TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN

RECUPERAREA BOLNAVILOR CU AFECŢIUNI ORTOPEDICO-

TRAUMATICE ALE APARATULUI LOCOMOTOR.

Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în principal

accidentelor (de muncă, de circulaţie, etc.) interesează atât capacitatea
fizică cât şi psihică a celor în cauză, uneori până la scoaterea lor din
activitate.
Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este însemnată, iar
consecinţele destul de importante atât prin gravitatea lor cât şi prin
durata invalidităţii pe care o antrenează.
Persoanele aflate într-o astfel de situaţie, datorită scoaterii pe o
perioadă de timp din activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa fizică
generată de traumatism pot avea tulburări ale stării psihice, urmare a
izolării ce rezultă din invaliditatea respectivă.
Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor afecţiuni a căror 
recuperare este uneori de lungă durată, sunt complexe: fizico-psiho-
sociale. Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a
bolnavului respectiv.
Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de
convalescenţă se poate realiza apelând în paralel cu actul medical (în
completarea acestuia) la terapii recuperatorii care vizează în primul rând
autonomia bolnavului.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice
completează efectele medicale curative şi preventive, alături de celelalte
metode de reeducare (ortopedia, chirurgia plastică, kinetoterapia).
Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil
la viaţa anterioară accidentului (îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică
bună.
Activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de
medicul specialist în urma unor testări a bolnavului în privinţa

1
potenţialului său funcţional recuperat, cu participarea psihologului şi a
ergoterapeutului.
Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale
membrelor 
Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă deosebită în
cazul traumatismelor membrelor superioare la care se urmăreşte
redobândirea forţei, mobilităţii, prehensiunii, coordonării, abilităţii,
preciziei.
Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl are exerciţiul fizic,
mişcarea naturală, prin activităţi normale. Nu sunt excluse nici
elementele de mecanică (aparate, dispozitive) pentru a ghida şi susţine
mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat necesare.
Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea traumatismelor 
membrelor, ergoterapia constituind o prelungire a acesteia.
Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi tâmplăria permit o
instruire destul de rapidă pentru obţinerea unor obiecte.
Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită subiectului repetarea
aceloraşi mişcări, dozarea lor făcându-se în acord cu progresul realizat.
Dispozitivele de lucru în aceste domenii (activităţi - ţesut,
tâmplărie) au (în atelierele de ergoterapie) posibilităţi de reglare, de
adaptare la posibilităţile pacientului, pe care ergoterapeutul le poate
utiliza în cazul în care observă oboseala pacientului sau apare durerea.
Alegerea activităţii se face de comun acord cu pacientul, căruia i se
explică atât modul de acţionare cât şi influenţa gesturilor asupra
progresului recuperării.
Instruirea se face treptat, în condiţii ce respectă posibilităţile de
moment ale pacientului, urmărindu-se reantrenarea în muncă.
Exersarea acestor deprinderi se face după programul
kinetoterapeutic, timp de 1/2-1 oră, consolidând efectele celorlalte
metode de recuperare.
Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi au efecte benefice
asupra stării psihice a bolnavului, rol recreativ şi de destindere.

2
 În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării unor segmente,
terapia ocupaţională şi ergoterapia au rolul de a-l educa pe invalid în
vederea reluării activităţilor specifice autoservirii, a recâştigării
independenţei în viaţa cotidiană.
Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect socio-profesional
adaptată  posibilităţilor restante.

 Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului

locomotor 
Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatului
locomotor trebuie folosite cât mai precoce, incluse în complexul
tratamentelor recuperatorii, adaptate stării generale a bolnavului,
stadiului şi formei leziunilor suferite.
Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt aplicate de
specialişti, încercând să dezvolte calităţi şi deprinderi cu un scop precis,
motivat.
Obţinerea mişcărilor poate fi ajutată de mecanisme concepute
special  pentru o anumită mişcare, iar instrumentele sunt reglate sau
modificate după nevoie.
Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională şi ergoterapie poate
începe încă din faza în care bolnavul este “la pat”, când nu se poate
deplasa în atelierul de ergoterapie, prin adaptări speciale, în scopul
îndepărtării monotoniei, oferindu-i o preocupare cu efecte terapeutice
asupra segmentului lezat, dar şi de întreţinere a întregului organism.
Dintre acestea amintim:
- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru
picior: jocul de minifotbal, etc.);
- ţesutul la război sau gherghef;
- modelaj în plastilină;
- decupaje;
- desen, pictură;
- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;

3
 - dactilografie recreativă;
- activităţi utilitare şi gospodăreşti.
Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea autoservirii: mâncatul,
îmbrăcatul şi dezbrăcatul, spălarea, bărbieritul.

Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu

traumatisme ale aparatului locomotor 

În cazul unor traumatisme grave, recuperarea integrală a

deficitelor nu este întotdeauna posibilă, fiind necesară orientarea sau
reorientarea profesională a  persoanelor în cauză.
Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în conformitate cu
infirmitatea sau deficienţa lor, cu aptitudinile fizice şi intelectuale ale
pacientului.
Analizarea fiecărei situaţii va urmări:
- atitudinea caracteristică, poziţia şi durata solicitată în activitatea
respectivă;
- mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul solicitate;
- solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale şi ale reflexivităţii;
- contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu care vine în
contact.
În cadrul orientării şi reorientării profesionale trebuie urmăriţi cei
patru  parametri vitali ai fiecărui individ; capacitate morfofuncţională,
stare psihică,  pregătire profesională şi conduită socială, care trebuie să
obţină valori optime.
Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au suferit
traumatisme ale aparatului locomotor includ terapia ocupaţională şi
ergoterapia ca metode terapeutice preţioase, experienţa acumulată pe
plan mondial dovedind acest fapt.