Capitolul VIII.

REZULTATELE FINANCIARE ALE

ÎNTREPRINDERII

8.1. Obiectivele şi scopurile financiare ale întreprinderii

Economia de piaţă plasează în centrul activităţii economice întreprinderea.
Rezultatele obţinute de aceasta determină, pozitiv sau negativ, ansamblul
economiei naţionale, având în vedere că anume aici, la întreprindere, se produc
bunuri şi servicii necesare existenţei şi dezvoltării societăţii, întreprinderea
reprezentând şi principalul furnizor de venituri în bugetul de stat. Or, o economie
naţională este viabilă, dacă reuşeşte să stimuleze crearea şi dezvoltarea unor afaceri
profitabile. Ea poate fi comparată cu un organism complex, în care are loc
combinarea factorilor de producţie, după anumite reguli şi în anumite proporţii,
transformarea acestora în alte valori mai mari şi furnizarea lor societăţii. Prin
punerea la dispoziţia consumatorilor a produselor şi serviciilor solicitate, de
calitate şi la preţuri competitive, întreprinderea răspunde obiectivului ei social, iar
în funcţie de mărimea şi importanţa ei în societate, ea contribuie şi la menţinerea
stabilităţii şi dezvoltării economiei naţionale.
În ceea ce priveşte obiectivul financiar al întreprinderii, opiniile autorilor din
domeniul finanţelor se scindează în două categorii. Unii susţin că motivaţia
desfăşurării activităţii oricărui agent economic o reprezintă maximizarea profitului.
Aceştia sunt susţinătorii teoriei clasice, care consideră că întreprinderea trebuie în
asemenea mod să-şi organizeze afacerea, încât profitul obţinut să fie maximal.
Astfel, Nayek arată că „singurul scop specific pe care firmele trebuie să-l
urmărească este cel de a asigura venitul cel mai ridicat pe termen lung pentru
capitalul său1”. Economistul german Milton Friedman consideră, de asemenea, că
responsabilitatea socială a întreprinderii este angajarea ei în astfel de activităţi în
care, prin utilizarea surselor sale, să fie posibilă creşterea profiturilor atâta timp, cât

1
Opinia lui Nayek, F., după N. Hoanţa, Finanţele firmei, Ed. Economică, Bucureşti, 2003,
pag.19
sunt păstrate regulile jocului. La rândul său, D.Roux arată că “oricare ar fi structura
pieţei, obiectivul principal al oricărei întreprinderi este de a-şi maximiza profitul2”.
Realitatea economică confirmă acest adevăr, întrucât doar existenţa la
întreprindere a unui profit suficient permite acestora modernizarea şi dezvoltarea
potenţialului tehnic şi economic, asigură extinderea raţională a producţiei, ţinând
cont de evoluţia pieţei şi tendinţele conjuncturale. Tot profitul stă la baza calculării
unor indicatori financiari, precum: Rentabilitatea = Profit / Total Capital, Rata
capitalizării bursiere = preţul acţiunii / profit net pe acţiune, Rata distribuirii
dividendelor etc., care determină capacitatea de îndatorare a întreprinderii,
caracterizează poziţia acesteia pe piaţă.
Profitul net obţinut ca urmare a activităţilor desfăşurate de către întreprindere
constituie averea acţionarilor, reprezintă principala motivaţie a deţinerii acţiunilor
şi a participării acestora la creşterea capitalului statutar prin noi aporturi în
numerar. De aici, rezultă că maximizarea avuţiei acţionarilor reprezintă obiectivul
principal al întreprinderii.
A doua categorie de economişti susţin teoriile manageriale şi
comportamentale despre întreprindere, prin care se afirmă că obiectivul major al
întreprinderii este maximizarea valorii de piaţă , ori maximizarea averii
investitorilor de capital. Autorii lucrării “Finanţe manageriale”, Paul Halpern, J.
Fred Weston, Eugene F. Brigham, susţin că deciziile financiare optime sunt absolut
vitale pentru supravieţuirea şi succesul firmei. Ele nu sunt luate de dragul de a lua
decizii, ci mai degrabă în urma considerării unor obiective. “Vom pleca mereu de
la ideea că principalul obiectiv al echipei manageriale este acela al maximizării
averii investitorilor de capital”3, susţin autorii.
Această idee este susţinută şi de profesorul universitar român Ion Stancu.
Pledând pentru maximizarea averii acţionarilor ca obiectiv major al întreprinderii,
el prezintă, în lucrarea “ Finanţe. Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului.
Investiţii reale şi finanţarea lor. Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii”,
2
Şerban P. Analiza activităţii economico-financiare. - Bucureşti, 1996 –182 p.52.

3
Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham. Finanţe manageriale, pag. 8.
dezavantajele obiectivului enunţat de adepţii teoriei clasice – de maximizare a
profitului:
 Rentabilitatea care determină o valoare finală mai mare decât cea iniţială
este judecată ca flux net de trezorerie şi nu doar în termen de profit.
Profitul nu este deci o mărime monetară, ci doar o mărime potenţială (o
“promisiune” de a se transforma, în timp, în cash-flow);
 Pe termen lung, mărimea profitului va fi egală cu mărimea cash-flow-ului,
dar pe termen scurt aceste mărimi diferă, de multe ori chiar în mod
substanţial;
 Diferenţele specifice dintre profit (ca potenţialitate contabilă) constau în
decalajele de timp dintre veniturile şi cheltuielile înscrise în raportul
financiar, pe de o parte, şi încasările şi plăţile aceleiaşi perioade şi care dau
mărimea cash-flow-lui, pe de altă parte. În plus, aceste decalaje în timp
între angajamentele contabile şi viramentele monetare sunt însoţite de
riscuri multiple de dobândă, curs de schimb, inflaţie etc.
 Maximizarea profitului, adesea utilizată ca obiectiv al firmei în cursurile de
microeconomie, ne-ar plasa într-un mediu economic cert, cu decalaje
constante între angajamente şi viramente şi fără nici-un fel de risc, ceea ce
nu corespunde realităţii;
 Maximizarea profitului poate duce pe termen scurt la sacrificarea
substanţei capitalului iniţial (reducerea cheltuielilor de întreţinere a
echipamentelor şi a altor active fixe) şi la suprimarea dezvoltării
întreprinderii (eliminarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare), deoarece
aceste activităţi nu generează profituri imediate;
 Maximizarea profitului ignoră comparaţia cu alte oportunităţi de investiţii
similare. Putem maximiza profitul, dar cine măsoară suficienţa /
insuficienţa acestei creşteri potenţiale? “ când calculăm profiturile
contabile , considerăm cheltuielile cu dobânzile ca un cost al banilor
împrumutaţi, dar ignorăm costul fondurilor provenite de la acţionarii
 firmei”4. Referinţa principală în maximizarea averii este costul de
oportunitate.
Cu toate acestea, profitul, rentabilitatea reprezintă criterii cărora le este
subordonată întreaga activitate economică şi financiară a întreprinderii.
Obiectivele, însă, pot fi urmărite atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Pe termen scurt, obiectivul financiar al întreprinderii trebuie să fie lichiditatea,
asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt, ceea ce presupune asigurarea
permanentă, cel puţin, a unei egalităţi între încasări şi plăţi. Gestiunea permanentă
a capitalului, aflat sub diverse forme: de stoc sau de active în curs de transformare
a formelor funcţionale, estimarea riscurilor la care este supusă activitatea
întreprinderii, estimarea permanentă a evoluţiei pieţei şi acomodarea întreprinderii
la schimbările de mediu, care reprezintă funcţii ale managementului financiar,
conduc, pe termen lung, la creşterea profitului întreprinderii, la sporirea averii
acţionarilor şi, corespunzător la maximizarea valorii de piaţă a acesteia.
De aici, rezultă trei obiective financiare ale întreprinderii: lichiditatea,
maximizarea profitului, maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.
Toate aceste obiective sunt indisolubil legate între ele , astfel încât:
- ritmicitatea vânzărilor, precedată de gestiunea eficientă a clienţilor, asigură
întreprinderii necesarul de mijloace băneşti pentru efectuarea plăţilor curente;
- pentru a vinde, întreprinderea trebuie să producă bunuri şi servicii adecvate
preferinţelor consumatorilor, competitive pe piaţa naţională şi internaţională;
- fabricarea de produse dorite, competitive pe piaţă, însoţită de o bună
gestionare a factorilor de producţie şi de o puternică politică de marketing asigură
întreprinderii încasarea unor venituri suficient de mari, din care să fie posibilă
acoperirea integrală a costurilor şi din care să rezulte şi un profit necesar
remunerării acţionarilor şi stimulării creşterii întreprinderii. Suficienţa profitului
pentru remunerarea acţionarilor în proporţii mai mari decât costul de oportunitate,
produce o creştere a valorii bursiere a acţiunilor, respectiv a valorii de piaţă a
întreprinderii.

4
Ion Stancu, pag. 37. să concretizez M. Onofrei, pag 30
 Economia de piaţă oferă întreprinderilor libertate în acţiune. Proprietarii sunt
cei care decid tipul de activitate al întreprinderii, ce bunuri să producă, piaţa pe
care doresc să se lanseze, dar deciziile ulterioare privind cum să producă, cât să
producă, şi la ce preţ sunt impuse de către piaţă. Maximizarea valorii întreprinderii
în aceste condiţii, necesită studierea permanentă atât a mediului intern, cât şi a
celui extern al întreprinderii de către managerii acesteia, aceştia trebuind să fie
suficient de receptivi la modificările de mediu pentru a realiza obiectivul propus.
Conceperea şi implementarea obiectivelor întreprinderii presupune
parcurgerea mai multor etape, precum:
Stabilirea poziţiei întreprinderii în cadrul mediului în care îşi desfăşoară
activitatea, identificarea oportunităţilor care pot fi fructificate. Această etapă
cuprinde un studiu cu privire la: identificarea costurilor de achiziţionare a
utilajului, de formare a personalului, de întreţinere sau evitare a efectelor
negative asupra mediului înconjurător. Odată cu stabilirea cheltuielilor necesare
pentru realizarea obiectivelor, studiul financiar va trebui să evidenţieze şi
avantajele pe care le va aduce aplicarea măsurii: creşterea producţiei, a
productivităţii muncii, reducerea costurilor, îmbunătăţirea calităţii produselor,
îmbunătăţirea trezoreriei şi, în general, a gradului de viabilitate al întreprinderii.
Precizarea obiectivelor ce privesc principalele scopuri ale întreprinderii:
economice, tehnice, sociale şi organizatorice, care se reflectă în mod direct asupra
volumului vânzărilor, profitului, rentabilităţii şi poziţiei pe piaţă.
Determinarea mărimii şi structurii resurselor necesare realizării obiectivelor.
Pentru a se putea lua o decizie cu privire la oportunitatea finanţării măsurilor
prevăzute, trebuie să se ţină seama de gradul de îndatorare a întreprinderii, de
situaţia trezoreriei , de gradul de risc pe care îl prezintă adoptarea şi aplicarea
măsurilor determinate de realizarea obiectivelor propuse.
În baza acestor etape, se stabileşte politica întreprinderii, care cuprinde
elemente referitoare la:
- definirea obiectivelor pe termen scurt şi pe termen lung;
- stabilirea volumului şi structurii resurselor necesare;
 - precizarea acţiunilor ce vor fi întreprinse, după consultarea responsabililor
fiecărei faze, subdiviziuni;
- precizarea timpului necesar îndeplinirii fiecărei acţiuni;
- determinarea eficacităţii întreprinderii.
Adeseori, în cadrul întreprinderilor, se acordă mai multă atenţie eforturilor
cotidiene de obţinere a unei eficienţe cât mai mari. O cauză principală a acestei
stări rezidă în faptul că ineficienţa poate afecta substanţial performanţele de
ansamblu ale întreprinderii, situaţie care, dacă se prelungeşte, duce la falimentul
acesteia.

8.2. Conţinutul consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii

Indiferent de mărime şi tipul de activitate, pentru orice întreprindere există
anumite reguli şi constrângeri comune: pentru a produce trebuie instalaţi factori de
producţie care nu sunt în cantităţi nelimitate şi nici gratuiţi şi, de aceea, trebuie
folosiţi cât mai eficient; pentru a supravieţui şi a se dezvolta afacerea trebuie să fie
rentabilă, ceea ce impune o gestionare eficientă a acestora.
Aşadar, oricare ar fi tipul de activitate ales, cheltuielile sunt inevitabile.
Cheltuielile ce apar la începutul activităţii unei întreprinderi sunt atât cheltuieli
curente, legate de achiziţionarea stocurilor, plata salariilor ş.a., cât şi cheltuieli
pentru realizarea investiţiilor strict necesare relansării afacerii. În perioadele
următoare, întreprinderea este în căutarea unor surse de finanţare pe termen lung,
căci apariţia profitului le permite, deja, acoperirea cheltuielilor curente. În
perioada dezvoltării depline, întreprinderea urmăreşte maximum de profit justificat
prin potenţialul productiv şi comercial dobândit. Apariţia cheltuielilor este
determinată, în această perioadă, de necesitatea retehnologizării întreprinderii ca
urmare a uzurii morale şi fizice, de diversificarea afacerii, ceea ce implică
instalarea noilor factori de producţie, noi investiri de fonduri.
Zona cheltuielilor şi consumurilor întreprinderii cuprinde o arie largă de
fenomene economice legate, în esenţă, de consumul şi utilizarea factorilor de
producţie: natura, omul şi capitalul.
 În economie, prin cheltuieli se înţelege orice consum de factori de producţie,
din cadrul unui proces economic sau comercial, în urma căruia elementele
consumate îşi schimbă forma iniţială şi utilitatea, devenind bunuri şi servicii
necesare satisfacerii unor nevoi sociale ale populaţiei, semifabricate - necesare
producerii de noi produse şi servicii. În expresie valorică, cheltuielile reprezintă
totalitatea resurselor consumate de agentul economic într-o perioadă de timp dată
pentru obţinerea şi livrarea pe piaţă a diverselor produse şi servicii. Ele măsoară
efortul depus de către întreprindere în vederea realizării obiectivului final –
maximizarea valorii întreprinderii. Sistemul contabil bazat pe standardele naţionale
face distincţie între noţiunea de consumuri şi cea de cheltuieli.
Consumurile reprezintă resursele utilizate pentru fabricarea produselor şi
prestarea serviciilor în scopul obţinerii veniturilor. Acestea sunt neapărat legate de
procesul de producţie, găsesc reflectarea materială în stocurile de producţie finită şi
producţie şi în curs de execuţie şi sunt recuperate în urma vânzării acestora.
Cheltuielile reprezintă resursele utilizare şi pierderile care apar ca rezultat
activităţii economico-financiare şi nu sunt legate nemijlocit de procesul de
producţie. Spre deosebire de consumuri, cheltuielile nu se includ în costul
vânzărilor, se reflectă în raportul privind rezultatele financiare şi se scad din
venituri la determinarea rezultatului perioadei de gestiune.
Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii, modul de determinare şi
constatare a acestora sunt determinate de prevederile Standardului Naţional de
Contabilitate (SNC) Nr. 3 „Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii".
Conform acestui standard, componenţa consumurilor este prevăzută sub aspectul
întreprinderilor din trei sfere principale de activitate: producţie, comerţ, prestări
servicii, iar componenţa cheltuielilor - pe tipurile de activităţi ale acestora:
operaţională, investiţională, financiară şi excepţională.
În dependenţă de reflectarea consumurilor în costul produselor finite,
deosebim consumuri directe şi consumuri indirecte de producţie.
 Consumurile directe sunt consumurile identificate nemijlocit pe un anumit
produs: materii prime şi materiale, energie, retribuirea muncii lucrătorilor din activitatea de
producţie.
Consumurile indirecte sunt consumurile care nu pot fi identificate direct pe un
produs, ele fiind antrenate în deservirea şi gestiunea subdiviziunilor de producţie: uzura
mijloacelor fixe cu destinaţie productivă, retribuirea muncii muncitorilor auxiliari, consumurile
de întreţinere a aparatului de producţie în stare de lucru etc.
În raport cu modul de modificare a consumurilor în funcţie de volumul producţiei
fabricate, deosebim consumuri variabile şi consumuri constante.
Consumurile variabile se modifică proporţional cu volumul producţiei, cu volumul
lucrărilor executate, serviciilor prestate. În această categorie, se includ: consumurile de
materii prime, energie, apă şi combustibil, salariile personalului care lucrează în secţiile de
producţie.
Consumurile constante sunt consumurile care rămân nemodificate într-un anumit
diapazon, indiferent de variaţia volumului producţiei fabricate.
În componenţa consumurilor, care formează costul vânzărilor, se includ
următoarele articole: consumuri materiale, consumuri privind retribuirea
muncii, consumuri indirecte de producţie.
Consumurile materiale, incluse în costul produselor finite, producţiei în curs de
execuţie, cuprind: la întreprinderile de producţie - consumuri directe de materiale, la
întreprinderile de prestări servicii - consumuri de materiale. La întreprinderile de
comerţ, consumurile de materiale nu se includ în costul mărfurilor, ci se trec la
cheltuielile perioadei de gestiune.
La întreprinderile de producţie, consumurile directe de materiale cuprind
valoarea materialelor utilizate în procesul de producţie şi anume:
a) a materiilor prime şi materialelor, care constituie baza producţiei fabricate;
b) a articolelor accesorii (piese de completare) şi a semifabricatelor supuse
asamblării sau prelucrării suplimentare la întreprinderea respectivă;
c) valoarea serviciilor cu caracter de producţie prestate de terţi, şi anume:
 - executarea unor operaţii distincte privind fabricarea produselor, prelucrarea
materiilor prime şi a materialelor;
- efectuarea probelor privind determinarea calităţii materiilor prime şi a
materialelor consumate, utilizate exclusiv pentru fabricarea produselor
concrete;
d) a combustibilului de toate tipurile, consumat în scopuri tehnologice, la
producerea tuturor tipurilor de energie;
e) a energiei de toate felurile (electrică, termică, aer comprimat, frig, apă etc.)
consumate în scopuri tehnologice, de transport şi aferente altor necesităţi de producţie
ale întreprinderii.
Pentru întreprinderile de prestări servicii, consumurile de materiale,
utilizate în procesul activităţii de bază cuprind:
a) materiale auxiliare;
b) materiale de construcţie;
c) carburanţi şi lubrifianţi;
d) piese de schimb pentru prestarea serviciilor de reparaţii;
e) alte materiale.
Consumurile privind retribuirea muncii reprezintă: la întreprinderile de
producţie - consumurile directe privind retribuirea muncii, iar la întreprinderile de
prestări servicii - cheltuieli privind retribuirea muncii. La întreprinderile de comerţ,
cheltuielile privind retribuirea muncii nu se includ în costul mărfurilor. Ele ţin de
cheltuielile perioadei de gestiune.
În consumurile directe privind retribuirea muncii la întreprinderile de
producţie, se includ consumurile privind retribuirea muncii personalului încadrat în
producţia de bază a întreprinderii, inclusiv premiile şi alte sume plătite sub formă de
stimulare, compensare. La acestea se referă:
a) retribuţiile pentru munca prestată efectiv, calculate în baza tarifelor în acord,
salariile tarifare, salariile funcţionale şi onorariile, formele şi sistemele de retribuire a
muncii acceptate de întreprindere;
 - sporurile la salariile plătite lucrătorilor din telecomunicaţii, construcţii,
transporturi şi altor salariaţi, activitatea permanentă a cărora este legată de deplasări,
diurnele plătite din momentul plecării până în momentul revenirii la sediul
întreprinderii;
- premiile pentru rezultatele de producţie obţinute, sporurile la salariile
tarifare şi de bază pentru măiestrie profesională;
- sumele plătite în mărimea unui salariu tarifar, salariul de funcţie pentru
zilele de deplasare de la sediul întreprinderii la locul de lucru şi viceversa, prevăzute de
graficul de lucru, precum şi pentru zilele de reţinere a salariaţilor în drum din cauza
condiţiilor meteorologice sau din vina organizaţiilor de transport referitoare la obiectele
concrete de construcţii capitale;
La întreprinderile de prestări servicii, consumurile privind retribuirea muncii
cuprind salariile de bază şi cele suplimentare, diverse sporuri, adaosuri, premii
calculate personalului care lucrează nemijlocit în domeniul prestării serviciilor.
Consumuri indirecte de producţie au loc la întreprinderile de producţie şi
întreprinderile de prestări de servicii. Acestea cuprind:
a) cheltuielile de întreţinere a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă în stare de
lucru; pentru îndeplinirea normelor sanitaro-igienice, inclusiv cheltuielile de întreţinere a
încăperilor şi inventarului acordate de întreprindere instituţiilor medicale pentru
organizarea punctelor medicale nemijlocit pe teritoriul întreprinderii, pentru menţinerea
curăţeniei şi ordinii în unitatea de producţie;
b) cheltuielile de întreţinere şi exploatare a mijloacelor destinate protecţiei naturii,
inclusiv plăţile pentru evacuarea substanţelor poluante în mediul înconjurător;
c) uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă;
d) epuizarea resurselor naturale;
e) amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de producţie;
f) cheltuielile aferente perfecţionării tehnologiilor şi organizării producţiei, precum
şi îmbunătăţirii calităţii produselor, sporirii durabilităţii şi altor proprietăţi de exploatare a
acestora în cadrul procesului de producţie;
g) uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
 h) salariile muncitorilor auxiliari încadraţi în producţie şi ale personalului
administrativ, personalul de conducere a subdiviziunilor de producţie, inclusiv toate
tipurile de premii şi adaosuri conform sistemelor în vigoare la întreprindere;
i) cheltuielile de asigurare a condiţiilor normale de lucru şi a tehnicii securităţii
ce ţin de particularităţile producţiei şi prevăzute de legislaţia în vigoare;
j) cheltuieli de asigurare a pazei atelierelor, secţiilor şi subdiviziunilor cu
destinaţie productivă;
k) cheltuielile de deplasare a salariaţilor încadraţi nemijlocit în procesul de producţie;
l) asigurarea obligatorie a salariaţilor ocupaţi în sfera de producţie;
m) alte cheltuieli în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Cheltuielile se divizează, la întreprindere, pe tipuri de activităţi, şi anume:
 Cheltuieli ale activităţii operaţionale,
 Cheltuieli ale activităţii investiţionale,
 Cheltuieli ale activităţii financiare,
 Pierderi excepţionale,
 Cheltuieli privind impozitul pe venit.
Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile ocazionate de
efectuarea activităţii de bază a întreprinderii şi cuprind:
a) costul vânzărilor
b) cheltuieli comerciale
c) cheltuieli generale şi administrative
d) alte cheltuieli operaţionale.
Costul vânzărilor, spre deosebire de cuantumul valoric al resurselor de care
dispune întreprinderea într-o anumită perioadă, costul vânzărilor exprimă numai ceea
ce s-a consumat efectiv din aceste resurse pentru producerea bunurilor, prestarea
serviciilor, relevând mărimea exactă a efortului depus în vederea realizării
obiectivului de producere a bunurilor şi / sau prestare a serviciilor. Acesta cuprinde:
a) la întreprinderile de producţie - consumurile materiale directe, consumurile
directe privind retribuirea muncii, inclusiv contribuţiile pentru asigurările sociale,
consumurile indirecte de producţie aferente produselor vândute;
 b) la întreprinderile comerciale - valoarea de bilanţ a mărfurilor vândute (suma
cea mai mică dintre valoarea de intrare a mărfurilor procurate şi valoarea realizabilă
netă);
c) la întreprinderile de prestări servicii - consumurile pentru materiale şi
retribuirea muncii, precum şi consumurile indirecte de producţie aferente serviciilor
prestate;
Cheltuieli comerciale sunt cheltuielile aferente desfacerii produselor, mărfurilor şi
prestărilor de servicii. Acestea cuprind:
a) cheltuielile de ambalare (inclusiv valoarea ambalajului şi materialelor de ambalat)
şi împachetarea produselor şi mărfurilor;
b) cheltuieli de transport-expediere a produselor fabricate şi a mărfurilor (cu
excepţia cazurilor în care acestea se recuperează de către cumpărător), taxele vamale
etc.;
c) remunerarea lucrărilor de marcare, certificare a produselor şi mărfurilor,
întocmirea declaraţiilor vamale pentru vânzarea produselor peste hotarele republicii;
d) serviciile de marketing aferente încheierii sau rezilierii contractelor;
e) comisioanele plătite organizaţiilor de desfacere, de intermediere, de comerţ
extern, cheltuielile de procurare a licenţelor pentru exportul produselor şi
mărfurilor;
f) cheltuielile de reclamă, participarea la expoziţii, târguri, valoarea mostrelor de
mărfuri transmise, în conformitate cu contractele încheiate sau alte acte, nemijlocit
cumpărătorilor sau organizaţiilor de intermediere cu titlu gratuit şi care nu pot fi
returnate, alte cheltuieli similare;
g) cheltuieli de studiere a pieţei de desfacere, de salarizare a lucrătorilor
ocupaţi cu colectarea şi prelucrarea datelor privind pieţele de desfacere a mărfurilor
respective, informaţiilor asupra producătorilor-concurenţi, costul literaturii economice
pentru efectuarea investigaţiilor de marketing, alte cheltuieli ale secţiilor,
serviciilor sau ale lucrătorilor din domeniul marketingului;
h) cheltuieli pentru reparaţia şi deservirea cu termen de garanţie a produselor
şi mărfurilor vândute ;
 i) cheltuieli privind remunerarea muncii salariaţilor de la întreprinderile de
comerţ, care cuprind salariile de bază şi suplimentare, diverse adaosuri, sporuri,
prime plătite vânzătorilor, casierilor, hamalilor, precum şi bucătarilor, ospătarilor la
întreprinderile de alimentaţie publică şi altui personal, care participă nemijlocit la
vânzarea mărfurilor;
j) cheltuieli privind datoriile dubioase;
k) cheltuieli privind returnarea şi reducerea preţurilor la mărfurile vândute.
Cheltuielile generale şi administrative sunt cheltuielile privind deservirea şi
gestiunea întreprinderii în ansamblu. Acestea cuprind:
1. Cheltuielile privind retribuirea muncii personalului de conducere şi
gospodăresc, premiile de orice tip conform sistemelor existente la întreprindere,
adaosurile de orice tip, inclusiv:
a) sumele plătite pentru absenţele forţate sau îndeplinirea unui lucru plătit
insuficient în cazurile prevăzute de legislaţie;
b) suplimentele (adaosurile) plătite pentru concediul medical până la
nivelul salariului efectiv, stabilit de legislaţie;
c) diferenţa de salarii plătită lucrătorilor transferaţi de la alte întreprinderi
cu păstrarea în decursul unei anumite perioade a cuantumurilor salariului de
funcţie de la locul de muncă precedent, precum şi în cazul interimatului
provizoriu, dacă aceasta este prevăzută de legislaţia în vigoare;
d) recompensele unice pentru vechimea în muncă şi adaosurile pentru
vechimea în muncă la întreprinderea respectivă plătite salariaţilor în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
2. Contribuţiile pentru asigurările sociale şi cele medicale, fondul de pensii,
fondul de stat de plasare în câmpul muncii din suma cheltuielilor privind
retribuirea muncii;
3. Plăţile suplimentare, indemnizaţiile, sporurile, compensaţiile acordate
salariaţilor întreprinderii, inclusiv:
a) sumele plătite salariaţilor concediaţi de la întreprinderi din cauza
reorganizării acestora, reducerii personalului şi statelor;
 b) sumele plătite salariaţilor, inclusiv femeilor care educă copii, pentru
concediile acordate suplimentar;
c) sporurile la pensii, indemnizaţiile unice acordate salariaţilor care se
pensionează;
d) sumele plătite sub formă de compensare ca urmare a majorării
preţurilor, scumpirea alimentaţiei (bucatelor) la ospătarii, bufete şi
profilactorii sau acordarea ei la preţuri reduse sau gratuit (exceptând
alimentaţia specială pentru anumite categorii de salariaţi în conformitate cu
legislaţia);
e) compensarea daunelor cauzate de traumele în producţie şi plata
pensiei de invaliditate, indemnizaţiile unice în caz de deces al salariatului ca
rezultat al accidentului de producţie;
f) indemnizaţiile plătite atât în temeiul deciziilor judecătoreşti, cât şi fără
acestea în legătură cu pierderea capacităţii de muncă din cauza traumelor de
producţie;
g) sumele plătite salariaţilor-donatori de sânge pentru zilele examinării
medicale, donării de sânge şi pentru zilele de odihnă, acordate după fiecare zi de
donare a sângelui;
4. Ajutorul material acordat salariaţilor (inclusiv cota iniţială pentru
construcţia de locuinţe cooperatiste sau pentru rambursarea parţială a creditului
acordat în scopul construcţiei de locuinţe cooperatiste sau construcţiei individuale de
locuinţe);
5. Întreţinerea, uzura şi reparaţia mijloacelor fixe cu destinaţie administrativă,
gospodărească şi de protecţie a naturii (clădiri, construcţii etc.);
6. Amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală a întreprinderii;
7. Valoarea obiectelor de mică valoare şi scurtă durată în limita stabilită;
8. Uzura şi reparaţia obiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
9. Plata pentru chiria curentă a mijloacelor fixe, activelor nemateriale şi
obiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
 10. Cheltuieli de întreţinere a obiectelor şi mijloacelor fixe conservate în
conformitate cu actele normative în vigoare;
11. Cheltuielile aferente întreţinerii şi deservirii mijloacelor tehnice de
comandă, centrelor de telecomunicaţii, mijloacelor de semnalizare, centrelor de calcul
şi altor mijloace tehnice de comandă, care nu se referă la producţie (de exemplu,
cheltuielile pentru chirie a mijloacelor de telecomunicaţii, utilizate în scopuri de
conducere);
12. Cheltuielile poştale şi telegrafice; cheltuielile de întreţinere şi exploatare a
staţiilor de telefoane, computerilor, faxurilor, instalaţiilor de dispecerat, de radio şi
alte tipuri de telecomunicaţii utilizate pentru administrare şi care se includ în bilanţul
întreprinderii; cheltuieli tipografice, de întreţinere şi exploatare birotică; cheltuieli
pentru procurarea rechizitelor de birou, formularelor de evidenţă contabilă;
13. Plata serviciilor pentru dirijarea producţiei efectuată de terţe organizaţii în
cazurile în care, în statele de funcţiuni ale întreprinderii, nu este prevăzută
finanţarea unor servicii funcţionale sau când aceste întreprinderi nu sunt în stare să
asigure îndeplinirea unor lucrări necesare fără participarea organizaţiilor
specializate, inclusiv pentru executarea unor lucrări periodice la solicitarea
organelor de conducere de stat pentru îndeplinirea cărora nu este raţională
întreţinerea unui personal permanent, precum şi alte cheltuieli legate nemijlocit de
activitatea întreprinderii;
14. Cheltuielile privind paza obiectelor administrativ-gospodăreşti şi
asigurarea securităţii antiincendiare a acestora;
15. Cheltuielile de întreţinere a transportului auto de serviciu: remunerarea
salariaţilor care deservesc acest transport, valoarea combustibilului, lubrifianţilor şi altor
materiale, uzura şi reparaţia cauciucurilor, asistenţa tehnică a transportului auto;
cheltuieli de întreţinere a garajelor, arenda pentru garaje şi parcarea
autovehiculelor, cotele de amortizare şi cheltuielile pentru toate tipurile de reparaţie
a autovehiculelor şi clădirilor, garajelor, cheltuielile pentru închirierea autoturismelor
de serviciu;
16. Cheltuielile privind deplasările personalului de conducere;
 17. Cheltuielile de reprezentare;
18. Cheltuielile pentru măsurile de protecţie civilă, inclusiv uzura inventarului şi
mijloacelor fixe utilizate în aceste scopuri;
19. Plata compensaţiilor personalului administrativ de conducere a
întreprinderilor, activitatea de producţie a cărora este legată de necesitatea unor
deplasări sistematice în interes de serviciu, a cheltuielilor ce ţin de utilizarea în
aceste scopuri a autoturismelor personale;
20. Defalcările pentru întreţinerea aparatului de conducere a organizaţiilor ierarhic
superioare, a asociaţiilor, concernelor şi altor structuri şi organe de conducere;
21. Cheltuielile de sponsorizare;
23. Cheltuielile pentru asigurarea salariaţilor şi a bunurilor cu destinaţie
generală şi administrativă prevăzute de actele normative în vigoare;
24. Cheltuielile aferente angajării forţei de muncă;
25. Plata pentru diversele servicii prestate întreprinderii , în conformitate
cu contractele (acordurile) încheiate de către:
a) bănci, bursele de mărfuri, organizaţiile intermediare şi alte organizaţii;
b) organizaţiile consultative, juridice, informaţionale, de audit, traducători;
c) mass-media în legătură cu publicarea rapoartelor financiare;
26. Cheltuielile pentru pregătirea şi reciclarea personalului, inclusiv:
a) salariul lucrătorilor în timpul studiilor acestora cu scoaterea din producţie
în sistemul de perfecţionare a calificării şi de reciclare a cadrelor, precum şi sumele
plătite în conformitate cu legislaţia în vigoare pentru concediile de studii acordate
muncitorilor şi funcţionarilor, care au succese bune la învăţătură în
instituţiile de învăţământ superior şi mediu, seral şi fără frecvenţă, la
doctorantură cu frecvenţă redusă;
b) sumele plătite absolvenţilor şcolilor medii, profesional-tehnice şi tinerilor
specialişti care au absolvit instituţia de învăţământ superior sau mediu de
specialitate pentru deplasarea la locul de lucru, concediul înainte de începerea
activităţii, precum şi plata indemnizaţiilor;
 c) cheltuielile de întreţinere a instituţiilor de învăţământ, care se află la
bilanţul întreprinderii;
27. Cheltuielile pentru cercetări ştiinţifice;
28. Cheltuielile pentru invenţii şi raţionalizări cu caracter de producţie,
efectuarea lucrărilor experimentale, confecţionarea şi proba modelelor şi mostrelor în
baza invenţiilor şi propunerilor de raţionalizare, organizarea expoziţiilor,
concursurilor, trecerilor în revistă, acţiunilor de certificare şi a altor acţiuni privind
implementarea inovaţiilor şi propunerilor de raţionalizare, plata onorariilor şi alte
cheltuieli, cu excepţia cazurilor de capitalizare a acestora prevăzute de S.N.C. 9
"Contabilitatea cheltuielilor de cercetare, proiectare şi experimentare";
29. Cheltuielile privind reparaţia ambalajului folosit în multiplă circulaţie şi
returnabil, precum şi valoarea ambalajului, scos din uz ca urmare a uzurii naturale a
acestuia;
30. Impozitele şi taxele, conform legislaţiei în vigoare, precum şi impozitul pe
valoarea adăugată şi accizele nerecuperabile, cu excepţia impozitului pe venit;
31. Cheltuielile de judecată, cheltuielile de arbitraj şi taxele de stat;
32. Cheltuielile pentru procurarea literaturii de specialitate, actelor normative şi
instructive, precum şi abonarea la ediţii speciale (ziare, reviste etc.) necesare în
activitatea de producţie;
33. Cheltuielile pentru acţiunile de ocrotire a sănătăţii, organizarea timpului
liber şi a odihnei salariaţilor de la întreprindere, inclusiv pentru:
a) întreţinerea şi uzura utilajului şi încăperilor, acordate gratuit pentru
desfăşurarea activităţii culturale şi sportive;
b) întreţinerea obiectelor de ocrotire a sănătăţii, azilurilor pentru bătrâni
şi invalizi, instituţiilor preşcolare pentru copii din sistemul învăţământului
public, precum şi a obiectelor din fondul locativ (inclusiv uzura şi cheltuielile
pentru efectuarea diverselor tipuri de reparaţii);
c) achitarea din contul întreprinderii a foilor de tratament şi în case de
odihnă, organizarea excursiilor şi călătoriilor, ocupaţiilor în secţii sportive,
cercuri şi cluburi, a vizitării acţiunilor cultural-distractive şi sportive;
 34. Cheltuielile de organizare aferente desfăşurării adunărilor acţionarilor,
perfectării documentelor;
35. Alte cheltuieli.
Alte cheltuieli operaţionale, care cuprind:
1. Sumele cheltuielilor privind vânzarea altor active curente decât produse
finite, pentru arenda curentă;
2. Cheltuieli sub formă de amenzi, penalităţi, despăgubiri;
3. Plata dobânzilor aferente creditelor bancare şi împrumuturilor primite pe
termen scurt şi pe termen lung, cu excepţia cazurilor de capitalizare a acestora,
prevăzute în S.N.C. 23 "Cheltuielile privind împrumuturile";
4. Plata dobânzilor privind alte operaţii;
5. Plata dobânzilor privind împrumuturile expirate şi sancţiunile creditare;
6. Emisiunea şi difuzarea titlurilor de valoare pe termen scurt - obligaţiuni,
cambii şi alte titluri de valoare, plata comisioanelor pentru difuzarea acestora etc.;
7. Consumurile indirecte de producţie constante nerepartizabile;
8. Sumele diferenţelor dintre costul stocurilor de mărfuri şi materiale şi
valoarea realizabilă netă;
9. Lipsurile şi pierderile de la deteriorarea valorilor;
10. Producţia rebutată;
11. Alte cheltuieli operaţionale.

Cheltuielile activităţii de investiţii, rezultă din ieşirea activelor pe termen lung

şi cuprind: cheltuielile şi pierderile aferente ieşirii activelor nemateriale, activelor
materiale în curs de execuţie, terenurilor, mijloacelor fixe, resurselor naturale,
activelor financiare pe termen lung; cheltuieli din reevaluarea activelor pe termen
lung la ieşirea acestora; pierderile din participaţiile în alte întreprinderi şi din
operaţiuni cu părţile legate; valoarea pierderilor constatate în urma inventarierii
activelor pe termen lung.
 Cheltuielile activităţii financiare, rezultă din modificarea mărimii şi structurii
capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii. Acestea cuprind:
cheltuielile privind plata redevenţelor aferente activelor pe termen lung luate în
arenda finanţată; pierderile din diferenţele de curs valutar; plăţile calculate pentru
activele nemateriale luate în chirie; alte cheltuieli ale activităţii financiare.

Pierderi excepţionale, rezultă din evenimentele sau operaţiunile rare şi

netipice, care nu sunt legate de activitatea economico-financiară (ordinară) a
întreprinderilor.
Acestea cuprind: daunele provocate de calamităţile naturale; pierderile din
perturbaţiile politice; modificarea legislaţiei ţării; cheltuieli privind lichidarea
consecinţelor evenimentelor excepţionale.

Cheltuieli privind impozitul pe venit, reprezintă suma totală a cheltuielilor

privind impozitul pe venit, luată în considerare la calcularea profitului net al perioadei
de gestiune.

8.3. Veniturile întreprinderii: definirea şi structura lor

Venitul reprezintă afluxul global de avantaje economice în cursul perioadei de
gestiune rezultat în procesul activităţii ordinare a întreprinderii, sub formă de
majorare a activelor sau de micşorare a datoriilor, care conduc la creşterea
capitalului propriu, cu excepţia sporurilor pe seama aporturilor proprietarilor
întreprinderii.
Venitul reprezintă, pentru întreprindere, un indicator relevant care reflectă efectul
economic al activităţii economico-financiare într-o perioadă dată. Obţinerea unui cuantum
de venituri, capabil să asigure atât recuperarea integrală a consumurilor şi cheltuielilor
efectuate, cât şi obţinerea unui profit suficient pentru remunerarea acţionarilor şi finanţarea
dezvoltării întreprinderii, reprezintă un obiectiv major al fiecărei întreprinderi.
 În funcţie de sursele de intrare la întreprindere, veniturile se divizează în patru
grupe: venituri din activitatea operaţională, venituri din activitatea
investiţională, venituri din activitatea financiară şi venituri excepţionale.
Veniturile din activitatea operaţională cuprind sumele rezultate din activitatea de
bază a întreprinderii. Acestea includ:
a) veniturile din vânzări, la care se referă: încasările din vânzarea produselor,
mărfurilor, prestarea serviciilor; operaţiile de troc, operaţiile de construcţie;
b) alte venituri operaţionale care, la rândul lor, includ: sumele primite sau de
primit din ieşirea (vânzarea, schimbul) activelor curente cu excepţia produselor finite şi
mărfurilor; arenda curentă; amenzi, penalităţi, despăgubiri, recuperări de daune
materiale rezultate din modificarea metodelor de evaluare a activelor curente.
Veniturile din activitatea de investiţii cuprind sumele rezultate din ieşirea şi
recalcularea activelor pe termen lung ale întreprinderii; sumele încasate din
vânzarea activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe; dividende calculate;
dobânzile la titlurile de valoare procurate şi împrumuturile acordate; sume,
reprezentând diferenţe din reevaluarea activelor pe termen lung ieşite; sumele
ecartului de reevaluare aferente activelor pe termen lung ieşite; sumele obţinute din
lichidarea mijloacelor fixe peste valoarea probabilă rămasă.
Veniturile din activitatea financiară cuprind: sumele rezultate din transmiterea
în folosinţă altor persoane juridice şi fizice, pe un termen mai mare de un an, a
activelor nemateriale şi materiale pe termen lung; valoarea activelor intrate cu titlu
gratuit; venituri sub formă de diferenţe de curs valutar, subvenţii primite din buget;
prime, premii, sume sponsorizate etc.
Venituri excepţionale, la care se referă sumele primite de la organele de stat, de la
persoanele fizice şi juridice, companii de asigurări sub formă de recuperare a
pierderilor provocate de calamităţi naturale, perturbări politice şi alte evenimente
excepţionale.

8.4. Rezultatul financiar al întreprinderii: conţinut şi mod de exprimare

 Aprecierea nivelului de dezvoltare a întreprinderii, a modului în care sunt
utilizate resursele economice şi financiare de care dispune întreprinderea implică,
în mod necesar, măsurarea rezultatelor activităţilor desfăşurate. Aceste rezultate
pot fi exprimate în formă fizică şi/sau valorică.
Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii financiare este legată de
principalele particularităţi şi caracteristici specifice ale diferitelor valori de
întrebuinţare, fiind efectuată în unităţi naturale, în unităţi natural-convenţionale şi
în unităţi de timp de muncă: tone, m3, m2, litri, număr de unităţi, ore , km, etc.
Printre avantajele şi funcţiile indicatorilor fizici de exprimare a rezultatelor
întreprinderii enumerăm:
 forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea
şi mărirea comenzilor şi contractelor;
 oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai
activităţii economice (consumuri de materii prime, materiale,
energie etc.);
 permit calculul randamentului folosirii factorilor de producţie
(productivitatea muncii, randamentul mijloacelor fixe);
 permit elaborarea de indicatori utili în comparaţii internaţionale,
referitori la nivelul dezvoltării economice, precum: consumul
de energie electrică pe cap de locuitor, consumul de carne pe
cap locuitor etc.
Deşi relevanţi în caracterizarea performanţelor cantitative ale activităţii
întreprinderii, indicatorii fizici prezintă o deficienţă majoră legată de faptul că nu
suportă agregarea, neputând fi totalizaţi pentru produse sau servicii diferite,
exprimate în unităţi de măsură diferite. De aceea, în practică, se recurge la
evaluarea rezultatelor în unităţi valorice. Din cadrul indicatorilor de exprimare a
rezultatelor financiare ale întreprinderii fac parte:
1. volumul vânzărilor – exprimă valoarea producţiei fizice realizate în
decursul unei perioade. Se calculează conform formulei:
Vânzări nete = Qv ¿ Pv – TVA, unde
 Qv reprezintă volumul producţiei vândută, exprimat în unităţi fizice,
Pv – preţul de vânzare unitar,
TVA – taxa pe valoare adăugată.
Acest indicator permite să facem aprecieri cu privire la locul întreprinderii în
sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinii acesteia de a lansa şi
dezvolta diferite activităţi profitabile. Creşterea indicatorului, în raport cu media
pe ramură sau cu nivelul concurenţilor, semnifică o poziţie forte a întreprinderii pe
piaţa produselor şi serviciilor.
2. Profitul brut (PB), reprezintă rezultatul obţinut în urma vânzării
producţiei, prestării serviciilor şi executării lucrărilor. Se calculează ca diferenţa
dintre vânzările nete (VN) şi costul vânzărilor (CV)
PB = VN – CV
Creşterea vânzărilor nete într-un ritm superior creşterii costului reprezintă
principala condiţie de asigurare a eficienţei activităţii de producţie.
3. Rezultatul activităţii operaţionale (Rop)
Rop = PB + alte venituri operaţionale – cheltuieli comerciale – cheltuieli
generale şi administrative – alte cheltuieli operaţionale
Depăşirea cheltuielilor generate de activitatea de producţie şi comercializare a
bunurilor şi serviciilor şi celor de gestiune, în ansamblu, a întreprinderii de către
veniturile încasate din activitatea operaţională semnifică obţinerea de profit, care
constituie principalul garant al unui viitor prosper al întreprinderii.
4. Rezultatul activităţii investiţionale (Rinv) se calculează ca diferenţa dintre
veniturile investiţionale şi cheltuielile investiţionale. Rezultatul pozitiv (profit) ori
negativ (pierderi) generat de activitatea investiţională permite să facem aprecieri
asupra competenţei echipei manageriale de a estima şi plasa capitaluri pe termen
lung, de gestionare a acestora.
5. Rezultatul activităţii financiare (Rfin) se determină ca diferenţa dintre
veniturile şi cheltuielile legate de modificarea capitalului propriu şi celui
împrumutat.

6. Rezultatul activităţii economico-financiare = Rop ± Rinv ± Rfin

 7. Rezultatul excepţional se calculează ca diferenţa dintre veniturile
excepţionale şi pierderile ce apar în legătură cu apariţia unor evenimente
nefavorabile întreprinderii. Obţinerea profitului este posibilă în cazul în care echipa
managerială a putut să protejeze întreprinderea faţă de eventualele riscuri ce pot
apărea.
8. Rezultatul perioadei de gestiune până la impozitare se obţine prin
însumarea rezultatelor ce provin din cele patru activităţi ale întreprinderii:
operaţională, investiţională, financiară şi excepţională.
Dacă în urma calcului rezultă o mărime mai mare decât zero, este vorba de
profitul perioadei de gestiune până la impozitare; dacă rezultatul este negativ, este
vorba de pierdere. Profitul se supune impozitării, rezultând profitul net, cel care
rămâne la dispoziţia întreprinderii şi care reprezintă principala sursă de creştere
economică, dar şi motivaţia obiectivă a proprietarilor de a-l reinvesti în organizarea
producţiei de noi bunuri şi servicii cu scopul de maximizare în timp.

Etapele formării profitului

– costul vânzărilor Venituri operaţionale

– consumuri directe de materii prime
şi materiale – vânzări nete
– alte
– cheltuieli directe de venituri
retribuţieoperaţionale
a
muncii angajaţilor în activitatea
operaţională
– consumuri indirecte de producţie
– cheltuieli comerciale
– cheltuieli generale şi administrative
– alte cheltuieli operaţionale
 Rezultatul activităţii

economico–financiare

Rezultatul excepţional

Rezultatul perioadei de gestiune până la Impozit pe

impozitare venit

Profit net

Profitul net obţinut de întreprindere se repartizează în:

- constituirea fondului de remunerare a acţionarilor;
- constituirea fondului de rezervă;
- constituirea fondului de dezvoltare economică (fondul de investiţii) etc.
Optimizarea profitului constituie premisa realizării obiectivului strategic, de
perspectivă, al oricărui întreprinderi, care constă în creşterea valorii patrimoniale,
creşterea capacităţii concurenţiale, revenindu-i şi rolul de stabilizator al întregii
economii naţionale, asigurând stabilitatea socială şi chiar politică din ţară.

8.4. Profitul şi funcţiile sale

Profitul reprezintă expresia absolută a evoluţiei real-pozitive a întreprinderii.
Profitul este definit şi ca rezultatul sintetic financiar pozitiv al unei activităţi
productive, principalul indicator calitativ care exprimă eficienţa activităţii
productive.
Ca indicator de eficienţă a activităţii economice, profitul reprezintă ceea ce se
obţine în plus, faţă de cât s-a cheltuit în activitatea economică.
Metoda tradiţională de determinare a profitului constă în compararea
cheltuielilor reale efectuate de întreprindere pe parcursul unei perioade cu
veniturile reale obţinute în aceeaşi perioadă. Activitatea este eficientă dacă
veniturile depăşesc cheltuielile. Rezultatul pozitiv al diferenţei venituri-cheltuieli
semnifică existenţa la întreprindere a unui profit, care reprezintă sursa de stimulare
financiară a salariaţilor, de remunerare a acţionarilor şi sursa de autofinanţare a
activităţii.
Rezultă, deci, patru funcţii principale ale profitului:
1) funcţia de motivare a personalului angajat, respectiv a acţionarilor;
2) funcţia de creştere economică, profitul reprezentând principala sursă a
acumulărilor pe baza cărora se constituie investiţiile, sursă de bază a
creşterii economice.
3) funcţia de stimulare a iniţiativei economice, profitul determinând
acceptarea riscului de către întreprinzători şi, prin aceasta, contribuind la
stimularea producţiei de bunuri şi servicii, la creşterea productivităţii etc.
4) funcţia de control asupra activităţii întreprinderilor. Profitul este
principalul indicator ce stă la baza elaborării deciziilor privind activitatea
de viitor a întreprinderilor. El reprezintă un adevărat barometru, indicând
nu numai eficienţa, în general, ci pentru fiecare etapă din viaţa
întreprinderii: nivelul eficienţei, permiţând astfel efectuarea de
comparaţii şi analize profunde în legătură cu rentabilitatea întreprinderii.

8.6. Factorii care influenţează mărimea profitului

Mărimea profitului este influenţată de o serie de factori, care, în linii generale,
pot fi grupaţi în:
 1. Factori interni, printre care enumerăm: nivelul şi structura costurilor;
metodele de fundamentare a preţului pe bază de costuri, direcţiile de alocare a
capitalului; capacitatea de producţie; gradul de tehnologizare; calitatea şi suficienţa
stocurilor; capacitatea managerială de a elabora o strategie de dezvoltare clară, de a
orienta activitatea spre realizarea obiectivelor propuse etc.;
Pentru a atenua impactul acestor factori asupra mărimii profitului sunt
necesare eforturi în privinţa:
1) reducerii costului vânzărilor prin: diversificarea furnizorilor de materii
prime şi materiale şi alegerea acestora în funcţie de calitatea mărfurilor, care , la
rândul ei, se reflectă direct asupra competitivităţii produselor finite; reducerea
costurilor fixe prin modernizarea echipamentului existent, prin vinderea
mijloacelor fixe care staţionează;
2) accelerării vitezei de rotaţie a activelor curente prin aplicarea metodelor
adecvate de gestiune a stocurilor şi clienţilor;
3) modificarea sortimentului producţiei în concordanţă cu cererea pe piaţă şi
diversificării pieţei de desfacere;
4) extinderii dimensionale a întreprinderii ca urmare a promovării strategiei de
creştere adoptată etc.
2. Factori externi, precum dimensiunile pieţei; puterea de cumpărare a
consumatorilor; condiţiile pieţei financiare: rata dobânzii, condiţiile de creditare,
rata inflaţiei; potenţialul furnizorilor, care pot exercita influenţă asupra profitului
prin majorarea preţurilor şi prin calitatea mărfurilor livrate;
3. Factori exogeni: politica fiscală; politica de susţinere, de către stat, a unor
anumiţi agenţi economici; locul amplasării întreprinderii; caracterul de producţie al
întreprinderii; politica de susţinere, de către stat, a investitorilor străini, etc.
Măsura influenţei acestor factori asupra rezultatelor financiare ale
întreprinderii se calculează prin prisma a doi indicatori substanţiali:
1. Levierul operaţional
Levierul operaţional este definit, ca fiind ponderea pe care o deţină costurile
fixe în costurile totale ale unei întreprinderi, iar întreprinderea care are o pondere
însemnată de costuri fixe în totalul costurilor suportate într-o anumită perioadă,
este considerată întreprindere cu un grad ridicat al levierului operaţional. Creşterea
costurilor fixe în raport cu costurile variabile are ca efect volatilitatea rezultatului
din vânzări, astfel încât o reducere neesenţială a vânzărilor poate conduce la
depăşirea costurilor totale faţă de încasările din vânzări şi, respectiv, la
înregistrarea unui rezultat negativ.
Rezultatul obţinut din activitatea operaţională manifestă o anumită elasticitate
la variaţia volumului vânzărilor. În teoria economică, această variaţie se exprimă
conceptual prin efectul de levier operaţional. El arată modul în care este influenţată
mărimea profitului de o schimbare a vânzărilor. Această corelaţie, însă, nu este
directă, ci apare condiţionată de economia de scară. Fiecare nivel al producţiei se
realizează la un cost mediu unitar distinct, iar profitul este diferenţa dintre vânzări
şi costuri totale (CV).
Profitul = volumul vânzărilor – costurile variabile – costurile fixe
Dacă notăm cu:
%CV – ponderea costurilor variabile în cifra de afaceri, matematic relaţia se
scrie:
%CV = CV/CA → CV=%CV×CA, înlocuind în formula de calcul a
profitului, obţinem:
P = CA - %CV×CA – CF = CA(1 - %CV) – CF (precizăm că indicatorii
Volumul vânzărilor şi Cifra de afaceri sunt, în cazul calculării efectului de levier
operaţional, cu acelaşi înţeles).

Această relaţie poate servi ca bază pentru determinarea dispersiei şi abaterii

medii pătratice, ca parametri ce descriu riscul economic faţă de variaţia
elementelor cifrei de afaceri:
δ (P) = δ 2(CA) × (1 - %CV)2, de unde:
2

δ (P) = δ (CA) × (1 - %CV)

 Rezultă că riscul profitului este proporţional cu mărimea variaţiilor cifrei de
afaceri şi cu mărimea marjei asupra costurilor variabile (1 - %CV) 5. Dacă
ponderea costurilor fixe în total costuri ale întreprinderii este mare (mai mare decât
ponderea costurilor variabile), se spune că întreprinderea are un efect de levier
operaţional ridicat. În mediul de afaceri, existenţa unui efect de levier operaţional
ridicat înseamnă că o modificare relativ mică a vânzărilor va duce la o modificare
importantă a profitului. Din cele expuse, rezultă:
ΔP/P ΔP ΔCA ΔCA(1−%CV )−Δ CF ΔCA
E= ΔCA/CA = P : CA = CA(1−%CV )−CF / CA =

ΔCA(1−%CV ) ΔCA
CA (1−%CV )−CF / CA =
CA×ΔCA(1−%CV ) CA×(1−% CV ) CA
= ΔCA(CA(1−%CV )−CF ) = CA (1−%CV )−CF = CA−CF /(1−%CV )

Deoarece raportul CF/ (1-%CV) reprezintă pragul de rentabilitate, reiese

că efectul de levier operaţional se calculează conform formulei:

CA
Eop = CA−PR , unde PR reprezintă pragul de rentabilitate.
Astfel, mărimea profitului, riscul de obţinere a acestuia depinde de variaţia
cifrei de afaceri şi de situarea ei în raport cu pragul de rentabilitate. Cu cât nivelul
cifrei de afaceri este situat mai sus faţă de pragul de rentabilitate, cu atât riscul
întreprinderii este mai mic.
Având în vedere că pragul de rentabilitate poate fi exprimat şi prin relaţia:
CF
Q ¿ p = CF+Q ¿ v, de unde Q = p−v
Q prezintă cantitatea de producţie vândută,
p – preţ de vânzare,
CF – costuri fixe totale,
v-cheltuieli variabile pe unitate de produs, efectul levierului operaţional pune
în evidenţă şi variaţia profitului la modificările produse în volumul fizic al
5
Charreaux G., Gestion financiere, Litec, Paris, 1989, pag. 323-324.
producţiei vândute. Formula de calcul a efectului levierului operaţional, în acest
caz, este:
Q( p−v )
E= Q( p−v )−CF

Menţinerea vânzărilor la nivelul pragului de rentabilitate asigură

supravieţuirea întreprinderii şi nu dezvoltarea ei. Pragul de rentabilitate, la rândul
său, se atinge mai greu, când costurile fixe sunt mari. Creşterea costurilor fixe într-
un ritm mai mare decât cel al vânzărilor are ca efect creşterea costului total,
reducerea profitului.
Deci rezultă că întreprinderile care au un efect de levier operaţional înalt pot
obţine sporuri însemnate ale profitului prin creşterea producţiei, chiar dacă pentru
vinderea acestora va trebui să micşoreze preţul de livrare, fapt ce permite şi
lărgirea segmentului de piaţă deţinut.

2. Levierul financiar
Indicatorii economico-financiari ai unei întreprinderi vor înregistra nivele
satisfăcătoare, doar dacă volumul vânzărilor se va ridica de-asupra pragului de
rentabilitate. Rezultă că factorul decisiv în realizarea unei creşteri a profitului şi,
corespunzător, a rezultatului activităţii întreprinderii este volumul vânzărilor.
Creşterea vânzărilor va fi urmată de sporirea profitului doar în cazul, în care
ritmul de creştere a vânzărilor va fi superior ritmului de creştere a costului
vânzărilor.
În acelaşi timp, creşterea vânzărilor trebuie să fie susţinută de creşterea
capacităţilor de producţie, care poate antrena, la rândul său, dificultăţi financiare
majore prin accentuarea gradului de îndatorare, prin reducerea posibilităţilor de a
primi noi credite, de a suporta şi restitui anuităţile legate de ele.
Creşterea gradului de îndatorare poate contribui, însă la sporirea profitului
până la un anumit nivel al îndatorării, până la nivelul la care costurile totale,
inclusiv plata dobânzilor va putea fi acoperită prin veniturile generate de activitatea
operaţională a întreprinderii.
Efectul îndatorării asupra rentabilităţii întreprinderii se exprimă prin prisma
efectului de levier financiar:
DAT
Ee.f. = (Re - Rd) × CP
Efectul de levier financiar pune în evidenţă creşterea ratei de remunerare a
capitalului propriu, ca urmare a influenţei costurilor fixe formată, în principal, din
datorii pe termen lung asupra profitului întreprinderii.
Rezultatele financiare ale întreprinderii sunt dependente şi de rentabilitatea
activelor.
Întrucât efectul de levier financiar este direct proporţional cu diferenţa dintre
rata rentabilităţii economice a întreprinderii şi rata dobânzii, rezultă că creşterea
rentabilităţii economice va produce o creştere a rentabilităţii financiare, respectiv a
profitului. În acest context, rentabilitatea se calculează ca raportul dintre profitul
rezultat din activitatea economico-financiară a întreprinderii şi efortul exprimat
prin cantitatea factorilor utilizaţi pentru obţinerea acestui rezultat:
(Rentabilitatea economică = Profit/ total activ)

8.7. Indicatorii rentabilităţii

Capacitatea întreprinderii de a produce un excedent financiar din activităţile
desfăşurate nu poate fi apreciată în mod pertinent, decât în raport cu mijloacele
investite pentru obţinerea lor.
Măsura în care resursele materiale şi financiare au permis întreprinderii să
realizeze profit se numeşte rentabilitate. Rentabilitatea se calculează, în acest
context, ca raportul dintre profitul rezultat din activitatea economico-financiară a
întreprinderii şi ansamblul de resurse utilizate în acest scop.
Sistemul de rate al rentabilităţii include:
Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv). Această rată indică profitul obţinut la un
leu vânzări.
 Rv = Profit din vânzări x 100% sau Rv = Profit brut x 100%
Volumul vânzărilor Vânzări nete
Prin compararea acestui indicator cu media pe ramură, se poate aprecia în ce
măsură întreprinderea a asigurat potenţialul pieţei, precum şi eficienţa aplicării
politicilor de piaţă şi de preţuri adoptate de întreprindere.
Rata rentabilităţii faţă de resursele consumate (Rcont)

Rcost = Profit brut x 100%

Costul vânzărilor

Realizarea unui profit satisfăcător condiţionează capacitatea întreprinderii de

a remunera convenabil capitalurile de care dispune, de a menţine potenţialul său
tehnic şi economic, de a asigura o dezvoltare raţională ţinând cont de evoluţia şi
tendinţele conjuncturale.
Rentabilitatea economică. Exprimă gradul de valorificare al capitalului total
şi reflectă câte unităţi monetare au fost necesare întreprinderii pentru a obţinerea
unei unităţi convenţionale de profit, indiferent de sursa atragerii acestor mijloace.

Profit până la impozitare

Re= ¿ 100%
Total active

În ţările cu economie dezvoltată, se consideră corespunzătoare o rentabilitate

economică mai mare de 25%, ceea ce înseamnă că, în maxim 4 ani, întreprinderea
îşi poate reînnoi capitalurile angajate prin profitul obţinut.

Rentabilitatea financiară ( Rf ). Exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza

profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Rentabilitatea
financiară reflectă scopul final al acţionarilor unei întreprinderi, exprimat prin rata
de remunerare a investiţiei de capital făcută de aceştia în procurarea acţiunilor
întreprinderii sau a reinvestirii totale sau parţiale a profiturilor ce le revin pe drept.
Se calculează conform formulei:
Profit net
Rf = ¿ 100%
Capital propriu

În condiţiile economiei de piaţă, este necesar ca rata rentabilităţii financiare să

fie superioară ratei dobânzii pe piaţă, ceea ce conduce la creşterea cursului bursier
al acţiunilor, la atragerea noilor acţionari.