Temele de discuție la seminar

Tema nr. 1

TITLUL VI Controlul fiscal

CAPITOLUL I Inspecția fiscală
ART. 113 Obiectul inspecției fiscale
(1) Inspecția fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalității și conformității
declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor în legătură cu stabilirea
obligațiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislației fiscale și
contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare și a situațiilor de fapt
aferente, stabilirea diferențelor de obligații fiscale principale.
(2) În scopul efectuării inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală procedează la:
a) examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului/plătitorului;
b) verificarea concordanței dintre datele din declarațiile fiscale cu cele din evidența contabilă și
fiscală a contribuabilului/plătitorului;
c) analiza și evaluarea informațiilor fiscale, în vederea confruntării declarațiilor fiscale cu
informațiile proprii sau din alte surse și, după caz, a descoperirii de elemente noi relevante pentru
aplicarea legislației fiscale;
d) verificarea, constatarea și investigarea fiscală a actelor și faptelor rezultând din activitatea
contribuabilului/plătitorului supus inspecției sau altor persoane privind legalitatea și conformitatea
declarațiilor fiscale, corectitudinea și exactitatea îndeplinirii obligațiilor prevăzute de legislația
fiscală și contabilă;
e) solicitarea de informații de la terți;
f) verificarea locurilor unde se realizează activități generatoare de venituri impozabile ori unde se
află bunurile impozabile;
g) solicitarea de explicații scrise de la reprezentantul legal al contribuabilului/plătitorului sau
împuternicitul acestuia ori de la persoanele prevăzute la art. 124 alin. (1), după caz, ori de câte ori
acestea sunt necesare în timpul inspecției fiscale, pentru clarificarea și definitivarea constatărilor;
h) informarea reprezentantului legal al contribuabilului/plătitorului sau a împuternicitului acestuia,
după caz, cu privire la constatările inspecției fiscale, precum și discutarea acestora;
i) stabilirea corectă a bazei de impunere, a diferențelor datorate în plus sau în minus, după caz, față
de obligația fiscală principală declarată de către contribuabil/plătitor și/sau stabilită, după caz, de
organul fiscal;
j) sancționarea potrivit legii a faptelor reprezentând încălcări ale legislației fiscale și contabile
constatate și dispunerea de măsuri pentru prevenirea și combaterea abaterilor de la prevederile
legislației fiscale și contabile;
k) dispunerea măsurilor asigurătorii în condițiile legii;
l) aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.
(3) Nu intră în atribuțiile inspecției fiscale efectuarea de constatări tehnico-științifice sau orice alte
verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale
cauzelor aflate în lucru la aceste instituții.
ART. 114 Persoanele supuse inspecției fiscale
Inspecția fiscală se exercită asupra oricăror persoane și entități, indiferent de forma lor de
organizare, care au obligații de stabilire, reținere sau plată a obligațiilor fiscale prevăzute de lege.
ART. 115 Formele și întinderea inspecției fiscale
(1) Formele de inspecție fiscală sunt:
a) inspecția fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a
tuturor obligațiilor fiscale și a altor obligații prevăzute de legislația fiscală și contabilă ce revin unui
contribuabil/plătitor, pentru o perioadă de timp determinată;

1
b) inspecția fiscală parțială, care reprezintă activitatea de verificare a modului de îndeplinire a uneia
sau mai multor obligații fiscale, precum și a altor obligații prevăzute de legislația fiscală și
contabilă, ce revin unui contribuabil/plătitor pentru o perioadă de timp determinată.
(2) Organul de inspecție fiscală decide asupra efectuării unei inspecții fiscale generale sau parțiale,
pe baza analizei de risc.
(3) Inspecția fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare, dacă
acestea prezintă interes pentru aplicarea legislației fiscale/contabile.
ART. 116 Metode de control
(1) Pentru efectuarea inspecției fiscale se pot folosi următoarele metode:
a) inspecția prin sondaj care constă în activitatea de verificare selectivă a perioadelor impozabile,
documentelor și operațiunilor semnificative, care stau la baza modului de calcul, de evidențiere și
de plată a obligațiilor fiscale;
b) inspecția exhaustivă care constă în activitatea de verificare a tuturor perioadelor impozabile,
precum și a documentelor și operațiunilor semnificative, care stau la baza modului de calcul, de
evidențiere și de plată a obligațiilor fiscale;
c) inspecția electronică, care constă în activitatea de verificare a contabilității și a surselor acesteia,
prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare și testare asistate de
instrumente informatice specializate.
(2) Selectarea documentelor și a operațiunilor semnificative se apreciază de inspector.
(3) În cazul efectuării inspecției fiscale de către organul fiscal central, prin ordin al președintelui
A.N.A.F. se pot aproba metode și proceduri de sondaj.
ART. 117 Perioada supusă inspecției fiscale
(1) Inspecția fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripție a dreptului de a stabili creanțe
fiscale.
(2) Selectarea perioadelor care vor fi supuse inspecției fiscale se efectuează de organul fiscal în
funcție de riscul fiscal identificat. Inspecția fiscală se poate extinde, cu respectarea alin. (1) și
asupra celorlalte perioade fiscale neverificate.
ART. 118 Reguli privind inspecția fiscală
(1) Activitatea de inspecție fiscală se organizează și se desfășoară în baza unor programe anuale,
trimestriale și lunare. Condițiile pentru întocmirea programelor se aprobă astfel:
a) prin ordin al președintelui A.N.A.F., în cazul inspecției fiscale efectuate de organul fiscal central;
b) prin acte ale autorităților administrației publice locale emise în condițiile legii, în cazul inspecției
fiscale efectuate de organul fiscal local.
(2) Inspecția fiscală se exercită pe baza principiilor independenței, unicității, autonomiei,
ierarhizării, teritorialității și descentralizării.
(3) Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare tip de creanță fiscală și pentru
fiecare perioadă supusă impozitării.
(4) La începerea inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală trebuie să prezinte
contribuabilului/plătitorului legitimația de inspecție și ordinul de serviciu semnat de conducătorul
organului de inspecție fiscală. Începerea inspecției fiscale trebuie consemnată în registrul unic de
control ori de câte ori există obligația ținerii acestuia.
(5) Inspecția fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și raporturile juridice care sunt
relevante pentru impozitare sau verificarea modului de respectare a altor obligații prevăzute de
legislația fiscală și contabilă.
(6) Inspecția fiscală se efectuează în așa fel încât să afecteze cât mai puțin activitatea curentă a
contribuabilului/plătitorului și să utilizeze eficient timpul stabilit pentru efectuarea inspecției
fiscale.
(7) La finalizarea inspecției fiscale, contribuabilul/plătitorul este obligat să dea o declarație scrisă,
pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziție toate documentele și
informațiile solicitate pentru inspecția fiscală. în declarație se menționează și faptul că au fost
restituite toate documentele solicitate și puse la dispoziție de contribuabil/plătitor.

2
(8) Contribuabilul/Plătitorul are obligația să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu
ocazia inspecției fiscale, în termenele și condițiile stabilite de organul de inspecție fiscală.
ART. 119 Competența de efectuare a inspecției fiscale
Inspecția fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit și neîngrădit de organul fiscal competent potrivit
cap. I și II ale titlului III. Organele fiscale care sunt competente să efectueze inspecția fiscală sunt
denumite în sensul prezentului capitol organe de inspecție fiscală.
ART. 120 Reguli speciale privind competența de efectuare a inspecției fiscale de către organul
fiscal central
(1) În cazul creanțelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin ordin al președintelui
A.N.A.F. se pot constitui, la nivelul aparatului central, structuri care au competență în efectuarea
inspecției fiscale pe întreg teritoriul țării.
(2) Competența de efectuare a inspecției fiscale de către organul fiscal central se poate delega altui
organ fiscal central, în condițiile stabilite prin ordin al președintelui A.N.A.F.
(3) În cazul delegării competenței potrivit alin. (2), organul de inspecție fiscală căruia i s-a delegat
competența înștiințează contribuabilul/plătitorul despre delegarea de competență.
ART. 121 Selectarea contribuabililor/plătitorilor pentru inspecție fiscală
(1) Selectarea contribuabililor/plătitorilor ce urmează a fi supuși inspecției fiscale este efectuată de
către organul de inspecție fiscală competent, în funcție de nivelul riscului. Nivelul riscului se
stabilește pe baza analizei de risc.
(2) Contribuabilul/Plătitorul nu poate face obiecții cu privire la procedura de selectare folosită.
(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul solicitărilor primite de la alte
instituții ale statului, precum și în cazul în care în alte acte normative este prevăzută efectuarea unei
acțiuni de inspecție fiscală.
ART. 122 Avizul de inspecție fiscală
(1) Înaintea desfășurării inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală are obligația să înștiințeze, în
scris, contribuabilul/plătitorul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin
transmiterea unui aviz de inspecție fiscală.
(2) Avizul de inspecție fiscală se comunică contribuabilului/plătitorului, înainte de începerea
inspecției fiscale, astfel:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b) cu 15 zile pentru ceilalți contribuabili/plătitori.
(3) Contribuabilul/Plătitorul poate renunța la beneficiul perioadei de comunicare a avizului de
inspecție fiscală prevăzut la alin. (2).
(4) Avizul de inspecție fiscală se comunică la începerea inspecției fiscale în următoarele situații:
a) în cazul efectuării unei inspecții fiscale la un contribuabil/plătitor aflat în procedura de
insolvență;
b) în cazul în care, ca urmare a unui control inopinat, se impune începerea imediată a inspecției
fiscale;
c) pentru extinderea inspecției fiscale la perioade sau creanțe fiscale, altele decât cele cuprinse în
avizul de inspecție fiscală inițial;
d) în cazul refacerii inspecției fiscale ca urmare a unei decizii de soluționare a contestației;
e) în cazul unor cereri ale contribuabilului/plătitorului pentru a căror soluționare, ca urmare a
analizei de risc, este necesară efectuarea inspecției fiscale.
(5) În cazul prevăzut la alin. (2), după primirea avizului de inspecție fiscală, contribuabilul/plătitorul
poate solicita, o singură dată, pentru motive justificate, amânarea datei de începere a inspecției
fiscale. Amânarea se aprobă sau se respinge prin decizie emisă de conducătorul activității de
inspecție fiscală care se comunică contribuabilului. În cazul în care cererea de amânare a fost
admisă, în decizie se menționează și data la care a fost reprogramată inspecția fiscală.
(6) În cazul prevăzut la alin. (4), contribuabilul/plătitorul poate solicita suspendarea inspecției
fiscale. Prevederile art. 127 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(7) Avizul de inspecție fiscală cuprinde:
a) temeiul juridic al inspecției fiscale;
3
b) data de începere a inspecției fiscale;
c) obligațiile fiscale, alte obligații prevăzute de legislația fiscală și contabilă, precum și perioadele
ce urmează a fi supuse inspecției fiscale;
d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecției fiscale.
ART. 123 Începerea inspecției fiscale
(1) În situația în care data de începere a inspecției fiscale înscrisă în aviz este ulterioară împlinirii
termenului prevăzut la art. 122 alin. (2), inspecția fiscală nu poate începe înainte de data înscrisă în
aviz.
(2) Data începerii inspecției fiscale este data menționată în registrul unic de control ori de câte ori
există obligația ținerii acestuia. În cazul contribuabilului/plătitorului care nu ține sau nu prezintă
organului de inspecție fiscală registrul unic de control, această dată se înscrie într-un proces-verbal
de constatare. Procesul-verbal se semnează de către organul de inspecție fiscală și
contribuabil/plătitor și se înregistrează la registratura contribuabilului/plătitorului ori de câte ori
există o astfel de registratură.
(3) Dacă inspecția fiscală nu poate începe în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data
prevăzută în aviz, contribuabilul/plătitorul este înștiințat, în scris, asupra noii date de începere a
inspecției fiscale.
ART. 124 Obligația de colaborare a contribuabilului/plătitorului
(1) La începerea inspecției fiscale, contribuabilul/plătitorul trebuie informat că poate numi persoane
care să dea informații. Dacă informațiile furnizate de contribuabil/plătitor sau de către persoana
numită de acesta sunt insuficiente, atunci organul de inspecție fiscală se poate adresa și altor
persoane pentru obținerea de informații necesare realizării inspecției fiscale.
(2) Contribuabilul/Plătitorul are obligația să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta
este obligat să dea informații, să prezinte la locul de desfășurare a inspecției fiscale toate
documentele, precum și orice alte date necesare clarificării situațiilor de fapt relevante din punct de
vedere fiscal.
(3) Pe toată durata exercitării inspecției fiscale contribuabilul/plătitorul are dreptul de a beneficia de
asistență de specialitate sau juridică.
ART. 125 Locul și timpul desfășurării inspecției fiscale
(1) Inspecția fiscală se desfășoară, de regulă, în spațiile de lucru ale contribuabilului/plătitorului.
Contribuabilul/Plătitorul trebuie să pună la dispoziție un spațiu adecvat, precum și logistica
necesară desfășurării inspecției fiscale.
(2) Dacă nu există sau nu poate fi pus la dispoziție un spațiu de lucru adecvat pentru derularea
inspecției fiscale, atunci activitatea de inspecție se poate desfășura la sediul organului fiscal sau în
orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul/plătitorul.
(3) Indiferent de locul unde se desfășoară inspecția fiscală, organul de inspecție fiscală are dreptul
să inspecteze locurile în care se desfășoară activitatea, sau unde se află bunurile impozabile, în
prezența contribuabilului/plătitorului ori a unei persoane desemnate de acesta.
(4) Inspecția fiscală se desfășoară, de regulă, în timpul programului de lucru al
contribuabilului/plătitorului. Inspecția fiscală se poate desfășura și în afara programului de lucru al
contribuabilului/plătitorului, cu acordul scris al acestuia și cu aprobarea conducătorului organului de
inspecție fiscală.
ART. 126 Durata efectuării inspecției fiscale
(1) Durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organul de inspecție fiscală, în funcție de
obiectivele inspecției, și nu poate fi mai mare de:
a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum și pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii
secundare, indiferent de mărime;
b) 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;
c) 45 de zile pentru ceilalți contribuabili.
(2) În cazul în care inspecția fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei
prevăzute la alin. (1), inspecția fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecție fiscală și decizie
de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecție
4
fiscală poate relua inspecția, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecția
fiscală inițială, o singură dată pentru aceeași perioadă și aceleași obligații fiscale, cu respectarea
prevederilor art. 117 alin. (1).
(3) În cazul încetării inspecției fiscale potrivit alin. (2), prevederile art. 111 alin. (2) lit. b) nu sunt
aplicabile.
ART. 127 Suspendarea inspecției fiscale
(1) Conducătorul inspecției fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecții fiscale în
oricare din următoarele situații și numai dacă apariția acestei situații împiedică finalizarea inspecției
fiscale:
a) pentru desfășurarea unuia sau mai multor controale încrucișate în legătură cu actele și
operațiunile efectuate de contribuabilul/plătitorul supus inspecției fiscale;
b) pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de organul de inspecție fiscală, inclusiv în
situația în care acestea privesc elaborarea și prezentarea dosarului prețurilor de transfer;
c) pentru emiterea unei decizii a Comisiei fiscale centrale;
d) pentru efectuarea unei expertize, potrivit art. 63;
e) pentru efectuarea de cercetări specifice în vederea identificării unor persoane sau stabilirii
realității unor tranzacții;
f) pentru solicitarea de informații sau documente de la autorități, instituții ori terți, inclusiv de la
autorități fiscale din alte state, în legătură cu obiectul inspecției fiscale;
g) pentru finalizarea unor acțiuni de control fiscal efectuate în condițiile legii la același
contribuabil/plătitor care pot influența rezultatele inspecției fiscale;
h) pentru efectuarea verificărilor la ceilalți membri ai grupului fiscal unic, definit potrivit Codului
fiscal;
i) atunci când, în scopul valorificării informațiilor rezultate din alte acțiuni de inspecție fiscală sau
obținute de la alte autorități ori de la terți, se impune începerea de îndată a unei inspecții fiscale la
un alt contribuabil/plătitor;
j) în alte cazuri temeinic justificate.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), inspecția fiscală este suspendată până la data la care încetează
motivul suspendării, dar nu mai mult de 6 luni de la data suspendării.
(3) Conducătorul inspecției fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecții fiscale la
cererea justificată a contribuabilului/plătitorului. În acest caz, suspendarea nu poate fi mai mare de 3
luni.
(4) Conducătorul inspecției fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecții fiscale în
situația în care soluționarea contestației formulate împotriva unui act administrativ fiscal emis
anterior sau a unei acțiuni în contencios-administrativ, pentru același contribuabil/plătitor, poate
influența rezultatele inspecției fiscale în curs. În acest caz, inspecția fiscală se reia după emiterea
deciziei de soluționare a contestației sau după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
(5) Ori de câte ori conducătorul inspecției fiscale decide suspendarea inspecției, se emite o decizie
de suspendare care se comunică contribuabilului/plătitorului.
(6) Data reluării inspecției fiscale se aduce la cunoștința contribuabilului/plătitorului.
(7) Perioadele în care inspecția fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia.
ART. 128 Reverificarea
(1) Prin excepție de la prevederile art. 118 alin. (3), conducătorul organului de inspecție fiscală
poate decide reverificarea unor tipuri de obligații fiscale pentru o anumită perioadă impozabilă, ca
urmare a apariției unor date suplimentare necunoscute organului de inspecție fiscală la data
efectuării inspecției fiscale, care influențează rezultatele acesteia.
(2) Prin date suplimentare se înțelege informații, documente sau alte înscrisuri obținute ca urmare a
unor controale inopinate desfășurate la alți contribuabili/plătitori ori comunicate organului fiscal de
către organele de urmărire penală sau de alte autorități publice ori obținute în orice mod de organul
de inspecție fiscală, de natură să modifice rezultatele inspecției fiscale anterioare.
(3) La începerea acțiunii de reverificare, organul de inspecție fiscală este obligat să comunice
contribuabilului/plătitorului decizia de reverificare, care poate fi contestată în condițiile prezentului
5
cod. Decizia se comunică în condițiile prevăzute la art. 122 alin. (2) - (6). În acest caz nu se emite și
nu se comunică aviz de inspecție fiscală.
(4) Decizia de reverificare conține, pe lângă elementele prevăzute la art. 46 și elementele prevăzute
la art. 122 alin. (7) lit. b) - d).
ART. 129 Refacerea inspecției fiscale
(1) În situația în care, ca urmare a deciziei de soluționare emise potrivit art. 279 se desființează total
sau parțial actul administrativ-fiscal atacat, emis în procedura de inspecție fiscală, organul de
inspecție fiscală reface inspecția fiscală, cu respectarea dispozițiilor art. 276 alin. (3).
(2) Refacerea inspecției fiscale trebuie să respecte strict perioadele fiscale, precum și considerentele
deciziei de soluționare a contestației care au condus la desființare, astfel cum acestea sunt
menționate în decizie.
(3) Refacerea inspecției fiscale și emiterea noului act administrativ-fiscal sunt posibile chiar dacă
pentru perioadele și obligațiile fiscale vizate de refacere s-a anulat rezerva verificării ulterioare
potrivit art. 94 alin. (3).
(4) Refacerea inspecției fiscale se realizează de către o altă echipă de inspecție fiscală decât cea care
a încheiat actul desființat.
ART. 130 Dreptul contribuabilului/plătitorului de a fi informat
(1) Contribuabilul/Plătitorul trebuie informat pe parcursul desfășurării inspecției fiscale despre
aspectele constatate în cadrul acțiunii de inspecție fiscală, iar la încheierea acesteia, despre
constatările și consecințele lor fiscale.
(2) Organul de inspecție fiscală comunică contribuabilului/plătitorului proiectul de raport de
inspecție fiscală, în format electronic sau pe suport hârtie, acordându-i acestuia posibilitatea de a-și
exprima punctul de vedere. În acest scop, odată cu comunicarea proiectului de raport, organul de
inspecție fiscală comunică și data, ora și locul la care va avea loc discuția finală.
(3) Contribuabilul/Plătitorul poate renunța la discuția finală, notificând acest fapt organului de
inspecție fiscală.
(4) Data încheierii inspecției fiscale este data programată pentru discuția finală cu
contribuabilul/plătitorul sau data notificării de către contribuabil/plătitor că renunță la acest drept.
(5) Contribuabilul/Plătitorul are dreptul să își prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la
constatările organului de inspecție fiscală, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data
încheierii inspecției fiscale. În cazul marilor contribuabili termenul de prezentare a punctului de
vedere este de cel mult 7 zile lucrătoare. Termenul poate fi prelungit pentru motive justificate cu
acordul conducătorului organului de inspecție fiscală.
ART. 131 Rezultatul inspecției fiscale
(1) Rezultatul inspecției fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecție fiscală, în care
se prezintă constatările organului de inspecție fiscală din punctul de vedere faptic și legal și
consecințele lor fiscale.
(2) Raportul de inspecție fiscală se întocmește la finalizarea inspecției fiscale și cuprinde toate
constatările în legătură cu perioadele și obligațiile fiscale verificate, precum și în legătură cu alte
obligații prevăzute de legislația fiscală și contabilă ce au făcut obiectul verificării. În cazul în care
contribuabilul/plătitorul și-a exercitat dreptul prevăzut la art. 130 alin. (5), raportul de inspecție
fiscală cuprinde și opinia organului de inspecție fiscală, motivată în drept și în fapt, cu privire la
punctul de vedere exprimat de contribuabil/plătitor.
(3) La raportul de inspecție fiscală se anexează, ori de câte ori este cazul, acte privind constatări
efectuate la sediul contribuabilului/plătitorului sau la sediile secundare ale acestuia, cum ar fi
procese-verbale încheiate cu ocazia controalelor inopinate sau de constatare la fața locului și alte
asemenea acte.
(4) Raportul de inspecție fiscală stă la baza emiterii:
a) deciziei de impunere, pentru diferențe în plus sau în minus de obligații fiscale principale aferente
diferențelor de baze de impozitare;
b) deciziei de nemodificare a bazelor de impozitare, dacă nu se constată diferențe ale bazelor de
impozitare și respectiv de obligații fiscale principale;
6
c) deciziei de modificare a bazelor de impozitare dacă se constată diferențe ale bazelor de
impozitare, dar fără stabilirea de diferențe de obligații fiscale principale.
(5) Deciziile prevăzute la alin. (4) se emit în termen de cel mult 25 de zile lucrătoare de la data
încheierii inspecției fiscale.
(6) Deciziile prevăzute la alin. (4) se comunică contribuabilului/plătitorului în condițiile art. 47.
ART. 132 Sesizarea organelor de urmărire penală
(1) Organul de inspecție fiscală are obligația de a sesiza organele judiciare competente în legătură
cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale
unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală.
(2) În situațiile prevăzute la alin. (1) organul de inspecție fiscală are obligația de a întocmi proces-
verbal semnat de organul de inspecție fiscală și de către contribuabilul/plătitorul supus inspecției, cu
sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului/plătitorului. În cazul în care cel supus
inspecției fiscale refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecție fiscală consemnează
despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal trebuie comunicat
contribuabilului/plătitorului.
(3) Procesul-verbal întocmit potrivit alin. (2) reprezintă act de sesizare și stă la baza documentației
de sesizare a organelor de urmărire penală.
ART. 133 Decizia de impunere provizorie
(1) Pe perioada desfășurării inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală emite decizii de impunere
provizorii pentru obligațiile fiscale principale suplimentare aferente unei perioade și unui tip de
obligație verificată. În acest caz, prin excepție de la prevederile art. 131, nu se întocmește raport de
inspecție fiscală. În acest scop, organul fiscal informează în cel mult 5 zile lucrătoare,
contribuabilul/plătitorul cu privire la finalizarea unei perioade fiscale și a unui tip de obligație
fiscală verificată.
(2) Deciziile de impunere provizorii prevăzute la alin. (1) se emit la cererea
contribuabilului/plătitorului, în scopul plății obligațiilor fiscale suplimentare.
(3) Obligațiile fiscale stabilite prin decizii de impunere provizorii se includ în deciziile întocmite în
condițiile art. 131 și se contestă împreună cu acestea. Sumele stabilite prin decizie de impunere
provizorie se regularizează în decizia de impunere emisă potrivit art. 131.
(4) Titlul de creanță prevăzut la alin. (1) devine executoriu la data la care devine executorie decizia
de impunere emisă potrivit art. 131.
CAPITOLUL II Controlul inopinat
ART. 134 Obiectul controlului inopinat
(1) Organul fiscal poate efectua un control fără înștiințarea prealabilă a contribuabilului/plătitorului,
denumit în continuare control inopinat.
(2) Controlul inopinat constă în:
a) verificarea faptică și documentară, în principal, ca urmare a unor informații cu privire la existența
unor fapte de încălcare a legislației fiscale;
b) verificarea documentelor și operațiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor, în corelație cu
cele deținute de persoana sau entitatea supusă unui control fiscal, denumită control încrucișat;
c) verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situația fiscală faptică, precum
și constatarea, analizarea și evaluarea unui risc fiscal specific.
(3) Durata efectuării controlului inopinat este stabilită de conducătorul organului de control, în
funcție de obiectivele controlului, și nu poate fi mai mare de 30 de zile.
(4) Pentru aceleași operațiuni și obligațiile fiscale aferente acestora nu se poate derula concomitent
și un control inopinat cu o inspecție fiscală derulată la același contribuabil, cu excepția situației în
care în alte proceduri sunt necesare constatări în legătură cu operațiuni și obligații fiscale supuse
unei inspecții fiscale în derulare, caz în care echipa de inspecție fiscală este competentă să efectueze
și un control inopinat. În acest caz se încheie proces-verbal potrivit art. 135 alin. (3), iar durata
controlului inopinat nu intră în calculul duratei inspecției fiscale.
ART. 135 Reguli privind desfășurarea controlului inopinat

7
(1) La începerea controlului inopinat, organul de control este obligat să prezinte
contribuabilului/plătitorului legitimația de control și ordinul de serviciu.
(2) Efectuarea controlului inopinat trebuie consemnată în registrul unic de control, potrivit legii.
(3) La finalizarea controlului inopinat se încheie proces-verbal, care constituie mijloc de probă în
sensul art. 55. Un exemplar al procesului-verbal se comunică contribuabilului/plătitorului.
(4) Contribuabilul/Plătitorul își poate exprima punctul de vedere față de constatările menționate în
procesul-verbal în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare.
(5) Prevederileart. 113 alin. (2) lit. a), b), e), f), g), j), k) și l), art. 118 alin. (8), art. 124, 125 și art.
132 sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul controlului inopinat.
CAPITOLUL III Controlul antifraudă
ART. 136 Competența de efectuare a controlului operativ și inopinat
Controlul operativ și inopinat se efectuează de către inspectorii antifraudă, cu excepția celor din
cadrul Direcției de combatere a fraudelor, în condițiile legii.
ART. 137 Reguli privind controlul operativ și inopinat
(1) Controlul operativ și inopinat se poate efectua și în scopul realizării de operațiuni de control
tematic care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmărește constatarea, analizarea și
evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activități economice determinate.
(2) La începerea controlului operativ și inopinat, inspectorul antifraudă este obligat să se legitimeze
în condițiile legii.
(3) Ori de câte ori controlul operativ și inopinat se efectuează la sediul social sau la sediile
secundare ale contribuabilului/plătitorului, acesta se consemnează în registrul unic de control,
potrivit legii.
(4) La finalizarea controlului operativ și inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de
control, în condițiile legii.
CAPITOLUL IV Verificarea situației fiscale personale de către organul fiscal central
Obiectul și regulile privind verificarea persoanelor fizice
(1) Organul fiscal central are dreptul de a efectua o verificare fiscală a ansamblului situației fiscale
personale a persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit.
(2) Pentru verificarea situației fiscale personale a persoanei fizice, organul fiscal central efectuează
următoarele activități preliminare:
a) analiza de risc pentru stabilirea riscului de neconformare la declararea veniturilor impozabile
pentru un grup de persoane fizice sau pentru cazuri punctuale, la solicitarea unor instituții ori
autorități publice. Riscul de neconformare la declararea veniturilor impozabile aferent unei persoane
fizice reprezintă diferența semnificativă între veniturile estimate în cadrul analizei de risc și
veniturile declarate de persoana fizică și/sau de plătitori pentru aceeași perioadă impozabilă.
Diferența este semnificativă dacă între veniturile estimate în cadrul analizei de risc și veniturile
declarate de persoana fizică și/sau de plătitori este o diferență mai mare de 10% din veniturile
declarate, dar nu mai puțin de 50.000 lei.
b) selectarea pe baza analizei de risc a persoanelor fizice care vor fi supuse verificării situației
fiscale personale.
(3) Competența de exercitare a verificării situației fiscale personale și a activităților preliminare
acesteia se stabilește prin ordin al președintelui A.N.A.F.. Aparatul central al A.N.A.F. are
competență în efectuarea verificării persoanelor fizice, potrivit prezentului capitol, pe întregul
teritoriu al țării.
(4) Prin situație fiscală personală se înțelege totalitatea drepturilor și a obligațiilor de natură
patrimonială, a fluxurilor de trezorerie și a altor elemente de natură să determine starea de fapt
fiscală reală a persoanei fizice pe perioada verificată.
(5) Înaintea desfășurării verificării situației fiscale personale, organul fiscal central are obligația să
înștiințeze, în scris, persoana fizică supusă verificării în legătură cu acțiunea care urmează să se
desfășoare, prin transmiterea unui aviz de verificare.
(6) Organul fiscal central solicită persoanei fizice prezentarea, în termen de cel mult 60 de zile de la
comunicarea avizului de verificare, sub sancțiunea decăderii, de documente justificative sau alte
8
clarificări relevante pentru situația sa fiscală. Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o singură
dată, la solicitarea justificată a persoanei fizice, cu acordul organului fiscal central.
(7) Persoana supusă verificării are obligația de a depune în termenul prevăzut la alin. (6) o
declarație de patrimoniu și de venituri la solicitarea organului fiscal central. Solicitarea se face prin
avizul de verificare.
(8) Elementele de patrimoniu și de venituri ce trebuie declarate de persoana fizică supusă verificării,
precum și modelul declarației se stabilesc prin ordin al președintelui A.N.A.F.
(9) Cu ocazia verificării situației fiscale personale, organul fiscal central stabilește veniturile
obținute de persoana fizică în cursul perioadei verificate. În acest scop organul fiscal central
utilizează metode indirecte de stabilire a veniturilor, aprobate prin ordin al președintelui A.N.A.F.
(10) În cazul în care persoana fizică supusă verificării nu îndeplinește obligațiile prevăzute la alin.
(6) și (7) verificarea situației fiscale personale se face pe baza informațiilor și documentelor deținute
sau obținute de organul fiscal central în condițiile prezentului cod.
(11) Organul fiscal central apreciază asupra metodei indirecte folosite și a întinderii acesteia, în
limitele rezonabilității și echității, asigurând o proporție justă între scopul urmărit și mijloacele
utilizate pentru atingerea acestuia.
(12) Ori de câte ori, pe parcursul verificării situației fiscale personale, organul fiscal central
apreciază că sunt necesare noi documente sau informații relevante pentru verificare, le poate solicita
persoanei fizice, în condițiile prezentului cod. În acest caz, organul fiscal central stabilește un
termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de 10 zile, pentru prezentarea documentelor și/sau a
informațiilor solicitate.
(13) Pe parcursul derulării verificării situației fiscale personale, persoana fizică supusă verificării
are dreptul să prezinte orice documente justificative sau explicații pentru stabilirea situației fiscale
reale. Cu ocazia prezentării documentelor justificative sau explicațiilor, concluziile se consemnează
într-un document semnat de ambele părți. În cazul în care persoana fizică verificată refuză semnarea
documentului, se consemnează refuzul de semnare.
(14) La începerea verificării situației fiscale personale, persoana fizică verificată este informată că
poate numi, în condițiile prezentului cod, persoane care să dea informații.
(15) Dacă informațiile persoanei fizice verificate sau cele ale persoanei numite de aceasta sunt
insuficiente, atunci organul fiscal central se poate adresa și altor persoane pentru obținerea de
informații, în condițiile prezentului cod.
(16) Persoana fizică verificată trebuie informată pe parcursul desfășurării verificării situației fiscale
personale asupra constatărilor rezultate din verificare.
(17) Verificarea situației fiscale personale se efectuează o singură dată pentru impozitul pe venit și
pentru fiecare perioadă impozabilă.
(18) În situația în care persoana fizică verificată este persoană cu handicap auditiv sau cu
surdocecitate, comunicarea dintre aceasta și organul fiscal se realizează prin intermediul unui
interpret în limbaj mimico-gestual.
ART. 139 Drepturile și obligațiile organului fiscal central
în scopul verificării situației fiscale personale, organul fiscal central poate proceda la:
a) solicitarea, în condițiile legii, de informații de la autorități și instituții publice;
b) analiza tuturor informațiilor, documentelor și a altor mijloace de probă referitoare la situația
fiscală a persoanei fizice verificate;
c) confruntarea informațiilor obținute prin administrarea mijloacelor de probă cu cele din
declarațiile fiscale depuse, conform legii, de persoana fizică verificată sau, după caz, de plătitorii de
venit ori terțe persoane;
d) solicitarea, în condițiile legii, de informații, clarificări, explicații, documente și alte asemenea
mijloace de probă de la persoana fizică verificată și/sau de la persoane cu care aceasta a avut ori are
raporturi economice sau juridice;
e) discutarea constatărilor organului fiscal central cu persoana fizică verificată și/sau cu
împuterniciții acesteia;

9
f) stabilirea, dacă este cazul, a bazei de impozitare, ajustată pe fiecare categorie de venit, precum și
a obligațiilor fiscale corespunzătoare acesteia;
g) dispunerea măsurilor asigurătorii, în condițiile legii.
ART. 140 Perioada, locul și durata desfășurării verificării situației fiscale personale
(1) Perioada pentru care se determină starea de fapt fiscală a persoanei fizice verificate este
perioada impozabilă definită de Codul fiscal.
(2) Verificarea situației fiscale personale se efectuează în cadrul termenului de prescripție a
dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale.
(3) Verificarea situației fiscale personale se desfășoară la sediul organului fiscal central sau, la
cererea persoanei fizice supuse verificării, la domiciliul său ori la domiciliul/sediul persoanei care îi
acordă asistență de specialitate sau juridică potrivit art. 124 alin. (3).
(4) Solicitarea scrisă a persoanei fizice pentru desfășurarea verificării la domiciliul său sau la
domiciliul/sediul persoanei care îi acordă asistență se depune la organul fiscal înainte de data
începerii verificării fiscale înscrisă în avizul de verificare. Cererea se soluționează în termen de 5
zile de la înregistrare.
(5) Pentru efectuarea verificării la domiciliul persoanei fizice sau la domiciliul/sediul persoanei care
îi acordă asistență de specialitate ori juridică trebuie ca spațiul pus la dispoziția organului fiscal
central să fie adecvat pentru efectuarea verificărilor. Prin spațiu adecvat desfășurării verificărilor se
înțelege asigurarea unui spațiu, în limita posibilității persoanei fizice, care să permită desfășurarea
activităților legate de controlul documentelor și elaborarea actului de control.
(6) Durata efectuării verificării situației fiscale personale este stabilită de organul fiscal central și nu
poate fi mai mare de 365 de zile calculate de la data începerii verificării fiscale comunicată prin
avizul de verificare.
(7) Perioadele prevăzute de lege sau stabilite de organul fiscal central pentru prezentarea
documentelor și/sau a informațiilor solicitate nu sunt incluse în calculul duratei verificării fiscale.
ART. 141 Avizul de verificare
(1) Avizul de verificare prevăzut la art. 138 cuprinde:
a) temeiul juridic al verificării;
b) data de începere a verificării;
c) perioada ce urmează a fi supusă verificării;
d) posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a verificării. Amânarea se poate solicita o
singură dată, pentru motive justificate;
e) solicitarea de informații și înscrisuri relevante pentru verificare;
f) solicitarea de depunere a declarației de patrimoniu și de venituri.
(2) Cererea de amânare prevăzută la alin. (1) lit. d) se soluționează în termen de cel mult 5 zile de la
data înregistrării acesteia. În situația în care organul fiscal central a aprobat amânarea datei de
începere a verificării fiscale, comunică persoanei fizice data la care a fost reprogramată acțiunea de
verificare fiscală.
(3) Prin avizul de verificare, persoana fizică este înștiințată că are dreptul de a beneficia de asistență
de specialitate sau juridică.
ART. 142 Suspendarea verificării
(1) Verificarea situației fiscale personale poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre
următoarele condiții și numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea verificării:
a) pentru efectuarea unei expertize potrivit prezentului cod;
b) pentru efectuarea de cercetări în vederea identificării unor persoane sau în vederea stabilirii
realității unor tranzacții;
c) la solicitarea scrisă a persoanei fizice ca urmare a apariției unei situații obiective, confirmată de
organul fiscal central desemnat pentru efectuarea verificării, care conduce la imposibilitatea
continuării verificării. Pe parcursul unei verificări, persoana fizică poate solicita suspendarea
acesteia doar o singură dată;
d) pentru solicitarea unor informații suplimentare de la terțe persoane sau de la autoritățile fiscale
similare din alte state;
10
e) la propunerea structurii care coordonează activitatea de verificare fiscală a persoanelor fizice,
pentru valorificarea unor informații rezultate din alte verificări, primite de la alte autorități sau
instituții publice ori de la terți.
(2) Data de la care se suspendă acțiunea de verificare este comunicată persoanei fizice prin decizie
de suspendare.
(3) După încetarea condițiilor care au generat suspendarea, verificarea situației fiscale personale
este reluată, data acesteia fiind comunicată în scris persoanei fizice.
ART. 143 Dreptul de colaborare al persoanei fizice verificate
Persoana fizică verificată are dreptul să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale, în
condițiile legii. Aceasta are dreptul să dea informații, să prezinte înscrisuri relevante pentru
verificarea fiscală, precum și orice alte date necesare clarificării situațiilor de fapt relevante din
punct de vedere fiscal.
ART. 144 Reverificarea
Prin excepție de la prevederile art. 138 alin. (17), conducătorul organului fiscal central competent
poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii verificării fiscale și până
la data împlinirii termenului de prescripție apar date suplimentare necunoscute organului fiscal la
data efectuării verificării.
ART. 145 Raportul de verificare
(1) Rezultatul verificării situației fiscale personale se consemnează într-un raport scris în care se
prezintă constatările din punct de vedere faptic și legal.
(2) La raportul privind rezultatele verificării se anexează documentele care au stat la baza
constatărilor, documentele întâlnirilor și orice alte acte care au legătură cu constatările efectuate în
cauză. Documentele prezentate de persoana fizică verificată se predau organului fiscal central, sub
semnătură.
(3) La finalizarea verificării situației fiscale personale, organul fiscal central prezintă persoanei
fizice constatările și consecințele lor fiscale, acordându-i acesteia posibilitatea de a-și exprima
punctul de vedere potrivit art. 9, cu excepția cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio
modificare în urma verificării sau a cazului în care persoana fizică renunță la acest drept și notifică,
în scris, acest fapt organului fiscal. Dispozițiile art. 138 alin. (18)sunt aplicabile în mod
corespunzător. Perioada necesară pentru îndeplinirea audierii în condițiile art. 9 alin. (3) lit. b) nu se
include în calculul duratei verificării situației fiscale personale.
(4) Data, ora și locul prezentării concluziilor se comunică, în scris, persoanei fizice, în timp util.
(5) Persoana fizică are dreptul să prezinte, în scris, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data
prezentării concluziilor, punctul de vedere cu privire la constatările verificării situației fiscale
personale, punct de vedere ce se anexează la raportul de verificare și asupra căruia organul fiscal
central se pronunță în cuprinsul raportului.
ART. 146 Decizia de impunere
(1) Raportul prevăzut la art. 145 stă la baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz, a unei
decizii de încetare a procedurii de verificare, în cazul în care nu se ajustează baza de impozitare.
(2) Decizia de impunere sau de încetare a procedurii de verificare se comunică persoanei fizice
verificate.
(3) În cazul în care se constată că declarațiile fiscale, documentele și informațiile prezentate în
cadrul procedurii de verificare sunt incorecte, incomplete, false sau dacă persoana fizică verificată
refuză, în cadrul aceleiași proceduri, prezentarea documentelor pentru verificare ori acestea nu sunt
prezentate în termenul legal sau persoana se sustrage prin orice alte mijloace de la verificare,
organul fiscal central stabilește baza de impozitare ajustată pentru impozitul pe venit și emite
decizia de impunere.
ART. 147 Alte norme aplicabile
Dispozițiile prezentului capitol se completează cu dispozițiile capitolului I în măsura în care nu
contravin regulilor speciale privind verificarea situației fiscale personale.
CAPITOLUL V Verificarea documentară
ART. 148 Sfera și obiectul verificării documentare
11
(1) Pentru stabilirea corectă a situației fiscale a contribuabilului/plătitorului, organul fiscal poate
proceda la o verificare documentară.
(2) Verificarea documentară constă în efectuarea unei analize de coerență a situației fiscale a
contribuabilului/plătitorului, pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al
contribuabilului/plătitorului, precum și pe baza oricăror informații și documente transmise de terți
sau deținute de organul fiscal, care au relevanță pentru determinarea situației fiscale.
ART. 149 Rezultatul verificării documentare
(1) În situația în care, ca urmare a verificării documentare, organul fiscal constată diferențe față de
creanțele fiscale, veniturile sau bunurile impozabile și/sau informațiile în legătură cu acestea
declarate de contribuabil/plătitor, acesta înștiințează contribuabilul/plătitorul despre constatările
efectuate. Odată cu înștiințarea, organul fiscal solicită și documentele pe care
contribuabilul/plătitorul trebuie să le prezinte în vederea clarificării situației fiscale.
(2) În cazul în care documentele solicitate potrivit alin. (1) nu au fost prezentate de
contribuabil/plătitor în termen de 30 de zile de la comunicarea înștiințării sau documentele
prezentate nu sunt suficiente pentru clarificarea situației fiscale, organul fiscal stabilește diferențele
de creanțe fiscale datorate prin emiterea unei decizii de impunere sau dispune măsurile necesare
respectării prevederilor legale, după caz.
(3) Decizia de impunere prevăzută la alin. (2) este o decizie sub rezerva verificării ulterioare.
(4) Decizia de impunere emisă în condițiile prezentului articol fără audierea
contribuabilului/plătitorului este nulă.

12
Tema nr. 2

CAPITOLUL IV Actele emise de organele fiscale

ART. 46 Conținutul și motivarea actului administrativ fiscal
(1) Actul administrativ fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică.
(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis și data de la care își produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului și, dacă este cazul, datele de identificare a
persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum și ștampila
organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul fiscal la care se
depune contestația;
j) mențiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului.
(3) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică cuprinde elementele prevăzute la alin. (2),
cu excepția elementelor prevăzute la lit. h).
(4) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal central se semnează cu
semnătura electronică extinsă a Ministerului Finanțelor Publice, bazată pe un certificat calificat.
(5) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică de organul fiscal local se semnează cu
semnătura electronică extinsă a autorității administrației publice locale din care face parte organul
fiscal local emitent, bazată pe un certificat calificat.
(6) Actul administrativ fiscal emis în condițiile alin. (2) și tipărit prin intermediul unui centru de
imprimare masivă este valabil și în cazul în care nu poartă semnătura persoanelor împuternicite ale
organului fiscal, potrivit legii, și ștampila organului emitent, dacă îndeplinește cerințele legale
aplicabile în materie.
(7) Prin ordin al președintelui A.N.A.F. se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care se
emit, în condițiile alin. (6), de către organul fiscal central.
(8) Prin ordin al ministrului dezvoltării regionale și administrației publice, cu avizul Ministerului
Finanțelor Publice se stabilesc categoriile de acte administrative fiscale care pot fi emise în
condițiile alin. (6) de către organele fiscale locale. În cazul în care organul fiscal local are în dotare
sau are acces la un centru de imprimare masivă consiliile locale stabilesc, prin hotărâre, dacă
organul fiscal local din cadrul autorității administrației publice locale respective poate emite acte
administrative fiscale în condițiile alin. (6).
(9) Actul administrativ fiscal se consideră emis și înregistrat la organul fiscal astfel:
a) la data semnării acestuia de către persoana împuternicită din cadrul organului fiscal, în cazul
actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie;
b) la data generării actului, în cazul actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie și tipărit prin
intermediul unui centru de imprimare masivă;
c) la data aplicării semnăturii electronice extinse, în cazul actului administrativ fiscal emis în formă
electronică.
ART. 47 Comunicarea actului administrativ fiscal
(1) Actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului/ plătitorului căruia îi este destinat.
În situația contribuabilului/ plătitorului fără domiciliu fiscal în România, care și-a desemnat
împuternicit potrivit art. 18 alin. (4), precum și în situația numirii unui curator fiscal, în
condițiile art. 19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau curatorului, după caz.
(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat fie prin poștă potrivit alin.
(3)-(7), fie prin remitere la domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau
13
curatorului acestuia potrivit alin. (8)-(12), fie prin remitere la sediul organului fiscal potrivit alin.
(13), iar actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice
de transmitere la distanță potrivit alin. (15)-(17).
(3) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori
împuternicitului sau curatorului acestora, la domiciliul fiscal, prin poștă, cu scrisoare recomandată
cu confirmare de primire.
(4) În cazul în care comunicarea potrivit alin. (3) nu a fost posibilă, aceasta se realizează prin
publicitate potrivit alin. (5)-(7).
(5) Comunicarea prin publicitate se efectuează prin afișarea unui anunț în care se menționează că a
fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului/plătitorului, după cum urmează:
a) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal central prin afișarea anunțului,
concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a A.N.A.F.;
b) în cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local prin afișarea anunțului,
concomitent, la sediul organului fiscal emitent și pe pagina de internet a autorității administrației
publice locale respective.
(6) Anunțul prevăzut la alin. (5) se menține afișat cel puțin 60 de zile de la data publicării acestuia și
conține următoarele elemente:
a) numele și prenumele sau denumirea contribuabilului/ plătitorului;
b) domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului;
c) denumirea, numărul și data emiterii actului administrativ fiscal.
(7) În cazul în care actul administrativ fiscal se comunică prin publicitate, acesta se consideră
comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului.
(8) Prin excepție de la prevederile alin. (3), organul fiscal competent poate decide comunicarea
actului administrativ fiscal emis pe suport hârtie, prin remiterea, sub semnătură, la domiciliul fiscal
al contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului acestuia, prin angajații proprii ai
organului fiscal.
(9) Dacă în procedura comunicării actului administrativ fiscal prin remitere potrivit alin. (8)
destinatarul refuză primirea actului sau nu este găsit la domiciliul fiscal, se afișează pe ușa acestuia
o înștiințare.
(10) În situația în care contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestuia refuză
primirea actului administrativ fiscal potrivit alin. (9), actul se consideră comunicat la data afișării
înștiințării.
(11) În situația în care contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestuia nu este găsit
la domiciliul fiscal potrivit alin. (9), contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul
acestuia este în drept să se prezinte, în termen de maximum 15 zile de la data afișării înștiințării, la
sediul organului fiscal emitent pentru a i se comunica actul administrativ fiscal. În situația în care
contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestuia nu se prezintă în acest termen,
actul se consideră comunicat la împlinirea acestui termen.
(12) Înștiințarea prevăzută la alin. (9) trebuie să cuprindă:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
c) numele, prenumele și domiciliul fiscal al celui înștiințat;
d) denumirea, numărul și data emiterii actului administrativ fiscal în legătură cu care se face
înștiințarea;
e) anul, luna, ziua și ora când afișarea a fost făcută;
f) mențiuni cu privire la data la care se consideră comunicat actul administrativ fiscal, potrivit alin.
(10) sau (11);
g) semnătura celui care a afișat înștiințarea.
(13) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie poate fi comunicat și prin remiterea, sub
semnătură, la sediul organului fiscal emitent ori de câte ori contribuabilul/plătitorul sau
împuternicitul ori curatorul acestora se prezintă la sediul organului fiscal și solicită acest lucru.

14
(14) Ori de câte ori comunicarea se realizează prin publicitate, potrivit alin. (5) sau prin afișare
potrivit alin. (9), organul fiscal întocmește un proces-verbal. Procesul-verbal se întocmește și în
situația în care contribuabilul/plătitorul ori împuternicitul sau curatorul acestora primește actul
administrativ fiscal, dar refuză să semneze dovada de înmânare ori, din motive întemeiate, nu o
poate semna.
(15) Actul administrativ fiscal emis în formă electronică se comunică prin mijloace electronice de
transmitere la distanță ori de câte ori contribuabilul/plătitorul a optat pentru această modalitate de
emitere și de comunicare, iar acesta se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data
transmiterii actului către contribuabil/plătitor ori împuternicitul sau curatorul acestora.
(16) În cazul actelor administrative fiscale emise de către organul fiscal central, mijloacele
electronice de transmitere la distanță, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin
mijloace electronice de transmitere la distanță, precum și condițiile în care aceasta se realizează se
aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, cu avizul Ministerului Comunicațiilor și
Societății Informaționale.
(17) În cazul actelor administrative fiscale emise de organul fiscal local, mijloacele electronice de
transmitere la distanță, procedura de comunicare a actelor administrative fiscale prin mijloace
electronice de transmitere la distanță, precum și condițiile în care aceasta se realizează se aprobă
prin ordin al ministrului dezvoltării regionale, administrației publice și fondurilor europene, cu
avizul Ministerului Finanțelor Publice și al Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale.
Pentru organul fiscal local, consiliul local stabilește, prin hotărâre, în funcție de capacitatea tehnică
disponibilă, mijloacele electronice de transmitere la distanță ce urmează a fi utilizate de către
respectivul organ fiscal local.
(18) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul societăților aflate în procedura insolvenței sau
în dizolvare, potrivit legii, comunicarea actului administrativ fiscal se face administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar la locul indicat de acesta ori de câte ori se solicită, în scris, acest
lucru.
(19) În termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data emiterii actului administrativ fiscal, organul
fiscal trebuie să inițieze acțiunile pentru comunicarea actului.
ART. 48 Opozabilitatea actului administrativ fiscal
(1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat
contribuabilului/plătitorului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat,
potrivit legii.
(2) Actul administrativ fiscal care nu a fost comunicat potrivit art. 47 nu este opozabil
contribuabilului/plătitorului și nu produce niciun efect juridic.
ART. 49 Nulitatea actului administrativ fiscal
(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situații:
a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența;
b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și calitatea
persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea
contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei
împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 46 alin. (6), precum și organul fiscal
emitent;
c) este afectat de o gravă și evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă și
evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât,
dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat
neemiterea sa.
(2) Nulitatea se poate constata de organul fiscal competent sau de organul de soluționare a
contestației, la cerere sau din oficiu. În situația în care nulitatea se constată de organul fiscal
competent, acesta emite o decizie ce se comunică contribuabilului/plătitorului.
(3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la
alin. (1) sunt anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 50 Anularea, desființarea sau modificarea actului administrativ fiscal
15
(1) Actul administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat de către organul fiscal
competent în condițiile prezentului cod.
(2) Anularea ori desființarea totală sau parțială, cu titlu definitiv, potrivit legii, a actelor
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale atrage anularea, desființarea
sau modificarea, totală sau parțială, atât a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe
fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale individualizate în actele administrative fiscale
anulate, desființate ori modificate, cât și a actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza
actelor administrative fiscale anulate, desființate sau modificate, chiar dacă actele administrative
fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente
au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare ori nu au fost contestate.
În acest caz, organul fiscal emitent, din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului, emite un
nou act administrativ fiscal, prin care desființează sau modifică în mod corespunzător actele
administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale
subsecvente;
(3) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul actelor administrative fiscale
prevăzute la art. 49 alin. (3), inclusiv cele transmise spre administrare organelor fiscale centrale,
rămase definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare. În acest caz, organul fiscal,
din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului, emite decizie de anulare.
ART. 51 Efectele anulării actului administrativ fiscal
(1) Ori de câte ori se anulează un act administrativ fiscal, organul fiscal competent emite un alt act
administrativ fiscal, dacă acest lucru este posibil în condițiile legii.
(2) Emiterea unui alt act administrativ fiscal nu mai este posibilă în situații cum sunt:
a) s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de lege;
b) viciile care au condus la anularea actului administrativ fiscal privesc fondul actului.
ART. 53 Îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal
(1) Organul fiscal poate îndrepta oricând erorile materiale din cuprinsul actului administrativ fiscal,
din oficiu sau la cererea contribuabilului/plătitorului.
(2) Prin erori materiale, în sensul prezentului articol, se înțelege orice greșeli de redactare, omisiuni
sau mențiuni greșite din actele administrative fiscale, cu excepția acelora care atrag nulitatea actului
administrativ fiscal, potrivit legii, sau care privesc fondul actului administrativ fiscal.
(3) În cazul în care, după comunicarea actului administrativ fiscal, organul fiscal constată, din
oficiu, că există erori materiale în cuprinsul său, acesta comunică contribuabilului/plătitorului un act
de îndreptare a erorii materiale.
(4) În situația în care îndreptarea erorii materiale este solicitată de contribuabil/plătitor, organul
fiscal procedează astfel:
a) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale este întemeiată, emite și comunică
contribuabilului/plătitorului actul de îndreptare a erorii materiale;
b) dacă cererea de îndreptare a erorii materiale nu este întemeiată, respinge cererea printr-o decizie
ce se comunică contribuabilului/plătitorului.
(5) Actul de îndreptare a erorii materiale și decizia de respingere a cererii de îndreptare a erorii
materiale urmează regimul juridic al actului inițial și pot fi contestate în condițiile legii în care putea
fi contestat actul inițial.
ART. 54 Prevederi aplicabile actelor de executare și altor acte emise de organele fiscale
Dispozițiile art. 46 alin. (6), art. 47, 48 și 53 se aplică în mod corespunzător și actelor de executare
și altor acte emise de organele fiscale, cu excepția cazului în care prin lege se prevede altfel.
CAPITOLUL V Administrarea și aprecierea probelor
SECȚIUNEA 1 Dispoziții generale
ART. 55 Mijloace de probă
(1) Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea unei stări de fapt fiscale,
inclusiv înregistrări audiovideo, date și informații aflate în orice mediu de stocare, precum și alte
mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise de lege.

16
(2) Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condițiile legii, administrează
mijloace de probă, putând proceda la:
a) solicitarea informațiilor, de orice fel, din partea contribuabilului/plătitorului și a altor persoane;
b) solicitarea de expertize;
c) folosirea înscrisurilor;
d) efectuarea de constatări la fața locului;
e) efectuarea, în condițiile legii, de controale curente, operative și inopinate sau controale tematice,
după caz.
(3) Probele administrate vor fi coroborate și apreciate ținându-se seama de forța lor doveditoare
recunoscută de lege.
ART. 56 Dreptul organului fiscal de a solicita prezența contribuabilului/plătitorului la sediul
său
(1) Organul fiscal poate solicita prezența contribuabilului/plătitorului la sediul său pentru a da
informații și lămuriri necesare stabilirii situației sale fiscale reale. Odată cu această solicitare, când
este cazul, organul fiscal indică și documentele pe care contribuabilul/plătitorul este obligat să le
prezinte.
(2) Solicitarea se face în scris și cuprinde în mod obligatoriu:
a) data, ora și locul la care contribuabilul/plătitorul este obligat să se prezinte;
b) baza legală a solicitării;
c) scopul solicitării;
d) documentele pe care contribuabilul/plătitorul este obligat să le prezinte.
(3) La stabilirea datei la care contribuabilul/plătitorul trebuie să se prezinte la sediul organului
fiscal, acesta va avea în vedere un termen rezonabil, care să dea posibilitatea
contribuabilului/plătitorului să își îndeplinească obligația.
(4) Contribuabilul/Plătitorul poate solicita amânarea datei stabilite de către organul fiscal potrivit
prezentului articol, pentru motive justificate.
ART. 57 Comunicarea informațiilor între organele fiscale
(1) Dacă într-o procedură de administrare se constată fapte care prezintă importanță pentru alte
raporturi juridice fiscale, organele fiscale își vor comunica reciproc informațiile deținute.
(2) Neîndeplinirea cu celeritate sau obstrucționarea schimbului de informații reprezintă abatere
disciplinară, iar conducătorul organului fiscal are obligația să ia măsuri de sancționare a persoanelor
vinovate și de furnizare a informațiilor solicitate.
SECȚIUNEA a 2-a Informații și expertize
ART. 58 Obligația de a furniza informații
(1) Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană împuternicită de acesta are obligația de a furniza
organului fiscal informațiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale. în același scop,
organul fiscal are dreptul să solicite informații și altor persoane cu care contribuabilul/plătitorul are
sau a avut raporturi economice sau juridice, iar acestea au obligația de a furniza informațiile
solicitate. Informațiile furnizate de alte persoane se iau în considerare numai în măsura în care sunt
confirmate și de alte mijloace de probă.
(2) Cererea de furnizare a informațiilor se formulează în scris. În cerere organul fiscal trebuie să
specifice natura informațiilor solicitate pentru determinarea stării de fapt fiscale și documentele care
susțin informațiile furnizate.
(3) Declarația persoanelor obligate potrivit alin. (1) să furnizeze informații va fi, după caz,
prezentată sau consemnată în scris.
(4) În situația în care persoana obligată să furnizeze informația în scris este, din motive
independente de voința sa, în imposibilitate de a scrie, organul fiscal întocmește un proces-verbal.
ART. 59 Furnizarea periodică de informații
(1) Contribuabilul/Plătitorul este obligat să furnizeze periodic organului fiscal central informații
referitoare la activitatea desfășurată.
(2) Furnizarea informațiilor prevăzute la alin. (1) se face prin completarea unei declarații pe propria
răspundere.
17
(3) Natura informațiilor, periodicitatea, precum și modelul declarațiilor se aprobă prin ordin al
președintelui A.N.A.F.
ART. 60 Obligații declarative cu privire la rezidenții altor state membre ale Uniunii Europene
(1) Plătitorii de venituri de natura celor prevăzute la art. 291 alin. (1) lit. a) - d) au obligația să
depună la organul fiscal central o declarație privind veniturile plătite fiecărui beneficiar care este
rezident al altor state membre ale Uniunii Europene, până în ultima zi a lunii februarie a anului
curent, pentru anul expirat.
(2) Contribuabilii rezidenți ai altor state membre ale Uniunii Europene care obțin venituri din
proprietăți imobiliare situate în România au obligația să depună la organul fiscal central o declarație
privind veniturile realizate până în data de 25 mai a anului curent, pentru anul expirat.
(3) Modelul și conținutul declarațiilor prevăzute la alin. (1) și (2) se aprobă prin ordin al
președintelui A.N.A.F.
(4) În scopul realizării schimbului automat obligatoriu de informații prevăzut la art. 291, organul
fiscal local are obligația de a transmite organului fiscal central informații cu privire la bunurile
imobile deținute în proprietate de rezidenți ai altor state membre ale Uniunii Europene pe teritoriul
respectivei unități administrativ-teritoriale. Transmiterea și conținutul informațiilor, precum și
termenele și procedura de realizare a acestora se aprobă prin ordin comun al ministrului finanțelor
publice și al ministrului dezvoltării regionale și administrației publice. Organul fiscal local
transmite organului fiscal central, la cererea acestuia, și alte informații cu relevanță fiscală
disponibile, în format electronic.
(5) În scopul transmiterii de către organul fiscal local a informațiilor prevăzute la alin. (4),
rezidenții din alte state membre ale Uniunii Europene care dobândesc proprietatea unui bun imobil
în România au obligația depunerii declarației fiscale în condițiile și la termenele prevăzute de Codul
fiscal. Modelul și conținutul declarației se aprobă prin ordin comun al ministrului finanțelor publice
și al ministrului dezvoltării regionale și administrației publice.
(6) Organul fiscal central are obligația de a comunica organelor fiscale locale, prin schimb automat,
informații cu relevanță fiscală disponibile, stabilite pe bază de protocol.
(7) Organul fiscal central are obligația de a comunica organelor fiscale locale, la cererea acestora, și
alte informații cu relevanță fiscală disponibile, în format electronic.
(8) În cazul operaționalizării schimbului de informații, pe baza protocoalelor încheiate între organul
fiscal central și organele fiscale locale, informațiile prevăzute la alin. (4) se preiau în mod automat
de către organul fiscal central, iar organul fiscal local este exonerat de transmiterea informațiilor
respective.
ART. 61 Obligația instituțiilor de credit de a furniza informații
(1) Instituțiile de credit au obligația ca, la solicitarea organului fiscal central, să comunice, pentru
fiecare titular care face subiectul solicitării, toate rulajele și/sau soldurile conturilor deschise la
acestea, precum și informațiile și documentele privind operațiunile derulate prin respectivele
conturi.
(2) Instituțiile de credit sunt obligate să comunice organului fiscal central, zilnic, următoarele
informații:
a) lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entități fără personalitate juridică ce deschid
ori închid conturi, precum și datele de identificare ale persoanelor care dețin dreptul de semnătură
pentru conturile deschise la acestea;
b) lista persoanelor care închiriază casete de valori, precum și încetarea contractului de închiriere.
(3) Organul fiscal central la cererea justificată a organului fiscal local sau a altei autorități publice
centrale și locale transmite informațiile primite potrivit alin. (2) lit. a) referitoare la conturile
bancare, în scopul îndeplinirii de către aceste autorități a atribuțiilor prevăzute de lege. Solicitarea și
transmiterea de informații se fac prin intermediul sistemului informatic pus la dispoziție de către
A.N.A.F. Pe bază de protocol, încheiat între organul fiscal central și organul fiscal local sau altă
autoritate publică, se poate asigura accesul direct în baza de date a organului fiscal central.
(4) Persoanele fizice, persoanele juridice și orice alte entități care au obligația transmiterii de
informații către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, potrivit Legii nr.
18
656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri
de prevenire și combatere a finanțării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, transmit
concomitent și pe același format informațiile respective și către A.N.A.F.
(5) Prin excepție de la prevederile art. 11 alin. (3), informațiile obținute potrivit alin. (1), alin. (2) lit.
b) și alin. (4) sunt utilizate doar în scopul îndeplinirii atribuțiilor specifice ale organului fiscal
central.
(6) Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă prin ordin al președintelui A.N.A.F.
ART. 62 Obligația instituțiilor financiare de a furniza informații privind contribuabilii
nerezidenți
(1) În scopul realizării schimbului de informații privind contribuabilii rezidenți ai statelor cu care
România s-a angajat printr-un instrument juridic de drept internațional și pentru îmbunătățirea
conformării fiscale internaționale, instituțiile financiare, inclusiv instituțiile de credit, au obligația să
declare anual organului fiscal din cadrul A.N.A.F. informații de natură financiară referitoare la
conturile deschise și/sau închise de contribuabilii menționați în acest alineat la astfel de instituții.
(2) Prin ordin al ministrului finanțelor publice, avizat de Banca Națională a României și Autoritatea
de Supraveghere Financiară, se stabilesc:
a) instituțiile financiare, inclusiv instituțiile de credit, care au obligația de declarare;
b) categoriile de informații privind identificarea contribuabililor menționați la alin. (1), precum și
informațiile de natură financiară referitoare la conturile deschise și/sau închise de aceștia la
instituțiile menționate la alin. (1);
c) entitățile nonraportoare din România și conturile excluse de la obligația de declarare;
d) regulile de conformare aplicabile de către instituțiile menționate la alin. (1), în vederea
identificării conturilor raportabile de către aceste instituții, precum și procedura de declarare a
informațiilor privind identificarea contribuabililor menționați la alin. (1) și a informațiilor de natură
financiară referitoare la conturile deschise și/sau închise de aceștia la instituțiile menționate la alin.
(1);
e) norme și proceduri administrative menite să asigure punerea în aplicare și respectarea
procedurilor de raportare și precauție prevăzute în instrumentele juridice de drept internațional la
care România s-a angajat.
(3) Declararea informațiilor menționate la alin. (1) se face până la data de 15 mai inclusiv a anului
calendaristic curent pentru informațiile aferente anului calendaristic precedent.
(4) Informațiile menționate la alin. (1) obținute de organul fiscal din cadrul A.N.A.F. se utilizează
de către acesta doar în scopul prevăzut la alin. (1) și cu respectarea dispozițiilor art. 11.
(5) Fără a aduce atingere alin. (1) și (6), fiecare instituție menționată la alin. (1), care are obligații de
declarare, informează contribuabilii menționați la alin. (1) cu privire la faptul că datele privind
identificarea conturilor lor sunt selectate și declarate în conformitate cu prezentul articol, furnizând
acestora toate informațiile la care au dreptul în temeiul Legii nr. 677/2001, cu modificările și
completările ulterioare. Informarea se realizează în timp util, astfel încât contribuabilii vizați de
prezentul articol să își poată exercita drepturile în materie de protecție a datelor cu caracter
personal, înainte ca instituțiile menționate la alin. (1) să transmită organului fiscal din cadrul
A.N.A.F. informațiile menționate la alin. (1).
(6) Informațiile menționate la alin. (1) se păstrează o perioadă care nu depășește perioada necesară
pentru atingerea scopului prevăzut la alin. (1) și în conformitate cu legislația referitoare la termenele
de prescripție ale fiecărui operator de date.
ART. 63 Expertiza
(1) Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert
pentru întocmirea unei expertize. Organul fiscal este obligat să comunice
contribuabilului/plătitorului numele expertului.
(2) Contribuabilul/plătitorul poate să numească un expert pe cheltuiala proprie.
(3) Experții au obligația să păstreze secretul fiscal asupra datelor și informațiilor pe care le
dobândesc.
(4) Expertiza se întocmește în scris.
19
(5) Onorariile stabilite pentru expertizele prevăzute de prezentul articol se plătesc din bugetul
organului fiscal care a apelat la serviciile expertului.
(6) Dacă organul fiscal nu este lămurit prin expertiza efectuată, poate dispune întregirea expertizei
sau o nouă expertiză.
SECȚIUNEA a 3-a Înscrisurile și constatarea la fața locului
ART. 64 Prezentarea de înscrisuri
(1) În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul/plătitorul are obligația să pună la
dispoziție organului fiscal registre, evidențe, documente de afaceri și orice alte înscrisuri. În același
scop, organul fiscal are dreptul să solicite înscrisuri și altor persoane cu care
contribuabilul/plătitorul are sau a avut raporturi economice sau juridice.
(2) Organul fiscal poate solicita punerea la dispoziție a înscrisurilor la sediul său ori la domiciliul
fiscal al persoanei obligate să le prezinte.
(3) Organul fiscal are dreptul să rețină, în scopul protejării împotriva înstrăinării sau distrugerii,
indiferent de mediul în care sunt stocate, documente, acte, înscrisuri, registre și documente
financiar-contabile în original sau orice element material care face dovada stabilirii, înregistrării și
achitării obligațiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, pe o perioadă de cel mult 30 de zile. În
cazuri excepționale, cu aprobarea conducătorului organului fiscal, perioada de reținere poate fi
prelungită cu cel mult 90 de zile. Contribuabilul/plătitorul are dreptul să solicite copii ale
documentelor reținute atât timp cât acestea sunt în posesia organului fiscal.
(4) Dovada reținerii documentelor prevăzute la alin. (3) o constituie actul întocmit de organul fiscal,
în care sunt specificate toate elementele necesare individualizării probei sau dovezii respective,
precum și mențiunea că aceasta a fost reținută, potrivit dispozițiilor legale, de către organul fiscal.
Actul se întocmește în două exemplare și se semnează de organul fiscal și de contribuabil/plătitor,
un exemplar comunicându-i-se contribuabilului/plătitorului.
(5) În cazul în care pentru stabilirea stării de fapt fiscale contribuabilul/plătitorul pune la dispoziția
organului fiscal înscrisuri sau alte documente, în original, acestea se înapoiază
contribuabilului/plătitorului, păstrându-se în copie, conform cu originalul, numai înscrisuri
relevante din punct de vedere fiscal. Conformitatea cu originalul a copiilor se efectuează de către
contribuabil/plătitor prin înscrierea mențiunii "conform cu originalul" și prin semnătura acestuia.
(6) Ori de câte ori contribuabilul/plătitorul depune la organul fiscal un document semnat de către o
persoană fizică sau juridică care exercită activități specifice unor profesii reglementate cum ar fi
consultanță fiscală, audit financiar, expertiză contabilă, evaluare, documentul trebuie să conțină în
mod obligatoriu și numele și prenumele sau denumirea persoanei în cauză, precum și codul de
identificare fiscală al acesteia atribuit de organul fiscal competent.
(7) În cazul în care legea prevede depunerea de către contribuabil/plătitor de copii ale unor
documente, acestea trebuie certificate de contribuabil/plătitor pentru conformitate cu originalul.
Dispozițiile alin. (5) sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 65 Constatarea la fața locului
(1) În condițiile legii, organul fiscal poate efectua o constatare la fața locului, întocmind în acest
sens proces-verbal de constatare.
(2) Procesul-verbal cuprinde cel puțin următoarele elemente:
a) data și locul unde este încheiat;
b) numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite, precum și denumirea organului fiscal din
care face parte aceasta;
c) temeiul legal în baza căruia s-a efectuat constatarea la fața locului;
d) constatările efectuate la fața locului;
e) susținerile contribuabilului/plătitorului, ale experților sau ale altor persoane care au participat la
efectuarea constatării;
f) semnătura persoanei împuternicite, precum și a persoanelor prevăzute la lit. e). În caz de refuz al
semnării de către persoanele prevăzute la lit. e), se face mențiune despre aceasta în procesul-verbal;
g) alte mențiuni considerate relevante.

20
(3) Contribuabilul/Plătitorul are obligația să permită persoanelor împuternicite de organul fiscal
pentru a efectua o constatare la fața locului, precum și experților folosiți pentru această acțiune
intrarea acestora pe terenuri, în încăperi și în orice alte incinte, în măsura în care acest lucru este
necesar pentru a face constatări în interes fiscal.
(4) Deținătorii terenurilor ori incintelor respective trebuie înștiințați într-un termen rezonabil despre
constatare, cu excepția controlului inopinat. Persoanele fizice trebuie informate asupra dreptului de
a refuza intrarea în domiciliu sau reședință.
(5) În caz de refuz, intrarea în domiciliul sau în reședința persoanei fizice se face cu autorizarea
instanței judecătorești competente, dispozițiile privind ordonanța președințială din Codul de
procedură civilă, republicat, fiind aplicabile.
(6) La cererea organului fiscal, organele de poliție, jandarmerie ori alți agenți ai forței publice sunt
obligați să îi acorde sprijinul pentru aplicarea prevederilor prezentului articol.
SECȚIUNEA a 4-a Dreptul de a refuza furnizarea de dovezi
ART. 66 Dreptul rudelor de a refuza furnizarea de informații, efectuarea de expertize și
prezentarea unor înscrisuri
(1) Soțul/soția și rudele ori afinii contribuabilului/plătitorului până la gradul al treilea inclusiv pot
refuza furnizarea de informații, efectuarea de expertize, precum și prezentarea unor înscrisuri.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) trebuie înștiințate asupra acestui drept.
ART. 67 Dreptul altor persoane de a refuza furnizarea de informații
(1) Pot refuza să furnizeze informații cu privire la datele de care au luat cunoștință în exercitarea
activității lor preoții, avocații, consultanții fiscali, auditorii, experții contabili, medicii și
psihoterapeuții. Aceste persoane nu pot refuza furnizarea informațiilor cu privire la îndeplinirea
obligațiilor prevăzute de legislația fiscală în sarcina lor, atât în calitate de contribuabili/plătitori, cât
și în calitate de persoane care exercită profesia respectivă.
(2) Sunt asimilate persoanelor prevăzute la alin. (1) asistenții acestora, precum și persoanele care
participă la activitatea profesională a acestora.
(3) Persoanele prevăzute la alin. (1), cu excepția preoților, pot furniza informații, cu acordul
persoanei despre care au fost solicitate informațiile.
SECȚIUNEA a 5-a Colaborarea dintre autoritățile publice
ART. 68 Obligația autorităților și instituțiilor publice de a furniza informații și de a prezenta
acte
(1) Autoritățile publice, instituțiile publice și de interes public, centrale și locale, precum și
serviciile deconcentrate ale autorităților publice centrale au obligația să furnizeze informații și acte
organului fiscal, la cererea acestuia.
(2) Organele fiscale locale sunt obligate să transmită organului fiscal central informații privind
bunurile imobile și mijloacele de transport deținute de persoanele fizice sau juridice pentru care
există obligația declarării conform Codului fiscal. Periodicitatea, formatul și modalitatea de
transmitere se stabilesc prin ordin comun al ministrului finanțelor publice și al ministrului
dezvoltării regionale și administrației publice.
(3) Organul fiscal central este obligat să transmită organelor fiscale locale informații privind sursele
de venit ale persoanelor fizice. Periodicitatea, formatul și modalitatea de transmitere se stabilesc
prin ordin comun al ministrului finanțelor publice și al ministrului dezvoltării regionale și
administrației publice.
(4) În realizarea scopului prezentului cod, organul fiscal poate accesa on-line baza de date a
autorităților publice și instituțiilor prevăzute la alin. (1), pentru informațiile stabilite pe bază de
protocol.
ART. 69 Colaborarea dintre autoritățile publice, instituțiile publice sau de interes public
(1) Autoritățile publice, instituțiile publice sau de interes public sunt obligate să colaboreze în
realizarea scopului prezentului cod.
(2) Nu constituie activitate de colaborare acțiunile întreprinse de autoritățile prevăzute la alin. (1), în
conformitate cu atribuțiile ce le revin potrivit legii.

21
(3) Organul fiscal care solicită colaborarea răspunde pentru legalitatea solicitării, iar autoritatea
solicitată răspunde pentru datele furnizate.
(4) Ori de câte ori o instituție sau autoritate publică trebuie să soluționeze o cerere a unei persoane
fizice sau juridice, iar pentru soluționarea cererii legislația specifică prevede prezentarea unui
certificat de atestare fiscală, a unei adeverințe de venit sau a unui alt document cu privire la situația
fiscală a persoanei în cauză, instituția sau autoritatea publică are obligația să solicite certificatul de
atestare fiscală, adeverința de venit sau documentul respectiv de la organul fiscal competent. În
acest caz, persoana fizică sau juridică nu mai are obligația depunerii certificatului, adeverinței sau
documentului.
(5) Certificatul de atestare fiscală, adeverința de venit sau documentul prevăzut la alin. (4) poate fi
emis și transmis în formă electronică în baza unui protocol încheiat între instituția/autoritatea
publică și organul fiscal emitent al acestuia. În acest caz, certificatul, adeverința sau documentul
prevăzut la alin. (4) este valabil și fără semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal,
potrivit legii, și ștampila organului emitent.
ART. 70 Condiții și limite ale colaborării
(1) Colaborarea dintre autoritățile publice, instituțiile publice sau de interes public se realizează în
limita atribuțiilor ce le revin potrivit legii.
(2) Dacă autoritatea publică, instituția publică sau de interes public solicitată refuză colaborarea,
autoritatea publică superioară ambelor organe va decide. Dacă o asemenea autoritate nu există,
decizia va fi luată de autoritatea superioară celei solicitate. În cazul în care un organ fiscal local
refuză colaborarea, decizia este luată de primar sau de președintele consiliului județean, după caz,
conform competențelor legale.
ART. 71 Colaborarea interstatală dintre autoritățile publice
(1) În baza convențiilor internaționale, organele fiscale colaborează cu autoritățile fiscale similare
din alte state.
(2) În lipsa unei convenții, organele fiscale pot acorda sau pot solicita colaborarea altei autorități
fiscale din alt stat pe bază de reciprocitate.
(3) A.N.A.F., în calitate de reprezentant autorizat al Ministerului Finanțelor Publice sau, după caz,
al ministrului finanțelor publice, este autoritatea competentă din România pentru efectuarea
schimbului de informații în scopuri fiscale cu statele cu care România s-a angajat printr-un
instrument juridic de drept internațional, altele decât statele membre ale Uniunii Europene, pentru
informațiile prevăzute de respectivele instrumente juridice de drept internațional.
(4) Informațiile se transmit la cererea autorității solicitante din statele cu care România s-a angajat
printr-un instrument juridic de drept internațional, altele decât statele membre ale Uniunii Europene.
Termenele prevăzute la art. 290 pentru transmiterea informațiilor se aplică și pentru schimbul de
informații prevăzut de prezentul articol, cu excepția cazului în care prin instrumentul juridic de
drept internațional sunt prevăzute alte termene.
(5) Toate schimburile de informații efectuate în temeiul prezentului articol se realizează cu
respectarea Legii nr. 677/2001, cu modificările și completările ulterioare.
SECȚIUNEA a 6-a Sarcina probei
ART. 72 Forța probantă a documentelor justificative și evidențelor contabile
Documentele justificative și evidențele contabile ale contribuabilului/plătitorului constituie probe la
stabilirea bazei de impozitare. În cazul în care există și alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în
considerare la stabilirea bazei de impozitare.
ART. 73 Sarcina probei în dovedirea situației de fapt fiscale
(1) Contribuabilul/Plătitorul are sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor
sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal.
(2) Organul fiscal are sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau
constatări proprii.

22
Tema nr. 3

TITLUL VIII Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale

CAPITOLUL I Dreptul la contestație
ART. 268 Posibilitatea de contestare
(1) Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate
formula contestație potrivit prezentului titlu. Contestația este o cale administrativă de atac și nu
înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act
administrativ fiscal.
(2) Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un
act administrativ fiscal.
(3) Baza de impozitare și creanța fiscală stabilite prin decizie de impunere se contestă numai
împreună.
(4) Pot fi contestate în condițiile alin. (3) și deciziile de nemodificare a bazei de impozitare prin care
nu sunt stabilite creanțe fiscale.
(5) În cazul deciziilor referitoare la baza de impozitare, reglementate potrivit art. 99 alin. (1),
contestația se poate depune de orice persoană care participă la realizarea venitului.
(6) Bazele de impozitare constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impozitare pot fi
atacate numai prin contestarea acestei decizii.
ART. 269 Forma și conținutul contestației
(1) Contestația se formulează în scris și va cuprinde:
a) datele de identificare a contestatorului;
b) obiectul contestației;
c) motivele de fapt și de drept;
d) dovezile pe care se întemeiază;
e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia. Dovada calității de împuternicit al
contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.
(2) Obiectul contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal
în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat.
(3) În contestațiile care au ca obiect sume se specifică cuantumul sumei totale contestate,
individualizată pe categorii de creanțe fiscale, precum și accesorii ale acestora. În situația în care se
constată nerespectarea acestei obligații, organul fiscal de soluționare competent solicită
contestatorului, în scris, ca acesta să precizeze, în termen de 5 zile de la comunicarea solicitării,
cuantumul sumei contestate, individualizată. În cazul în care contestatorul nu comunică suma, se
consideră contestat întregul act administrativ fiscal atacat.
(4) Contestația se depune la organul fiscal emitent al actului administrativ atacat și nu este supusă
taxelor extrajudiciare de timbru.
ART. 270 Termenul de depunere a contestației
(1) Contestația se depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal,
sub sancțiunea decăderii.
(2) În cazul în care contestația nu este depusă la organul fiscal emitent, aceasta se înaintează, în
termen de cel mult 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
(3) În cazul în care competența de soluționare nu aparține organului emitent al actului administrativ
fiscal atacat, contestația se înaintează de către acesta, în termen de 5 zile de la înregistrare,
organului de soluționare competent.
(4) Dacă actul administrativ fiscal nu conține elementele prevăzute la art. 46 alin. (2) lit. i),
contestația poate fi depusă, în termen de 3 luni de la data comunicării actului administrativ fiscal, la
organul fiscal emitent al actului administrativ atacat.
ART. 271 Retragerea contestației

23
(1) Contestația poate fi retrasă de către contestator până la soluționarea acesteia. În acest caz,
organul de soluționare competent comunică contestatorului decizia prin care se ia act de renunțarea
la contestație.
(2) Prin retragerea contestației nu se pierde dreptul de a se înainta o nouă contestație în interiorul
termenului prevăzut la art. 270.
CAPITOLUL II Competența de soluționare a contestațiilor. Decizia de soluționare
ART. 272 - Organul competent
Contestațiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate
deciziilor de impunere, a deciziilor pentru regularizarea situației emise în conformitate cu legislația
în materie vamală, a măsurii de diminuare a pierderii fiscale stabilite prin decizie de modificare a
bazei de impunere, precum și împotriva deciziei de reverificare se soluționează de către structurile
specializate de soluționare a contestațiilor*)
(2) Structurile specializate de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale
finanțelor publice în a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatarii sunt competente
pentru soluționarea contestațiilor ce au ca obiect*):
a) creanțe fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
b) măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
c) deciziile de reverificare, cu excepția celor pentru care competența de soluționare aparține
direcției generale prevăzute la alin. (5);
d) creanțele fiscale accesorii, indiferent de cuantum, aferente creanțelor fiscale principale stabilite
prin decizii de impunere/acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere contestate și
pentru care competența de soluționare a contestației revine structurii specializate de soluționare a
contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice.
(3) Structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul Direcției Generale de
Administrare a Marilor Contribuabili este competentă să soluționeze contestațiile formulate de
marii contribuabili ce au ca obiect*):
a) creanțe fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
b) măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de până la 1 milion lei;
c) deciziile de reverificare, cu excepția celor pentru care competența de soluționare aparține
direcției generale prevăzute la alin. (5);
d) creanțele fiscale accesorii, indiferent de cuantum, aferente creanțelor fiscale principale stabilite
prin decizii de impunere/acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere contestate și
pentru care competența de soluționare a contestației revine structurii specializate de soluționare a
contestațiilor din cadrul Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.
(4) Contestațiile formulate de contribuabilii nerezidenți care nu au pe teritoriul României un sediu
permanent ce au ca obiect creanțe fiscale în cuantum de până la 1 milion lei se soluționează de
structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale
finanțelor publice/Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili competentă pentru
administrarea creanțelor respectivului contribuabil nerezident.
(5) Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F. este competentă pentru
soluționarea contestațiilor care au ca obiect*):
a) creanțe fiscale în cuantum de 1 milion lei sau mai mare;
b) măsura de diminuare a pierderii fiscale în cuantum de 1 milion lei sau mai mare;
c) creanțe fiscale și măsura de diminuare a pierderii fiscale indiferent de cuantum, precum și decizia
de reverificare, în cazul contestațiilor formulate de contribuabili împotriva actelor emise de
organele fiscale din aparatul central al A.N.A.F.;
d) creanțele fiscale accesorii, indiferent de cuantum, aferente creanțelor fiscale principale stabilite
prin decizii de impunere/acte administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere contestate și
pentru care competența de soluționare a contestației revine Direcției generale de soluționare a
contestațiilor din cadrul A.N.A.F.
(6) Contestațiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale decât cele prevăzute la alin.
(1) se soluționează de către organele fiscale emitente.
24
(7) Competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale se
poate delega altui organ de soluționare, în condițiile stabilite prin ordinul președintelui A.N.A.F.
Contestatorul și persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației sunt informați cu
privire la schimbarea competenței de soluționare a contestației.
(8) Contestațiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de organele fiscale locale
se soluționează de către aceste organe fiscale.
(9) Contestațiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de alte autorități publice
care, potrivit legii, administrează creanțe fiscale se soluționează de către aceste autorități.
ART. 273 Decizia de soluționare
(1) În soluționarea contestației, organul de soluționare competent se pronunță prin decizie.
(2) Decizia emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac
și este obligatorie pentru organul fiscal emitent al actelor administrative fiscale contestate.
ART. 274 Forma și conținutul deciziei de soluționare a contestației
(1) Decizia de soluționare a contestației se emite în formă scrisă și cuprinde: preambulul,
considerentele și dispozitivul.
(2) Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluționarea, datele de identificare ale
contestatorului, numărul de înregistrare a contestației la organul de soluționare competent, obiectul
cauzei, precum și sinteza susținerilor părților atunci când organul competent de soluționare a
contestației nu este organul emitent al actului atacat.
(3) Considerentele cuprind motivele de fapt și de drept care au format convingerea organului de
soluționare competent în emiterea deciziei.
(4) Dispozitivul cuprinde soluția pronunțată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi
exercitată și instanța competentă.
(5) Decizia se semnează de către conducătorul structurii de soluționare a contestației ori
conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora,
după caz.
CAPITOLUL III Dispoziții procedurale
ART. 275 Introducerea altor persoane în procedura de soluționare
(1) Organul de soluționare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în soluționarea
contestației, după caz, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma
emiterii deciziei de soluționare a contestației. Înainte de introducerea altor persoane, contestatorul
va fi ascultat conform art. 9.
(2) Persoanele care participă la realizarea venitului în sensul art. 268 alin. (5) și nu au înaintat
contestație vor fi introduse din oficiu.
(3) Persoanei introduse în procedura de contestație i se vor comunica toate cererile și declarațiile
celorlalte părți. Această persoană are drepturile și obligațiile părților rezultate din raportul juridic
fiscal ce formează obiectul contestației și are dreptul să înainteze propriile sale cereri.
(4) Dispozițiile Codului de procedură civilă, republicat, referitoare la intervenția forțată și voluntară
sunt aplicabile.
ART. 276 Soluționarea contestației
(1) În soluționarea contestației organul competent verifică motivele de fapt și de drept care au stat la
baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport cu susținerile
părților, cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu documentele existente la dosarul cauzei.
Soluționarea contestației se face în limitele sesizării.
(2) Organul de soluționare competent, pentru lămurirea cauzei, poate solicita:
a) punctul de vedere al direcțiilor de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice,
A.N.A.F. sau al altor instituții și autorități competente să se pronunțe în cauzele respective;
b) efectuarea, de către organele competente, a unei constatări la fața locului în condițiile art. 65.
(3) Prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație mai grea contestatorului în propria cale
de atac.
(4) Contestatorul, intervenienții sau împuterniciții acestora poate/pot să depună probe noi în
susținerea cauzei. În această situație, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat
25
sau organului care a efectuat activitatea de control, după caz, i se oferă posibilitatea să se pronunțe
asupra acestora.
(5) Contestatorul poate solicita organului de soluționare competent susținerea orală a contestației. În
acest caz, organul de soluționare fixează un termen pentru care convoacă, la sediul său,
contestatorul și reprezentantul organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal contestat.
Această solicitare poate fi adresată organului de soluționare competent în termen de cel mult 30 de
zile de la data înregistrării contestației sub sancțiunea decăderii.
(6) Organul de soluționare competent se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și
asupra celor de fond, iar, când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se mai procedează la
analiza pe fond a cauzei.
(7) Contestațiile formulate potrivit prezentului titlu se soluționează în termenul prevăzut la art. 77.
ART. 277 Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă
(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei
atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența
indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de
impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată
în procedură administrativă;
b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face
obiectul unei alte judecăți.
(2) La cererea contestatorului, organul de soluționare competent suspendă procedura și stabilește
termenul până la care aceasta se suspendă. Termenul de suspendare nu poate fi mai mare de 6 luni
de la data acordării. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.
(3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau,
după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2),
indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu.
(4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă
organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte
civilă.
ART. 278 Suspendarea executării actului administrativ fiscal
(1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului
administrativ fiscal.
(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea
executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune, după cum
urmează:
a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei;
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depășește 10.000 lei;
c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depășește 100.000 lei;
d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depășește 1.000.000 lei.
e) 1.000 lei, dacă obiectul contestației nu este evaluabil în bani.
(3) În cazul suspendării executării actului administrativ fiscal, dispusă de instanțele de judecată în
baza prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, toate efectele
actului administrativ fiscal sunt suspendate până la încetarea acesteia și obligațiile fiscale nu se
înscriu în certificatul de atestare fiscală. Aceste efecte privesc atât obligațiile fiscale principale
individualizate în actul administrativ suspendat la executare, cât și obligațiile fiscale accesorii
aferente acestora, chiar dacă aceste obligații fiscale accesorii sunt individualizate în acte
administrative fiscale care nu sunt suspendate la executare.
(4) Prin excepție de la prevederile art. 173 și ale art. 181, în cazul în care instanța judecătorească de
contencios administrativ admite cererea contribuabilului/plătitorului de suspendare a executării
actului administrativ fiscal, potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările
ulterioare, nu se datorează penalități de întârziere sau penalități de nedeclarare pe perioada
26
suspendării. În cazul creanțelor administrate de organul fiscal local, pe perioada suspendării se
datorează majorări de întârziere de 0,5% pe lună sau pe fracțiune de lună, reprezentând echivalentul
prejudiciului.
(5) Suspendarea executării actului administrativ fiscal dispusă potrivit art. 14 din Legea nr.
554/2004, cu modificările și completările ulterioare, încetează de drept și fără nicio formalitate dacă
acțiunea în anularea actului administrativ fiscal nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de la data
comunicării deciziei de soluționare a contestației.
(6) În cazul în care s-a formulat o cerere de suspendare a actului administrativ fiscal în temeiul art.
14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,
iar cauțiunea prevăzută la alin. (2) este deja consemnată la dispoziția instanței, nu este necesară
consemnarea unei noi cauțiuni în situația în care se solicită suspendarea actului administrativ fiscal
în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, cu condiția ca,
la data pronunțării asupra cererii de suspendare în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cauțiunea
să fie consemnată efectiv la dispoziția instanței.
CAPITOLUL IV Soluții asupra contestației
ART. 279 Soluții asupra contestației
(1) Prin decizie contestația poate fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă.
(2) În cazul admiterii contestației se decide, după caz, anularea totală sau parțială a actului atacat.
(3) Prin decizie se poate desființa, total sau parțial, actul administrativ atacat în situația în care, din
documentele existente la dosar și în urma demersurilor întreprinse la organul fiscal emitent, nu se
poate stabili situația de fapt în cauza supusă soluționării prin raportare la temeiurile de drept
invocate de organul competent și de contestator. În acest caz, organul fiscal competent urmează să
încheie un nou act administrativ fiscal care trebuie să aibă în vedere strict considerentele deciziei de
soluționare a contestației. Pentru un tip de creanță fiscală și pentru o perioadă supusă impozitării,
desființarea actului administrativ fiscal se poate pronunța o singură dată.
(4) Soluția de desființare este pusă în executare în termen de 60 de zile de la data comunicării
deciziei în cazul contribuabililor mari și mijlocii și în termen de 30 zile în cazul celorlalți
contribuabili, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeași perioadă și același obiect al
contestației pentru care s-a pronunțat soluția de desființare. (5) Prin decizie se poate suspenda
soluționarea cauzei, în condițiile prevăzute de art. 277.
(6) Prin decizie se poate constata nulitatea actului atacat.
(7) În cazul soluțiilor de desființare, dispozițiile art. 129 alin. (3) se aplică în mod corespunzător
pentru toate categoriile de acte administrativ fiscale contestate, chiar dacă la data refacerii
inspecției/controlului termenul de prescripție ar fi împlinit.
ART. 280 Respingerea contestației pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale
(1) Dacă organul de soluționare competent constată neîndeplinirea unei condiții procedurale,
contestația se respinge fără a se proceda la analiza pe fond a cauzei.
(2) Contestația nu poate fi respinsă dacă poartă o denumire greșită.
ART. 281 Comunicarea deciziei și calea de atac
(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse în
procedura de soluționare a contestației, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ
atacat.
(2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se
referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de
soluționare a contestației, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în
condițiile legii.
(3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă
potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal
ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face în termen
de 60 de zile în cazul contribuabililor mari și mijlocii și în termen de 30 zile în cazul celorlalți
contribuabili, de la data aducerii la cunoștința organului fiscal a deciziei de desființare.

27
(4) În situația în care instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin.
(2) admite, în totalitate sau în parte, acțiunea prevăzută la alin. (3), organul fiscal emitent anulează
în mod corespunzător noul act administrativ fiscal, precum și, după caz, actele administrative
subsecvente, iar contestatorul este pus în situația anterioară emiterii deciziei de desființare.
(5) În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației,
contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de contencios administrativ
competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. La calculul
termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) și nici cele în
care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277.
(6) Procedura de soluționare a contestației încetează la data la care organul fiscal a luat la cunoștință
de acțiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor.
(7) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit
alin. (2) a deciziei prin care s-a respins contestația de către organul fiscal fără ca acesta să intre în
cercetarea fondului raportului juridic fiscal, dacă instanța constată că soluția adoptată de către
organul fiscal este nelegală și/sau netemeinică, se va pronunța și asupra fondului raportului juridic
fiscal.

28
 UNITATEA DE STUDIU 1
Bazele teoretice ale controlului financiar şi gestionar
1.1. Definirea noţiunii de control

Prin intermediul controlului societatea îşi manifestă exigenţele ei, omologând numai
acele activităţi şi practici economice sau de altă natură care sunt în concordanţă cu normele
generale de comportament social, cu obiectivele şi programele sale prioritare.
Într-o manieră foarte simplă, controlul ar putea fi definit prin aprecierea conformităţii
cu o normă, un standard, un model.
Într-o accepţiune mult mai largă, controlul reprezintă o activitate specific umană (adică
se desfăşoară în mod conştient şi urmăreşte întotdeauna un scop), care constă în verificarea şi
analiza permanentă, periodică sau inopinată a unor procese, operaţii, informaţii, rezultate dintr-
un domeniu sau sector oarecare, în scopul preîntâmpinării şi lichidării eventualelor neajunsuri.
Activitatea de control presupune cel puţin trei elemente esenţiale: cunoaştere, constatare,
comparare, respectiv> cunoaşterea stărilor de lucruri ideale, constatarea realităţilor practice şi
compararea acestora. În unele situaţii pot interveni anumite toleranţe, care trebuie judecate în
context. Concluziile (inerente oricărui raţionament logic) finalizează acţiunile de control. În
sinteză, etapele ce compun modelul general al controlului se prezintă astfel:
a. Stabilirea situaţiei ideale (care ar trebui să existe), lucru care se realizează pe baza
programelor, normelor, previziunilor etc.;
b. Precizarea toleranţelor admise, adică a devierilor sau abaterilor maxime de la situaţia
ideală, care sunt permise în desfăşurarea activităţii şi care trebuie cunoscute anticipat;
c. Determinarea situaţiei reale, existentă la un moment dat sau rezultată după executarea
integrală a sarcinilor, constatată direct sau indirect de către organele de control;
d. Confruntarea celor două situaţii (ideală şi reală) şi stabilirea abaterilor sau a diferenţelor
dintre ele; se vor avea în vedere aici şi eventualele toleranţe admise;
e. Formularea concluziilor care se desprind din acţiunea de control; este vorba în primul
rând de interpretarea abaterilor şi de precizarea semnificaţiei lor, dar poate cuprinde şi
propunerea sau adoptarea unor măsuri.

1.2. Rolul controlului în conducerea activităţilor economice

Rolul controlului în conducerea activităţilor economico-sociale este mai uşor de apreciat

dacă privim lucrurile în mod sistemic. Este cunoscut faptul că, în viziunea lor cibernetică,
activităţile economico-sociale au o desfăşurare ciclică, începând cu definirea scopului sau
obiectivelor de atins, alegerea mijloacelor şi metodelor de lucru, organizarea şi desfăşurarea
muncii, încheindu-se cu evaluarea efectului obţinut. Prin compararea efectului cu scopul propus
se stabilesc parametrii şi modalităţile de reglare sau de autoreglare a sistemului (a se vedea Fig.
nr. 1.). Intervenţia controlului se manifestă în toate etapele proiectării, organizării şi desfăşurării
activităţilor economico-sociale, dar mai ales în faza finală, când rezultatele obţinute trebuie
raportate la scop (adică la situaţia care ar trebui să existe, denumită generic "situaţie ideală").
Cu această ocazie controlul stabileşte nu numai abaterile înregistrate, dar şi căile de remediere
a lor.
În domeniul economic, controlul vizează în principal cele trei laturi de bază ale
activităţilor ce se desfăşoară în organizații: latura tehnică sau profesională (care se referă la
specificul sau conţinutul propriu-zis al activităţii); latura economică (legată de ansamblul
mijloacelor antrenate în realizarea respectivei activităţi); latura financiară (care vizează

1
procurarea resurselor, eficienţa muncii şi rezultatele obţinute). Astfel, pot fi identificate trei
componenete ale controlului: controlul tehnic, controlul economic şi controlul financiar.
Controlul tehnic are în vedere cu prioritate aspectele tehnologice ale proceselor de
producţie şi de circulaţie, proprietăţile fizice şi chimice ale bunurilor şi caracteristicile
mijloacelor care participă la desfăşurarea unei activităţi. El se exercită, în împrejurări cum sunt:
recepţia materialelor, utilajelor sau mărfurilor aprovizionate; obţinerea unor produse sau
semifabricate din producţie proprie; terminarea unor operaţiuni, procese, lucrări sau unor faze
ale acestora.
Controlul economic urmăreşte în principal activitatea de producţie şi cea gestionară a
entităților, modul de gestionare şi de utilizare a resurselor materiale şi umane, realizarea
integrală şi la timp a obiectivelor propuse.
Controlul financiar acţionează în sfera relaţiilor financiare, fiscale şi de credit, urmărind
cu prioritate constituirea şi utilizarea resurselor la toate nivelurile şi asigurarea unei eficienţe
maxime.
Dar controlul financiar nu se rezumă la ceea ce se petrece în întreprindere şi nu se
limitează la perimetrul acesteia. El vizează, în egală măsură, relaţiile financiare ale
organizațiilor cu exteriorul, cu mediul economic, administrativ şi social în care acestea îşi
desfăşoară activitatea.
Controlul financiar este, în esenţa lui, o formă a controlului economic, limitat la sfera
raporturilor financiare şi de credit. La rândul lor, toate problemele ce fac obiect al controlului
economic au, într-un fel sau altul, consecinţe sau implicaţii financiare, astfel încât ele trebuie
urmărite şi sub aspectul aportului pe care îl aduc la desfăşurarea eficientă a muncii, la obţinerea
unor rezultate financiare pozitive.
În sfera de cuprindere a controlului financiar şi gestionar câteva module se
particularizează în mod distinct. Astfel, un loc important îl ocupă controlul gestionar, care
urmăreşte în principal asigurarea integrităţii valorilor corporale şi a celor de trezorerie aflate în
administrarea operativă a entităților şi utilizarea acestor valori în conformitate cu interesele
proprii, dar şi cu normele legale în vigoare. Sarcina principală a controlului gestionar este de a
preîntâmpina producerea unor fenomene negative şi de a preveni păgubirea avutului public şi
privat, dar nu se reduce la asta. Atunci când măsurile preventive nu sunt destul de eficiente,
controlul gestionar intervine cu promptitudine pentru identificarea abaterilor, pentru
descoperirea şi evaluarea prejudiciilor provocate organizațiilor, pentru stabilirea şi urmărirea
măsurilor de recuperare a prejudiciilor. Controlul gestionar este o componentă de bază a
controlului intern exercitat în cadrul organizațiilor şi, prin urmare, rolul său în conducerea
gestiunilor economice se încadrează în modelul prezentat de noi în Fig. nr. 1.

2
 Obiective,
programe şi sarcini SCOP
CONTROL

Alegerea
mijloacelor şi - cunoaştere
metodelor de lucru - constatare

- măsurare
Organizarea şi EFECT
desfăşurarea
activităţii

Măsuri de reglare/autoreglare CONCLUZII

(funcţionarea optimă a sistemului)

Fig. nr. 1. - Rolul controlului intern în conducerea şi gestiunea întreprinderii
Controlul exercitat de stat reprezintă un modul distinct în cadrul sistemului de control,
integrat în conducerea administrativă a societăţii, ceea ce înseamnă că rolul lui trebuie
reprezentat după un model distinct, aşa cum se poate vedea în Fig.nr. 1.2.
NORME JURIDICE cu
caracter
organizatoric şi APRECIEREA STĂRII
funcţional, financiar, DE CONFORMITATE
fiscal, social etc.
cu normele legale în
ORGANE DE vigoare
CONTROL

ale puterii
legislative şi

UNITĂŢI PATRIMONIALE

Desfăşurarea activităţilor
economice specifice de MĂSURI
către persoanele fizice şi COERCITIVE
juridice

Fig. nr. 2 - Rolul controlului exercitat de stat în organizarea şi conducerea

administrativă a vieţii economice
Într-o accepţiune mai largă, sfera de cuprindere a controlului economic poate include şi
activitatea de expertiză contabilă, concepută ca o treaptă calitativ superioară a controlului
propriu-zis.
O altă formă a controlului independent sau neutru se regăseşte în noţiunea de audit
financiar şi rolul acestui tip de control este să garanteze pentru terţi integritatea şi fidelitatea
datelor financiare publicate de fiecare organizație.

3
 1.3. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un bun sistem de
control

Pentru a răspunde multiplelor cerinţe de ordin economic, juridic şi social, controlul

financiar şi gestionar, conceput ca sistem, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. În primul rând, un bun sistem de control trebuie să aibă un caracter unitar, fundamentat
pe o concepţie clară cu privire la conţinutul, organizarea şi metodologiile sale. Caracterul unitar
înlătură posibilitatea unor paralelisme sau suprapuneri în munca de control, dar şi riscul omiterii
unor sectoare, obiective sau laturi ale activităţilor economice. Asta implică o bună organizare a
muncii, cunoaşterea temeinică a formelor şi metodelor de control, respectarea riguroasă a
periodicităţii controlului, fără a exclude intervenţia unor acţiuni inopinate care să surprindă
realitatea fenomenelor la un moment dat.
b. În al doilea rând, controlul trebuie să fie multilateral şi sistematic, cuprinzând toate
laturile activităţilor economice, fiecare organism sau formă de control având precis delimitate
atribuţiile şi competenţele lor.
c. În egală măsură controlul trebuie să se caracterizeze prin operativitate şi
promptitudine. Astfel, pentru a avea eficienţa scontată, orice acţiune de control trebuie
declanşată la momentul potrivit şi desfăşurată într-un timp cât mai scurt pentru a nu stingheri
activităţile controlate şi pentru a nu permite acoperirea formală a deficienţelor existente.
d. Controlul trebuie să îndeplinească şi un rol educativ și constructiv, determinându-i pe
protagoniştii vieţii economice să respecte legile ţării, să ocrotească avutul public şi privat, să
asigure protecţia consumatorului şi să nu recurgă la mijloace de concurenţă neloială. Pentru
aceasta, organele de control trebuie să ofere consiliere celor controlați, în scopul înțelegerii
căilor de urmat pentru prevenirea, identificarea şi lichidarea eventualelor deficiențe.

1.4. Funcţiile controlului financiar şi gestionar

Ca atribut al conducerii, controlul asigură îndeplinirea unor funcţii specifice.

Mai întâi, controlul îndeplineşte o funcţie de prevenire (preventivă), urmărind
preîntâmpinarea producerii unor deficienţe sau încălcări ale reglementărilor. Lucrul acesta este
posibil prin identificarea din timp a factorilor sau a cauzelor generatoare de rezultate negative
şi contracararea lor prin măsuri adecvate. Funcţia de prevenire se realizează prin toate formele
de control, dar mai ales prin controlul financiar preventiv.
În al doilea rând, controlul îndeplineşte şi o funcţie de reglare, în sensul că urmăreşte
coordonarea şi sincronizarea acţiunilor individuale, adaptarea continuă a mijloacelor şi
metodelor de lucru, astfel încât rezultatele obţinute să fie cât mai apropiate de obiectivele
stabilite. Este cunoscut faptul că activitatea de conducere presupune cunoaşterea realităţilor şi
adoptarea unor decizii eficiente. Urmărind continuu stadiul realizărilor şi abaterile înregistrate,
controlul este în măsură să contribuie la reglarea sau autoreglarea activităţilor economico-
sociale, prin acţiuni de conducere operativă.
Atunci când abaterile de la normele prestabilite depăşesc toleranţele admise, când efectul
este departe de scopul propus sau când metodele şi mijloacele utilizate sunt total inadecvate,
controlul îndeplineşte o funcţie de corectare (corectivă), indicând conducerii erorile comise,
mărimea sau gravitatea acestora şi căile de înlăturare a lor. Spre deosebire de funcţia de reglare,
care acţionează pe toată durata desfăşurării unei activităţi şi se realizează prin adaptarea
continuă a deciziilor conducerii, funcţia corectivă intervine, de regulă, la încheierea unor etape,
cicluri sau faze şi se manifestă prin înlocuirea totală a deciziei iniţiale. Deciziile de corectare
sunt de fapt decizii noi, având o fundamentare mai realistă, şi pot interveni atât în faza de
proiectare, cât şi în faza de execuţie.

4
 Controlul îndeplineşte şi o funcţie de atestare-certificare, localizată îndeosebi la nivelul
auditului financiar, a cărui principală misiune este să certifice situaţiile financiare anuale,
atestând ca acestea dau o imagine fidelă, clară şi completă a poziţiei financiare, performanţei
financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată.
În sfârşit, controlul îndeplineşte şi o funcţie de prevedere (previzională), concretizată
în descifrarea tendinţelor evenimentelor viitoare. Pe baza analizei ştiinţifice a realităţilor, a
estimării măsurilor preconizate şi ţinând cont de legile obiective ale dezvoltării economico-
sociale, controlul poate anticipa evoluţia unor procese şi fenomene sau consecinţele lor. În acest
fel, controlul ajută conducerea în asigurarea unei gestiuni previzionale, ale cărei principale
caracteristici sunt date de desfăşurarea echilibrată a activităţilor viitoare și asigurarea împotriva
riscurilor posibile.
Din perspectiva practicii economice, pot fi identificate și alte funcții ale controlului.
Funcţia de cunoaştere-evaluare a rezultatelor şi performanţelor. Funcţia de cunoaştere
presupune o analiză riguroasă a tuturor activităţilor verificate în vederea sesizării eventualelor
nereguli şi tendinţe negative în activitatea organizațiilor. Funcţia de cunoaştere este completată
de funcţia de evaluare a controlului care stabileşte şi individualizează consecinţele gestionare,
financiare, fiscale şi sociale ale constatărilor.
Funcţia de îndrumare şi sprijin are în vedere rolul educativ şi constructiv al controlului.
Funcţia de constrângere sau coercitivă derivă, în special, din funcţiile de reglare şi de
corectare pe care le îndeplineşte controlul.

1.5. Clasificarea formelor de control

Formele controlului financiar şi gestionar pot fi clasificate din mai multe puncte de
vedere, cum sunt: momentul exercitării, aria de cuprindere, scopul urmărit, modalităţile de
executare, poziţia organelor de control faţă de organizațiile controlate.
a. În funcţie de momentul exercitării lui, controlul poate fi: anterior, concomitent sau
ulterior.
Controlul anterior se exercită înainte de efectuarea operaţiunilor economice şi are drept
scop prevenirea unor încălcări ale disciplinei financiare sau angajării unor cheltuieli
supradimensionate, urmărind concomitent necesitatea, legalitatea, oportunitatea şi
economicitatea respectivelor operaţiuni. Controlul anterior sau preventiv se realizează în
practică îndeosebi prin analiza documentelor de dispoziţie prin care se contractează drepturi şi
obligaţii.
Controlul concomitent se caracterizează prin aceea că se exercită în timpul desfăşurării
operaţiunilor economico-financiare. În cadrul firmelor, asemenea controale exercită toate
persoanele cu funcţii de conducere (controlul ierarhizat sau operaţional), precum şi organele
tehnice şi de recepţie etc. O formă specifică a controlului concomitent o reprezintă
autocontrolul pe care îl exercită fiecare salariat asupra propriei activităţi în scopul
perfecţionării stilului de muncă şi îmbunătăţirii rezultatelor individuale. Tot un control
concomitent este şi controlul mutual sau reciproc, care se exercită în mod obiectiv între
membrii unui colectiv sau ai unei formaţii de lucru care îndeplinesc sarcini comune ori
complementare.
Controlul ulterior este acela care se exercită după efectuarea operaţiunilor economice,
având ca suport datele înregistrate în documentele de execuţie, în evidenţele tehnico-operative
şi în contabilitate. El cade în sarcina unor organe specializate de control şi are drept scop analiza
rezultatelor obţinute sau a situaţiilor de fapt, depistarea eventualelor deficienţe, a cauzelor şi a
vinovaţilor de producerea lor, precum şi stabilirea măsurilor pentru lichidarea acestora şi
preîntâmpinarea repetării lor în viitor.

5
 b. În funcţie de aria de cuprindere, controlul poate îmbrăca mai multe forme, cum sunt:
control general şi control parţial; control total şi control prin sondaj.
Controlul general sau de fond se caracterizează prin aceea că el cuprinde totalitatea
actelor şi faptelor referitoare la activitatea economică şi financiară a organizaţiei supuse
verificării. Asta înseamnă că nici un sector de activitate şi nici un grup de operaţiuni nu rămân
în afara controlului.
Spre deosebire de aceasta, controlul parţial se exercită numai asupra unor sectoare,
activităţi sau grupuri de operaţii, care formează o subdiviziune a unităţii verificate (de exemplu,
o secţie, un atelier, un depozit, o magazie, sau activitatea de desfacere, de aprovizionare, de
investiţii, de remunerare a muncii etc.).
Controlul total şi cel prin sondaj delimitează pe verticală sarcinile organului de control,
indicând profunzimea cercetărilor întreprinse şi caracterul mai mult sau mai puţin analitic al
operaţiunilor de verificare. Astfel, în cazul controlului total, se supun verificării, fără excepţie,
toate actele şi faptele ce caracterizează activitatea dintr-un sector sau chiar din toate sectoarele
întreprinderii. În schimb, controlul prin sondaj se exercită numai asupra unor documente,
operaţiuni sau bunuri, considerate ca fiind reprezentative pentru fenomenul verificat. Pe baza
acestui control se poate formula o părere de ordin general privind modul de desfăşurare a
întregului fenomen, dar temeinicia concluziilor rezultate din controlul prin sondaj este
influenţată în mare măsură de modul în care au fost stabilite obiectivele şi alese eşantioanele.
Așadar, controlul prin sondaj se foloseşte numai în anumite cazuri şi situaţii, din cauza
posibilităţii de omitere tocmai a actelor şi faptelor generatoare de deficienţe.
c. În funcţie de scopul urmărit, controlul poate fi: tematic, complex, repetat şi sub
formă de anchetă.
Controlul tematic urmăreşte anumite aspecte concrete din viaţa unităţilor controlate,
putându-se exercita asupra unei singure organizații sau asupra mai multor unităţi de acelaşi fel,
situație în care controlul permite efectuarea unor analize comparative şi formularea unor
concluzii mai analitice cu privire la evoluţia fenomenului cercetat.
Controlul complex urmăreşte o arie mai largă de probleme, depăşind, de regulă, cadrul
activităţilor economice şi financiare ale organizației supuse verificării. Obiectivele sale se
extind şi asupra unor aspecte tehnice, sociale, juridice sau chiar politice, cum ar fi: nivelul tehnic
al producţiei, productivitatea muncii, disciplina în muncă, sistemul de recompense şi sancţiuni,
rolul stimulator sau încurajator al unor măsuri juridice ori administrative ş.a.
Controalele repetate au ca obiectiv urmărirea evoluţiei unui fenomen sau proces, a
schimbărilor cantitative şi calitative care se produc în starea acestuia, într-o perioadă
determinată de timp. În cadrul organizațiilor cu activitate economică, controlul repetat se
efectuează, de regulă, atunci când rezultatele unei activităţi sunt constant nesatisfăcătoare sau
când se experimentează noi sisteme de organizare, administrare, gestiune şi conducere.
Controalele repetate se exercită la anumite intervale de timp, urmărindu-se aceleaşi obiective şi
progresele înregistrate de la verificarea precedentă, indiferent dacă se efectuează de către
aceleași organe de control sau de către altele.
Controlul sub formă de anchetă intervine în împrejurări speciale, putând fi generat de
existenţa unor sesizări şi reclamaţii, de constatarea nesincerităţii documentelor întocmite sau
apariţia unor lipsuri nejustificate în gestiuni. Spre deosebire de celelalte forme ale controlului,
anchetele au ca punct de plecare stările de lucruri sesizate, presupuse sau constatate, având drept
obiectiv confirmarea sau infirmarea acestora şi stabilirea exactă a întinderii lor. La anchetă pot
participa şi alte categorii de organe (de urmărire sau de cercetare penală), verificarea
efectuându-se printr-un contact mai strâns cu persoanele implicate, cărora li se solicită adesea
explicaţii verbale, note scrise sau declaraţii.
d. În funcţie de modalităţile de exercitare, controlul poate fi: faptic şi documentar.

6
 Controlul faptic se realizează prin verificarea la faţa locului a operaţiunilor economice
şi financiare, a existenţei activelor şi a stării calitative a acestora, a stadiului în care se găsesc
anumite procese (de prelucrare, montaj, construcţie etc.). Controlului faptic se realizează prin
măsurare, numărare, cântărire, urmărindu-se, în principal, determinarea stărilor cantitative. Ca
parte a inventarierii, controlul faptic face necesară determinarea unor stări calitative, operaţiune
care se realizează prin observare directă, dar poate presupune degustări, analize de laborator şi
expertize tehnice asupra bunurilor supuse inventarierii.
Controlul documentar se realizează prin verificarea indirectă a operaţiunilor şi
proceselor economice consemnate în acte, care pot fi: documente justificative şi centralizatoare,
evidenţe operative, conturi (fişe de cont), jurnale contabile, calcule periodice de sinteză (balanţe
de verificare sintetice şi analitice, bilanţul contabil şi notele, situaţiile comparative etc.).
Controlul documentar poate fi preventiv, concomitent sau ulterior, în funcţie de momentul în
care se execută, urmărind în fiecare caz obiective specifice.
e. În sfârşit, controlul mai poate fi diferenţiat şi din punct de vedere al poziţiei organelor
de control faţă de organizaţia verificată. Din acest punct de vedere, controlul poate fi
exercitat de organe din interiorul sau din afara unităţii supuse verificărilor.
Controlul din interiorul entității este un atribut al conducerii şi el trebuie exercitat
obligatoriu în cadrul fiecărei organizaţii etc. Acest control se realizează de către organele de
conducere şi de şefii diferitelor compartimente şi poate îmbrăca forma controlului preventiv,
concomintent şi ulterior. De cele mai multe ori, controlul din interior are legături strânse cu
funcţia financiar-contabilă a întreprinderii.
Controlul exercitat din afara entității cuprinde verificările făcute şi informările cerute
de organele ierarhic superioare, diferitele forme ale controlului bancar, controlul exercitat de
Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor şi organele sale specializate, precum şi controlul
inspecţiilor şi inspectoratelor de profil.

7
 UNITATEA DE STUDIU 2
Organizarea controlului financiar al statului
2.1. Principiile care stau la baza organizării unitare a controlului

La baza organizării sistemului nostru de control financiar și gestionar stau patru principii
fundamentale, pe care le prezentăm în continuare.
a. Principiul prevederii și organizării activităților economico-sociale
Potrivit acestui principiu, activitățile economice pot face obiectul unor acțiuni de control
numai în măsura în care sunt bine organizate, având stabilite anticipat, atât din punct de vedere
al volumului și structurii, cât și sub aspect calitativ, modalitățile desfășurării lor. În cazul unor
activități pentru care nu s-au stabilit dinainte sarcini precise, controlul rămâne fără obiect,
putându-se face numai o informare de ansamblu asupra realităților existente. Mai mult decât
atât, pentru a deveni efectiv controlabile, se impune ca, încă din faza de proiectare și organizare,
să fie prevăzute și incluse în sistem punctele și momentele de intervenție, formele și metodele
de control care se vor utiliza.
b. Principiul autonomiei, competenței și autorității controlului
Pentru a desfășura o muncă cu adevărat eficientă, organele de control trebuie să fie relativ
independente față de entitatea sau activitatea controlată, astfel încât să poată acționa
nestingherit în virtutea sarcinilor și atribuțiilor pe care le au.
Pe de altă parte, calitatea muncii de control este influențată direct de competența
profesională și juridică a celor însărcinați cu această activitate. Competența profesională este
asigurată prin nivelul de pregătire, volumul de cunoștințe sau priceperea organului de control,
la care se adaugă unele calități personale dintre cele înnăscute ori dobândite prin experiență
(reprezentate, de exemplu, de capacitatea de analiză și sinteză, puterea de selecție, spiritul de
observație, receptivitatea față de nou etc.). În schimb, competența juridică sau legală
desemnează sfera de atribuții recunoscute de lege și dreptul organelor de control de a acționa
în cadrul acestora. Competența juridică este strâns legată de autoritatea controlului,
reprezentând dreptul legitim, puterea organelor de control de a dispune măsuri obligatorii în
sarcina unităților sau persoanelor verificate și chiar de a aplica sancțiuni celor vinovați.
c. Principiul adaptabilității controlului la structurile organizatorice și funcționale ale
entităților sau activităților controlate
Controlul are, în toate cazurile, un obiect bine precizat, exercitându-se în cadrul ori asupra
unor entități, sectoare sau compartimente determinate și urmărind obiective ori având sarcini
foarte precise. În aceste condiții, este necesar ca formele și metodele de control să fie suficient
de elastice, pentru a se adapta cu ușurință la specificul activităților controlate, la structurile lor
de organizare și desfășurare.
d. Principiul apropierii controlului de locurile unde se iau deciziile și se concretizează
răspunderile pentru administrarea patrimoniului
Aplicarea unui asemenea principiu urmărește, în principal, înlăturarea verigilor
intermediare și inutile din munca de control. Avem în vedere faptul că activitatea de control
este o latură inseparabilă a conducerii, iar răspunderile pentru administrarea patrimoniului și
pentru realizarea sarcinilor propuse revin, în primul rând, managerilor organizațiilor. În
consecință, controlul trebuie efectuat mai întâi din interiorul unității, de către organele de
conducere și/sau de către structurile proprii de control sau de la nivelurile imediat superioare.

8
 2.2. Structura organizatorică și funcțională a sistemului de control
exercitat de stat

Sistemul de control financiar și gestionar din România este organizat și funcționează în

mod unitar, cuprinzând, în principal, trei trepte distincte: controlul financiar exercitat de stat,
controlul intern al organizațiilor și controlul extern independent sau neutru. Se adaugă acestora,
ca module distincte și cu caracter particular, alte forme de control, cum sunt: controlul efectuat
de bănci asupra unităților pe care le creditează, acțiunile specifice de verificare întreprinse de
organe specializate în cercetarea faptelor care par a întruni elementele unor infracțiuni ș.a.
Controlul economic și financiar exercitat de stat vizează probleme de ansamblu, dar și
unele aspecte de detaliu ale economiei naționale și implicațiile lor în viața social-politică a țării.
El cuprinde, de fapt, două module distincte, respectiv controlul general economic al statului și
controlul financiar și fiscal.
2.2.1.1. Controlul general economic al statului are particularitatea că se exercită atât sub
forma unui control general (reprezentând atribuțiile unor organisme ce inițiază acțiuni de
control în contextul altor sarcini specifice), cât și sub forma unui control specializat (efectuat
de organe ale căror sarcini de bază se circumscriu integral activității de control).
În condițiile concrete ale țării noastre, controlul general economic se exercită direct de
către organele puterii de stat (atât de puterea legislativă, cât și de puterea executivă) sau prin
intermediul unor organe specializate ale administrației de stat, cuprinzând:
 controlul parlamentar;
 controlul guvernamental;
 controlul efectuat prin organismele specializate de control al statului.
Evident, sarcinile de control ale acestor organe sunt extrem de diverse și sunt influențate
de natura, conținutul și structura celorlalte atribuții care le revin în cadrul mecanismului
economico-social, după cum urmează:
A. Controlul parlamentar reprezintă una dintre prerogativele esențiale ale statului de
drept. Pe lângă atribuțiile politice și legislative, cele două camere ale Parlamentului (Camera
Deputaților și Senatul) îndeplinesc importante funcții de control, inclusiv în domeniul
economico-financiar. Asemenea atribuții se exercită sub diferite forme și în diverse împrejurări.
Avem în vedere, în primul rând, controlul efectuat cu ocazia analizei proiectelor, dezbaterii și
apoi adoptării legilor cu caracter financiar și fiscal. În egală măsură, controlul parlamentar
cuprinde analiza și aprobarea contului general de încheiere a exercițiului bugetar, controlul
general asupra activității întregului aparat de stat, ca și analizele efectuate de diferite comisii
(permanente și temporare) desemnate de Parlament să cerceteze modul în care se realizează, în
diverse sectoare, politica economică și socială a statului.
B. Controlul guvernamental este în esența lui un control administrativ, derivat din
sarcinile deosebit de complexe și variate ce revin puterii executive. Acest control este mai
cuprinzător și mai analitic decât controlul parlamentar și are un caracter atât preventiv, cât și
ulterior. El vizează întreaga activitate economică și financiară a sectorului public al economiei
(regii autonome, societăți comerciale cu capital majoritar de stat, instituții publice), precum și
raporturile agenților economici privați cu societatea și cu bugetul statului.
Controlul guvernamental se realizează în practică în două forme distincte. În primul caz,
avem în vedere atribuțiile de control ce revin în mod direct și nemijlocit guvernului și
structurilor sale subordonate (ministere, departamente, prefecturi, primării). Aceste atribuții se
împletesc organic cu actele de administrație propriu-zise și cu sarcinile de coordonare, vizând
aspecte cum sunt:
 elaborarea și apoi realizarea planurilor sau programelor de dezvoltare (inclusiv a celor
de implementare a reformei);

9
  întocmirea și execuția bugetului de stat;
 corecta aplicare în administrația de stat a legilor adoptate de Parlament și a hotărârilor
proprii.
În cel de-al doilea caz, controlul guvernamental se realizează prin intermediul unor
organisme specializate cum ar fi, de exemplu, Departamentul pentru lupta antifraudă
(DLAF).
Departamentul pentru lupta antifraudă este instituția de contact direct cu Oficiul
European de Luptă Antifraudă (OLAF) și are următoarele atribuții1:
a) asigură și facilitează cooperarea între instituțiile naționale implicate în protecția intereselor
financiare ale Uniunii Europene în România, între acestea și Oficiul European de Luptă
Antifraudă și autoritățile publice relevante din celelalte state membre ale Uniunii Europene;
b) efectuează sau coordonează acțiuni de control în vederea identificării neregulilor, fraudelor
și altor activități ilicite în legătură cu gestionarea, obținerea și utilizarea fondurilor europene
și a celor de cofinanțare aferente, precum și a oricăror altor fonduri ce intră în sfera
intereselor financiare ale Uniunii Europene;
c) efectuează sau coordonează acțiuni de control în vederea identificării neregulilor, fraudelor
și altor activități ilicite care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în
România;
d) culege, analizează și prelucrează date și efectuează cercetări statistice în domeniul protecției
intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;
e) inițiază sau avizează proiecte de acte normative privind protecția intereselor financiare ale
Uniunii Europene în România;
f) elaborează și coordonează programe de perfecționare profesională și instruire în domeniul
luptei antifraudă;
g) soluționează cererile de asistență administrativă, având ca obiect protejarea intereselor
financiare ale Uniunii Europene la care România este parte;
h) asigură, coordonează și monitorizează raportarea neregulilor între instituțiile naționale și
Comisia Europeană în conformitate cu prevederile legislației europene.
Departamentul primește sesizările Oficiului European de Luptă Antifraudă sau ale altor
surse ori se sesizează din oficiu cu privire la posibile nereguli ce afectează interesele financiare
ale Uniunii Europene, efectuează controalele corespunzătoare și pune la dispoziția OLAF actul
de control cuprinzând aspectele constatate, precum și toate datele și informațiile cerute.
În exercitarea atribuțiilor sale, DLAF poate efectua controale la fața locului, poate lua
declarații și poate solicita documentele și informațiile necesare. El are calitatea de organ de
constatare în privința faptelor care pot constitui infracțiuni ce aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii Europene în România. De asemenea, DLAF poate, la solicitarea
procurorului, să efectueze controale cu privire la respectarea dispozițiilor legale în materia
protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Tot la cererea DLAF, organele de control
financiar-fiscal, organele de poliție, jandarmerie sau alți agenți ai forței publice sunt obligați să
acorde sprijin echipei de control în exercitarea atribuțiilor ce îi revin.
În cazul constatării unor elemente de natură infracțională în gestionarea fondurilor
comunitare, după efectuarea tuturor operațiunilor necesare, actul de control este transmis
parchetului competent din punct de vedere material să efectueze urmărirea penală, în vederea
recuperării prejudiciului și pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate.
C. Controlul efectuat prin alte organisme specializate de control ale statului este tot un
control de esență administrativă, dar care își limitează activitatea la domenii strict determinate
ale vieții economice și sociale, cum sunt: asigurarea calității produselor și serviciilor,
1
Legea nr.61 din 10 mai 2011 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru lupta antifraudă,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 331 din 12 mai 2011, art. 8.

10
respectarea politicii guvernamentale și a prevederilor legale în domeniul prețurilor și tarifelor,
corecta utilizare a instalațiilor cu grad ridicat de pericol (cazane, recipiente sub presiune,
instalații de ridicat, aparatură de măsurare și control), activitatea comercială, protecția
concurenței, respectarea standardelor românești și internaționale, sistematizare și construcții,
protecția mediului etc. Pentru controlul acestor activități sau aspecte, în orice țară, statul
înființează inspecții, inspectorate și oficii de profil, care au rolul de a veghea la stricta respectare
a legislației pentru fiecare domeniu în parte.

2.2.1.2. Controlul financiar și fiscal exercitat de către stat se caracterizează prin aceea că
este în totalitate un control specializat, care urmărește în principal consolidarea echilibrului
financiar, monetar și valutar, prin asigurarea resurselor financiare ale statului, încurajarea sau
descurajarea unor activități economice, întărirea monedei naționale și respectarea strictă a
legislației financiare și fiscale. El se exercită la toate nivelurile și în toate structurile economiei
naționale de către organe aparținând Curții de Conturi a României, Ministerului Finanțelor
Publice și organelor financiare locale.
A. Curtea de Conturi este un organism indispensabil oricărui stat modern, care poartă
răspunderea administrării gestiunilor publice.
În România Curtea de Conturi (la care ne vom referi și sub denumirea de Curte) a fost
reînființată, este organizată și funcționează în baza legii nr. 94/8 septembrie 19922.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de
întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Curtea de Conturi își
desfășoară activitatea în mod autonom și reprezintă România, în calitatea sa de instituție
supremă de audit, în organizațiile internaționale ale acestor instituții.
Controalele Curții de Conturi se inițiază din oficiu – ele sunt prevăzute în programul anual
de activitate – și nu pot fi oprite decât de Parlament și numai în cazul depășirii competențelor
stabilite prin lege. De asemenea, Parlamentul este singurul care poate obliga Curtea (prin
Hotărâre a Senatului sau a Camerei Deputaților) să efectueze unele controale. Nici o altă
autoritate publică, persoană juridică sau persoană fizică, nu o mai poate obliga.
Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune
ale bugetului general consolidat din exercițiul bugetar expirat, cuprinzând și neregulile
constatate. La cererea Camerei Deputaților sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează
modul de gestionare a resurselor publice și raportează cele constatate.
Autoritățile publice cu atribuții de control financiar, control fiscal, precum și de control
sau de supraveghere prudențială în alte domenii au obligația să efectueze cu prioritate verificări
specifice, la solicitarea Curții de Conturi.
Curtea de Conturi poate să participe la activitatea organismelor internaționale de
specialitate și să devină membru al acestora. Ea poate colabora cu organismele internaționale
de profil și poate exercita, în numele lor, controlul asupra gestionării fondurilor puse la
dispoziția României, dacă prin tratate, convenții sau alte înțelegeri internaționale se stabilește
această competență.
În vederea îndeplinirii unor obligații în domeniul auditului extern, ce revin României în
calitate de stat membru al Uniunii Europene, este organizată și funcționează Autoritatea de
Audit pentru fondurile nerambursabile de preaderare acordate României de Uniunea Europeană
prin programele PHARE, ISPA și SAPARD, pentru fondurile structurale și de coeziune, pentru
Fondul European de Garantare în Agricultură, pentru Fondul European pentru Agricultură și
Dezvoltare Rurală, pentru Fondul European pentru Pescuit, precum și pentru fondurile acordate

2
Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în
***,
Monitorul Oficial al României nr. 238 din 3 aprilie 2014.
11
în perioada postaderare. Această structură, la care ne vom referi în continuare ca la Autoritatea
de Audit, are atribuții și proceduri de lucru proprii.
Activitățile specifice Curții de Conturi sunt cele de audit public extern3, în care includem
auditul de conformitate (numit și control), auditul financiar și auditul performanței.
Controlul sau auditul de conformitate se desfășoară conform programului anual de
activitate aprobat de plenul Curții de Conturi și a tematicilor specifice elaborate de către
structurile de specialitate, pe categorii pe categorii de persoane juridice, pe domenii sau sectoare
de activitate.
Auditul financiar se exercită, conform programului anual de activitate și cu respectarea
standardelor proprii de audit, asupra situațiilor financiare întocmite de entitățile aflate în
competența de verificare.
Curtea de Conturi mai efectuează și auditul performanței, care presupune o evaluare
independentă asupra economicității, eficienței și eficacității cu care o entitate publică, un
program, un proiect, un proces sau o activitate utilizează resursele publice alocate pentru
îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Obligațiile entităților care intră în competența de verificare a Curții de Conturi sunt:
a) pregătirea și prezentarea integrală și la termenul solicitat a situațiilor financiare, precum și
a tuturor actelor, documentelor și informațiilor solicitate, în structura stabilită de Curtea de
Conturi. Situațiile solicitate entității verificate vor fi întocmite de aceasta în conținutul și în
forma cerute de Curtea de Conturi și vor fi semnate de cei care le-au întocmit și de
reprezentanții legali ai entității, iar actele și documentele vor fi prezentate în original;
b) asigurarea accesului auditorilor publici externi în incinta entității;
c) asigurarea unor spații de lucru adecvate, precum și a unor echipamente (birouri, calculatoare
etc.) necesare bunei desfășurări a activității;
d) ducerea la îndeplinire a măsurilor de remediere a deficiențelor constatate de către auditorii
publici externi în urma acțiunilor de verificare efectuate, precum și a celorlalte măsuri și
preîntâmpinarea producerii unor asemenea deficiențe în viitor;
e) stabilirea întinderii prejudiciului (dacă este cazul) și dispunerea măsurilor pentru
recuperarea acestuia;
f) comunicarea, la termenele stabilite de Curtea de Conturi, a modului de ducere la îndeplinire
a măsurilor dispuse prin decizie, în cazul acțiunilor de audit de conformitate și audit
financiar, sau a recomandărilor transmise prin scrisoare, în cazul acțiunilor de audit al
performanței.
În afară de atribuțiile de control și de audit, Curtea de Conturi are și alte atribuții și
competențe, cum ar fi:
a) să evalueze activitatea de control financiar propriu și de audit intern a persoanelor juridice
controlate;
b) să solicite organelor de control financiar, fiscal, inclusiv de inspecție bancară ale Băncii
Naționale a României, verificarea cu prioritate a unor obiective, în cadrul atribuțiilor lor
legale;
c) să ceară și să utilizeze, pentru exercitarea funcțiilor sale de control și audit, rapoartele
celorlalte organisme cu atribuții de control financiar, fiscal, audit intern și inspecție bancară;
d) să ceară unor instituții specializate ale statului, ori de câte ori este necesar, să efectueze
verificări de specialitate care să contribuie la clarificarea unor constatări;
e) să dezvolte colaborarea cu structurile de audit intern de la nivelul persoanelor juridice, în
vederea asigurării complementarității și a creșterii eficienței activității de audit.

3
***, Hotărârea Curții de Conturi nr. 155 din 29 mai 2014 pentru aprobarea Regulamentului privind
organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate
din aceste activități, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 547 din 24 iulie 2014, art.5.

12
 În sensul celor menționate anterior, autoritățile publice cu atribuții de control sau de
supraveghere prudențială în alte domenii au obligația să efectueze cu prioritate verificări
specifice, la solicitarea Curții de Conturi.
Organizarea și efectuarea auditului de conformitate (controlului)
Domeniile care intră în competența de control a Curții de Conturi sunt:
a) modul de formare și utilizare a resurselor bugetului general consolidat pe parcursul
execuției bugetare și pentru perioadele anterioare, după caz;
b) formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanțiilor guvernamentale;
c) utilizarea alocațiilor pentru diversele forme de sprijin financiar acordat de stat sau de
unitățile administrativ-teritoriale;
d) situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al
unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, companiile și
societățile naționale, precum și concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din
proprietatea publică;
e) constituirea, utilizarea și gestionarea resurselor financiare privind protecția mediului,
îmbunătățirea calității condițiilor de viață și de muncă.
Curtea de Conturi exercită controlul și la autoritățile cu atribuții în domeniul privatizării,
iar în baza hotărârilor Camerei Deputaților sau ale Senatului efectuează și alte controale privind
modul de gestionare a resurselor publice.
Curtea de Conturi exercită, pe baza programului anual de activitate și a tematicilor
specifice, funcția de control la:
a) instituțiile publice care intră în competența de control a Curții de Conturi, în cazul
verificărilor pe parcursul execuției bugetare și pentru perioadele anterioare, după caz;
b) entitățile aflate în raporturi de subordonare, coordonare, sub autoritate sau care
funcționează pe lângă instituțiile publice verificate, respectiv regiile autonome, companiile și
societățile naționale, societățile comerciale la care statul, unitățile administrativ-teritoriale,
instituțiile publice sau regiile autonome dețin, singure sau împreună, integral sau mai mult de
jumătate din capitalul social;
c) Banca Națională a României;
d) organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură care gestionează bunuri,
valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condițiile în care prin lege sau prin
statutele lor se prevede acest lucru;
e) autoritățile cu atribuții în domeniul privatizării, unde controlul se face cu privire la:
 respectarea de către autoritățile cu atribuții în domeniul privatizării a metodelor
și procedurilor de privatizare prevăzute de lege;
 modul în care s-a asigurat respectarea clauzelor stabilite prin contractele de
privatizare;
 respectarea dispozițiilor legale privind modul de administrare și întrebuințare a
resurselor financiare rezultate din acțiunile de privatizare;
f) alte persoane, care:
 beneficiază de garanții guvernamentale pentru credite, de subvenții sau alte
forme de sprijin financiar din partea statului, a unităților administrativ-teritoriale, a
altor instituții publice;
 administrează, în temeiul unui contract de concesiune sau de închiriere, bunuri
aparținând domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ-
teritoriale;
 administrează și/sau utilizează fonduri publice; la aceste entități, verificările se
efectuează numai în legătură cu legalitatea administrării și/sau utilizării acestor
fonduri;

13
 g) entitățile la care s-a dispus verificarea de către Camera Deputaților și/sau Senat a modului
de gestionare a resurselor publice.
Prin verificările sale la entitățile și persoanele menționate anterior, Curtea de Conturi
urmărește următoarele obiective:
a) exactitatea și realitatea datelor reflectate în situațiile financiare;
b) modul de stabilire, evidențiere și urmărire a încasării veniturilor bugetului general
consolidat;
c) evaluarea sistemelor de management și control intern (inclusiv audit intern) la entitățile
verificate, a modului de implementare a acestora și legătura de cauzalitate între rezultatele
acestei evaluări și deficiențele constatate de către Curtea de Conturi în activitatea entității
respective;
d) calitatea gestiunii economico-financiare în legătură cu scopul, obiectivele și atribuțiile
prevăzute în actele de înființare ale entității verificate:
 efectuarea inventarierii și a evaluării tuturor elementelor, înregistrarea în evidența
contabilă a rezultatelor obținute în urma acestor operațiuni, precum și înregistrarea
în evidențele cadastrale și de publicitate imobiliară;
 asigurarea integrității bunurilor patrimoniale;
 constituirea și utilizarea fondurilor pentru desfășurarea de activități conform
scopului, obiectivelor și atribuțiilor entității;
 legalitatea angajării, lichidării, ordonanțării și plății cheltuielilor din fonduri publice.
La elaborarea tematicilor de control, din cadrul obiectivelor enunțate anterior, se vor
selecta numai acele obiective care au legătură cu acțiunea de control programată, avându-se în
vedere și următoarele elemente:
 specificul entității;
 aspecte înscrise în sesizările transmise de către departamentele de
specialitate sau primite direct de camerele de conturi teritoriale, care intră în
competența de verificare a Curții de Conturi;
 aspecte apărute în mass-media, referitoare la entitate;
 constatări consemnate în actele încheiate în urma verificărilor anterioare
efectuate la respectiva entitate etc.
Obiectivele cuprinse în tematica de control stau la baza întocmirii planului de control. Pe
parcursul desfășurării acțiunii, obiectivele din planul de control se pot completa, după caz, cu
alte obiective fie stabilite de către conducerea structurii de specialitate, ulterior elaborării
tematicii de control, fie propuse de echipa de control, ca urmare a unor aspecte rezultate pe
parcursul acțiunii de verificare.
Responsabilitatea auditorilor publici externi este aceea de a planifica și efectua acțiunea
de audit de conformitate (control), astfel încât să se obțină o asigurare rezonabilă privind
existența sau absența unor erori/abateri semnificative în activitatea desfășurată de entitate.
Această responsabilitate presupune:
 efectuarea controlului în conformitate cu prevederile regulamentului Curții de Conturi,
ale standardelor de audit de conformitate, precum și ale celorlalte norme, manuale,
precizări, ghiduri etc. elaborate la nivelul instituției;
 planificarea și desfășurarea acțiunii de control, astfel încât să se obțină o asigurare
rezonabilă cu privire la îndeplinirea obiectivului general al controlului, prevăzut în
tematica de control;
 probele de audit obținute să ofere o bază rezonabilă pentru susținerea constatărilor,
concluziilor, recomandărilor, precum și a concluziei generale formulate de auditorii
publici externi.
Entitățile incluse în Programul anual de activitate sunt notificate asupra controlului care
urmează să se efectueze de către structurile de specialitate ale Curții de Conturi, cu minimum

14
15 zile calendaristice înainte de începerea controlului. În cadrul acțiunilor de documentare,
notificarea se face cu 5 zile calendaristice înainte de data începerii acestora.
Pentru fiecare acțiune de control sunt propuși auditori publici externi în funcție de
volumul de activitate al entității supuse verificării, complexitatea acțiunii de verificare,
resursele umane disponibile la nivelul structurii, nivelul de pregătire al auditorilor publici
externi, precum și de alte criterii care să garanteze calitatea actului de control. Propunerile vor
fi formulate astfel încât să se asigure rotația auditorilor publici externi, ei neputând efectua mai
mult de două acțiuni de control/audit consecutive la aceeași entitate. Auditorii publici externi
desemnați au obligativitatea de a întocmi, înainte de declanșarea acțiunii de control sau ori de
câte ori apar situații noi pe parcursul acesteia, declarația de independență. În cazul în care
echipa de control este formată din doi sau mai mulți auditori publici externi, unul dintre aceștia
este desemnat șef de echipă, el având și sarcina de a repartiza obiectivele de control pe fiecare
membru al echipei, precum și de a urmări și coordona întreaga acțiune.
Pentru efectuarea controlului la entitatea nominalizată în Programul anual de activitate,
șefii departamentelor de specialitate/directorii camerelor de conturi emit Delegații de control.
În fiecare dintre aceasta se precizează în mod explicit: numele, prenumele și funcția deținută de
persoana delegată, structura de specialitate a Curții de Conturi din care face parte, numărul
legitimației de serviciu, numărul și data ordinului de delegare (atunci când la acțiunea de control
participă și auditori publici externi de la alte structuri de specialitate decât structura în
competența căreia intră entitatea supusă verificării), denumirea acțiunii de verificare, entitatea
nominalizată pentru verificare, perioada supusă verificării, obiectivele principale ale acțiunii de
verificare, precum și perioada de efectuare a verificării.
În baza programului anual de activitate a Curții de Conturi, la data prevăzută pentru
începerea acțiunii, are loc ședința de prezentare a echipei de control la entitate. În cadrul
discuției cu conducerea entității verificate, la care pot participa și conducătorii structurilor de
specialitate din cadrul Curții de Conturi, se prezintă tema acțiunii și se stabilesc persoanele de
contact, logistica, precum și alte detalii necesare pentru realizarea în bune condiții a respectivei
acțiuni de control. De asemenea, se solicită conducerii entității verificate să confirme că
situațiile și documentele cerute prin adresa de notificare sunt finalizate și disponibile pentru
echipa de control/audit. Toate aceste aspecte se consemnează într-o notă întocmită de către
șeful de echipă, semnată de către reprezentanții structurii de specialitate a Curții de Conturi,
precum și ai entității verificate care au participat la ședința de deschidere.
După ședința de prezentare se va proceda la predarea de către entitatea verificată și,
respectiv, primirea de către echipa de control a actelor, documentelor și informațiilor solicitate
prin adresa de notificare.
La entitățile care țin registrul unic de control, auditorii publici externi au obligația de a
consemna în acesta, atât înaintea începerii, cât și după finalizarea controlului, următoarele
elemente: numele și prenumele persoanelor împuternicite a efectua controlul, numărul
legitimației de control, numărul și data delegației, tema controlului, perioada controlului,
perioada controlată, numărul și data actului de control întocmit.
După ce a fost desemnată pentru efectuarea acțiunii, echipa de auditori își planifică
activitatea de control pentru a realiza o armonizare adecvată între obiectivele de control
stabilite, probele care trebuie colectate pentru atingerea acestor obiective, procedurile de audit
prin care urmează să se obțină probe suficiente și adecvate pentru susținerea constatărilor și
concluziilor controlului. Planificarea activității de control presupune întocmirea de către
auditorii publici externi a unui plan de control. Planul cuprinde, în principal, următoarele: tema
acțiunii de control, perioada supusă verificării, perioada în care se efectuează controlul, șeful
de echipă și auditorii publici externi desemnați să efectueze controlul, date despre entitatea
verificată; înțelegerea și evaluarea sistemelor contabil și de control intern, obiectivele
controlului, identificarea și evaluarea riscurilor, abordarea controlului (procedurile de audit

15
selectate). Planul de control poate fi modificat și completat pe parcursul desfășurării acțiunii în
funcție de situația reală constatată pe teren.
În vederea elaborării planului de control și efectuării unui control eficient, la începutul
fiecărei acțiuni, auditorii publici externi trebuie să se documenteze temeinic, asupra
următoarelor aspecte, după caz:
 natura activității entității controlate și a ramurii din care aceasta face parte; pentru
aceasta se culeg date și informații privind cadrul legal, mediul de control și condițiile în care
entitatea controlată își desfășoară activitatea;
 categoriile de operațiuni economice efectuate de către entitatea controlată;
 sistemul contabil, sistemul de control intern și sistemul IT din cadrul entității;
 rapoartele întocmite anterior perioadei controlului de către auditorii interni, auditorii
publici externi și alte organe de control;
 modul de îndeplinire a măsurilor dispuse în urma acțiunilor anterioare de verificare;
 modul în care au fost implementate recomandările organelor cu atribuții de control și
impactul acestora asupra activității entității;
 informațiile privind statutul, regulamentele interne, contractele economice ale entității
verificate etc.
Auditorii publici externi au obligația de a examina ultimul act de control încheiat de
Curtea de Conturi la entitatea controlată, inclusiv cel privind modul de aducere la îndeplinire a
măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.
Acțiunea de control se efectuează, de regulă, la sediul entității verificate. În cazuri
excepționale, verificarea se poate face și la sediul Curții de Conturi sau al camerei de conturi.
În acest din urmă caz, se transmite conducerii entității ce urmează a fi controlată o scrisoare
cuprinzând actele, informațiile și documentele referitoare la obiectivele supuse verificării,
necesare pentru realizarea acțiunii, precum și termenul maxim la care acestea trebuie puse la
dispoziția echipei de control, în original.
Pentru actele și documentele solicitate astfel de Curtea de Conturi, precum și pentru orice
alte documente solicitate ulterior, aduse la sediul structurii Curții de Conturi de către
reprezentanții entității verificate, pe cheltuiala acesteia, se încheie proces-verbal de predare –
primire între echipa de control și acești reprezentanți, atât în momentul primirii, cât și la
sfârșitul acțiunii de control, când respectivele acte și documente se restituie.
Aspectele prezentate mai sus cu referire la documentele entitățiilor controlate sunt
valabile și în cazul misiunilor de audit financiar și audit al performanței.
Procedurile de audit utilizate de Curtea de Conturi pentru realizarea acțiunilor de control
sunt reprezentate de: teste ale controalelor și proceduri de fond. Ele se selectează în funcție de
specificul activității entității controlate și de obiectivele de control stabilite.
Testele controalelor sunt efectuate cu scopul de a obține probe privind modul de
funcționare a sistemului contabil și a celui de control intern ale entității controlate, în vederea
evaluării măsurii în care auditorii publici externi se pot baza pe aceste sisteme. Testele
controalelor urmăresc atât modul de proiectare a acestor sisteme în conformitate cu prevederile
legale, cât și modul de funcționare a sistemelor pe toata perioada verificată.
Procedurile de fond se efectuează de auditorii publici externi pentru a obține o asigurare
rezonabilă că modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților
administrativ-teritoriale, precum și execuția bugetului de venituri și cheltuieli s-au realizat de
către entitatea controlată în concordanță cu scopul, obiectivele și atribuțiile prevăzute în actele
normative prin care a fost înființată entitatea și că aceasta respectă principiile legalității,
regularității, economicității, eficienței și eficacității.
Procedurile de fond sunt de două tipuri: proceduri analitice și teste de detaliu.
Procedurile analitice reprezintă o activitate de analiză a informațiilor, realizată prin
studierea datelor financiare și nefinanciare, prin analiza indicatorilor și a tendințelor

16
semnificative ale acestora, inclusiv investigarea fluctuațiilor și a relațiilor care sunt
inconsecvente față de alte informații relevante sau care se abat de la valorile așteptate. Aceste
proceduri ajută auditorii publici externi să evalueze dacă anumite informații din situațiile
financiare sunt rezonabile și oferă indicii cu privire la posibile erori sau abateri de la legalitate
și regularitate, precum și cu privire la modul de respectare a principiilor de economicitate,
eficiență și eficacitate.
Procedurile analitice pot fi aplicate datelor din situațiile financiare consolidate, din
situațiile financiare ale structurilor componente ale entității verificate, precum și celor privind
activitatea proprie, în cazul entităților ai căror conducători au calitatea de ordonatori principali
sau secundari de credite. Ele se aplică, de obicei, datelor exprimate sub formă numerică și
presupun: calcule, analize ale proporțiilor, tendințe și fluctuații ale informațiilor etc.
Tehnicile specifice utilizate de echipa de audit ca proceduri analitice includ:
 studierea schimbărilor intervenite în situațiile financiare față de perioadele contabile
anterioare celei de raportare;
 analiza evoluției indicatorilor care au stat la baza modului de fundamentare a
bugetului de venituri și cheltuieli;
 analiza gradului de execuție a bugetului de venituri și cheltuieli definitiv aprobat;
 studierea corelațiilor dintre diferite posturi bilanțiere;
 studiul legăturilor dintre informațiile financiare și cele nefinanciare, care pot confirma
cunoștințele pe care auditorii publici externi le-au dobândit deja sau le pot atrage atenția asupra
unor cifre neobișnuite ori neprevăzute în situațiile financiare, referitoare la anumite operațiuni
economice efectuate de entitate.
Testele de detaliu sunt proceduri de fond pe care un auditor public extern le efectuează
asupra unor operațiuni economice ale entității pentru perioada verificată și care iau forma unor
tehnici specifice de obținere a probelor. Prin aplicarea acestui tip de proceduri, echipa de audit
testează detaliile acestor operațiuni economice, în scopul obținerii de probe de audit, pentru a
formula concluzii privind caracterul real, exact, legal și complet al operațiunilor.
Pentru confirmarea caracterului real al operațiunilor economice ale entității auditate
sunt efectuate teste pentru a pune în evidență realizarea efectivă a acestora, verificând dacă
aceste operațiuni înregistrate în evidențele tehnico-operative și financiar-contabile au la bază
documente justificative.
În ceea ce privește verificarea exactității operațiunilor economice, aceasta presupune
refacerea de către echipa de audit a calculelor pentru toate operațiunile selectate, confruntarea
acestora cu datele înscrise în documentele justificative și compararea lor cu înregistrările din
evidența tehnico-operativă și financiar-contabilă. De asemenea, pentru confirmarea exactității,
se verifică înregistrarea în contabilitate a operațiunilor, conform planului de conturi aplicabil
entității auditate.
În legătură cu legalitatea operațiunilor economice, auditorii publici externi verifică dacă
acestea respectă toate prevederile legale care le sunt aplicabile și care sunt în vigoare la data
efectuării acestora.
Pentru confirmarea caracterului complet al operațiunilor economice, auditorii publici
externi verifică dacă toate documentele justificative au fost înregistrate în evidențele tehnico-
operative și financiar-contabile.
Cele mai utilizate metode și tehnici de colectare a probelor, atunci când se aplică testele
de detaliu, sunt: inspecția, confirmarea, intervievarea, observarea, recalcularea și reefectuarea,
pe care le prezentăm în cele ce urmează.
a) Inspecția constă în examinarea registrelor de contabilitate pentru a identifica dacă
datele înregistrate în acestea corespund cu cele existente în documentele justificative.
Cu prilejul inspecției auditorii publici externi pot solicita furnizarea de diferite informații
sau documente și de la persoane din afara entității verificate sau pot solicita unor instituții

17
specializate ale statului efectuarea unor verificări de specialitate. Inspecția se poate efectua și
pe teren. În acest caz, auditorii publici externi pot solicita entității verificate constituirea unei
comisii, din care, pe lângă membrii echipei de audit, pot face parte reprezentanții entității
verificate, precum și experți pe domenii, din afara entității, dacă este cazul. Pentru realizarea
inspecției, auditorii publici externi pot să examineze, fără a fi limitative, informațiile referitoare
la planificarea strategică și operațională a entităților verificate, la controalele interne dispuse de
către conducerea entității verificate, precum și informațiile cuprinse în următoarele documente:
 stenogramele sau procesele-verbale ale ședințelor conducerii;
 reclamațiile și contestațiile primite de entitate, precum și modul de soluționare a
acestora;
 rapoartele de activitate ale entităților auditate și ale unităților subordonate acestora;
 rapoartele întocmite în urma acțiunilor de audit public extern sau de control
precedente;
 rapoartele de audit intern.
b) Observarea presupune urmărirea activităților, proceselor sau procedurilor interne
realizate de către persoane din cadrul entității verificate.
c) Investigarea/intervievarea constă în obținerea de date și informații de la persoanele
abilitate din interiorul și din exteriorul entității verificate. Aceasta procedură de audit presupune
întocmirea de chestionare, care reprezintă o lista de întrebări la care se cer răspunsuri în formă
scrisă.
d) Confirmarea constă în primirea unui răspuns scris de la o persoană fizică sau juridică,
independentă de entitatea supusă verificării, pentru a stabili acuratețea informațiilor furnizate
de entitatea verificată ori pentru a corobora informațiile conținute în înregistrările contabile ale
acesteia cu cele primite de la sursele externe.
e) Recalcularea presupune verificarea acurateței calculelor aritmetice din documentele
justificative și din înregistrările contabile, prin reluarea calculelor.
f) Reefectuarea presupune aplicarea de către auditorul public extern, în mod
independent, a procedurilor sau controalelor care au fost efectuate de către entitatea verificată
în cadrul controlului intern. De exemplu, dacă selecția ofertelor dintr-un proces de licitație este
dependentă de îndeplinirea anumitor criterii, procesul de selectare a ofertelor ar putea fi
reefectuat pentru a testa dacă a fost aleasă oferta corectă. În cazul în care apar probleme de
natură tehnică, pot fi implicați experți.
Trebuie menționat că procedurile și tehnicile de audit pot fi aplicate asupra tuturor
elementelor din categoria de operațiuni economice, asupra unor elemente specifice sau asupra
unor eșantioane extrase din populația totală, în funcție de raționamentul profesional al
auditorilor publici externi.
Procedurile și tehnicile de audit aplicate de către auditorii publici externi în cadrul acțiunii
de control în vederea obținerii de probe suficiente și adecvate trebuie consemnate în
documentele de lucru. Tot aici trebuie consemnate și constatările, concluziile și recomandările
formulate în urma acțiunii de control.
În cazul controalelor efectuate pe parcursul execuției bugetare și pentru perioadele
expirate se întocmesc următoarele tipuri de acte:
A. Acte de control: raportul de control.
B. Alte tipuri de acte, care constituie anexe ale raportului de control: nota de constatare,
nota privind propunerea de apelare la serviciile unui expert, nota privind propunerea de sesizare
a altor autorități abilitate de lege să aplice sancțiunea contravențională, nota privind propunerea
de solicitare a unor instituții specializate ale statului să efectueze cu prioritate unele verificări
de specialitate, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, proces-verbal de
constatare a abaterilor și de aplicare a amenzii civile, procesul-verbal de constatare a încălcării
a unor obligații și de aplicare a penalităților, nota de conciliere.

18
 C. Cu prilejul verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizia
Curții de Conturi, se întocmește un Raport privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor
dispuse prin decizie (raport de follow-up).
În Raportul de control se consemnează erorile sau abaterile de la legalitate și regularitate,
faptele pentru care există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale, precum și
cazurile de nerespectare a principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea
fondurilor publice și în administrarea patrimoniului public și privat al statului și al unităților
administrativ-teritoriale, constatate de către auditorii publici externi în urma acțiunii de control
efectuate la entitatea supusă verificării. Constatările sunt prezentate în raportul de control în
ordinea obiectivelor din planul de control.
Obiectivele de control din cadrul planului de control la care nu s-au constatat deficiențe
de către auditorii publici externi în urma acțiunii de verificare efectuate vor fi consemnate pe
scurt în raport. Prezentarea în detaliu a obiectivelor verificate, a dimensiunii și conținutul
eșantioanelor selectate, precum și a altor elemente necesare pentru susținerea concluziilor se va
face în documentele de lucru.
În cadrul oricărui tip de acțiune de control, pe lângă aspectele constatate, auditorii publici
externi au obligația de a consemna în secțiuni distincte ale raportului de control următoarele:
a) constatările, concluziile și recomandările cu privire la:
 evaluarea de către auditorii publici externi a activităților de control și audit intern ale
entității verificate;
 inventarierea și evaluarea bunurilor aparținând domeniului public și privat al statului
și al unităților administrativ-teritoriale, aflate în administrarea entității verificate;
b) carențele, inadvertențele sau imperfecțiunile cadrului legislativ identificate cu ocazia
controlului, care au favorizat apariția deficiențelor consemnate în actul de control.
Constatările rezultate în urma acțiunii de control vor fi prezentate în ordinea obiectivelor
din programul detaliat și cu precizarea obiectivelor la care acestea au fost consemnate. Pentru
fiecare constatare se vor consemna în mod obligatoriu următoarele elemente:
1. descrierea detaliată, cât mai completă și în clar a erorii sau abaterii de la legalitate și
regularitate, a faptei pentru care există indicii că a fost săvârșită cu încălcarea legii penale sau
a cazului de nerespectare a principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea
fondurilor publice ori în administrarea patrimoniului, pe bază de date, documente și alte dovezi
relevante, precum și a cauzelor și împrejurărilor care au condus la apariția deficienței
respective;
2. actul normativ încălcat, cu indicarea articolului, literei și a conținutului acestuia;
3. valoarea estimativă a erorii sau abaterii constatate, ce se determină pe bază de date,
documente și alte probe relevante (valoarea tuturor deficiențelor consemnate în raportul de
control va fi estimată până la zi);
4. consecințele economico-financiare, sociale etc. ale erorii sau abaterii de la legalitate
și regularitate, ale faptei pentru care există indicii că a fost săvârșită cu încălcarea legii penale
sau ale cazurilor de nerespectare a principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate;
5. persoanele cu atribuții în domeniul în care s-au constatat deficiențe, cu descrierea
atribuțiilor prevăzute în fișa postului și/sau în celelalte norme și regulamente interne, sinteza
explicațiilor și punctul de vedere al acestora față de deficiențele constatate, exprimate în nota
de relații, precum și punctul de vedere motivat al auditorilor publici externi în cazul neluării în
considerare a justificărilor prezentate de aceste persoane;
6. faptele care constituie contravenție, a căror constatare intră în competența Curții de
Conturi, persoanele răspunzătoare de faptele contravenționale și sancțiunile contravenționale
aplicate prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor;
7. măsurile luate de către entitatea verificată în timpul controlului;

19
 8. punctele de vedere ale conducerii entității verificate față de problemele rămase în
divergență în urma procesului de conciliere și motivația auditorilor publici externi pentru
neînsușirea acestor puncte de vedere;
9. recomandările auditorilor publici externi cu privire la măsurile concrete ce se impun
a fi luate, în vederea înlăturării deficiențelor consemnate în raportul de control.
Raportul de control se semnează de către auditorii publici externi care au efectuat
verificarea și de către reprezentanții legali ai entității controlate. El va fi însoțit de acte,
documente, situații, tabele, precum și note de relații necesare susținerii constatărilor. La actul
de control se vor atașa numai acele situații întocmite de reprezentanții entității controlate sau
elaborate de către auditorii publici externi, precum și copii ale actelor sau documentelor care
sunt relevante pentru susținerea și probarea deficiențelor consemnate. Situațiile anexate la
raportul de control se semnează de către echipa de control, de reprezentanții legali ai entității
controlate și de persoanele din cadrul entității care le-au întocmit. În situația în care auditorii
publici externi constată producerea unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite cu
încălcarea legii penale, la raportul de control se anexează, tot în copie, actele și documentele
relevante care au stat la baza constatărilor, certificate pentru conformitate de către conducerea
entității verificate.
Fiecare pagină a raportului de control se semnează de către toți membrii echipei, în josul
paginii, în partea dreapta, pentru a asigura integritatea informațiilor prezentate în conținutul
acestui raport și pentru a proteja datele, informațiile și constatările consemnate în cuprinsul
raportului împotriva unor intervenții destinate a schimba sau deturna sensul și acuratețea
acestora.
În legătură cu întocmirea unui raport de control mai trebuie menționate cîteva elemente.
Astfel, proiectul raportului de control se prezintă conducerii entității verificate și se analizează
împreună cu aceasta, într-o singură întâlnire, organizată la o dată stabilită de comun acord. Cu
acest prilej se încearcă clarificarea eventualelor divergențe între constatările auditorilor publici
externi și punctele de vedere ale reprezentanților entității verificate. La această întâlnire este
recomandabil să participe și conducerea structurii de control/audit respective.
Rezultatul analizei proiectului raportului de control se consemnează într-o notă de
conciliere întocmită de un auditor public extern, semnată de participanții la întâlnire. În situația
în care conducerea entității verificate refuză să participe la întâlnirea stabilită cu echipa de
control ori refuză să semneze nota de conciliere întocmită în urma întâlnirii, acest fapt se va
menționa în raportul de control. În situatia în care după conciliere se mențin unele divergențe,
auditorii publici externi prezintă în raportul de control punctul de vedere al
conducerii/reprezentanților entității verificate și explică motivația neînsușirii acestuia.
Redactarea formei finale a raportului de control se realizează ținând cont și de:
a) eventualele probe noi prezentate de către conducerea sau de către reprezentanții legali
ai entității verificate;
b) punctul de vedere al conducerii sau reprezentanților legali ai entității verificate asupra
constatărilor auditorilor publici externi;
c) precizările sau recomandările departamentului de specialitate pentru acțiunile
coordonate în teritoriu.
Notele de relații se solicită pe parcursul desfășurării acțiunii de control, în vederea
clarificării împrejurărilor și a cauzelor care au condus la apariția deficiențelor. Persoanele
cărora le sunt solicitate notele de relații sunt obligate să prezinte orice informații, acte sau
documente relevante pentru susținerea răspunsurilor la întrebările din notele de relații. În notă
se descriu constatările în legătură cu care se solicită informații, se formulează întrebări pentru
clarificarea împrejurărilor și a cauzelor care au condus la apariția deficiențelor și se stabilește
termenul până la care trebuie prezentate răspunsurile însoțite de actele și documentele care
probează aceste răspunsuri.

20
 La redactarea raportului de control vor fi avute în vedere și explicațiile date de persoanele
cu atribuții în domeniile în care s-au constatat deficiențe, conținutul acestora fiind redat în mod
succint în raportul de control. În cazul neluării în considerare a justificărilor prezentate de aceste
persoane, în raportul de control se va consemna și punctul de vedere motivat al auditorilor
publici externi față de răspunsurile date. De asemenea, în situația în care o persoană refuză să
răspundă la întrebările formulate în nota de relații, auditorii publici externi vor menționa despre
acest lucru în raportul de control. Notele de relații pot fi solicitate în orice etapă a controlului și
se înregistrează la registratura entității controlate.
Nota de constatare se întocmește de către auditorii publici externi în următoarele cazuri:
a) când se constată erori sau abateri ca urmare a controlului efectuat, pentru clarificarea
cărora se impune continuarea verificării la altă entitate și/sau de către alte structuri ale Curții de
Conturi;
b) când se impune efectuarea unor verificări încrucișate și la alte entități decât cea la care s-
a dispus inițial controlul, în scopul instrumentării și fundamentării unor constatări;
c) când se constată la o entitate supusă controlului erori sau abateri a căror reconstituire
ulterioară nu mai este posibilă; în această situație, nota de constatare se întocmește și se
semnează în momentul identificării deficiențelor respective;
d) când se efectuează controlul la ordonatorii principali sau secundari de credite și se
constată deficiențe în legatură cu activitatea desfașurată la ordonatorii de credite ierarhic
inferiori, urmare a solicitării de acte, documente și informații de la aceștia, deși nu au fost incluși
în programul anual de activitate.
În Nota de constatare se consemnează situația de fapt, precum și, dacă este cazul, măsurile
luate operativ de entitate pentru remedierea erorilor sau abaterilor identificate de către echipa
de control.
Nota de constatare constituie anexă la raportul de control și se semnează de către auditorii
publici externi, precum și de către una din următoarele categorii de persoane, după caz:
 reprezentanții legali ai entității controlate;
 de alte persoane în prezența cărora s-a efectuat constatarea;
 conducerea entității la care s-a constatat deficiența.
Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor se încheie de către
auditorii publici externi în cazul în care în raportul de control sunt consemnate fapte prevăzute
de lege ca fiind contravenții, a căror constatare și sancționare intră în competența Curții de
Conturi.
Dacă o persoană juridică sau o persoană fizică a săvârșit mai multe contravenții constatate
în același timp, echipa de control încheie un singur proces-verbal de constatare și sancționare a
contravențiilor. Cumulul sancțiunilor contravenționale aplicate nu poate depăși dublul
maximului amenzii prevăzute pentru contravenția cea mai gravă. În procesul-verbal de
constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se va face mențiunea că împotriva acestuia
se poate face plângere în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării. De asemenea,
trebuie făcută mențiunea că dacă actul nu a fost atacat în termenul legal constituie titlu
executoriu, fără vreo altă formalitate. Structura de specialitate din care fac parte auditorii publici
externi care au încheiat procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor îl
transmite spre executare organelor fiscale abilitate. Plata amenzii se face la organul fiscal al
autorității publice locale pe raza căreia are domiciliul sau sediul contravenientul.
Procesul-verbal de constatare a abaterilor și de aplicare a amenzii civile se întocmește
în următoarele cazuri:
a) nerespectarea de către entitatea verificată a obligației de a prezenta Curții de Conturi, în
termenele stabilite, conturile ce urmează a fi controlate;

21
 b) neefectuarea de către organele de control financiar, fiscal, inclusiv de inspecție bancară
ale Bancii Naționale a României, precum și alte instituții specializate ale statului a verificărilor
solicitate de Curtea de Conturi;
c) nepunerea la dispoziția Curții de Conturi de către entitatea verificată a rapoartelor
celorlalte organisme cu atribuții de control financiar, fiscal, audit intern și inspecție bancară;
d) nesuspendarea din funcție, în baza deciziei emise de Curtea de Conturi, a persoanelor
acuzate de săvârșirea de fapte cauzatoare de prejudicii importante sau a unor abateri grave cu
caracter financiar, constatate în urma controalelor efectuate, până la soluționarea definitivă a
cauzelor în care sunt implicate.
În procesul-verbal de constatare a abaterilor și de aplicare a amenzii civile, auditorii
publici externi prezintă în mod obligatoriu abaterile constatate la entitatea controlată, cu
descrierea detaliată, cât mai completă și în clar a acestor abateri.
După consemnarea numelui persoanei căreia i se aplică amenda civilă, auditorii publici
externi menționează cuantumul amenzii și perioada pentru care aceasta se aplică. Aspectele
privitoare la contestare, plată etc. pe care le-am prezentat la Procesul-verbal de constatare și
sancționare a contravențiilor sunt aplicabile și în cazul Procesului-verbal de constatare a
abaterilor și de aplicare a amenzii civile.
Procesul-verbal de constatare a încălcării unor obligații și de aplicare a penalităților
se întocmeste în cazul netransmiterii de către entitate a actelor, documentelor și informațiilor
solicitate, la termenele și în structura stabilite de Curtea de Conturi, precum și în cazul
neasigurării accesului auditorilor publici externi în sediile acestora.
Dacă pe parcursul desfășurării acțiunilor de control și audit public extern, se apreciază că
sunt necesare cunoștințe și experiență specială în alte domenii decât cel financiar-contabil și de
audit, se poate apela la serviciile unui expert în domeniul respectiv. În acest scop, auditorii
publici externi trebuie să întocmească o notă, în care să formuleze propunerea pentru apelarea
la serviciile unui expert și să motiveze necesitatea acestor servicii pentru fundamentarea
constatărilor rezultate în urma acțiunilor de verificare.
O altă situație specială este aceea în care se apreciază că, pentru realizarea
corespunzătoare a acțiunilor proprii de control ale Curții de Conturi, sunt necesare actele
întocmite de alte instituții. În acest caz, auditorii publici externi vor întocmi o notă cuprinzând
propunerea de solicitare către anumite instituții specializate ale statului să efectueze cu
prioritate unele verificări de specialitate, precum și motivarea necesității acestor verificări
pentru fundamentarea constatărilor rezultate în urma acțiunilor de verificare.
Urmare a acestei solicitări, șeful de departament sau Directorul camerei de conturi va
transmite instituției specializate a statului o adresă de solicitare, în care se precizează:
obiectivele de control, perioada de verificare și termenul de predare a actului de control la
structura Curții de Conturi care a solicitat verificarea respectivă. Actul întocmit la solicitarea
Curții de Conturi constituie anexă la raportul de control întocmit de auditorii publici externi.
Solicitarea se face și în cazul auditului financiar și al auditului performanței.
Măsurile pe care le poate lua Curtea de Conturi pentru valorificarea constatărilor înscrise
în rapoartele de control și, respectiv, în nota de constatare, anexă a raportului de control, sunt:
a) suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul
financiar, contabil și fiscal;
b) blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau
ineficientă a acestora;
c) înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată;
d) comunicarea către conducerea entității controlate a constatării existenței unor abateri de
la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii și dispunerea către
aceasta a obligației de stabilire a întinderii prejudiciului și de luare a măsurilor pentru
recuperarea acestuia;

22
 e) sesizarea organelor de urmărire penală și informarea entității controlate în legatură cu
această sesizare, în situația în care se constată existența unor fapte pentru care există indicii că
au fost săvârșite cu încălcarea legii penale, care au determinat sau nu producerea de prejudicii;
f) suspendarea din funcție a persoanelor acuzate de săvârșirea de fapte cauzatoare de
prejudicii importante sau a unor abateri grave cu caracter financiar, constatate în urma
controalelor efectuate, până la soluționarea definitivă a cauzelor în care sunt implicate.
Raportul privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie (raportul
de follow-up) este un act de control care se întocmește în urma acțiunilor de verificare a modului
de ducere la îndeplinire a măsurilor transmise prin decizie.
Raportul de follow-up se întocmește în situațiile în care:
 măsurile dispuse prin decizie au fost duse la îndeplinire în totalitate;
 măsurile dispuse prin decizie au fost duse la îndeplinire parțial;
 măsurile dispuse prin decizie nu au fost duse la îndeplinire.
Raportul de follow-up se încheie într-un număr suficient de exemplare care să asigure
valorificarea acestuia în funcție de situațiile constatate cu prilejul realizării acestei acțiuni, se
înregistrează la registratura entității verificate, precum și în Registrul unic de control. După
semnare de către reprezentanții legali, un exemplar se lasă entității verificate, iar celelalte
exemplare se preiau de către auditorii publici externi.
Organizarea și exercitarea auditului financiar
Curtea de Conturi exercită activitatea de audit financiar asupra situațiilor financiare
întocmite de entitățile aflate în competența ei de verificare, urmărind, în principal:
a) exactitatea și realitatea situațiilor financiare;
b) evaluarea sistemelor de management și control la autoritățile cu sarcini privind urmărirea
obligațiilor financiare către bugete sau către alte fonduri publice ale persoanelor juridice
sau fizice;
c) utilizarea fondurilor alocate de la buget sau din alte fonduri speciale conform destinației
stabilite;
d) calitatea gestiunii economico-financiare;
e) economicitatea, eficiența și eficacitatea utilizării fondurilor publice;
f) evaluarea activității de control financiar propriu și de audit intern a entităților verificate.
Situațiile financiare supuse auditului financiar la o entitate publică sunt următoarele:
 bilanțul;
 contul de rezultat patrimonial;
 situația fluxurilor de trezorerie;
 situația modificărilor în structura activelor/capitalurilor;
 anexele la situațiile financiare care includ politici contabile și note explicative;
 conturile de execuție bugetară.
Curtea de Conturi exercită activitatea de audit financiar asupra conturilor de execuție ale
bugetului public consolidat, respectiv asupra următoarelor conturi de execuție:
a) contul general anual de execuție a bugetului de stat;
b) contul anual de execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat;
c) conturile anuale de execuție a fondurilor speciale;
d) conturile anuale de execuție a bugetelor locale, ale municipiului București, ale județelor,
ale sectoarelor municipiului București, ale municipiilor, ale orașelor și comunelor;
e) contul anual de execuție a bugetului trezoreriei statului;
f) conturile anuale de execuție a bugetelor instituțiilor publice autonome;
g) conturile anuale de execuție a bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial
de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat, de la bugetele locale și de la
bugetele fondurilor speciale, după caz;

23
 h) conturile anuale de execuție a bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din
venituri proprii;
i) contul general anual al datoriei publice a statului;
j) conturile anuale de execuție a bugetului fondurilor externe nerambursabile;
k) alte conturi de execuție a unor bugete prevăzute de lege.
În cadrul competențelor sale, Curtea de Conturi efectuează misiuni de audit financiar la
următoarele categorii de entități publice:
1. statul și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept
public, cu serviciile și instituțiile lor publice, autonome sau neautonome;
2. organismele autonome de asigurări sociale sau de altă natură, care gestionează bunuri,
valori sau fonduri, într-un regim legal obligatoriu, în condițiile în care, prin lege sau prin
statutele lor, se prevede acest lucru.
Obiectivul auditului financiar este acela de a obține asigurarea că:
 situațiile financiare auditate nu conțin denaturări semnificative ca urmare a unor abateri
sau erori, permițând astfel să se exprime o opinie cu privire la măsura în care acestea sunt
întocmite de către entitate în conformitate cu cadrul de raportare financiară aplicabil în
România, respectă principiile legalității și regularității și oferă o imagine fidelă a poziției
financiare, a performanței financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea
desfășurată de entitatea respectivă;
 modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților
administrativ-teritoriale, precum și execuția bugetului de venituri și cheltuieli al entității
verificate sunt în concordanță cu scopul, obiectivele și atribuțiile prevăzute în actele normative
prin care a fost înființată entitatea verificată și respectă principiile legalității, regularității,
economicității, eficienței și eficacității.
Responsabilitatea auditorilor publici externi este aceea de a planifica și efectua auditul
financiar astfel încât să obțină o asigurare rezonabilă privind existența sau absența unor erori
sau abateri semnificative în activitatea desfășurată de entitate și reflectată în situațiile
financiare. În acest sens, responsabilitatea auditorilor publici externi cu privire la misiunea de
audit financiar presupune:
 efectuarea misiunii de audit financiar în conformitate cu prevederile regulamentului
privind organizarea și desfășurarea activităților specifice și ale standardelor de audit ale Curții
de Conturi;
 planificarea și desfășurarea misiunii de audit pentru certificarea acurateței și
veridicității datelor din situațiile financiare verificate, în condițiile obținerii unei asigurări
rezonabile cu privire la îndeplinirea obiectivului general al auditului financiar;
 ca probele de audit obținute să ofere o bază rezonabilă pentru susținerea constatărilor,
concluziilor, recomandărilor și opiniei formulate de auditorii publici externi.
Curtea de Conturi certifică acuratețea și veridicitatea datelor din situațiile financiare
auditate. Certificarea situațiilor financiare nu constituie temei pentru exonerarea de răspundere
juridică a entității auditate. Pentru motive bine întemeiate, în termen de un an de la data la care
s-au certificat situațiile financiare, procedura examinării acestora poate fi redeschisă numai cu
aprobarea plenului Curții de Conturi.
Situațiile financiare supuse auditului financiar de către auditorii publici externi trebuie să
îndeplinească condițiile prevăzute de lege, pentru a face posibilă auditarea lor. În cazul în care
situațiile financiare prezentate nu întrunesc condițiile care să facă posibilă auditarea lor,
auditorii publici externi le restituie titularilor acestora, consemnând această situație într-un
proces-verbal de constatare. În această situație, acțiunea de audit se suspendă până la refacerea
sau completarea situațiilor financiare, fapt ce se aduce la cunoștința entității auditate. Dacă
titularii situațiilor financiare nu se conformează măsurii de refacere sau de completare a

24
situațiilor financiare, operațiunea se va realiza pe cheltuiala lor de către un expert contabil numit
de Curtea de Conturi.
Misiunile de audit financiar se efectuează conform Programului anual de activitate,
aprobat de plenul Curții de Conturi. Entitățile incluse în Programul anual de activitate trebuie
notificate asupra misiunii de audit financiar ce se efectuează de către structurile Curții de
Conturi. Procedura de notificarea entității ce va fi supusă auditului financiar, desemnarea
auditorilor publici externi și emiterea Delegației misiunii de audit se realizează într-o manieră
similară misiunilor de control.
În vederea atingerii obiectivelor auditului financiar, echipa de audit trebuie să își planifice
activitatea în scopul cunoașterii activității entității auditate, al identificării categoriilor de
operațiuni economice care vor fi auditate și a procedurilor de audit ce urmează a fi utilizate.
În momentul începerii activității de teren, se organizează o întâlnire cu conducerea
entității auditate sau cu alte persoane desemnate de aceasta. În cadrul întâlnirii se prezintă tema
acțiunii, auditorii publici externi care efectuează acțiunea, calendarul auditului financiar, se
stabilesc modalitățile de comunicare și persoanele de contact, precum și alte detalii necesare
pentru realizarea misiunii. Cu această ocazie, se precizează și faptul că entitățile auditate sunt
obligate să transmită actele, documentele, informațiile solicitate la termenele și în structura
stabilite de echipa de audit și să asigure spații de lucru adecvate și alte elemente logistice
necesare.
În timpul realizării misiunii lor, auditorii publici externi întocmesc dosare de audit, care
cuprind documentele primite sau elaborate în timpul auditului, indiferent de suportul pe care
sunt prezentate. Dosarele de audit sunt de două tipuri: permanent și curent.
Dosarul permanent include informații și documente care sunt relevante și de interes
permanent pentru acțiunile de verificare viitoare. El trebuie actualizat corespunzător.
Dosarul curent cuprinde documente de lucru și copii ale documentelor justificative pe
care auditorul le consideră relevante sau extrase din acestea, cu ajutorul cărora se susțin
constatările auditului.
Pentru efectuarea auditului financiar, auditorii publici externi parcurg următoarele etape:
planificarea, execuția și raportarea. La acestea se adaugă revizuirea, care este realizată de
către șeful de echipă sau de către cineva din conducerea structurilor de specialitate din cadrul
Curții de Conturi.
Prin planificarea auditului financiar, auditorii publici externi caută să se asigure că vor
realiza un audit de calitate, respectând bugetul de timp repartizat misiunii.
Planificarea auditului financiar presupune parcurgerea următoarelor faze:
a) înțelegerea activității entității auditate;
b) evaluarea sistemului de control intern al entității;
c) identificarea și evaluarea riscurilor în cadrul entității;
d) determinarea pragului de semnificație (materialitatea);
e) determinarea categoriilor de operațiuni economice ce urmează a fi auditate;
f) stabilirea metodelor de selectare a elementelor în vederea testării lor;
g) abordarea auditului financiar;
h) elaborarea de către auditorii publici externi a planului de audit financiar.
Pentru a planifica auditul financiar într-o manieră economică, eficientă și eficace,
auditorul public extern trebuie să realizeze o înțelegere cât mai completă a funcționării și a
activității entității, precum și a mediului în care aceasta își desfășoară activitatea. În acest sens,
el se bazează pe cunoștințele și experiența anterioară, căutând să obțină o serie de informații
referitoare la:
 contextul economico-social în care funcționează entitatea;
 cadrul legal care reglementează funcționarea entității;
 structura organizatorică și relațiile funcționale ale entității auditate;

25
  obiectivele, funcțiile și atribuțiile entității auditate și factorii interni și externi care pot
influența realizarea acestora;
 analiza de ansamblu a situațiilor financiare ale entității auditate (evoluția activelor și
pasivelor bilanțiere, rectificările bugetare, veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare
realizate de entitate în comparație cu prevederile bugetare și perioadele anterioare etc.);
 sistemul contabil și înțelegerea sistemului informatic ale entității auditate;
 rapoartele de audit intern și extern și alte acte de control existente la nivelul entității,
precum și modul în care au fost implementate recomandările prevăzute în acestea;
 sursele potențiale de date și informații, în vederea obținerii probelor care vor susține
opinia de audit.
În faza de evaluare a sistemului de control intern al entității auditorii trebuie să determine
nivelul de încredere pe care îl pot atribui sistemului de control intern al entității auditate, pentru
a stabili procedurile de audit care urmează a fi utilizate pe parcursul întregii misiuni de audit
financiar. În mod concret, este vorba despre evaluarea capacității sistemului de control intern
de a preveni, detecta și corecta erorile sau abaterile semnificative care pot să apară în cadrul
activității desfășurate de entitatea supusă auditului.
Auditorii publici externi trebuie să identifice și să evalueze riscurile la nivelul entității
auditate pentru fiecare categorie de operațiuni economice supusă auditului. Evaluarea riscurilor
și stabilirea pragului de semnificație determină, în principal, volumul activității de audit
financiar, respectiv:
a) dimensiunea și conținutul eșantioanelor selectate din cadrul categoriilor de operațiuni
economice care vor fi auditate;
b) procedurile de audit selectate, care vor fi orientate în special către zonele cu potențial
mai ridicat de risc.
Riscul de audit are două componente principale: riscul de denaturare semnificativă și
riscul de nedetectare.
Riscul de denaturare semnificativă reprezintă riscul ca situațiile financiare să fie
semnificativ denaturate anterior realizării auditului de către structurile de specialitate ale Curții
de Conturi și se stabilește în urma evaluării riscului inerent și a riscului de control.
Riscul inerent reprezintă susceptibilitatea ca o categorie de operațiuni economice să
conțină erori sau abateri semnificative, fie individual, fie cumulate cu erorile sau abaterile altor
categorii de operațiuni economice, presupunând că în entitatea verificată nu există controale
interne.
Riscul de control reprezintă riscul ca o eroare sau o abatere semnificativă să se producă
fără a fi prevenită, detectată sau corectată în timp util de către sistemul de control intern și
sistemul contabil al entității auditate.
Riscul de nedetectare reprezintă probabilitatea ca procedurile aplicate de auditorii publici
externi să nu detecteze deficiențele care există într-o categorie de operațiuni economice și care
pot fi semnificative în mod individual sau atunci când sunt cumulate cu denaturări din alte
categorii de operațiuni economice.
Auditorii publici externi trebuie să determine pragul de semnificație pentru stabilirea
procedurilor de audit pe care le vor efectua și a dimensiunii și conținutului eșantioanelor din
cadrul categoriilor de operațiuni economice care vor fi auditate.
Pragul de semnificație poate fi stabilit în funcție de:
1. valoare, respectiv nivelul valoric al erorilor sau abaterilor acceptabile în situațiile
financiare, astfel încât utilizatorii să nu fie afectați în deciziile pe care le iau pe baza analizei
acestor situații;
2. natura erorii sau abaterii constatate (de exemplu, frauda);
3. context; anumite erori sau abateri sunt considerate semnificative nu neaparat prin
mărimea sau natura lor, ci prin contextul și impactul pe care îl au (de exemplu, o abatere cu

26
caracter financiar-contabil care conduce la modificarea semnificativă a datelor prezentate în
situațiile financiare: transformarea deficitului în excedent, solduri negative ale creanțelor
bugetare ca urmare a neevidențierii unor obligații de plată ale contribuabililor).
Categoriile de operațiuni economice tipice pentru auditarea situațiilor financiare ale unei
entități pot fi: cheltuielile de personal, cheltuielile cu bunurile și serviciile, cheltuielile de
capital, cheltuielile cu dobânzile, cheltuielile cu asistența socială, transferurile, subvențiile,
veniturile etc. În cazul bilanțului, categoriile de operațiuni privesc: activele corporale fixe,
stocurile, debitorii, creditorii, împrumuturile, alte obligații, plățile anticipate etc. Selectarea
categoriilor de operațiuni economice va fi efectuată de auditorii publici externi în vederea
identificării pentru fiecare dintre acestea a procedurilor de audit care vor fi utilizate în etapa de
execuție.
La determinarea categoriilor de operațiuni economice auditorii publici externi trebuie să
aibă în vedere:
a) specificul entității auditate;
b) cerințele de înregistrare contabilă și de raportare financiară ale entității auditate;
c) operațiunile semnificative din punct de vedere valoric;
d) rezultatele evaluării riscului asociat diferitelor tipuri de operațiuni.
Pe baza raționamentului profesional auditorii publici externi pot opta pentru una dintre
următoarele metode de selectare a elementelor în vederea testării lor:
 selectarea tuturor elementelor;
 selectarea unor elemente specifice;
 utilizarea eșantionării ca metodă de obținere a probelor de audit.
Selectarea tuturor elementelor din cadrul unei categorii de operațiuni economice se
utilizează în cazul în care:
a) categoria de operațiuni economice este constituită dintr-un număr mic de elemente cu
valoare mare;
b) sistemul de evidență tehnico-operativă și financiar-contabilă din cadrul entității
auditate face ca examinarea integrală a operațiunilor economice să fie eficientă din punctul de
vedere al timpului afectat acțiunii de audit;
c) alte metode de selectare nu oferă suficiente probe de audit adecvate pentru formularea
unor concluzii.
Selectarea unor elemente specifice constă în alegerea unor anumite elemente dintr-o
categorie de operațiuni ale entității, pe baza:
 informațiilor și documentelor din dosarul permanent sau obținute în etapa de
planificare a auditului despre entitatea auditată, inclusiv din mass-media;
 riscurilor pe care le-au identificat și evaluat auditorii publici externi pe parcursul
etapei de planificare;
 caracteristicilor elementelor din categoria de operațiuni economice care urmează a fi
testate.
Selecția elementelor specifice poate să includă:
a) elemente cu valoare sau importanță mare;
b) toate elementele peste o anumită valoare;
c) toate acele operațiuni economice, indiferent de valoare, care, după părerea auditorilor
publici externi, comportă un risc special.
În cazul utilizării eșantionării ca metodă de obținere a probelor de audit, auditorii publici
externi vor aplica procedurile de audit numai asupra operațiunilor economice incluse în
eșantion, astfel încât, după analizarea elementelor selectate, concluziile să poată fi extinse
asupra întregii categorii de operațiuni economice din care a fost ales eșantionul.
În faza de abordare a auditului, echipa de audit stabilește procedurile de audit pe care le
va utiliza în desfășurarea auditului în scopul atingerii obiectivelor stabilite. În acest sens,

27
auditorii publici externi trebuie să planifice cea mai adecvată combinație între teste ale
controalelor și proceduri de fond, în vederea obținerii de probe de audit suficiente și adecvate.
Combinația dintre volumul de teste ale controalelor și cel al procedurilor de fond pe care
le vor utiliza auditorii publici externi în vederea obținerii de probe de audit este cunoscută sub
denumirea de abordare a auditului și poate fi de două tipuri:
1. abordare bazată pe sisteme;
2. abordare bazată pe proceduri de fond.
Dacă în urma evaluării sistemelor contabil și de control intern se ajunge la concluzia că
sistemele funcționează în mod eficient și auditorii publici externi se pot baza pe acestea, ei vor
utiliza în misiunea de audit "abordarea bazată pe sisteme". Aceasta presupune că echipa de audit
va realiza mai multe teste ale controalelor și va utiliza mai puține proceduri de fond (teste de
detaliu).
În cadrul abordării bazate pe sisteme, auditorii publici trebuie să parcurgă următoarele
etape:
a) identificarea și evaluarea în profunzime a controalelor-cheie existente la nivelul
entității auditate și stabilirea măsurii în care auditorii publici externi se pot baza pe respectivele
controale, presupunând că acestea operează efectiv;
b) testarea pentru conformitate a controalelor-cheie pentru a stabili dacă ele au funcționat
în entitate și funcționarea lor a fost eficientă pe tot parcursul perioadei supuse auditării;
c) testarea în detaliu a unor operațiuni efectuate în entitatea auditată pentru a determina
dacă, indiferent de sistemul de control al acesteia, situațiile financiare sunt complete și
întocmite cu acuratețe, precum și dacă operațiunile respective au fost legale și reale, iar criteriile
de economicitate, eficiență și eficacitate au fost respectate.
Abordarea bazată pe proceduri de fond este indicată în situația în care evaluarea
sistemelor contabil și de control intern a pus în evidență faptul că acestea au o serie de puncte
slabe ori carențe și auditorii publici externi ai Curții de Conturi nu se pot baza pe controalele
interne implementate în cadrul entității auditate. În aceste condiții, se impune aplicarea unui
număr mai ridicat de teste de detaliu în vederea atingerii obiectivelor auditului financiar.
La stabilirea modalitații de abordare a auditului, auditorii publici externi vor ține seama
și de identificarea și analiza zonelor de risc care au incidență semnificativă asupra activității
entității și, implicit, asupra situațiilor financiare auditate.
Pe baza informațiilor obținute pe parcursul tuturor fazelor anterioare din cadrul etapei de
planificare, echipa de audit va întocmi planul de audit financiar, prin care se stabilesc
obiectivele auditului financiar și modul în care acestea vor fi îndeplinite, precum și detalierea
procedurilor de audit ce urmează a fi realizate de către membrii echipei în etapa de execuție a
acestuia.
Planul de audit financiar va conține informații privind:
a) cadrul general al auditului, respectiv: obiectivele auditului, exercițiul bugetar auditat,
componența echipei de audit, repartizarea activităților de audit ce urmează a fi realizate de
fiecare membru al echipei, fondul de timp alocat pe activități și persoane;
b) date despre entitatea auditată: prezentarea generală a domeniului de activitate al
entității auditate, a scopului, funcțiilor, obiectivelor și atribuțiilor acesteia, a situațiilor
financiare și a cadrului legal aplicabil;
c) reprezentanții entității auditate atât în perioada supusă auditului, cât și în perioada
efectuării misiunii de audit;
d) înțelegerea și evaluarea sistemelor contabil și de control intern;
e) identificarea și evaluarea riscurilor și precizarea zonelor cu risc ridicat de apariție a
erorilor, abaterilor sau a fraudei în cadrul entității auditate;
f) stabilirea pragului de semnificație, care va sta la baza formulării opiniei de audit;

28
 g) abordarea auditului financiar, respectiv prezentarea procedurilor de audit care se vor
aplica de către auditorii publici externi;
h) alte aspecte pe care auditorii publici externi le consideră necesare pentru realizarea
auditului, cum ar fi: utilizarea experienței corespunzătoare a membrilor echipei pentru zonele
cu risc ridicat; programul întâlnirilor de lucru cu entitatea auditată; existența tehnologiei
informaționale în cadrul entității.
Planul de audit poate fi modificat și completat pe parcursul desfășurării acțiunii de audit
financiar, în funcție de situația concretă de pe teren.
Etapa de execuție a auditului financiar constă în realizarea de către auditorii publici
externi a următoarelor activități:
a) stabilirea elementelor care trebuie extrase din categoria de operațiuni economice
supusă analizei (conținutul eșantionului);
b) identificarea și aplicarea procedurilor de audit pentru obținerea probelor de audit
necesare realizării misiunii de audit;
c) extrapolarea valorii erorilor sau abaterilor constatate la nivelul întregii categorii de
operațiuni economice auditate, dacă procedurile de audit au fost aplicate asupra unui eșantion;
d) însumarea valorilor erorilor sau abaterilor extrapolate și compararea lor cu pragul de
semnificație;
e) întocmirea documentor de lucru pentru a-și susține raportul de audit și, respectiv,
opinia de audit pe care o vor formula.
Probele de audit, respectiv actele, documentele și informațiile obținute sunt utilizate
pentru a demonstra dacă managementul și personalul entității auditate au acționat în
conformitate cu prevederile legale în vigoare, cu principiile stabilite prin regulamentele,
procedurile, politicile și standardele adoptate și dacă au folosit resursele în mod economic,
eficient și eficace. Pentru a putea susține constatările și concluziile formulate de echipa de audit,
recomandările formulate pentru înlăturarea deficiențelor constatate și pentru îmbunătățirea
activității entității auditate, precum și opinia de audit, probele de audit pe care le obțin auditorii
publici externi trebuie să fie suficiente și adecvate.
Pentru obținerea probelor de audit auditorii publici externi trebuie să aplice proceduri si
tehnici de audit, respectiv: teste ale controalelor și proceduri de fond. Acestea au fost prezentate
pe larg atunci când am descris controlul efectuat de Curtea de Conturi.
Auditorii publici externi desemnați să auditeze conturile anuale de execuție bugetară
întocmesc pentru fiecare misiune de audit un raport de audit financiar care trebuie să
cuprindă, în mod obligatoriu, următoarele elemente:
a) antetul, care cuprinde structura de specialitate care efectuează misiunea de audit;
b) titlul, localitatea și data întocmirii raportului de audit financiar;
c) partea introductivă:
 membrii echipei de audit și structura de specialitate din care fac parte;
 numărul și data delegației de audit, numărul și data legitimației de serviciu, precum și
numărul și data ordinului de delegare;
 entitatea auditată și adresa acesteia;
 perioada de efectuare a misiunii de audit;
 perioada cuprinsă în auditul financiar;
 mențiunea că misiunea de audit financiar a fost efectuată în conformitate cu
standardele proprii de audit ale Curții de Conturi, elaborate în baza standardelor
internaționale de audit;
 reprezentanții legali ai entității auditate;
 responsabilitatea auditorilor publici externi;
 responsabilitatea conducerii entității auditate;

29
 d) situațiile financiare auditate;
e) obiectivele auditului financiar;
f) prezentarea generală a entității auditate și a cadrului legal aplicabil acesteia;
g) metodologia de audit aplicată;
h) sinteza constatărilor și concluziilor auditului financiar;
i) constatări rezultate în urma controlului efectuat pe perioade anterioare exercițiului
financiar auditat;
j) constatări rezultate în urma verificării entităților care au primit fonduri publice prin
bugetul ordonatorului de credite;
k) punctul de vedere al conducerii entității auditate cu privire la constatările auditului
financiar, precum și motivația neînsușirii acestuia, dacă este cazul;
l) măsurile luate de conducerea entității în timpul misiunii de audit financiar pentru
înlăturarea deficiențelor constatate de Curtea de Conturi;
m) concluziile generale rezultate în urma auditului financiar și recomandările echipei de
audit cu privire la măsurile ce urmează a fi luate pentru înlăturarea deficiențelor constatate;
n) opinia auditorilor publici externi;
o) carențele, inadvertențele sau imperfecțiunile cadrului legislativ identificate, precum
și propuneri privind îmbunătățirea acestuia;
p) semnăturile auditorilor publici externi;
q) anexe.
Tipurile de opinie care pot fi exprimate de auditorii publici externi în raportul de audit
financiar sunt următoarele:
a. opinie nemodificată (fără rezerve);
b. opinie modificată, ce poate avea 3 forme de exprimare:
 opinie cu rezerve, care se poate exprima sub una din următoarele forme;
1. opinie cu rezerve, cu paragraf de evidențiere a anumitor aspecte;
2. opinie cu rezerve, cu paragraf de limitare a sferei auditului;
 opinie contrară;
 imposibilitatea exprimării unei opinii.
La exprimarea opiniei de audit în urma misiunii de audit financiar, auditorii publici
externi vor avea în vedere atât compararea sumei erorilor sau abaterilor constatate extrapolate
la nivelul întregii populații (categoriei de operațiuni economice) cu pragul de semnificație
stabilit în etapa de planificare a auditului, cât și propriul raționament profesional.
În situația în care s-au constatat erori sau abateri de la legalitate și regularitate, care au
determinat sau nu producerea unor prejudicii, fapte pentru care există indicii că au fost săvârșite
cu încălcarea legii penale și/sau cazuri de nerespectare a principiilor economicității, eficienței
și eficacității în utilizarea fondurilor publice și în administrarea patrimoniului, se pot întocmi
următoarele tipuri de acte:
a) proces-verbal de constatare;
b) nota de constatare;
c) nota de conciliere;
d) proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor;
e) proces-verbal de constatare a abaterilor și de aplicare a amenzii civile;
f) proces-verbal de constatare a încălcării unor obligații și de aplicare a penalităților.
Toate aceste acte vor constitui anexă la raportul de audit financiar.
Dacă în cadrul acțiunii de audit financiar se verifică și modul de ducere la îndeplinire a
măsurilor dispuse prin decizie ca urmare unor acțiuni anterioare, se întocmește un raport privind
modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie (raport de follow-up), care se
va anexa la raportul de audit întocmit anterior.

30
 Organizarea și exercitarea auditului performanței
Curtea de Conturi exercită auditul asupra gestiunii bugetului general consolidat, precum
și asupra oricăror fonduri publice. Pentru aceasta, Curtea de Conturi efectuează o evaluare
independentă asupra economicității, eficienței și eficacității cu care o entitate publică, un
program, un proiect, un proces sau o activitate utilizează resursele publice alocate pentru
îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Acest tip de audit se poate efectua atât la finalul, cât și pe parcursul desfășurării
proiectelor, programelor, proceselor sau activităților. Activitatea de audit al performanței se
desfășoară în conformitate cu metodologia proprie, adoptată pe baza standardelor de audit
INTOSAI și a celor mai bune practici în domeniu și se finalizează prin elaborarea unui raport
de audit al performanței. Prin constatările și recomandările făcute, auditul performanței trebuie
să conducă la diminuarea costului resurselor sau la sporirea rezultatelor. Auditorii publici
externi desemnați să efectueze auditul performanței întocmesc rapoarte în care prezintă
constatările și concluziile la care au ajuns și formulează recomandări cu privire la măsurile ce
urmează a fi luate de către entitățile auditate.
Auditul performanței furnizează informații relevante Parlamentului, Guvernului,
entităților auditate și altor instituții interesate, în vederea îmbunătățirii performanței folosirii
fondurile publice. El este îndreptat spre domenii unde un audit extern independent aduce un
plus de valoare pentru promovarea economicității, eficienței și eficacității.
Pentru efectuarea auditului performanței, auditorii publici externi parcurg următoarele
etape: planificarea, execuția și raportarea.
În cadrul etapei de planificare, auditorii publici externi se documentează pentru
înțelegerea programului/procesului/proiectului/ activității ce urmează a fi auditat, precum și a
mediului în care entitatea își desfășoară activitatea, inclusiv a sistemului de control intern al
acesteia.
Planificarea unei misiuni de audit al performanței presupune următoarele faze:
1. planificarea strategică, care constă în selectarea temelor și a entităților ce vor fi supuse
auditului performanței;
2. planificarea operațională, care constă în parcurgerea următoarelor etape:
 documentarea în auditul performanței;
 identificarea și evaluarea riscurilor și a impactului potențial al acestora;
 formularea și revizuirea obiectivelor specifice ale auditului performanței, precum și a
întrebărilor la care trebuie să răspundă acest audit;
 stabilirea criteriilor de audit care se vor utiliza și a surselor acestora;
 stabilirea metodologiei de audit care va fi utilizată pentru obținerea probelor de audit;
 elaborarea planului de audit al performanței.
Documentarea în auditul performanței începe printr-o ședință de deschidere la entitatea
auditată, la care participă, după caz, șeful departamentului/directorul din cadrul
departamentului sau directorul/directorul adjunct al camerei de conturi, echipa de audit și
conducerea entității auditate. În cadrul ședinței de deschidere se prezintă echipa de audit, tema
și obiectivele auditului, se stabilesc persoanele de contact, precum și alte detalii necesare
realizării auditului performanței și se clarifică aspectele legate de asigurarea unor spații de lucru
adecvate și a accesului logistic corespunzător.
În activitatea de documentare, auditorii publici externi trebuie să colecteze, în principal,
informațiile relevante și de încredere referitoare la:
a) strategia guvernamentală privind domeniul auditat;
b) cadrul legislativ care reglementează activitatea entității auditate și analiza
eventualelor modificări legislative intervenite pe parcursul perioadei auditate;
c) mediul extern în care operează entitatea auditată;

31
 d) obiectivele și activitățile entității auditate;
e) organizarea entității auditate, respectiv organigrama și responsabilitățile
managementului, regulamente interne, sistemul de control intern etc.;
f) rapoartele întocmite de entitatea auditată;
g) veniturile și cheltuielile entității auditate;
h) constatările din actele de control întocmite la entitatea auditată de organele
specializate ale statului și alte informații relevante pentru acțiunea de audit al performanței în
vederea cunoașterii atât a principalelor probleme identificate de autoritățile care au verificat
entitatea, cât și a modului de soluționare a deficiențelor detectate.
Ca și în cazul auditului financiar, și în auditul performanței este deosebit de importantă
etapa de identificare și evaluare a riscurilor. Riscurile pentru buna gestiune financiară, adică
riscurile de neîndeplinire a obiectivelor de economicitate, eficiență și eficacitate, pot fi inerente
prin natura lor (risc inerent) și/sau pot fi influențate de deficiențele existente în organizarea și
desfășurarea controlul intern (risc de control). În abordarea auditului performanței se ține cont
de cele mai importante riscuri potențiale identificate.
După parcurgerea fazei de documentare, precum și a celei de identificare și evaluare a
riscurilor, auditorii publici externi trebuie să realizeze:
 definitivarea obiectivelor specifice ale acțiunii de audit al performanței;
 transpunerea obiectivelor specifice sub forma unor întrebări la care trebuie să
răspundă auditul.
Criteriile de audit reprezintă termeni de referință identificați, respectiv standardele față
de care este apreciată atingerea performanței.
Criteriile de audit pot fi selectate utilizând următoarele surse:
 legislație, ghiduri, reglementări și criterii de performanță stabilite și aplicabile
programului, proiectului, procesului sau activității auditate;
 standarde generale, standarde pe domenii și indicatori relevanți;
 referințe obținute prin comparare cu cea mai bună practică în domeniul auditat;
 referințe obținute prin analizarea evoluției în timp a unor indicatori privind realizarea
performanței programului, proiectului, procesului sau activității auditate;
 criterii utilizate în audituri similare, efectuate de către alte instituții supreme de audit;
 criterii obținute prin valorificarea experienței unor experți, specialiști, profesori
universitari, academicieni etc.
În faza de stabilire a metodologiei de audit care va fi utilizată pentru obținerea probelor
de audit, auditorii publici externi trebuie să identifice:
 natura, sursele și valabilitatea probelor de audit care pot fi obținute;
 procedurile de audit ce se vor utiliza pentru obținerea probelor de audit.
Planul detaliat de audit al performanței este un document al echipei de audit și cuprinde:
a) obiectivul general și obiectivele specifice ale programului/proiectului/procesului/
activității auditat/auditate;
b) înțelegerea entității, a mediului în care aceasta își desfășoară activitatea;
c) evaluarea sistemului de control intern;
d) lista riscurilor identificate, din care riscurile critice pentru îndeplinirea obiectivelor
legate de economicitate, eficiență și eficacitate;
e) criteriile de audit stabilite;
f) formularea întrebărilor la care trebuie să răspundă auditul performanței;
g) procedurile de audit prin care se obțin probele de audit;
h) repartizarea sarcinilor pe fiecare membru al echipei de audit și timpul necesar pentru
îndeplinirea fiecărei sarcini de audit.
Planul de audit al performanței poate fi modificat și completat pe parcursul desfășurării
misiunii de audit de către membrii echipei, cu aprobarea conducerii structurilor de specialitate

32
ale Curții de Conturi, în situația în care intervin modificări în premisele și condițiile avute în
vedere la întocmirea planului inițial.
Etapa de execuție constă în aplicarea procedurilor de audit prevăzute în planul de audit
al performanței, în scopul de a obține probe de audit în legătură cu
programul/procesul/proiectul/activitatea auditat/auditată, urmată de sintetizarea, analiza și
interpretarea probelor de audit în vederea susținerii constatărilor și a formulării concluziilor și
recomandărilor ca urmare a misiunii de audit al performanței.
Probele de audit reprezintă acele acte, documente și informații obținute de către auditorii
publici externi prin utilizarea procedurilor de audit specifice auditului performanței, pentru
susținerea constatărilor, concluziilor și recomandărilor cuprinse în rapoartele de audit al
performanței. Procedurile de audit utilizate în auditul performanței sunt grupate în două
categorii:
 proceduri de audit utilizate pentru obținerea probelor de audit, respectiv: observarea
directă, examinarea documentelor, rezumatele, interviurile și chestionarele;
 proceduri analitice de audit, cantitative și calitative, utilizate pentru analiza probelor
de audit, prin care se explică ceea ce s-a constatat și se stabilește legătura dintre cauză și efect.
Aceasta categorie cuprinde: analiza comparativă (benchmarking), analiza "înainte și după",
analiza nivelului de îndeplinire a obiectivelor, analiza cost-beneficiu, analiza cost-eficacitate
etc.
Observarea directă presupune urmărirea de către auditorii publici externi a diferitelor
activități, procese sau a procedurilor interne realizate de către persoane din cadrul entității
auditate pentru obținerea de probe de audit și se realizează pe baza unei liste de obiective
stabilite înaintea începerii acestei activități.
Examinarea documentelor reprezintă procedura de audit, prin care auditorii publici
externi analizează:
a) informațiile conținute de documentele existente la entități, cum ar fi: stenogramele
sau procesele-verbale ale ședințelor conducerii executive, precum și ale organelor deliberative,
reclamațiile și contestațiile primite de entitate, precum și modul de soluționare a acestora,
rapoartele de activitate ale entităților auditate și ale unităților subordonate acestora, rapoartele
întocmite în urma acțiunilor de audit public extern sau de control precedente, rapoartele de audit
intern, precum și de alte documente justificative, tehnico-operative și financiar-contabile;
a) regularitatea operațiunilor economice reflectate în aceste documente.
Rezumatele, ca rezultat al studierii literaturii de specialitate existentă, reprezintă o colecție
de date și informații referitoare la domeniul auditat și la derularea unui
program/proiect/proces/activitate.
Interviurile reprezintă o procedură directă de investigare utilizată de auditorii publici
externi și constă în obținerea de date și informații de la persoanele abilitate din interiorul și din
exteriorul entității auditate, în scopul de a obține probe de audit suficiente și adecvate. Ele pot
fi:
 nestructurate - au un caracter interactiv;
 structurate – se desfășoară pe baza unei liste de întrebări.
Interviurile se pot realiza cu o persoană sau cu mai multe persoane în același timp,
telefonic sau prin poștă, inclusiv prin vizite la locul de muncă.
Chestionarele reprezintă un ansamblu de întrebări scrise la care se cer răspunsuri tot în
formă scrisă, în vederea obținerii unor informații despre o anumită problemă. La finalul acestora
se adresează întrebarea deschisă „Mai aveți ceva de adăugat în completarea celor spuse?”.
Obținerea probelor de audit trebuie să fie urmată de sintetizarea, analiza și interpretarea
lor. Auditorii publici externi analizează datele și informațiile colectate, prin utilizarea
următoarelor proceduri analitice (cantitative și calitative):

33
 a) Analiza comparativă (Benchmarking) reprezintă un proces de comparare a metodelor,
proceselor, procedurilor specifice entității auditate cu cele ale altor entități care se încadrează
în aceeași clasă de performanță.
Analizele comparative sunt, în mod obișnuit, utilizate pentru:
 identificarea unor căi de îmbunătățire a performanțelor;
 examinarea evoluției tendințelor;
 creșterea credibilității recomandărilor auditului.
Auditorii publici externi fac comparații între programul/proiectul/procesul/activitatea
performantă și cele mai puțin performante, între două sau mai multe aspecte și activitatea de
ansamblu a entității auditate etc.
b) Analiza „înainte și după” compară situația existentă înaintea demarării
programului/proiectului/procesului/activității ce face obiectul auditului cu situația rezultată
după implementarea acestuia. Impactul este estimat prin compararea indicatorilor performanței
aferenți celor două etape.
c) Analiza nivelului de îndeplinire a obiectivelor se utilizează în principal pentru a
determina dacă obiectivele stabilite au fost atinse, precum și pentru a identifica acei factori care
au condus la nerealizarea sau realizarea parțială a acestora.
d) Analiza cost-beneficiu se realizează prin studiul relațiilor dintre costurile aferente
programului/proiectului/procesului/activității auditate și beneficiile obținute de acestea în mod
obișnuit. Scopul analizei cost-beneficiu este să evalueze dacă beneficiile aduse prin
implementarea unui program/proiect/proces/activitate sunt mai mari decât costurile aferente
implementării acestora. Această analiză se realizează prin exprimarea costurilor și beneficiilor
în unități monetare.
e) Analiza cost-eficacitate se efectuează asupra relațiilor dintre costurile
programului/proiectului/procesului/activității și rezultatele exprimate în costuri pe unitatea de
rezultat obținut. Analiza se realizează, de obicei, prin exprimarea componentelor în unități
fizice.
Așa cum am văzut deja, auditorii publici externi trebuie să obțină probe de audit suficiente
și adecvate pentru a-și susține raționamentul și concluziile în legătură cu tema auditată. În
cadrul auditului performanței, probele de audit, respectiv datele și informațiile obținute sunt
utilizate pentru a demonstra dacă managementul și personalul entității auditate au acționat în
conformitate cu principiile stabilite prin procedurile, politicile și standardele adoptate și dacă
au folosit resursele în mod economic, eficient și eficace.
În funcție de natura lor, se deosebesc următoarele tipuri de probe de audit:
a) Probele fizice se obțin prin observarea directă (la fața locului) și se prezintă sub formă
de fotografii, diagrame, grafice și alte forme și reprezentări.
b) Probele verbale constituie răspunsuri la interviuri, sondaje etc.
c) Probele documentare reprezintă acele probe obținute sub formă de acte și/sau
documente. Acestea pot fi prezentate în formă scrisă sau în format electronic.
Totodată se colectează probe și din documentele interne (prezentate de entitate), respectiv
documente tehnic-operative, documente financiar-contabile, corespondență, bugete, rapoarte
interne, sinteze statistice ale activității desfășurate de entitate, politici și proceduri interne etc.
d) Probele analitice se obțin ca urmare a verificării, interpretării și analizării datelor
rezultate din activități legate de implementarea unui program de către entitatea auditată.
Analizele presupun în principal estimări ale indicatorilor și tendințelor obținute de la entitatea
auditată sau din alte surse.
Concluziile auditului sunt formulate cunoscând așteptările programului/proiectului/
procesului/activității auditate și luând în considerație perspectiva îmbunătățirii economicității,
eficienței și eficacității. În acest sens, se pot consulta experți, specialiști și chiar cercetători sau
se pot efectua comparații și analize privind cauza și efectul.

34
 Auditorii publici externi întocmesc pentru fiecare misiune de audit un raport de audit al
performanței.
Raportul de audit al performanței trebuie să prezinte relația dintre obiectivele auditului,
criterii, constatări și concluzii. Recomandările cuprinse în raportul de audit al performanței se
fac numai dacă auditorii publici externi au identificat remedii posibile și eficiente pentru
disfuncționalitățile constatate și nu trebuie să detalieze modul de implementare, aceasta fiind o
responsabilitate a managementului entității.
Raportul de audit al performanței trebuie să fie obiectiv și corect și, în acest scop, este
necesar să întrunească următoarele caracteristici:
a) să prezinte concluziile și recomandările;
b) să prezinte faptele în termeni neutri;
c) să cuprindă toate constatările relevante;
d) să fie constructiv, prezentând și constatările pozitive.
Punerea de acord cu entitatea auditată a proiectului raportului de audit (concilierea)
reprezintă o dezbatere ce are loc între echipa de audit și conducerea entității auditate cu privire
la aspectele rezultate în urma misiunii de audit al performanței.
În situația în care există diferențe de opinii între auditorii publici externi și conducerea
entității auditate cu privire la conținutul proiectului raportului de audit al performanței, care nu
pot fi soluționate cu ocazia concilierii, echipa de audit prezintă în raportul final de audit al
performanței punctul de vedere al entității auditate și explică cu claritate motivațiile care au stat
la baza neînsușirii acestora. După discuțiile purtate cu entitatea auditată, auditorii publici externi
pot modifica proiectul raportului de audit, dacă entitatea auditată aduce probe de audit noi, care
să justifice modificarea constatărilor.
Raportul de audit al performanței este semnat doar de către auditorii publici externi care
au efectuat auditul. Numărul de exemplare ale raportului de audit al performanței se stabilește
în funcție de numărul destinatarilor acestuia, astfel încât un exemplar să rămână la sediul Curții
de Conturi.
Un exemplar al raportului de audit al performanței, împreună cu anexele sale, înregistrate
la registratura entității auditate și în registrul unic de control al acesteia, se transmit entității
auditate însoțite de o adresă de înaintare semnată de auditorii publici externi care au efectuat
misiunea de audit al performanței.
Auditul efectuat de către Autoritatea de audit asupra fondurilor comunitare
nerambursabile și a cofinanțării naționale aferente
Pe lângă activitățile de control și de audit prezentate până aici, Curtea de Conturi, prin
Autoritatea de Audit, efectuează audit public extern, în conformitate cu legislația națională și
comunitară, asupra fondurilor nerambursabile, raportând Comisiei Europene asupra modului
de utilizare a acestor fonduri, principalele constatări și recomandări rezultate în urma misiunilor
de audit efectuate fiind incluse în Raportul public anual al Curții de Conturi.
Autoritatea de Audit este un organism independent din punct de vedere operațional față
de Curtea de Conturi și față de celelalte autorități responsabile cu gestionarea și implementarea
fondurilor nerambursabile, fiind singura autoritate națională competentă să efectueze audit
public extern, în conformitate cu legislația comunitară și națională. În teritoriu, Autoritatea de
Audit are structuri regionale organizate în județele în care își desfășoară activitatea agenții,
autorități de management și/sau organismele intermediare care gestionează fondurile
comunitare.
Principalele atribuții ale Autorității de Audit sunt următoarele:
a) evaluarea conformității sistemelor de management și control pentru programele
operaționale cofinanțate prin instrumentele structurale și prin Fondul European pentru Pescuit,
cu prevederile legale ale UE;

35
 b) verificarea, pe bază de eșantion reprezentativ, a cheltuielilor declarate de autoritățile
responsabile cu gestionarea și implementarea fondurilor nerambursabile prevăzute de lege;
c) raportarea anuală privind compatibilitatea sistemelor de management și control ale
autorităților responsabile cu gestionarea și implementarea fondurilor nerambursabile prevăzute
de lege, referitor la capacitatea acestora de a asigura conformitatea operațiunilor cu
reglementările UE;
d) verificarea existenței și corectitudinii elementului de cofinanțare național;
e) eliberarea certificatelor de audit privind conturile anuale ale agențiilor de plăți, precum
și pentru contul Euro SAPARD, în ceea ce privește integralitatea, acuratețea și veridicitatea
acestor conturi;
f) emiterea opiniei asupra declarației de asigurare emisă de agențiile de plăți pentru
agricultură și dezvoltare rurală;
g) emiterea declarațiilor de închidere, însoțite de rapoarte de audit, pentru fiecare
program sau măsură finanțată din fondurile nerambursabile acordate României de Uniunea
Europeană;
h) urmărirea respectării criteriilor de acreditare a autorităților responsabile cu gestionarea
și implementarea fondurilor nerambursabile, destinate agriculturii și dezvoltării rurale, pe toată
perioada de implementare tehnică și financiară a acestora;
i) urmărirea modului de implementare de către entitățile auditate a recomandărilor
formulate ca urmare a acțiunilor de audit efectuate de Autoritatea de Audit.
Pentru fondurile nerambursabile destinate susținerii agriculturii și dezvoltării rurale,
Autoritatea de Audit îndeplinește rolul de organism de certificare.
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Autoritatea de Audit este competentă să ceară și să
utilizeze rapoartele altor organisme cu atribuții de control, audit și inspecție bancară. Entitățile
auditate sunt obligate să pună la dispoziția auditorilor publici externi, rapoartele celorlalte
organisme cu atribuții de control financiar, fiscal, audit intern și inspecție bancară.
Domeniile care intră în competența Autorității de Audit sunt reprezentate de fondurile
nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană.
Acțiunile de audit se desfășoară în baza strategiilor de audit și programului anual de
activitate, aprobate de președintele Autorității de Audit, și transmise, după caz, Comisiei
Europene.
Desfășurarea acțiunii de audit se face cu respectarea etapelor de planificare, execuție și
raportare, după cum sunt prezentate în continuare.
Planificarea constă în stabilirea obiectivelor de audit, cunoașterea activității entității
auditate, efectuarea analizei de risc, stabilirea materialității, utilizarea muncii altor auditori și
experți, eșantionarea, elaborarea, revizuirea și avizarea planului de audit, însoțit de programele
de audit, listele de verificare, chestionare și alte instrumente de lucru.
Execuția auditului constă în efectuarea testelor de control, a procedurilor de fond,
aplicarea tehnicilor de audit și obținerea probelor de audit.
Raportarea constă în elaborarea proiectului raportului de audit, parcurgerea procedurii
de conciliere, definitivarea constatărilor, recomandărilor și concluziilor auditului/opiniei de
audit.
Pentru fiecare acțiune de audit se întocmește un raport de audit scris.
Raportul de audit include, de regulă, următoarele secțiuni:
1. Introducere, cuprinzând obiectivele și scopul auditului, baza legală a auditului,
prezentarea pe scurt a entităților și a sistemului de management și control auditat, perioada
auditată;
2. Sumarul executiv, cuprinzând cele mai importante constatări și recomandări și concluzia
generală a auditului;

36
 3. Metodologia de audit, cuprinzând standardele utilizate în activitatea de audit,
instrumentele de lucru utilizate, identificarea eșantionului și a metodei de eșantionare, activitatea
de audit efectuată;
4. Constatări, cuprinzând detalierea pe fiecare autoritate a naturii abaterilor și neregulilor
identificate în funcție de tipul auditului efectuat, slăbiciunile identificate în sistemul de
management și control și impactul acestora, natura erorilor constatate, eventualele corecții
financiare, operațiunile care pot fi afectate de erorile sistemice pentru care trebuie să fie extinse
investigațiile și altele;
5. Concluzii și recomandări, cuprinzând rezultatele auditului și măsurile care trebuie luate
de entitățile auditate;
6. Răspunsul entităților auditate, informațiile suplimentare furnizate și programul propus
pentru implementarea recomandărilor;
7. Concluzia generală/opinia exprimată în raport cu rezultatele auditului.
Înainte de finalizarea raportului de audit are loc procedura de conciliere cu entitățile
auditate. Procedura de conciliere reprezintă o etapă în procesul de audit, de clarificare a unor
constatări și/sau recomandări, în care reprezentanții entității auditate prezintă auditorilor date și
documente suplimentare. Proiectul raportului de audit este transmis entităților auditate însoțit
de o scrisoare semnată de președintele Autorității de Audit, prin care se solicită în cadrul unui
termen stabilit ca entitățile auditate să comunice punctul lor de vedere cu privire la constatările
cuprinse în proiectul raportului de audit, măsurile propuse pentru remedierea deficiențelor
constatate și perioada de implementare a acestora. În cazul în care entitățile auditate nu transmit
punctul lor de vedere în cadrul termenului stabilit, proiectul de raport se consideră însușit, iar
în raportul final de audit se vor menționa aceste fapte. În situația în care există diferențe de
opinii între auditorii publici externi și conducerea entității auditate, care nu pot fi rezolvate cu
ocazia procedurii de conciliere, auditorii publici externi prezintă în raportul final de audit
punctul de vedere al entității auditate și explică motivațiile care au stat la baza nesoluționării
acestora.
Numărul de exemplare ale raportului de audit se stabilește în funcție de numărul
destinatarilor acestuia, astfel încât unul să rămână la sediul Autorității de Audit. Informațiile
cuprinse în rapoartele de audit devin publice odată cu publicarea raportului public anual al
Curții de Conturi.
Pe baza raportului de audit, președintele Autorității de Audit emite o decizie prin care se
stabilesc, după caz, următoarele măsuri:
1. suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor legale din domeniul
financiar, contabil și fiscal;
2. blocarea fondurilor bugetare sau speciale, atunci când se constată utilizarea nelegală sau
ineficientă a acestora;
3. înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau fiscală controlată.
Evaluarea activității de control financiar propriu și de audit intern
Curtea de Conturi are și atribuții de evaluare a activității de control financiar propriu și
de audit intern la entitățile aflate în competența sa de verificare. În acest sens, cu ocazia
planificării acțiunilor de control ori de audit, auditorii publici externi trebuie să evalueze nivelul
de încredere pe care îl pot atribui sistemului de control intern al entității verificate, pentru a
stabili dacă:
a) sistemul de control intern a fost proiectat corespunzător;
b) sistemul de control intern a fost proiectat astfel încât să fie capabil să preîntâmpine și
să corecteze:
 utilizarea nelegală și nerespectarea principiilor de economicitate, eficiență
și eficacitate în utilizarea fondurilor publice;

37
  gestionarea necorespunzătoare a patrimoniului public și privat al statului sau
unităților administrativ teritoriale;
Auditorii publici externi trebuie să evalueze sistemele de control intern din entitatea
supusă verificării în raport cu standardele de management și control intern pentru entitățile
publice. Ei trebuie să cunoască controalele interne relevante din cadrul entității și să identifice
modul în care acestea previn, detectează și corectează denaturările semnificative din categoriile
de operațiuni economice sau ale altor informații prezentate în situațiile financiare, precum și
ale aserțiunilor aferente acestora. La evaluarea sistemului de control intern, auditorii publici
externi vor lua în considerare, de asemenea, rezultatele activității compartimentului de audit
intern al entității, verificând însă dacă informațiile furnizate de acesta sunt credibile și utile în
acțiunea de control sau audit a Curții de Conturi.
În urma evaluării sistemului de control intern din entitate, auditorii publici externi
concluzionează dacă acesta a fost proiectat conform cerințelor legale, acordând calificative
nivelului preliminar de încredere în sistemul de control intern al entității (ridicat, mediu sau
scăzut).
Curtea de Conturi dezvoltă colaborarea cu structurile de audit intern de la nivelul
persoanelor juridice, care intră în sfera ei de competență, în vederea asigurării
complementarității și a creșterii eficienței activității de audit pentru:
a) evitarea suprapunerii perioadelor în care se desfășoară acțiunile de verificare și cele
de audit intern la entități;
b) stabilirea acțiunilor de verificare care sunt de interes pentru Curtea de Conturi, a
obiectivelor acestora și a termenelor de realizare, având în vedere respectarea principiului ca
acestea sa fie, de regulă, ulterioare misiunilor de audit intern;
c) furnizarea de informații către Curtea de Conturi de către entitățile publice care intră
în competența sa de verificare.
În final, trebuie menționat că, în situația în care auditorii publici externi iau cunoștință de
informații care constituie secrete de stat, de serviciu, comerciale sau individuale, ei sunt obligați
să respecte caracterul lor confidențial și să facă cunoscute aceste informații numai autorităților
îndreptățite. Obligativitatea confidențialității se respectă atât pe parcursul, cât și după
finalizarea misiunii de control/audit.
Actele întocmite și/sau emise de structurile Curții de Conturi a României au caracter
public numai după încheierea procedurilor de valorificare.
B. Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF)
Începând cu data de 1 octombrie 2003, a fost înființată Agenția Națională de
Administrare Fiscală, care a devenit operațională la 1 ianuarie 2004.
Reorganizată în anul 2013, Agenția Națională de Administrare Fiscală (numită în
continuare Agenția sau ANAF) asigură administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a
altor venituri bugetare date prin lege în competența sa, aplicarea politicii și reglementărilor în
domeniul vamal și exercitarea atribuțiilor de autoritate vamală, precum și controlul operativ și
inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care au ca efect
evaziunea fiscală și frauda fiscală și vamală. În exercitarea atribuțiilor sale, ANAF colaborează
cu organele de specialitate ale altor ministere și instituții specializate, precum și cu persoane
juridice și fizice și cu alte entități. Agenția are dreptul să solicite de la celelalte autorități ale
administrației publice, instituții publice și operatori economici, de la instituții de credit și de la
alte persoane datele și informatiile necesare în vederea realizării atribuțiilor.
Pentru prevenirea actelor și faptelor de evaziune și fraudă fiscală, Agenția efectuează
controlul operativ și inopinat cu privire la:
a) respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii și combaterii oricăror acte
și fapte de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală;

38
b) respectarea normelor de comerț, urmărind prevenirea, depistarea și înlăturarea evaziunii
fiscale și fraudelor fiscale și vamale;
c) modul de producere, depozitare, circulație și valorificare a bunurilor, în toate locurile și
spațiile în care se desfășoară activitatea operatorilor economici;
d) participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere și instituții
specializate, la acțiuni de depistare și combatere a activităților ilicite care generează
fenomene de evaziune și fraudă fiscală și vamală.
Din punctul nostru de vedere prezintă interes funcțiile din sfera controlului fiscal și vamal.
Printre atribuțiile din domeniul fiscal ale ANAF pot fi enumerate:
1. stabilește competența teritorială, alta decât cea reglementată prin alte acte normative,
pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor venituri administrate;
2. asigură înregistrarea contribuabililor, gestionarea registrului contribuabililor, a
dosarului fiscal al contribuabililor și a cazierului fiscal, precum și a altor evidențe;
3. organizează și administrează evidența impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale și a
altor venituri bugetare declarate și plătite de către contribuabili;
4. elaborează și aplică procedurile privind evidența analitică pe plătitori și stingere a
creanțelor prin plata voluntară;
5. organizează activitatea de recuperare a creanțelor fiscale restante prin aplicarea
măsurilor de executare silită;
6. efectuează inspecția fiscală și verificarea fiscală și emite acte administrative fiscale;
7. organizează activitatea de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate în proprietatea
privată a statului, precum și a bunurilor sechestrate în cadrul procedurii de executare silită;
8. introduce și promovează metode de înregistrare fiscală, declarare și plată a impozitelor,
taxelor și contribuțiilor, bazate pe utilizarea tehnologiei informației și în susținerea cerințelor
contribuabililor;
9. acordă, la cererea temeinic justificată a contribuabililor, înlesniri la plata obligațiilor
fiscale restante;
10. organizează activitatea de înscriere în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare a
creanțelor fiscale ale contribuabililor pentru care s-au emis titluri executorii;
11. încurajază conformarea voluntară a contribuabililor prin modernizarea și furnizarea de
servicii menite să le faciliteze îndeplinirea obligațiilor fiscale;
12. aplică măsurile prevăzute de lege în cazul neconformării contribuabililor în îndeplinirea
obligațiilor de înregistrare fiscală, declarative și de plată;
13. constată și sancționează faptele care constituie contravenții și reține, în vederea
confiscării, mărfurile care fac obiectul contravenției, pentru care legea prevede o astfel de
sancțiune;
14. deține, administrează, analizează și evaluează informațiile fiscale și vamale și
acționează pentru obținerea de informații relevante pentru Agenție, din diverse surse, în vederea
identificării atât a unor potențiale riscuri, cât și a contribuabililor care prezintă risc ridicat din
punctul de vedere al administrării fiscale și vamale;
15. stabilește categoriile de impozite, taxe, contribuții și alte venituri date în administrarea
sa, care se plătesc în contul unic, precum și metodologia de distribuire și de stingere a acestora;
16. organizează activitatea de monitorizare a colectării creanțelor bugetare;
17. elaborează și aplică metodologii de gestiune a arieratelor bugetare și monitorizează
recuperarea acestora;
18. elaborează și aplică procedurile de impunere pentru persoanele juridice și persoanele
fizice;
19. elaborează și aplică procedurile privind plata voluntară și stabilirea mijloacelor de plată;
20. estimează veniturile bugetare pe care le administrează și face propuneri privind nivelul
veniturilor ce pot fi colectate de la contribuabili, pe baza datelor proprii, a indicatorilor

39
macroeconomici, a politicii fiscale și a legislației în vigoare privind impozitele, taxele,
contribuțiile sociale și alte venituri bugetare;
21. elaborează modelul și conținutul formularelor utilizate pentru administrarea fiscală,
precum și instrucțiunile de completare a acestora;
22. asigură tipărirea formularelor care sunt utilizate în domeniul său de activitate;
23. elaborează procedura pentru prețurile de transfer, în cazul tranzacțiilor efectuate între
persoane afiliate, și emite actele administrative referitoare la soluția fiscala individuală
anticipată și acordul de preț în avans;
24. îndruma contribuabilii în aplicarea legislației fiscale și procedural-fiscale, precum și a
prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri;
25. elaborează norme metodologice și proceduri privind competențele de exercitare,
condițiile și modalitățile de efectuare și suspendare a inspecției fiscale și a verificărilor fiscale
la persoane fizice;
26. organizează activitatea privind publicarea pe pagina de internet a Agenției Naționale de
Administrare Fiscală a contribuabililor care înregistrează obligații bugetare restante;
27. desemnează administratorul judiciar/lichidatorul și verifică activitatea acestuia, în
situația în care Agenția sau unitățile sale subordonate dețin cel puțin 50% din valoarea totală a
creanțelor debitorilor împotriva cărora s-a deschis procedura insolvenței;
28. organizează activitatea de recuperare a creanțelor restante provenite din colaborare
interstatală și de asistență pentru recuperarea în România a creanțelor stabilite într-un alt stat,
precum și pentru recuperarea într-un alt stat a creanțelor stabilite în Romania.
Pe lângă atribuțiile din domeniul fiscal, ANAF are atribuții semnificative și în domeniul
vamal, după cum urmează:
1. asigură aplicarea în domeniul vamal a legislației naționale și europene;
2. exercită activitatea de control ulterior și orice altă formă de control specific în legătură
cu aplicarea și respectarea reglementărilor în vigoare în domeniul vamal;
3. oprește și controlează mijloacele de transport încărcate cu mărfuri de import, export,
aflate sub supraveghere vamală sau fiscală, precum și bagajele însoțite ori neînsoțite ale
călătorilor care trec frontiera de stat a României și verifică legalitatea și regimul vamal sau
fiscal al acestora;
4.verifică, pe timp de zi și de noapte, clădiri, depozite, terenuri și alte obiective și poate
preleva, în condițiile legii, probe pe care le analizează în laboratoarele proprii sau agreate în
vederea identificării și expertizării mărfurilor supuse vămuirii;
5. efectuează investigații, supravegheri și verificări în cazurile în care sunt semnalate
situații de încălcare a legislației vamale de către persoane fizice și juridice; verifică registre și
alte forme de evidență și are dreptul de a cere oricărei persoane fizice sau juridice să prezinte,
fără plată, documentația și informațiile privind operațiunile vamale;
6. cooperează cu autoritățile vamale ale altor state, precum și cu organismele
internaționale de specialitate, în vederea prevenirii, cercetării și combaterii fraudelor vamale;
7. întreprinde măsurile legale privind verificarea, autorizarea, supravegherea și controlul
producției, deținerii, importului și circulației produselor accizabile;
8. îndeplinește atribuțiile specifice în domeniul autorizării, atestării și avizării persoanelor
juridice și fizice care desfășoară activități de producție, îmbuteliere, ambalare, primire, deținere,
depozitare și/sau expediere, comercializare, utilizare finală a produselor accizabile.
O a treia categorie de atribuții ale ANAF se referă la prevenirea, descoperirea și
combaterea evaziunii fiscale și a fraudei fiscale și vamale.

40
 Odată cu reorganizarea ANAF, în cadrul ei s-a înființat Direcția generală antifraudă
fiscală4 (DGAF), structură fără personalitate juridică, cu atribuții de prevenire și combatere a
actelor și faptelor de evaziune și fraudă fiscală și vamală. În cadrul structurii centrale a Direcției
generale antifraudă fiscală funcționează, pe lângă structurile de prevenire și control, Direcția
de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea
urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economic-financiare. De asemenea,
această structură efectuează, din dispoziția procurorului:
 constatări tehnico-științifice care constituie mijloace de probă;
 investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri;
 orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror.
În acest scop, inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcții sunt detașați în cadrul
parchetelor, pe posturi de specialiști. Personalul ANAF care ocupă funcții publice de inspector
antifraudă poartă, în timpul serviciului, uniformă, însemne distinctive, ecusoane și, după caz,
armament și alte mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare, protecție și
comunicare, care se atribuie gratuit. În anumite situații, în realizarea atribuțiilor de serviciu,
inspectorii antifraudă pot îmbrăca ținuta civilă.
În îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, inspectorii antifraudă au dreptul:
a) să efectueze controale în toate spațiile în care se produc, se depozitează sau se
comercializează bunuri și servicii ori se desfășoară activități care cad sub incidența actelor
normative naționale în vigoare cu privire la prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror
acte și fapte care sunt interzise de acestea;
b) să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulația mărfurilor pe drumurile
publice, pe căi ferate și fluviale, în porturi, gări, autogări, aeroporturi, în interiorul zonelor
libere, în vecinătatea unităților vamale, antrepozite, precum și în alte locuri în care se
desfășoară activități economice;
c) să verifice legalitatea activităților desfășurate, existența și autenticitatea documentelor
justificative în activitățile de producție și prestări de servicii ori pe timpul transportului,
depozitării și comercializării bunurilor și să aplice sigilii pentru asigurarea integrității
bunurilor;
d) să dispună măsuri, în condițiile legislației fiscale, cu privire la confiscarea bunurilor a căror
fabricație, depozitare, transport sau desfacere este ilicită, precum și a veniturilor realizate
din activități comerciale ori prestări de servicii nelegale și să ridice documentele financiar‐
contabile și de altă natură care pot servi la dovedirea contravențiilor sau, după caz, a
infracțiunilor;
e) să dispună luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se
sustragă de la urmărire sau să își ascundă, să își înstrăineze ori să își risipească patrimoniul,
iar dacă în desfășurarea activității specifice constată împrejurări privind săvârșirea unor
fapte prevăzute de legea penală în domeniul evaziunii fiscale, să sesizeze organele de
urmărire penală;
f) să legitimeze și să stabilească identitatea administratorilor entităților controlate, precum și
a oricăror persoane implicate în săvârșirea faptelor de fraudă și evaziune fiscală și vamală
constatate și să solicite acestora explicații scrise, după caz;
g) să rețină documente, în condițiile Codului de procedură fiscală, să solicite copii certificate
de pe documentele originale, să preleveze probe, eșantioane și mostre și să solicite
efectuarea expertizelor tehnice necesare finalizării actului de control;

4
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea şi reorganizarea
activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte
normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 389 din 29 iunie 2013, art. 3 și următoarele.

41
h) să constate contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare, potrivit competențelor
prevăzute de lege;
i) să aplice măsurile prevăzute de normele legale, să verifice din punct de vedere fiscal, să
documenteze, să întocmească acte de control operativ planificat sau inopinat privind
rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale și să sesizeze
organele competente în vederea valorificării constatărilor;
j) să oprească mijloacele de transport pentru verificarea documentelor de însoțire a bunurilor
și persoanelor transportate;
k) să solicite date sau, după caz, documente, de la orice entitate privată și/sau publică, în scopul
instrumentării și fundamentării constatărilor cu privire la săvârșirea unor fapte care
contravin legislației în vigoare în domeniul financiar fiscal și vamal;
l) în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu să poarte uniformă, să păstreze și să facă uz de
armamentul și mijloacele de apărare din dotare;
m) să utilizeze mijloacele auto purtând însemne și dispozitive de avertizare sonore și luminoase
specifice;
n) să constituie și să utilizeze baze de date, inclusiv ale altor instituții publice, necesare pentru
prevenirea evaziunii fiscale, infracțiunilor economico‐financiare și a altor fapte ilicite în
domeniul fiscal și vamal;
o) să efectueze verificările necesare prevenirii și descoperirii faptelor de fraudă și evaziune
fiscală și vamală;
p) să efectueze operațiuni de control tematic.
Caracteristicile controlului antifraudă
La orice acțiune de control participă minimum doi inspectori antifraudă, iar la acțiunile
de control cu grad sporit de periculozitate, echipele de control pot fi însoțite de membri ai
subunităților specializate de intervenție rapidă aflate în subordinea Ministerului Afacerilor
Interne, în condițiile stabilite prin protocol încheiat între acesta și Agenție. Fiecare inspector
trebuie să prezinte legitimația de control, insigna de împuternicire și ordinul permanent de
serviciu și să se înscrie în Registrul unic de control.
Inspectorilor antifraudă fiscală trebuie să li se permită accesul în toate spațiile în care se
produc, se depozitează sau se comercializează bunuri și servicii, în interiorul zonelor libere, în
vecinătatea unităților vamale, în antrepozite fiscale și în orice alte locuri unde se desfășoară
activități economice, pe timp de zi și de noapte. De asemenea, dacă este cazul, trebuie să se
faciliteze prelevarea de probe, eșantioane, mostre etc.
Reprezentanții firmei controlate sunt obligați să pună la dispoziția inspectorilor DGAF
toate documentele solicitate, iar refuzul constituie infracțiune și se pedepsește cu până la trei
ani de închisoare. Pentru protejarea împotriva înstrăinării sau deteriorării documentelor supuse
controlului, inspectorii antifraudă pot decide reținerea acestora, în baza unui proces-verbal de
ridicare de înscrisuri.
Contribuabilii sunt obligați să furnizeze explicații scrise la solicitarea inspectorilor
antifraudă și să se prezinte cu înscrisurile solicitate la data și ora prevăzute în invitațiile primite.
Inspectorii antifraudă pot sigila depozite, incinte, mijloace de transport, pot dispune instituirea
de măsuri asigurătorii asupra activelor patrimoniale.
În cazul în care identifică abateri pentru care legea prevede sancțiuni contravenționale,
inspectorii antifraudă fiscală încheie Procese-verbale de constatare și sancționare a
contravențiilor. De asemenea, inspectorii DGAF pot dispune confiscarea bunurilor a căror
fabricație, depozitare, transport sau desfacere este ilicită, precum și veniturile realizate din
activități comerciale sau prestări de servicii nelegale.
În termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării actului constatator,
contribuabilii pot face plângere împotriva sa. În acest caz, plângerea, însoțită de o copie a

42
respectivului Proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, trebuie depusă la
judecătoria în circumscripția căreia a fost constatată contravenția.
Rezultatele controalelor antifraudă se consemnează în procese verbale, iar în situația în
care sunt constatate împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în
domeniul financiar-fiscal sau vamal sunt sesizate organele de urmărire penală.
La constatarea unor împrejurări privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală
în domeniul financiar‐fiscal sau vamal se întocmesc procese‐verbale și acte de control în baza
cărora sunt sesizate organele de urmărire penală cu privire la faptele constatate. Împreună cu
actul de sesizare se trimit organelor de urmărire penală: procesul‐verbal sau actul de control
încheiat, documentele ridicate și explicațiile scrise solicitate, precum și alte înscrisuri care au
valoare probatorie de înscrisuri în procesul penal.
Inspectorii antifraudă fiscală verifică respectarea reglementărilor legale privind circulația
persoanelor și mărfurilor în porturi, gări, autogări, aeroporturi, pe căi ferate și fluviale și pe
drumurile publice, iar conducătorii mijloacelor de transport sunt obligați să oprească la
semnalele personalului DGAF, care poartă uniformă cu înscrisuri oficiale sau vestă roșie
reflectorizantă.
Inspecția fiscală are ca obiect verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale,
corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabili, respectării
prevederilor legislației fiscale și contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de
impunere, a obligațiilor de plată și a accesoriilor aferente acestora5.
Inspecția fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor, indiferent de forma lor de
organizare, care au obligații de stabilire, reținere și plată a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și
a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuși inspecției fiscale este efectuată de către
organul fiscal competent, iar contribuabilul nu poate face obiecții cu privire la procedura de
selectare folosită.
Inspecția fiscală poate îmbrăca una din cele două forme:
a) inspecția fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor
obligațiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;
b) inspecția fiscală parțială, care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai
multor obligații fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.
Pe lângă procedurile de control utilizate în realizarea atribuțiilor sale, inspecția fiscală
poate aplica următoarele metode de control:
a) verificarea prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor
și operațiunilor semnificative, care stau la baza modului de calcul, de evidențiere și de plată a
obligațiilor fiscale;
b) verificarea exhaustivă, care constă în activitatea de verificare a tuturor documentelor și
operațiunilor semnificative, care stau la baza modului de calcul, de evidențiere și de plată a
obligațiilor fiscale;
c) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilității și a surselor
acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare și testare asistate
de instrumente informatice specializate.
Perioada supusă inspecției fiscale începe de la sfârșitul perioadei controlate anterior.
Metodologia de desfășurare a inspecției fiscale
Ca regulă, înaintea desfășurării inspecției fiscale, organul fiscal are obligația să înștiințeze
contribuabilul în legătură cu acțiunea care urmează să se desfășoare, prin transmiterea unui aviz
de inspecție fiscală.
5
***, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, art. 94, al.1.

43
 Inspecția fiscală se desfășoară, de regulă, în spațiile de lucru ale contribuabilului.
Contribuabilului îi revine obligația de a pune la dispoziție un spațiu adecvat, precum și logistica
necesară desfășurării inspecției fiscale. Dacă nu există un spațiu de lucru adecvat pentru
derularea inspecției fiscale, atunci activitatea de inspecție se va putea desfășura la sediul
organului fiscal sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.
Oricum, indiferent de locul unde se desfășoară inspecția fiscală, organul fiscal are dreptul
să inspecteze locurile în care se desfășoară activitatea, în prezența contribuabilului sau a unei
persoane desemnate de acesta.
Inspecția fiscală se desfășoară, de regulă, în timpul programului de lucru al
contribuabilului. Inspecția fiscală se poate desfășura și în afară programului de lucru al
contribuabilului, cu acordul scris al acestuia și cu aprobarea conducătorului organului fiscal.
Durata efectuării inspecției fiscale este stabilită de organul de inspecție fiscală, în funcție
de obiectivele inspecției, și nu poate fi mai mare de:
a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum și pentru contribuabilii/plătitorii care au
sedii secundare, indiferent de mărime;
b) 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;
c) 45 de zile pentru ceilalți contribuabili.
Realizarea inspecției fiscale presupune respectarea unor reguli. Pot fi considerate reguli
de desfășurare a inspecției fiscale următoarele:
1. Activitatea de inspecție fiscală se organizează și se desfășoară în baza unor programe
anuale, trimestriale și lunare.
2. Inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare tip de creanță fiscală și
pentru fiecare perioadă supusă impozitării.
3. La începerea inspecției fiscale, organul de inspecție fiscală trebuie să prezinte
contribuabilului/plătitorului legitimația de inspecție și ordinul de serviciu semnat de
conducătorul organului de inspecție fiscală. Începerea inspecției fiscale trebuie consemnată în
Registrul unic de control ori de câte ori există obligația ținerii acestuia
4. Inspecția fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și raporturile juridice
care sunt relevante pentru impozitare sau verificarea modului de respectare a altor obligații
prevăzute de legislația fiscală și contabilă.
5. Inspecția fiscală se efectuează în așa fel încât să afecteze cât mai puțin activitatea curentă
a contribuabilului/plătitorului și să utilizeze eficient timpul stabilit pentru efectuarea inspecției
fiscale.
6. La finalizarea inspecției fiscale, contribuabilul/plătitorul este obligat să dea o declarație
scrisă, pe propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziție toate documentele
și informațiile solicitate pentru inspecția fiscală. În declarație se menționează și faptul că au fost
restituite toate documentele solicitate și puse la dispoziție de contribuabil/plătitor.
7. Contribuabilul/Plătitorul are obligația să îndeplinească măsurile prevăzute în actul
întocmit cu ocazia inspecției fiscale, în termenele și condițiile stabilite de organul de inspecție
fiscală.
Rezultatul inspecției fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta
constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal. Raportul întocmit va sta la baza
emiterii deciziei de impunere care va cuprinde și diferențe în plus sau în minus, după caz, față
de creanța fiscală existentă la momentul începerii inspecției fiscale.
Inspecția economico-financiară
Începând din anul 2011, s-a înființat și s-a organizat, la nivel central, în cadrul
Ministerului Finanțelor Publice, inspecția economico-financiară6, prin preluarea activității și a

6
***, OUG nr 94 din 2 noiembrie 2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la
operatorii economici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 11 noiembrie 2011.

44
personalului Direcției generale de control financiar din cadrul Agenției Naționale de
Administrare Fiscală.
Organele de inspecție economico-financiară au următoarele atribuții:
- verifică operațiunile efectuate de operatorii economici în scopul creșterii veniturilor,
reducerii cheltuielilor și diminuării arieratelor, în fundamentarea și execuția bugetului de
venituri și cheltuieli;
- verifică exactitatea și realitatea înregistrărilor în evidențele financiar-contabile;
- controlează respectarea indicatorilor economico-financiari aprobați prin bugetele de
venituri și cheltuieli de către operatorii economici, precum și respectarea modului de raportare
a acestora;
- verifică realitatea informațiilor cuprinse atât în documentația aferentă fundamentării
sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru susținerea anumitor activități, cât și în
documentele justificative prevăzute de lege pentru acordarea acestora;
- verifică la operatorii economici modul de organizare și exercitare a controlului intern și
controlului financiar preventiv;
- verifică modul în care operatorii economici, beneficiari ai finanțărilor rambursabile
garantate de stat, constituie și asigură sursele de rambursare și de plată a dobânzilor,
comisioanelor și/sau a celorlalte costuri, aferente finanțărilor rambursabile respective;
- verifică modul de utilizare a fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale
aferente acestora.
Metodologia de exercitare a inspecției economico-financiare este extrem de
asemănătoare cu cea de exercitare a inspecției fiscale, motiv pentru care nu o mai prezentăm.

45
 UNITATEA DE STUDIU 3
Organizarea controlului intern şi a altor forme de control
3.1. Controlul intern al organizațiilor

Noţiunea de control intern semnifică faptul că el se organizează şi se exercită din

interiorul organizațiilor sau de la nivelurile ierarhice imediat superioare ale acestora, fără a
putea depăşi cadrul sistemului organizatoric respectiv.
Controlul intern al unei entităţi vizează asigurarea1:
 conformităţii cu legislaţia în vigoare;
 aplicării deciziilor luate de conducerea entităţii;
 bunei funcţionări a activităţii interne a entităţii;
 fiabilităţii informaţiilor financiare;
 eficacităţii operaţiunilor entităţii;
 utilizării eficiente a resurselor;
 prevenirii şi controlul riscurilor de a nu se atinge obiectivele fixate etc.
În aceste condiţii, procedurile de control intern au ca obiective:
 urmărirea înscrierii activităţii entităţii şi a comportamentului personalului în cadrul
definit de legislaţia aplicabilă, valorile, normele şi regulile interne ale entităţii;
 verificarea dacă informaţiile contabile, financiare şi de gestiune comunicate reflectă
corect activitatea şi situaţia entităţii.
Scopul controlului intern este să asigure coerenţa obiectivelor, să identifice factorii-cheie
de reuşită şi să comunice conducătorilor entităţii, în timp real, informaţiile referitoare la
performanţe şi perspective.
Pentru a-şi atinge obiectivele, controlul trebuie să cuprindă următoarele componente:
 o definire clară a responsabilităţilor, resurse şi proceduri adecvate, modalităţi şi sisteme
de informare, instrumente şi practici corespunzătoare;
 difuzarea internă de informaţii pertinente, fiabile, a căror cunoaştere permite fiecăruia
să-şi exercite responsabilităţile;
 un sistem care urmăreşte, pe de o parte, analizarea principalelor riscuri identificabile în
ceea ce priveşte obiectivele entităţii şi, pe de altă parte, asigurarea existenţei de proceduri de
gestionare a acestor riscuri;
 activităţi corespunzătoare de control, pentru fiecare proces, concepute pentru a reduce
riscurile susceptibile să afecteze realizarea obiectivelor entităţii;
 o supraveghere permanentă a dispozitivului de control intern, precum şi o examinare a
funcţionării sale.
Una dintre cele mai importante componente ale controlului intern este controlul contabil
şi financiar. El vizează ansamblul proceselor de obţinere şi comunicare a informaţiei contabile
şi financiare şi contribuie la realizarea unei informaţii fiabile şi conforme cu cerinţele legale.
Un bun sistem de control intern contabil şi financiar trebuie să asigure, de asemenea: protejarea
activelor, prevenirea şi detectarea fraudelor şi neregulilor contabile şi financiare, fiabilitatea
informaţiilor difuzate şi utilizate la nivel intern în scop de control, în măsura în care ele

1
OMFP nr. 1802 din 29 decembrie 2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare
anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 963 din 30 decembrie 2014, art.566.

46
contribuie la elaborarea de informaţii contabile şi financiare publicate, precum şi fiabilitatea
situaţiilor financiare anuale publicate şi a altor informaţii comunicate pieţei.
O funcţionare corespunzătoare a controlului intern contabil şi financiar este asigurată şi
de respectarea unor cerinţe organizatorice, care să asigure existenţa:
 unei documentaţii referitoare la principiile de contabilizare şi control al operaţiunilor;
 unor circuite de informaţii vizând exhaustivitatea operaţiunilor, unei centralizări rapide
şi unei armonizări a datelor contabile, precum şi a unor controale asupra aplicării acestor
circuite;
 unui calendar al elaborării de informaţii contabile şi financiare difuzate în cadrul
grupului, necesare pentru situaţiile financiare ale societăţii-mamă.
În acelaşi timp, pentru organizarea corespunzătore a controlului contabil şi financiar mai
sunt necesare:
 identificarea cu claritate a persoanelor responsabile cu elaborarea informaţiilor contabile
şi financiare publicate sau care participă la elaborarea situaţiilor financiare;
 accesul fiecărui colaborator implicat în procesul elaborării de informaţii contabile şi
financiare la informaţiile necesare controlului intern;
 instituirea unui mecanism prin care să se asigure efectuarea controalelor;
 proceduri prin care să se verifice dacă controalele au fost efectuate, să se identifice
abaterile de la regulă şi să se poată remedia, dacă este necesar;
 existenţa unui proces care urmăreşte identificarea resurselor necesare bunei funcţionări
a funcţiei contabile;
 adaptarea necesarului de personal şi a competenţelor acestuia la mărimea şi
complexitatea operaţiunilor, ca şi la evoluţia nevoilor şi constrângerilor.
Dintre formele de control intern, cele mai reprezentative sunt: controlul ierarhizat
(operaţional sau de compartiment), controlul financiar preventiv şi controlul financiar de
gestiune.
A. Controlul ierarhizat (operaţional, managerial sau de compartiment)
Acest control este un atribut de bază al funcţiilor de conducere din cadrul organizațiilor.
El se exercită în cadrul atribuţiilor sau obligaţiilor normale de serviciu de către toate persoanele
cu funcţii de conducere (care au în subordinea lor unităţi sau subunităţi de producţie,
compartimente specializate, formaţiuni de lucru sau grupuri de persoane).
În practica firmelor, controlul ierarhizat poate îmbrăca forma asistenţei de specialitate,
având ca suport autoritatea adoptării deciziilor operative, dobândind astfel un caracter de
îndrumare şi sprijin nemijlocit în realizarea sarcinilor curente. În acest caz, controlul ierarhizat
are o sferă de acţiune foarte largă, cuprinzând de fapt toate laturile activităţilor desfăşurate.
În mod concret, cadrele cu funcţii de conducere, indiferent de nivelul organizatoric la care
acţionează, au o suită de obligaţii specifice, cum sunt:
 să exercite un control direct şi nemijlocit asupra compartimentelor din subordine,
precum şi un control inopinat în locurile unde se păstrează şi se vehiculează valori materiale şi
băneşti;
 să dezvolte autocontrolul şi controlul mutual sau reciproc în activitatea curentă a
personalului din subordine, asupra tuturor operaţiunilor, lucrărilor şi tranzacţiilor efectuate;
 să stabilească fiecărui subordonat (care îndeplineşte, la rândul său, o funcţie de
conducere) atribuţiile de control ierarhic, condiţiile de exercitare a acestora şi răspunderile ce
îi revin pentru modul concret de îndeplinire a lor.
În virtutea acestor obligaţii generale şi ţinând cont de activităţile şi operaţiile care necesită
obligatoriu un control periodic, în cadrul fiecărei entități se poate trece la organizarea propriu-
zisă a controlului ierarhizat, prin intermediul unor ordine sau decizii cu caracter intern. În aceste

47
documente, conducerea stabileşte atribuţiile nominale de control repartizate diferitelor niveluri
ierarhice, precizând activităţile şi operaţiunile ce fac obiect al controlului, periodicitatea
exercitării controalelor, obiectivele urmărite şi persoanele în sarcina cărora cade îndeplinirea
lor.
În cazul activităţilor şi operaţiunilor nominalizate prin ordin, controlul urmează a se
efectua inopinat, la faţa locului, prin verificări faptice sau documentare, în totalitate sau prin
sondaj, iar rezultatele se consemnează în scris şi se comunică organelor din ierarhia superioară.
În celelalte cazuri, controlul ierarhizat se finalizează prin măsuri imediate şi directe care vizează
înlăturarea abaterilor, tragerea la răspundere a vinovaţilor şi prevenirea repetării în viitor a
stărilor de lucruri necorespunzătoare.
Din punct de vedere al exercitării lui, controlul ierarhizat poate îmbrăca mai multe forme
(de natură faptică sau documentară), utilizându-se, în acest scop, diferite metode şi mijloace
tehnice de realizare, cum sunt:
a. Inspectarea sau observarea directă, la faţa locului, a compartimentelor, în scopul
cunoaşterii modului în care se îndeplinesc sarcinile curente, comparativ cu normele aplicabile;
b. Informarea personală sau organizarea unor discuţii între conducători şi subordonaţi, în
scopul cunoaşterii şi analizei operative a realizării sarcinilor, rezultatelor obţinute, factorilor de
influenţă, greutăţilor întâmpinate etc.;
c. Folosirea unor mijloace rapide de comunicare şi informare;
d. Întocmirea periodică a unor rapoarte, documente centralizatoare sau comparative;
e. Stabilirea anticipată a unor sarcini concrete, care urmează să fie verificate periodic.
B. Controlul financiar preventiv
Se supun controlului financiar preventiv toate operaţiunile cu caracter patrimonial,
respectiv acele operaţiuni din care derivă drepturi şi obligaţii patrimoniale ale unităţilor din
sectorul public faţă de alte persoane juridice sau fizice, faţă de bugetul statului, bănci,
organisme de asigurare şi protecţie socială, personalul propriu etc., atât în faza de angajare, cât
şi în faza de plată.
Pentru unităţile cu activitate economică (regii autonome şi societăţi naţionale), în
categoria acestor operaţiuni se cuprind:
 încheierea contractelor cu partenerii interni şi externi;
 încasările şi plăţile de orice natură, efectuate în numerar sau prin bancă, în lei sau în
valută, cu persoane fizice sau juridice;
 trecerea pe cheltuieli, pe fondurile speciale sau pe rezultate a unor sume care conduc la
diminuarea profitului sau a capitalului social;
 închirierea, concesionarea sau gajarea de bunuri, subunităţi sau unităţi componente.
În mod analog, la unităţile cu profil bugetar (instituții publice), se supun controlului
financiar preventiv proiectele de operaţiunile ce privesc:
 angajamente legale şi bugetare;
 deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
 modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a
creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
 ordonanţarea cheltuielilor;
 efectuarea de încasări în numerar;
 constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de încasare;
 vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
 concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale;

48
  alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.
Aceste operaţiuni vor putea fi adaptate şi completate, în funcţie de specificul activităţii şi
de structurile de organizare ale fiecărei unităţi.
Toate documentele ce conţin operaţiuni din categoria celor enumerate mai sus, însoţite de
actele justificative corespunzătoare şi semnate de şefii compartimentelor de la care emană sau
care urmează să efectueze operaţiunea în cauză, se prezintă obligatoriu organelor în drept,
pentru viza de control financiar preventiv. Modalitatea de exercitare a controlului financiar
preventiv este prezentată într-o secțiune următoare a suportului de curs.
Ca principiu general, controlul financiar preventiv se organizează şi se exercită în cadrul
tuturor unităţilor patrimoniale care au personalitate juridică şi organe proprii de contabilitate.
Particularităţi întâlnim la instituţiile publice unde controlul financiar preventiv se
organizează şi se exercită în următoarele forme:
a) controlul financiar preventiv propriu, la toate entităţile publice şi asupra tuturor
operaţiunilor cu impact financiar asupra fondurilor publice şi patrimoniului public;
b) controlul financiar preventiv delegat, la ordonatorii principali de credite ai bugetului de
stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi la alte entităţi publice cu risc ridicat, prin
controlori delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice.
Entităţile publice la care se organizează controlul financiar preventiv propriu sunt:
 autorităţile publice şi autorităţile administrative autonome;
 instituţiile publice aparţinând administraţiei publice centrale şi locale şi instituţiile
publice din subordinea acestora;
 regiile autonome de interes naţional sau local;
 companiile sau societăţile naţionale;
 societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţine capitalul
majoritar;
 agenţiile, cu sau fără personalitate juridică, care gestionează fonduri provenite din
finanţări externe, rambursabile sau nerambursabile,;
 Ministerul Finanţelor Publice, pentru operaţiunile de trezorerie, datorie publică,
realizarea veniturilor statului şi a contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene;
 autorităţile publice executive ale administraţiei publice locale, pentru operaţiunile de
datorie publică şi realizarea veniturilor proprii.
Entităţile publice, prin conducătorii acestora, au obligaţia de a organiza controlul
financiar preventiv propriu şi evidenţa angajamentelor în cadrul compartimentului contabil.
În practică, controlul financiar preventiv propriu se organizează prin intermediul unor
acte de dispoziţie de ordine interioară (Decizii emise de conducerea unităţii) care vor cuprinde
obligatoriu principalele elemente necesare organizării controlului financiar preventiv, cum
sunt:
a. titularul vizei de control financiar preventiv (de exemplu, conducătorul
compartimentului cu atribuţii financiar-contabile);
b. obiectivele ce trebuie urmărite cu ocazia acestui control, pentru fiecare operaţie,
document sau categorie de documente în parte;
c. nomenclatorul şefilor de compartimente specializate şi înlocuitorilor acestora (care au
dreptul să semneze documentele supuse controlului financiar preventiv) şi specimenele lor de
semnături;
d. termenele maxime, diferenţiate pe operaţii, în cadrul cărora urmează a se efectua
verificarea şi a se acorda sau refuza viza de control financiar preventiv.
De asemenea, decizia de organizare trebuie să cuprindă precizarea expresă că operaţiile
care, potrivit legii, se supun controlului financiar preventiv nu pot fi executate şi nu vor fi

49
înregistrate în contabilitate dacă nu au primit în prealabil viza necesară. Aceste operaţiuni vor
fi evidenţiate distinct, chiar şi atunci când efectuarea lor a fost aprobată expres de conducerea
unităţii.
Pe de altă parte, activitatea de control financiar preventiv prezintă o importanţă deosebită
pentru corecta administrare a patrimoniului. Din acest motiv, legislaţia noastră stabileşte nu
numai obligaţii, dar şi răspunderi şi sancţiuni ce cad în sarcina tuturor persoanelor care
participă, într-un fel sau altul, la declanşarea, aprobarea, efectuarea şi înregistrarea operaţiunilor
economice patrimoniale. Astfel, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amenzi
următoarele încălcări ale normelor de organizare şi exercitare a controlului financiar preventiv:
a) neîndeplinirea de către conducătorul entităţii publice a obligaţiei de a organiza
controlul financiar preventiv propriu şi evidenţa angajamentelor;
b) nerespectarea obligaţiei privind stabilirea proiectelor de operaţiuni supuse controlului
financiar preventiv, precum şi omisiunea de evidenţiere a angajamentelor;
c) prezentarea spre aprobare ordonatorului de credite a proiectelor de operaţiuni fără viza
de control financiar preventiv;
d) depăşirea termenului de acordare sau de refuz al vizei de control financiar preventiv
delegat;
e) nerespectarea de către controlorul delegat a obligaţiei de păstrare a secretului de stat,
secretului de serviciu şi confidenţialităţii în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele
de care acesta a luat cunoştinţa în exercitarea funcţiei;
f) emiterea unui refuz de viză fără motivare;
g) neinformarea, în scris, de către persoana desemnată să efectueze controlul financiar
preventiv propriu, a Curţii de Conturi, a Ministerului Finanţelor Publice şi, după caz, a
organului ierarhic superior al instituţiei publice ca urmare a unui refuz de viză de control
financiar preventiv propriu, în condiţiile în care conducătorii persoanelor juridice dispun
efectuarea operaţiunii pe propria răspundere;
h) aprobarea documentelor privind proiectele de operaţiuni supuse controlului financiar
preventiv, care nu au fost vizate, fără asumarea răspunderii ordonatorului de credite.
i) neînregistrarea într-un cont în afara bilanţului a operaţiunilor efectuate pe propria
răspundere a ordonatorului de credite
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către:
- persoanele cu atribuţii de inspecţie din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, pentru toate
contravenţiile menţionate anterior;
- controlorii din cadrul Corpului controlorilor delegaţi, pentru contravenţiile de la literele a)
şi h).
În cazul particular al instituţiilor publice, controlul financiar preventiv delegat se
organizează şi se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice prin controlori delegaţi.
Ministrul Finanţelor Publice numeşte, pentru fiecare instituţie publică în care se exercită funcţia
de ordonator principal de credite al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau
al bugetului oricărui fond special, unul sau mai mulţi controlori delegaţi, în funcţie de volumul
şi de complexitatea activităţii instituţiei publice respective.
Prin norme metodologice se stabilesc următoarele:
a. tipurile de operaţiuni ale ordonatorilor principali de credite ale căror proiecte se supun
controlului financiar preventiv delegat;
b. limitele valorice peste care se efectuează controlul financiar preventiv delegat, pe tipuri
de operaţiuni;
c. documentele justificative care trebuie să însoţească diferitele tipuri de operaţiuni;
d. modul în care trebuie efectuat controlul financiar preventiv delegat pentru fiecare tip de
operaţiune.

50
 Controlorii delegaţi îşi desfăşoară activitatea la sediul instituţiilor publice la care au fost
numiţi, exercitând controlul financiar preventiv delegat asupra proiectelor de operaţiuni vizate
în prealabil de către controlul financiar preventiv propriu al instituţiei publice.
Atribuţiile controlorului delegat sunt, în principal, următoarele:
a) exercitarea controlului financiar preventiv delegat asupra proiectelor de operaţiuni ale
ordonatorului de credite, în conformitate cu ordinul de numire şi cu normele metodologice
aplicabile;
b) supravegherea organizării, ţinerii, actualizării şi raportării evidenţei angajamentelor;
c) prezentarea de rapoarte lunare controlorului financiar şef cu privire la situaţia curentă a
angajamentelor efectuate, vizele acordate şi situaţiile intenţiilor şi refuzurilor de viză,
formularea de avize cu caracter consultativ, precum şi aspectele deosebite ale derulării
operaţiunilor financiare;
d) formularea de avize cu caracter consultativ, la solicitarea ordonatorului de credite pe lângă
care este numit sau la cererea ministrului finanţelor publice, precum şi din initiativa proprie, în
privinţa conformităţii, economicităţii, eficacităţii sau eficienţei unor operaţiuni ori proiecte de
acte normative;
e) monitorizarea şi îndrumarea metodologică a controlului financiar preventiv propriu;
f) elaborarea de propuneri şi proiecte privind perfecţionarea controlului financiar preventiv;
g) participarea la activităţile Corpului controlorilor delegaţi;
Controlorul delegat nu se pronunţă asupra oportunităţii operaţiunilor ce fac obiectul
controlului financiar preventiv delegat.
C. Controlul financiar de gestiune
Controlul financiar de gestiune se organizează la următoarele entităţi:
a. regiile autonome, înfiinţate de stat sau de o unitate administrativ-teritorială;
b. companiile şi societăţile naţionale, precum şi societăţile comerciale la care statul sau o
unitate administrativ-teritorială este acţionar unic;
c. societăţile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deţine o
participaţie majoritară;
d. societăţile comerciale şi regiile autonome la care persoanele juridice menţionate anterior
deţin direct sau indirect o participaţie majoritară;
e. institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, altele decât cele care funcţionează ca instituţii
publice.
Obiectivele controlului financiar de gestiune sunt reprezentate de2:
1. asigurarea integrităţii patrimoniului operatorului economic, precum şi a bunurilor din
domeniul public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale aflate în
administrarea, concesiunea sau închirierea acestora;
2. respectarea prevederilor legale şi a reglementărilor interne, incidente activităţii
economico-financiare a operatorului economic;
3. creşterea eficienţei în utilizarea resurselor alocate.
Pentru atingerea acestor obiective, personalul desemnat să exercite controlul financiar de
gestiune are, în principal, următoarele atribuţii:
- verifică respectarea prevederilor legale şi a reglementărilor interne cu privire la
existenţa, integritatea, păstrarea şi utilizarea mijloacelor şi resurselor, deţinute cu orice titlu, şi
modul de reflectare a acestora în evidenţa contabilă;

2
Norme metodologice privind modul de organizare şi exercitare a controlului financiar de gestiune, aprobate
prin Hotărârea Guvernului nr. 1151/2012, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 808 din 3.12.2012, art.
1.

51
 - verifică respectarea prevederilor legale în fundamentarea proiectului bugetului de
venituri şi cheltuieli al operatorului economic şi a proiectelor bugetelor de venituri şi cheltuieli
ale subunităţilor din structura acestuia;
- verifică respectarea prevederilor legale în execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli al
operatorului economic şi al subunităţilor din structura acestuia, urmărind:
a. realizarea veniturilor şi încadrarea în nivelul cheltuielilor aprobate;
b. gradul de realizare a veniturilor, de efectuare a cheltuielilor şi de obţinere a
rezultatului;
c. realizarea indicatorilor economico-financiari specifici activităţii, la nivelul
operatorului economic şi al subunităţilor acestuia;
d. realizarea programului de investiţii şi încadrarea în sursele aprobate;
e. respectarea programelor de reducere a arieratelor şi a stocurilor;
f. respectarea prevederilor legale şi/sau a reglementărilor interne în efectuarea
achiziţiilor;
g. utilizarea conform destinaţiilor legale a sumelor acordate de la bugetul general
consolidat;
- verifică respectarea prevederilor legale şi a reglementărilor interne cu privire la modul
de efectuare a inventarierii anuale a elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor
proprii;
- verifică respectarea prevederilor legale şi a reglementărilor interne cu privire la
încasările şi plăţile în lei şi valută, de orice natură, în numerar sau prin virament;
- verifică respectarea prevederilor legale cu privire la înregistrarea în evidenţa contabilă
a operaţiunilor economico-financiare;
- verifică respectarea prevederilor legale şi a reglementărilor interne cu privire la
întocmirea, circulaţia, păstrarea şi arhivarea documentelor primare, contabile şi a celor tehnico-
operative;
- elaborează analize economico-financiare pentru conducerea operatorului economic în
scopul fundamentării deciziilor şi a îmbunătăţirii performanţelor.
Controlul financiar de gestiune poate fi atât preventiv, cât şi operativ şi utilizează, în
principal, următoarele instrumente specifice:
a. sistemul de bugete, care constă în controlul periodic al bugetului de venituri şi cheltuieli
al operatorului economic şi al subunităţilor din structura acestuia, inclusiv pe
principalele activităţi, prin compararea permanentă a rezultatelor obţinute cu
previziunile bugetare, cu scopul:
 identificării factorilor şi cauzelor abaterilor de la prevederile bugetare;
 informării conducerii şi responsabililor de la diferite niveluri ierarhice;
 fundamentării eventualelor acţiuni corective;
 aprecierii activităţii diferiţilor responsabili de bugete.
b. costuri standard, care presupune compararea periodică a costului efectiv cu cel
standard la nivelul operatorului economic şi al subunităţilor din structura acestuia şi a
principalelor activităţi, în scopul identificării ariilor de activitate eficientă sau
ineficientă, factorilor şi cauzelor abaterilor şi a fundamentării măsurilor corective
necesare;
c. situaţiile financiare;
d. sistemul informaţional;
e. controlul reciproc, care constă în cercetarea şi confruntarea la aceeaşi unitate a unor
documente sau evidenţe cu conţinut identic, însă diferite, pentru aceleaşi operaţii sau
pentru operaţii diferite;
f. controlul sistematic, care constă în gruparea documentelor pe probleme şi apoi
controlul acestora în ordine cronologică.

52
 Controlul financiar de gestiune se efectuează de către persoane cu studii superioare
economice şi cu o vechime efectivă în domeniu de minimum doi ani.
La solicitarea persoanelor cu atribuţii de control financiar de gestiune, personalul
operatorului economic este obligat:
- să pună la dispoziţie actele, documentele şi înscrisurile solicitate;
- să furnizeze informaţii şi explicaţii verbale şi/sau în scris, după caz, în legătură cu
obiectul acţiunii de control financiar de gestiune;
- să prezinte valorile de orice fel pe care le gestionează sau pe care le au în păstrare, care
intră sub incidenţa controlului;
- să elibereze documentele solicitate în original sau copii certificate;
- să semneze cu sau fără obiecţii actul de control.
Activitatea de control financiar de gestiune se desfăşoară în baza unor programe de
activitate anuale, trimestriale şi lunare, întocmite de către personalul cu atribuţii de control
financiar de gestiune şi aprobate de conducătorul operatorului economic.

3.2. Controlul extern independent sau neutru

Controlul extern independent sau neutru este în esenţa lui un control de factură contabilă,
efectuat de profesionişti ai domeniului în scopul creşterii utilităţii şi credibilităţii informaţiilor
financiar-contabile difuzate de întreprindere în exterior sau, mai exact spus, pe care
întreprinderea este obligată, este dispusă ori este interesată să le facă publice pentru uzul terţilor.

3.3. Alte forme de control financiar şi gestionar

A. Controlul bancar
Acesta este un control strict specializat şi este limitat la operaţiunile specific bancare. În
condiţiile economiei de piaţă, controlul efectuat de bănci asupra întreprinderilor pe care le
creditează şi care au conturi deschise la ele înregistrează o restrângere a ariei sale, urmărind în
principal operaţiunile generate de:
 acordarea, utilizarea şi garantarea creditelor;
 respectarea regimului creditelor;
 încasarea şi apoi virarea unor venituri de stat.
În mod particular, Banca Naţională a României, care este bancă de emisiune, poartă
întreaga răspundere pentru controlul circulaţiei monetare, pentru stabilirea şi ţinerea sub control
a cursurilor valutar, pentru asigurarea fondurilor de recreditare.
Astfel, obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României (BNR), aşa cum apare el
formulat în Statutul BNR, este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Pentru atingere obiectivului său fundamental, BNR are ca principale atribuţii:
a. elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b. autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii
financiare;
c. emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
d. stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e. administrarea rezervelor internaţionale ale României.
B. Inspectoratul General al Poliţiei Române este unitatea centrală a poliţiei, cu
personalitate juridică şi competenţă teritorială generală, care conduce, îndrumă şi controlează
activitatea unităţilor de poliţie subordonate, desfăşoară activităţi de investigare şi cercetare a
infracţiunilor deosebit de grave, circumscrise crimei organizate, criminalităţii economico-
53
financiare sau bancare, a altor infracţiuni care fac obiectul cauzelor penale aflate în
supravegherea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, precum şi orice alte atribuţii
date în competenţa sa prin lege.
Din punct de vedere al funcţionării acestui organism, regula generală stabileşte că
implicarea organelor de cercetare penală specializate în domeniul economic devine necesară şi
obligatorie atunci când intervine elementul infracţional, constatat şi sesizat de alte organe şi
îndeosebi de cele care efectuează controlul financiar-contabil.
Sub aspect metodologic, poliţia dispune de mijloace specifice, cum sunt:
 culegerea de informaţii în vederea prevenirii, cunoaşterii şi combaterii infracţiunilor
cu caracter economic;
 efectuarea de investigaţii şi iniţierea unor observaţii şi supravegheri asupra actelor şi
faptelor de comerţ, asupra activităţii de aprovizionare, producţie, stocare şi desfacere de bunuri,
atât sub aspectul legalităţii operaţiunilor, cât şi pentru identificarea valorilor procurate, deţinute
sau comercializate ilicit;
 verificarea sesizărilor primite de la persoane fizice sau juridice;
 colaborarea cu alte organisme şi instituţii ale statului, specializate în diferite domenii.

54
 UNITATEA DE STUDIU 4
Metode de control
4.1. Consideraţii general-teoretice asupra metodei controlului

În înţelesul ei teoretic, metoda controlului financiar şi gestionar constă în eşalonarea

cercetării fenomenelor pe patru trepte distincte: informarea, verificarea, analiza şi sinteza.
Informarea oferă organelor de control posibilitatea cunoaşterii modului în care s-au
desfăşurat sau se desfăşoară activităţile verificate. Informarea permite organelor de control să
se orienteze cu prioritate asupra problemelor mai importante sau asupra acelor sectoare ori laturi
ale activităţii care prezintă deficienţe sau riscuri mai mari.
Verificarea este treapta de bază în cercetarea operaţiunilor, proceselor sau fenomenelor
supuse controlului şi are ca element principal confruntarea sau comparaţia care trebuie făcută
între realităţile constatate şi situaţiile ideale conţinute în programe, normative sau norme.
Analiza foloseşte pentru aprofundarea verificării unor fenomene complexe a căror
apreciere globală nu este posibilă sau suficientă. Ea constă în descompunerea fenomenelor sau
proceselor economice în părţile lor componente şi cercetarea separată a fiecăreia dintre acestea.
În munca de control, analiza permite stabilirea factorilor de influenţă şi a mărimii acestor
influenţe, identificarea cauzelor care au generat anumite stări de lucruri şi a eventualilor
vinovaţi.
În sfârşit, sinteza urmăreşte valorificarea eforturilor depuse în munca de control,
permiţând generalizarea faptelor, stabilirea unor raporturi cauză-efect şi formularea
concluziilor finale. Sintetizarea constatărilor făcute de către organul de control cu ocazia
informării, verificării şi analizei stă la baza propunerii sau adoptării măsurilor de perfecţionare
a activităţilor economico-sociale.

4.2. Metode şi tehnici utilizate în controlul financiar şi gestionar

Totalitatea metodelor şi tehnicilor utilizate în activitatea de control financiar şi gestionar

formează metodologia generală a controlului, realizându-se în practică prin intermediul mai
multor procedee de lucru. Metodele şi tehnicile sunt diferenţiate în funcţie de natura acţiunilor
de control, obiectivele urmărite şi competenţa organelor însărcinate cu executarea lor. O parte
dintre acestea sunt metode specifice controlului, altele sunt metode comune (în sensul că se
utilizează şi în alte domenii de activitate economico-socială sau chiar sunt preluate de la
acestea).

4.2.1. Metode şi tehnici specifice controlului

Acestea au drept principală caracteristică faptul că se folosesc exclusiv sau prioritar în
munca de control financiar şi gestionar. În categoria acestor metode se cuprind verificarea
documentară, controlul faptic/inventarul fizic şi utilizarea unor mijloace proprii de consemnare
sau confirmare a constatărilor.
A. Verificarea documentară este cea mai frecvent folosită dintre metodele de tehnică
specifice controlului. Ea constă, în esenţa ei, în analiza şi aprecierea unor operaţiuni, procese
sau fenomene pe baza actelor scrise care le reflectă. Controlul documentar poate fi preventiv
(efectuat asupra documentelor de dispoziţie) sau ulterior (efectuat cu ajutorul documentelor de
execuţie, care fac dovada producerii efective a operaţiunilor economice şi financiare).
Evident, verificarea documentară urmăreşte în primul rând aspectele de fond, adică
legalitatea, realitatea, necesitatea, oportunitatea şi economicitatea operaţiunilor ce fac obiect al
55
controlului. Asta nu înseamnă că pot fi neglijate aspectele de formă sau de conţinut. Verificarea
de formă stabileşte dacă un document conţine toate elementele necesare (denumirea şi numărul
documentului, unitatea care îl întocmeşte, explicarea conţinutului operaţiunii şi eventual
temeiul legal, data şi semnăturile autorizate), iar verificarea conţinutului sau verificarea
aritmetică urmăreşte exactitatea cifrelor înscrise în document, a calculelor efectuate şi a
reporturilor.
În practica activităţii de control, verificarea documentară utilizează mai multe procedee
sau tehnici de lucru, care se diferenţiază atât din punct de vedere al scopului urmărit, cât şi sub
aspectul modalităţilor concrete de realizare, după cum urmează:
a. Procedeul comparării documentelor se foloseşte în cazurile în care organele de control
au neclarităţi sau suspiciuni în legătură cu autenticitatea, respectiv cu întocmirea sau aprobarea
documentelor justificative. În asemenea cazuri, se compară mai multe documente care conţin
scrisul sau semnătura aceleiaşi persoane, se consultă specimenele de semnături şi numai în
cazuri de excepţie se va recurge la confirmarea sau recunoaşterea scrisului ori a semnăturii de
către autorii acestora.
b. Procedeul verificării reciproce a documentelor constă în confruntarea unor
documente diferite, dar care conţin anumite date comune sau se referă la una şi aceeaşi
problemă; de exemplu, confruntarea cantităţilor de produse finite din Raportul de fabricaţie şi
cu cele din documentele de preluare în gestiune sau, confruntarea datelor din documentele de
transport cu cele din factura furnizorului (date referitoare la cantităţi, localitatea de expediţie,
distanţa etc.)
c. Procedeul verificării încrucişate sau al contraverificării documentelor constă în
confruntarea exemplarelor diferite ale aceluiaşi document, aflate în unităţi sau locuri diferite;
de exemplu, confruntarea exemplarelor din factură ajunse la beneficiar (odată cu marfa sau prin
bancă) cu cele rămase la furnizor, sau confruntarea originalului chitanţei (care se găseşte în
toate cazurile la plătitor) cu copia rămasă în carnetul chitanţier.
d. Procedeul ridicării unor documente de către organele de control reprezintă, în
primul rând, o măsură asiguratorie şi se foloseşte în toate cazurile în care există pericolul ca
unele documente (considerate nelegale, incorecte sau dubioase) să fie sustrase sau distruse de
cei interesaţi (mai ales dacă reprezintă unica dovadă a unor nereguli), să fie modificate sau
completate cu menţiuni suplimentare faţă de cele constatate iniţial. În toate cazurile,
documentele ridicate se înlocuiesc cu copii certificate de către organul de control şi de către
conducătorul entităţii sau compartimentului verificat; pe copie se menţionează obligatoriu locul
unde se află documentul original, organul care l-a ridicat şi calitatea acestuia.
e. Procedeul confecţionării unor copii sau extrase după documentele verificate se
utilizează în cazurile în care datele sau operaţiunile economice şi financiar-contabile conţinute
în documente sunt necesare pentru susţinerea ori confirmarea constatărilor făcute de către
organul verificator, pentru fundamentarea concluziilor înscrise în actele de control, fără să
existe riscul ca documentele respective să fie sustrase, distruse sau falsificate.
Alte procedee de verificare documentară derivă din modul de ordonare sau grupare a
documentelor şi sunt următoarele:
f. Procedeul verificării cronologice, care se caracterizează prin aceea că toate
documentele ce stau la baza controlului, indiferent de conţinutul lor, sunt examinate în ordinea
strictă în care au fost întocmite, înregistrate sau îndosariate. O asemenea verificare este suficient
de comodă, dar are dezavantajul că nu permite urmărirea unei probleme sau a unui grup de
operaţiuni de la început până la sfârşit şi formularea unor concluzii sintetice. De altfel, în
practica unităţilor economico-sociale, documentele primare, centralizatoare, de evidenţă
operativă sau contabilă sunt sistematizate şi îndosariate pe probleme, astfel încât verificările
strict cronologice (în înţelesul pe care l-am dat mai sus acestui procedeu) sunt destul de rare.

56
 g. Procedeul verificării invers-cronologice are un mod similar de desfăşurare, cu
deosebirea că începe cu documentele cele mai recente şi continuă cu cele mai vechi, în ordinea
întocmirii, înregistrării sau îndosarierii lor. Acest procedeu se recomandă cu precădere în două
situaţii specifice: atunci când se constată anumite omisiuni sau erori de înregistrare, pentru
identificarea cărora este necesară cercetarea document cu document sau poziţie cu poziţie a
lucrărilor întocmite anterior; în cazul constatării unor deficienţe, neglijenţe, abateri sau falsuri
în acte, pentru stabilirea momentului din care acestea au început să se producă.
h. Procedeul verificării sistematice sau pe probleme a documentelor face posibilă
urmărirea unui aspect sau grup de operaţiuni distincte şi formularea unor concluzii unitare cu
privire la fenomenul cercetat. Practica economică oferă nenumărate exemple de asemenea
verificări: controlul documentelor de încasări şi plăţi, verificarea documentelor privind
remunerarea muncii, verificarea documentelor referitoare la aprovizionarea tehnico-materială
şi altele similare. Sistematizarea şi verificarea pe probleme a documentelor aduce muncii de
control o eficienţă sporită şi înlătură posibilităţile de omitere a unor acte, care în condiţiile
verificării globale ar putea scăpa organului de control.
i. Verificarea combinată sau mixtă a documentelor reprezintă, de fapt, o îmbinare a
procedeelor de mai sus, care presupune gruparea actelor pe feluri, probleme sau operaţiuni şi
examinarea fiecărui set sau pachet de documente în ordinea cronologică ori invers cronologică
a întocmirii, înregistrării ori îndosarierii lor. Avantajele pe care le oferă acest procedeu sunt
incontestabile, astfel încât el a devenit uzual în activitatea de controlul financiar şi gestionar.
B. Controlul faptic sau inventarul fizic
Ca metodă specifică de control financiar şi gestionar, controlul faptic/inventarul fizic
reprezintă în primul rând o verificare faptică, pe teren, a existenţelor de valori materiale şi
băneşti. Prin extensie, el poate fi folosit şi pentru verificarea unor documente sau evidenţe (sub
raportul existenţei acestora şi ţinerii lor la zi), precum şi pentru identificarea unor elemente
patrimoniale de natura titlurilor, drepturilor de creanţă, obligaţiilor. În accepţiunea ei de metodă
a controlului financiar şi gestionar, controlul faptic/inventarul fizic coincide numai parţial cu
activitatea mult mai cuprinzătoare de inventariere periodică a gestiunilor sau a întregului
patrimoniu, care se realizează printr-o îmbinare a verificărilor faptice cu cele documentare şi
prin efectuarea unor operaţiuni specifice de regularizare şi evaluare.
O condiţie esenţială pentru succesul controlului faptic/inventarului fizic, respectiv pentru
surprinderea realităţilor efective, este ca intervenţiile controlului să se producă inopinat. În caz
contrar, persoanele care răspund de gestiuni, sectoare sau compartimentele verificate pot lua
măsuri de acoperire provizorie şi fictivă a lipsurilor, de modificare a evidenţelor operative, de
mascare a plusurilor, de substituire a sortimentelor şi altele similare.
În funcţie de natura elementelor verificate şi de obiectivele urmărite prin acţiunea de
control, se pot utiliza ca procedee de lucru controlul total şi controlul prin sondaj.
C. Utilizarea de mijloace proprii de consemnare şi confirmare a constatărilor
În practica activităţii de controlul financiar şi gestionar apar frecvente situaţii în care
informaţiile curente ce stau la dispoziţia organelor de control nu satisfac integral cerinţele unei
interpretări realiste a fenomenelor şi proceselor economice complexe sau foarte dinamice. În
asemenea împrejurări, sunt necesare investigaţii suplimentare îndreptate spre cunoaşterea unor
aspecte particulare şi a mobilurilor ce stau la baza unor acţiuni, identificarea tuturor
implicaţiilor şi efectelor, valorificarea unor iniţiative sau puncte de vedere ale personalului din
unităţile controlate.
În principiu, organele de control pot cere informaţii (verbale sau scrise) oricăror persoane
fizice sau juridice care au legătură cu problemele verificate. Mai frecvent folosite în munca de
control sunt notele scrise şi consemnarea unor detalii în actele finale de control.

57
4.2.2. Metode şi procedee comune utilizate în controlul financiar şi
gestionar
În categoria acestor metode, folosite şi în alte domenii de activitate, se cuprind observarea
directă, probele de laborator şi expertizele tehnice, metodele analizei economico-financiare.
Utilizarea metodelor comune este posibilă şi necesară datorită interferenţelor pe care controlul
le are cu respectivele activităţi, precum şi datorită faptului că problemele economico-financiare
ce fac obiectul controlului sunt din ce în ce mai complexe.
A. Observarea directă este o metodă utilizată cu prioritate în controlul concomitent
(ierarhizat sau operaţional) şi constă în urmărirea la faţa locului a modului de organizare şi
desfăşurare a muncii din diferite compartimente specializate.
În acţiunile de control, observarea directă poate utiliza procedee tehnice mai evoluate,
cum sunt cronometrarea, fotografierea etc. De asemenea, controlul prin observare directă
permite cunoaşterea unor situaţii de fapt care nu fac obiectul înregistrărilor în documente sau
evidenţe, cum sunt: asigurarea pazei la magazii şi depozite, respectarea normelor de securitate
a muncii, realizarea măsurilor de siguranţă privind păstrarea şi manipularea numerarului
(existenţa casei de fier şi a grilajelor metalice la uşa şi ferestrele casieriei, efectuarea
operaţiunilor de încasări şi plăţi la ghişeu) şi altele similare.
B. Probele de laborator şi expertizele tehnice se utilizează în munca de control
financiar şi gestionar atunci când complexitatea unor probleme depăşeşte nivelul de pregătire,
aparatura de care dispune sau competenţa legală atribuită organului de control. În aceste cazuri
se recurge la serviciile şi, evident, la metodele unor specialişti din domeniul tehnic, chimic,
sanitar etc. Probele de laborator servesc pentru determinarea calităţii, compoziţiei sau
conţinutului unor bunuri (materii prime minerale sau organice, produse alimentare, materiale
textile etc.). Expertizele tehnice sunt necesare pentru cunoaşterea parametrilor de funcţionare a
utilajelor, a rezistenţei unor materiale sau construcţii, a randamentelor energetice şi termice, a
consumului de materiale şi de manoperă pentru o lucrare sau produs.
C. Metodele analizei economico-financiare sunt foarte utile în munca de control
datorită complexităţii activităţilor ce trebuie verificate, dar şi a evoluţiei lor sub influenţa directă
sau indirectă a mai multor factori. Folosind metodele analizei, organele de control pot determina
dinamica unor fenomene sau operaţiuni, ritmicitatea proceselor de aprovizionare, producţie şi
desfacere, structura mijloacelor, resurselor sau cheltuielilor, legăturile de cauzalitate dintre
diferitele fenomene economico-financiare şi cele juridice ori sociale. În acest fel, metodele
analizei economice şi financiare permit organelor de control să fundamenteze mai ştiinţific
concluziile lor şi să propună măsuri mai eficiente.

58
 UNITATEA DE STUDIU 5
Metodologii de control
Transpunerea în practică a mecanismelor controlului financiar şi gestionar implică
utilizarea unui întreg arsenal de metode, tehnici şi procedee care formează la un loc
metodologiile de control.

5.1. Metodologiile de planificare a controlului

Problema planificării controlului se pune în mod diferit în funcţie de formele şi conţinutul

acţiunilor de control. Astfel, în cazul controlului ierarhizat sau al formelor de control invizibil,
sarcinile ori atribuţiile de control derivă din obligaţiile de serviciu ale persoanelor implicate,
din fişele lor de posturi şi din documentele interne de organizare a controlului (decizii ale
conducerii). La fel şi în cazul controlului financiar preventiv, situaţie în care principalele
atribuţii, respectiv operaţiunile patrimoniale care se supun obligatoriu controlului sunt fixate
prin norme juridice şi metodologice, iar nominalizarea lor se face prin acte de dispoziţie de
ordine interioară. Pentru aceste forme de control nu este necesară întocmirea unor planuri de
lucru.
În schimb, formele ulterioare de control, care cad în sarcina unor organe specializate,
impun cu necesitate eşalonarea în timp a acţiunilor de control prin planuri de lucru. Întocmesc
asemenea planuri organele Curţii de Conturi, organele de control ale Ministerului Finanţelor
Publice, inspecţiile bancare, inspecţiile, inspectoratele şi oficiile specializate de control,
compartimentele de control financiar de gestiune şi cele de audit intern. Conţinutul acestor
planuri şi metodologia de elaborare a lor sunt, de asemenea, diferenţiate.
Elaborarea unor programe de control nu se poate face pe baze empirice, impunându-se
necesitatea utilizării unei metodologii adecvate. Esenţa acesteia va consta în calculul analitic al
fondului de timp, aşa cum este prezentat în continuare.
Mai întâi, este necesară elaborarea unei situaţii exacte a sarcinilor anuale de control, care
poate cuprinde atât sarcinile obligatorii, cât şi unele acţiuni opţionale. În categoria sarcinilor
obligatorii se vor înscrie toate acţiunile concrete de control, în ordinea stabilită pentru
verificare. Tot în categoria sarcinilor obligatorii vor fi incluse şi activităţile curente ale structurii
de control, cum sunt: valorificarea actelor de control, instructajele, schimburile de experienţă,
îndrumarea echipelor pe teren. Pentru fiecare dintre aceste acţiuni şi activităţi se va stabili
necesarul de timp exprimat în om/zile. Prin însumarea timpilor individuali (necesari executării
acţiunilor de control şi desfăşurării activităţilor specifice) se va obţine "necesarul total de fond
de timp" (N.t.Fd.T).
Pe de altă parte, se va determina fondul de timp calendaristic al organelor de control
(Fd.T.C.). Pentru aceasta se vor însuma zilele lucrătoare din an (excluzând sâmbetele şi
duminicile, sărbătorile legale şi concediul de odihnă) pentru fiecare angajată în structura de
control. Fondul de timp calendaristic total va fi exprimat tot în om/zile pentru a fi comparabil
cu necesarul total de fond de timp.
Într-o a treia fază se va stabili gradul de ocupare al organelor de control. Se compară în
acest scop necesarul de fond de timp cu fondul de timp calendaristic, putând rezulta două
variante care se vor soluţiona în mod diferit, şi anume:
Dacă rămâne un fond de timp disponibil (ceea ce înseamnă că N.t.Fd.T.<Fd.T.C.), acesta
va putea fi ocupat cu acţiuni opţionale care vor reprezenta teme propuse pentru verificare.

59
Timpul necesar realizării acestora va fi exprimat tot în om/zile şi trebuie să se încadreze în
fondul de timp disponibil.
Dacă, în schimb, N.t.Fd.T.>Fd.T.C., ceea ce înseamnă că organele de control nu pot
acoperi integral acţiunile obligatorii şi activităţile specifice, atunci şeful structurii de control va
întocmi un referat prin care va solicita, în mod justificat, suplimentarea numărului de posturi.

5.2. Metodologii de exercitare a controlului financiar şi gestionar

Sub aspect metodologic desfăşurarea practică a acţiunilor de control diferă în funcţie de

natura acestora. Astfel, în cazul controlului preventiv, metodologia de exercitare vizează modul
concret în care sunt prezentate documentele la viză, analiza acestora în funcţie de obiectivele
sau condiţiile stabilite pentru fiecare operaţiune, acordarea sau refuzul vizei şi soluţionarea
eventualelor refuzuri de viză. Controlul ierarhizat implică şi mai puţine aspecte metodologice,
acesta exercitându-se în cadrul atribuţiilor de serviciu ale persoanelor cu funcţii de conducere.
Controlul gestionar de fond, ca şi alte forme de control ulterior, se exercită în baza unor unei
metodologii ce are în vedere pregătirea şi organizarea acţiunilor, derularea controlului și
verificarea concluziilor.
A. Metodologia de exercitare a controlului financiar preventiv
Metodologia de exercitare a controlului financiar preventiv se întemeiază pe prevederile
din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv
şi pe normele metodologice în vigoare.
Când am prezentat organizarea principalelor forme de control, am constatat că există
anumite particularităţi în organizarea controlului financiar preventiv la instituţiile publice. În
aceste condiţii, este evident că vom întâlni particularităţi şi la exercitarea controlului financiar
preventiv la instituţiile publice. După cum am mai arătat, controlul financiar preventiv la
instituţiile publice poate fi propriu şi delegat.
Sub aspect procedural, exercitarea controlului financiar preventiv propriu este
prezentată în cele ce urmează.
Documentele care privesc operaţiunle asupra cărora este obligatorie exercitarea
controlului financiar preventiv se transmit persoanelor desemnate cu exercitarea acestuia de
către compartimentele de specialitate care iniţiază operaţiunea. Documentele privind
operaţiunile prin care se afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public vor fi însoţite de
avizele compartimentelor de specialitate, de note de fundamentare, de acte şi/sau documente
justificative şi, după caz, de o “Propunere de angajare a unei cheltuieli” şi/sau de un
“Angajament individual/global”.
În efectuarea controlului financiar preventiv de către persoanele desemnate, parcurgerea
listei de verificare specifică operaţiunii primită la viză este obligatorie, dar nu şi limitativă.
Persoana desemnată să exercite controlul financiar preventiv poate extinde verificările ori de
câte ori este necesar. Dacă prin parcurgerea listei de verificare cel puţin unul dintre elementele
verificării formale – completarea documentelor în concordanţă cu conţinutul acestora, existenţa
semnăturilor persoanelor autorizate din cadrul compartimentelor de specialitate, existenţa
actelor justificative specifice operaţiunii prezentate la viza – nu este îndeplinit, atunci
operaţiunea nu poate fi autorizată. Pentru simplificarea şi accelerarea circuitului administrativ,
în astfel de situaţii nu se face consemnarea refuzului de viză, procedându-se la restituirea
documentelor către compartimentul care a iniţiat operaţiunea, cu indicarea în scris a motivelor
restituirii.
După efectuarea controlului formal, persoanele desemnate să exercite controlul financiar
preventiv înregistrează documentele în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de
control financiar preventiv şi efectuează, de asemenea, prin parcurgerea listei de verificare,

60
controlul operaţiunii din punct de vedere al legalităţii, regularităţii şi, după caz, al încadrării în
limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de angajament.
Dacă necesităţile o impun, în vederea exercitării unui control preventiv cât mai complet,
se pot solicita şi alte acte justificative, precum şi avizul compartimentului de specialitate
juridică. Întârzierea sau refuzul furnizării actelor justificative sau avizelor solicitate vor fi
comunicate conducătorului entităţii publice, pentru a dispune măsurile legale.
Dacă în urma verificării de fond operaţiunea îndeplineşte condiţiile de legalitate,
regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de
angajament, se acordă viza, prin aplicarea sigiliului şi a semnăturii pe exemplarul documentului
care se arhivează la entitatea publică. Prin acordarea vizei se certifică implicit şi îndeplinirea
condiţiilor menţionate în listele de verificare.
Documentele vizate şi actele justificative care le-au însoţit sunt restituite, sub semnătură,
compartimentului de specialitate emitent, în vederea continuării circuitului acestora,
consemnându-se acest fapt în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control
financiar preventiv.
Sub aspect formal, viza de control financiar preventiv propriu se exercită prin semnătura
persoanei desemnate şi prin aplicarea sigiliului personal, care va cuprinde următoarele
informaţii: denumirea entităţii publice; menţiunea “vizat pentru control financiar preventiv”;
numărul sigiliului (numărul de identificare a titularului acestuia); data acordării vizei (an, luna,
zi).
Termenul pentru pronunţare (acordarea/refuzul vizei) se stabileşte, prin decizie internă,
de conducătorul entităţii publice în funcţie de natura şi complexitatea operaţiunilor cuprinse în
Cadrul general şi/sau specific al operaţiunilor supuse controlului preventiv.
Un aspect procedural extrem de important în cadrul metodologiei de exercitare a
controlului financiar preventiv îl reprezintă refuzul de viză şi implicaţiile acestuia.
Astfel, dacă în urma controlului se constată că cel puţin un element de fond cuprins în
lista de verificare nu este îndeplinit şi, în consecinţă, operaţiunea nu întruneşte condiţiile de
legalitate, regularitate şi, după caz, de încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare
şi/sau de angajament, persoanele desemnate cu exercitarea controlului financiar preventiv vor
refuza motivat, în scris, acordarea vizei de control financiar preventiv, consemnând acest fapt
în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv.
La refuzul de viză se va anexa şi un exemplar al listei de verificare, cu indicarea
elementului/elementelor din această listă a cărui/ale căror cerinţă/cerinţe nu este/nu sunt
îndeplinită/îndeplinite.
Refuzul de viză, însoţit de actele justificative semnificative, va fi adus la cunoştinţa
conducătorului entităţii publice, iar celelalte documente se vor restitui, sub semnătură,
compartimentelor de specialitate care au iniţiat operaţiunea.
Cu excepţia cazurilor în care refuzul de viză se datorează depăşirii creditelor bugetare
şi/sau de angajament, operaţiunile refuzate la viză se pot efectua pe propria răspundere a
conducătorului entităţii publice.
Efectuarea pe proprie răspundere a operaţiunii refuzate la viza de control financiar
preventiv se face printr-un act de decizie internă emis de conducătorul entităţii publice. O copie
de pe actul de decizie internă va fi transmisă persoanei care a refuzat viza, compartimentului de
audit public intern al entităţii publice, precum şi, după caz, controlorului delegat.
Persoanele desemnate cu exercitarea controlului financiar preventiv vor informa Curtea
de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice şi, după caz, organul ierarhic al entităţii publice,
asupra operaţiunilor refuzate la viză şi efectuate pe propria răspundere a conducătorului entităţii
publice.
Informarea organului ierarhic superior se va face de îndată ce efectuarea operaţiunii a fost
dispusă, prin transmiterea unei copii după actul de decizie internă şi de pe motivaţia refuzului

61
de viză. Conducătorul organului ierarhic superior are obligaţia de a lua măsurile legale pentru
restabilirea situaţiei de drept.
Dacă prin operaţiunea refuzată la viză, dar efectuată pe propria răspundere de către
conducătorul entităţii publice, se prejudiciază patrimonial entitatea şi dacă conducătorul
organului ierarhic superior (după caz) nu a dispus măsurile legale, atunci vor fi sesizate
inspecţia centrală şi/sau inspecţiile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice.
Informarea Curţii de Conturi se va face cu ocazia efectuării controalelor ce intră în
competenţa sa.
Controlul financiar preventiv delegat se exercită de către Ministerul Finanţelor Publice
prin controlori delegaţi. Controlul financiar preventiv delegat se exercită asupra operaţiunilor
care se înscriu în condiţiile fixate prin ordinul de numire. Restul operaţiunilor prin care se
afectează fondurile şi/sau patrimoniul public intră în competenţa exclusivă a controlului
preventiv propriu/intern. Controlul financiar preventiv delegat se exercită asupra operaţiunilor
ce intră în competenţa sa numai după ce acestea au fost supuse controlului preventiv propriu.
Operaţiunile refuzate la viza de control preventiv propriu nu mai sunt supuse controlului
preventiv delegat.
În exercitarea atribuţiilor sale de control asupra operaţiunilor la care s-a stabilit
competenţa sa, controlorul delegat va urma o procedură de control similară celei de la
exercitarea controlului financiar preventiv propriu. Listele de verificare avute în vedere la
efectuarea controlului de către controlorii delegaţi se emit şi se actualizează de către Direcţia
generală de control financiar preventiv din Ministerul Finanţelor Publice.
Şi în cazul acestui control se impun câteva precizări suplimentare legate de refuzul de
viză.
Dacă, în exercitarea atribuţiilor sale, controlorul delegat sesizează că, în mod repetat,
controlul preventiv propriu a acordat viza pentru operaţiuni care nu întrunesc condiţiile de
legalitate, regularitate şi de încadrare în limitele şi destinaţia creditelor bugetare şi/sau de
angajament, acesta îl va informa în scris pe ordonatorul de credite pentru a dispune măsurile
care se impun potrivit responsabilităţilor sale.
Viza de control financiar preventiv delegat se acordă sau se refuză în scris, pe formular
tipizat, şi trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat competent.
Persoanele în drept să exercite controlul financiar preventiv delegat răspund, în raport de
culpa lor, pentru legalitatea, regularitatea şi încadrarea în limitele creditelor de angajament şi
creditelor bugetare aprobate, în privinţa operaţiunilor pentru care au acordat viza.
Controlul financiar preventiv delegat se efectuează în termenul cel mai scurt, permis de
durata efectivă a verificărilor necesare, astfel încât să nu afecteze desfăşurarea în bune condiţii
şi în termen a operaţiunii al cărei proiect se supune controlului financiar preventiv delegat.
Perioada maximă pentru acordarea sau, după caz, pentru refuzul vizei de control financiar
preventiv delegat este de 3 zile lucrătoare de la prezentarea proiectului unei operaţiuni, însoţit
de toate documentele justificative. În cazuri excepţionale, controlorul delegat are dreptul să
prelungească perioada de verificare cu maximum 5 zile lucrătoare, informându-i, în acest sens,
pe controlorul financiar şef şi pe ordonatorul de credite.
Dacă în urma parcurgerii procedurii de verificare se constată că operaţiunile nu întrunesc
condiţiile de legalitate, regularitate şi încadrare în destinaţia şi limitele creditelor bugetare şi/sau
de angajament, controlorul delegat va comunica, în scris, ordonatorului de credite motivele
pentru care operaţiunea nu poate fi efectuată, consemnând acest fapt în Registrul privind
operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv. O copie de pe textul comunicării
va fi transmisă controlorului financiar şef. În situaţia în care ordonatorul de credite consideră
că operaţiunea poate fi efectuată, solicită, în scris, controlorului delegat acordarea vizei,
prezentând argumentele corespunzătoare de legalitate şi regularitate. În caz contrar, operaţiunea
se consideră retrasă de la viză, iar actele justificative se restituie, sub semnătură,

62
compartimentului de specialitate. În situația în care controlorul delegat consideră întemeiate
argumentele ordonatorului de credite, va acorda viza pentru efectuarea operaţiunii. Dacă
argumentele sunt considerate neîntemeiate sau insuficiente, controlorul delegat va aduce la
cunoştinţă ordonatorului de credite refuzul de viză şi va restitui, sub semnătură,
compartimentelor de specialitate actele justificative. În situaţii complexe, controlorul delegat
poate solicita controlorului financiar şef constituirea comisiei pentru formularea opiniei neutre.
Această opinie va fi adusă la cunoştinţă controlorului delegat în 3 zile de la solicitarea sa.
Termenul pentru pronunţare se suspendă pe perioada de la comunicarea motivelor pentru
care operaţiunea nu poate fi efectuată până la primirea punctului de vedere al ordonatorului de
credite şi pe perioada formulării opiniei neutre.
Cu excepţia cazurilor în care refuzul de viză se datorează depăşirii creditelor bugetare sau
de angajament, operaţiunile refuzate la viză se pot efectua numai pe propria răspundere a
ordonatorului de credite. Actul de decizie prin care ordonatorul dispune efectuarea operaţiunii
pe propria răspundere va fi adus la cunoştinţă compartimentului de audit intern şi controlorului
delegat care va consemna acest fapt în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de
control financiar preventiv. Controlorul delegat va informa Ministerul Finanţelor Publice
asupra operaţiunilor refuzate la viză şi executate pe răspundere a ordonatorului de credite, cu
ocazia raportărilor lunare transmise controlorului financiar şef, precum şi Curtea de Conturi, cu
ocazia controalelor dispuse de aceasta.
Exercitarea controlului financiar preventiv generează posibile acţiuni suplimentare ale
Ministerului Finanţelor Publice. Astfel, acesta efectuează inspecţii ori de câte ori există indicii
ale unor abateri de la legalitate sau regularitate în efectuarea de operaţiuni. Mai exact,
Ministerul Finanţelor Publice efectuează inspecţii în toate cazurile în care este sesizat de către
un contabil-şef în legătură cu efectuarea de operaţiuni pe propria răspundere a ordonatorului de
credite fără viza de control financiar preventiv. În plus, Ministerul Finanţelor Publice va
declanşa inspecţia în toate instituţiile publice atunci când este sesizat de şeful structurii de audit
public intern al acestora în legătura cu efectuarea de operaţiuni nelegale care au viza de control
financiar preventiv delegat, situaţie rezultată în urma efectuării unei misiuni de audit public
intern.
Inspecțiile se efectuează de către persoane din structura Ministerului Finanţelor Publice,
în baza unui ordin de serviciu emis de ministrul finanţelor publice, sau de către persoane
delegate în acest sens de către ministrul finanţelor publice. Ordinul de serviciu va preciza, în
mod obligatoriu, scopul şi obiectivele inspecţiei, durata inspecţiei, persoana sau persoanele
desemnate să efectueze inspecţia.
Instituţiile publice sunt obligate să asigure accesul reprezentanţilor Ministerului
Finanţelor Publice la toate documentele, datele şi informaţiile relevante pentru scopul şi
obiectivele inspecţiei, la inspectarea bunurilor care fac obiectul operaţiunilor controlate,
precum şi în spaţiile unde se găsesc asemenea bunuri, documente sau informaţii relevante.
În cazul în care în urma inspecţiei efectuate se constată abateri de la legalitate care au
produs prejudicii pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, se va întocmi un
proces-verbal de inspecţie. În situaţiile în care s-a constatat săvârşirea unor fapte calificate de
lege ca fiind contravenţii, se va întocmi un proces-verbal de contravenţie.
B. Metodologia de exercitare a controlului ulterior
În capitolul anterior am prezentat pe scurt atât metodologia de exercitare a inspecţiei
fiscale, cât şi metodologiile de exercitarea a misiunilor de control şi de audit ale Curţii de
Conturi.
Privită în ansamblul său, orice acţiune de control ulterior trebuie să parcurgă, din punct
de vedere al organizării, desfăşurării şi finalizării, şase etape sau faze distincte, respectiv:
pregătirea acţiunii de control, organizarea muncii la locul verificării, verificarea propriu-zisă,

63
întocmirea documentelor de control, valorificarea rezultatelor controlului și controlul
îndeplinirii măsurilor stabilite pe baza concluziilor rezultate din acţiunea de verificare.
a) Pregătirea acţiunii de control revine organelor însărcinate cu executare acestuia şi
constă în: alegerea momentului şi a duratei controlului, desemnarea persoanelor care vor face
verificările şi instruirea lor în legătură cu problemele principale pe care trebuie să le
urmărească.
În acest scop, pregătirea acţiunilor de control începe printr-o documentare specială asupra
organizării şi desfăşurării activităţii în sectorul supus verificării. În funcţie de conţinutul
activităţii şi de sarcinile care revin organului de control se trece la desemnarea persoanelor care
vor intra în componenţa echipei de control.
Pregătirea acţiunilor de control cuprinde obligatoriu instruirea echipelor desemnate
pentru efectuarea verificării; acest lucru se realizează înainte de plecarea echipelor pe teren. În
etapa pregătirii acţiunilor de control, organele desemnate în acest scop studiază materialele
existente la sediul unităţii verificatoare, având în vedere, cu prioritate: actele de control
întocmite cu ocazia verificărilor anterioare, măsurile luate de unitate în urma acestor verificări
şi modul de aplicare a lor, corespondenţa purtată de unitatea verificată în legătură cu problemele
care fac obiectul controlului. Această etapă mai cuprinde şi alegerea momentului de începere a
verificării şi stabilirea duratei acesteia. În general, se evită perioadele de vârf din activitatea
unităţilor controlate, iar durata acţiunii de control trebuie limitată la strictul necesar pentru
realizarea tuturor obiectivelor fixate.
b) Organizarea muncii la locul verificării este o etapă strâns legată de pregătirea
acţiunii de control. În general, această etapă începe cu prezentarea organelor de control
gestionar la unitatea supusă verificării. Pentru început se ia legătura cu conducătorul unităţii
(căruia i se prezintă documentele de abilitare), cu care se discută scopul verificării şi de la care
se cer informaţii privind activitatea entității, precum şi sprijinul necesar pentru buna desfăşurare
a acţiunilor de control.
Apoi, organele de control întocmesc un plan detaliat de verificare, axat pe realităţile
concrete din unitate şi corelat cu sarcinile pe care le-au primit de la organul verificator. În aceste
planuri se cuprind obiectivele care trebuie verificate, timpul afectat fiecărui obiectiv,
documentele necesare şi perioada în care urmează a fi controlate.
c) Verificarea propriu-zisă a obiectivelor fixate prin planul detaliat reprezintă cea mai
importantă etapă a acţiunii de control şi ea poate îmbrăca atât forma unor controale faptice, cât
şi forma controalelor documentare (în funcţie de obiectivele fixate, natura activităţilor,
competenţa organelor de control şi, evident, posibilităţile de acces la sursele de informare).
Din punctul de vedere al organizării şi desfăşurării ei, verificarea propriu-zisă trebuie să
respecte cel puţin trei reguli de bază, după cum urmează:
 În primul rând, verificarea obiectivelor înscrise în plan trebuie să se împletească
obligatoriu cu examinarea modului în care unitatea controlată a dus la îndeplinire măsurile
stabilite în urma acţiunilor precedente de control.
 Cea de-a doua regulă vizează sursele de informare. În cazurile în care documentele
existente în întreprindere nu permit organului de control să verifice şi să clarifice toate
aspectele, acesta poate solicita compartimentelor specializate întocmirea unor situaţii, calcule
analitice etc.
 În al treilea rând, trebuie avute în vedere raporturile organelor de control cu
reprezentanţii unităţii controlate. Ca regulă generală, organele de control vor menţine un contact
permanent cu responsabilii întreprinderii, în scopul cunoaşterii eventualelor obiecţii asupra
constatărilor sau concluziilor parţiale, precum şi în scopul adoptării operative a măsurilor care
se impun.
Pe de altă parte, din punct de vedere metodologic, etapa verificării propriu-zise trebuie să
satisfacă obligatoriu trei cerinţe esenţiale:

64
  În primul rând, aprecierea oricăror activităţi sau operaţiuni economice trebuie să se facă
în spiritul unei depline obiectivităţi, ţinându-se cont de prevederile legislaţiei în vigoare şi
numai pe bază de documente sau constatări autentice.
 În al doilea rând, în examinarea diferitelor activități sau operațiuni trebuie avute în
vedere interdependenţele dintre acestea pentru aprecierea mai justă a cauzelor generatoare de
deficienţe, a împrejurărilor în care ele se produc şi pentru evaluarea mai realistă a consecinţelor
lor.
 În al treilea rând, orice echipă de control ulterior trebuie să desfăşoare o muncă
armonioasă, în sensul că fiecare component al echipei are mai întâi obligaţia să îndeplinească
exemplar sarcinile care îi revin, iar periodic să informeze pe şeful de misiune şi pe ceilalţi colegi
asupra constatărilor făcute. Mai mult decât atât, membrii echipei de control trebuie să se
întrunească periodic, în mod organizat, pentru confruntarea opiniilor, informare reciprocă şi
adoptarea în comun a măsurilor necesare.
d) Întocmirea documentelor de control. Aceasta este o etapă ce urmează obligatoriu
după verificarea faptică şi documentară.
Toate constatările pe care organele de control le fac în timpul verificării se consemnează
în acte specifice, care trebuie să prezinte în mod clar, sintetizat şi complet realitatea
fenomenului controlat. De asemenea, actele de control vor cuprinde concluziile şi aprecierile
organelor de control asupra calităţii şi corectitudinii activităţilor verificate, deficienţele
constatate şi măsurile propuse pentru lichidarea acestora.
Pentru a avea forţă probatorie, actele de control trebuie să îndeplinească mai întâi anumite
condiţii de formă şi de fond. Din punct de vedere al formei, aceste documente trebuie să conţină
toate elementele de identificare (denumirea organului de control, data şi locul controlului,
unitatea sau compartimentul care face obiectul controlului), ca şi semnăturile autorizate (ale
celor care controlează, dar şi ale celor controlaţi). Condiţiile de fond vizează în principal
autenticitatea constatărilor şi temeinicia concluziilor, care trebuie prezentate clar şi concis,
sistematizate pe probleme sau pe obiective. Actele de control vor consemna numai date şi fapte
rezultate din propriile verificări şi care exclud părerile preconcepute, subiectivismul şi
arbitrariul.
e) Valorificarea rezultatelor controlului se realizează, în principal, prin stabilirea
măsurilor concrete prin care unitatea, compartimentul sau subunitatea ce a făcut obiect al
controlului urmează să remedieze deficienţele constatate, să-şi îmbunătăţească munca ori să-şi
amelioreze performanţele. Aceste măsuri vizează diferitele aspecte ale activităţilor controlate
şi, evident, prezintă o mare diversitate.
În funcţie de momentul şi de competenţa adoptării lor, măsurile de remediere a
deficienţelor şi abaterilor sunt de mai multe feluri şi au regimuri diferite, astfel:
 o parte dintre acestea sunt măsurile deja adoptate, fie de către organele de control, fie
de controlul către conducerea entităţii verificate, chiar în timpul derulării acţiunii de control;
 alte măsuri sunt cele propuse de către organul de control sau adoptate de conducerea
unităţii verificate pe baza concluziilor finale;
 în sfârşit, dacă din constatările făcute rezultă necesitatea unor măsuri importante, dar
care depăşesc competenţele de adoptare ale organelor implicate (organul de control, conducerea
unităţii verificate, conducerea unităţii sau organului care a dispus controlul), acestea vor forma
un set distinct, urmând a fi comunicate sau transmise organismelor abilitate să le adopte sau
dispună.
f) Controlul îndeplinirii măsurilor stabilite pe baza concluziilor rezultate din
acţiunea de verificare.
Aceasta reprezintă o etapă ulterioară acţiunii propriu-zise de control, a cărei necesitate
decurge din faptul că misiunea controlului se poate considera încheiată numai atunci când

65
deficienţele, abaterile şi alte neajunsuri constatate au fost definitiv lichidate şi s-au creat toate
condiţiile pentru preîntâmpinarea repetării lor în viitor.
Ca regulă generală, controlul îndeplinirii măsurilor stabilite revine în primul rând unităţii
sau organului care a dispus verificarea, adică organismului de control implicat. Din punct de
vedere metodologic, acesta poate folosi diverse mijloace sau căi, dintre care cele mai uzuale
sunt următoarele:
 Cel mai adesea unităţile verificate sunt obligate să trimită organului de control
comunicări sau informări periodice cu privire la stadiul realizării măsurilor şi eficienţa aplicării
acestora.
 De asemenea, periodic, organul de control se va deplasa în teren pentru a analiza direct
modul de acţiune şi realitatea comunicărilor trimise.
 În sfârşit, cu ocazia unui nou control de acelaşi gen (gestionar de fond, financiar,
contabil sau fiscal) efectele actualelor măsuri vor fi analizate în paralel sau în contextul
obiectivelor care vor fi înscrise atunci în planul detaliat de verificare.

66