera la spital.
Un doctor şi un infirmier sosiseră prompt gata de intervenţie. Omul de
la recepţie văzându-i pe cei doi prieteni sosind vruse tocmai să le aducă la
cunoştinţă vestea, dar aceştia urcaseră în goană scările fără să-i mai dea
răgaz să le ofere explicaţiile.
Iată, asta era tot ceea ce se întâmplase şi Bill se cutremură când se gândi
că dacă mai întârziau numai 10 minute niponii ar fi reuşit sub acest pretext
şiret al îmbolnăvirii subite a fetelor să le scoată din hotel. Cu siguranţă
aveau o maşină pregătită, poate chiar un şofer cu care ar fi încercat să iasă
din ţară. Şansa făcuse să-l întâlnească pe inspectorul Cardoso în piaţă, şi
astfel reacţionând rapid fuseseră capabili să zădărnicească cu eforturi
comune intenţiile niponilor.
Bill nu putea să nu recunoască cu toată francheţea care-l caracteriza,
faptul că reuşita lor se datora mai întâi şi întâi ajutorului decisiv, pe care-l
primise de la Stilwell, fiindcă aşa cum se derulaseră de la început lucrurile
în ceea ce-l privea existaseră toate premizele să împărtăşească soarta lui
Sam şi să fie legat de calorifer, dacă nu mai rău. Ce s-ar fi întâmplat mai
apoi era uşor de dedus.
— Ron, băiatule, îţi mulţumesc din suflet pentru intervenţia ta. Ce-a
păţit Sam urma să păţesc la rândul meu şi eu, dacă n-ai fi intervenit tu,
punându-i pe indivizi cu botul pe labe. Dacă mă gândesc mai bine le-ai
aplicat propriul lor „tratament”, ca să spun aşa. Artele marţiale!
Cum naiba de-ai reuşit să-i baţi pe japonezi cu propria lor armă? Doar ei
au inventat, sumo, karatele, jiu- jitsu, aikido, şi mai ştiu eu câte altele,
tehnici de luptă.
— Păi bine Bill, ce vrei să spui cu asta? Cine-a inventat jocul, nu se
cheamă că deţine şi monopolul practicării acestuia. Uite de pildă soccerul
(fotbalul). L-au inventat englezii dar până în prezent n-au devenit
niciodată campioni mondiali (acţiunea romanului se petrece în 1938, iar
englezii au devenit campioni mondiali doar în 1967). În schimb ultimul
campionat mondial l-a câştigat Italia.
Din acest punct de vedere Stilwell avea desigur dreptate, şi Bill nu mai
insistă, dar cu toţii recunoscând meritele englezului i-au adus deopotrivă,
mulţumiri şi elogii. Acesta le puse însă repede capăt arătând spre cei doi
niponi care nu se treziseră încă în urma tratamentului pe care li-l aplicase
Sam de îndată ce dădu ochii cu dânşii. Câte-o lovitură bine dozată în
tâmplă care-i retrimise rapid în lumea viselor.
— Dar bine Sam, nu te ştiam atât de ranchiunos, glumi Bill la rândul
lui, asistând la maniera în care prietenul său Sam îi „altoise” pe cei doi
potrivnici ai lor de mai înainte.
— Ce e bine nu e rău, asta e deviza unchiului Sam, rânji acesta. Dacă m-
aş fi priceput le-aş fi făcut la rându-le şi câte-o injecţie din trusa din
dotare, făcu el aluzie la geanta farmaceutică pe care o purtase cu sine unul
dintre ei, desigur, de dragul aparenţelor.
— Fiindcă veni vorba ce dracu facem acum cu ăştia? se întrebă
îngrijorat, Bill, privind înspre cei doi niponi.
— Deocamdată îi lăsăm să doarmă până nu ne convingem, dacă nu au
mai rămas şi alţii pe afară, opină Stilwell.
— O.K. Cobor să văd dacă mai dau şi de alte mutre din astea galbene, se
oferi voluntar, Sam.
— Greşit, Sam. Pe Bill sau pe tine, blestemaţii ăştia vă cunosc prea
bine. Cu siguranţă că au venit cu o maşină. Când vă văd, au două
alternative, fie spală putina, fie vă atacă. Treaba asta se cuvine s-o fac,
numai eu.
Cu toţii au trebuit să recunoască justeţea argumentelor noului lor prieten
astfel încât acesta a coborât de îndată jos. După circa un sfert de oră
englezul a şi fost îndărăt, pentru a da raportul.
— Este aşa cum am bănuit. În apropierea hotelului este parcat un
Lincoln Imperial, maşina este închisă şi niciun om nu se află prin preajmă.
Omul care îngrijeşte parcul mi-a oferit informaţii suplimentare. Cei doi
gentlemen asiatici care au venit i-au oferit bani să aibă grijă de maşină.
Mai cred că cheile acesteia se află în buzunarul unuia dintre ei.
Se dovedi că Stilwell avea dreptate. Cheia de contact a motorului
maşinii se afla în buzunarul de interior al unuia dintre agresori. Din actele
personale ale acestuia reieşea că este reprezentantul unei firme comerciale
din Japonia. Cu siguranţă acelaşi statut avea şi ortacul său, fiind
acoperirea perfectă a membrilor bandei. Că doar nu era să se legitimeze
peste tot ca salariaţi ai Yakuzei!
— Şi ce e de făcut, Bill? îl întrebă cu lacrimi în glas, Thea pe fratele
său. Din câte mi-ai spus ar fi rezultat că japonezii ne vor lăsa în sfârşit în
pace.
— Era doar o dorinţă pioasă, în care nici eu nu credeam prea seros.
Tocmai de aceea am vrut să plecăm cât mai degrabă. Doar norocul a făcut
să putem împiedica o nouă răpire.
Şi Bill se apucă să le povestească celor două prietene, întâlnirea cu
inspectorul Cardoso de la piaţă, căruia îi datorau faptul că fuseseră
preveniţi din timp asupra evenimentelor care urmau să se petreacă la
hotel. Nu le ascunse nici faptul că demersurile pe care le-au făcut pentru a
găsi un vas de croazieră, fie şi unul de marfa care să-i poată duce pe coasta
americană s-au soldat cu un eşec. Lui Thea şi Iwana le apărură lacrimi în
ochi. De-abia acum conştientizau şi ele pericolul rămânerii pe mai departe
în oraşul Faro, deşi iniţial ar fi dorit din tot sufletul să-şi mai amâne
plecarea. Stilwell care ascultase totul în linişte care-şi păstra aparent
sângele rece în cele mai dramatice situaţii păru impresionat de
deznădejdea celor două prietene.
— Cred că mi-a venit o idee, în privinţa plecării. Vom discuta-o mai
târziu. Acum să-i ducem pe-aceşti doi „infirmieri” prieteni în
apartamentul nostru pentru a le da prilej fetelor să se odihnească.
— Cu siguranţă nu vrem să mai rămânem niciun minut în prezenţa
acestora, se declară de acord şi Iwana.
Cei trei bărbaţi i-au transportat pe niponi încă inconştienţi în
apartamentul lor legându-i suplimentar de gratiile caloriferului, după ce
le-au verificat din nou legăturile. Îi legaseră în cele două colţuri opuse ale
odăii pentru a nu le da ocazia să se ajute reciproc.
— Şi acum ce facem cu ăştia doi, că doar nu-i putem pune pur şi simplu
în libertate? se interesă Sam.
— Părerea mea e să-i livrăm poliţiei din Faro, lui Cardoso special.
Depunem plângeri şi har Domnului avem şi martori. Funcţionarul de la
recepţie poate certifica faptul c-au pătruns uzând de înşelătorie în
apartamentele noastre, fu de părere Bill.
— Sigur că aşa vom face, dar nu înainte de a-i pedepsi cum se cuvine pe
aceşti netrebnici, îl susţinu şi Stilwell.
— Păi aşa mă gândeam şi eu, exclamă bucuros Sam ai cărui muşchi de
boxer prinseră deja să i se umfle sub cămaşa cu mânecă scurtă pe care o
purta în această dimineaţă.
Ignorând ameninţarea cu bătaia a prietenului său Sam, Bill întrebă:
— Şi cum, să le tăiem limbile?
— Ba dimpotrivă, să le dezlegăm, veni răspunsul surprinzător al
englezului. Uite care e planul meu, şi Stilwell le expuse în amănunt ideea
care-i venise.
Aceasta consta din a-i supune pe niponi aceloraşi presiuni psihice la
care fusese supus Nagatsky. Infectarea cu virusul turbării cutia cu fiolele
teribilei boli mai aflându-se încă în posesia lui Sam, care o păstrase anume
pentru astfel de ocazii. Voiau să stoarcă de la niponi mărturisiri complete,
asupra intenţiilor şefilor lor în ceea ce-i priveşte. Mai voiau să ştie dacă
Nagatsky încălcându-şi cuvântul ordonase urmărirea lor până în
Portugalia, şi cum se face că-i găsiseră, atât de repede.
— Dar asta nu e totul, prieteni.
— Şi ce mai e? vru să ştie Bill.
— Ticăloşii ăştia nu s-ar fa mărginit să răpească fetele, dar ar fi vrut şi
să ne expedieze dacă s-ar fi putut pe lumea cealaltă.
— De asta nu mă îndoiesc cât de puţin, se plânse Sam, al cărui cucui din
frunte strălucea în toate culorile curcubeului.
— Prin urmare nu merită îndurare.
— Subscriu întru totul, certifică, Sam.
— Pe de altă parte chiar dacă suntem îndreptăţiţi, nu-i putem elimina
fizic, pur şi simplu. Am deveni dintr-un anumit punct de vedere, aidoma
lor.
— Ba nu! îl contrazise cu vehemenţă. Sam. Se cheamă dreptul la
autoapărare!
— Aşa ar fi fost Sam, dacă niponii şi-ar fi pierdut viaţa în timpul luptei.
Acum însă zac inofensivi legaţi în camera din spate.
— Ron are dreptate Sam. Vrei chiar tu să-i lichidezi pe aceşti
nemernici? Ştiu că eşti furios, dar mai ştiu că n-ai comite un omor cu
sânge rece.
Ceea ce-i răspunse Sam prietenului său nu fu decât un mormăit furios pe
jumătate iar cealaltă jumătate cu siguranţă o înjurătură.
— Dacă-ţi face plăcere Sam, continuă netulburat Stilwell care-şi
păstrase pe deplin calmul nefiind angajat emoţional în răfuielile noilor săi
prieteni cu niponii, uite ce trebuie să faci. Pregăteşte-ţi fiolele pe care ştiu
că le mai ai cu virusul rabiei şi intervino la momentul oportun. De restul
ne îngrijim noi.
Abia acum Bill înţelese ideea lui Stilwell de a-i muta pe prizonieri în
odaia lor. Poate că fetele mai slabe de îngeri ar fi avut de obiectat la
această formă de tortură mentală. Fie şi asupra acelora care urmau să le
facă rău.
— Ei, de-acum putem proceda la interogarea prizonierilor. Adu-i Sam!
se decise Bill.
— Numai pe primul dintre ei, interveni Ron. Asta pentru a proceda
conform uzanţelor oricărui protocol de contraspionaj. Neapucând să se
înţeleagă între ei, le putem verifica sinceritatea.
— Da, fără îndoială, aşa e mai bine, consimţi Bill, care de mult nutrea
bănuiala că englezul ăsta spălat cu toate apele, ocupa un rol mult mai
important în ierarhia aparatului de putere al patriei sale decât aceea de
pilot RAF pe care din motive numai de el ştiute binevoise să le-o
servească.
Primul dintre niponii care-şi venise în fire, fii adus în camera lui Sam
unde se adunaseră toţi bărbaţii.
— Uite ce e prietene, ai vrut să le răpeşti din nou pe fete, deşi şeful tău
baronul Nagatsky şi-a dat cuvântul. În ceea ce priveşte soarta noastră a
bărbaţilor, dacă aţi fi reuşit e limpede. Ne-aţi fi lichidat fără milă, aşa e?
Niponul tăcea chitic, neîndrăznind să nege evidenţele. Bill continuă:
— Avem toate motivele să fim neîndurători, şi aşa vom fi. Sam, aici de
faţă, pe care l-aţi molestat şi legat arde de nerăbdare să vă facă o injecţie,
pe care l-am împiedicat să i-o facă baronului şi asta numai pentru că avea
ceva de oferit la schimb. Voi însă nu aveţi nimic, deci fă-le injecţia Sam,
doar nu se tem pentru atâta lucru, fiindcă tot lucrează în domeniul sanitar,
făcu Bill aluzie la halatele şi pretextul sub care niponii se infiltraseră în
hotel.
Dar Sam nu mai aşteptă să i se spună de două ori. Tacticos îşi umplu
seringa cu lichidul verde-gălbui după ce-şi trase pe mână perechea de
mănuşi chirurgicale pe care le găsise la pachet în cutia cu virusul.
Galbenul se „îngălbeni” de-a adevăratelea, în timp ce bărbia începu să-i
tremure nervos.
— Ce e în fiola aceea? bâigui el.
— A, nimic deosebit. Ceva din arsenalul medical al baronului vostru. Un
drăguţ virus al turbării, îi răspunse cu nonşalanţă Sam. După ce-o să
termin cu tine va trebui să ţi se pună botniţă, fiindcă vei începe să muşti.
— Împuşcaţi-mă mai bine, acum pe loc. Oricum voi ajunge la strămoşi.
— De ajuns vei ajunge cu siguranţă, numai că în condiţii cu totul
ignobile, nedemne de un Samurai ca tine, amice, îl contră, Stilwell. Afară
numai dacă…
— Numai dacă…
— Ai ceva de oferit la schimb.
— Nu am nimic valoros domnule.
— Ba ai, informaţii.
— Dacă-mi trădez şefii va trebui să mor. Voi fi nevoit să-mi fac
harakiri.
— Ceea ce ar fi o moarte onorabilă. Trebuie să alegi. Ba poate că dacă
eşti deştept nici nu va fi nevoie să mori. Poţi prezenta şefului versiunea
voastră asupra întâmplărilor din oraşul Faro. Ne-aţi urmărit pe când
fugeam din hotel, iar maşina avariată, a căzut de pe un pod, iar voi abia aţi
scăpat cu viaţă, îi explică liniştit Stilwell.
— Dar maşina noastră e întreagă.
— Ştiu, dar altfel cum o să-i explicaţi şefului vostru că nu mai sunteţi în
posesia ei?
— Dar încă mai suntem.
— Nu pentru multă vreme pentru că ne-o veţi vinde nouă.
Niponul rămase pur şi simplu cu gura căscată. Nu mai puţin uluiţi
rămăseseră Bill şi Sam deşi planul lui Stilwell era destul de simplu. Voia
să-i lipsească pe japonezi de mijlocul lor de transport pentru a le îngreuna
eventuala urmărire ştiind foarte bine că şi în ipoteza în care vor fi livraţi
poliţiei locale, niponii, la intervenţia şefilor lor vor obţine mai devreme
sau mai târziu eliberarea dacă nu vor reuşi ei înşişi să evadeze. Interogarea
niponului continuă, şi acum aflară că un anume Hiroda dăduse ordinul de
urmărire, iar faptul că le dăduseră de urmă atât de repede se datora
relatărilor din unele ziare portugheze care descriseseră pe larg
întâmplările de la hotel echipe de urmărire mai fuseseră trimise şi în alte
regiuni ale Portugaliei, întrucât japonezii, nu-şi închipuiseră că mai
rămăseseră la hotel. Interogarea separată a celui de-al doilea prizonier nu
le oferi amănunte suplimentare ci avură darul de-a le confirma pe primele.
Stilwell adusese între timp un formular de vânzare-cumpărare a maşinii
japonezilor, şi după ce-i deposedă de toată valuta forte pe care o aveau
asupra lor le „cumpără” maşina, plătindu-le o sumă destul de apropiată de
valoarea maşinii din proprii lor bani. Desigur în prezenţa inspectorului
Cardoso, chemat la faţa locului şi cu semnăturile de rigoare ale niponilor.
În felul acesta le mai rămâneau bani să se reîntoarcă după ce-şi vor fi
ispăşit pedeapsa, aşa cum îi asigurase solemn Cardoso. Asupra acestui
ultim amănunt prietenii noştri aveau îndoieli. Deşi depuseseră plângeri
penale pentru tentativă de răpire şi asasinat şi oamenii fuseseră luaţi în
custodie, până la condamnarea definitivă mai trebuiau să aştepte. Urma un
proces, iar ei nu aveau de gând să aştepte pentru a depune în calitate de
martori.
În sfârşit Cardoso, după ce dădu de jos un telefon scurt la secţie aşteptă
duba în care câţiva dintre agenţii săi, îi transportară pe cei doi niponi după
ce le puseseră în locul sforii cu care-l legase Sam cătuşe de oţel reale,
chiar din patria sa, patent MADE ÎN USA.

Capitolul 3
Zborul
— Ce naiba vrei să facem cu două maşini, Ron? îl întrebă Sam uimit, pe
pilotul englez.
— Păi tot n-ai înţeles Sam? Vreau să te împroprietăresc! Cum bunul
Sam rămase cu gura căscată la o asemenea afirmaţie, Stilwell nu întârzie
în a-l lămuri.
— Sam eşti de acord, că trebuie să spălăm putina cât mai repede de pe
meleagurile astea însorite ale Portugaliei?
— Absolut de acord.
— Ei vezi! Pe jos, sau cu maşina?
— Ce întrebare e asta? Fireşte, cu maşina.
— Păi atunci, nu ţi se pare că două maşini fac mai mult decât una?
— Fac mai mult, dar nu ne sporesc viteza, îl lămuri doct Sam.
— Greşit Sam, ne-o sporesc, şi ştii de ce?
— Să fiu al naibii dacă ştiu.
— Pentru că îţi lipseşte ansamblul Sam. Eu nu mă refer la o maşină pe
patru roţi, rutieră cum s-ar zice ci la una aeriană.
Din nou rămase bunul Sam cu gura căscată pe care până la urmă uită s-o
mai închidă. În sfârşit venise momentul ca Stilwell să scoată pisica din sac
şi să le expună planul său. Era vorba de a-şi lua bilete de avion, sau dacă
nu s-o putea altfel chiar să închirieze special vreunul, pentru a traversa pe
calea aerului Atlanticul până pe coasta americană. Pentru asta aveau
nevoie de bani, şi maşina niponilor de mare valoare odată vândută le-ar
oferi această oportunitate, unde mai pui că le-ar răpi şi singurul mijloc al
acestora de deplasare. Pentru asta va trebui fireşte să se deplaseze la
Lisabona de care nu-i despărţeau mai mult decât 250 de kilometri. Bill şi
Sam fură câştigaţi imediat de această rezolvare ingenioasă a problemei
întrucât nu mai erau nevoiţi să aştepte la discreţia unei nave care nici aşa
nu-i va duce atât de repede pe cât ar fi dori-o pe coasta americană.
— Fetele vor fi încântate să afle de noul nostru periplu aerian, declară
Bill.
— De asta nu sunt atât de sigur, îi potoli entuziasmul Stilwell. Totuşi e
cea mai bună soluţie în condiţiile de faţă.
Bill se duse dincolo să le împărtăşească fetelor vestea, iar Stilwell
coborî pentru a pregăti de îndată ambele maşini pentru drum.
— Thea şi Iwana, împachetarea! Plecăm! le soma Bill de îndată ce intră
în apartamentul cu numărul 266.
— Unde? Am putea afla şi noi Bill? îl interpelă prompt sora sa Thea.
— Desigur, nu-i niciun secret în asta. America, oriunde pe coastă şi de
acolo, Canada. Sau nu-i în regulă Thea?
— Bine dar ai spus că cea mai devreme cursă este abia peste o
săptămână.
— Tocmai de aceea, plecăm azi, via Lisabona.
— Crezi că de acolo vei putea găsi mai repede un vapor, Bill?
— Dar cine ţi-a spus de vapor? Plecăm pe calea aerului. La auzul unei
asemenea veşti năstruşnice, cele două prietene rămaseră uluite. Ce-i drept
la un astfel de mijloc de locomoţie nu se gândiseră. Dar la urma urmei nu
se aflau cu toţii în plin secol XX? În definitiv de ce nu s-ar deplasa cu
mijloacele de locomoţie adecvate ale acestui secol. Thea şi Iwana jubilară
îmbrăţişându-se. Se şi vedeau în aer apropiindu-se mai repede decât
oricând de ţelul visat, scăpate pentru totdeauna de teroarea japonezilor.
Bill le lăsă să se pregătească înapoindu-se în apartamentul lor pentru a-şi
împacheta puţinele lucruri care-i aparţineau. De-abia terminase cu
corvoada asta că Stilwell se şi înapoiase, înmânându-i 3000 de dolari.
— I-am găsit în Lincolnul niponilor. Ar fi mai bine să-i păstrezi pentru
eventualele bilete de călătorie.
— Eu cred că ţi s-ar cuveni ţie, Ron.
Până-acum ai fost mai mult decât galant cu noi din punct de vedere
pecuniar şi… englezul se mulţumi să zâmbească enigmatic, adăugând:
— Nevermind me! (Nu ţine cont de asta). În ceea ce mă priveşte am mai
mult decât îmi trebuie momentan. Ăştia ţine-i la tine altfel o să-i smulgi
cu cleştele de la economul Sam.
— Asta cam aşa e, dar Sam o face pentru noi toţi. A suferit din cauza
lipsei banilor probabil mai mult oricine şi de-aceea îi preţuieşte atâta.
Între timp se reîntoarse şi Sam care mersese să facă plinul pentru
ambele autovehicule.
— E-n ordine Sam? se interesă englezul.
— E ok boss, putem decola oricând.
— În cel mult trei ore dacă şoseaua este bună suntem în capitală. Tu vei
conduce Lincolnul Sam. Bill mi-a spus că eşti un împătimit al volanului.
Asta pe lângă multe alte calităţi.
— Aşa a spus, bunul Bill? Păi în acest caz o să-mi dau toată silinţa să
nu-l dezamăgesc. În decurs de 10 minute au fost gata cu toate pregătirile.
Bill coborî la parter să plătească dar funcţionarul de la recepţie declară
că patronul hotelului, don Alonso îi dăduse instrucţiuni severe să nu
primească ni ci un ban. În sfârşit după ce şi-au luat rămas bun de la
personalul de serviciu şi fireşte don Alonso, cu toţii au fost gata de
plecare. Bill cu fetele se urcară în limuzina lui Stilwell, iar bagajele au
fost depuse în Lincolnul pe care urma să-l conducă Sam. Acum traseul
ducea constant înspre nord. Au trecut în goană, lăsând în stânga lor oraşele
Albufeira şi Silves, ceea ce-l făcu pe Stilwell care se afla la volan să
constate:
— Iată, în ceva mai puţin de o jumătate de oră am parcurs cei 46 de
kilometri care ne despărţeau de Albufeira. Dacă mergem tot aşa în trei ore
şi jumătate suntem la Lisabona.
Şi Lincolnul condus de Sam se ţinea bine, fiind o maşină solidă şi rapidă
iar la rândul lui, Sam, pentru a-şi etala abilităţile conducea c-o mână de
maestru. Pe la ora 5 după-amiaza îşi făcură intrarea în aeroportul oraşului,
unde Stilwell însoţit de către Sam se repeziră de îndată să se intereseze de
cursele aeriene. Cele două autovehicule rămăseseră în grija lui Sam şi a
fetelor. Din păcate nici aici nu avură succes, repetându-se Ia o scară mai
mică episodul din port.
— Senores, chiar azi de dimineaţă am avut o cursă spre New York, acum
va trebui să aşteptaţi trei zile.
— Damned! scrâşni englezul, alte curse spre coasta americană nu aveţi?
— Nimic în mai puţin de trei zile, dar vorbiţi cu senor Carvalho, dânsul
ştie mai bine.
— Unde-l putem găsi pe acest domn? se interesă repede Bill.
— E uşor de găsit senores, lucrează la tumul de control al aeroportului,
din minut în minut trebuie să apară, fiindcă i-a sosit schimbul, dacă
binevoiţi să aşteptaţi.
— Desigur, ce ne rămâne altceva de făcut?
Senor Carvalho, apăru prompt după trecerea a nici cinci minute. La
recomandarea funcţionarului de la ghişeu omul acceptă să stea de vorbă cu
cei doi noi sosiţi.
— Cu ce vă pot fi de folos senores? întrebă omul politicos, un tip la
vreo 40 de ani solid şi bine făcut întocmai turnului de control pe care-l
deservea. Bill şi apoi Ron, îi prezentară problema arzătoare care-i presa.
— Bine, dar nu v-a spus funcţionarul nostru că proxima cursă pleacă
abia peste câteva zile?
— Asta da, dar a sugerat că poate ne veţi putea ajuta.
— În ce fel senores? zâmbi noul venit. Nu pot urgenta plecarea noii
curse oricât aş dori-o, sper că nu vă referiţi la asta? continuă omul să
zâmbească la aparenta naivitate a celor doi.
— Fireşte că nu. Noi ne gândeam dacă nu am putea închiria un avion
privat până la coasta americană.
— Glumiţi senores? Ştiţi cât ar costa?
— În cazul nostru fiind vorba de o urgenţă nu se mai pune problema
banilor.
— Chiar şi aşa, cu greu am putea găsi un pilot disponibil. Cel mult unul
retras la pensie, dar v-aţi încredinţa vieţile unui asemenea om. Sunt totuşi
peste trei mii de mile sau dacă preferaţi în kilometri, peste 5400.
— Ştim toate astea dar la urma urmei ne putem dispensa de pilot.
— Cum aşa? Eu însumi sunt pilot, sau am fost cel puţin în RAF.
Omul începu să-i privească pe cei doi prieteni c-o uimire crescândă, de
parcă acum i-ar fi descoperit pentru prima oară. Rămase la început pe
gânduri, după care se exprimă, destul de şovăielnic.
— Dacă-i pe-aşa poate ar fi ceva. Dar să ştiţi, nu merge cu închiriatul,
întrucât nimeni nu va accepta să vă încredinţeze aparatul fără pilot, doar
pe cuvânt că-l veţi înapoia.
— Nici nu pretindem aşa ceva.
— Atunci cum? făcu uimit Carvalho.
— Îl cumpărăm!
De data asta nu numai Carvalho dar şi Bill rămase cu gura căscată. Auzi
acolo: să cumpere un avion!
— Vorbiţi serios senores?
— Senor Carvalho, crezi că ne arde de glume?
— Aşteptaţi-mă aici trebuie să dau un telefon. După ce Carvalho dispăru
în incinta aeroportului, Bill fu acela care luă cuvântul.
— Ce-ai făcut Ron? De unde iei banii cu care să cumperi avionul?
— Uiţi că avem cele două maşini de care ne putem dispensa?
— Doar una, Lincolnul niponilor, cealaltă îţi aparţine.
— O scot la vânzare.
— Şi cum te mai reîntorci în Spania?
— Ţi-am spus eu vreodată că vreau să mă reîntorc? Vă însoţesc în
Statele Unite. Lui Bill pur şi simplu nu-i venea să creadă. Pornise mereu
de la prezumţia că Stilwell dorea să se reîntoarcă în Spania de unde urma
să plece în patrie.
— Ron, sunt complet copleşit. Dacă într-adevăr asta vrei să faci, atunci
crede-mă, mi-ai produs o mare bucurie.
Discuţia dintre cei doi prieteni a trebui să se oprească aici, fiindcă
reapăruse Carvalho. Omul avea o mină mulţumită şi se putea prevedea că
după atâtea ghinioane le aduce şi o veste bună. Aşa aşi fost.
— Senores, se întâmplă să aveţi noroc. Senor Santiago, cu care am
vorbit e dispus să vă vândă aparatul. Putem merge chiar acum, şi dacă
încheiaţi tranzacţia, mâine de dimineaţă puteţi decola.
— Ne bucură veştile senor Carvalho, şi vom ştii să-ţi fim recunoscători.
Unde păstrează senor Santiago, avionul?
— E chiar aici în hangar, gata pregătit oricând pentru decolare. De
obicei îl închiriază, pentru mici deplasări în ţară, dar acum e dispus să-l
vândă.
— L-am putea vedea? se interesă Ron, care cu simţul practic care-l
caracteriza, nu dorea să târguiască pielea ursului din pădure.
— Fireşte senores. Dacă tot e să daţi o groază de bani, măcar să ştiţi pe
ce-i daţi.
Carvalho, îi conduse la unul din hangarele situate pe dreapta pistei de
decolare, deschise uşa, după care trase husa de pe unul dintre aparatele de
zbor aliniate acolo.
— Deci ăsta e avionul? se interesă Bill, care ce-i drept nu mai văzuse
multe avioane la viaţa lui.
— Ăsta e şi pot spune că este un aparat pe cinste. E de cursă lungă, deşi
n-a mai făcut astfel de curse în ultima vreme. Vă poate duce în America,
dar fireşte că va trebui să faceţi mai multe escale, lăudă aparatul
intermediarul Carvalho.
— Autonomia? se informă Stilwell.
— 2000 de kilometri.
— Aşadar trei escale, cea mai răsăriteană dintre insulele Azore, Corner,
şi poate Bermuda, murmură ca pentru sine, Stilwell.
— Sigur senor. Plinul îl puteţi face la sol pentru întreaga rută. Vă
convine?
— Cu siguranţă aparatul nu e nou dar poate servi scopurilor noastre. Să
mergem acum şi să negociem şi cu senor Santiago, se declară mulţumit
Stilwell. Era de la sine înţeles că în această problemă a zborului el era
expertul. S- au întors însoţiţi de către Carvalho, şi-au pornit-o cu toţii la
reşedinţa proprietarului, senor Carlos Santiago.
Acesta un moşneguţ trecut bine de 70 de ani cu părul complet alb, dar cu
o îndrăzneaţă mustaţă gen husar, îi primi pe musafirii săi, în cea mai
spaţioasă încăpere a locuinţei sale, purtându-se foarte galant şi ceremonios
cu doamnele. Bill îl suspecta că acesta fusese un mare Casanova la vremea
sa judecând după privirile admirative pe care le arunca surorii sale şi
prietenei ei, rusoaica Barrowa. Probabil că şi în tinereţe nu întâlnise prea
multe femei de calibrul acestora, adică două frumuseţi blonde, autentice,
negocierile au început imediat şi s-au încheiat destul de repede.
— Senoritas şi senores, începu amfitrionul lor, doar vârsta şi lipsa de
perspectivă, în acest an de criză mă obligă să-mi vând aparatul la care ţin
foarte mult.
Desigur închirierea lui mi-ar mai putea aduce bani frumoşi dar trebuie
să fiu sincer şi să admit că mi-ar da şi suficiente bătăi de cap, pe de altă
parte nici contractele de închiriere nu mai sunt ce-au fost. Într-un cuvânt
cât oferiţi?
— Cât cereţi dumneavoastră, senor Santiago? Nu uitaţi, aparatul este
bun încă, nu-i vorbă, dar aparţine generaţiei trecute şi nu mai are viitor.
Noi vrem să-l folosim doar pentru o singură deplasare, luă iniţiativa
negocierilor Stilwell. Deci spun şi eu într-un cuvânt sau o cifră, dacă vreţi,
cât cereţi?
Proprietarul avionului îşi compuse acum o mină serioasă, aruncă o
privire încurcată înspre Carvalho, apoi una furişă, înspre cele două
senoritas, înainte de-a se pronunţa.
— 20.000 de dolari senores.
Stilwell lăsă să-i scape un fluierat de parc-ar fi fost surprins.
— E mult senor.
— Dar atunci cât oferiţi dumneavoastră?
— Uite ce e senor santiago, cu atâţia bani nu umblăm la noi. Avem însă
de oferit altceva. Avem două limuzine americane hipermoderne, afară, pe
care vi le-am putea ceda la schimb. O facem doar pentru că noi nu mai
avem nevoie de ele. Dumneavoastră aveţi timp şi le puteţi vinde aici, în
Lisabona pe o valoare foarte apropiată de preţul cerut. Avem la noi
documentele maşinilor şi le puteţi examina chiar în curtea dumneavoastră.
— Da, le-am văzut, ce-i drept cam superficial, dar reprezintă un risc
totuşi. Dacă nu-mi reuşeşte vânzarea şi-n loc de proprietar de avion, devin
de maşini, ceea ce drept să spun nu-mi surâde. Aş înlocui o grijă cu alta.
— Maşinile se vând mai uşor, senor Santiago. Încă 5000 de dolari pe
deasupra ar fi o compensaţie suficientă, pentru riscul pe care spuneţi că vi-
l asumaţi?
— Atunci ar fi senor, capitulă bătrânelul şi se bătu palma.
La sugestia lui senor santiago, senores şi senoritas urmau să fie oaspeţii
săi până a doua zi în zori când urmau să decoleze. Senor Carvalho le
promise să fie mâine în zori de ziuă la hangar pentru a le livra avionul.

***
Se aflau deja de o oră în aer, cu Stilwell bine înţeles în carlingă pe post
de pilot, motorul aparatul torcea ca un pisoiaş la căldură şi deocamdată
totul părea în regulă, panorama era minunată şi razele astrului zilei
victorios de-abia începuseră să poleiască în roşu aripile avionului, cât
despre aparatul însuşi încă în seara pe care o petrecuseră ca oaspeţii ai
domnului Santiago, Stilwell le împărtăşise prietenilor săi câteva din
caracteristicile aparatului, era vorba de un model uşor îmbunătăţit al
vechiului avion HE Blitz (Heinkel, Blitz-fulger), folosit de Lufthansa în
anii ’30. La rândul său Lufthansa copiase modelul american Lockheed
Model 9 Orion cu patru locuri, ca avion de transport, iniţial poştal, acesta
fusese folosit ca prototip pentru mai modemele Heinkel He 112 iniţial
proiectat ca şi avion de vânătoare. În ultima vreme în Germania apăruseră
Focke Wulf şi Messwerschmidt, ceea ce făcuse ca şi modemele Heikel, la
vremea lor să fie uzate moral, putea atinge o viteză de 400 de kilometri la
altitudinea de 4000 de metri.
— Nu s-au produs mai mult de 100 de aparate monoplan, ca acesta, care
au fost livrate în Spania şi Portugalia, deci prieteni, aproape că zburăm pe-
un unicat, îşi încheie Stilwell, expunerea.
— Nu-mi pasă nici dacă am zbura pe-un flying saucer (farfurie
zburătoare) atât timp cât mă duce în patria unchiului Sam, făcu Sam pe
mucalitul, parafrazându-şi numele.
— În câtă vreme estimezi că vom fi ajuns la coasta americană, Ron?
— La viteza maximă de 400 de kilometri, în vreo 15 ore. Ţinând cont de
escale, şi eventuale intemperii poate că în 24 de ore. Oricum va trebui să
mai şi dormim.
Cele două fete înghesuite între Sam şi Bill cerură să se schimbe locurile
plasându-se la cele două extreme ale băncuţei pasagerilor. Acum, nu se
mai săturau să privească pe hublourile aparatului splendoarea panoramei
care se desfăşură sub ei. Se bucurau de o luminozitate perfectă şi niciun
nor nu păta albastrul infinit al bolţii. Erau aidoma unui punct suspendat
între două imensităţi de culoare apropiată, şi doar undeva departe se
vedeau cât un degetar contururile vreunui vas transatlantic, mai mult
ghicit din fuioarele de fum care păreau a se ridica înspre înalturi. Din când
în când apăreau parcă din neant parcele minuscule de cele mai multe ori,
de grădini înverzite care nu puteau fi decât insuliţele presărate haotic de-a
lungul marelui ocean. Alteori aglomerarea atâtor insule şi insuliţe a
vreunui arhipelag crea impresia unor magherniţe cu acoperişurile vopsite
în verde sau mahalalei unui mare oraş, care refuza totuşi să se arate în
toată splendoarea sa. Exclamaţiile de admiraţie şi încântare ieşeau
frecvent de pe buzele acestor două fete care poate nu mai avuseseră
prilejul până acum niciodată în viaţa lor să admire de la o asemenea
altitudine pământul tem la Terrei pe care până atunci călcaseră.
— Ei vezi, Thea, camarazii o auziră exclamând pe Iwana Barrowa, cred
că mi-am greşit meseria, aviatoare ar fi trebui să mă fac.
— Un fel de Amelia Earhart, nu? o persiflă Sam.
Eroina zborului peste Pacific.
— Unde a şi dispărut cura se ştie, la 2 iuie 1937, îi continuă ideea Bill.
Pe cât e de frumoasă meseria de pilot pe atât e de periculoasă.
— Năzuinţele, visele mari, cer sacrificii mari, o sprijini pe prietena ei,
Thea. Uite, nu mai departe, la eroina la zi, a Germaniei, Hanna Reitsch,
care…
Discuţia, fu întrerupă de Stilwell, care remarcă cu o notă de îngrijorare
în glas:
— Prieteni, mă tem că nu va fi totul numai lapte şi miere. Bine ar fi să
mă înşel, dar dinspre nord se pare că vom avea furtună. Dacă nu se va
putea altfel va trebui să ne abatem de la traseu, luând-o spre sud ceea ce va
lungi durata călătoriei noastre.
— Tu ştii mai bine, Ron, tu eşti maestrul. Dac-ar fi după mine aş spune
că totul e-n regulă, declară Bill, cu intenţia clară de-a nu le alarma pe fete.
Ar fi fost şi păcat să le tulbure starea euforică a Edenului aerian în care
acestea se pare că plonjaseră.
În sinea lui, Bill era convins că Stilwell ştie ce spune. Nu dură mai mult
decât vreo 10 minute când de jos, dinspre valurile încreţite ale oceanului
prinse să se ridice un abur uşor, care le învălui aparatul de zbor plasându-i
într-o ceaţă care începuse să se îngroaşe treptat. De asemenea de sus,
începuseră să apară la început în doze răzleţe apoi frecvenţa acestora
crescuse, perdele de nori care micşorară vizibilitatea în interiorul
avionului ceea ce-l determină pe Stilwell să urce cu încă o mie de metri, la
această altitudine părură să fi ieşit biruitori întrucât razele strălucitoare ale
astrului zilei străpunseră norii, salutându-le izbânda. Cât fusese aceasta de
precară se dovedi după alte 10 minute când ceaţa deasă de dedesubt şi
norii prinseră să-i învăluie din nou. Încă odată ţâşni în sus pasărea
măiastră condusă de mâna sigură a pilotului englez, dar această nouă
opintire îşi avu consecinţele sale. În interiorul aparatului se răci
considerabil, pasagerii se strânseră involuntar unii în alţii, dar ceea ce era
mai rău de-abia urmă să vină. Deşi ceaţa şi norii părură să rămână
dedesubt, cu toţii începuseră să acuze sincope în respiraţie. Motorul
duduia din răsputeri şi-acum primele zvâcnituri ale aparatului în luptă cu
rafalele de vânt venite din faţă le dădură tuturor fiori. Şi iarăşi ceaţa, şi
norii acaparaseră aparatul care începuse să fie zguduit ca în chinurile
facerii. Stilwell le strigă tuturor peste umăr.
— Încerc să schimb direcţia, şi-o să merg paralel cu sensul furtunii, nu
trecuse un minut şi din nou răsună glasul lui Stilwell, care parcă glăsuia ca
pentru sine.
— Damned, s-a frânt acul busolei. De-acum va trebui să navigăm la
întâmplare, şi în caz de forţă majoră să aterizăm, mai repede decât ne-am
fi dorit-o.
Uşor de spus, greu de făcut. Vor găsi oare la timp vreo insulă, pe care
Stilwell să încerce să aşeze cât mai lin aparatul? Sau, poate că prietenilor
noştri le va fi dat după această perpetuă luptă cu vitregiile sorţii potrivnice
să-şi găsească în sfârşit liniştea în apele răvăşite de furtună a Atlanticului?
ESCALĂ FORŢATĂ
Capitolul 1
În plină furtună
Pentru a treia oară îşi îndreptă Stilwell aparatul de zbor în sus încercând
să câştige altitudine. Asemenea unui car nărăvaş strâns sub menghina de
oţel a pintenilor unui călăreţ iscusit, scrâşnind din toate încheieturile, în
pofida rafalelor de vânt care asemenea unor pumni gigantici îi loveau
acum din spate mai atenuându-le oarecum impactul, avionul de tip
Heinkel Blitz mai ieşi încă odată învingător în lupta cu intemperiile.
Izbuti să ţâşnească deasupra vălătucilor de nori negri care se alungau
sub el, cu furie. Era de parcă s-ar fi ridicat deasupra valurilor unui ocean
dezlănţuit, care însă real şi acesta se afla cu cel puţin doi sau trei kilometri
mai jos. Atât era de preocupat să ţină strâns maneta aparatului încât
pilotului nici nu-i mai rămăsese timp să arunce o privire pe acul
altimetrului, care arăta totuşi 2858 de metri. Pilotul spera să se sustragă
astfel loviturilor celor mai puternice ale furtunii şi să câştige vizibilitate.
Dar cu ce preţ!
Iarăşi străluci victorios astrul suveran al zilei, în interiorul aparatului
dintr-un amurg greoi luminându-se ca-n faptul zilei. Ciudat însă, deşi
razele soarelui pătrunseseră prin hublou, uneori, orbindu-i literalmente, un
frig siberian invadase interiorul. De asemenea precaritatea conţinutului de
oxigen din aerul subţiat pe care-l respirau făcuse ca toţi pasagerii acestuia
să rămână cu gura întredeschisă, opintindu-se literalmente să tragă cât mai
mult din acest element vital în piept, asemenea unor peşti proaspăt pescuţi
aruncaţi neglijent pe mal.
Adăugaţi la asta spaima, spaima suverană, nu atât de moarte, cât de
necunoscut veţi avea de acum viu, tabloul suferinţelor fizice dar mai ales
mentale ale pasagerilor. Mai ales a celor două fete mult mai
impresionabile deopotrivă la frumos şi grandoare iar acum la pustiu şi
iminenţa dezastrului. Suferinţele proprii ale lui Bill erau mult amplificate
de spaima şi oroarea pe care o putea citi în ochii celor două fete care-şi
schimbaseră din nou locurile, înghesuindu-se între cei doi prieteni, Bill şi
Sam.
Thea aproape paralizată de frică îşi încolăcise braţul pe după gâtul lui
Bill, strângându-l spasmodic, la fiecare rafală a vântului, care-i izbea, ce-i
drept la intermitenţe dar cu o regularitate aproape vicioasă.
Acum aveau impresia că pereţii acestui biet obiect zburător vor ceda ca
o pedeapsă divină sortită omului care îndrăznise să se ridice deasupra
condiţiei sale de biată târâtoare pe suprafaţa Terrei. Şi totuşi aparatul
rezista. Uneori se prăbuşea însă în goluri de aer şi atunci cu toţii se
gândeau că poate sosise momentul, dar de fiecare dată, această minunată
bijuterie născută din mintea şi braţul omului triumfa. Problema pe care şi-
o puneau cu toţii era, până când? Din păcate furtuna se înteţise însă şi se
transformase într-un adevărat uragan. Nu era deloc exclus să se fi
dezlănţuit unul dintre acele taifunuri devastatoare care au drept consecinţe
naşterea unor valuri înspăimântătoare înalte de până la 10 metri care
mătură totul în calea lor, cu excepţia marilor vase de linie cum ar fi
transatlanticele.
Acestea pot rezista graţie motoarelor extrem de puternice, gabaritului
mare şi nu în ultimul rând iscusinţii piloţilor aleşi dintre cei mai
experimentaţi.
Chiar şi plajele uscatului au de suferit numai la câteva ore după
încetarea taifunului prin valurile imense pe care le stârneşte, de tip
tsunami. Desigur dacă s-ar întâmpla ca aparatul să se prăbuşească în valuri
orice idee de supravieţuire ar trebui abandonată din start. Avionul e
construit pe alte principii decât o navă, s-ar umple cu apă imediat, şi s-ar
scufunda în doar câteva minute. Singura speranţă de salvare era rămânerea
la altitudine şi tocmai asta căuta pilotul să realizeze acum. De sub aripile
aparatului prinseră să se iţească iarăşi norii negri, denşi, de ploaie, ceea
ce-l sili pe Stilwell încă să mai încerce a câştiga în altitudine. Şi iarăşi se
cabră Heinkelul, opintindu-se în sus. Altimetrul arătând de data asta
aproape 3500 de metri.
Stilwell o ştia prea bine. De-acum atinsese pragul de înălţime de care
era capabil acest model de avion, şi oricare altă tentativă de a-l forţa peste
această limită ar fi putut avea consecinţe nebănuite.
Se părea totuşi că pilotul reuşise. Timp de aproape o oră navigară astfel
mânaţi de furtună în direcţia sud, renunţând demult să-şi mai urmeze ruta,
pentru a nu se împotrivi uraganului, şi Stilwell spera în sinea lui că se va
putea totuşi sustrage astfel loviturii principale a furtunii ajungând într-o
zonă mai calmă, care să-i permită să mai coboare. Lipsa oxigenului
Impietează asupra arderii afectând morarul pe care aproape instinctual nu
voia să-l forţeze. Din păcate se petrecu până la urmă exact lucrul de care
se temea cel mai mult. Motorul monoplanului începu să dea rateuri începu
să producă un bâzâit ciudat, după care se opri cu totul.
Degeaba încercase Stilwell să mai micşoreze din altitudine încercând să
evite nenorocirea, aceasta se produsese. De fapt se aflase între ciocan şi
nicovală. Lăsând avionul să coboare era la discreţia furtunii izbit din spate
dar uneori şi din flanc de rafalele de vânt ceea ce-ar fi fost mult mai
periculos.
Prin pierderea busolei care se produsese aproape de la început, cu greu
s-ar fi putut orienta, dar iată acum prin pierderea motorului primiseră o
nouă lovitură. Dacă oprirea acestuia se datora numai penuriei de oxigen,
procesul era reversibil, dar se puteau întâmpla multe, ruperea elicei,
spargerea unei valve, probleme la pistonul de admisie cu combustibil al
motorului şi câte altele. Odată cu oprirea motorului un nou val de panică îi
cuprinse pe pasagerii avionului. De-acum îşi vedeau moartea cu ochii
fiindcă erau complet la discreţia forţelor dezlănţuite, nemiloase ale
naturii.
— Fără panică, răsună vocea căruia Stilwell. Se strădui să-i confere o
tentă cât mai calmă. Bill am nevoie de ajutorul tău.
Bill se ridică anevoie de pe locul său şi deşi ameţit, înaintă până în
spatele lui Stilwell care-şi ţinea mâna înţepenită pe manşă.
— Sunt aici Ron!
— Bill trebuie să menţii aparatul în zbor planat, până descopăr eu
defecţiunea. Crezi că poţi s-o faci?
Lui Bill nu-i venea să creadă, sau mau degrabă credea că nu auzise sau
nu înţelesese bine. Nu pilotase un avion în viaţa lui, nici măcar nu văzuse
multe şi acum i se cerea să piloteze unul şi încă în plină furtună. E-
adevărat însă că era un caz de forţă majoră.
— Explică-mi cum s-o fac Ron, şi voi face-o, lăsă să-i scape forţat,
ultimele cuvinte, Bill.
Trebuia să reuşească. Era în joc mult mai mult decât viaţa lui, viaţa
surorii sale Thea şi a prietenilor săi. Dar ce intenţiona să facă Stilwell?
Cum să repare motorul dacă acesta se afla în exteriorul aparatului? Nu
cumva…?
Da, chiar asta intenţiona să facă englezul. Asemenea unui echilibrist
autentic, trebuia să se caţere pe aripa monoplanului să ajungă la motor
pentru a constata ce are. În momentul când pasagerii din fund, îl văzură pe
Stilwell cum se ridică de la locul său, îşi prinde o centură pe după mijloc
după care se caţără sprinten pe ferestruica aparatului fetele îngheţară încă
odată de spaimă. Tot nu puteau înţelege ce se petrece iar cu Bill care luase
locul pilotului nu se simţeau deloc mai în siguranţă. Ba chiar dimpotrivă.
— Ce se întâmplă? ţipă aproape isteric Iwana. Sare cu paraşuta?
Fata se simţea aproape trădată şi în naivitatea ei nici măcar nu-şi putea
imagina dificultatea operaţiei pe care trebuia s-o execute în folosul
tuturor, Stilwell. Mai aproape de înţelegerea ei era că Stilwell voia să se
salveze de unul singur sărind cu paraşuta, deşi nu-şi dusese nici aici
gândul până la finalitatea lui. Ce fel de salvare ar fi fost aceea, să sari în
mijlocul valurilor furioase ale Atlanticului?
Doar Sam care-i prinse energic braţul, reuşi s-o mai potolească strigând
u-i:
— Calm Iwana, pilotul ştie ce face.
Aproape o jumătate de oră zăbovi Stilwell afară iar cei dinăuntru
ajunseseră să creadă tot mai mult că îndrăzneţul pilot demult fusese
doborât de rafalele de vânt ale furtunii şi fusese deja înghiţit de valurile
dezlănţuite ale Atlanticului. Doar Bill care mai putea zării prin ferestruica
sa acea mogâldeaţă chircită de fuzelajul aparatului, mai ştia că acest lucru
încă nu se produsese, dar şi el avea de furcă, nu glumă să se ţină de toate
instrucţiunile pe care i le dăduse Stilwell. Fireşte că dacă acestuia i s-ar fi
întâmplat ceva, mai departe n-ar fi ştiut ce să mai facă, ar fi fost aidoma
unui bebeluş, pus în spatele volanului unei maşini de curse, neştiind nici
măcar la ce serveşte volanul, cu atât mai puţin să demareze, conducă, sau
frâneze.
Cât ar fi putut ţine Heinkelul aşa? Probabil şi în cel mai bun caz până la
epuizarea combustibilului, şi asta pe timp frumos darmite pe furtună şi în
plin ocean!
În sfârşit după o jumătate de oră care li păruse că durase o veşnicie o
umbră apăru la colţul ferestrei, iar Stilwell se aburcă înăuntru. Dar ceea
ce-l bucură mai mult pe Bill care încă se mai afla pe scaunul pilotului fu
zumzăitul la început abia perceptibil al motorului, care începu să se
înteţească mereu.
— Obturaţie la ţeava de admisie, ţurţuri de gheaţă, declară laconic
Stilwell făcându-i semn lui Bill să se retragă la locul său.
Dar furtuna nu păru să-şi fi atins paroxismul. Pesemne că era într-
adevăr vreun taifun blestemat peste care prietenii noştri avuseseră neşansa
să dea când se credeau mai aproape de salvare decât oricând. Faptul că
încă mai trăiau se datora solidităţii aparatului care deşi vechi fusese
construit de-o firmă de încredere germană şi de oameni pricepuţi, dar mai
cu seamă totul se datora măiestriei pilotului.
Fără intervenţia temerară a a lui Stilwell aparatul ar fi devenit o jucărie
în calea furtunii care după vreo două ore în loc să dea semne de atenuare
parcă se înteţea. Şi iarăşi năvăliră vălătucii grei ai norilor de ploaie soarele
dispăru acoperit de mantia deasă a acestora, vizibilitatea scăzu brusc şi
acum la lumina fantomatică a fulgerelor care păreau să nu se mai
sfârşească camarazii din spate îşi puteau contempla preţ de câteva frânturi
de secundă feţele terifiante.
Odată cu revenirea lui Stilwell şi repornirea motorului, înmuguriseră
din nou fiorii speranţei pentru a fi răpuşi acum de vijelia care se instalase.
Fulgerele iluminau interiorul Blitzului Heinkel neîntrerupt parcă
onorându-i numele iar bubuiturile trăsnetelor care se succedau unul după
altul, le făcuseră vocile de neauzit. Degeaba încercă Stilwell să le strige
ceva, nimeni nu mai înţelegea nimic, îl văzuseră doar cum întoarce capul,
după care se prăbuşiră brusc într-un gol fără fund.
Cu toţii erau conştienţi că acesta era sfârşitul, şi că aparatul cedase în
cele din urmă sub pumnii „nemiloşi” ai furtunii. Fetele începuseră deja să
murmure rugăciunile învăţate în copilărie.
Dar n-a fost să fie!
După minute care li se părură tuturor c-au durat o veşnicie, Heinkelul se
redresă din nou. Nu însă pentru multă vreme. Începu să coboare în vrie,
pierzând masiv din altitudine.
Acum se produse şi reversul medaliei. Densitatea aerului crescu, o boare
uşoară începu să-i încălzească iar lui Bill i se păru chiar că era ultimul dar
pe care li-l făcuse natura înainte de-a le fi dat lovitura de graţie. Mai mult
chiar, o perdea de nori mai groasă fusese străpunsă, şi pentru o secundă
sau două au avut satisfacţia de-a putea saluta din nou soarele, pe care cu
toţii avură presentimentul că-l văd pentru ultima oară. Din nou se întoarse
Stilwell înspre camarazi şi toţi avură senzaţia că încearcă să le spună ceva.
Degeaba!
În acest vacarm de fulgere şi trăsnete care se succedau fără întrerupere
nu numai vorbele lui Stilwell dar nici şoapta vecinului n-ar fi putut fi
înţeleasă. Cu atât mai puţin duduitul motorului despre care nu-şi mai
puteau da seama dacă se oprise din nou sau nu.
Şi iarăşi urmă o prăbuşire în gol despre care avură senzaţia că nu se mai
sfârşeşte, dar ca prin minune aparatul îşi reveni. Cu toţii se temeau ca un
trăsnet să nu le fii pricinuit daune ireparabile dar din fericire nu a fost
cazul. Nenorocirile nu vin mereu de-a valma mai sunt rezervate şi pentru
data viitoare.
De acest moment de respira se folosi Bill, care se târî din nou până la
scaunul pilotului dorind să afle ce dorea să le spună, Stilwell. De-abia fu
în spatele său că acesta îi arătă o linie întunecată în faţă:
— Pământ! Voi încerca să aterizez.
Cu această veste se reîntoarse Bill la locul său. Acum urma o încercare
mai cumplită decât toate. Pilotul va încerca să aterizeze pe această limbă
de pământ, care ferească Domnul dacă nu prezenta un teren cât de cât plan,
era dominat de stânci sau porţiuni de junglă. Cu siguranţă Stilwell era
forţat să facă asta. Prealabil că motorul neputând fi reparat complet în
condiţiile date se oprise din nou. Cât despre ei nu mai fuseseră capabili să
mai sesizeze şi asta datorită trăsnetelor şi vuietului furtunii. Poate spre
binele lor, altfel panica ar fi fost încă şi mai mare. Tentativa asta de
aterizare oferea cel puţin o şansă de salvare.
Deşi mică, dar meritau să încerce. O prăbuşire în valurile oceanului în
schimb, ar fi echivalat cu moartea. Dacă însă terenul era adecvat puteau să
mai spere.
Fie ce-o fii. Acum se juca totul pe-o carte!
Din nou intrară într-un gol de aer care părea că nu se mai sfârşeşte
pentru ca în final, ca prin minune pilotul să izbutească să aducă
monoplanul în zbor razant. Acum cu toţii puteau distinge prin hublourile
năpădite de rafalele ploii cum o masă întunecată le apăru din faţă,
mărindu-se treptat la dimensiuni colosale. Venise momentul hotărâtor. Ca
o pasăre rănită Heinkelul plană în întunecimea aceea se legănă de pe-o
aripă pe alta, după care se repezi în jos. Urmă o izbitură groaznică. Bill se
simţi catapultat înainte şi deşi cu câteva secunde mai devreme se
încleştaseră cu toţii cu mâinile şi picioarele de speteaza băncuţei din spate,
forţa gravitaţională inerţială învinse, mâinile li se desprinseră ca nişte
aripi, pentru a zbura în faţă. O lovitură cumplită la frunte fu tot ceea ce
simţi în clipa următoare Bill, după care după care plonjă în inconştienţă cu
presentimentul că totul se sfârşise…

Capitolul 2
Aterizarea
Când Bill deschise ochii, o semi-obscuritate vecină cu întunericul îl
înconjura. Totuşi chiar şi în această lumină difuză, aproape disparentă zări
în fata sa în carlingă partea superioară a trupului lui Stilwell prăbuşită
înainte, înspre spărtura gemuleţului din faţă pe care se scurgeau picături
mari de ploaie înăuntru.
De-abia acum când îi reveni simţul auzului fu conştient că furtuna nu
încetase ci bântuia încă afară în plin avânt. Deveni deodată conştient că nu
murise, deşi din punct de vedere fizic se simţea pe jumătate mort.
Capul îi zumzăia ca un stol de albine, iar o senzaţie de vomă persistentă
i se pusese în gât şi rămăsese acolo, fără a o putea finaliza. Durerile pe
care le mai resimţea în coşul pieptului şi la piciorul drept nu erau decât
„bonusuri”. Deodată, un gând cumplit i se „înşurubă” în minte.
Sora sa Thea!
Aproape că uitase de soarta celorlalţi dar asta era omeneşte de înţeles. O
durere mai mare le copleşeşte pe toate celelalte. Dacă rămăsese, singurul
supravieţuitor al acestei catastrofe, era conştient că nu avea decât de
regretat. Probabil va sfârşi şi el curând cu viaţa, numai că nu atât de uşor
ci doar în urma unor chinuri adiţionale. Durerea de la cap şi cea de la piept
se dovediră atât de atroce în momentul când Bill schiţase numai gestul de-
a se extrage din poziţia ingrată în care se găsea, încât fără voie reînchise
ochii, leşinând din nou. De data asta când îşi reveni din cel de-al doilea
leşin păru că aude un zgomot care se repeta constant. Îi trebuiră câteva
minute până să-şi dea seama că nu era decât un geamăt.
Cine oare mai supravieţuise, şi pentru cât timp oare? Din nou închise
Bill ochii străduindu-se să se concentreze şi să localizeze cât mai bine
sursa geamătului înaintea de-a se lăsa ispitit de ideea tentativei de-a se
ridica din nou în picioare. Până la urmă strângând din dinţi şi învingându-
şi durerile, lui Bill îi reuşi performanţa de-a se ridica de jos.
Undeva în stânga sa, întinsă pe jos zăcea fiinţa care încă mai continua să
geamă. Chiar aşa, la lumina crepusculară care domnea în interior Bill
recunoscu o siluetă feminină, în făptura care agoniza alături. Se aplecă în
jos, în timp ce zeci de suliţe de foc îi străpungeau corpul la gândul
chinuitor, ivit brusc, c-ar putea fi sora sa, Thea. Doar gândul că aceasta ar
mai putea fi în viaţă i-a insuflat destule puteri, ca să-şi ducă la bun sfârşit
gestul.
Dar nu!
Fiinţa prăbuşită alături era Iwana Barrowa. Sigur era dezamăgit,
omeneşte explicabil şi totuşi bucuros că măcar nu era singurul care
supravieţuise. Se trudi să o ridice în şezut şi cu o parte a jiletcii sale îi
şterse acesteia sângele care-i curgea abundent din frunte. Dar Iwana
Barrowa nu părea să fie atât de grav rănită pe cât i se păruse la început.
Mai mult decât atât aceasta îşi reveni prima după care atenţia sa se
îndreptă asupra prieteniei sale Thea, şi asupra lui Sam care zăcea şi acesta
prăbuşit mai încolo.
— Doar noi am supravieţuit, Bill? şopti aceasta cu ochii inundaţi de
lacrimi.
Bill, mut de durere nici măcar nu mai avu forţa de a-i răspunde, ci schiţă
numai gestul de-a încuviinţa, plecându-şi capul. Dar avea să se înşele.
Poate singura dată în viaţă când se bucura atât de mult că greşise. Un
geamăt venind din stânga şi altul din dreapta lor au fost tot atâtea mărturii
că încă cel puţin doi oameni mai puteau fi în viaţă. Sam şi Thea dăduseră
şi ei semne de viaţă. Cu infinite precauţiuni o ridică Bill pe sora sa Thea
sprijinind-o cu spatele de marginea băncuţei. Afară ropotele de ploaie se
înteţiseră laolaltă cu rafalele de vânt, iar Bill simţi cum corpul greoi al
avionului opunea rezistenţă, unei presiuni titanice care aveau tendinţa de
a-l mâna înainte. Pentru el toate aceste manifestări ale naturii deveniseră
periferice, în fapt nici măcar nu mai era conştient de ele, atâta timp cât se
dedicase eforturilor de resuscitare şi aducerii la viaţă şi conştientă a Thea-
ei.
În mod curios aceasta nu părea rănită, dar cu siguranţă suferise un şoc
puternic în momentul impactului cu solul. În definitiv, nu acelaşi lucru i se
întâmplase şi lui? în timp ce Bill era preocupat de starea sănătăţii surorii
sale, Iwana Barrowa îi acordase atenţia ei lui Sam. Trupul puternic,
rezistent şi vânjos al negrului a fost primul care se recuperă cel mai repede
dintre toţi cei răniţi. Tot Sam a fost primul care le puse o întrebare, care-i
uimi pur şi simplu pe Bill.
— Ron cum se simte?
În marea lui durere şi disperare, spre ruşinea lui, Bill uitase complet de
Stilwell graţie căruia ei toţi se mai aflau în viaţă. Instinctiv, Bill deveni
conştient că fără măiestria acestuia în ale pilotajului, cu toţii ar fi trebuit
să fie morţi la această oră. Oare acest om nobil şi deosebit de înzestrat
trebuise să plătească cu viaţa proprie, preţul vieţilor lor? Ca pentru a-şi
răscumpăra greşeala îndată ce Thea îşi revenise cât de cât se deplasă
imediat în zona scaunului pilotului punând mâna pe umărul lui Stilwell.
Abia acum zări Bill băltoaca nu prea mare de sânge care se scursese din
rana de la cap a acestuia şi se prelinsese pe jos sub scaun şi sub tabloul de
comandă al aparatului. Inima i se strânse ca un purice bietului Bill la
gândul că noul său prieten Ronald Stilwell, care făcuse pentru ei în câteva
zile cât alţii într-o viaţă, nu mai este printre cei vii.
Pentru a fi sigur îl trase încet pe acesta, de fapt doar partea superioară a
corpului său şi-l lipi cu grijă de speteaza scaunului, lată îi trecu prin minte
lui
Bill, se întâmplase ca acestuia să-i reuşească escapada temerară, vecină
cu nebunia de-a se căţăra pe-un avion în plin mers şi în plină furtună,
pentru a repara daunele în folosul tuturora pentru a-şi găsi sfârşitul, aici la
aterizare. După o ultimă faptă de eroism, reuşind o aterizare de zile mari
pe o plajă îngustă probabil, a unei insule oarecare. Îşi lipi aproape cu
pietate urechea de pieptul generosului lui prieten pe care-l considera mort
şi… Doamne sfinte!
Ceva părea să ticăie în pieptul celui pe care-l credea mort. Îi luă pulsul
pentru a se încredinţa că nu visează şi ceea ce părea un vis, o dorinţă
pioasă se transformă în realitate. Omul nu părea să fie mort.
Nu încă!
În definitiv nu se întâmplase acelaşi lucru cu el, apoi cu Barrowa şi la
urmă cu Sam şi Thea? De ce ar fi trebuit să plătească tocmai Ron, cu viaţa,
acolo unde toţi se salvaseră. Cu siguranţă pilotul era grav rănit, dar oare nu
fuseseră cu toţii la un moment dat, pentru a rămâne până la urmă, cel puţin
deocamdată, în viaţă?
Bill ştia prea bine că fiecare aparat de zbor de genul acestuia avea o
trusă de prim ajutor la bord. Începu s-o caute cu înfrigurare pipând mai
întâi pereţii întrucât semi-obscuritatea din interior se accentuase vizibil.
Încă mai ploua şi vântul continua să bată cu furie dar nu mai era doar asta.
Vremea se scursese pe nesimţite şi doar numai lupta avionului cu furtuna
durase câteva ore, iar timpul cât zăcuse leşinat nu reuşise să-l estimeze cu
exactitate, deci n-ar fi fost exclus să fi pogorât şi înserarea.
Deodată Bill îşi aminti de lampa sa de buzunar pe care-o avea depusă
într-unul dintre bagajele sale de mână. După ce dădu de aceasta reuşi să
descopere undeva în perete şi uşiţa în dosul căreia stătea trusa de prim-
ajutor. Desigur uşiţa acesteia era încuiată, iar Bill nici nu mai era sigur că
nu fusese golită de mult de fostul proprietar pentru a păstra acolo cu totul
alte lucruri. Aproape de tabloul de comandă pe un minipanou erau atârnate
mai multe legături de chei, şi prin încercări succesive Bill dădu în sfârşit
şi de cheia potrivită.
Slavă Domnului că toate substanţele din trusa medicală propriu-zisă se
aflau la locul lor. Desigur Bill nu putea să ştie dacă aceasta fusese adusă la
zi cu materiale noi, dar în ceea ce priveau faşele, spirtul sanitar, colecţia
de săruri, şi alte ingrediente de primă folosinţă nici nu mai era necesar.
Bill avea câteva cunoştinţe elementare de medicină, din cele însuşite în
şcoală, fie învăţate de-a lungul timpului la şcoala vieţii. Văzând ceea ce
vrea să facă Sam şi Iwana Barrowa ca fiind cei mai în putere i-au sărit
repede în ajutor. Rana lui Stilwell a fost dezinfectată imediat cu spirt şi
tinctură de iod după care a fost întins la orizontală. Barrowa care făcuse la
un moment dat şcoala de infirmiere i-a făcut de îndată o injecţie cu
camfor. De-abia însă după aproape o jumătate de oră Stilwell începu să dea
semne de viaţă, gemând adânc.
— Cu siguranţă a suferit o comoţie cerebrală serioasă în urma ciocnirii
cu canatul geamului care s-a spart la acest impact. Pe de altă parte nu e
exclus să aibă şi leziuni costale sau intercostale, manşa de metal de pe
tabloul de comandă lovindu-l cu putere în partea dreaptă a trunchiului, se
pronunţă asemenea unui expert Barrowa, care la rândul său avea un bandaj
cât roata carului în zona capului.
Aşa păreau să stea lucrurile pentru că în momentul când rănitului i-a
fost dată jos cămaşa o contuzie urâtă care-i învineţise pielea pe jumătate
din zona pieptului, ieşi la iveală. Stilwell a fost doftoricit cum se cuvine
de cele două fete, pentru că Thea revenindu-şi cât de cât se oferi repede să-
i dea o mână de ajutor prietenei sale. Sperând în recuperarea rapidă a
pilotului, Bill se interesă de starea de sănătate a lui Sam.
Şi acesta se plângea de dureri groaznice de cap, cum de altfel era şi
firesc. În urma aterizării forţate suferiseră cu toţii comoţii cerebrale de
mică sau mai mare gravitate. Cea mai serioasă traumă de acest fel o
suferise chiar pilotul, căruia datorită poziţiei ingrate în care se găsea,
exact în faţă, nu-i mai rămăsese spaţiul de manevră pe care-l avuseseră
ceilalţi atunci când în virtutea inerţiei plonjaseră înainte. La lumina
fantomatică a lanternei lui Bill, cele două bune samaritene transformate
de-acum în infirmiere, cu ajutorul ingredientelor găsite în farmacia
ambulantă de prim ajutor i-au putut trata cât de cât pe răniţi, ocupându-se
mai apoi şi de ele. Dar comoţia cerebrală se vindecă prin somn şi odihnă,
desigur dacă alte mijloace mai eficiente nu-ţi stau la dispoziţie. Nu dură
mult şi toţi pacienţii care mai acuzau încă dureri şi ameţeli se simţiră
sleiţi de puteri căzând unul câte unul într-un somn adânc, fiecare pe unde
se putea cuibări. Afară ploaia şi uraganul dezlănţuit mai continuau să facă
ravagii, şi dacă „aşa cum au constatat ulterior carcasa aparatului nu s-ar fi
împotmolit între nişte arbuşti solizi de pe plajă, care le cauzase iniţial şi
impactul, ar fi fost târât acum, sau chiar mai devreme şi aruncat în mare.
Tot această vegetaţia acţiona acum şi ca o perdea protectoare. Întrucât deşi
se părea că rafalele de ploaie bat în continuu cu putere, aceasta se întâmpla
prin ricoşeu şi nu era prilejuită de adevărata forţă a furtunii.
Deocamdată pasagerii Heinkel-ului, nu erau conştienţi de toate astea
întrucât nimeni nu se hazardase să iasă până afară. Mai mult decât atât în
locul geamului spart îngrămădiseră pături şi prelate pentru a nu le inunda
interiorul. Ploaia care cădea în valuri care nu păreau să mai contenească îi
ferise şi de altă primejdie de care cei mai mulţi dacă nu cu toţii cu
excepţia lui Stilwell, nu erau conştienţi. Pericolul unui incendiu sau
explozii, din pricina rezervei de combustibil pe care o luaseră la bord. Aici
se dovedea ceea ce înţelepciunea populară spune, că fiecare rău îşi are şi
partea lui bună. Chiar înainte de-a cădea cu toţii dar rând pe rând într-un
somn profund Thea şi Iwana Barrowa avură bucuria să constate că
eforturile lor dirijate îngrijirii lui Stilwell dăduseră rezultatele scontate.
La un moment dat, bolnavul deschise ochii, gemu, lui Thea i se păru că
zărise chiar umbra unui surâs, când se aplecase plină de îngrijorare asupra
lui, după care leşină din nou. Era de fapt începutul unui lung somn de
refacere, somn de care aveau atâta nevoie cu toţii.
Capitolul 3
Pe insulă
O zi şi o noapte mai bântui cu furie uraganul, iar în timpul acesta Bill se
mai trezi de câteva ori. La început, în interiorul aparatului domnea o beznă
de nepătruns, ceea ce era un indiciu clar că se lăsase noaptea. Altă dată
aceeaşi lumină alburie o vedea venind dinspre hublouri care continuau să
fie măturate de rafale de ploaie. Ăsta era un alt semn că se făcuse ziuă. Şi
din nou se lăsă Bill să cadă într-un somn binefăcător, atât din propria lui
nevoie trupească cât şi din aceea de-a nu-i tulbura pe sora şi camarazii săi
care-şi făceau ca şi el lungul somn de refacere. Când se deşteptă pentru a
treia oară, o sete şi o foame cumplită începuseră să-l domine.
Deşi înainte de-a se deda pradă somnului chiar de la început, băuse cu
lăcomie din plosca pe care Barrowa i-o întinse, acum setea profundă pe
care o resimţea împreună cu junghiurile foamei, era un semnal benefic că-
şi revenea la viaţă. Picăturile de ploaie care mai băteau de data asta cu
intermitenţe în hublourile aparatului îl asigurau că cel puţin de sete nu va
avea de suferit în acest naufragiu.
Căută unul dintre bidonaşele cu apă şi-l duse la gură, sorbind cu
voluptate. La început acesta fusese plin, pe cât îşi amintea, dar acum
fusese golit până la o treime, aproape. Asta însemna că şi alţi camarazi de-
ai săi care probabil se treziseră între timp în toiul unor cerinţe tot atât de
imperioase, băuseră ca şi el. Şi asta Bill o taxă ca pentru o veste bună.
Luminozitatea scăzuse mult în interiorul aparatului semn că noua zi care
începuse, a doua de la decolare, era pe sfârşite. Încă se mai auzea de afară
mugetul furtunii dar era clar că intensitatea acesteia scăzuse. De data asta
durerile de cap aproape că-i dispăruseră, odată cu senzaţia persistentă de
vomă.
În schimb, şi de regulă totdeauna există reversul medaliei, începuse să
fie dominat de-o slăbiciune puternică asociată şi cu chinurile foamei.
Bineînţeles că-şi puseseră provizii pentru o zi sau două întrucât nu
scontaseră că întreg periplul lor aerian să dureze, în cel mai rău caz mai
mult de 24 de ore.
În plus, se putea conta şi pe aprovizionarea din locurile unde fuseseră
prevăzute escalele. Unde fuseseră dosite aceste pachete cu alimente de
către cele două fete, nu-şi bătuse la început capul, iar acum să înceapă să
cotrobăie, nu avea nici forţa nici intenţia s-o facă. Doar n-o să se înfrupte
de unul singur când ceilalţi camarazi ai lui, ca să nu mai pomenească de
Thea, aveau aceeaşi nevoie imperioasă de hrană ca şi el. Omul trebuie să
fie prevăzător. Cine ştie pe care colţ de pământ părăsit nimeriseră, în care
procurarea hranei să fi constituit pe viitor o reală problemă. Prin urmare
îşi propusese să rabde şi pentru a face timpul şi suferinţa să treacă mai
uşor se lansă într-o a treia repriză de somn, lungindu-se pe jos, la
orizontală.

***
Încă înainte de-a deschide ochii Bill fu conştient de vânzoleala mută din
jurul său. Era de parcă s-ar fi aflat pe-un pat de spital şi infirmierele ar fi
umblat numai în vârfuri ca să nu-şi trezească pacienţii. Şi într-un fel chiar
ăsta era cazul. Deşi încă nu se hotărâse să dea semnalul că se trezise, chiar
şi prin pleoapele închise Bill realiză că o lumină blândă învăluise
interiorul. Erau în plină zi, iar ravagiile furtunii de odinioară încetaseră cu
totul. Mai mult chiar, când Bill se decise să-şi deschidă ochii văzu cum
razele victorioase ale astrului zilei pătrunseseră pe ferestruica din stânga.
De-aceea luminozitatea din interiorul aparatului se amplificase vizibil.
De-abia se ridică Bill în capul oaselor, că una dintre fete, Iwana, şi fu
lângă el.
— Iată, vorbi ea pe un ton scăzut, unul dintre eroii noştri revine la viaţă.
— Eroii? bâigui Bill. Ce-am făcut eu să merit lauda asta?
— Păi n-ai pilotat tu avionul în timp, ce mister Stilwell…hm.. Ron, era
deasupra?
— Şi asta numeşti, tu, Iwana Barrowa faptă eroică? Am pilotat? Crezi
că eu sunt în stare să pilotez un avion, când nici nu am văzut prea multe?
— Păi, ăsta este eroismul Bill. Deşi nu ştiai totuşi ai pilotat, veni
răspunsul naiv al fetei.
— Spune-mi mai bine cum se simte adevăratul nostru pilot, cel care
merită toate laudele.
— Doarme încă Bill, îşi doarme somnul de refacere.
— Asta e bine. Dar Sam, unde e? Nu-l văd pe-aici.
— Sam s-a sculat primul, acum e afară, a ieşit în explorare, după cum a
spus el.
Bill nu mai spuse nimic, şi deşi se simţea încă slăbit nu voia cu niciun
preţ să se lase mai prejos. Forţă uşa pe partea din dreapta a aparatului pe-
acolo pe unde Iwana Barrowa îi spusese că ieşise Sam. Partea din stângă
părea a fi încă blocată de o piedică exterioară pe care de-abia urma s-o
constate. După ce ieşi afară Bill se clătină după primii paşi pe care-i
făcuse, dar razele strălucitoare ale soarelui care-l învăluiră imediat îi
dădură noi puteri, pentru a putea rămâne totuşi pe verticală.
Abia acum avu şansa să vizualizeze locul pe care din fericire reuşiseră
de bine de rău să aterizeze. Se aflau pe o plajă îngustă de pământ, de vreo
10-15 metri nisip care se întindea de la malul accidentat al plajei, apoi
urma un brâu mai larg presărat cu vegetaţie între care se iţeau şi câţiva
arbuşti.
Bambuşi tineri şi palmieri pitici, pentru ca la vreo sută sau o sută
cincizeci de metri depărtare să înceapă o regiune bogat împădurită.
Stilwell reuşise să-şi aşeze monoplanul, probabil chiar la începutul zonei
de plajă, presărată cu nisip, după care acesta rulase în virtutea inerţiei şi-o
tăiase oblic, până ce frânase în zona vegetativă, acoperită cu tufişuri şi
arbuşti de toate calibrele. Admiraţia lui Bill faţă de îndemânarea lui
Stilwell nu putu decât să crească, fiindcă dacă ar fi ratat numai de puţin
plaja, fie ar fi nimerit foarte aproape de ţărm, la malul mării, unde
numeroase stânci submarine le-ar fi putut lesne deveni fatale, fie în zona
de junglă, unde căderea printre copaci le-ar fi putut dăuna la fel de mult.
Ceea ce era de-a dreptul uimitor era că pilotul făcuse toate astea, fără
busolă, şi probabil în zbor planat fără a se putea folosi şi de forţa
motorului. Poate că era şi-un dram de noroc aici, dar acesta surâde
întotdeauna îndrăzneţului cum era învăţat Bill să creadă. În sfârşit, după ce
privi înspre mare ale cărei ape se liniştiseră suficient de mult pentru a crea
valuri nu mai înalte de doi metri care se spărgeau înspumate de ţărmul
accidentat, Bill se strădui să-şi dea seama pe ce fel de plajă nimeriseră.
Aparţinea ea, unei insule, peninsule, sau chiar continent?
Era puţin probabil totuşi, pentru că furtuna nu-i putuse târî, atât de mult,
timp de câteva ore, ca să ajungă pe plaja unui continent, fie el american
sau african. Era cuprins tocmai în vălmăşagul acestor gânduri, realizând că
scăpaseră în mod miraculos dintr-o situaţie extrem de periculoasă,
salvându-se iarăşi în extremis, când la capătul cel mai îndepărtat al plajei,
acolo unde de-abia putea privi din cauza reflexiei razelor de soare pe
nisipul încins, i se păru că vede o siluetă. Nu ştia ce putea fi, dar dacă era
un om, asta ar putea însemna c-au nimerit cel puţin pe o bucată de pământ
populat. Mai înaintă câţiva paşi remarcând că acea făptură încovoiată de
spinare, în jos, era în căutarea a ceva pierdut în nisip. Nu părea să fii băgat
de seamă apropierea unui om şi Bill intenţiona să-i facă o surpriză.
Nu se temea de prezenţa unui băştinaş oricare ar fi fost el, ci spera mai
degrabă să culeagă informaţii utile despre ţinutul în care fără voia lor
nimeriseră. Cu siguranţă omul nu-l remarcase încă, aşa preocupat cum
părea să fie. Pe măsură ce se apropia, deşi nu putea distinge detaliile din
pricina aceloraşi raze de soare reflectorizante, era de la sine înţeles că
omul culegea ceva de pe plajă şi se pare că de câteva ori şi găsise, pentru
că ridicase câteva obiecte de jos, şi le pusese într-o legăturică pe care-o
avea atârnată de braţ. Lui Bill îi trecuse prin cap chiar dacă nu cumva cu
prilejul aterizării ceva se pierduse din avionul lor chiar aici pe plajă, iar
acum băştinaşul descurcăreţ şi amator de chilipiruri pe deasupra, era
preocupat să le culeagă. Dar în această eventualitate se punea întrebarea
cum de nu observase avionul şi dacă o făcuse, atunci cum de nu se
apropiase să constate dacă mai există supravieţuitori?
Era clar doar, că în caz negativ, când toţi cei de la bord ar fi fost morţi,
prada i-ar fi fost cu mult mai bogată. Sau poate că o făcuse, dar instinctiv,
din teamă sau superstiţie nu se apropiase. Din nou mai făcu Bill câţiva
paşi şi dintr-odată spinarea aceea îi păru extrem de familiară.
Drace! Cum de nu se gândise?
Băştinaşul care-l intrigase pe Bill atât de mult la început, se dovedi că
nu era altul decât… Sam. Bunul Sam care conform mărturiei Iwanei
Barrowa fusese singurul care se aventurase până acum, afară din avion.
— Sam, băiatule, făcu Bill de îndată ce fu suficient de aproape pentru a
fi văzut şi auzit de către acesta. Ce naiba cauţi în nisip aşa de dimineaţă?
Sam se îndreptă repede de şale, şi-l privi uimit pe prietenul său în timp
ce un rânjet larg i se oglindi pe toată faţa.
— Prânzul, Bill, prânzul sau micul dejun, dacă preferi, pentru mine şi
toţi ceilalţi.
Până la urmă Sam ca un om practic ce era, simţindu-se în puteri preferă
să nu mai lâncezească şi făcându-şi cam aceleaşi socoteli ca şi Bill cu
privire la hrana lor se pomi să o caute pe plajă. Adunase deja un număr
impresionant de scoici lithodome, comestibile, iar Bill se grăbi să-i dea o
mână de ajutor.
— Sam, or fi bune scoicile astea pentru cineva care vrea să-şi astâmpere
prima foame, dar pe termen lung, şi pentru refacere avem nevoie de cu
totul altceva.
— Sunt cu totul de acord, şi chiar voiam să-ţi propun să mergem la
vânătoare. O bucăţică de carne proaspătă nu cred că i-ar displace nimănui.
Lui Bill căruia i se umezise deja gura se mărgini să spună:
— Destul Sam, nu e bine să vorbeşti de funie în casa spânzuratului.
— Ce ţi se pare aşa de ieşit din comun? Ţi-am făcut numai propunerea
să mergem la vânătoare.
— La vânătoare Sam?
— Că doar nu la vreun spectacol de teatru. La vânătoare în pădurea de
alături.
— La asta m-am gândit şi eu. Trebuie s-o explorăm, pentru a vedea
unde am nimerit, pe-o plajă continentală, sau insulă.
— Cu siguranţă o insulă. De continent suntem încă departe.
— Aici nu pot să te contrazic. Oricât ne-ar fi mânat furtuna n-am fi
putut parcurge o distanţă atât de mare.
— Dacă suntem pe-o insulă şi există o pădure tropicală, cu siguranţă că
sunt şi jivine într-însa. Punem îmbina plăcutul cu utilul. Explorăm jungla
şi poate facem rost şi de came.
— Atunci hai s-o facem, dar mai întâi să ne luăm şi armele.
Era vorba de două pistoale pe care le deţinuse Stilwell la bordul
limuzinei sale şi care nu făcuseră fireşte obiectul tranzacţiei atunci când se
negociase vânzarea acesteia către senor Santiago.
Pe drumul către avion Sam se interesă de starea pilotului dar aici nici
Bill nu ştia prea multe. Iwana Barrowa îl anunţase că era în plin somn de
refacere, şi probabil că avea dreptate. Pentru ca Stilwell să se repună cât
mai grabnic pe picioare avea nevoie de odihnă şi hrană, şi măcar atât i-o
datorau cu toţii omului care cu siguranţă le salvase viaţa.
Odată ajunşi la bordul Heinkelului, se lepădară repede de scoicile pe
care le aveau asupra lor, care fură date în custodia celor două prietene. Bill
şi Sam se înarmară cu câte un cuţit lung şi cele două pistoale dând să iasă
afară.
— Încotro, vitejilor? îi contră imediat Barrowa care-şi revenise şi ea cât
de cât, între timp.
— Plecaţi la război? se interesă şi Thea.
— Se poate spune şi aşa, dar numai cu fiarele pădurii.
Între timp însă, Bill se răzgândise. Referinţa surorii sale la război i se
păruse revelatoare. Dacă pe insulă se găseau totuşi băştinaşi care le-ar fi
putut deveni primejdioşi dintr-un motiv sau altul nu era înţelept să-i lase
pe pasagerii avionului complet lipsiţi de apărare. Îi înmână lui Thea
pistolul său, sfătuind-o să tragă dacă la un moment dat pe timpul absenţei
lor se vor afla în primejdie. Ştia că ambele fete erau capabile să tragă cu
arma şi chiar dacă n-ar nimeri pe nimeni, focul de armă ar fi putut fi un
avertisment.
— Pentru scopurile noastre pistolul lui Sam este suficient. Mai aruncară
o privire asupra lui Stilwell care încă părea adâncit într-un somn profund
şi săriră pe uşa avionului, pe plajă, urmăriţi de îndemnurile celor două
fete.
— Fiţi prudenţi băieţi, nu vă hazardaţi în cine ştie care aventură.
Dar cei doi tineri bărbaţi nu considerau că ar trebui să se îngrijoreze
cine ştie ce. Supravieţuiseră unei furtuni şi aproape unei prăbuşiri, aşa că
insula asta, dacă se dovedea a fi intr-adevăr o insulă nu promitea să le
ofere cine ştie ce surprize. Dacă se dovedea a fi o insulă, primejdia fiarelor
mari de pradă era din capul locului înlăturată. S-ar fi bucurat să găsească
ori ce vânat mic, suficient să le varieze meniul. După ce valurile mării s-ar
fi liniştit suficient erau siguri că vor putea şi să pescuiască. Chiar mai
preţios decât vânatul ar fi vreun izvor de apă dulce, pentru că rezerva lor
de apă, nu va mai ţine mai mult de două zile.
Şi asta cu toate economiile de rigoare. O bună parte din preţiosul lichid
a fost folosit la spălarea şi dezinfectarea rănilor. Atâta vreme când din cer
se urneau cantităţi masive de apă, nu se gândiseră să facă economie la
acest capitol, dar acum după ce cerul se zăgăzuise, trebuiau să ia în
considerare şi ipoteza că pe insulă climatul ar putea fi, măcar în acest
sezon, secetos. Îndată ce au fost la marginea pădurii, şi-au putut face o
imagine destul de clară despre aceasta.
Se dovedi că era vorba de-o porţiune de junglă în toată puterea
cuvântului, despre care nu aveau nici cea mai mică idee pe ce suprafaţă se
întinde. La început au mers paralel cu liziera pădurii căutând un loc cât
mai propice pentru a-şi croi drum în interiorul ei. Liane de tot felul, cu
rădăcini adventive lungi şi frunze moi, aşa-zişii, filodendroni, precedaţi de
desişuri de mangrove, păreau să fie antecamera înainte de-a intra în
împărăţia junglei, propriu-zise. Până la urmă găsiră o zonă mai puţin
impenetrabilă, pe lângă nişte palmieri de cocos, pe lângă care îşi putură
croi câteodată cu ajutorul cuţitelor, drum înainte.
— Vezi, Sam, îi arătă Bill prietenului său unul dintre uriaşii pădurii, un
palmier de „cocos nucifera”, ăsta este răspunsul cel mai bun la teama de-a
nu muri de sete. Câteva fructe dintr-astea şi nevoia noastră de lichid va fi
acoperită.
— Unde mai pui că ne va asigura şi desertul.
— Să nu uităm la întoarcere să luăm câteva „mingi” dintr-astea cu noi.
— Ba bine că nu! Totuşi, eu unul aş prefera o duşcă de apă rece de izvor
în locul zemii ăsteia.
Tot vorbind se îndepărtară şi mai mult adâncindu-se în interiorul
pădurii. De-abia acum începură să facă cei doi prieteni cunoştinţă cu
giganţii vegetali ai acesteia. Între timp luminozitatea scăzuse considerabil,
dar nu din cauză că n-ar mai fi strălucit soarele, ci datorită coronamentului
bogat arboricol care încropise o adevărată cupolă deasupra capetelor lor.
Sam se oprise tocmai în faţa unui arbore căruia nici măcar nu-i puteau zări
vârful, exclamând:
— La naiba Bill, uită-te aici. Dacă arborele ăsta nu are aici la bază 10
metri diametru, atunci nu mai sunt eu Sam.
— Sam, pariez pe orice că tu eşti, şi crede-mă că-ţi dau dreptate. Ceea
ce stă în faţa noastră este un eucalipt, care poate atinge chiar 150 de metri
înălţime. Pe lângă acesta, toţi ceilalţi copaci pot să pară nişte pitici.
— I’ll be damned! (să fiu al naibii!). Fac şi ăştia fructe?
— Sam tu ai rămas acelaşi mâncău incorigibil, doar la pântece ţi-e
gândul. Fructe, de-adevăratelea nu fac, ce-i drept, dar în schimb, ne poate
livra eucaliptolul, un lichid de care am putea avea nevoie.
— Bun e şi-ăsta, dacă nu se poate mânca cel puţin se poate bea. E ceva
asemănător cu vinul de palmier, nu?
— Trebuie să te dezamăgesc şi de data asta Sam. Este vorba de un ulei
eteric, bun pentru tuse, şi împotriva malariei.
Dar Bill nu mai apucă să-i ţină cursuri de botanică prietenului său că
auziră deodată un fâlfâit de aripi, iar în aproape aceeaşi secundă pistolul
lui Sam bubui de două ori. Când Bill îşi reveni din uimire la picioarele lor
se zbăteau atinse de gloanţele lui Sam o pereche dolofană de găinuşe
arboricole, care se dovediră a fi primul lor vânat.
— Sam, ai tras, ca un Tom Mix, din Vestul vostru Sălbatec. Cred că
deocamdată ne putem mulţumi cu atât.
— Îţi dau dreptate Bill şi ştii de ce? Mi-e deja atât de foame, încât aş
înghiţi găinuşele astea cu pene cu tot.
— Nu-i nevoie Sam. Le vom pregăti cu tot dichisul. Scoicile vor fi
aperitivul, felul principal, friptura de pasăre, iar ca desert, nucile pe care le
vom culege. După un asemenea festin sunt sigur că fetele te vor alege pe
tine drept al doilea erou, după Stilwell. Care ne-a salvat la toţi pieile la
urma urmei.
Bucuroşi de nesperatul lor succes rapid la vânătoare şi conştienţi că
spectrul foamei şi al setei, nu-i va mai ameninţa suplimentar, în noua lor
calitate de robinsoni, pe această insulă necunoscută, cei doi prieteni
porniră înspre plaja unde se găsea monoplanul.
INSULA MISTERELOR
Capitolul 1
Expediţie în junglă
— Asta a fost o masă pe cinste, cum n-am mai avut demult ocazia s-o
mai degust, se exprimă apreciativ, Ronald Stilwell, pilotul aeronavei care
naufragiase pe timp de furtună şi care făcu din plin onorul bucatelor
pregătite de Sam în cinstea însănătoşirii sale.
— Cum Ron, ai uitat mesele pantagruelice cu care ne-ai răsfăţat la
Madrid şi de curând în oraşul Faro, de la hotelul Majestic? îl atenţionă Bill
pe prietenul lor comun, pilotul englez căruia îi datorau cu toţii atâta.
— Pe atunci nu eram înfometat şi însetat ca un lup, care făcuse foame
toată iarna. Şi pe de altă parte, e lucru ştiut, foamea e cel mai bun bucătar.
Cu ultima remarcă erau cu toţii de acord După aterizarea forţată pe-
acest petic de pământ care până acum se dovedise ospitalier, pasagerii
avionului calamitat fuseseră nevoiţi să rabde aproape două zile de foame.
Ăsta fusese primul belşug graţie reuşitei la vânătoare a celor doi prieteni,
Bill şi Sam, care porniseră să cutreiere pădurea de alături, parte pentru a
găsi ceva de mâncare şi parte pentru explorare. Se dovedi că nevoile lor
trupeşti imediate fuseseră mai puternice şi după primul vânat care le
trecuse prin bătaia armelor, cei doi prieteni au preferat să se întoarcă
pentru a le aduce ploconul vânătoresc şi celorlalţi care-i aşteptau cu
înfrigurare.
De fapt era vorba de cele două fete, Thea şi Iwana, întrucât pilotul încă
nu-şi revenise în urma rănilor suferite cu prilejul aterizării. Odată ajunşi la
avion, Sam săpase o groapă în nisipul fierbinte, şi cu vreascuri culese din
pădurea apropiată a putut încinge un foc la care izbutise să rumenească la
modul cel mai apetisant posibil cele două păsări, răpuse de gloanţele ieşite
din pistolul lui Sam. Între timp îşi revenise şi Stilwell pe care mirosul de
carne friptă sfârşise prin a-l ademeni pe plajă. Fireşte că încă se resimţea
din cauza rănilor, şi se mişca cu precauţie şi anevoie, sprijinit de subsuori
de cele două prietene. Se putea spera însă că după câteva zile de repaus şi
hrană adecvată trupul viguros al englezului, va reveni treptat la forma
dinainte. Dintre toţi camarazii, el avusese cel mai mult de suferit, datorită
poziţie sale ingrate de pe scaunul pilotului, cel mai expus în cazul unor
astfel de accidente. Aceasta fusese prima lor masă împreună după
nenorocirea care îi lovise, dar ca oameni de acţiune ce erau, nici nu se
gândeau să se lamenteze, ci făureau planuri de viitor.
— Va trebui examinat amănunţit monoplanul, se exprimă acum la
sfârşitul mesei Stilwell după ce sorbise sucul unei nuci de cocos, desertul
care le încheia masa.
— Crezi că mai există şanse, Ron?
— Tot ce e posibil. O navă aeriană sau marină nu sucombă decât în
momentul când îi sunt atinse punctele vitale. Din acest punct de vedere se
aseamănă cu omul. Ca şi în cazul acestuia ne vom da mai pe urmă seama
dacă avem la îndemână medicamentele însănătoşirii sale.
— Chiar dacă putem repara Heinkelul, ne lipseşte terenul de rulaj,
pentru ca aparatul să-şi poată lua zborul, obiectă din nou Bill.
— Se poate face ceva şi aici, e suficient să-l putem întoarce şi avem la
dispoziţie o porţiune respectabilă de plajă, iar dacă nici aceasta nu-i
suficientă, iată, mă angajez eu să desţelenesc una. În câteva zile pot fi
îndepărtate tufişurile de pe mal şi eventualii arbuşti, se îmbăţoşă
încrezător Sam întrucât pentru el, cu spiritul lui robust american nimic nu
i se părea de neînvins.
— Deocamdată e prematur prieteni să vorbim de toate astea. Important
e că nu s-au spart nici rezervoarele de combustibil, fără de care orice
discuţie din capul locului ar fi fost inutilă.
— Prin urmare am putea privi totul ca o escală forţată, oarecum altfel
de cum am prevăzut-o şi atâta tot. În definitiv Ron tot intenţionai să te
opreşti pe una dintre insulele Azore, a fost de părere Thea Gazon.
— N-ar fi deloc exclus Thea să ne găsim tocmai pe una dintre aceste
insule, desigur altfel decât am fi vrut-o.
— Chiar asupra acestui punct vreau să revin, Ron. Zburam de câteva ore
când a izbucnit furtuna, multă vreme am ţinut constant direcţia nord-vest,
cel puţin până la pierderea busolei. La un moment dat am luat-om paralel
cu sensul furtunii, cât crezi că am putut devia, se interesă Bill.
— Cu siguranţă, nu mai mult de 800-1000 de kilometri. Fireşte nu pot
estima cu precizie. N- ar fi exclus să fim pe una dintre insulele sau
insuliţele Sous Le VENT, sau llhas de SOTAVENTO, cum le mai spun
navigatorii spanioli. Oricum nu toate sunt locuite. Dacă am nimerit pe una
dintre insulele principale întoarcerea noastră la civilizaţie ar putea fi
rapidă, încheie Ron.
— Şi dacă nu? întrebă cu şovăială în glas Iwana Barrowa.
— Dacă nu, ei bine va trebui să ne bazăm pe forţele noastre proprii, şi
atâta tot, se exprimă încrezător Stilwell, pentru a nu da o notă de pesimism
concluziilor, relativ la perspectivele lor de viitor.
— Eu cred, Iwana, că ar trebui cu toţii să fim recunoscători Proniei şi
lui Ron aici de faţă că mai suntem vii, şi încă întregi. La un moment dat nu
mai dădeam nicio ceapă degerată pe vieţile noastre, o dojeni oarecum
Thea, pe prietena ei.
— Să nu-ţi închipui c-am uitat Thea. Aş fi cea mai ingrată fiinţă din
lume dacă aş face-o.
— Să lăsăm astea prieteni. Deocamdată trăim, şi asta e bine. Să vedem
ce putem face să ne îmbunătăţim condiţia mai mult, pentru viitor, abătu pe
alt făgaş discuţia, Bill.
— Sunt curios la ce te-ai gândit tu, Bill, întrebă Stilwell.
— Păi iată, acum după masă eu şi Sam ne-am gândit să ne reluăm
marşul prin pădure. Vom vedea cât e de întinsă şi dacă dăm de vreo
înălţime ne vom putea convinge dacă suntem pe-o insulă. La întoarcere
ne-am putea îngriji şi de cina noastră.
— Sună frumos, dar mie ce rol îmi rezervi?
— În calitatea ta de rănit şi încă în convalescenţă, cu siguranţă, că n-ai
putea întreprinde marşuri lungi. Vei avea cinstea de-a le păzi pe cele două
senoritas şi pentru treaba asta rămâi cu un pistol.
Bill se exprimase eufemistic, cu privire la incapacitatea englezului de-a
putea întreprinde marşuri lungi. Adevărul e că ieşise din avion sprijinit de
cele două fete, pe când Bill şi Sam se îndeletniciseră cu prepararea mesei.
Dorind să nu-i rănească susceptibilităţile se mărginise doar la asta. Dar
Stilwell, zâmbi doar strâmb.
— Fireşte că aşa voi face Bill, sarcina mi se pare importantă şi de
onoare.
— Ei vezi? După câteva zile de odihnă şi hrană sănătoasă vei fi ca nou.
Atunci vom putea rămâne noi prin rotaţie la avion, dacă va trebui să ne
continuăm explorările.
— Păi văd băieţi că voi ne-aţi redus la rangul de două fiinţe neajutorate,
un fel de domnişoare de pension care trebuie păzite tot timpul. Să ştiţi că
aşa-ceva nu acceptăm gentlemen. Ce spui Iwana?
— Subscriu, cu dragă inimă Thea. O să le arătăm acestor domni
misogini ce pot face două femei hotărâte.
— Aşa să faceţi fetelor, şi toată lumea, masculină se înţelege, se amuză
de determinarea şi seriozitatea care se putea citi pe chipurile celor două
fete.
în sfârşit după masă, şi această alocuţiune serioasă cu privire la dreptul
inalienabil al egalităţii sexelor pe toate planurile, Bill şi Sam se
pregătiseră pentru a doua lor sesiune exploratorie.
De data asta mai bine înzestraţi pentru scopurile pe care le urmăreau. În
primul rând îşi propuseseră să stabilească dacă insula pe care nimeriseră
după toate probabilităţii, era mare sau mică, era locuită sau nu, şi dacă
făcea parte dintr-un arhipelag mai mare.
Erau cu toţii de acord că în niciun caz nu putea fi vorba de un continent,
fie el african sau american, pentru că zborul lor aerian, cu toată furtuna, nu
le permisese să străbată o asemenea distanţă. Pentru a câştiga timp cei doi
prieteni hotărâră să atace porţiunea de junglă aproximativ din acelaşi
unghi de unde o făcuseră de prima oară.
Asta le conferea un avantaj. Calea fusese croită, drumul memorat şi nu
mai era cazul să ia în consideraţie neajunsurile pricinuite de crearea unei
alte poteci prin pădurea seculară.
Până acum în afară de păsări care uneori făceau un zgomot infernal în
copaci, luându-şi uneori zborul în stoluri impresionante, nu dăduseră de
alte animale aparţinând faunei pădurii. Curând se văzură ajunşi în micul
luminiş, care fusese punctul terminus, al primei lor escapade în interiorul
junglei.

Capitolul 2
O aventură la… înălţime!
— Ei prietene Bill, de aici totul va fi nou. Ce propui să facem? îl întrebă
negrul Sam, pe camaradul şi însoţitorul său.
— E greu de spus, Sam. Am totuşi o idee. Ce-ar fi ca unul dintre nou să
urce într-un arbore mai acătării pentru a scruta puţin panorama în jur?
Abia apoi ne vom decide asupra direcţiei pe care va trebui s-o urmăm.
— La aşa ceva m-am gândit şi eu, şi asta încă de data trecută când am
dat faţă cu eucaliptul acela.
— Din păcate Sam cred că arborele cu pricina nu ni-e prea accesibil. Va
fi foarte greu să accedem până în zona de unde încep crengile de care să ne
putem sprijini la nevoie. O prăbuşire de la o astfel de înălţime pun pariu că
nu ne-ar prii deloc.
— Hm… în acest punct nu te pot contrazice. Atunci să se continuăm
drumul până ce vom da de un astfel de arbore potrivit.
Chiar aşa şi făcură. După o jumătate de oră bună de mers remarcară că
pădurea se rărise întrucâtva iar ei păreau să fie pe o parte ascendentă.
— Ei drăcie, oftă Sam. Parcă mi-e tot mai greu să străbat jungla asta
deşi nu mai pare chiar atât de deasă.
— Nici nu-i de mirare Sam. Suntem pe o pantă a unui deal sau chiar a
unui munte, ce-i drept încă împădurit. Urcuşul e îndeobşte mai greu decât
coborâşul, asta-i tot. Când o să te întorci, o să zburzi, nu alta.
— Că urcăm am remarcat şi eu. Dacă pădurea se răreşte înseamnă că va
fi cheală în creştet, întocmai ca şi chelia unui bătrân căpitan de vas. Dar
atunci ia-ţi de unde nu-i, arborele potrivit pentru căţărat.
— Dacă va mai fi nevoie Sam. Dacă diferenţa de nivel faţă de litoral e
suficient de bună vom avea o privelişte minunată chiar de acolo. Unde mai
pui că am luat şi binoclul de la bordul avionului, tocmai în acest scop.
Continuară să urce însufleţiţi de ideea de-a se regăsi curând ia capătul
sforţărilor lor. Chiar şi vegetaţia începuse să-şi schimbe aspectul. În jurul
copacilor înalţi, în locul maratiidelor, sau ferigilor tropicale ierbacee
înalte de 6 metri, cu frunze palmate sau bipenate frecvent întâlnite la şes
apăruseră arbuşti tineri de gimnosperme şi conifere, întâlnite la altitudini.
Aerul devenise mai rar şi mai rece şi încetaseră de la o vreme să mai
transpire atât de abundent deşi efortul lor nu se diminuase, ba chiar
sporise, odată cu trecerea timpului. Până la urmă debutaseră într-o rarişte,
pe o culme unde se opriră să-şi mai tragă sufletul. Chiar ia marginea
luminişului se profilau mai mulţi cedri falnici, pe care ochii pătrunzători
a-i lui Sam îi începură să-i examineze cu asiduitate.
— Cred c-am găsit Bill, se pronunţă acesta după ce mai făcuse câţiva
paşi în faţă ca pentru a se asigura.
— Ce, Sam, drumul spre casă?
— Dacă vrei îi poţi spune şi aşa. Mă refer la copacul în care o să mă
aburc, după ce o să-mi mai trag niţel sufletul.
Cei doi prieteni se trântiră pe jos în iarba sărăcăcioasă pentru a se
odihni, nu înainte totuşi de a-şi lua mai întâi câteva măsuri de precauţie.
Răscoliră cu un băţ mai lung în vegetaţia precară din jur, o porţiune de
vreo cinci sau şase metri în diametru pentru a depista eventualele insecte
nedorite sau chiar şerpi sau scorpioni. Întrucât dispuneau de bocanci cu
carâmbi înalţi atâta vreme cât se aflau pe verticală aceştia nu le puteau fi
chiar atât de periculoşi, dar acum, devreme ce se aşezaseră pe jos, situaţia
se schimbase. Cu ocazia acestui mic popas aveau de gând să mai îmbuce
câte ceva, pentru a-şi întări forţele.
Mai aveau puţină carne rece de pasăre şi lapte de cocos în plosca pe care
o purta Sam la cingătoare. După o pauză binevenită de vreo jumătate de
oră, Sam trecu la punerea în aplicaţie a planului său. Îi transferă lui Bill,
arma de foc, păstrându-şi doar cuţitul, în schimb luă binoclul pe care şi-l
legă cu ajutorul unei cureluşe de partea din spate a brâului. Chiar şi aşa
astfel pregătit bunul Sam avu de furcă nu glumă, ca să acceadă pe prima
porţiune lipsită de crengi a arborelui. Numai cu preţul unor mari sforţări
dispăruse Sam sub brâul de frunziş care începea de la vreo patru metri
înălţime că se auzi un pârâit groaznic, urmat de o înjurătură pe măsură, şi
o umbră întunecată se desprinse alunecând vertiginos în jos. Norocul lui
Sam a fost că Bill veghea şi-i reuşi în ultimul moment să-şi prindă
prietenul în braţe pentru a se prăbuşi în următoarea fracţiune de secunde
împreună la pământ. Bine că o făcuse, altfel în urma acestei căzături
nefericite n-ar fi fost deloc exclus ca Sam să-şi fractureze vreo mână sau
un picior, şi doar asta le-ar mai fi lipsit!
— Uff, făcu Sam. Consternat. Bine că m-ai prins Bill, altfel nu mi-ar fi
fost moale.
— Degeaba Sam, eşti prea gras, asta-i tot. Acum e rândul meu să încerc.
Despre Sam se putea spune orice ce, numai gras nu era. Era masiv, era
adevărat dar corpul său era alcătuit numai din oase şi muşchi fără un gram
de grăsime. Avea tocmai greutatea potrivită unui boxer de categorie
superioară. Totuşi masa corporală a prietenului său şi probabil
neobişnuinţa, Sam fiind un copil al ghetourilor marilor oraşe americane îi
jucaseră de data asta o festă. Fireşte că Bill glumise, şi prietenul lui o ştia
prea bine.
— Bine Bill, atunci e rândul tău. Dacă reuşeşti, atunci jos pălăria.
— Care pălărie Sam? întrebă Bill, făcând pe seriosul privind în creştetul
creţ al prietenului său acum năclăit de sudoare. Amândoi izbucniră în râs.
— Ştii unde am greşit eu, Bill? îl întrebă, cu naivitate Sam.
— Bineînţeles că ştiu. Când ai decis de unul singur că vrei să te urci în
copac.
— Greşeşti, Bill. Trebuia s-o fac înainte de-a înghiţi pasărea aia
nenorocită. Eram cu siguranţă mai uşor şi doar atâtica mi-a lipsit, făcu
acesta un gest semnificativ cu două degete îndoite.
— Prin urmare vrei să spui că te-a ajuns blestemul păsărilor ucise de
tine, Sam.
— Sunt aproape convins de asta.
Cei doi prieteni se ridicară de jos şi acum procedară la schimbarea
„harnaşamentului” cum se mai spune. Bill îşi însuşise cuţitul şi ocheanul
iar în custodia lui Sam trecu pistolul. Fireşte că Bill, ca şi Sam mai înainte
îşi dăduse bocancii jos, o operaţie necesară dar periculoasă ţinând cont de
potenţialele pericole arboricole.
Un arbore masiv reprezintă un ansamblu biologic în sine, un habitat ce
implică un întreg lanţ trofic, în care sunt angrenate şi trăiesc în simbioză
ambele regnuri, animal şi vegetal. Primul este reprezentat de insecte,
uneori şerpi arboricoli şi scorpioni, mergând până la păsăretul care
cuibăreşte pe ramurile sale. De data asta lui Bill îi reuşi ceva mai bine să
acceadă până la altitudinea la care ajunsese prietenul său, întrucât acesta
avusese de grijă să scrijelească în trunchiul copacului cu lama cuţitului,
mici şănţuleţe în care îşi putuse propti la intervale degetele de la labele
picioarelor sale.
„Deci aşa se întâmplă şi aici. Unul seamănă şi altul culege”, îi trecu prin
minte lui Bill când se folosi pentru prima oară de rezultatele muncii
prietenului său. Nu întârzie să descopere şi creanga putredă de care se
sprijinise încrezător Sam atunci când se prăbuşise. Din fericire de aici din
această zonă de unde ajunsese Sam, ascensiunea până în vârful arborelui
nu i se păru lui Bill prea dificilă. Desigur, trebuia să dea atenţie fiecărei
crengi de care urma să se sprijine pentru că dacă s-ar fi dovedit că e uscată
şi nu poate suporta o greutate anumită, Bill ar fi fost nevoit să mai bâjbâie
după altele. O cădere de la o astfel de înălţime n-ar mai fi fost o bagatelă,
iar ruperea unul picior sau a unei mâini ar fi fost cel mai puţin lucru care i
s-ar fi putut întâmpla.
Desigur că exista şi posibilitatea ca Bill să se poată agăţa în zborul său
vertiginos, de alte ramuri sau crengi care i-ar fi putut frâna căderea dacă
nu să o oprească cu totul. Oricum ar fi fost era de la sine înţeles că lui Bill
nu i-ar fi surâs deloc nici această mai blândă, perspectivă. Până la urmă nu
se întâmplă niciuna nici alta ci Bill ajunse netulburat în vârf. Până acolo
mai fusese nevoit să mai răspundă la două sau trei interpelări ale lui Sam
care se interesa de jos, cum merg treburile. Odată ajuns la capătul
ascensiunii sale de unde Bill era conştient că nu mai era posibil să urce
fără a-şi provoca soarta, se orientă cât putu mai bine poziţionându-se
astfel încât să-şi asigure o cât mai bună perspectivă înspre partea opusă a
coastei pe care aterizaseră.
Din fericire şi de data asta Bill reuşi. Se dovedi că până în vârful
dealului sau muntelui, cum i-ar fi plăcut s-o spună, nu erau mai mult de
vreo 200 de metri, iar chiar aproape de această culme şi în vârf începea o
zonă stâncoasă. În ceea ce privea acest vârf nu semăna deloc unei cupole
cum îşi imaginase el la început. Ba chiar era vorba de un mic platou golaş
pe care abia dacă se găseau câţiva arbuşti răzleţiţi şi atâta tot
Dar nu asta îl interesa pe Bill, pentru atâta lucru n-ar fi depus el efortul
să ajungă în vârf. Nu, nici pe departe. De cealaltă parte a platoului cobora
o vale domoală, asemănătoare aceleia pe care veniseră, împădurită şi
aceasta, dar cu suficiente porţiuni goale, stâncoase, deosebindu-se prin
această particularitate de aceea prin care veniseră ei. Dincolo de aceasta
hăt, departe, se întindea oglinda strălucitoare a apelor mării, respectiv
oceanului, ceea ce-i demonstră fără posibilitate de tăgadă că nimeriseră
într-adevăr pe o insulă.
De altfel Bill ca şi camarazii săi fuseseră convinşi încă de la început, de
această probabilă, ipoteză. Pe această cale i se confirmaseră doar
presupunerile conform logicii celei mai elementare. Prin urmare insula nu
era suficient de mare ca să nu-i poată cuprinde dimensiunile, şi probabil că
era una dintre numeroasele insule şi insuliţe aparţinând arhipelagului
Azore.
Chiar şi fără instrumentul optic, acest lucru îi devenise clar, dar fiindcă
tot dispunea de acesta, Bill şi-l duse la ochi. Totuşi, în depărtare dincolo de
oglinda scânteietoare a apei, nu zări nicio linie sau punct întunecat ceea ce
ar fi putut indica vreo limbă oarecare de pământ, sau dacă era în mişcare,
vreun eventual vas de linie, întrucât dinspre partea aceasta Bill se
convinsese, începu să examineze mai cu atenţie malul zimţat, destul de
accidentat al coastei opuse. Se părea că existau şi de partea cealaltă,
destule golfuri şi golfuleţe în care un vas oarecare ar fi putut acosta. Din
păcate însă şi aici ţărmul era cu desăvârşire pustiu.
Din acest punct de vedere însemna că dacă nu vor reuşi să repună
Heinkelul în postura de decolare vor fi siliţi să-şi petreacă mai mult timp
aici pe această insulă în calitate de robinsoni itineranţi.
Cine ştie când s-ar fi ivit vreun vas care să-i poată prelua, dacă nu vor fi
ei în stare să-şi construiască vreo ambarcaţiune cu care să iasă în larg. Din
nou îşi duse Bill instrumentul optic la ochi înspre un golf dosit înspre
partea vestică a insulei unde de-abia putea avea o perspectivă periferică.
Deodată, parcă văzu ceva neobişnuit, ce persistă numai pentru o clipă, în
aerul care tremura din cauza căldurii. I se păru că văzuse un trunchi de
copac care creştea din apă, chiar aproape de mal, ceea friza de-a dreptul
imposibilul. Să se fi înşelat oare? Oricât se strădui în continuare tot nu
reuşi să-şi facă o idee, asupra acestui obiect de-a dreptul misterios,
întrucât cu siguranţă locul său era mai degrabă în pădure sau chiar pe
platoul stâncos, decât la malul mării. Ce naiba să fii fost asta? „Doar nu
văd năluci”, îşi mărturisi el îngrijorat, întrucât din nou se reauzi glasul
venit de jos al lui Sam, neliniştit de atâta aşteptare, Bill îl anunţă că va
coborî îndată.
Încă preocupat de ceea ce văzuse Bill îşi începu coborârea, cracă după
cracă. Deodată un sâsâit suspect îi atrase atenţia, şi asta se întâmplase
după ce îşi întinsese mâna dreaptă pentru a se sprijini de-o creangă
adiacentă, învelită într-un dens ambalaj vegetal. Ceea ce apăruse însă cu
vreo jumătate de metru deasupra capului său îl făcu să-i îngheţe sângele în
vine.
Era un cap mare de şarpe care lui Bill i se păru în circumstanţele de faţă,
imens, cu nişte puternice fălci proeminente, puţin mai retrase şi pupilele
ochilor alunecând vertical. Bill deveni subit conştient că avusese neşansa
de-a stârni din somnul său un şarpe arboricol, de obicei nocturn, dar acum
avea să-şi primească pedeapsa pentru asta. Reptila înfuriată, începu să să
se târască pe craca de deasupra desfăşurându-se în toată splendoarea
lungimii sale de vreo trei metri cel puţin, cum i se păru lui. Ce să facă
acum? De pistol nu mai dispunea întrucât îl lăsase jos în seama lui Sam,
iar cuţitul şi-l pusese la cingătoare pentru a nu putea fi stingherit la
coborâre.
Încet, aproape imperceptibil Bill încercă să-şi ducă mâna la brâu dar
vicleana reptilă sesizându-i gestul o interpretase ca o ameninţare directă.
Îşi înălţă deodată partea superioară a corpului şi limba despicată îi ieşi pe
dată afară semn că atacul acesteia devenise iminent. Mâna lui Bill îngheţă
literalmente la jumătatea distanţei şi acum se străduia să privească în ochii
reptilei pentru a-i ghici cu o fracţiune de secundă mai repede intenţiile.
Şarpele se opri şi el sâsâind furios dar se putea deduce cu claritate că încă
nu era decis să atace. În caz de forţă majoră Bill se asigură că se putea
azvârli pe partea dreaptă a arborelui unde se mai găseau accesibile câteva
crengi groase de care să se apuce. Ce va urma mai departe desigur că nu-şi
putea face o idee. Poate că va reuşi să evite muşcătura dar nu era sigur că-
şi va regăsi echilibrul suficient de uşor pentru a-şi împiedica prăbuşirea.
Deocamdată se găseau în situaţia de „pat” aşa cum se descrie ea în
termeni de şah, în care niciunul dintre parteneri, nu este în situaţia de
câştig dar nici de pierdere. Pat sau remiză, dar oare pentru câtă vreme?
Tânărul spera în sinea sa că până ce reptila se va plictisi, şi dându-şi
seama că el nu-i era primejdios se va retrage în vizuina sa.
Astfel de lucruri se mai petrecuseră, aşa că putea spera să se mai repete.
Dar nu! Chiar în această clipă îl apucă pe Sam să strige din noi, ceea ce
reptila o interpretă ca pe un gest de agresiune, pupila ochiului i se mări
brusc, pielea de pe gât i se strânse convulsiv şi în aceeaşi clipă Bill a fost
sigur că va ataca. Cu o fracţiune de secundă mai devreme îşi schimbă
brusc poziţia ducându-şi concomitent mâna la brâu. Numai să apuce să
prindă cum trebuie de mânerul cuţitului. Ca o ghiulea trecu „panglica”
cafenie aproape de capul său când dreapta lui Bill se înţepeni pe plăselele
cuţitului.
Hârşti! Aproape instinctiv lama contondentă desprinse de cap trupul
reptilei care dispăru printre crengi fâşâind la pământ. De-abia apucă să
răsufle uşurat Bill că şi auzi înjurătura neaoşă a lui Sam, după care răzbătu
din nou vocea îngrijorată a prietenului său.
— Eşti în regulă, Bill?
— Ok, Sam! dădu glas pe americăneşte Bill într-o tonalitate sugrumată,
pentru a-şi linişti prietenul care aştepta jos. După câteva minute sări şi Bill
jos din cedru, aterizând nerăbdător de la vreo trei metri. De-abia după ce
fu jos şi-şi şterse transpiraţia care-i inundase faţa şi gâtul reuşi Bill să-şi
contemple duşmanul învins. Era o specie adultă de şarpe cafeniu arboricol.
Lung de aproape trei metri, acum complet descăpăţânat.
Nu departe de trupul reptilei zăcea şi capul acesteia, desprins parcă în
urma unei operaţii chirurgicale de restul fusiform. Nu-i vorbă Bill cuprins
de panică lovise cu putere astfel încât reptila care şi ea atacase făcuse să se
combine cele două mişcări cu rezultatul scontat. Un impact nimicitor ce-i
fusese fatal reptilei.
— Drace Bill, te-ai urcat sus, nu să-mi trimiţi asemenea poame! Ce
naiba s-a întâmplat?
— Mai e nevoie să-ţi explic, omule? Când ai ţipat ultima oară, şarpele
s-a speriat şi-a dat să mă muşte, dar din fericire m-am putut apăra.
— De mare e mare n-am ce zice, dar e otrăvitor?
— Este vorba de-un şarpe arboricol nocturn, pe care l-am trezit din
somn. Se hrăneşte cu insecte, şopârle, lilieci şi chiar păsări. După câte ştiu
muşcătura lui nu e mortală pentru oameni, dar cine mai stă să judece asta
atunci când te vezi ameninţat? Cu siguranţă, este parţial veninos, dar îţi
poţi reveni după o îngrijire atentă. Oricum numai asta-mi mai lipsea să mă
pună în indisponibilitate câteva zile.
În sfârşit după ce subiectul şarpe, fusese închis Bill se apucă să-i
relateze prietenului său ceea ce văzuse acolo sus în vârful copacului.
— Prin urmare suntem pe o insulă?
— Din păcate da, sărmane Sam. Ai devenit un Robinson, tu omul
marilor centre aglomerate urbane ale Americii.
— Prin urmare mare lucru n-am aflat. Asta puteam bănui încă de la bun
început.
— Puteam bănui, dar acum a devenit o certitudine. Dar ştii ce mă intrigă
Sam?
— Că nu ştii cât vom fi nevoiţi să rămânem pe insula asta?
— În afară de asta.
— Atunci? Acel arbore ciudat care părea că răsare din mare.
— Chiar asta.
— Ţi s-o fi năzărit Bill. Numai dacă…
— Numai dacă, ce?
— N-o fi fost epava vreunei nave eşuate pe coastă.
— La naiba Sam. Uite că la asta nu m-am gândit. Aproape uşurat, Bill
luă de bună posibila explicaţie a amicului său. Dacă naufragiase cu ani în
urmă o corabie prin părţile acestea asta nu putea să fie decât în avantajul
lor. Dacă echipajul reuşise să se salveze folosindu-se de vreuna din bărcile
aflate la bord, tot ar mai putea găsi încă lucruri folositoare. De ce nu, o a
doua barcă de salvare, sau în caz contrar, ustensile din care ei să-şi poată
încropi una. Prin urmare se impunea ca o necesitate imediată vizitarea
coastei opuse, pentru a se convinge la faţa locului.
— Ei şi-acum Bill? Eşti pregătit să ne reîntoarcem?
— Să ne reîntoarcem da, dar nu pe vechiul traseu, şi Bill se apucă să-i
explice prietenului său, ideea care-i venise.
Era mai bine, dacă tot făcuseră efortul ăsta să se coboare pe cealaltă
parte a versantului pentru a accede la coastă.
De acolo o puteau lua lejer pe plajă descriind o jumătate de arc de cerc
din întreaga circumferinţă a insulei, pentru ca în final să ajungă la o altă
epavă de data asta aeriană, acea a avionului lor. Desigur că prima opţiune
rămânea ridicarea în aer a Heinkelului dar dacă nu s-o putea să aibă în
rezervă şi varianta maritimă.
— Bill gândeşti ca un strateg, dacă te-ai fi născut acum două mii de ani
şi mai bine ai fi putut fi un mic Hanibal, îl lăudă Sam. Să facem după cum
spui.

Capitolul 3
Întâmplări misterioase
Şi-au continuat drumul, prin urmare urcuşul, dar de-acum pădurea nu
conteni să se rărească. Solul deveni tot mai tare şi când ajunseseră în vârf
pe platoul stâncos un vânt iute îi şi luă în primire. Pentru cei doi prieteni
înfierbântaţi asta era o adevărată binecuvântare. De jur împrejur numai
masivi stâncoşi care de care cu forme mai ameninţătoare. Bill remarcă
provenienţa vulcanică a insulei, după urmele de lavă pietrificată care se
succedau de-a valma pe partea cealaltă a versantului muntos. Tocmai din
această cauză existau acele goluri sau rarişti imense practicate în ţinutul
împădurit, explicabile prin erupţiile ulterioare care nu oferiseră regnului
vegetal suficiente puncte de susţinere. Dacă vulcanul de odinioară fusese
stins de mult sau era numai în letargie cei doi prieteni fireşte că nu puteau
şti, procesele naturale exced cu mult o viaţă de om şi se petrec la intervale
de sute, mii de ani dacă nu chiar la milioane. Deocamdată rătăceau printre
blocurile fascinante de stâncă unele dintre acestea având înfăţişarea unor
ciclopi mitologici. Brusc Bill fu fulgerat de o rază de lumină puternică
care părea să fi venit de undeva de sus. Doar o fracţiune de secundă dură
secvenţa aceea scânteietoare, după care totul reintră în normal. Bill se opri
locului. Îşi dăduse seama că fusese vorba de-o rază reflectorizată dar nu-şi
putea imagina ce-ar fi putut-o produce. Probabil faţeta unui cristal
oarecare.
După ce reflectă un minut sau două, Bill îl lăsă pe Sam să treacă mai
departe iar el se strădui să revină îndărăt pentru a reparcurge exact acelaşi
traseu, ca odinioară. Mai întâi nu se întâmplă nimic, dar după ce Bill
nimeri unghiul potrivit reflexia se repetă întocmai. De câteva ori Bill,
repetă mişcarea până ce fu sigur că localizase sursa de unde izvorâse
lumina. Abia apoi îl strigă pe Sam care rătăcea undeva la o depărtare de
vreo sută de metri.
Sam se opri mirat când îl văzu pe Bill stând locului şi se apropie în
grabă.
— Ce se întâmplă, Bill, nu eşti cumva rănit?
— Doar de-o rază de lumină Sam. Nu eşti tu bun să te caţări pe stânca
aceea să vezi ce-o provoacă?
Mirat nevoie mare, Sam se căţără cu îndemânare pe stâncă vrând să-i
dovedească prietenului său că ceea ce se întâmplase în legătură cu
ascensiunea lui pe trunchiul cedrului din pădure nu fusese decât un
accident. Odată ajuns sus, Sam se plimbă încolo şi încoace până ce-i strigă
Bill să se oprească. La un moment dat Sam se interpusese între rara
reflectată de lumină şi acum Bill de jos rămăsese să-l îndrume. Nu dură
mai mult de un sfert de oră până ce Sam descoperi obiectul pe care
intenţiona să i-l aducă ca pe un trofeu prietenului său.
— Gata Bill, strigă acesta. L-am găsit.
— Despre ce e vorba Sam?
— O să vezi după ce o să ajung jos îi replică acesta, şi pe când dădu să
se reîntoarcă se opri deodată ca trăsnit. Privirea lui Sam trecu undeva
razant pe lângă Bill până la poalele pădurii din care nu demult ieşiseră.
— Ce naiba s-a petrecut Sam? Arăţi de parcă l-ai fi văzut pe însuşi
Scaraoţchii!
Dar Sam nu răspunse imediat. Începu să se frece la ochi de parcă abia
atunci s-ar fi sculat din somn. Într-un târziu veni şi replica lui Sam.
— E-adevărat prietene. Dacă Scaraoţchii acela umblă în patru labe şi
seamănă cu o pisică gigantică atunci da, l-am văzut pe Scaraoţchii.
Lui Bill nu-i venea să-şi creează urechilor. Pisică uriaşă, patru labe? Ce
putea însemna asta? Pe astfel de insule de dimensiunea celei de faţă nu
puteau exista asemenea mari feline, cu siguranţă animale de pradă. Ce
putuse vedea Sam? Vreun jaguar, leopard, sau Doamne fereşte, vreun
tigru? Păi asta însemna că fuseseră în primejdie de moarte tot timpul,
pentru că ce puteai face cu un pistol împotriva unei asemenea fiare, mai
ales când te atacă pe neaşteptate?
Bill nu avea niciun motiv să se îndoiască de sănătatea mentală a
prietenului său, dar nu era exclus să fi căzut pradă vreunei iluzii. Cine ştie
de pe stâncile alea sub ce unghi văzuse Sam imaginea care i se păruse a fi
ale unei feline, dar cel mai bine era să-l aştepte să-i ofere explicaţiile sale.
Până la urmă voinicul negru ajunse jos, dar se vedea din felul cum păşeşte
că nu era deloc în apele sale.
— Sam, băiatule, ia rogu-te o duşcă din plosca asta şi povesteşte ce ţi s-
a năzărit că ai văzut, se pronunţă împăciuitor Bill întinzându-i plosca sa cu
ce mai rămăsese din laptele de cocos. Dar Sam nu mai era dispus să
glumească.
— Bill, ştiu că nu mă crezi sau mai degrabă îţi închipui că am avut
niscaiva halucinaţii dar totuşi e adevărat.
— E adevărat, ce?
— Am văzut o felină. Un exemplar adult, de jaguar, leopard sau ceva
asemănător care a ieşit dintre ultimii copaci pentru a dispărea din nou în
pădure.
— Eşti sigur că n-a fost vreun porc mistreţ sau umbra vreunui copac de.
La liziera pădurii?
— Nu mai sunt nici eu un copil ca să-mi imaginez lucruri. O felină a
fost. Şi încă una uriaşă.
— Te cred Sam, lăsă Bill să-i scape, înseamnă că pe insula asta au fost
aduse animale mari care au populat între timp jungla. Asta probează că
insula a mai fost cu siguranţă în trecut vizitată.
— În sfârşit, chiar dacă este aşa va trebui să fim cu ochii în patru. Cu un
pistol ne va fi greu să ne apărăm împotriva unei astfel de fiare.
Cu asta erau de acord amândoi. Abia acum amintindu-şi de rostul
escapadei lui Sam deasupra stâncilor, Bill îşi întrebă prietenul.
— Am şi uitat să te întreb Sam, ce obiect ai găsit acolo sus?
Bill se aştepta să fie vorba de un cristal mai neobişnuit dar când amicul
său îi întinse fără o vorbă obiectul, Bill rămase la rândul său surprins.
— Tu ştii ce ai găsit acolo sus, Sam?
— Păi se vede cu ochiul liber, făcu acesta. O lentilă.
— O lentilă de la un ochean, Sam. Şi astea puse cap la coadă…
— Converg înspre o singură idee, că insula asta a mai fost vizitată în
trecut de oameni.
— Aşa este Sam. Abia acum capătă consistenţă şi vedenia ta. Oamenii
aceia care au vizitat insula au adus şi animale sălbatice pe care le-au lăsat
aici, şi care între timp e posibil să se fi înmulţit.
— Concluzia e clară. S-a dus de aici înainte siguranţa noastră şi va
trebui să fim cu ochii în patru, tot timpul cu mâna pe trăgaci.
— De-abia acum îmi pare rău că n-am luat ambele pistoale, se plânse
Sam.
— Să nu-ţi pară. Dacă vreuna dintre felinele astea ajunge pe plajă ai
vrea ca fetele şi amicul nostru să rămână fără apărare?
— Fireşte că nu, Bill. Am spus-o doar la prima impresie, aşa într-o
doară, încercă să dreagă busuiocul, Sam. Ei pornim?
Îl iscodi el pe prietenul său, fiindcă de data asta îi pica tocmai bine să
coboare muntele pe partea opusă aceleia dinspre care vizualizase felina.
— Nu încă Sam, nu încă. Unde s-a rătăcit lentila ocheanului s-au mai
putut rătăci şi alte obiecte. Haidem sus!
De data asta cei doi prieteni luaseră hotărârea aproape mutuală de-a nu
se mai despărţi din varii motive. Dispuneau doar de-o singură armă de foc
şi-n cazul unui atac al vreunei fiare cel fără pistol ar fi putut fi primul
primejduit. Se urcară împreună pe stânci începând să privească în jos cu
atenţie. Nu mai descoperiră nimic notabil şi tocmai erau pe punctul de a
coborî când o exclamaţie a lui Sam îl opri pe Bill locului.
— O clipă, Bill. Uită-te şi tu în faţă la stânca aceea. Nu ţi se pare că
lespedea aia de piatră a plasat-o cineva artificial acolo?
Da, asta aşa era. Piatra aceea plată şi netedă de parcă ar fi fost şlefuită
nu avea cum să stea în picioare decât sprijinită de mâna omului, fiindcă un
capriciu al naturii cu greu ar fi putut-o aduce accidental în poziţia aceea.
Trebuia să ai ochii de Argus ai lui Sam şi spiritul său de observaţie pentru
a-ţi putea da seama dintr-odată de un astfel de amănunt aparent
nesemnificativ. Totuşi în ultima vreme se adunaseră mai multe asemenea
amănunte „stridente” ca să nu spună mai mult, pentru a atrage atenţia
simţurilor lui Sam care se afla în alertă. Amândoi prietenii au sărit jos de
pe stânca pe care se aflau şi cu puteri unite au urnit lespedea de granit care
părea să mascheze ceva cu bună ştiinţă. Mare le-a fost mirarea când şi-au
dat seama că aceasta ascundea privirilor intrarea unei grote.
— Măi, să fie! răbufni Sam, cu siguranţă pe aici au intrat cândva
oameni, altă explicaţie nu găsesc.
— E clar că şi-au găsit vreodată oameni adăpostul aici.
— Eşti sigur că nu se mai află şi acum înăuntru?
— E greu de crezut aşa ceva Sam. Uiţi că lespedea de piatră a putut fi
proptită la uşa peşterii numai din afară. De-abia am reuşit amândoi s-o
îndepărtăm dintr-o poziţie mai mult decât favorabilă.
— Noroc că mai avem una din lămpile de buzunar în rucsacul nostru,
oftă uşurat Sam.
Aşa era. Când plecaseră la drum nefiind convinşi că se vor putea
întoarce când încă mai era lumină îşi luaseră şi lanterna ca o simplă
măsură de precauţie nebănuind desigur la ce avea aceasta mai târziu să le
servească. Sam îşi aprinse lampa şi intră cu curaj, primul în văgăună. Dacă
la început gangul întunecos care le apăru în faţă, se dovedi îngust şi făcea
destule meandre nepermiţând ca doi oameni adulţi să meargă alături, pe
măsură ce înaintau în masivul stâncos care cobora în pantă lină, acesta
începuse treptat a se lărgi. Bill începu tot mai mult să creadă că acest
culoar cobora până la poalele muntelui având un corespondent şi o ieşire
pe cealaltă parte. În acest caz dacă această peşteră lungă fusese cel puţin
odată vizitată de oameni, surprizele nu erau excluse.
— Sam, încep să cred tot mai mult că gangul ăsta duce până aproape de
faleză.
— Dacă acest lucru se adevereşte vom fi străbătut insula sau cel puţin
jumătate din aceasta prin subteran.
— Şi asta te deranjează, Sam?
— Mă deranjează numai în ipoteza că nu suntem primii care au
străbătut gangul.
— Dimpotrivă asta ar trebui să te bucure, Sam. Cel puţin avem
certitudinea că peştera asta nu se va afunda undeva în măruntaiele
pământului. Faptul că a mai fost străbătută ne conferă o speranţă.
— Aşa ar trebui să fie, dar nu ştiu de ce, mi se zbate a ghinion, pleoapa
stângă.
Atunci când mi se întâmplă asta lucrurile ies prost de obicei.
— Sam, mi se pare mie sau tu eşti superstiţios? Ce are de-a face pleoapa
ta, cu gangul ăsta răcoros, care ne duce direct şi fără alte inconveniente de
cealaltă parte a muntelui?
Dacă Bill ar fi bănuit atunci ce urmau să mai pătimească în peştera asta
înainte de-a fi capabili să iasă din nou la lumină, şi-ar fi muşcat cu
siguranţă limba…
GROTA ORORILOR
Capitolul 1
În labirintul subteran
Se scursese aproape o oră de când cei doi prieteni, Bill şi Sam porniseră
în explorarea peşterii pe care ochiul versat al celui din urmă o descoperise
mai mult sau mai puţin întâmplător mascată de o lespede de piatră. Dacă
la început atmosfera era răcoroasă şi aerul încă proaspăt lucrurile între
timp prinseseră să se schimbe.
Respiraţia le devenise grea şi broboane mari de transpiraţie le apăruseră
amândurora pe frunte şi pe faţă. Gangul continua să coboare numai că la
un moment dat făcuse o cotitură şi acum Bill nu mai era atât de sigur cum
fusese la început că se va sfârşi pe faleză. Stalactite şi stalagmite specifice
începuseră să apară, spânzurând de tavanul înalt, pentru ca la un moment
dat să se dea speriaţi înapoi. Un stol imens de lilieci, probabil tulburaţi în
habitatul lor vâjâi ca un nor negru pe deasupra capetelor lor grăbindu-se
înspre ieşire.
Bill se întreba pe unde or fi intrat liliecii dacă intrarea în acest gang
subteran le era îngrădită, şi nu putu decât să admită că mai existau
asemenea guri de intrare pe care ei nici măcar nu le bănuiau. Poate că
trupul masiv al unui om nu şi-ar fi putut croi drum să răzbată, dar prin
aceste eventuale guri de aerisire pentru talia unui liliac, singurul mamifer
zburător, acest lucru n-ar fi constituit o problemă. Sam preluase
conducerea şi acum după stârnirea stolului de lilieci, erau mai conştienţi
decât oricând că această peşteră care dispunea de un gang atât de lung cu
siguranţă că avea mai multe corespondenţe cu exteriorul. Mai mult, că era
de aşteptat să le mai ofere şi alte surprize. Prima dintre ele se produse
atunci când au dat de prima ramificaţie laterală, care devia din gangul
principal.
— Ce-i de făcut, Bill pe care rută s-o apucăm acum? Se pare că gangul
ăsta nou deşi mai îngust duce înspre direcţia falezei unde doream să
ajungem noi.
— Sau se poate înfunda. Eu spun s-o ţinem tot înainte, pe gangul
principal. Cu siguranţă nu avem timp să le explorăm pe toate.
Aşa şi făcură. După un alt sfert de oră dădură de o altă deviaţie dar de
data asta pe partea opusă, dar coridorul principal pe care veniseră,
continua şi mai mult, părând că se lărgeşte. Pe pereţii acestuia se puteau
zării la lumina slabă a lămpii de buzunar a lui Sam, alge monocelulare, ce
se remarcau prin coloratura lor verzuie, precum şi câteva nevertebrate
aproape pietrificate acum, din timpurile mai vechi când apa de infiltraţie
cu conţinutul lor de acid carbonic, dizolvase rocile calcaroase, odată ce tot
ea permisese afluxul de organisme specifice acestui biotop, păianjeni,
viermi, crustacee.
— Ptiu drace, făcu Sam scârbit privind la aceste reminiscenţe,
întotdeauna mi-a fost scârbă de vietăţile care mişună prin străfundurile
pământului.
— Este o discriminare Sam. Nu sunt cu nimic mai dăunătoare decât
acelea care vieţuiesc la suprafaţă. Ţi-ar place mai degrabă să te înfrunţi cu
felina pe care spui că ai văzut-o la marginea pădurii?
— Asta nu! Dar până unde ne va duce gangul ăsta afurisit care am
impresia că nu se mai termină?
— Până în vale bineînţeles, nu vezi că toate au o pantă descendentă?
— De parcă gangul principal nu ne-ar fi dat şi aşa destulă bătaie de cap,
acum trebuie să apară şi altele, ca şi când ne-am afla în încăperile
subpământene, sau în labirintul minotaurului.
— Ei vezi Sam? După părerea mea toate astea sunt galerii laterale pe
care odinioară, în vremuri străvechi s-a putut evacua lava. Tot ce e posibil
să aibă guri suficiente de aerisire altminteri aerul ar fi fost mult mai rău
decât îl percepem noi acum.
— Şi nu ţi se pare destul de rău, amice? Pe de altă parte vorbeai de
vremuri de odinioară. Nu ţi-ai pus întrebarea ce s-ar putea întâmpla dacă
vulcanul ar mai fi activ?
— N-am susţinut niciodată că e stins iremediabil, ci doar că este în
letargie. Cât despre perspectiva de-a porni să-şi reverse lava chiar acum,
nu prea cred. Ar fi trebuit să dea semnale, fum, zguduituri, cutremure, pe
care le- am fi sesizat între timp. Dacă totuşi ar face-o ar trebui să fim cei
mai ghinionişti oameni din lume, ca dintre atâtea sute sau chiar mii de ani,
când a avut tot timpul s-o facă, să-i dea prin gând să izbucnească tocmai
acum.
— Şi ce te face să crezi că nu suntem, Bill? Nu ne-au mers toate de-a-
ndoaselea în ultimul timp?
— Poţi să pui problema şi aşa dacă eşti un om sceptic, şi nu vezi decât
jumătatea goală a paharului. Pe de altă parte nu uita că deşi am fost de
fiecare dată în primejdie de moarte am reuşit să scăpăm cu faţa curată. Nu
mai departe în ultima noastră aventură, aeriană.
— Care nu s-a finalizat încă.
— E drept, încă mai suntem în plină acţiune. Dar ia te uită, gangul
nostru se lărgeşte, să ştii că debutează într-o galerie mai mare.
De parcă gura lui Bill i-ar fi fost aurită după nici zece minute au debutat
într-o rotondă, a cărui tavan înalt de-abia a putut fi explorat de raza palidă
de lumină care venea de la lampa electrică a lui Sam. Şi aici din tavan şi
pereţii laterali atârnau stalactite şi stalagmite imense în timp ce paşii lor
stârniră norişori roşiatici de praf.
În mod ciudat aici aerul părea să se fi împrospătat, întrucât devenise
mai respirabil, dar temperatura cu siguranţă nu trecea de zece grade. Din
această grotă de formă aproape ovală, porneau mai multe ganguri pe-un
areal de o jumătate de arc de cerc. Cu siguranţă cei doi prieteni, surprinşi,
nu şi-ar fi imaginat o astfel de situaţie. Pe care dintre aceste guri de tunel,
întunecate, s-o pornească acum? Şase asemenea intrări, numără la
repezeală Bill şi nu era sigur că nu se mai aflau prezente şi altele în
colţurile întunecoase ale acestei rotonde în care nu putea ajunge lumina
slabă a lămpii lui Sam.
— La dracu! exclamă Sam înfuriat. Ce-i de făcut acum, Bill? Cum am
putea decide care dintre aceste tuneluri, duce afară, la aer şi libertate?
Dacă ne apucăm să le explorăm pe toate ne-ar trebui poate şi o săptămână.
— Păi nici n-o s-o facem, amice. Părerea mea este că toate duc afară,
după un parcurs mai mult sau mai puţin sinuos. Totuşi, pentru a nu ne
reproşa mai târziu, eu zic să le luăm la rând pe fiecare dar să nu avansăm
mai mult decât câţiva metri. După ce te vei opri, pentru că tu vei avea
cinstea să păşeşti în faţă fiind posesorul lămpii, vei mai lumina alţi câţiva
metri înainte. Abia pe urmă vom ţine sfat şi vom decide.
Fiindcă nu-i putea opune un argument mai solid prietenului său, Sam
acceptă această măsură de compromis. De altfel ce le mai rămânea să facă
dacă nu voiau să se reîntoarcă de dragul siguranţei, pe gangul pe care
veniseră? Aceasta s-ar fi soldat cu o imensă pierdere de timp şi efort, fără
să-şi fi putut finaliza totuşi cercetările. Sam păşi în faţă, şi după vreo cinci
sau şase metri lăsă lumina lămpii sale să se plimbe pe pereţii noii caverne
care după părerea lui Bill nu era decât una dintre numeroasele canale de
scurgere ale lavei vulcanului care irupsese în vechime.
Fiindcă nimic deosebit nu observaseră la capătul fluxului luminos se
reîntoarseră în grotă, luând la rând o a doua gură de canal, după ce Bill se
strădui să lase câteva semne chiar în faţă pentru a evita reparcurgerea lui
încă o dată. De patru ori intrară şi ieşiră din aceste tunele fără ca nimic
relevant să li se ofere. Bill devenise tot mai încredinţat de adevărul celor
enunţate chiar de el ceva mai devreme, că toate aceste ganguri urmau să
ducă afară, undeva pe litoral după o cale subpământeană mai mult sau mai
puţin sinuoasă.
Intraseră deja în cel de-al cincilea tunel, cel care se redirecţiona
aproximativ înspre porţiunea de faleză la care voiau să ajungă şi Bill era
pe cale să-şi sfătuiască prietenul să păşească mai departe, hotărându-se
deja pentru acest tunel pe care urmau să-l străbată până la capăt, când
ochii celor doi prieteni deprinşi deja cu semiobscuritatea care domnea în
jur observară ceva neobişnuit.
— Măi, să fie! exclamă Sam surprins, mai făcând repede doi paşi în
faţă. La aşa ceva trebuie să-ţi mărturisesc că nu m-aş fi aşteptat!
Întrucât orizontul de observaţie îi fusese obturat de silueta masivă a
prietenului său lui Bill, îi scăpase momentan ocazia de-a examina obiectul
uimirii lui Sam. După ce i se alătură, nu mai avu nicio îndoială. De un colţ
mai proeminent de stâncă atârna ceva ce semăna cu o scară împletită din
frânghii, lungă de câţiva metri. Sam începuse tocmai s-o examineze cu
atenţie proiectând fluxul de lumină asupra acesteia, şi chiar întinsese mâna
s-o atingă. Bill era încredinţat că aceasta se va destrăma pe loc,
aşteptându-se ca ţesătură să fii fost deja putrezită, dar spre mirarea lui nu
se întâmplă aşa. Mai mult decât atâta când o atinse el însuşi cu o apucătură
fermă îşi dădu seama imediat că era dintr-un material deosebit de
rezistent, aducând uimitor de bine cu acele scări din funii împletite
folosite de corăbieri în periplurile lor maritime.
— Ce spui Bill, te-ai fi aşteptat la una ca asta? Şi pare cât se poate de
solidă, adăugă el încercând să tragă cu mâna dreaptă de unul dintre
ochiurile sale.
— Şi ce concluzii tragi din toate astea
Sam?
— Păi singura raţională. Au mai fost oameni în grota asta, şi probabil
marinari.
— Asta-i tot?
— Ce mai vrei acum? Mai cred, după tăria frânghiei că destul de
curând.
— Nu-i suficient Sam. Străduieşte-te mai mult. De ce crezi c-au lăsat
oamenii aceştia, scara asta de frânghii aici? Şi mai întâi de ce au adus-o?
— Prea multe întrebări Bill şi prea multe presupuneri. C-au luat scara
de frânghii cu ei nu mă surprinde peste măsură, dat fiind podişul ăsta
stâncos. De ce au lăsat-o însă aici este o cu totul altă poveste. Sunt două
variante. Fie li s-a părut prea grea la un moment dat şi s-au putut dispensa
de ea, fie fiindcă mai aveau intenţia să mai revină.
— Şi de scară ar mai fi avut nevoie.
— Cum spui tu, Bill. Ei şi-acum ce-i de făcut, ne continuăm drumul
sau…
— Nu înainte de-a mai examina încă odată grota asta misterioasă cum
trebuie.
— Dacă tot suntem aici, hai s-o facem. A doua oară nu mi-ar mai plăcea
să mă întorc. Cu ultima propoziţie a lui Sam, Bill nu putea decât să fie de
acord. Nici lui nu i-ar mai fi plăcut să reintre în acest labirint subteran. Tot
vorbind, se reîntorseseră în grota de unde veniseră.
Bill avea de gând să cerceteze pereţii grotei cât mai temeinic cu putinţă
pentru a vedea dacă nu există vreo nişă secretă undeva la înălţime pentru
care ar fi fost utilă. Altminteri prezenţa acestei scări mai degrabă
marinăreşti în acest loc i se părea total lipsită de sens.
Mai întâi trebuiau cercetaţi pereţii care prezentau proeminenţe sau chiar
colţuri de care ar fi putut fi atârnată o astfel de scară mobilă, şi la această
înălţime n-o puteau face decât cu ajutorul lămpii aflate în posesia lui Sam.
Cu multă grijă cei doi prieteni au dat ocolul grotei străduindu-se să
lumineze la înălţimea scării pe care o luaseră cu ei.
Oricât ar fi fost de ciudat pereţii acestei rotonde, cel puţin la altitudinea
corespunzătoare lungimii scării, în afară de câteva asperităţi nu tocmai
proeminente nu prezentau colţuri cu adevărat solide de care ar fi putut fi
atârnată o astfel de scară. Nu era imposibil ca acestea să se afle mai sus,
dar în acest caz scara s-ar fi putut dovedi prea scurtă. Nici această
eventualitate nu aveau cum s-o verifice întrucât raza slabă de lumina nu
putea penetra până la tavanul deosebit de înalt. De la o vreme Bill începu
să strâmbe din nas, ceea ce-l făcu pe Sam să întrebe.
— Se pare Bill că pereţii ăştia nu ne oferă nicio explicaţie raţională a
prezenţei scării în această grotă.
— Nu-i asta Sam, de asta m-am convins mai demult. Nu simţi un miros
deosebit aici, de partea asta a grotei?
— Bineînţeles, de mucegai şi excremente de lilieci, dar la ce te-ai fi
putut aştepta?
— Păi ăsta a fost un miros constant cu care ne-am obişnuit între timp ca
să spun aşa. Pe lungă mucegai şi fecale, adulmec în plus o „savoare” de
criptă şi putrid, de parcă ne-am afla în apropierea unui cimitir.
— Nici nu-i de mirare Bill, leşuri de animale, dacă nu ne-am gândi
decât la lilieci…

Capitolul 2
Capcana
Dar mai departe Sam nu-şi putu continua fraza până la capăt. Păşiseră
pe ceva moale sau pământul se surpase sub ei, pentru că se pomeniră
căzând în gol vreo cinci metri. Din fericire aterizară tot pe ceva moale şi
pufos, care stârni nori de praf roşietici în urma impactului.
— Eşti teafăr, Bill? răsună de undeva de lângă el, vocea îngrijorată a lui
Sam.
— Aşa cred, norocul nostru e că am căzut pe moale.
— Dar cum se face că ne-am prăbuşit aşa deodată, în gol?
— În momentul când a cedat solul sub picioarele noastre, sau a
impactului?
— Şi într-un caz şi în altul.
— Bănuiesc că deasupra gropii în care ne-am prăbuşit au fost legate
beţe de bambus, peste care s-a pus pământ. Sigur că astea au cedat la
greutatea noastră comună. Probabil ar fi cedat şi dacă numai unul dintre
noi păşea peste această capcană drăcească.
— Dar cine să fii făcut toate astea, Bill? Şi mai ales de ce?
Bill ridică din umeri întrucât el însuşi nu era capabil să ofere vreo
explicaţie. Dar Sam nu- şi epuizase tirul întrebărilor.
— După câte am avut senzaţia, mi s-a părut că am perceput un pârâit
ciudat, deosebit de primul în momentul aterizării.
— Tot ce se poate. Acum îmi amintesc că am simţit la fel. Ce naiba ar
putea să fie?
— Stai să-mi recuperez lampa, care mi-a căzut din mână în momentul
impactului, sugeră, Sam.
Într-adevăr, aici jos, la subsolul unde căzuseră domnea un întuneric
beznă, şi fără sursa de lumină a lui Sam, cu siguranţă nu s-ar fi putut
orienta deloc, în acest nou tunel de la subsol, cum credea cel puţin Bill că
se află.
Urmară câteva minute lungi şi stânjenitoare în care nu se mai auziră
decât bâjbâielile lui Sam, urmate de înjurăturile de rigoare, segmentate din
nou de acele pârâituri de parcă prietenul său negru ar fi călcat din
nebăgare de seamă pe nişte scânduri putrezite. Bill nu-şi putea îmagina cu
niciun chip în ce fel de tainiţă nimeriseră, putea simţi însă că mirosul de
hoit şi de putrid se accentuase. Dură destul de mult până ce Sam dădu în
sfârşit de lampa sa de buzunar, fapt precedat de un oftat de uşurare al
acestuia.
De-abia sfâşie fulgerul razei de lumină al lămpii lui Sam întunericul că
Bill se şi dădu îngrozit înapoi. În faţa lui, sau mai degrabă la picioarele
sale, se iţea scheletul unei fiinţe omeneşti cu craniul descărnat în care
parcă numai dantura impecabilă a dinţilor care mai rămăseseră întregi îi
confereau un rânjet sardonic. În acelaşi moment auzi binecunoscuta
înjurătură a lui Sam, care scrâşni nu mai puţin oripilat.
— I’ll be damned Bill! Am nimerit într-o criptă.
— Dar aici i-un adevărat cimitir Sam, veni răspunsul aproape involuntar
de pe buzele lui Bill.
Şi aşa părea să fie!
Lăsând să-şi plimbe fluxul de lumină al lămpii sale încoace şi încolo,
stabiliră amândoi că peste tot erau presărate schelete, carcase intacte dacă
se putea spune aşa, cu excepţia celor pe care cei doi prieteni le
sfărâmaseră în cădere.
Numai la aşa ceva nu se aşteptaseră. Părea să fie un mormânt străvechi
în care fuseseră odinioară înmormântaţi cel puţin o jumătate de duzină de
oameni, şi Bill nu se putu opri să nu se gândească la vreun cataclism
natural care-i surprinseseră aici pe aceste biete fiinţe omeneşti cărora nu li
se acordase nicio şansă. Dacă însă era vorba de lava unui vulcan atunci
nici scheletele acestora n-ar fi putut rămâne întregi. Mai degrabă fusese
vorba de-un cutremur când se surpase vreo galerie şi aceşti oameni,
incapabili să mai acceadă la suprafaţă au murit de foame şi sete.
— Îngrozitor, Sam. Cu siguranţă aceşti oameni au murit mult în urma
erupţiei vulcanului. Dacă n-ar fi fost aşa, demult s-ar fi transformat în
cenuşă şi scheletele acestor biete fiinţe omeneşti.
— Asta îmi pare evident, dar dacă e aşa despre ce alt cataclism ar putea
fi vorba?
— Mă gândesc la un cutremur. Nici galeriile astea subterane nu se surpă
din senin.
— În cazul ăsta iată nişte nenorociţi mai ghinionişti decât noi. Să-i
surprindă mişcarea seismică pe când se aflau în tunel!
— Dar ce fel de oameni să fii fost aceştia? Vechi locuitori ai insulei? Şi
ce să caute toţi aceştia deodată în peşteră?
— Ştii ce Bill? N-am putea să ne batem mai târziu capul cu toate
întrebările astea, şi să încercăm să ieşim mai întâi din această cocină
mortuară? Nu de alta dar îmi vine să-mi vărs şi maţele din mine din cauza
miasmelor exalate.
Fără a mai aştepta răspunsul prietenului său Sam îndreptă fluxul
luminos al lămpii sale pe pereţii micii grote în care nimeriseră, dar numai
pentru a stabili că într-adevăr se aflau la o adâncime de cel puţin cinci
metri raportat la nivelul grotei principale din care se prăbuşiseră.
Spre uimirea şi groaza nespusă a amândurora stabiliră cu acest prilej că
pereţii gropii, sau criptei unde zăceau presărate peste tot scheletele erau cu
desăvârşire netezi.
— Bine că măcar mai avem scara de frânghie, îi lăsă să-i scape lui Bill
un oftat de uşurare.
Asta, fiindcă încă în timp ce vorbea cu Sam, la lumina difuză care
domnea în criptă şi care le permisese să vadă scheletele, observase în
treacăt că prietenul lui, Sam, se prăbuşise cu tot cu scara de frânghii, pe
care şi-o atârnase împăturită pe lângă umeri.
Ce bine că Sam nu depusese scara undeva alături în timp ce lumina
pereţii la înălţime, în căutarea unei nişe secrete. Dar între timp Sam parcă
uitase de scară. Continua să dea ocol criptei ca un leu în cuşcă, ridicându-
se pe vârfuri pentru a strălumina cât mai sus în speranţa descoperirii unor
proeminenţe care să le permită ascensiunea, şi în final ieşirea din groapă.
Şi din nou o undă de speranţă. Situaţia nu era nici pe departe atât de
deznădăjduită. Aveau scara şi mai presus de asta dispuneau de cele două
cuţite pe care le aveau asupra lor şi cu care puteau săpa trepte în peretele
de stâncă, pentru a ajunge la suprafaţă. Desigur îi aştepta o muncă asiduă
şi grea dar la ce te puteai aştepta? Timp aveau la dispoziţie berechet.
Pe de altă parte un gând nu mai puţin oribil nu pregeta să i se insinueze
în minte. Dacă ieşirea din acest puţ n-ar fi fost decât o problemă de timp şi
răbdare cum se face că aceşti nefericiţi care-şi găsiseră până la urmă
sfârşitul în această groapă, n-au reuşit ei înşişi să răzbată la suprafaţă?
Doar dacă n-ar fi dispus la rândul lor de unelte contondente cu care să-şi
sape trepte în pereţii puţului, sau…
Sau dacă aceşti oameni nu fuseseră aruncaţi morţi în groapa asta, mai
mult sau mai puţin naturală. Orice variantă nu putea fi aprioric exclusă, iar
lui Bill care era mai degrabă un tip analitic şi meditativ se văzu prins în
caruselul presupunerilor de tot felul. Nu-i fu dat să se cufunde în alte
supoziţii fiindcă la un moment dat, Sam, care dăduse ocolul pentru a nu
ştiu câta oară perimetrului puţului de formă circulară în care căzuseră se
împiedică de ceva după care căzu cât era de lung la pământ. Urmară cum
era şi de aşteptat un potop de înjurături neaoşe ale lui Bill, care ar fi făcut
cinste oricărui culegător de folclor din patria unchiului Sam.
— Ce s-a întâmplat Sam? îl întrebă cu înfrigurare în glas. Bill pe
prietenul său, care se temea acum mai mult de pierderea iremediabilă a
lămpii decât de eventuala integritate corporală a amicului său.
Asta, deoarece în momentul când Sam se lungise la pământ dintr-un
motiv sau altul, un întuneric deplin îi învălui brusc. A zăcea în întuneric,
printre atâtea schelete umane într-un cavou, nu e un prilej de bucurie
pentru nicio fiinţă umană.
— M-am împiedicat de ceva, şi am căzut, ce altceva? mormăi prietenul
său negru nemulţumit.
— Şi lampa Sam, lampa? Doar o ţineai în mână.
— O ţineam, dar mi-a scăpat. O s-o caut acum mormăi Sam pe aceeaşi
voce ursuză.
Din nou urmară câteva minute de aşteptare cumplite. Dacă Sam nu
găsea lampa sau se defectase în momentul căderii era o a doua veste cât se
poate de neplăcută în ultima jumătate de oră. Să-ţi bâjbâi pe întuneric
ieşirea dintr-un puţ adânc de cinci sau şase metri, era o perspectivă
îngrozitoare. Chiar dacă lampa va fi găsită şi va funcţiona, cât oare va mai
ţine bateria? Te durea capul şi numai să te gândeşti la toate aceste
perspective, lată că ideea de-a accede pe faleza opusă aceleia pe care
aterizaseră ei se dovedea a fi cât se poate de nefericită.
După vreo zece minute în care nu se mai auzea decât trupul lui Sam care
se foia pe fundul gropii de colo până colo, mai zdrobind în bâjbâielile-i
febrile alte câteva schelete a căror oase se auziră clar, pârâind, un flux de
lumină sfâşie încă odată întunericul din jur. Sam găsise lampa şi har
Domnului aceasta nu se defectase. Un imens oftat de uşurare ieşi din
gâtlejurile celor doi, de parcă ar fi reuşit să se caţere cumva din nou la
suprafaţă. Era adevărat că încă nu reuşiseră dar Bill cel puţin credea că
aveau bune perspective de-a o face.
— De-acum, se auzi glasul încărcat de emoţie a lui Sam, o să am grijă
de lampa asta mai mult decât de ochii din cap.
— Aşa să faci, Sam, îl sfătui şi Bill, relaxat. Şi mai întâi vezi de ce te-ai
împiedicat.
— Acum că-mi aduci de-aminte, mă tem c-a fost un obiect metalic.
— N-ai de ce te teme Sam, pentru că orice obiect de metal se poate
transforma într-o unealtă care să ne permită să ieşim afară. Prietenul său
negru nu-i răspunse dar după un minut sau două i se auzi din nou vocea.
— Mi se pare c-a fost un inel sau un belciug de fier.
Aşteaptă o clipă. După alte câteva minute în care Sam îi înmână lampa
prietenului său în timp ce el scormonea cu mâinile goale în adâncime,
acesta dădu verdictul.
— Este vorba de-un cufăr sau un sipet, de mărimea unui geamantan
obişnuit, îngropat aici la margine. Cred că o să mă servesc acum de cuţitul
meu.
Numai după ce Sam lucră cu febrilitate vreun sfert de oră ieşi la lumină
un sipet de formă paralelipipedică de lungime de vreun metru şi două zeci
de centimetri şi o lăţime pe jumătate, într-adevăr acest sipet fusese
prevăzut cu-n belciug de fier de formă semicirculară, în întregime ruginit
acum, probabil în urma contactului cu apa datorită infiltraţiilor subterane,
şi care se sfărâmă complet în urma unor lovituri zdravene pe care i le
aplică Sam cu mânerul de oţel al cuţitului său.
Până la urmă cu puteri unite reuşiră să desprindă capacul confecţionat
dintr-o placă de alamă care era un aliaj dintre zinc şi cupru. Ceea ce
văzură la lumina palidă a lămpii de buzunar îi umplu de o nespusă uimiră.
Cufărul, pentru că potrivit dimensiunilor sale cu greu ar mai fi putut fi
catalogat printre sipete, era doldora de pietre preţioase. Nestemate de toate
culorile şi mărimile, într-o colecţie despre care niciunul dintre ei nu şi-ar
fi putut închipui vreodată că există. Rubine ale căror culori variau de la
roz la roşu-carmin şi roşu intens la ametistele violete, topaze de diferite
culori, albastre, roz, roşii, şi galbene, safire aşijderea de diferite culori,
numite, rubinul roşu oriental, safirul violet sau ametistul oriental, safirul
galben sau topazul oriental, safirul verde sau smaraldul oriental, într-o
bogăţie de nuanţe şi culori care străluceau ele însele reflectând şi
amplificând cumva lumina în bezna din jur. Asta numai la capitolul
nestemate. Urmau la rând colecţiile de perle, într-o bogăţie şi varietate
nemaivăzută. Printre altele, după experienţa lui din aventura lui cu piraţii
asiatici (vezi, CORABIA CU PERLE DE OSAKA), Bill care începuse să
fie un cunoscător cât de cât versat în acest gen de podoabe, recunoscu că
unele erau de-o valoare aproape inestimabilă, prin mărimea forma şi
acurateţea lor.
Astfel identifică, şiraguri de perle cu elice roşii, cu safir în formă de
stea, şiraguri de perle indiene în aquamarin, perle din Tibet, turcoaze, cu
rubine de Siam, cu onyx persan, cu ametiste chinezeşti, cu diamante
indiene, şi câte altele.
Într-un compartiment special, cei doi prieteni descoperiră o mulţime de
cristale octaedrice şi dodecaedrice, o parte incolore, iar altele colorate
încluzând toate nuanţele de albastru, până la negru.
— Asta e partea cea mai valoroasă, Sam, exclamă extaziat Bill care pe
moment uitase situaţia ingrată în care se găseau.
— Dac-ar fi să mă întrebi pe mine, nici pe departe, Bill. Mult mai
apetisante sunt cele pe care le-am văzut până acum. De ce-ar fi astea atât
de valoroase?
— Poate pentru că astea sunt diamante, adică o varietate cristalină a
carbonului formate la temperaturi şi presiuni uriaşe în străfundurile
pământului. Nestematele adică, rubinele, safirele, topazele, smaraldele, şi
mă rog altele de genul ăstora, sunt oxizi de aluminiu şi eventual siliciu
cristalizate în sistemul romboedric, de multe ori mai puţin dure decât
diamantul.
De altfel safirul se poate obţine şi sintetic din oxid de aluminiu colorat
cu săruri de crom şi cobalt dar este de 150 de ori mai puţin dur decât
diamantul.
— Dar ce, diamantele nu se pot obţine pe cale sintetică?
— Se pot şi astea dar cheltuiala e mai mare decât valoarea diamantului
obţinut.
Diamantele de faţă, sunt pietre brute, dar după prelucrare şi şlefuire
valoarea lor poate creşte de câteva ori îl lămuri doct, Bill, pe prietenul său.
Tot vorbind descoperiră într-o punguţă de catifea şi câteva diamante
prelucrate aşa cum amintise Bill, toate de-o mărime şi frumuseţe
incredibilă.
— Vezi tu Sam, îşi continuă Bill prelegerea o singură piatră din astea ar
putea asigura fericirea şi bunăstarea câtorva familii, fie ele din lumea
veche, adică Europa sau Lumea Nouă, America ta.
Dar ia stai, cufărul ăsta, mai are un compartiment. Aşa era într-adevăr,
şi de fapt, aceasta părea să confere masa sau greutatea covârşitoare a
acestui adevărat sipet de tezaur.
În pungi de piele destul de grele cum păreau să fie după ce Sam şi Bill
le luară, cântărindu-le, în mână ieşiră la iveală o mulţime de monede,
majoritatea de aur. Valoarea intrinsecă a metalului, dar mai ales vechimea
acestor monede ce s-ar fi putut constitui în nepreţuite piese de colecţie li
se revelă imediat. Se găseau acolo de la aurei şi dinari, prea binele
cunoscute monede din antichitatea romană, drahme, dinari arabi, ducaţi
medievali din aur şi argint, guinee britanice din aur, taleri austroungari din
argint, dubloni spanioli, ţechini turceşti, oboli greceşti din argint şi câte şi
mai câte.
N-au găsit însă monede din bronz destul de frecvente şi acelea, începând
de la sesterţii romani, asta şi poate pentru că acei care le colecţionaseră şi
le îngrămădiseră în această uriaşă casetă magică preţuiau cu precădere
doar ce era mai valoros, aurul şi argintul. Într-o mică pungă de catifea
Sam scoase la iveală şi renumiţii talanţi de aur, cu o valoare atât de mare
şi în care se achitau în antichitate despăgubirile de război. Pentru moment
cei doi prieteni rămăseseră atât de uluiţi încât pe moment uitaseră şi de
vecinătatea scheletelor şi de faptul că se aflau claustraţi într-un puţ de
vreo cinci sau şase metri adâncime şi un diametru la bază de maximum
şase metri.
Mai mult chiar!
Sam cuprins de febra descoperirilor începuse să dea ocol gropii,
examinând cu mare atenţie solul, doar, doar, va mai descoperi ceva
asemănător. Ba chiar păru să aibă noroc, întrucât scoase o exclamaţie de
plăcută surpriză când dădu de carcasa metalică a unei a doua casete.
Aceasta, după ce fusese scoasă la suprafaţă, era sensibil mai mică şi se
dovedi un fel de seif, întrucât nu izbutiră cu niciun chip să-i desprindă
capacul. Ce putea să se găsească în această casetă metalică puteau numai
să ghicească.
Sam însă tenace ca întotdeauna se înverşuna s-o deschidă, până ce la un
moment dat Bill, brusc „iluminat”, îi domoli entuziasmul prietenului său
negru. În minte îi revenise preceptul biblic, în care omului avar care aduna
averi peste averi i se reproşa: „nebune în această noapte vor veni să ceară
sufletul tău. Toate astea ale tale ale cui vor fi? Ce ar putea da omul în
schimb pentru sufletul său?”
— Opreşte-te Sam! Opreşte-te omule! nu vezi ce nebunie suntem pe
cale să comitem? La ce ne foloseşte tot aurul şi toate diamantele din lume
dacă nu putem ieşi din cavoul ăsta? Mai bine să ne drămuim efortul şi
rezerva bateriei lămpii noastre pentru a săpa trepte în pereţii puţului
pentru a ieşi de aici. Pentru ceea ce vrei să faci avem mai târziu tot timpul
din lume. Ca deşteptat dintr-un vis urât, Sam se opri ruşinat, în cele din
urmă.
— Ai dreptate Bill, m-au vrăjit şi pe mine pentru o vreme bogăţiile
astea. Haide să săpăm treptele şi să ieşim afară!

Capitolul 3
Îngropaţi de vii
Cei doi prieteni nu mai pregetară şi pregătindu-şi amândoi cuţitele şi
începură să sape primei trepte. Spre bucuria lui Bill totul părea să decurgă
foarte uşor. Se pare că roca dintr-un motiv sau altul era friabilă, şi primele
trepte le săpară într-un timp record. Acum însă urma partea cea mai grea.
Căţărat pe umerii vânjoşi ai lui Sam, Bill care era mai uşor şi mai înalt
începu să sape treptele la o înălţime mai mare. Acum însă adâncitura
trebuia să fie mai mare pentru a susţine greutatea celui care urma să sape
mai departe. Deocamdată scara de frânghie nu părea să le fie de niciun
ajutor. Avea lungimea potrivită, numai că degeaba ar fi aruncat-o în sus
întrucât nu ar fi întâlnit niciun colţ de stâncă de care aceasta să se agaţe.
Cu toate astea, mai mult în virtutea inerţiei şi pentru a nu spune că n-a
încercat, Bill căută s-o arunce în sus, ţinând-o însă strâns de celălalt capăt.
Spera ca de la înălţimea aceia, de pe umerii lui Sam să o poată ancora de
un colţ mai proeminent de stâncă aflat ceva mai departe, deşi în sinea lui
era conştient că era o speranţă deşartă. Nu-şi amintea că atunci pe când se
aflau în grota cea mare în apropierea terenului care se surpase să se fi găsit
aşa ceva. Cu toate astea Bill nu-şi putea explica deocamdată utilitatea
acestei scări mărinăreşti, dosită cu bună ştiinţă într-una dintre galeriile
laterale. În sfârşit chiar dacă această tentativă cu scara era sortită eşecului
tot le mai rămâneau cuţitele cu care să-şi scobească treptele spre
suprafaţă. După a nu ştiu câta încercare Sam de jos care începuse şi el în
ciuda forţei sale să gâfâie, îi strigă prietenului său:
— Las-o naibii de scară, Bill. Sapă mai departe treptele, şi-apoi oricare
dintre noi ajunge sus, se poate folosi şi de scară pentru a-i putea ajuta
celuilalt.
Asta părea să fie chiar vocea raţiunii, pentru că Bill îşi abandonă de
îndată prima intenţie. Se dedică muncii de „săpat în piatră” cum s-ar zice,
până ce Sam care transpirase din răsputeri îi strigă că nu mai poate. Bill
sări sprinten jos, şi amândoi prietenii se opriră pentru a-şi mai trage
sufletul. După o pauză de vreo 20 de minute, urmă prima tentativă a lui
Sam de a accede sus. Voia ca sprijinindu-se pe primele trepte săpate de
Bill deasupra capului său să-şi continue mai departe munca. Ceea ce urmă
a fost un fiasco total. Pereţii cavernei în care din nenorocire nimeriseră se
dovediră atât de friabili încât cedară imediat ce Sam se aburcă în sus.
Probabil se înmuiaseră din cauza infiltraţiilor, sau conformaţia rocii era de
aşa natură încât nu putea susţine greutatea lui Sam. După câteva încercări,
toate infructuoase, Sam se resemnă:
— Nu merge Bill. Peretele este prea moale pentru greutatea mea. E
rândul tău să încerci. Prin urmare erau nevoiţi să facă alte trepte în locul
celor ruinate de către Sam.
— Bine, voi încerca şi eu, dar de data asta vom încerca să ne săpăm
treptele pe peretele opus. Nu toţi pereţii au aceeaşi rezistenţă, şi poate că
de data asta să avem noroc, roca fiind mai consistentă.
După o nouă pauză de o jumătate de oră de data asta, reîncepură munca
lor de Sisif. Încă pe când săpa primele trepte pe peretele opus, Bill realiză
că de data asta roca părea şi mai labilă, pământul şi mai afânat. Cu cât
reuşeau să sape treptele mai uşor cu atât şi rezistenţa acestuia se dovedea
mai slabă sortind încercările lor eşecului. Cu toate astea niciunul dintre ei
nu-şi mărturisiră deschis înfrângerea. Sperau ca măcar mai sus roca să
devină mai rezistentă şi să le susţină greutatea atunci când va trebui să se
sprijine în picioare. Şi de data asta Sam se constitui în baza piramidei pe
care se aburcă Bill cel mai înalt şi mai uşor. Lampa o sprijiniseră în colţul
opus înţepenind-o într-un unghi favorabil pentru a ilumina cât de cât
frontul de lucru, şi desigur pentru a o feri în cazul când unul sau altul
dintre ei s-ar fi prăbuşit iarăşi la pământ. În definitiv aceasta era tot ceea
ce le mai rămăsese şi ar fi fost de neînchipuit să rămână şi să fie nevoiţi
să-şi caute salvarea pe întuneric.
Când din nou prinse să gâfâie Sam aproape epuizat, Bill sări jos, după
care fără a-şi mai îngădui niciun moment de odihnă făcu prima tentativă
de a se căţăra sus. Pentru o mai bună aderenţă şi pentru a-şi diminua
povara Bill se descălţă mai întâi, după care sprijinit de Sam, îşi puse
piciorul pe prima treaptă. Urmarea a fost că Bill care renunţase pentru o
clipă la sprijinul umerilor vânjoşi ai prietenului său negru se prăbuşi
îndată la pământ. Nici de data asta treptele săpat cu atâta migală de ambii
prieteni, şi mult în adâncime, se dovedi că nu putea suporta nici măcar
greutatea lui Bill.
Profund dezamăgiţi, neştiind ce să mai facă amândoi prietenii se aşezară
pe jos. Începuse de ceva vreme să-i chinuie setea, întrucât munca asiduă îi
făcuse să piardă apa din organism, dar niciunul nu îndrăznea să aducă
primul vorba despre această nevoie trupească. La această cerinţă a
organismului se mai adăuga şi foamea întrucât trecuse destul timp de când
nu mai puseseră nimic în gură. Lată că de la euforia descoperirii comorii
trecuseră pragul celei mai adânci dezamăgiri fiindcă niciunul dintre ei nu
era capabil să găsească soluţia salvatoare de a ieşi din acest cavou.
— Sam, prietene, stăm prost, i-o mărturisi fără ocol Bill, tovarăşului său
de suferinţă.
— Nu-mi spui o noutate. Mi-a trecut şi mie prin minte că este extrem de
greu dacă nu imposibil de-a ieşii vii din acest adevărat mormânt. Cine ştie
dacă oamenii aceia, de morţii din jur vorbesc acum, n-au fost aruncaţi de
vii în această hrubă şi oricât s-ar fi străduit n-au mai reuşit să iasă afară.
— Ba cred că tocmai aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile Sam.
Presupun că cei care au ascuns comoara aici, au fost piraţi la vremea lor, şi
câţiva dintre ei au primit misiunea s-o îngroape aici. Pentru a înlătura
orice bănuială a celor ce urmau să execute această corvoadă, au luat şi
scara de frânghii cu ei.
— Restul mi-l pot imagina şi singur, Bill. Sărmanii au fost ademeniţi să
coboare, după care şeful acestora însoţit sau nu de către complici, şi-au
văzut de drum părăsindu-şi camarazii în nelegiuiri, aici.
— Iar scara de frânghii au ascuns-o întruna dintre galeriile laterale
pentru cazul când la întoarcere vor vrea să ridice comoara, îl completă pe
camaradul său negru, Bill.
— Numai că nu s-au mai întors. Ce crezi că s-a putut întâmpla, Bill.
— Ştiu eu? Poate un naufragiu, poate că au fost prinşi şi executaţi, orice
variantă este posibilă. Bill tăcu frământat de gânduri negre.
Dacă scenariul pe care şi-l imaginară era corect atunci asta însemna că
fără ajutor din afară niciodată nu vor mai putea ieşi de aici.
Dacă s-ar fi putut, ar fi ieşit şi aceşti oameni care cu siguranţă
dispuneau şi ei de unelte, care le serviseră odată, la săparea gropii în care
depuseseră cufărul şi caseta. La gândul acestor posibile unelte Bill fu
năpădit brusc de o nouă speranţă. De parcă ar fi avut aceleaşi gânduri Sam
se exprimă.
— Va trebui să căutăm cu mult mai multă atenţie în jur poate vom găsi
şi alte unelte care ne-ar putea ajuta în munca noastră. Desigur Sam nu-şi
dusese gândul până la capăt. Dacă aceste unelte ar fi existat şi mai ales
dacă le-ar fi putut fi de folos, ce i-ar fi putut împiedica pe aceşti nenorociţi
să iasă afară?
Numai dacă înainte de-a pleca, într-un ultim gest de graţie, cei ce
stătuseră sus, pe marginea gropii nu i-ar fi ucis totuşi cu câteva focuri de
armă. S-ar fi dovedit în orice caz mai umani decât să-i lase pradă foamei
şi setei în această hrubă, fără de speranţă. Până acum cei doi prieteni, Bill
şi Sam se feriseră să cerceteze în amănunţime cavoul intimidaţi de
prezenţa acestor schelete, pe care dintr-un impuls natural, doreau să le
evite. Doar din întâmplare găsiseră comoara, Sam împiedicându-se de
unul dintre belciuge, dar acum se impunea o cercetare mai amplă. Trebuia
să-şi învingă scârba şi dezgustul şi să cotrobăie peste tot, măcar cât îi va
ţine bateria. Bill refuza până să se şi gândească ce vor face pe întuneric
între aceste schelete în momentul când slaba lor sursă de lumină se va fi
epuizat.
— Stinge lumina Sam. Pe timpul când suntem în repaus, va trebui să ne
cruţăm bateria.
De lumină ne vom folosi la căutare şi când vom încerca să săpăm
treptele într-o cu totul altă locaţie.
Sam se conformă imediat, după care vocea sa se făcu auzită din
întuneric:
— Numai că de data asta vom studia în prealabil peretele. Acolo unde ni
se va părea mai dur acolo vom săpa.
După un răgaz cât să-şi tragă sufletul, cei doi amici, acum tovarăşi de
suferinţă îşi începură cu şi mai multă râvnă munca lor.
Tot mai sperau să găsească o porţiune de perete destul de solid în care să
poată săpa trepte şi acestea să ţină. Făceau cu schimbul. Fie Bill ţinea
lampa proiectând mai întâi fluxul de lumină asupra unei zone pe care o
presupunea potrivită, iar celălalt săpa cu cuţitul, fie invers. Din păcate
stratul de pământ din care fuseseră constituiţi pereţii se dovedea peste tot
friabil. De asta îşi dădeau seama imediat de îndată ce cuţitul atingea
peretele grotei. Această muncă sisifică, inutilă, aproape că-i adusese la
exasperare pe cei doi prieteni care-şi vedeau şi pe această cale toate
speranţele năruite. Şi de parcă toate astea n-ar fi fost de ajuns
descoperiseră destul de repede în perete chiar la picioarele lor, caverne
care nu putuseră fi făcute decât de rozătoare. De altfel în curând avură
prilejul să se convingă. Alături de scheletele umane descoperiră şi pe acele
ale unor patrupede de mici dimensiuni, desigur şobolani cu care probabil
aceşti nefericiţi care-şi găsiseră aici sfârşitul mai putuseră vieţui pentru o
vreme.
— Iată Sam şi răspunsul la dilema dacă indivizii care au fost părăsiţi
aici mai erau sau nu vii, odată ajunşi în groapă, făcu Bill dezgustat.
— Asta ar mai lipsi, să dăm şi de scârboasele astea de rozătoare, făcu
Sam, la fel de debusolat ca şi prietenul său, Bill.
— Nu vorbi cu păcat, Sam. Aceste scârboase rozătoare cum le-ai numit
tu, au fost o prezenţă salutară pentru cei prinşi aici, deşi doar pentru o
scurtă perioadă de vreme.
— Vrei să spui că ar trebui să ne bucurăm şi noi dacă am mai întâlni
şobolani vii în cavoul ăsta? întrebă Sam, pe o voce tremurătoare.
— N-o să ai tu bucuria asta Sam. După părerea mea rozătoarele astea au
fost exterminate de mult cu tot neamul, de către nefericiţii aceştia. Numai
dacă o nouă colonie s-ar îndura să ne facă nouă o vizită, încheie Bill cu
sarcasm.
Până acum însufleţiţi de speranţă trecuseră amândoi cu brio peste
chinurile foamei şi mai ales ale setei. Prin muncă şi căutare la care
contribuise şi entuziasmul aflării comorii piraţilor, izbutiseră dacă nu să
uite cel puţin să treacă la subsidiar aceste nevoi primare ale fiinţei
omeneşti. Acum însă aceste nevoi trupeşti începuseră să se manifeste cu o
virulenţă tot mai mare ca o avanpremieră la tot ce mai aveau de pătimit în
viitor. Erau sortiţi oare să-şi găsească sfârşitul ignobil aici în vecinătatea
acestor schelete umane, când după ani şi ani nimeni nu-i va mai deosebi de
cei care se sfârşiseră primii? Deşi n-o exprimase cu voce tare lui Bill îi
deveni clar acum, mai ales după ce realizase că scheletele aparţinuseră
unor oameni îngropaţi de vii aici, că singuri, nu vor mai reuşi să iasă din
această hrubă niciodată. Dar cine să-i ajute? Chiar dacă fetele şi Stilwell ar
pleca în căutarea lor cum vor putea descoperi aceştia din pură întâmplare
gaura de peşteră în care nesăbuiţi, intraseră?
— Iată Sam, adevărata ironie a sorţii, acum când suntem mai bogaţi
decât orice pământean în viaţă, ne este dat să sfârşim în această mizerie, în
care banii şi diamantele nu ne mai servesc la nimic. Altele sunt valorile de
care omul se bucură fără însă a le preţui îndeajuns, libertatea, sănătatea,
şansa de a te deplasa liber oriunde sub soare…
Dar prietenul său nu răspunse. Se trântise pur şi simplu pe jos, epuizat
de efortul pe care îl făcuse.
PE CUTERUL PIRAŢILOR
Capitolul 1
Tentative de scăpare
— Sam, Sam, ce se întâmplă cu tine, omule? îi strigă îngrijorat Bill,
prietenului său, pentru că acesta la încercările repetate de a-i atrage atenţia
că poate nu e totul pierdut părea a se fi cufundat în mlaştina disperării. Se
trântise pe jos, îşi acoperise capul cu mâinile şi părea insensibil la toate
apelurile pe care i le adresa Bill. De data aceasta era rândul său să
intervină şi să-i insufle curaj.
Cititorii îşi amintesc poate că în momentul când se întorseseră de la
Guadalajara, îndeplinindu-şi misiunea de recuperare a Stormovikului din
tabăra republicană, ajungând într-un suflet la hotelul unde le lăsaseră pe
sora sa şi prietena acesteia, stabilise că japonezii i-o luaseră înainte şi le
răpiseră din nou. Atunci el fusese acela care-şi pierduse orice speranţă
căzând în plasa celei mai mari deznădejdi dar bunul său prieten Sam ştiuse
să-i insufle noi speranţe, făurind un plan ce părea iniţial nebunesc dar care
totuşi dăduse roade. Thea şi prietena ei fuseseră în final recuperate. (vezi
vol. 55, OSTATECUL).
Sigur, de data asta situaţia era alta, de cu totul altă natură, şi mai mult
decât oricând, lipsită total de sorţi de izbândă. Cum îşi dăduseră seama
prea bine cei doi prieteni, din hruba asta drăcească în care căzuseră, nu se
putea ieşi în niciun caz prin forţe proprii. Aşa fusese amenajată de către
cei ce ascunseseră o comoară fabuloasă acolo, şi dacă s-ar fi putut ieşi ar fi
făcut-o şi cei 6 nefericiţi, care se stinseseră de vii cine ştie cu cât de mult
timp în urmă. O sută de ani, două sau trei sute, nu era uşor de evaluat
fiindcă aceste fiinţe omeneşti, poate piraţi care avuseseră multe nelegiuiri
pe răboj, într-o viaţă de om, îşi ispăşiseră la modul groaznic, de mult,
vina. Una este s-o sfârşeşti rapid, în faţa plutonului de execuţie sau în
ştreang şi alta este să mori în fiecare clipă în mai multe săptămâni de
foame şi sete, fără speranţă, în fundul unei gropi întunecoase.
Cine ştie dacă nu se petrecuseră şi scene de canibalism, supravieţuitorii
devorând cadavrele acelora care se stinseseră mai înainte. Oricum s-ar fi
petrecut lucrurile, taina celor petrecute cu atât de mult timp în urmă se
pierduse odată pentru totdeauna împreună cu protagoniştii săi. Cine ştie
dacă peste ani şi ani, aceia care vor descoperi accidental cadavrele lor vor
mai putea face diferenţa între un cadavru sau un schelet sau altul. Acum
Bill ar fi dorit să se petreacă un cutremur sau chiar o redeşteptare a
vulcanului care le-ar fi curmat printr-o agonie scurtă, suferinţele. Situaţia
de data asta părea fără ieşire iar Sam părea s-o fi conştientizat primul,
numai că tot primul se abandonase, şi-acum lungit pe burtă la orizontală,
îşi acoperise capul cu bruma de cămaşă care-i mai rămăsese căutând să se
izoleze de toţi şi de toate. Sau poate că voia în felul acesta cruţându-şi
trupul de noi eforturi inutile să-şi conserve cât mai mult energia, îndurând
mai degrabă aşa foamea dar mai ales setea mistuitoare care începuse de
mult să se manifeste. Poate că mai rămăsese ceva lapte de cocos, şi
frânturi din proviziile pe care le luaseră cu ei ca să le ţină o zi sau două cel
mult, dar niciunul nu îndrăznise până acum să apeleze la ele. Nici măcar
nu aduseseră vorba. Acum însă Bill crezu că era momentul s-o facă.
Încercă să bâjbâie la cingătoarea lui Sam pe care i-o desprinse, sperând
că măcar de data asta prietenul său va replica într-un fel sau altul, dar n-o
făcuse. Îl răsturnă pe spate şi-i turnă printre dinţii încleştaţi lichidul care
mai rămăsese, luptându-se ca niciodată în viaţa lui cu ispita de-a duce el
singur la buze lichidul întremător, generator de viaţă şi a-l sorbi dintr-o
înghiţitură.
Din fericire, cu preţul unei sforţări colosale reuşi să-şi depăşească acest
moment de slăbiciune umană. Până la urmă măcar acest triumf, ne mai
rămâne de a ne proba umanitatea atunci când suntem complet depăşiţi de
adversităţile vieţii, se gândi cu un oarecare licăr de bucurie, Bill, pentru că
era conştient că mare lucru tot nu făcuse. Nu-şi sacrificase în definitiv
viaţa pentru prietenul său, şi cu câţiva picuri de lichid în plus, sau în
minus, aceeaşi soartă îngrozitoare şi atât de previzibilă îi aştepta pe
amândoi. Spre mirarea sa, tocmai aceşti picuri, fuseseră suficienţi să
declanşeze reacţia lui Sam. Acesta parcă revenit dintr-un somn greu,
bâlbâi:
— Ce faci, Bill? Sacrifici pentru mine ultimii stropi de băutură? Cu tine
cum rămâne?
— Numai nu-ţi pierde speranţa Sam. Odihneşte-te, pentru că asta o să
fac şi eu, după care mai facem o încercare.
Vorbe de prisos, şi Bill o ştia prea bine.
Ce-i putea spune însă amicului său? Organismul animal viu luptă până
la ultima picătură de energie pentru a-şi conserva existenţa datorită
instinctului natural de supravieţuire, primul dintre instincte şi cel mai
solicitat şi manifestat pe toată scara evoluţiei, de la plantă şi până la
animalul sofisticat care este omul. Extenuat după acest ultim efort, mai
mult de voinţă decât fizic, Bill adormi şi el dar somnul îi fusese bântuit de
coşmaruri. Era greu să aprecieze cât dormise, sau mai bine spus cât se
chinuise astfel, dar la urma urmei dacă ar fi vrut să ştie, n-ar fi avut decât
să aprindă pentru o secundă lampa şi să arunce o privire la ceasul brăţară.
Bill n-o făcuse pentru că nici nu era interesat. Pentru prima oară în viaţă,
când se deşteptase din somnul greu, populat de coşmaruri, Bill nu se
bucură atunci când deveni conştient de realitate. Oare nu întrecea aceasta,
realitatea, cel mai teribil dintre coşmaruri?
Fără a-l mai deranja pe Sam care era întins alături, cu preţul unei mari
sforţări Bill se ridică în picioare. Îşi luase cuţitul şi încercă pentru a nu
ştiu câta oară pereţii acelei caverne, doar, doar, va găsi vreo porţiune mai
consistentă care să-i insufle speranţa că treptele săpat le va putea susţine
greutatea pentru ca măcar unul dintre ei să poată răzbate la suprafaţă.
După nenumărate încercări, soldate toate cu eşecuri, în cele din urmă se
păru că lui Bill îi surâsese şansa. Adânciturile practicate în perete păreau
mai solide, solul mai puţin friabil, părând să aibă o altă compoziţie. Brusc
însufleţit, aproape că uită de chinul constant al setei, pentru că nevoia mai
mare estompase foamea, astfel încât Bill cuprins de frenezie începu să
sape cu atâtă râvnă încât uită şi de prezenţa prietenului său Sam, care
zăcea alături.
Numai atunci când fluxul de lumină din lanterna lui Sam sfâşie
întunericul, Bill deveni conştient de vecinătatea lui Sam. Nici acesta nu
spusese însă nimic. Ca şi cum nu s-ar fi îndurat să deschidă gura pentru a
nu rupe vraja, se repezi pe dată şi începu să-i dea o mână viguroasă de
ajutor. Nimeni nu vorbea, conform unui pact mutual, ci doar munceau cu
îndârjire.
După aproape un ceas de muncă asiduă în care numai speranţa
revigorată brusc, îi susţinuse cu adevărat insuflându-le puteri nebănuite,
„opera” lor era gata. Acum venea clipa marii încercări. Aproape ca într-un
ritual, desculţ, cum o făcuse încă de la început, cu infinite precauţiuni, Bill
care era mai uşor îşi începu ascensiunea. Îşi înfăşurase scara de frânghie
pe umeri, fiindcă aceasta îi va fi ulterior de ajutor lui Sam, să ajungă sus
sprijinit de către el, care o va ţine pentru prietenul său. Oricum, Sam cu
greutatea lui, şi fiind mai puţin agil, ar fi riscat să le dărâme de la început
treptele pentru care munciseră atât. Spre nespusa şi nesperata lor bucurie
lui Bill aproape că îi reuşi să urce câţiva metri, aproape doi, exact
înălţimea la care putuseră ajunge înainte mâinile celor doi.
De aici urma o treabă extrem de delicată. Doar lui Bill singur îi era
îngăduit să sape mai departe dar în aşa fel încât să creeze o presiune cât
mai mică asupra treptelor pentru ca acestea să nu se surpe în final,
zădărnicindu-le toată munca. Din acest punct de vedere Sam nu-l putea
ajuta cu nimic. Singurul ajutor pe care i-l putea da era să ţină lanterna în
aşa fel încât lumina să cadă dintr-un unghi favorabil şi să-şi avertizeze
prietenul dacă presiunea asupra treptelui de sprijin nu devenea prea mare.
Dacă cu proiecţia fasciculului de lumină nu erau probleme, cu cel de al
doilea aspect lucrurile stăteau altfel. Cum ar fi putut Sam să aprecieze
corect, rezistenţa adânciturii practicate în perete la înălţimea aceea?
Din nou urmară alte două ore de muncă asiduă, în care Bill îşi dădu
toată silinţa, să muncească cu sârg şi în acelaşi timp, să nu se sprijine cu
toată greutatea pe trepte şi a nu-l compromite. De data asta fiindcă lucrase
doar Bill, şi încă atât de precaut, timpul de lucru se dublase, dar în final,
Bill obţinuse tot ceea ce îşi dorise. Alte trepte fuseseră săpate şi-acum se
afla ceva mai sus de înălţimea puţului. Dacă reuşea să sape şi ultima
porţiune, Bill, reuşea în fine, să ajungă sus. Tocmai la timp pentru că era
conştient că pentru o altă încercare nu ar mai fi găsit resursele necesare
niciunul dintre ei. Acum urma faza cea mai delicată, şi în acelaşi timp
hotărâtoare. Bill era deja epuizat, mâinile de abia şi le mai putea ridica
până la înălţimea umerilor, dar cu toate astea trebuia să sape încă mai sus.
Strângând din dinţi şi uneori muşcându-şi limba până la sânge, Bill îşi
continuă munca.
Dacă ar fi cedat acum totul ar fi fost zadarnic. La rândul său Sam era
conştient de sforţarea supraomenească a prietenului său şi ar fi dat orice să
poată să-l ajute. Dar într-o astfel de lucrare numai Bill era potrivit.
Greutatea lui n-ar fi putut fi susţinută de acest gen de trepte friabil.
Iarăşi trecură ceva mai mult de două ore de muncă şi chin aproape
suprauman. După cum apreciase Sam după dâra de lumină, pe care reuşise
s-o proiecteze pe perete, mai rămăsese poate cu ceva mai mult de un metru
până să ajungă la capăt. Dacă Bill reuşea să se aburce sus, totul va fi în
regulă. Din nou s-a scurs o oră de chinuitoare aşteptare, cu atât mai
nesuferită pentru Sam cu cât nu putea face nimic. Dar şi Bill era la capătul
resurselor sale fizice, atâtea câte-i mai rămăseseră. Braţele îl dureau
îngrozitor, şi îi venea ameţeală. Acum toată atenţia sa şi-o dedicase mai cu
seamă păstrării echilibrului, în momentul când săpase ultimele trepte.
Câteva minute Bill stătu în nemişcare încercând să-şi adune forţele,
înainte de marea zvâcnire. Fusese întotdeauna bun la gimnastică şi în
ciuda înălţimii sale, agil ca o maimuţă, dar de data asta saltul care va urma
va face diferenţa dintre viaţă şi moarte şi asta o ştia el prea bine.
Niciodată o zvâcnire de braţe nu avusese şi nici nu va avea vreodată o
asemenea miză, viaţa nu a unuia ci a doi oameni, de aceea Bill, care juca
totul pe-o carte, trebuia să fie sigur când va sosi clipa. Răsuflă adânc şi-şi
aruncă mâinile în sus. Păru să fi avut succes întrucât palmele sale
atinseseră deja pământul zgrunţos din preajma puţului, dar în momentul
când se sprijini cu laba piciorului drept de ultimul trepte săpat, pentru a
crea pârghia necesară forţei de ascensiune, aceasta se nărui dintr-odată.
Solul friabil cedase încă odată. Poate că Bill nu mai avusese puterea sau
răbdarea să sape prea adânc, sau forţele sale erau prea slabe, ori toţi aceşti
factori acţionând concomitent, fapt e că piciorul lui Bill alunecă, iar
braţele acestuia aruncate peste groapă degeaba încercară să găsească un
punct de rezistenţă, pe care nu-l găsi, şi Bill întocmai unui Lucifer
contemporan se prăbuşi din înălţime în prăpastia infernului…

Capitolul 2
Salvaţi în ultima clipă
După ce se prăbuşise la baza locului de ascensiune, deşi pe Bill îl dureau
toate oasele, astfel încât durerea nici măcar nu-i permisese să-şi piardă
cunoştinţa, Bill nu mai îndrăznise nici să scoată un geamăt. Ar fi dorit să
fi rămas mort şi-aceasta îi era cea mai pioasă dorinţă. Din păcate pentru el
nu murise încă şi mai avea în faţă întreg spectrul de nenorociri care îl
aştepta.
Fusese la un pas de reuşită şi asta doare mai mult decât orice. Mai mult
chiar decât nereuşita în sine. Nici Sam, nu izbuti să scoată vreun sunet. La
ce le-ar fi folosit de altfel cuvintele? Dezamăgirea şi deznădejdea erau
prea mari pentru amândoi pentru a o putea exprima în cuvinte. Acum
venise rândul lui Bill să rămână nemişcat, acoperindu-şi capul cu zdreanţă
de cămaşă rămasă. Până la urmă adormi acolo, epuizat, şi terminat fizic şi
psihic. Amândoi erau conştienţi că aceasta fusese ultima lor tentativă
pentru că pentru o alta nu mai existau resurse.
Nici fizice şi nici psihice!
Ceea ce a urmat au fost lungi perioade de letargie, somn, leşin sau
inconştienţă, urmate de scurte perioade de trezie, în care mintea activă
creatoare a lui Bill, continua să fie preocupată de noi şi noi idei de
evadare. De comoara piraţilor, uitaseră de mult, cel puţin Bill o ignora de
multă vreme, complet.
O ironie ca atâtea altele, a sorţii, când te gândeai de câte ori rămăseseră
cei doi prieteni fără bani, în Spania însângerată cel puţin, şi cât de mult
riscaseră în ultima vreme pentru a se reechilibra din punct de vedere
financiar.
Nu neapărat de dragul banilor ci pentru a- şi putea urmări ţelul,
eliberarea celor două fete din mâinile japonezilor. Acum dispuneau de
resurse financiare imense, exact în momentul când nu le mai folosea la
nimic Un regat pentru un cal!
Memorabilele cuvinte ale lui Richard al Treilea, exprimate prin pana lui
Shakespeare erau de-o tristă actualitate. O bogăţie fabuloasă, pentru un
pahar cu apă rece, dar nimeni nu le oferea acest schimb, lată relativitatea
şi deşertăciunea preocupărilor omului, în scurtul răgaz de conştienţă care
se numeşte viaţă.
Şi iarăşi se scurseră orele, nenumăratele ore care cu siguranţă se
transformaseră în zile şi nopţi ale căror şir cel puţin Bill le pierduse
numărul. La un moment dat îşi închipui că se afla de-o viaţă aici, iar
momentele trecute în care trăise şi sperase erau doar amintiri dragi dintr-
un vis frumos. Setea mai ales, îl chinuia îngrozitor, buzele i se umflaseră,
limba i se îngroşase în gură şi era conştient că şi dacă ar fi vrut să
vorbească mai mult decât un mârâit neinteligibil nu ar fi putut scoate. Se
înţelege, că pentru el şi Sam alternanţa, noapte, zi, îşi pierduse de mult
sensul, întrucât aici, ca şi în infernul lui Dante, era mereu noapte.
Şi totuşi!
Nevoia umană pentru lumină şi căldură, îl făcuse să mai apese odată pe
întrerupătorul electric al lanternei lui Sam. O ultimă privire aruncată
asupra ceasului brăţară: 3, 30 de minute! Noapte sau zi, ce importanţă mai
avea?
Bietul Bill avea să constate mai târziu că ceasul, nefiind tras la timp se
oprise de mult, şi aceasta fusese ora, diurnă sau nocturnă la care acele
arătătorului se opriseră, dar el fiind în starea precară în care ajunsese nici
măcar nu realizase că ticăitul familiar al obiectului atât de util în viaţa
cotidiană îşi oprise de mult bătăile.
Acum fusese redus la gesturi mecanice fără o logică elementară, şi de-
aceea, făcând acest gest recăzuse din nou, în starea sa de quasi-prostraţie,
uitând să mai apese pe butonul lămpii de buzunar pentru a conserva bruma
de energie electrică care-i mai rămăsese. Dar în ultimă instanţă, la ce bun?
Nu tot aşa semenii noştri cărora le pasă, aprind o lumânare la căpătâiul
celor muribunzi? Să fie dar această sursă de lumină, dâra călăuzitoare pe
tărâmurile Vieţii de Apoi, oricare va fi fost aceasta.
Şi iarăşi recăzu Bill. În starea agonizantă căruia nu-i putea spune stare
de veghe, dar pe departe, nici somn. De la un timp însă ceva straniu, păru
să se petreacă în mintea turmentată a lui Bill. I se păruse că aude tot mai
des ceva ce semănau cu strigăte insinuante venite parcă de pe un alt tărâm,
îndepărtat, Ceva ce în aiureala sa, şi mai cu seamă cu bruma de gândire
logică care-i mai rămăsese, le asemănă trâmbiţelor Ierihonului, care-i
vesteau păşirea iminentă în cealaltă lume, aceea în care vom păşi cu toţii.
Cu toate astea departe de a se stinge, aceste strigăte sau apeluri păreau să
se înteţească, câştigând mereu în amplitudine. Deşi nu dăduse niciun semn
de viaţă până atunci Sam a fost acela care-l scoase pe Bill din letargie:
— Ai auzit Bill? hârâi Sam, pe o voce de-abia recognoscibilă.
— Să aud, ce? cârâi Bill pe acelaşi ton.
— Strigăte, strigăte, Bill. Poate ne caută.
Dacă n-ar fi fost starea în care se afla Bill ar fi izbucnit în râs. Lui i se
părea dimpotrivă, că Sam delirează, şi ia drept aievea dorinţele sale săpate
în inconştient. Cu toate astea Bill, reflectă o clipă. Oare nu i se păruse şi
lui că auzise asemenea strigăte? Chiar în momentul acela i se păru că aude
strigate la intermitenţe, numele lor, Bill şi Sam. Că omul poate ajunge să
creadă aievea lucruri închipuite, Bill nu se îndoia niciun moment, numai
că tocmai această coincidenţă fusese ceea ce-l frapase.
Doi inşi să aibă năluciri concomitent ăsta era un lucru deosebit de rar,
greu de acceptat în orice condiţii.
Dar dacă? Dar dacă totuşi prietenii lor în ciuda tuturor adversităţilor, şi-
a dificultăţii de-a descoperi această peşteră blestemată izbutiseră totuşi să
dea peste ei?
Doamne, numai de-ar fi adevărat, de n-ar urma o altă deziluzie mai
dureroasă decât toate. Odată cu această nouă speranţă o spaimă de moarte
îl cuprinse. Dar dacă prietenii lor nerăspunzându-le vor părăsi această
peşteră pentru totdeauna, irosindu-şi şi această nesperată şansă? Cuprins
deodată de-o adevărată frenezie Bill, dădu să scoată un chiot dar spre
marea lui dezamăgire mai mult de-un hârâit jalnic şi neputincios, nu-i ieşi
din gură. Îl cuprinse disperarea fiindcă îşi dăduse imediat seama că nici el
şi nici Sam nu vor fi capabili să-i avertizeze prin strigăte pe cei veniţi
întru căutarea lor.
Dar cum să le dea de ştire? Până la urmă îi veni totuşi o idee. Apăsă pe
butonul lămpii electrice o stinse şi-o aprinse succesiv de mai multe ori.
Numai de nu i-ar lăsa bateria chiar în aceste momente. După această
manevră disperată dar folositoare a lui Bill strigătele de apel păreau să
răsune mai de aproape. După vreo douăzeci de minute care li se părură
interminabile, li se risipise orice umbră de îndoială. Prietenii lor sosiseră
într-adevăr şi acum se aflau pe marginea puţului de unde se iţea geana
aceea de lumină, izvorâtă din lampa lui Sam.
— Bill, Sam, din nou se auziră strigătele repetate de apel, cărora cei doi
prizonieri ai cavoului blestemat le răspunseseră cum putură, adică din nou
prin nişte cârâituri lamentabile.
Totuşi, chiar şi acestea se pare că fuseseră auzite pentru că în momentul
următor două fâşii puternice, de lumină sfâşiară bezna cavoului, până în
fund. Imediat se auzi exclamaţia pe jumătate îngrozită şi pe cealaltă
uşurată a unei voci, probabil feminină:
— Doamne, Dumnezeule Ron, sunt acolo!
Ceea ce urmă, a fost o activitate febrilă, precedată de o încercare de
conversaţie, între prizonierii din cavou, şi prietenii lor salvatori, din
păcate prea puţin lămuritoare întrucât captivii se aflau într-o stare atât de
avansată de slăbiciune, iar vocea le era atât de alterată, încât nu se puteau
înţelege. Mai întâi a fost coborâtă în puţ o frânghie încropită din resturile
vestimentare ale salvatorilor, şi asta pentru că aceştia nu avuseseră nimic
adecvat la îndemână. Prea puţin fuseseră aceştia pregătiţi să facă faţă
situaţiei neprevăzute cu care erau confruntaţi. Opinia generală erau că-şi
vor găsi camarazii undeva în junglă, şi nicidecum în fundul unui puţ,
plasat şi acesta într-o peşteră.
Spre uimirea camarazilor de pe marginea gropii în momentul când au
ridicat funia, de care sperau să se fi agăţat cel mai uşor dintre aceştia, şi
anume, Bill, au scos la suprafaţă o scară de frânghie, mult mai solidă şi
mai adecvată scopului, decât laţul improvizat pe care izbutiseră cu chiu cu
vai, să-l împletească. Cu niciun chip nu se puteau dumiri, cum se face că
Bill şi Sam, care, după crezul lor îşi confecţionaseră singuri o astfel de
frânghie, pregătindu-se pare-se să coboare în acest puţ, nu mai reuşiseră
ulterior să mai iasă. Oricum ar fi fost, scara scoasă la suprafaţă le uşura
munca de salvare de-o manieră impecabilă.
A fost suficient ca Stilwell şi cele două fete să ţină de un capăt al scării
pentru ca Bill să iasă primul la suprafaţă. A urmat Sam, dar în ciuda
aşteptărilor cei doi prieteni salvaţi de la moarte în ultimul moment, nu le-
au putut oferi mai multe detalii. S-au prăbuşit ca seceraţi pe marginea
gropii, şi doar după ce le-a fost turnată pe gât apa, lichidul tămăduitor, şi-
au mai putut reveni cât de cât în fire.
Câteva ore bune au fost nevoiţi să mai rămână în grotă şi de-abia după
ce au înghiţit cu chiu cu vai câteva îmbucături constând din carne de peşte,
sprijiniţi, s-au îndreptat înspre ieşire.
Nici acum, Bill şi Sam, pe tot parcursul gangului înspre suprafaţă, n-au
fost capabili să susţină o conversaţie. Gâtul şi limba inflamată precum şi
secătuirea aproape totală de forţe ar fi făcut ca orice tentativă de
conversaţie să devină un chin de nesuportat pentru ei. De altfel, nici măcar
nu erau prea multe de spus despre ceea ce li se întâmplase, cu excepţia
explicaţiei scării de frânghie, care li se păruse un obiect bizar, aflat în
groapa în care căzuseră, întrucât restul li se părea destul de clar. Bill şi
Sam se prăbuşiseră dintr-un motiv sau altul în această groapă, aflată în
grotă, şi nu mai fuseseră capabili să iasă. Asta din punctul de vedere al
salvatorilor. În ceea ce-l privea pe Bill cel puţin, parcă tot nu-i venea să
creadă că fuseseră salvaţi în ultima clipă, Mai spera încă să nu fie doar un
vis frumos, din care să se redeştepte din nou în mizeria de unde evadase.
Sam credea pur şi simplu într-un miracol, şi nu înceta să mulţumească
Proniei care nu-l lăsase să se sfârşească într-un loc atât de sinistru alături
de scheletele care-l înconjuraseră.
Nu se temea de moarte şi ar fi înfruntat-o cu bărbăţie, la loc deschis, la
suprafaţa pământului, în faţa oricărui duşman, fie el om sau fiară.
Până la urmă, cu chiu cu vai au reuşit să ajungă, din nou la lumina
soarelui, unde, chiar la marginea pădurii au făcut un alt popas pentru ca
cei doi sinistraţi, Bill şi Sam să-şi poată reveni în simţiri cât de cât. Li s-a
adus din nou apă rece şi proaspătă de izvor, dintr-un mic pârâiaş pe care-l
descoperiseră Stilwell şi cele două fete cu multă vreme înainte de-a coborî
în peşteră în căutarea celor doi.
Întrucât Bill şi Sam mai erau încă în convalescenţă, în sensul în care
aveau dificultăţi la vorbire, Thea a fost aceea care le-a relatat celor doi,
întâmplările în succesiunea lor, care au culminat în cele din urmă, cu
găsirea intrării în peşteră şi în cele din urmă grota de care au dat datorită
semnalelor luminoase provenite de la lampa de buzunar a Iul Sam. Se
dovedi că trecuseră numai puţin de patru zile de la plecarea celor doi în
misiunea lor exploratorie. După scurgerea unei zile şi a unei nopţi în care
cei rămaşi nu au mai primit veşti, au început să se neliniştească. Fiindcă
între timp şi Stilwell îşi revenise cât de cât, au hotărât cu toţii să
pornească în căutarea lor. Două zile şi două nopţi au străbătut jungla în
lung şi în lat, chemându-i prin strigăte la intervale de timp, până ce au
sfârşit-o cu toţii, răguşind, şi epuizaţi de efort au ajuns pe vârful colinei de
unde începea porţiunea stâncoasă.
Acolo s-au separat dându-şi întâlnire într-un anumit loc, cu intenţia ca
după câteva ceasuri de căutare să pornească coborând panta, de cealaltă
parte a insulei. Ron a fost acela care a descoperit intrarea în peşteră, după
ce în prealabil Iwana dăduse peste câteva resturi de la ultimul prânz luat
de către Sam şi Bill înainte de a intra în peşteră. Ron, a fost frapat de
dispunerea stâncii care mascase intrarea în peşteră stabilind că a fost
mutată de curând. Prin urmare pentru a nu lăsa nimic neexplorat în urmă
s-au decis să cerceteze peştera cu toate gangurile şi ungherele sale.
Fuseseră cu toţii de părere că ar fi fost posibil să se surpe vreuna dintre
galerii, astfel încât să le interzică ieşirea, sau să fi fost surprinşi de vreo
alunecare de teren, să se fi desprins vreo stâncă în aşa fel încât să zacă pe
undeva grav răniţi, dar evident la grozăvenia care s-a petrecut în realitate
nici măcar nu s-au putut gândi.
După câteva „tratamente” alternative cu apă rece şi carne friptă de vânat
sau peşte, vocile celor doi tovarăşi de suferinţă, şi-au putut reveni până
într-atâta încât să poată susţine o conversaţie cu pauze, dar totuşi coerentă.
Astfel Bill le povesti amicilor săi toată grozăvenia situaţiei prin care
trecuseră de la momentul mai ales când au constatat să singuri fără ajutor
din afară, nu mai erau capabili să iasă.
La rândul său Sam descrise în amănunt încercările de salvare pe care le
făcuseră săpând treptele în solul friabil şi disperarea care-i cuprinsese
atunci când la capătul atâtor ore de muncă asiduă şi epuizantă în final se
dovedea că solul era prea moale pentru a le susţine greutatea în momentul
când încercau să acceadă în sus.
— Dar bine prieteni, interveni Ron, dispuneaţi încă de scara a cărei
provenienţă rămâne încă o enigmă, de ce nu v-aţi folosit de asta?
— Şi cum s-o facem Ron, dacă am picat în capcana aceea drăcească
căzând cu tot cu scară înăuntru? replică Bill.
Abia acum revenit la viaţă îşi aduse Bill de-aminte de comoara pe care o
găsiseră jos, la care, dat fiind primejdia de moarte în care se aflaseră le
ieşise cu totul din minte.
— De unde provenea scara aceea, Bill? E adevărat că mi-ai spus că aţi
nimerit într-un cavou, cu multe schelete, dar tot nu-mi explic rolul ei. La
început am crezut că voi aţi împletit-o, se interesă Iwana.
— Din ce material? Scara am găsit-o într-unul dintre tunelurile
adiacente, şi-acum de-abia îmi vine în minte partea cea mai savuroasă, de
care în ultimul timp am şi uitat.
— La naiba Bill scrâşni şi Sam, niciodată n-aş fi crezut că după ce-am
dat de atâţia biştari. Mai mulţi decât mi-am putut eu imagina vreodată, voi
fi pus în situaţia de-a uita complet de asta.
— De unde se vede, prietene Sam. Câtă importanţă acordăm noi
oamenii, unor lucruri minore de care nici nu avem mare nevoie în viaţă la
un moment dat şi ignorăm lucruri cu adevărat vitale, replică Bill.
— Ce tot vorbiţi acolo voi doi, în dodii? îi chestiona Thea suspicioasă
întrucât se temea ca vreunul dintre ei dacă nu ambii să-şi fi pierdut
minţile.
— Vorbim, de o comoară, Thea. De o comoară peste care am dat chiar
când eram pe punctul de-a ne pierde viaţa. Nu-i asta o adevărată ironie a
sorţii?
— Da, chiar aşa este. Comoara este chiar viaţa voastră, care v-a fost
redată exact în momentul în care eraţi pe punctul de-a o pierde, cu asta
sunt perfect de acord, Bill.
— Da, şi asta este cea mai de preţ comoară, pe care v-o datorăm din
toată inima, vouă, prieteni dragi. Fără devotamentul şi grija voastră, ne-am
fi transformat nu peste multă vreme în scheletele pe care le detestam atât,
nu-i aşa Sam?
— Fără discuţie Bill. Nu ne va ajunge întreg restul vieţii pentru a vă
mulţumi pe deplin, căzu de acord Sam.
— Am făcut exact ceea ce aţi fi făcut şi voi pentru noi, după cum aţi şi
dovedit-o până acum.
Să nu uităm că dacă nu săreaţi în ajutorul nostru nu ajungeaţi nici voi în
acea deznădăjduită situaţie, sări însufleţită şi Iwana.
— Gata copii cu manifestările astea reciproce de recunoştinţă. Am făcut
ceea ce trebuia, şi cuvintele mari nu-şi mai au rostul acum. Nimeni nu se
îndoieşte că dacă lucrurile ar fi stat exact pe dos, voi aţi fi făcut acelaşi
lucru, readuse Ronald Stilwell discuţia, pe făgaşul lor normal.
— Sigur, c-am fi făcut-o, numai că nu ştiu cu ce şansă de succes. Până
una alta aţi făcut-o însă voi. Dar revenind, abstracţie făcând, de comoara
vieţii, pe care am redescoperit-o datorită vouă, am mai descoperit una, ce-i
drept de mai mică valoare, datorită nouă, îşi reluă Bill ideea.
— De fapt a fost o pură întâmplare pentru că nu umblam deloc, după aşa
ceva, veni şi Sam în sprijinul ideii prietenului său.
— Măi băieţi, îi privi şi Ron cu un ochi critic, mai bine să nu mai
vorbim de aşa ceva, pentru a nu le speria pe fetele noastre.
— Cu alte cuvinte Ron eşti şi tu de părere că ne-am damblagit, în zilele
alea pe când zăceam în cavou printre atâtea schelete? se enervă, Sam,
fiindcă ştia prea bine unde voia să bată Stilwell, prin ultima sa afirmaţie.
— Ei n-o lua nici tu chiar aşa, Sam. Dar toate discuţiile astea despre
comoară mi se par în acest moment deplasate. De altfel, n-aţi scos o
singură vorbă despre aşa ceva în momentul când aţi fost scoşi din cavou.
— Din două motive Ron. În primul rând pentru faptul că doi oameni
scăpaţi literalmente din ghearele morţii nu se mai gândesc atât de mult la
valorile relative ale acestei lumi iar chinul prin care trecusem ne-a făcut să
uităm complet de acest subiect. În al doilea rând uiţi că vocile noastre n-au
putut îngăima corect niciun simplu mulţumesc, deshidrataţi şi sfârşiţi aşa
cum eram.
— În definitiv la ce ne-ar fi ajutat toate comorile acestei lumi, în
momentul când ne-am fi pierdut viaţa?
Din nou se pronunţă Sam în sprijinul ideii amicului său. Dar felul în
care o spusese nu-i era deloc caracteristic lui Sam cel de până acum,
despre care s-ar fi putut spune orice, numai că dispreţuia banii şi valorile
materiale ale „acestei lumi”, aşa cum se exprimase.
Nu, în niciun caz. Numai că Sam cel vechi se schimbase. Tocmai asta le
atrăsese atenţie lui Ron şi celor două fete care-l priviră pe Sam cu ochii
mari.
— Ştii ceva Sam? Nu te mai recunosc. Mai că-mi vine să cred că pentru
restul vieţii o să te faci călugăr, îşi exprimă mirarea, Iwana.
— Ei nici chiar aşa. Atâta timp cât mai există fete frumoase ca voi,
călugăria mai poate să aştepte, zâmbi strâmb, Sam.
— Prieteni să rezumăm. În primul rând nu ne-am pierdut minţile. În al
doilea rând am dat într-adevăr de-o imensă comoară veche, şi asta explică
şi rostul acelei scări misterioase acolo, precum şi existenţa scheletelor.
Probabil acestea au aparţinut unor piraţi care cu secole în urmă au depus
comoara acolo.
Şeful lor a decis să nu mai împartă şi i-a părăsit la locul ascunzătorii.
Scara de frânghie a fost adusă doar formal pentru a-i induce în eroare pe
nefericiţii care au coborât în acel puţ, şi a fost păstrată pentru recuperarea
acesteia mai târziu.
Acest mai târziu n-a mai venit niciodată. Poate că vasul piraţilor a pierit
într-un naufragiu, poate că au fost prinşi şi executaţi. Acest lucru nu-l vom
şti niciodată, îşi încheie Bill mica sa pledoarie.
— Aşa cum ai prezentat lucrurile, Bill, raţional, exhaustiv, şi fără patimă
reiese că: în primul rând, te cred, şi sunt probabil şi-n asentimentul
celorlalţi că nu v-aţi pierdut minţile, în al doilea rând că există un sâmbure
de adevăr în spusele voastre. Problema este ce vom face în continuare.
Despre ce sumă este vorba? se interesă Ronald Stilwell.
Bill se strădui să descrie întreaga bogăţie pe care o contemplase
împreună cu Sam, stârnind nu numai uimirea dar şi entuziasmul
prietenilor săi.
— Păi în cazul ăsta va trebui să ne întoarcem pentru a lua comoara,
dădu glas dorinţei tuturor, Iwana.
— Pentru nimic în lume nu m-aş mai întoarce în hruba aceea. Chiar dac-
aş şti că voi rămâne un cerşetor întreaga viaţă, se zbârli, Sam, ceea ce
stârni hazul tuturor.
— Nici eu, mărturisi pe un ton foarte serios, Bill. Cel puţin nu în
viitorul apropiat. Ultimele zile m-au făcut să privesc totul în altă
perspectivă.
— Vă înţeleg pe deplin prieteni. Comoara aia rămâne deocamdată acolo,
şi nu va dispărea în câteva zile, după ce a stat conservată sute de ani. Să
vedem mai întâi ce posibilităţi avem pentru a părăsi insula şi apoi vom
discuta şi această ultimă problemă, rezumă discuţia Stilwell.
Era de fapt însăşi vocea raţiunii cu care toţi au fost până la urmă de
acord.

Capitolul 3
O primire „călduroasă”
După o odihnă binemeritată, salvaţii şi salvatorii, au hotărât să refacă
drumul îndărăt înspre nava aeriană, care aşa avariată cum era le oferea cel
puţin protecţie şi un minimum de facilităţi de civilizaţie pe care şi le
doreau cu toţii. Pe de altă parte, sperau s-o repare şi să-şi poată continua
astfel călătoria întreruptă.
Despre scopul periplului exploratoriu al lui Bill şi Sam şi mai apoi în
peşteră, nimeni nu mai adusese vorba. Se întâmplaseră între timp atâtea
evenimente grave, cu consecinţe de viaţă şi de moarte, încât observaţiile
recoltate cu ocazia acestei călătorii li se părură tuturor, şi aici este vorba
de Bill şi Sam, de mică importanţă pe care nici măcar nu le mai aduseseră
în discuţie. Bill considera că avea tot timpul din lume să discute mai târziu
cu camarazii săi despre semnele care denotau că insula mai fusese vizitată
în timpul din urmă, şi nu neapărat de către piraţi. Lentila de binoclu
spartă, felina sălbatecă, sau pânza de corabie pe care i se păruse că o
văzuse, ce însemnau toate astea în comparaţie cu salvarea lor miraculoasă,
sau chiar cu descoperirea comorii? De altfel poate că Bill până la urmă ar
fi abordat şi acest subiect dacă Stilwell n-ar fi observat deodată cu spiritul
său practic că se făcuse deja târziu, şi că erau nevoiţi să se grăbească dacă
mai voiau să ajungă pe lumină pe plaja unde zăcea propria lor navă,
Heinkelul avariat.
Fuseseră descoperiţi în jurul orei 12, la amiază, şi până îşi croiseră drum
afară din peşteră cu pauza de pe marginea puţului, se făcuse aproape ora 3.
A urmat pauza aceasta ceva mai lungă în care s-au dat şi oferit explicaţii şi
acum, porniseră deja la drum. Trebuiau să ţină cont că de data asta rolurile
se inversaseră. Nu Stilwell ci Bill şi Sam erau bărbaţii secătuiţi de puteri
care nu puteau susţine un ritm alert. Toate aceste considerente îi făceau pe
toţi mai degrabă atenţi la drum decât să-i mai predispună la discuţii.
Existau porţiuni mari de junglă în care nu se putea înainta decât în şir
indian, ori în aceste condiţii şi dacă ar fi vrut şi tot, n-ar fi putut susţine
vreo convorbire, altfel decât prin strigăte. În sfârşit, iată-i debutând pe
plaja, unde le apăru conturul prea bine cunoscut al avionului lor.
Ajunseseră tocmai la timp întrucât discul sângeriu al soarelui tocmai
dispăruse sub valuri, undeva la orizont, în timp ce câteva protuberanţe
roşiatice îi vesteau că seara şi în curând noaptea aşa cum se întâmplă la
latitudini mici erau pe cale să se instaleze.
— Uff! exclamă Sam, oftând din toţi rărunchii. Când eram pe fundul
gropii aceleia, nu mai sperasem c-o să văd vreodată, „casa noastră”.
Aluzia la avionul pe care Sam îl privea acum ca pe căminul său îi făcu
pe toţi să izbucnească în râs. În definitiv, dacă n-ar fi fost întâmplările
tragice din peşteră şi ulterior din cavoul groazei, şederea lor pe insulă ar fi
putut fi considerat ca un interludiu fericit în raport cu viaţa agitată şi
primejdiile pe care li le oferise lumea civilizată a oraşelor din Spania şi
Portugalia.
— Bine zici Sam, îl susţinu şi prietenul său Bill. Cel puţin aici nu mai
avem de-a face la tot pasul cu banda aceia de galbeni, iar Thea şi Iwana
sunt cu noi.
— În plus am câştigat şi un prieten minunat îi răspunse Sam, cu referire
la Ronald Stilwell.
— Mă faci să roşesc, Sam, şi asta ar fi un moment de slăbiciune, aici în
faţa fetelor
— Dimpotrivă Ron, ar trebui să te facă mândru, întrucât nici dac-ai fi
făcut parte din familie n-ai fi putut înfăptui mai multe pentru noi, îl
susţinu Thea cu mai multă înflăcărare decât poate s-ar fi cuvenit.
— De-acum chiar că mă faci să roşesc Thea, mărturisi Stilwell,
stânjenit.
Tot vorbind se apropiară de aparat, în care se urcară unul după altul,
fericiţi că se regăseau din nou împreună. Deja căzuse întunericul şi nu era
de mirare că în interiorul avionului era de-a dreptul beznă.
Dar nu avea să dureze mult.
Lumina electrică se aprinse brusc şi-n acest flux orbitor, o voce tăioasă,
sarcastică, care nu aparţinea niciunuia dintre ei, se auzi de peste tot:
— Los manos en alto, los bebes! (Sus mâinile, copilaşi!)
Noii sosiţi tresăriră, ca săgetaţi de curentul electric, pe care-l declanşase
mâna unuia dintre intruşi. La orice s-ar fi aşteptat numai la acest gen de
primire, nu. În mod normal ar fi trebuit să se bucure, de prezenţa altor
oameni pe insulă, deoarece aceasta ar fi fost sinonim cu posibilitatea
părăsirii acesteia în cele din urmă, chiar dacă repararea avionului n-ar fi
dat roade.
Însă un sentiment nelămurit, ca să nu mai spunem de fraza-somaţie, de
întâmpinare îi avertizau că nu se puteau aştepta la nimic bun de la această
întâlnire. Vrând, nevrând au trebuit să se supună acestei somaţii
categorice, mai ales când au fost conştienţi de prezenţa a cel puţin trei
arme îndreptate împotriva lor. Acum ieşi la iveală, un tip înalt cu pielea
măslinie, şi cu o mustaţă cochetă gen Clark Gabie, care făcu o plecăciune
ironică în faţa lor exclamând cu o vădită încântare.
— Oho, se pare că avem şi dame printre musafiri, ceea ne conferă o
adevărată onoare.
— Cine eşti, dumneata, şi cum ai ajuns aici? se auzi netulburată şi clară
vocea Thea-ei care nu-şi pierduse deloc cumpătul.
— Este o glumă, nu-i aşa? izbucni şi Iwana, copleşită de această vizită
inopinată, la care s-ar fi aşteptat cel mai puţin.
— Păi dacă este o glumă, o să râdem numai noi de ea, continuă mucalit
individul, care nu păru să le dea nicio atenţie celor trei bărbaţi, în schimb
nu le slăbea din ochi pe cele două fete.
Cât despre Bill şi Sam acum se blestemau în gând că au omis să le
spună celorlalţi despre semnele prevestitoare descoperite pe insulă, şi mai
ales despre acea pânză de corabie pe care o văzuse Bill din înaltul
arborilor. Poate dac-ar fi făcut-o n-ar fi căzut aşa lesne într-o astfel de
capcană. Sigur, circumstanţe atenuante s-ar fi găsit, nimănui nu i-ar fi
trecut prin cap că evenimentele ar fi putut involua de-o aşa manieră, dar
iată că s-a întâmplat. Primul care-şi păstrase sângele rece a fost Stilwell,
care replică pe o voce calmă:
— La ce bun, această primire ostilă, compadres? Suntem ca şi voi,
naufragiaţi pe această insulă, şi în afară de acest adăpost în avionul avariat
nu avem ce vă oferi. Lăsaţi armele jos, şi să discutăm ca între bărbaţi.
— Auzi, şefu, izbucni în râs un găligan de peste 1,90 de centimetri,
întunecat la faţă, cu o mutră fioroasă şi o barbă pe măsură. Să te strici de
râs, nu alta. Cică n-au nimic de oferit!
— Gura, Francisco, cu apucăturile tale de bădăran cu siguranţă că o să
sperii doamnele. Tu nu vezi că exceptând pe negroteiul ăsta, care le e
probabil servitor, am dat aici peste o adevărată societate selectă?
— Care au aterizat cu avionul, pe când noi, cu nava noastră blestemată.
Ăştia sunt plini de biştari şefule, reluă şi al treilea personaj, un individ
între două vârste mai scund decât primii doi. Şi el cu o barbă proeminentă
din dosul căreia sclipeau doi ochi de culoare deschisă dar plini de viclenie.
Avea o piele mai albă decât o primilor doi, dar arsă de soarele
tropicelor, şi năpădită toată de barba sa roşcată.
— Atunci trebuie să-i fii luat cu ei, pentru că în avion, n-am găsit nimic.
S-au poate că îi ţin ascunşi într-o tainiţă secretă, reluă discuţia, găliganul
muşchiulos, cu alte cuvinte, bădăranul, după propriile observaţii ale
şefului său.
— Dacă este aşa, sunt sigur că domnii ne-o vor spune. Dar îmi cer
iertare, surpriza pe care mi-aţi făcut-o m-a determinat să uit de toate
regulile de politeţe. Cu voia dumneavoastră senoritas, Juan Ruiz
Valladores. Şi omul făcu o plecăciune ironică înspre cele două fete. Cât
despre voinicul ăla, arătă individul înspre găliganul cu braţele suflecate
care-şi etala bicepşii cât funiile parâmei, este Francisco Barragan. Un om
drăguţ, dacă-i treci cu vederea lipsa de maniere. Celălalt compadre este
timonierul nostru, Lars Thorson, maestru în meseria lui ca nimeni altul.
— Bine iată şi numele noastre, şi Bill care luase cuvântul, nu văzu
niciun inconvenienţă în a-şi declina adevărata identitate, a sa şi a
prietenilor săi. De altfel era de presupus că intruşii cotrobăind peste tot au
dat şi peste paşapoartele lor, astfel încât le cunoşteau identitatea. Cât
despre biştari sau alte valori, aici cred că v-aţi înşelat, compadres. Dacă
aveţi un vas cu care vă puteţi deplasa atunci sunteţi mai bogaţi decât noi.
Nu suntem aristocraţi, sau bogătani, ci simpli fugari, prin urmare ce doriţi
de la noi?
— Deocamdată senor, nu mare lucru. Doar să ne fiţi musafiri, adică să
ne întoarceţi vizita. Mai precis, pe vasul nostru. E mult ceea ce vă cerem,
senor? reluă şeful, adică acel ce-şi zicea, Juan Valladores, batjocoritor,
adresându-i se lui Bill, dar neslăbindu-le din ochi pe cele două fete.
— Şi dacă refuzăm invitaţia, senor Valladores, atunci, ce? îl provocă de-
a dreptul Stilwell, ca să afle odată cum stau lucrurile.
— Ba eu cred că n-o s-o refuzaţi deloc senor, şi Valladores îşi ridică
ostentativ arma.
De voie de nevoie, convoiul format din cei cinci camarazi cărora li se
luaseră armele şi cei trei vizitatori inopinaţi se îndreptară înspre vasul
acestora.