Sunteți pe pagina 1din 787

PERCY ÎNVINGE TREI

CAMPIONI MONDIALI

————— de —————

Herbert Wulfner

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 01
— Herbert Wolfner
————————————————————————

CUPRINS

I. REGELE ANGLIEI — NU!................................................3


II. FIECARE OM ARE SLĂBICIUNI...................................10
III. PANGLICA ALBASTRĂ................................................15
IV. TIGRUL DIN WHITECHAPEL.......................................23
V. «LOVITURA» PERCY.....................................................29

—2
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

I. REGELE ANGLIEI — NU!


MISTER PERCY STUART — DA!
La o masă lungă, acoperită cu negru, din sala indiană a «Excentric-
Clubului», se găseau adunaţi cei 197 de membri ai acestei extraordinare
şi distinse asociaţii din New-York.
Servitorii în costume indiene serveau şampanie, ţigări de foi şi
ţigarete. Cu aceşti servitori, membrii clubului se înţelegeau printr-un
sistem anumit de semne, întrucât originalii lachei erau surdo-muţi.
Trebuiau să fie astfel, potrivit paragrafului 94, aliniatul B., din
regulamentul interior al «Excentric-Clubului».
Servitorii surdo-muţi nu pot divulga secrete, pentru că nu le aud.
Propunerea făcută înainte cu doi ani de un membru al clubului, ca
servitorii să fie şi orbi, a căzut la vot, din motive lesne de înţeles.
Cine erau însă membrii «Excentric-Clubului?»
Oameni bogaţi şi distinşi, dar plictisiţi de ritmul monoton al vieţii,
care căutau să se distreze, oferind mereu lumii câte ceva nou şi uluitor,
pentru a dovedi că «Excentric-Cubul» a născocit din nou o ispravă
«nemaiauzită».
Căci pe întreg pământul nu exista nicio chestiune, care să fie atât de
extravagantă, de primejdioasă sau de costisitoare, încât să treacă drept
«imposibilă» sau «irealizabilă» pentru membrii clubului. Putea deveni
membru al clubului numai acel care dăduse dovada unui curaj şi a unui
calm extraordinar.
William Spencer, preşedintele clubului, apăsă pe unul din
numeroasele butoane din faţa sa şi în aceeaşi clipă se auzi detunătura
unui tun, care se găsea în subsolul clădirii.
Imediat, amuţiră toate glasurile. Se făcu o tăcere ca de moarte, căci
această detunătură înlocuia la «Excentric-Club» tradiţionalul clopoţel de
la adunările altor societăţi.
Preşedintele Spencer, de o statură elegantă şi zveltă, cu barbă albă şi
cu un păr mare, pieptănat cu îngrijire, se sculă, spunând cu glasul său

—————————————————————————————
——— 3 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
sonor:
— «Prieteni, am să vă fac două comunicări, care sunt de mare
importanta pentru voi.
Întâi: membrii «Excentric-Clubului» au atins numărul care nu mai
poate fi depăşit. Statutul nostru prevede, după cum ştiţi, că nu pot face
parte din club mai mult de 197 de membri».
— «Bravo, bravo, trăiască «Excentric-Clubul»!
— «Şi acum, cea de-a doua comunicare», continuă preşedintele:
mister Percy Stuart, tânărul gentleman, cunoscut în întreg Now-Yorkul,
care, după cum ştiţi cu toţii, este multimilionar şi aparţine unei familii
foarte distinse, mi-a trimis o scrisoare, pe care îmi voi permite imediat să
v-o citesc».
Preşedintele scoase scrisoarea din buzunar, o deschise şi, în mijlocul
celei mai adânci tăceri, o citi:
«Domnului Preşedinte al «Excentric Clubului»!
«În ultimii trei ani, am încercat de 57 ori să devin membru al
«Excentric-Clubului». Am fost însă respins de 57 ori, din motive pe care
nu le cunosc.
Aventurile mele, pe care le-am trăit de la vârsta de 15 ani, atât în
America cât şi în Europa, sunt cunoscute în întreaga lume. Ele au făurit o
anumită aureolă numelui meu. În baza sensului şi scopurilor «Excentric-
Clubului», sunt deci îndreptăţit să pretind primirea ca membru.
Domnule preşedinte, mă anunţ prin prezenta pentru a 58-a oară şi-mi
permit a vă comunica respectuos că, în cazul că voi fi respins şi de astă
dată, vă voi lovi cu cravaşa în public, atât pe dv., cât şi pe ceilalţi 196
membrii ai Clubului, unul după altul.
Până atunci, permiteţi-mi însă, a vă exprima deosebita şi distinsa mea
stimă.
Rămân devotatul Dv.
Percy Stuart»
— «Dar asta e nemaiauzit», izbucniră dintr-odată mai multe voci
iritate: «Suntem pur şi simplu ameninţaţi»! Şi unul din membrii clubului
— înalt, slab, cu părul roşu-blond şi cu un cap care semăna cu cel al unui

—4
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

uliu — se ridică şi strigă enervat:


— «Nu trebuie permis acestui Percy Stuart să treacă pragul casei
noastre. Am jurat, în una din şedinţele anterioare, că voi renunţa la
calitatea mea de membru al clubului, dacă Percy Stuart trece pragul
acestei săli».
— «În cazul acesta, poţi rămâne liniştit membru al clubului, d-le
baronet Mac Hollister», răsună în clipa aceea o voce clară, «căci Percy
Stuart nu trece pragul casei. El vine la voi pe fereastră!»
Unul din uriaşele geamuri se prăbuşi cu zgomot asurzitor, iar prin
deschizătura astfel formată, un tânăr elegant îmbrăcat sări în sala
clubului, situată la al treilea etaj.
— «Bună seara, gentlemeni», zise Percy Stuart şi se înclină
surâzător, desfătându-se să sfideze privirile uimite ale celor 197 de
membrii ai clubului, — «nu e nevoie să mă recomand, căci fiecare dintre
dv. mă cunoaşte. Ei bine, sunt aici şi cer răspuns la întrebarea mea: voiţi
să mă primiţi ca membru al clubului, sau preferaţi cravaşa? »
Se iscă o larmă asurzitoare, însă preşedintele restabili imediat liniştea.
— «Trebuie să mărturisesc», spuse preşedintele surâzând, «că mister
Percy Stuart nu s-a prezentat într-o manieră prea excelentă. În ce
priveşte ameninţarea sa cu cravaşa, nu sunt însă supărat, întrucât gândesc
că nu poate fi ceva mai excentric decât a încerca să obţină primirea în
clubul nostru prin astfel de mijloace».
— «Protestez! », strigă baronetul Mac Hollister.
— «E natural să protestezi», răspunse Percy Stuart, «suntem doar
duşmani vechi».
— «Domnilor din «Excentric-Club», se adresă apoi Percy Stuart
celorlalţi membri. «Supuneţi-mă celui mai sever examen, cereţi-mi cu
acest prilej să mă ruinez, trimiteţi-mă în «ţările de foc» sau la Eschimoşi,
pretindeţi-mi să încerc un zbor în planeta Marte, dar nu mă înjosiţi
refuzându-mi primirea în club».
— «Suntem 197 de membri», rosti furios baronetul roşcovan, «asta
înseamnă că niciun om de pe pământ nu mai poate fi primit ca membru,
de ar fi el chiar şi regele Angliei!»

—————————————————————————————
——— 5 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
— «Da, regele Angliei nu poate fi primit, eu însă sunt Percy Stuart şi
vă rog să nu uitaţi acest lucru, domnilor!»
Râsete şi chiar unele aplauze izbucniră la aceste cuvinte. Numai
baronetul irlandez măsură din cap până în picioare pe tânăr, aruncându-i
priviri de ură.
— «Vom lua în discuţie chestiunea d-tale, mister Percy Stuart, şi vom
decide chiar astăzi», spuse bătrânul preşedinte. «Luaţi, vă rog, loc pe
scaunul liber din mijlocul sălii!»
— «Mulţumesc, domnule preşedinte». La aceste cuvinte, Percy Stuart
se aşeză comod pe scaunul de piele, dar în aceeaşi clipă, podeaua se
deschise sub el, iar scaunul dispăru cu tot cu tânăr, coborându-se în una
din sălile subterane de aşteptare.
Percy Stuart se văzu deodată la o mare adâncime, într-o cameră
îngustă, care era luminată cu o flacără slabă de gaz. Abia se opri scaunul,
când din toate părţile coborâră perdele întunecate.
Oricare altul s-ar fi înspăimântat, dar Percy Stuart rămase pe deplin
liniştit în scaunul său şi privi calm de jur împrejur.
Micul cabinet era împrejmuit cu pereţi de sticla, care nu păreau să fie
prea rezistenţi. După unul din aceşti pereţi se găsea un leu uriaş, care la
vederea lui Percy se ridică cu un muget înspăimântător, încercând să
spargă geamul de sticlă. Alături de această bestie, era adăpostit un tigru
sălbatic, iar în dosul unui alt geam, Percy zări un şarpe uriaş.
«Drăguţă menajerie», murmură Percy Stuart, aprinzându-şi o ţigară.
«Lipseşte numai baronetul Mac Hollister, ca să fie reprezentate cele mai
selecte bestii ale globului».
Percy căscă şi se lăsă cu voluptate în voia somnului. E de mirare oare
că era obosit, după ce timp de trei zile şi trei nopţi fusese fără întrerupere
la volanul maşinii sale? Percy Stuart se aprindea uşor, expunându-se la
orice pericol. De aceea, n-a putut refuza pe simpatica dansatoare de la
baletul Operei, care îşi exprimase un capriciu curios: ca împreună cu
Percy Stuart să străbată în timp de trei zile, în automobilul acestuia,
teritoriul Statelor Unite. Percy nu era omul care să socoată că un astfel
de capriciu e irealizabil. De aceea, a făcut pe placul fetei. Şi ar mai fi

—6
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

rămas încă o zi în voiaj, dacă ea i-ar fi cerut-o. Acum însă, după


terminarea călătoriei, se simţea obosit.
Şi pe când bestiile îl priveau setoase de sânge, neîncetând încercările
lor zadarnice de a ajunge la el, Percy îşi înclină capul pe umăr şi adormi
liniştit.
El se deşteptă abia în momentul când scaunul se ridică din nou în sus.
Ajungând iarăşi în sala indiană, preşedintele i se adresă cu cuvintele:
— «Mister Percy Stuart, îţi fac plăcuta comunicare că, pentru d-ta,
suntem decişi să schimbăm statutele. Membrii «Excentric-Clubului» îţi
cer însă să dai dovada însuşirilor d-tale. Eşti gata» — vocea
preşedintelui Spencer luă un ton aproape solemn — «eşti gata mister
Percy Stuart să dezlegi atâtea probleme câţi membrii sunt acum în clubul
nostru?»
— «Ar fi deci 197», răspunse Percy Stuart. «Desigur, sunt gata,
domnule preşedinte».
— «Te fac atent că examenul nostru pune la cele mai grele încercări
puterile d-tale fizice şi morale. Vei fi încercat asupra curajului, energiei
şi rapidităţii hotărârilor d-tale. Vei fi expus celor mai grozave pericole.
Va trebui să renunţi la tot ce ai iubit până acum şi să iubeşti ceea ce până
în prezent n-ai putut suferi».
— «Domnule preşedinte», răspunse vesel Percy Stuart, «cereţi-mi să
mă transform într-o balenă şi mă voi strădui s-o fac».
— «Bine», spuse preşedintele, ridicând o scrisoare sigilată. «Primeşti
acum prima misiune. Dacă acesta va fi îndeplinită, îţi voi transmite
printr-un curier o a doua scrisoare, conţinând cea de a doua misiune. Poţi
acum să deschizi scrisoarea şi s-o citeşti în prezenţa noastră».
— «Daţi-mi voie domnule preşedinte şi dv. domnilor din club, să vă
mulţumesc pentru bunăvoinţă. Mă voi strădui să fac cinste «Excentric-
Clubului» şi sunt ferm hotărât să îndeplinesc cele 197 de misiuni,
presupunând bineînţeles că viaţa ce am de trăit îmi va ajunge în acest
scop şi că nu voi muri în încercarea de a îndeplini una din ele. De se
întâmplă asta, veţi avea bunăvoinţa să-mi ardeţi corpul şi să împrăştiaţi
cenuşa mea în cele patru vânturi».

—————————————————————————————
——— 7 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
Cu o mişcare agilă, Percy Stuart deschise apoi plicul şi citi cu glas
tare:

PRIMA MISIUNE:

«În trei zile consecutive, Percy Stuart va provoca pe trei campioni


mondiali. Şi anume:
În prima zi: pe cavalerul Giuseppe Biancini, renumitul campion de
scrimă, care se găseşte în New-York, Hotel Savoy.
A doua zi: pe Fred Willington, campionul mondial de înot (New York,
Swimming Club).
A treia zi: pe Joe Janson, supranumit «Regele negru al boxerilor» şi în
prezent starul şi atracţia teatrului «Cristal-Pallace» din New-York.
Chiar dacă Percy Stuart va fi învins numai în una din aceste lupte,
prezenta misiune va fi considerată ca neîndeplinită».
«Excentric-Club».

—8
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

II. FIECARE OM ARE SLĂBICIUNI

— «Bună dimineaţa, mister Burns, — sper că eşti bine sănătos!»


Cu aceste cuvinte intră Percy Stuart a doua zi dimineaţa în sala pe
care mister Burns, cel mai renumit antrenor sportiv din New York, o
amenajase pentru exerciţiile sale şi în care îşi preda şi lecţiile.
Mister Burns, un bărbat zvelt, puţin încărunţit, îşi făcea tocmai
pregătirile pentru începerea antrenamentului zilnic la «sacul de nisip».
Exerciţiile la «sacul de nisip» cer celui ce le face să dea loviturile de
box, dar într-un sac atârnat de plafon, antrenându-şi astfel corpul prin
încordarea forţelor, tot aşa ca şi când ar lupta cu un adversar veritabil.
— «Ce surpriză plăcută că te văd iarăşi la mine după un timp
îndelungat», spuse antrenorul, scoţându-şi mănuşile de box.
— «Să nu-şi amintească elevul recunoscător de bătrânul său
profesor?», răspunse Percy Stuart, strângând călduros mâna antrenorului.
— «Vin la d-ta, mister Burns, pentru ca să-ţi cer sfatul într-o
chestiune foarte importantă. Ce părere ai despre următoarele: voi putea
învinge oare pe cavalerul Giuseppe Biancini, renumitul campion de
floretă? Voi reuşi să întrec cu mare distanţă pe Fred Willington, faimosul
campion de înot? Şi în fine, voi putea învinge oare pe Joe Janson, Regele
boxerilor? Căci mi-am pus de gând să provoc pe aceşti trei campioni
mondiali. Da, pot să-ţi mărturisesc că provocările le-am şi expediat în
scris».
Antrenorul Burns, pe care uimirea îl sufocase, trebui să-şi revină mai
întâi în fire, ca să poată răspunde:
— «Du-te la un medic de nervi, mister Stuart. Nu-mi lua în nume de
rău acest sfat, dar e singurul pe care ţi-l pot da. Vrei să-l învingi pe
cavalerul Giuseppe Biancini? Dar ăsta e de neînvins, căci înainte ca să-i
poţi da d-ta o singură lovitură, te va străpunge din primul moment.
Iar cine vrea să-l întreacă la înot pe Fred Willington, trebuie să fie mai
viguros ca o stâncă. Şi chiar dacă ţi-ar reuşi s-o termini bine cu primii
doi adversari, ceea ce e imposibil, tot nu vei triumfa prea mult, căci Joe

—————————————————————————————
——— 9 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
Janson, boxerul negru, te va face «knockout» din prima repriză, ca să nu-
l uiţi toată viata. Caută-ţi mai bine altă distracţie, decât s-o începi cu cei
trei campioni mondiali!»
— «Dar ştii prea bine, prietene Burns», spuse Percy Stuart, «că patru
ani de-a rândul am fost campionul Universităţii din Harvard. M-ai
instruit doar destul timp şi m-ai asigurat că sunt un sportsman de prima
clasă!»
— «Asta eşti, dar aici e vorba de trei campioni mondiali şi fiecare din
ei e neîntrecut în sportul său. Mai bine retrage nenorocitele de provocări.
Te conjur, fă aşa fel ca să rămâi cel puţin om de onoare!»
— «Imposibil. Am provocat pe cei trei campioni fără să-mi dau
numele. Voi purta mască pe timpul luptelor, căci nu sunt deloc dispus să
mă expun aplauzelor sau huiduielilor publicului. Am promis lui
Giuseppe Biancini, lui Fred Willington şi lui Joe Janson câte 50.000 de
dolari, în caz când unul din ei mă va învinge. Banii sunt depuşi la «New
York City Bank», iar mâine seară are loc prima luptă: cea cu cavalerul
Biancini, la circul Barnum!»
— «Dar cel puţin, nu-i aşa că loviturile vor fi numai marcate?»,
întrebă mister Burns foarte îngrijorat.
— «Din contră, dragul meu, ne vom lupta cu pieptul gol. Fiecare
împunsătură va fi reală şi va curge sânge».
— «Nenorocitule!», strigă Burns, frângându-şi mâinile: «Ţi-ai
comandat sicriul? Eu am să-mi procur din timp crep de doliu pentru
pălărie!»
— «Şi nu-mi poţi da oare nici un sfat, cum aş putea să-l înving pe
cavalerul Biancini?», întrebă Percy Stuart. «Fiecare om are anumite
slăbiciuni! Gândeşte-te Burns, n-am putea întinde vreo cursă lui
Biancini?»
— «O cursă? Ar trebui să-i legi mâinile la spate, căci altfel sunt sigur
că te va străpunge. Dar, stai, ţi-aş putea destăinui o particularitate a lui
Biancini, pe care e bine s-o cunoşti, cu toate că în cazul d-tale nu ţi-ar
folosi prea mult. Cavalerul Biancini, italian ca şi toţi ceilalţi campioni ai
floretei, are o tânără şi adorabilă soţie, cu care s-a căsătorit acum şase

— 10
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

luni».
— «O femeie!», exclamă Percy Stuart, «vezi, dragul meu, că omul
nostru îşi are slăbiciunea lui. Soţia iubită înseamnă pentru bărbatul ei o
mare slăbiciune».
— «Mai departe îţi pot comunica», continuă Burns, «că Biancini e de
o gelozie nebună din cauza fermecătoarei sale Fioretta, care într-adevăr e
o veneţiană de rară frumuseţe. N-o lăsă nici o clipă singură; iar când se
luptă, ea e nelipsită într-o lojă, ca el s-o poată vedea în orice moment.
Privirea ei îi dă putere şi avânt, surâsul ei îl electrizează, un singur
cuvânt, un singur strigăt al ei, şi adversarul este învins».
— «De minune!», răspunse Percy, «desigur că Biancini va aduce pe
tânăra sa soţie la circ. Vezi, dragul meu Burns, ştiam eu că numai d-tale
trebuie să mă adresez pentru a afla ceva interesant. Nu-i aşa că şi
campionul mondial de înot Fred Willington are oarecare slăbiciuni?»
— «Willington? El e un mare şmecher. Pe timpuri a fost poliţist în
Londra, avându-şi postul la un pod, care din întâmplare era tocmai acela
de pe care se aruncau în Tamisa cei mai mulţi sinucigaşi. În astfel de
cazuri, Willington sărea după ei în apă, dovedind că e un atât de bun
înotător, încât lumea începu să se intereseze de el. Acum, fostul poliţist
câştigă o avere considerabilă ca înotător de profesie. Între noi fie vorba
însă, Willington e un mare laş».
— «Laş? Cel mai bun înotător din lume?»
— «Da, când e în apă se simte în largul lui, dar crede-mă, Fred
Willington suferă de mania persecuţiei.
Când era încă poliţist a arestat pe un faimos criminal, care teroriza pe
atunci Londra. Îţi vei fi amintind, desigur, numele lui: era supranumit
«tigrul din Whitechapel» şi avea pe conştiinţă mai multe omoruri decât
fire de păr în cap».
— «Exact», spuse Percy, «Tom Graham; tigrul din Whitechapel. Pe
ăsta îl poţi vedea — în hainele cu care a fost arestat — în secţia
monştrilor din muzeul figurilor de ceară, din strada 56. Va să zică, Tom a
fost arestat de Fred Willington?»
Mister Burns dădu din cap, în semn de afirmare.

—————————————————————————————
——— 11 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
«Acesta arestare i-a dus multe ponoase. Când Tom se găsea în faţa
juraţilor, Willington a depus împotriva lui. Tom a jurat că se va răzbuna
oribil, dacă va reuşi vreodată să evadeze din închisoare. De atunci, fostul
poliţist e obsedat de teama că Tom Graham şi-ar puţea recâştiga
libertatea, punându-şi apoi în aplicare ameninţarea. Frica l-a făcut să
părăsească Anglia şi să se stabilească în Statele Unite. Ha, ha, ce spui de
slăbiciunea asta?»
— «Spun, mister Burns», exclamă triumfător şi plin de bucurie Percy
Stuart, «spun că eşti un om de ispravă şi că găseşti totdeauna un sfat bun
şi un ajutor pentru prieteni. Dar mai departe… Ce ştii despre Joe Jansen,
boxerul negru?»
Antrenorul aruncase într-un colţ ţigareta fină pe care i-o oferise Percy
Stuart, aprinzându-şi apoi luleaua sa scurtă:
— «Despre acesta ştiu numai că e un uriaş de neînvins. E tare ca
fierul şi cu muşchii ca de oţel. În plus, e şi foarte şiret, neîncrezător şi
prudent. Nimeni nu-l poate înfrunta».
— «De lupta cu regele boxerilor nu mă tem», răspunse Percy Stuart,
«căci pe terenul acesta mă simt destul de tare. Vei veni astă seară la
circul Barnum?»
— «Pentru numele lui Dumnezeu!» strigă Burns, alergând după Percy
Stuart, care pusese mâna pe clanţa uşii. «Doar nu te gândeşti serios să-ţi
măsori puterile cu Joe Janson, regele boxerilor! Cu ce lovitură anume
crezi că l-ai putea doborî vreodată?»
— «Uite aşa, foarte simplu!» răspunse Percy Stuart, lovind pe mister
Burns cu pumnul în stomac şi doborându-l jos. «Nu mi-o lua în nume de
rău», zise el surâzând. «Rămâi aşa liniştit zece minute, căci atâta îţi
trebuie până să-ţi revii în fire.
Şi dacă vei avea iarăşi nevoie de bani, dragă Burns, aminteşte-ti de
mine. Ştii că punga mea îţi este totdeauna deschisă. La revedere, Burns!»

— 12
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

III. PANGLICA ALBASTRĂ


La ora 6 seara, o mulţime imensă de oameni se înghesuia în faţa
porţilor circului Barnum, care erau încă închise.
Afişele mari şi colorate, lipite pe stâlpii de reclamă şi pe toate zidurile
libere ale New York-ului, anunţau că în seara aceea va avea loc, ca punct
de atracţie al reprezentaţiei de gală, o luptă cu floreta între campionul
mondial, cavaler Giuseppe Biancini şi un necunoscut mascat. În felul
acesta, fusese atrasă la circ o mulţime enormă de spectatori.
— «Vechea păcăleală!» murmură un domn mic şi gras, care stătea în
primele rânduri. «Probabil că biletele sunt de mult vândute speculanţilor
ambulanţi, iar noi vom trebui să renunţăm dacă nu vom consimţi să
plătim preţuri duble sau triple!»
— «Eu nu mă sinchisesc de preţ», strigă un irlandez subţire, cu păr
roşu ca focul. «Plătesc cât se cere, numai să pot asista la această luptă».
— «Aşa? Crezi oare că sub masca necunoscutului rival al lui Biancini
se ascunde un fiu al Irlandei?»
— «Pariez imediat, zece contra unu, că Biancini va ieşi învingător din
această luptă», spuse un adversar politic al irlandezului. Şi din toate
părţile se auziră strigăte de «bravo», «bravo»!
Printr-o ieşire laterală a circului năvăli deodată afară o ceată de tineri
încărcaţi cu cutii care erau pline cu panglici mici: roşii şi albastre.
«Doamnelor şi domnilor, cumpăraţi panglici roşii sau albastre: cele
roşii pentru cavalerul Giuseppe Biancini, renumitul campion; iar cele
albastre pentru omul mascat!»
— «O idee minunată», spuse domnul mic şi gras, «în modul acesta
fiecare îşi poate manifesta părerea sa. Dă-mi o panglică roşie, chiar de ar
costa un cent!»
Era şi aici practicat obiceiul, atât de răspândit în Anglia şi Statele
Unite, de a-ţi manifesta simpatia şi interesul pentru unul din adversarii
ce se luptă, purtând panglici de o anumită culoare.
În câteva clipe, mulţimea se împodobise cu panglici, cei mai mulţi

—————————————————————————————
——— 13 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
purtând cu mândrie panglica roşie. Numai ici, colo se găsea câte unul
care avea curajul ca, purtând panglica albastră, să-şi manifeste
încrederea în succesul omului mascat.
Şi micii vânzători alergau întruna, strigând:
«Cumpăraţi panglici, domnilor, una roşie pentru cavalerul Biancini,
una albastră pentru omul mascat»!
În sfârşit, se deschiseră porţile grele şi înalte ale circului, iar mulţimea
se năpusti spre ghişeele de bilete din holul feeric luminat.
Sus, deasupra galeriilor de rangul al IV-lea, sub acoperişul circului, se
găsea o cameră mică, a cărei uşă avea o deschizătură rotundă. Această
deschizătură servea pentru un reflector în diferite culori care, cu ajutorul
luminii de magneziu aprinsă în cameră, ilumina diferitele părţi ale arenei
circului, oferind astfel tablouri minunate.
La reflector, se afla un lucrător bătrân, care tocmai atunci îşi lua masa
de seară.
Deodată, uşa cabinei sale se deschise, făcându-şi apariţia un tânăr
elegant îmbrăcat şi cu o crizantemă la butoniera fracului. Salută surâzând
pe lucrătorul de lângă reflector, spunându-i:
— «N-ai vrea să câştigi 100 de dolari?»
— «Cu cea mai mare plăcere, dacă nu cumva îmi cereţi să mă arunc
de aici cu capul în jos, căci în cazul acesta nu mi-ar mai folosi la nimic
suta de dolari».
— «Nici nu-mi trece prin gând să-ţi cer ceva primejdios. E vorba
numai de o glumă. Vezi placa aceasta de sticlă! S-o proiectezi la un
moment dat, în jos, şi anume, exact pe bluza de mătase a unei doamne,
care va veni în loja de colo, de sub loja prezidenţială!»
— «S-a făcut, Sir, dacă nu-mi cereţi mai mult. Dar nu voi avea oare
vreo neplăcere din cauza aceasta?»
— «Fii liniştit! E o glumă inofensivă şi nepericuloasă. Pe bluza de
mătase a d-nei va apărea o panglică albastră — nimic mai mult! Când
vei vedea că lupta celor doi adversari devine înverşunată, numără încet
până la zece şi bagă apoi placa de sticlă în reflector. Să îndrepţi însă
reflectorul în aşa fel, ca lumina lui să cadă drept pe bluza albă de mătase

— 14
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

a d-nei din lojă!»


— «O, Sir, sunt meşter într-asta, căci lucrez de zece ani la acest
reflector!»
Străinul scoase două bancnote mari din portmoneul său, dându-le
lucrătorului, a cărui faţa strălucea de bucurie.
«Dacă voi fi mulţumit de d-ta, îţi voi dubla suma», zise el. «Dar
înainte de toate, trebuie să fii discret, dragul meu; iar după reprezentaţie
sparge în mii de bucăţi această placă şi aruncă-le».
Străinul salută politicos pe lucrătorul de la reflector şi dispăru.
Câteva minute mai târziu, el intră printr-o uşă dosnică în garderoba
circului Barnum, încuind-o după el, cu băgare de seamă.
În timpul acesta, campionul mondial de scrimă, cavalerul Giuseppe
Biancini, se pregătea în cabina sa pentru lupta care urma să aibă loc în
seara aceea.
În fata oglinzii, îşi pieptăna cu îngrijire părul şi mustăţile lui negre.
— «Să n-ai nicio grijă, scumpa mea Fioretta», spuse el tinerei
elegante, care se instalase într-un divan. «Voi termina repede cu
«necunoscutul» mascat. Nu făcea să pierd ocazia de a câştiga atât de
uşor 50.000 de dolari. Când ne vom înapoia la Paris, îţi voi cumpăra
acolo un colier scump de briliante, căci vreau să te împodobesc ca pe o
regină. Te iubesc, Fioretta, îmi eşti mai dragă ca viaţa. Jură-mi, Fioretta,
că-mi vei rămâne totdeauna credincioasă!»
Înfocatul italian se aruncă la picioarele graţioasei sale soţii, uitându-se
rugător în ochii ei.
«Dar tu ştii foarte bine, Giuseppe», răspunse Fioretta, «că numai pe
tine te iubesc şi că nu mă gândesc la niciun alt bărbat. Cum de mă poţi
chinui într-una cu gelozia ta?»
— «Da, da, tu eşti o sfântă», spuse campionul, îmbrăţişând pe
frumoasa femeie. «Când mă uit la tine, pe timpul unei lupte, sunt sigur
de izbânda mea. Tu vei fi şi astăzi în imediata mea apropiere. Te vei
aşeza în loja aceea, care se află sub loja prezidenţială, iar eu îmi voi
alege astfel locul, ca să te pot vedea în orice clipă!»
— «Mi se pare că a început reprezentaţia», spuse Fioretta, ridicându-

—————————————————————————————
——— 15 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
se. «Las pardesiul meu aici în cabină. Îţi plac în noua mea toaletă,
Giuseppe? Nu-i aşa că e foarte frumoasă bluza asta din mătase albă de
China?»
— «E frumoasă, fiindcă are norocul s-o porţi tu», răspunse
campionul. «Şi acum lasă-mă să-ţi mai sărut o dată guriţa ta dulce,
Fioretta. Dar ce înseamnă asta?», întrebă foarte uimit Biancini. «De ce
porţi o panglică roşie pe bluza ta albă?»
— «Nu ştii că port panglica roşie ca să demonstrez astfel credinţa
mea fermă în succesul tău? Toţi spectatorii care cred în izbânda ta poartă
panglici roşii, iar acei care sunt atât de nebuni ca să creadă în succesul
omului mascat, poartă panglica albastră!»
— «O, scumpa, draga mea iubită!» spuse Biancini, strângându-şi la
piept soţia. «Tu porţi culoarea mea: panglica roşie! Îţi mulţumesc pentru
această dovadă de dragoste, îţi mulţumesc din suflet!»
Se auzi sunetul ascuţit al unui clopoţel.
Cu toate că programul era excepţional de bogat în acea seară, publicul
îl urmărea cu puţin interes.
Toţi aşteptau cu înfrigurare marele eveniment al serii: lupta cu floreta
între cavalerul Giuseppe Biancini şi omul mascat.
În sfârşit, arena cea mare fu aranjată pentru luptă.
Lachei în livrele scumpe aduceau mesele mici pe care se găseau
armele: florete strălucitoare.
În jurul unei mese, se aşezaseră arbitrii. Ei fuseseră aleşi dintre cei
mai renumiţi sportsmeni ai Statelor Unite.
Se făcu o tăcere solemnă. Răsunară apoi trei semnale de fanfară, iar în
arenă apăru cavalerul Giuseppe Biancini.
Publicul îl primi cu aplauze furtunoase.
Cu o mişcare graţioasă — teatrală — el îşi scoase pelerina neagră cu
care era acoperit şi rămase cu pieptul gol în mijlocul arenei.
După ce Biancini se înclină în toate părţile, aruncând o privire
fierbinte frumoasei sale soţii, se dădu la o parte.
Iarăşi răsunară semnale de fanfară şi omul mascat îşi făcu apariţia.
Păşi liniştit şi încet până în mijlocul arenei, fiind însă primit cu aplauze

— 16
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

rare şi răzleţe.
Cine era oare acest necunoscut care cutezase să provoace la luptă pe
renumitul campion? Cine era îndrăzneţul care îşi pusese în gând să
înfrunte pe cavalerul Giuseppe Biancini!
Nu era oare vreun american? Nu, asta nu era posibil! Sportemenii din
rândurile spectatorilor nu simţeau nici un pic de simpatie pentru omul
mascat, care prin încercarea lui punea în joc bunul renume al poporului
american. Şi totuşi, acest corp puternic şi frumos, pieptul înalt şi bine
dezvoltat, umerii de oţel, braţele splendid formate şi mâinile graţioase nu
dovedeau oare că acest tânăr reprezintă tipul clasic al sportsmanului
american?
O, dacă i s-ar putea vedea faţa! Dar faţa îi era ascunsă sub o mască
neagră de mătase. I se zărea numai gura mică şi frumoasă, bărbia
energică şi doi ochi strălucitori, în care nu se oglindea nicio urmă de
emoţie.
După ce se citiră condiţiile luptei, cei doi adversari îşi aleseră
floretele.
În întreg circul se făcu o linişte adâncă, ca într-o biserică.
— «Atenţie, gata!», anunţă conducătorul luptei.
Cei doi adversari se năpustiră unul asupra altuia, ca şi tigrii ce se
luptă pentru o pradă.
Tăişurile floretelor străluceau şi se ciocneau între ele cu sunete
ascuţite.
În momentul când începu lupta, se făcu întuneric în arena mare a
circului. Numai locul unde luptau cei doi adversari rămăsese luminat.
După câteva secunde, publicul îşi dădu seama că italianul era
superior.
Omul cu masca se apăra foarte abil, reuşind să pareze prin mişcări
iscusite atacurile adversarului. Iuţeala şi variaţia atacurilor cu care
Biancini căuta să-l răpună îl ameninţau însă serios.
La un moment dat, omul mascat se putu feri numai cu greu, printr-o
săritură sprintenă la o parte, de arma ascuţită a lui Biancini. Acesta
începu să lupte şi cu mai mult avânt şi pasiune.

—————————————————————————————
——— 17 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
Omul mascat sări înapoi, reuşind să ajungă pe locul ce se găsea drept
sub loja prezidenţială.
În acel moment, Biancini se uită triumfător spre loja în care se afla
adorata sa Fioretta, steaua sa norocoasă… dar, vai de el ce văzu…
Ce înseamnă asta oare? Mâna italianului ţinând strâns floreta, începu
să tremure. Timp de o secundă, Biancini rămase ca împietrit. Colo sus, în
lojă, Fioretta stătea în picioare, cu obrajii aprinşi şi cu ochii strălucitori,
iar pe bluza sa albă strălucea… o panglică albastră.
În momentul următor, soarta luptei fu decisă.
Într-o clipă, omul cu mască reuşi să înfigă vârful floretei în umărul lui
Biancini, care îşi pierdu prezenţa de spirit.
Biancini scoase un ţipăt şi se dădu înapoi. Din rana uşoara de la umăr
picurau stropi de sânge.
«Gata!», strigă arbitrul cu glas tare, «declar învingător pe omul
mascat!»
Izbucniră aplauze aşa de furtunoase, de se părea că se prăbuşeşte
acoperişul circului. Imensa mulţime de spectatori striga entuziasmată:
«Trăiască «mascatul», care a învins pe campionul mondial Giuseppe
Biancini!»
Când se făcu însă dintr-o dată lumină în circ, omul cu masca
dispăruse.
Istovit, Giuseppe Biancini — campionul învins — se retrase în
cabină. Când frumoasa sa soţie îi ieşi înainte, el o respinse brutal,
strigându-i:
— «Şarpe, tu m-ai înşelat; ai purtat panglica albastră a celuilalt!»
— «Pentru numele lui Dumnezeu!» exclamă Fioretta, plângând cu
lacrimi fierbinţi. «Ţi-ai pierdut minţile? Nu vezi că port încă panglica
roşie, culoarea ta?»
Biancini îşi trecu mâna tremurândă peste ochi, platină din cap şi
murmură:
— «Mi se pare că am avut un moment de buimăceală! Şi totuşi am
văzut foarte bine că te împodobiseşi în lojă cu o panglică albastră! —
Cine bate la uşă? Nu vreau să văd pe nimeni!»

— 18
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

— «O secundă numai», se auzi o voce şi directorul circului întră.


«Maestro Biancini», zise el, «regret din suflet că ai suferit o înfrângere
astă seară, dar vin cel puţin să-ţi aduc o mângâiere. Omul mascat, care şi
pentru mine e o persoană absolut enigmatică, mi-a trimis chiar acum un
cec de 50.000 de dolari, cu rugămintea să ţi-i predau dumitale».
— «Cincizeci mii de dolari!», exclamă italianul. «Am cel puţin
deosebita satisfacţie că am fost învins de un gentleman.
Dar cum de s-au întâmplat oare toate acestea, cum de-am putut să
confund panglica roşie a soţiei mele cu una albastră? Asta numai D-zeu
o ştie!»
Dar nu numai D-zeu ştia. Omul de la reflector ar fi putut să-l
informeze foarte exact pe Biancini. Acest om era însă mai tăcut ca un
mormânt şi spărsese în mii de bucăţi placa de sticlă.

—————————————————————————————
——— 19 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————

IV. TIGRUL DIN WHITECHAPEL


Un pelerinaj la malurile Hudsonului, de proporţiile celui din după
amiaza zilei care urmase luptei de scrimă din circul Bamum, nu se mai
văzuse la New-York.
În zorii zilei, apăruseră în întreg oraşul afişe uriaşe anunţând
următoarele:

«Concurs de înot pe distanţa de 5000 yarzi pentru premiu de 50.000


dolari!
«Misteriosul «mascat», care a învins ieri seară pe cavalerul Giuseppe
Biancini, renumitul campion mondial de floretă, a provocat acum pe cel
mai bun înotător din lume:
Fred Willington.
Concursul va decide asupra deţinerii titlului de campion mondial şi va
avea loc astăzi la amiază, orele 12.
Locul de plecare este podul din Brooklyn».

Asta fusese de ajuns pentru a aţâţa curiozitatea întregii populaţii. Încă


de pe la ora 9 dimineaţa, toate podurile fuseseră ocupate de o mulţime
imensă, aşa că poliţia trebui să intervină, spre a menţine întrucâtva
ordinea.
Nu venise însă numai populaţia săracă a cartierelor din jurul
Hudsonului. Concursul atrăsese şi pe membrii aristocraţiei financiare a
New Yorkului. Această aristocraţie bănuia — pe drept cuvânt — că
omul, care e în stare să ofere un premiu de 50.000 de dolari, trebuie să
fie unul dintre ai lor.
Un antreprenor cu spirit comercial adusese mii de scaune, pe care le
plasase la diferitele poduri, închiriindu-le apoi cu preţul de 20 până la
100 dolari.
Pe podul de unde trebuia să înceapă concursul de înot se lăsase un loc
liber pentru cei doi adversari. Cu câteva minute înainte de ora 12, se

— 20
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

găsea aici Fred Willington în faţa aceluiaşi juriu, care funcţionase şi în


seara trecută la circul Barnum.
Purta un costum de baie din mătase, care acoperea în aşa fel corpul
său zvelt şi totuşi musculos, încât îi rămâneau libere numai braţele şi
picioarele, de la genunchi în jos.
Lângă Fred Willington se găsea antrenorul său, un domn mai în vârstă
şi cu o faţă de buldog, care-i şoptea neîntrerupt:
«Te felicit pentru norocul tău, dragă Fred. N-a reuşit încă nimeni
înaintea ta să câştige 50.000 de dolari într-un singur tur de înot. Tu ai un
mare noroc. Totuşi, dragul meu, te găsesc cam palid. Nu cred să-ţi fie
teamă de omul care-şi închipuie că te va întrece la înot!»
— «Să-l ia dracu!» răspunse Fred Willington. «Mi-e tot atât de puţin
frică de el ca şi unui elefant de musca ce se aşază pe trompa lui.
Dar tu ştii, dragă Johnny, că nu pot suferi să văd adunaţi atâţia oameni
la un loc. Dacă e şi el printre ei? O, Dumnezeule, dacă i-a reuşit cumva
să evadeze din închisoare şi dacă se foloseşte de această ocazie, ca să-mi
vâre un glonţ în coaste, sau să-mi arunce o bombă între picioare?»
Şi Fred Willington, campionul mondial de înot, privi cu spaimă în
rândurile mulţimii adunate, iar trăsăturile lui deveneau tot mai stinse şi
obosite.
«Să ştii, Johnny» — îngână el cu vocea stinsă — «că hotărârea mea
este luată. Cu cei 50.000 de dolari pe care îi voi câştiga astăzi am să plec
de aici. Nu mai vreau să rămân în Statele Unite. Într-o bună zi tigrul din
Whitechapel tot va fi eliberat şi va afla că eu sunt aici, în Statele Unite!
Nu…»
— «Ora 12!» spuse în acea clipă unul din membrii Juriului. «Omul cu
mască preferă oare să renunţe la concurs?»
— «Iată-l!» spuse un altul. «Sare acum peste barieră!»
Într-adevăr, la ultima bătaie a ceasului, o siluetă zveltă şi elegantă,
într-un tricou negru de mătase, sări peste barieră.
În clipa următoare, necunoscutul care purta şi astăzi o masca de
mătase pe faţă, se înclină în faţa juriului, adresându-se apoi lui Fred
Willington:

—————————————————————————————
——— 21 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
«Dacă vă convine, putem sări în apă printr-un salt mortal!»
Fred Willington privi speriat la omul mascat.
N-ar putea fi oare acesta Tom Graham?
«Fleacuri»! îşi spuse el. «Tom Graham era spătos, cu umerii laţi şi
avea păr cărunt şi aspru pe cap. Nu, asta e exclus, n-are de ce să-mi fie
frică de acest necunoscut».
«Sunt gata», răspunse Fred Willington, ridicându-se, «dacă nu cumva
vă răzgândiţi în ultima clipă. Gândiţi-vă, apa este rece şi foarte adâncă!»
Omul cu masca nu răspunse, ci ridică numai din umeri. Apoi, se
întoarse către arbitrii, spunându-le liniştit şi rece:
«Dacă permiteţi, domnilor, atunci începem!»
Membrii juriului coborâră treptele de piatră ce duceau la malul
fluviului şi se instalară apoi într-o barcă cu motor, care trebuia să urmeze
pe cei doi înotători.
Omul cu masca sări pe balustrada-podului, aşezându-se în poziţia de
plecare.
Cei doi adversari se aruncară apoi în apă, dispărând pentru câteva
clipe şi revenind iarăşi la suprafaţă, de unde porniră înotând şi tăind
repede valurile fluviului.
Era o luptă de întrecere disperată, cum nu se mai văzuse până atunci.
Willington îşi încordă toate puterile ca s-o ia înainte, dar adversarul său,
zvelt şi sprinten, se ţinea aproape de el.
În modul acesta, cei doi inşi străbătură, printre valuri, peste 2000
yarzi, într-un tempo nebun.
Mulţimea de pe ambele maluri, precum şi cei care urmăreau cu
bărcile pe înotători, fură cuprinşi de o enervare extremă.
— «Willington i-o ia înainte, va învinge cu siguranţă!»
— «Ce naiv trebuie să fie mascatul, închipuindu-şi că va întrece pe
cel mai bun înotător din lume!»
— «Dar şi mascatul se ţine destul de bine, e un înotător excelent.
Willington nu se poate debarasa de el!»
Aşa se şi părea că e cazul, căci după 3700 de yarzi, cei doi adversari
înotau cot la cot.

— 22
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

În sfârşit, Fred Willington încordându-şi toate puterile, reuşi să


întreacă puţin pe adversarul său. Era totuşi extrem de enervat că nu
reuşise încă să-l obosească.
Avea oare mascatul muşchi de fier şi un motor în piept în loc de
plămâni?
«Să mă las învins astăzi? Asta ar însemna să pierd titlul de campion
mondial şi aş fi ruinat!», reflectă Fred Willington.
Cu braţele sale vânjoase, Fred îşi croi drum prin valuri, înaintând tot
mai mult, cu o viteză nebună. Şi într-adevăr, acest tempo extraordinar
întrecea puterile mascatului, care rămânea tot mai mult în urmă, fiind ca
şi bătut.
Ţinta se apropia! Încă o sută de yarzi şi podul de la Brooklyn, pe care
flutura un steag, ar fi fost atins! «Înainte, Fred Willington, mai ai numai
o sută de yarzi; ţine-te bine!»
Mulţimea striga, jubila şi îmbărbăta pe Fred Willington.
Acesta se avântase spre pod, de care nu-l mai despărţeau decât câţiva
yarzi.
Deodată însă, trecând pe lângă o barcă mică, el ieşi pe jumătate din
apă, iar în clipa următoare spectatorii de pe pod îl văzură cum ridica
braţele drept în sus şi apoi…?!
«Tom Graham, tigrul din Whitechapel» ţipă înspăimântat campionul
mondial de înot, leşinând şi scufundându-se în apă.
Peste locul unde se scufundase Fred Willington, trecu înotând omul
mascat, care după trei secunde atinse ţinta, devenind învingător.
În timp ce mulţimea trepida de entuziasm şi în timp ce orchestra de pe
pod executa un marş de biruinţă, omul cu mască se aruncă din nou în
apă, înotând spre locul unde dispăruse Fred Willington şi cufundându-se
în adâncime. Urmară câteva clipe de cumplită emoţie, în care toţi strigau
şi vociferau, de teamă că nu vor mai revedea în viaţă pe cei doi înotători.
Dar iată că din apă apăru un braţ alb şi apoi un cap: era omul cu
masca. Apăru apoi un alt braţ al acestuia, ţinând strâns de păr pe Fred
Willington şi trăgându-l cu putere până sub pod. Aici, spectatorii luară
din mâna necunoscutului pe Fred Willington, care era încă în nesimţire.

—————————————————————————————
——— 23 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
Când după îngrijirile date de medic, acesta îşi reveni iarăşi în simţiri,
află ca a fost învins, dar totodată i se înmână şi un plic, conţinând 50.000
dolari în numerar, trimişi de necunoscutul mascat.
În timp ce mulţimea se împrăştia, o barcă mică şi îngustă plutea, în
josul fluviului, oprindu-se la colţul străzii Howard.
În barcă se aflau doi oameni: un bărbat cu părul roşu şi bine îmbrăcat,
care vâslea şi un altul cu faţa galbenă, ochi sticloşi de beţivan, păr aspru
şi barba neîngrijită.
Roşcovanul se uită atent în toate părţile, apoi aruncă peste însoţitorul
său o mantilă lungă şi neagră, îl ridică şi îl duse în braţe la mal.
Se urcă apoi cu povara sa într-o maşină închisă, care-l aştepta şi plecă
cu mare viteză la o clădire din strada 56, cunoscută în întreg oraşul sub
numele de «Muzeul figurilor de ceară».
Intră în muzeu pe o uşă dosnică şi încredinţă corpul învelit în mantilă
unui domn îmbrăcat în negru, care era probabil îngrijitorul muzeului.
— «Te vei convinge singur, domnul meu», zise roşcovanul, «că
manechinul d-tale n-a fost deloc stricat.
Stăpânul meu ţi-a achitat cei 5.000 de dolari. Sunt sigur că vei păstra
cea mai strictă discreţie!»
— «Poţi fi sigur de aceasta», răspunse îngrijitorul şi transportă apoi
manechinul cu barba căruntă şi ochi sticloşi în cabinetul «monştrilor»
din muzeul figurilor de ceară. Îl aşeză apoi pe o estradă înaltă, care purta
următoarea inscripţie: «Tom Graham, supranumit tigrul din
Whitechapel!»

— 24
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

V. «LOVITURA» PERCY
În seara următoare, sala cea mai vastă din întreg New Yorkul era plină
de o mulţime enormă, venită să asiste la o luptă care stârnise un interes şi
mai mare decât cele precedente.
Joe Janson, regele negru al boxerilor, disputa un meci de box cu omul
mascat, care-l provocase pentru un premiu de 50.000 dolari.
Mulţimea ocupase întreaga sală, până la cel din urmă loc al galeriei.
Negrul, de o statură uriaşă şi musculoasă, apăru pe estradă, însoţit de
adversarul său, care era cu mult mai mic, dar mai zvelt decât el.
Unul din arbitri citi cu glas tare condiţiile luptei, dând apoi semnalul
pentru începerea ei.
Cu un răcnet bestial, după cum îi era totdeauna obiceiul, vânjosul
negru se năpusti asupra adversarului său.
Prin mişcări şi salturi abile, mascatul reuşi să evite loviturile negrului,
a cărui vădită superioritate fizică fu echivalată de repeziciunea şi
iscusinţa adversarului său.
Mascatul parcurgea întreaga estradă, silind pe Joe Janson să-l urmeze
pas cu pas, ca să-l poată lovi. În momentul însă când pumnul de fier al
negrului ameninţă să lovească pe omul cu masca, acesta se aruncă la
pământ, aşa că uriaşul lovi în vânt, împleticindu-se din cauza vitezei.
Tânărul se strecură printre picioarele negrului, care trebuia să fie
foarte atent, ca să scape de loviturile neaşteptate ale sprintenului său
adversar.
Trecură astfel zece reprize, fără ca o singură lovitură să-şi aibă efectul
dorit. Negrul era lac de sudoare, aşa că pe timpul pauzelor trebuia să fie
mereu fricţionat cu apă rece, spre a se mai putea ţine pe picioare. În cea
de a unsprezecea repriză, negrul reuşi în sfârşit să aplice o lovitură
formidabilă în braţul stâng al mascatului.
Pumnul de fier al negrului se abătu cu atâta forţă încât publicul fu
ferm convins că mascatul nu se va mai putea folosi de braţul lovit.
Dar în clipa următoare, omul cu masca ridică râzând braţul său stâng

—————————————————————————————
——— 25 —
— Herbert Wolfner
————————————————————————
şi se dădu la o parte din faţa adversarului, care vroia să se folosească de
ocazie, spre a se năpusti cu o nouă lovitură.
Pe timpul celei de a douăsprezecea reprize nu se petrecu nimic
important. Începu repriza a treisprezecea:
«13 e o cifră cu ghinion, Joe Janson!» strigă mascatul cu glas tare, aşa
că întreaga asistenţă auzi cuvintele lui.
Ca o pasăre rapace care vrea să-şi doboare prada cu o lovitură
puternică de cioc, mascatul se învârtea în jurul negrului uriaş. Acesta se
clătina ca un beţiv apărându-se cu pumnii săi de fier, dar neputând să
treacă la atac.
La un moment dat, omul cu masca se năpusti cu o iuţeală fulgerătoare
asupra negrului. Acesta ridică pumnul spre a lovi pe iscusitul său
adversar, dar tânărul se retrase repede şi abil, aruncându-se apoi din nou,
cu toată forţă, asupra regelui boxerilor şi aplicându-i o lovitură puternică
în regiunea inimii.
Joc Janson căzu jos, ca lovit de un trăsnet. Corpul său se zvârcolea pe
scândurile estradei; iar arbitrii alergau în jurul lui, unul din ei ţinând
mâna întinsă peste cel doborât.
Conducătorul luptei începu să numere cu glas tare până la zece.
Negrul scrâşni din dinţi, ştiind că va fi declarat învins, dacă nu va reuşi
să se ridice înainte ca arbitrul să fi numărat până la zece.
Dar toate sforţările sale disperate de a se ridica, fură zadarnice, căci
cădea mereu înapoi!
«Nouă… zece!» strigă entuziasmat arbitrul. «Mascatule, oricine vei fi
tu, constată că cel de al treilea campion zace învins la picioarele tale!»
Un uragan de aplauze cutremură întreaga sală.
«Jos masca, jos masca!» strigau mii de voci. «Vrem să ştim cine e
omul care a învins pe cei trei campioni mondiali, recâştigând pentru rasa
albă titlul de campion al boxului!»
— «Aceasta o veţi afla imediat!» strigă învingătorul, scoţându-şi în
clipa aceia masca de pe faţă. «Trăiască steagul american!» strigă el din
nou în faţa mulţimii.
— «E Percy Stuart, un american!» strigară mai multe glasuri

— 26
—————————————————————————————
———
————————————— Percy învinge trei campioni mondiali

entuziasmate, «A învins trei campioni mondiali!»


Mulţimea nu se mai putu stăpâni. Din toate părţile, publicul alergă
spre estradă. Percy Stuart fu ridicat pe umeri şi dus în triumf de jur
împrejurul sălii, în timp ce muzica intona imnul american.
Numai într-un târziu şi cu multă greutate, Percy Stuart reuşi să se
elibereze din braţele admiratorilor săi.
Începând din acea zi, lovitura de box ce se aplica în regiunea inimii fu
numită «lovitura lui Percy».
După douăzeci de minute, Percy Stuart părăsi sala printr-o uşă
dosnică.
Deodată, se văzu în faţa unui om îmbrăcat în negru, care îl salută
politicos şi îi înmână un plic sigilat.
Percy Stuart deschise plicul lângă un felinar electric din stradă, citind
o comunicare din partea «Excentric-Clubului».
Iat-o:

A DOUA PROBLEMĂ

«Va trebui ca, în termen de 3 zile, mister Percy Stuart să pătrundă sub
orice pretext în ospiciul de nebuni al doctorului Jefferson.
Sub obligaţia cuvântului său de onoare, va trebui apoi ca mister Percy
Stuart să facă timp de 4 săptămâni pe nebunul şi să nu dea nimănui de
bănuit că nu e într-adevăr nebun.

Va reuşi oare mister Percy Stuart să înşele privirea ageră a


renumitului medic Jefferson?»

«Excentric-Club».

---- VA URMA ----

—————————————————————————————
——— 27 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————

— 0 ————————————————————————————————
— Joe Weyermoor ————————————————————————

ENIGMA DIN
PARIS

————— de —————
Joe Weyermoor

Colecţia: Noul Excentric Club

Nr. 03

— 1 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —

CUPRINS

PREFAŢĂ
I UN JOBEN CURIOS
II LA „PASĂREA VERDE”
III DUCELE ŞI DUCESA
IV DOAMNA CU ALUNIŢA PE UMĂR

———————————————————————————————— 2 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————

PREFAŢĂ

Percy Stuart, un tânăr american foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca
membru în renumitul „Excentric Club”.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta, deoarece
statutele clubului prevedeau în mod expres că nu pot fi primiţi
decât 197 de membrii.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate
mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului american ca membru
al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului,
obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu
membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecăreia din acesta probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa, precum şi
amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare care conţinea prima
problemă. Imediat după rezolvarea primei însărcinări i se înmână o
altă scrisoare, conţinând cea de a doua misiune.
Şi aceasta a fost rezolvată cu succes de Percy Stuart. Apoi, el
primi cea de a treia însărcinare. Iat-o:
„Excentric-Club a intrat acum câteva zile în posesiunea unui
tablou, care timp de câteva luni a produs o senzaţie enormă în
Paris.
Tabloul cunoscut sub numele de „Enigma din Paris”, reprezintă
o femeie de o frumuseţe rară. Faţa acestei femei e acoperită pe
jumătate de o mască neagră. Pictorul e necunoscut. Va reuşi oare
Percy Stuart, ca în termen de opt zile, să comunice clubului cine e

— 3 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
femeia care a servit de model acestui pictor?
Percy Stuart poate vedea mâine tabloul în sălile clubului, dar
numai pentru cinci minute.

———————————————————————————————— 4 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————

I
UN JOBEN CURIOS

— Urmează-mă, te rog, mister Stuart, spuse William Spencer,


preşedintele „Excentric-Clubului”, când Percy Stuart îşi făcu
apariţia la ora 9 seara în biroul preşedintelui clubului. Îţi voi arăta
tabloul, supranumit „Enigma din Paris”. Înainte de asta însă, îţi
voi da unele indicaţii, absolut necesare pentru îndeplinirea
misiunii d-tale!
— Voi fi scurt, continuă preşedintele, aşezându-se într-un
fotoliu de lângă biroul său şi invitând pe Percy să ia loc pe alt
scaun. Acest tablou reprezintă o femeie de o frumuseţe răpitoare,
al cărei trup e acoperit de voaluri fine.
Tabloul a fost expus acum două luni la marele salon de pictură
din Paris, provocând admiraţia tuturor şi o senzaţie neobişnuită.
Întregul Paris era încântat de frumuseţea femeii pe care o
reprezintă tabloul şi natural că fiecare voia să afle cine a fost
modelul. Nimeni n-a putut însă afla. Conducătorii expoziţiei au
răspuns că nici ei nu cunosc pe pictor.
Tabloul, împachetat într-o ladă, fusese predat într-o bună zi
juriului expoziţiei. Cei ce au adus lada au plecat imediat, lăsând
juriului o scrisoare, prin care cereau expunerea tabloului.
Cererea a fost acceptată, iar succesul a întrecut toate
aşteptările.
S-au depus toate eforturile pentru descoperirea pictorului
necunoscut. Cei mai reputaţi experţi artistici şi-au exprimat
convingerea că tabloul se datorează unuia din cei mai renumiţi
maeştrii.
Au fost întrebaţi printr-o circulară cei mai cunoscuţi pictori din
Franţa şi din străinătate. Rezultatul a rămas însă negativ. Toţi au
răspuns, pe cuvântul lor de onoare, că nu sunt autorii tabloului şi
că atât stilul, cât şi metoda coloritului le este absolut necunoscută.
În ziarele pariziene au apărut critice elogioase, prin care pictorul

— 5 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
necunoscut era rugat să-şi spună numele si să accepte atât
medalia de aur, cât şi marele premiu decernat de juriu pentru
acest tablou.
Nu s-a anunţat însă nimeni. Probabil că pictorul nu punea mare
preţ pe medalia de aur şi nici pe cei 100.000 franci, la cât se ridica
premiul.
Mai mult încă! Un compatriot al nostru a fost atât de
entuziasmat de această operă de artă, încât a publicat o înştiinţare
în toate ziarele pariziene, arătând că e dispus să ofere un milion de
franci pictorului, dacă acesta îi vinde tabloul şi dacă îi divulgă
secretul cu privire la persoana modelului.
Pictorul necunoscut nu s-a sinchisit însă nici de această ofertă.
Suma de un milion de franci, depusă la o bancă din Paris, n-a
fost ridicată, iar enigma în jurul pictorului şi modelului său
persistă încă.
Te vei mira, desigur, dragă mister Stuart, că „Excentric-Clubul”
a reuşit să intre în posesiunea acestui tablou.
De fapt, noi nu suntem proprietarii tabloului, căci nimeni nu
este în stare să-l cumpere, chiar dacă ar oferi zece milioane de
franci. Fără consimţământul pictorului, preţiosul tablou nu poate
fi vândut.
Potrivit hotărârii clubului nostru, am plecat la Paris şi am rugat
comitetul expoziţiei să ne lasă nouă tabloul pentru trei luni. Ca
garanţie că tabloul va rămâne intact, am depus un milion de
franci. Am hotărât apoi că misiunea „Excentric-Clubului” va fi de a
descoperi pe frumoasa femeie, care a servit ca model pictorului
necunoscut. A fost nevoie de toată elocvenţa mea, spre a determina
pe cei din comitet să ne dea tabloul. În cele din urmă, comitetul a
recunoscut că încercarea „Excentric-Clubului” de a descoperi pe
pictor şi pe modelul său ar fi singurul mijloc pentru dezlegarea
acestei enigme.
„Excentric-Clubul” e cunoscut doar în toată lumea şi se ştie că
membrii noştri au învins greutăţi care păreau altora de neînvins.
Tabloul a fost transportat cu cea mai mare băgare de seamă de
la Paris la New York. Eu însumi am însoţit transportul.

———————————————————————————————— 6 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
Am închiriat în acest scop un vapor şi am angajat 20 de
detectivi. Pe tot timpul călătoriei, de la Cherbourg la New York, am
dormit pe lada în care se găsea preţiosul tablou.
Aveam lângă mine două revolvere încărcate şi eram decis să
împuşc pe oricine s-ar fi apropiat de ladă cu intenţii ascunse.
Preţioasa pictură a ajuns cu bine la New York şi de atunci se
găseşte într-o cameră a clubului nostru. Camera aceasta este de
fapt un tezaur mare de fier. În dosul tapetelor de mătase, care
acoperă pereţii camerei, sunt plăci masive de oţel. Uşa e, de
asemenea, întărită cu oţel. Doi detectivi, îmbrăcaţi ca servitori,
păzesc zi şi noapte tabloul.
Îţi poţi închipui, mister Stuart, că membrii „Excentric-Clubului”
şi-au dat toată osteneala să dezlege misterul şi să descopere pe
frumoasa femeie, redată aşa de minunat în tabloul pictorului
necunoscut.
Toţi care au încercat n-au izbutit însă şi mi-e frică că am promis
prea mult domnilor de la Paris.
Ne desparte prea puţin timp de termenul când trebuie să
restituim tabloul şi daca nu vom reuşi ca până atunci să spunem
comitetului numele modelului, misiunea noastră rămâne
neîndeplinită, iar faima „Excentric-Clubului” va avea foarte mult de
suferit.
De aceea, ca o ultima soluţie, ne-am decis să te însărcinăm pe
d-ta, mister Stuart, cu această misiune.
Ne-ai dovedit până acum, că eşti un bărbat de o energie şi
iscusinţă extraordinare. Vei reuşi poate în ceea ce n-au reuşit
membrii clubului nostru? Vei fi poate d-ta în stare să dezlegi
„enigma din Paris”?
— Şi acum, te rog să mă urmezi, încheie preşedintele clubului,
îţi voi arăta tabloul care a entuziasmat întregul Paris!
Preşedintele părăsi biroul împreună cu Percy Stuart. Se urcară
într-un ascensor, care coborî şi se opri într-o cameră din subsolul
clădirii „Excentric-Clubului”.
Stâlpi de marmură sprijineau plafonul şi o mulţime de becuri
răspândeau o lumină vie.

— 7 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
La capătul coridorului se găsea o uşă în faţa căreia stăteau doi
servitori în livrele strălucitoare.
Mister Percy Stuart ştia însă că cei doi servitori erau de fapt
detectivi deghizaţi şi nu se îndoia că aveau revolvere încărcate în
buzunarele lor.
Detectivii se înclinară respectoşi în faţa preşedintelui, care
scoase din buzunar o cheie şi deschise uşa.
— Faceţi lumină! ordonă el servitorilor, iar aceştia luară două
candelabre de argint, care se aflau pe nişte măsuţe din dreapta şi
stânga uşii.
Preşedintele trase la o parte o perdea de mătase.
— Acesta este tabloul misterios, supranumit „enigma din Paris”:
„Venus cu mască!” spuse mister William Spencer cu o voce care
arăta cât de impresionat era bătrânul de frumuseţea tabloului.
Percy Stuart rămase ca împietrit, fixându-şi privirile asupra
frumosului tablou, încadrat într-o ramă splendidă de aur.
— „Venus”! murmură Percy Stuart. E Venus, zeiţa frumuseţii,
redată de penelul unui artist genial, aşa cum n-a reuşit niciun alt
artist s-o facă!
De ce a fost atât de egoist pictorul? De ce n-a lăsat descoperită
întreaga faţă a acestei femei de o frumuseţe răpitoare?
— Tocmai din cauza asta n-am reuşit să-i aflăm numele, spuse
preşedintele.
— Masca strică totul. În tablou nu se poate vedea decât partea
de jos a figurii: gura frumoasă şi bărbie splendid arcuită. Ne
rămâne însă ascuns ceea ce dă feţei omeneşti adevărata ei
expresie.
Ei, mister Stuart, mai ai acum speranţă că vei descoperi pe
femeia care a servit de model acestui tablou preţios?
— Cred că da, răspunse Percy Stuart, fiindcă sunt ferm convins
că nu e nimic imposibil pe lume.
Îmi permiteţi însă, domnule preşedinte, să privesc tabloul mai
de aproape!
— Te poţi apropia până la 5 păşi de tablou, dar n-ai voie să-l
atingi şi nici să încerci a-l fotografia!

———————————————————————————————— 8 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
— Aceasta nici nu o posibil, domnule preşedinte, răspunse cu
un surâs fin Percy Stuart, vedeţi doar că n-am în mâni decât
jobenul. Pentru a fotografia, e doar nevoie de un aparat fotografic!
La aceste cuvinte, Percy Stuart se apropie încet de tablou şi, ca
şi cum ar fi fost captivat de frumuseţea lui, îşi strânse jobenul la
piept. Un minut mai târziu se dădu înapoi şi se înclină în faţa
preşedintelui, spunându-i:
— Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Mi-am întipărit în
memorie trăsăturile acestei adorabile femei. Mă voi strădui s-o
găsesc, dacă se mai află printre cei vii.
— Sărmanul meu Percy!, răspunse preşedintele, punându-i
mâinile pe umeri. Tare mi-e frică că nu vei reuşi să soluţionezi cea
de a treia problemă.
— Eu sper să soluţionez toate cele 197 de misiuni!, răspunse
Percy.
Apoi părăsi împreună cu bătrânul preşedinte camera, a cărei
uşă fu închisă cu îngrijire. Câteva minute mai târziu, Percy Stuart
se găsea în stradă.
Cu pelerina sa neagră şi lungă pe umeri, se urcă într-o maşină,
care îl aştepta şi spuse şoferului:
— Acasă!
Bătrânul camerist, întâmpinându-l, îl întreabă dacă poate servi
masa.
— Încă nu, prietene Johnny. A venit mister Davidsohn? L-am
chemat la mine!
— Mister Davidsohn vă aşteaptă. Jobenul, vă rog. Aţi uitat să-l
scoateţi din cap, Sir.
— Vrei jobenul? Nu ţi-l dau, căci am nevoie de el. Du-l pe mister
Davidsohn în biroul meu şi pregăteşte apoi camera în care
developez clişeele.
Mister Davidsohn, cunoscutul fotograf din New York, intră în
biroul luxos al lui Percy Stuart.
— Mister Davidsohn, mi-ai dat până acum multe dovezi asupra
discreţiunii şi îndemânării d-tale. Astăzi, să-mi developezi un
clişeu scos chiar acum. Să-mi juri însă că nu vei divulga nimic din

— 9 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
ceea ce vei vedea pe placă!
— Jur, dar unde e clişeul!
— Aici, răspunse Percy Stuart şi scoase un aparat minuscul,
care era ascuns în fundul dublu al jobenului său.
O fotografie în miniatură, pe care trebuie să mi-o măreşti până
mâine dimineaţă!
— Însoţeşte-mă, mister Davidsohn, te voi duce în camera de
developare!
A doua zi dimineaţa, Percy Stuart, ţinând în mână fotografia
mărită a „enigmei din Paris”, admira formele graţioase ale
frumoasei femei.
Apoi, tânărul privi fotografia printr-o lupă. După câteva minute
exclamă cu bucurie:
— O descoperire importantă: „Venus din Paris” are pe umărul
stâng o aluniţă în formă de fragă. Splendid! E un indiciu preţios!
În aceeaşi zi, Percy Stuart porni spre capitala Franţei.

———————————————————————————————— 10 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————

II
LA „PASĂREA VERDE”

„Pasărea Verde”, cel mai faimos şi frecventat local de noapte din


Montmartre, era tixit de lume.
Dansurile jazz-ului alternau cu romanţele orchestrei de ţigani.
Aici petreceau tipii deochiaţi din Paris, despre care nu se ştie cu ce
se ocupă în timpul zilei, dar care îşi dau întâlnire noaptea în acest
cartier.
O societate peste măsură de împestriţată. Cei mai mulţi erau
artişti parizieni, însă din aceia care nu reuşeau să-şi plaseze
lucrările lor şi care duceau din această cauză un trai plin de
lipsuri: pictori care nu-şi puteau vinde tablourile nici măcar
pentru câţiva franci; scriitori care băteau zadarnic pe la uşile
redacţiilor spre a-si plasa romanele sau versurile; sculptori, care n-
aveau nici măcar cu ce să-şi procure materialul de lucru.
În afară de aceşti obişnuiţi clienţi, care formau fără îndoială
aristocraţia intelectuală a localului, se mai găseau şi mulţi alţi
rataţi: vânzători de prăvălie care-şi pierduseră serviciul din cauză
că furaseră pe patronii lor sau ofiţeri scoşi din armată fiindcă nu-
şi achitaseră datoriile. Se mai găseau şi mulţi străini distinşi, care
erau dornici să cunoască viaţa de plăceri a Parisului.
De unde veneau însă frumoasele femei, care dansau neobosite,
fredonând în ritmul orchestrei? La această întrebare, numai ele
singure ar fi putut răspunde.
Pe timpul zilei, parte din aceste femei erau, desigur, simple
vânzătoare în mici magazine, iar altele lucrau probabil prin
atelierele de croitorie sau broderie.
Cea mai mare parte erau însă grizetele din cartierul latin, veşnic
vesele şi nebunatice. Printre ele se amestecau şi doamne din
societatea aleasă, care plictisite de viaţa monotonă, veneau să-şi
petreacă noaptea într-o libertate fără de frâu.
Un bal mascat la localul de noapte „Pasărea Verde”!

— 11 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
Numai cine a petrecut vreodată la un asemenea bal îşi poate de
seama cât de mult se deosebeşte de obişnuitele baluri mascate.
Ludovic al XVI-lea se plimba la braţ cu fiorosul Marat!
Lângă orchestră, la o masă mică, sta Napoleon I împreună cu un
uriaş ofiţer prusac, iar alături de ei se aşezase o călugăriţă pioasă,
care în viaţa de toate zilele era… un bărbat, sculptor cu renume.
Percy Stuart se găsea de câteva zile la Paris, iar în ultimele nopţi
hoinărise prin întreg Montmartre-ul, de la ora 8 seara până la
răsăritul soarelui.
Tânărul american vizitase toate localurile de noapte din acest
cartier, căci îşi spusese, cu drept cuvânt, că numai în vreunul din
localurile de petrecere din Montmartre poate spera să dea de
urmele celui ce pictase „enigma din Paris” şi de urmele modelului
său.
Percy Stuart cunoştea perfect toate cartierele Parisului, ştiind că
Montmartre e locul de întâlnire al artiştilor şi că numai aici va
putea găsi pe misteriosul autor al preţiosului tablou.
Ce fel de om o fi cel care a creat o capodoperă admirată de toată
lumea şi care îşi ascunde totuşi numele?
Cât de bogat sau excentric trebuie să fie acest pictor, dacă
refuză oferta de a i se cumpăra tabloul cu un milion de franci!
Creatorul acestui tablou era oare un pictor din rândurile
artiştilor parizieni, sau poate că era vreun pictor necunoscut, pe
care împrejurări nelămurite încă, îl împiedicau să-şi divulge
numele?
Mai era însă posibilă şi o a treia soluţie a problemei. Pe aceasta,
Percy Stuart o vedea mai apropiată de adevăr.
Secretul atât de nepătruns din jurul tabloului nu se păstra din
cauza pictorului, ci din cauza modelului, pentru ca să nu fie
compromis numele fermecătoarei femei, care-şi expusese
frumuseţea privirilor pictorului. În acest caz, Percy Stuart înţelegea
prea bine că frumoasa femeie nu trebuie căutată în rândurile
modelelor de profesiune, ci în cercurile aristocraţiei şi ale societăţii
alese din Paris.
Să fie oare la mijloc numai capriciul unei femei frumoase şi

———————————————————————————————— 12 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
distinse? Sau poate că e vorba de un roman sentimental, cum se
petrec câteodată la Paris, când doamne din societatea cea mai
aleasă îşi dăruiesc gratiile unora din artiştii interesanţi?
În timp ce Percy Stuart era frământat de aceste gânduri şi
presupuneri, el se pregătea să iasă în oraş.
Tânărul american avea în Paris o vilă mică şi elegantă, la
Champs Elyseé.
Vila era tot atât de luxos mobilată ca şi palatul său din New
York, iar pe servitorii de aici îi avea de mulţi ani în serviciu.
Percy colindase până acum balurile mascate într-un costum de
arlechin. Astăzi însă, intenţiona să-şi schimbe şi masca.
Îmbrăcase un costum obişnuit de pictor, cum se văd cu duzinele
prin Montmartre: pantaloni maro de catifea, o jachetă din aceiaşi
stofă, o cămaşă albă cu gulerul larg răsfrânt şi o cravată mare de
mătase neagră.
În loc însă de a-şi ascunde faţa sub mască, Percy Stuart îşi puse
o barbă falsă, spre a se face cu totul de nerecunoscut. Deschise
apoi un sertar, scoţând o perucă cu păr brun şi buclat, pe care şi-o
potrivi pe cap în faţa unei oglinzi ovale.
Îşi fardă uşor sprâncenele şi obrajii, exclamând apoi triumfător:
„By Jow! Sunt sigur că până şi mama mea dacă mi-ar pierde
urmele şi m-ar căuta, nu m-ar putea recunoaşte acum, ci ar trece
pe lângă mine ca pe lângă un străin!”
La aceste cuvinte, îşi puse o pălărie de artist în cap şi îşi îndesă
în buzunar un portmoneu plin.
Nu uită însă să-şi ia şi un revolver încărcat, căci ştia foarte bine
că în Montmartre viaţa îi poate fi oricând în pericol.
Percy Stuart coborî în grabă scara îngustă ce ducea în grădina
vilei şi ieşi în strada liniştită şi frumoasă. Se urcă apoi într-un taxi,
care-l duse în cartierul Montmartre.
Când intră la „Pasărea Verde”, mai erau zece minute până la
miezul nopţii.
„Un foxtrot!”, strigă tocmai atunci „maestrul de ceremonii” al
localului, care se găsea în mijlocul sălii, îmbrăcat într-un frac roşu
şi cu pantofi de mătase neagră în picioare. „Un foxtrot, doamnelor

— 13 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
şi domnilor!”
Perechile se înlănţuiră imediat. În jurul dansatorilor, ceilalţi
spectatori, în costume variate şi înghesuiţi unul într-altul,
formaseră un mare cerc.
Percy se găsea în rândurile din faţă. Cu mâinile în buzunar, el
părea un privitor indiferent. În realitate însă, observa cu atenţie pe
fiecare din dansatori şi dansatoare.
Ce căuta? Ce spera el să descopere?
Un umăr alb de femeie, cu o aluniţă în formă de fragă. Nu
descoperea însă ceea ce căuta, aşa că se retrase decepţionat într-
un colţ al sălii. Atenţia îi fu atrasă de o tânără mascată, care pe
timpul dansului se învârtise în jurul lui şi îl observase atent.
Era o tânără cu forme splendide. Poate încă o fată, al cărei corp
zvelt şi frumos se contura prin costumul său simplu.
Era costumată ca spălătoreasă din cartierul Saint Antoine.
Rochia simplă şi încheiată până la gât, lăsa libere cele două braţe
minunat de frumoase şi picioarele mici şi graţioase.
Pe cap purta un tulpan de mătase albă, de sub care se
strecurau şuviţele părului buclat.
De ce îl urmărea oare, pas cu pas, această tânără şi frumoasă
femeie şi de ce îi arunca, prin mască, priviri atente şi pline de dor?
„O fată oarecare din Montmartre” îşi spuse Percy Stuart, care
nefiind dispus să facă o astfel de cunoştinţă, se grăbi spre ieşirea
localului.
Dar la câţiva paşi de uşă, tânără apăru din nou lângă el. Ea îi
apucă mâna şi i-o strânse puternic. Se sprijini apoi de umerii lui şi
îi şopti cu glasul stins:
— Jacques, iubitul meu, te-ai întors în sfârşit? Cum de ai putut,
Jacques, să mă laşi atâta timp într-o nesiguranţă chinuitoare?
— Te înşeli, frumoasă măscuţă, răspunse Percy, schimbându-şi
puţin vocea. Nu sunt cel pe care-l vrei!
Tânăra îi încolăci gâtul cu mâinile ei albe, care nu păreau să fie
ale unei fete din cartierul Saint Antoine. Apoi, cu o voce care trăda
o puternică emoţie, îi şopti:
— Jacques, nu te juca cu mine. Vrei să mă omori, vrei să mă

———————————————————————————————— 14 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
arunci în braţele nebuniei?
Cât timp n-am auzit nimic de tine, am fost veşnic îngrijorată.
Tremuram şi mă rugam pentru tine. Nu, iubitul meu, acum când
te-ai întors, trebuie în sfârşit să-ţi vorbesc, căci am multe de
povestit. Vino cu mine într-un colţ retras al sălii, unde vom putea
vorbi nestingheriţi. Vino, iubitul meu!
„Asta se poate sfârşi cu o aventură nostimă” se gândi tânărul
american. Fără îndoială că tânăra era din vizitatoarele obişnuite
ale „Păsării Verzi”. Poate că îi va fi totuşi de folos. Poate că ştie ceva
despre modelul care-l interesa.
Se resemnă deci şi o urmă.
Se retraseră împreună într-un colţ ascuns al sălii care era
despărţit de locul de dans printr-o perdea grea de catifea.
— Te asigur însă, frumoasă mască, că greşeşti, spuse Percy
Stuart, după ce tânăra, trăsese în urma lor perdeaua. Crede-mă,
nu sunt omul care să profite de pe urma unei astfel de erori. Eşti,
într-adevăr, foarte drăguţă, dar pe mine nu mă cheamă Jacques.
— Ba tu eşti, Jacques, tu eşti, iubitul meu! răspunse cu un glas
pasionat tânăra femeie. Lasă-mă să-ţi sărut buzele iubite, lasă-mă
să-mi reamintesc de timpurile când am fost atât de fericiţi
împreună! Nu-ţi mai aminteşti de frumosul castel de pe malul
mării! Nu-ţi mai aminteşti de odaia mică şi retrasă, în care ţi-am
instalat atelierul! Nu-ţi mai reaminteşti nimic din toate acestea,
Jacques? Cât de fericiţi eram atunci, cu toate că ne ameninţa un
pericol atât de mare? Vreau să-ţi aduc aminte de acele timpuri
fericite. Sărutările mele îţi vor dovedi că n-am încetat să te iubesc,
scumpul meu Jacques!
În clipa următoare, necunoscuta îşi scoase masca de pe faţă.
Percy Stuart avea în faţă pe cea mai frumoasă şi distinsă femeie,
din câte văzuse în viaţa sa. Tânăra îl privea cu ochii ei mari şi
frumoşi, înflăcăraţi de dragoste şi pasiune.
— Uite, Jacques, aşa te-am sărutat altădată, aşa te sărut şi
acum! şopti ea, îmbrăţişându-l şi sărutându-l cu patimă.
Percy Stuart rămase buimăcit. Ca un fulger, un gând îi străbătu
mintea, făcându-l să se înfioare de emoţie.

— 15 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
Unde mai văzuse el oare această figură de o frumuseţe
răpitoare? Această gură frumoasă, bărbia fin arcuită, braţele albe
şi plastic formate, gâtul fin…
„Enigma din Paris!” îşi spuse el. „Pentru numele lui Dumnezeu,
am găsit-o! Numai dânsa poate fi femeia de o frumuseţe răpitoare,
care a servit drept model necunoscutului pictor, pentru acel tablou
senzaţional. Şi ea crede că eu sunt pictorul! Ah, am ajuns la ţintă!”
— Sărută-mă, Jacques, suspină frumoasa străină. Unde e
pasiunea ta de altădată, dragul meu! Ah, dar ce înseamnă asta?
Cine vine? Fugi, dragul meu! Fugi nenorocitule, căci altfel eşti
pierdut pentru totdeauna!
Scoţând un ţipăt nebun de groază, frumoasa femeie sări înapoi
şi cu o mişcare repede îşi puse din nou masca de mătase.
O mână violentă trase la o parte perdeaua neagră de catifea.
Şase bărbaţi vânjoşi, care cu toate că erau costumaţi ca turci, se
cunoştea ca sunt de meserie hamali, se năpustiră asupra lui Percy
şi a frumoasei străine.
— Daţi drumul femeii!, ordonă unul din ei, a cărui faţă era
acoperită de o mască neagră. Pe bărbat, legaţi-l însă. Ha, ha,
dragul meu, trăim aici pe malurile Bosforului, iar cine încearcă să
răpească sultanului pe frumoasa din harem, pe acela îl suprimăm!
Repede, legaţi-l bine şi duceţi-l de aici!
Percy Stuart încercă să scoată revolverul, dar doi din hamalii
uriaşi se aruncaseră asupra lui, împiedicându-l să scoată arma.
Apoi văzu negru înaintea ochilor. Simţi că i se aruncase un sac
în cap şi că, în clipa următoare, i se legară picioarele. Doi din
hamali îl luară pe sus.
Percy Stuart voi din nou să se apere şi încercă să scoată
revolverul din buzunar, ca să tragă asupra agresorilor. Era însă
atât de tare legat, încât nu putea să facă nicio mişcare.
Simţi că e ridicat în sus şi dus afară. Bandiţii trecură cu povara
lor prin vasta sală de dans, iar Percy auzi sunetele muzicii şi
râsetele vesele ale dansatorilor. Auzea clar cum se striga în jurul
lui:
— Ha, ha, uitaţi-vă la cei şase turci cum duc pe unul afară din

———————————————————————————————— 16 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
sală! Cu siguranţă că-l vor sili să le plătească şampanie. Ieşiţi mai
repede afară şi faceţi loc pentru dans!
Răcoarea nopţii făcu pe Percy să înţeleagă că se găseşte cu
răpitorii săi în stradă.
În clipa următoare, fu urcat într-un automobil. Maşina se puse
în mişcare şi străbătu străzile Parisului într-o viteză nebună.
„De ce m-ar fi răpit oare şi încotro mă duc ei?” se întrebă Percy
Stuart.

— 17 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —

III
DUCELE ŞI DUCESA

Cu toată situaţia disperată şi periculoasă în care se găsea acum,


Percy Stuart nu-şi pierdu sângele său rece.
Reflectând asupra motivelor acestei răpiri, ajunse la concluzia
că nu poate fi vorba decât de un îndrăzneţ atac al apaşilor
parizieni, care îşi permit deseori astfel de lovituri.
Probabil că aceşti apaşi au aflat despre venirea sa la Paris şi
probabil că aflaseră şi faptul că el e unul din oamenii cei mai
bogaţi din Statele Unite. L-au răpit deci, spre a-i stoarce apoi o
sumă mare pentru eliberare.
Percy Stuart fu ferm hotărât să plătească orice sumă s-ar fi
cerut, căci pentru el era important un singur lucru: să-şi recâştige
libertatea cu orice preţ.
Cât de aproape fusese de dezlegarea marii enigme şi ce şansă
neobişnuită avusese!
Unde putea fi acum frumoasa necunoscută? Va mai reuşi să
regăsească pe această fiinţă adorabilă? O să-l mai favorizeze oare
soarta, ca la balul mascat de la „Pasărea Verde”?
Automobilul se opri brusc, întrerupând firul gândurilor lui
Percy. Toată fiinţa sa era încordată să afle unde fusese adus şi care
sunt intenţiile răpitorilor. Va fi oare scos din sacul în care se găsea
legat?
Se părea însă că, deocamdată, dorinţa nu i se va îndeplini.
Simţi că e ridicat din automobil şi urcat pe o scară. Această
scară era probabil acoperită cu un covor gros, căci abia se auzeau
paşii hamalilor. Cu un covor! Percy Stuart tresări. Cum de au
putut ajunge apaşii într-o casă, în care scările erau acoperite cu
covoare grele? Şi totuşi, această casă părea să fie ţinta apaşilor,
căci Percy Stuart simţi că e aşezat jos. Prin ţesătura groasă a
sacului, o rază de lumină ajunse până la ochii săi.
— Deschideţi sacul! ordonă cineva energic. Ha, ha, prietene

———————————————————————————————— 18 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
Lebell, mi-ai adus astăzi cel mai mare serviciu pe care puteai să
mi-l faci în calitatea ta de camerist şi om de încredere al meu. Ai
făcut să-mi cadă în mană duşmanul de moarte. Spune, Lebell, l-ai
găsit împreună cu ea?
— Da, domnule! răspunse vocea „turcului”, care era în fruntea
celor şase răpitori. Omul acesta se găsea în societatea unei
doamne, costumate ca spălătoreasă din cartierul Saint Antoine.
Ştiţi prea bine că, spre a supraveghea pe doamna ducesă, soţia
dv., m-am costumat şi mascat, urmărind-o pas cu pas prin
cartierele nocturne ale Parisului.
— Destul, Lebell! spuse enervat stăpânul. Deschide sacul, căci
vreau să fiu faţă în faţă cu ticălosul pe care-l credeam nimicit
pentru totdeauna.
„În sfârşit”, reflectă Percy Stuart, „în sfârşit voi privi şi eu în faţă
pe acest ciudat duce. Sper să mă pot înţelege cu el!”
După câteva clipe, Percy Stuart fu eliberat din sac.
Tânărul american se ridică şi, după ce se obişnui cu lumina
puternică din sală, păşi până în faţa bărbatului, pe care servitorii
îl numeau duce.
Acesta stătea rezemat de birou, cu braţele încrucişate la piept.
Avea părul cărunt, o mustaţă mică şi albă, iar faţa sa galbenă şi
încreţită semăna cu a unei mumii.
Ochii lui însă, mici şi vicleni, străluceau de o ură sălbatecă.
Spre a completa aspectul respingător al acestui om, de altfel
foarte elegant îmbrăcat, natura îi mai dăruise şi o cocoaşă pe
umărul drept.
Cei doi bărbaţi îşi încrucişară privirile.
Ducele făcu un semn cu mâna sa fină şi împodobită cu inele:
— Lasă-mă singur cu el, Lebell, însă să stai în apropiere, ca să
poţi intră imediat ce te chem!
— Fiţi precaut, domnule, răspunse cameristul costumat ca turc,
mi se pare că omul acesta are un revolver!
— Nu va cuteza să ridice arma asupra ducelui de Montpensier!
spuse cocoşatul, plin de orgoliu. Astfel de ticăloşi sunt totdeauna
laşi.

— 19 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
Ei, Jacques Dufour, iată că ne vedem din nou. Dracu’ ştie cum
ai putut să evadezi din închisoarea ta!
— Te înşeli duce, răspunse Percy Stuart, scoţându-şi cu o
mişcare repede barba falsă. Nu sunt acela pe care-l cauţi.
În orice caz, e extrem de interesant să descopăr că ducele de
Montpensier, care aparţine uneia din cele mai nobile familii, se
crede mai presus de legile ţării, îndrăznind să comită crime.
Căci, fără îndoială, te-ai făcut vinovat de un grav delict, duce,
punând pe bandiţii d-tale să mă răpească şi să mă aducă aici!
Ducele cocoşat făcu o săritură înapoi şi scoase un ţipăt răguşit,
privind apoi pe Percy Stuart, cu ochii mari şi plini de spaimă.
— O greşeală, Lebell, o mare greşeală! strigă el cameristului,
care se retrăsese numai până la uşa salonului. Mi-ai adus o altă
persoană. Ha, ha, ştiam eu că nu poate fi celălalt, căci prea e bine
supravegheat.
Apoi, ducele de Montpensier paşi spre Percy Stuart, spunându-i
cavalereşte:
— Domnul meu, îţi ofer orice satisfacţie vei crede de cuviinţă.
Din cauza unei erori grosolane, ţi-am răpit libertatea şi
mărturisesc sincer, că singur eu port vina.
Te pot despăgubi cu o sumă de bani pentru această neplăcere,
sau sunt gata să fac pentru d-ta orice serviciu, care ţi-ar putea fi
de folos! Sau…
Percy Stuart zâmbi ironic, lipindu-şi din nou barba falsă şi
răspunzând cu o mândrie, care uimi pe duce:
— Greşeşti din nou, duce de Montpensier, dacă îţi închipui că
am nevoie de ajutorul sau protecţia d-tale. Mai degrabă d-ta ai să
ai nevoie de mine, căci Percy Stuart poate face multe!
Şi fără să mai dea atenţie ducelui de Montpensier, care de
uimire nu putea îngâna niciun cuvânt, tânărul american păşi cu
capul sus ridicat pe lângă bătrânul camerist, care se aplecă
instinctiv înaintea lui, fără a îndrăzni să-şi ridice privirea.
Percy Stuart părăsi salonul, coborând repede scările acoperite
cu covoare şi ajungând într-o curte întunecoasă.
Tocmai căuta o ieşire, când se simţi apucat de mâna dreaptă şi

———————————————————————————————— 20 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
auzi o voce de femeie, care îi şopti:
— Urmaţi-mă, domnule. Ducesa de Montpensier vrea să vă
vorbească şi vă aşteaptă în budoarul ei!
Ducesa de Montpensier? Percy fu foarte surprins. Să fie oare
drăgălaşa spălătoreasă din Saint Antoine?
Se lăsă condus pe o scară secretă.
Trecu apoi prin mai multe camere, luxos mobilate. Camerista
care-l conducea, deschise în sfârşit o uşă şi îl împinse într-o
cameră feeric luminată.
În mijlocul acestui budoar, de o eleganţă strălucitoare, se găsea
răpitoarea femeie care sărutase cu atâta patimă pe Percy Stuart în
localul „Pasărea Verde”. Îmbrăcată într-o admirabilă toaletă de
seară, părea şi mai încântătoare.

— 21 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —

IV
DOAMNA CU ALUNIŢA PE UMĂR

— Jacques, iubitul meu Jacques! spuse tânăra şi frumoasa


femeie, alergând cu braţele deschise spre Percy Stuart.
Tânărul american nu mai ţinea însă să fie confundat cu un
altul. De aceea, îşi smulse din nou barba falsă şi spuse:
— Aţi greşit, doamnă. Nu sunt cel pe care-l căutaţi. Poate că
nenorocitul acela nici nu mai e printre cei vii. Aveţi însă încredere
în mine, căci aş putea să vă salvez şi să vă răzbun!
Ducesa scoase un ţipăt uşor şi se prăbuşi. Percy Stuart o văzu
întinsă pe covor.
„Am procedat prea brusc!” regretă Percy Stuart. „Ar fi trebuit să-
i spun aceasta cu mai multă precauţie. Surpriza a fost prea
puternică”.
— Deşteptaţi-vă, ducesă! Deşteptaţi-vă! Dumnezeule, abia mai
respiră!
Cu mâinile tremurânde, Percy Stuart deschise la gât rochia
ducesei. Când voi însă să-i stropească faţa şi gâtul cu apă, spre a o
readuce la simţiri, tânărul tresări. Se aplecă şi rămase înmărmurit
lângă frumoasa femeie, privindu-i cu atenţie umărul stâng.
Observă clar o aluniţă roză pe pielea albă a umărului.
„Aluniţă ca o fragă… Ea are pe umăr aluniţa!” murmură tânărul
american, ca scos din minţi. Dar îşi învinse repede zăpăceala,
jubilând:
„Ea este! Ea e «enigma din Paris», femeia a cărei frumuseţe a
inspirat o operă nemuritoare!”
Percy Stuart observă deodată că frumoasa ducesă începe să-şi
revină în simţiri.
O ridică de jos şi o aşeză încet pe un scaun, luând apoi loc în
faţa ei.
După ce ducesa deschise ochii şi îşi trecu mâna ei albă peste
frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi concentreze gândurile, Percy

———————————————————————————————— 22 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
Stuart îi spuse blând:
— Aţi vrut să-mi povestiţi ceva, ducesă? Probabil micul dv.
roman cu pictorul tabloului care a stârnit atâta senzaţie la Paris!
Aveţi încredere în mine, doamnă; spuneţi-mi tot ce s-a
întâmplat, căci vă stă în faţa un om cu intenţiile cele mai bune şi
care nu doreşte altceva decât să vă ajute în lupta pe care o duceţi
pentru iubirea dv.! Spre a vă dovedi că sunt sincer, vă spun
numele meu: mă numesc Percy Stuart. Şi am venit din New York la
Paris, ca să descopăr pe misteriosul pictor, căruia i se datorează
acel admirabil tablou!
Percy Stuart văzu cum ochii ducesei se umplură de lacrimi.
Vocea ei tremura, când răspunse:
— Pictorul? Da, domnul meu, l-am iubit cu o dragoste până la
sacrificiu. Dar mi-e frică că nu-l voi mai revedea. Vă voi povesti ce
s-a întâmplat, căci o voce lăuntrică îmi spune să am toată
încrederea în dv!
— Aveţi în faţa dv., doamnă, un om de onoare! spuse Percy
Stuart.
— M-am căsătorit cu ducele de Montpensier, deşi nu-l iubeam şi
cu toate că era cu treizeci de ani mai în vârstă decât mine. Dar ştiţi
prea bine cum se întâmplă: inimii nu i se dau drepturile. Averea,
situaţia şi rangul, acestea decid. Aşa am devenit ducesa de
Montpensier.
Nu-l puteam uita însă pe acel pe care-l cunoşteam înaintea
căsătoriei. Era talentatul pictor Jacques Dufour, care-mi dăduse
lecţii de pictură. Eu îl iubeam, iar el era la picioarele mele.
Într-o bună zi ne-am hotărât să ne întâlnim la un castel al meu
de la mare, în apropiere de Boulogne. Acolo, Dufour ţinea să-mi
facă tabloul. Mă rugase mult şi stăruitor să-i pozez, dar îl
refuzasem mereu, căci voiam să rămân o soţie credincioasă.
Dar tirania si constrângerile ducelui mă revoltaseră. Am rupt
toate lanţurile prejudecăţilor si am devenit amanta lui Jacques, în
singuraticul castel de la mare, lângă Boulogne!
— Ducesă, răspunse Percy Stuart, acum, când cunosc pe ducele
de Montpensier, nu pot să te mai condamn!

— 23 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
— În condiţiunile acestea, Jacques a creat frumosul tablou, care
mai târziu a entuziasmat întreg Parisul. Tare mi-e frică însă că
bietul Jacques a plătit cu viaţa sa această minunată operă, care e
prima şi ultima ieşită din penelul său. Când tabloul fu terminat,
Jacques nu putu rezista ispitei de a-l arăta lumii. Cum însă ne
temeam că vom fi descoperiţi la prezentarea acestui tablou, ne-am
decis să-l trimitem expoziţiei pe cale anonimă.
Tabloul a fost expediat, iar în ziua deschiderii expoziţiei a cucerit
admiraţia unanimă.
După aceasta, Jacques Dufour a rămas la castel, căci eu îi
promisesem să mă reîntorc, imediat ce va fi posibil. Peste trei zile
am părăsit Parisul, dar când am ajuns la castel, Jacques
dispăruse.
Servitorul meu, bătrân şi surdo-mut, pe care-l lăsasem la castel,
nu putu să-mi explice nimic. Îi era imposibil să-mi povestească ce
se întâmplase lui Jacques.
Cu ochii înlăcrimaţi şi frângându-mi mâinile de durere, am
scotocit prin toate camerele castelului, spre a găsi vreo scrisoare
lăsată de Jacques. A fost însă zadarnic. De atunci, au trecut multe
luni. N-am mai auzit nimic de el.
Am cutreierat localurile nocturne din Paris, cu speranţa că voi
reuşi să-l întâlnesc. Am fost mai ales prin localurile din
Montmartre, pe care obişnuia să le viziteze atunci când îi mergea
bine. Nu l-am putut găsi însă nicăieri. Astă seară, crezusem că l-
am descoperit. Văzându-vă, marea asemănare a dv. cu Jacques m-
a dus în eroare.
Acum, îmi dau seamă că această confuzie se datorează numai
deghizării dv.
— Ducesă, spuse Percy Stuart, cred că n-avem timp de pierdut.
Trebuie să procedăm repede, spre a afla misterul dispariţiei
nenorocitului Jacques Dufour. Mi-e frică însă că vom ajunge prea
târziu, întrucât am bănuiala că s-a comis o mişelie împotriva lui!
— Şi cine să fi făcut asta? întreabă ducesa.
— Soţul dv., ducele de Montpensier. Fiţi sigură, doamnă, că
dacă el este acela, dacă bănuiala mea se dovedeşte, nu va scăpa de

———————————————————————————————— 24 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
pedeapsa pe care o merită, căci niciun ticălos, oricât de sus ar fi
situat el, nu poate săvârşi fapte infame, fără să fie pedepsit.
Şi acum, vă rog să-mi daţi cheile de la castel sau un ordin către
servitorul surdo-mut, ca să pot întreprinde acolo orice cercetări voi
crede necesare!
— Vor ajunge câteva rânduri, pe care le scriu imediat! spuse
frumoasa ducesă, luând loc la un birou mic şi completând un
bileţel. Poftim, domnul meu, şi Dumnezeu să vă ajute. Sunteţi un
înger păzitor, trimis de cer în ajutorul meu!
— Nu sunt înger, ci numai un simplu muritor, dar care nu
suferă nedreptăţile! răspunse Percy Stuart foarte amabil. Şi acum,
daţi-mi voie, ducesă, să vă sărut mâna. De îndată ce voi şti ceva
precis, vă voi trimite veşti!
— Oricât de triste ar fi veştile, le prefer nesiguranţei din prezent!
Percy Stuart părăsi buduoarul ducesei şi, condus de cameristă,
ajunse în stradă.
A doua zi dimineaţa, Percy Stuart plecă cu acceleratul spre
Boulogne. Acolo, închirie un automobil, iar după o oră ajunse în
faţa castelului ducesei de Montpensier.
Servitorul surdo-mut citi biletul ducesei şi se puse apoi la
dispoziţia lui Percy Stuart, conducându-l prin toate încăperile
luxos mobilate ale castelului.
Percy privi mişcat la interiorul atelierului de pictură, pe care
ducesa îl aranjase pentru iubitul ei.
Era cel mai frumos atelier pe care-l văzuse vreodată tânărul
american.
Dar nici aici nu putu găsi vreo urmă a nefericitului Jacques
Dufour. Întru-un colţ văzu paleta şi culorile, cu care genialul pictor
prinsese pe pânză frumuseţea ducesei. Percy Stuart mai găsi o
batistă a ducesei şi o mănuşă a lui Dufour. Pictorul rămânea însă
dispărut.
Percy Stuart era gata să părăsească atelierul, când făcu o
descoperire lugubră. Observă o crăpătură în zid. După ce-o
examină cu atenţie, constată că zidul fusese reparat de curând în
acel loc. Şi tencuit din nou.

— 25 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —
Chemă imediat câţiva ziduri, care lărgiră crăpătura. Percy
Stuart rămase înmărmurit de descoperirea făcută…
Cadavrul unui tânăr, se prăbuşi afară…
Nu mai putea fi nicio îndoială că era cadavrul lai Jacques
Dufour!
În aceeaşi crăpătură a zidului, Percy Stuart găsi un bileţel, pe
care cu o mână tremurândă fuseseră scrise următoarele cuvinte:

„Am fost atacat pe timpul nopţii de nişte bărbaţi mascaţi, care m-


au îngropat aici de viu.
Asasinul meu e ducele de Montpensier, pe care l-am recunoscut
printre mascaţi. Frumoasă ducesă, iubita sufletului meu, nu te voi
mai revedea niciodată.
Jacques Dufour.”

Percy Stuart luă măsuri să se aducă un coşciug, în care puse


cadavrul nefericitului pictor, transportându-l apoi la Paris.
Ajuns aici, pleacă la castelul ducelui de Montpensier, fiind
însoţit de câţiva hamali, care transportară sicriul, ducându-l în
faţa ducelui.
— Duce de Montpensier, spuse Percy Stuart, arătând cu mâna
spre sicriu. Să deschid capacul acestui sicriu, spre a-ţi arata
victima?
Ducele scoase un urlet înfiorător şi începu apoi să râdă.
Înnebunise!…
În aceeaşi zi fu transportat într-o casă de nebuni, unde muri
după scurt timp.
Ducesa de Montpensier, a cărei frumuseţe cucerise întreg
Parisul, intră într-o mănăstire.
Percy Stuart soluţionase cea de a treia problemă, putând astfel
să telegrafieze lui Mister William Spencer, preşedintele Excentric-
Clubului:

„Frumosul model al tabloului, supranumit «Enigma din Paris» a


fost ducesa de Montpensier; iar autorul acestei operei de artă a fost

———————————————————————————————— 26 —
— Joe Weyermoor ————————————————————————
Jacques Dufour, care nu se mai găseşte astăzi printre cei vii!”

A doua zi, Percy Stuart primi următoarea telegramă din New-


York:

A patra problemă:

„Peste 8 zile vor avea loc, în Anglia cursele de cai de la Epson.


Toate şansele de câştig le are Morning Star, calul de neînvins al
baronetului Mac Hollister, membru în Excentric-Club.
Acest cal a câştigat patruzeci de curse, neputând fi întrecut până
în prezent.
Percy Stuart să încerce ca, pe un alt cal, să învingă calul
baronetului Mac Hollister, la cursa din Epson.
Excentric-Club.”

---- VA URMA ----

— 27 ————————————————————————————————
————————————————————————— Enigma din Paris —

———————————————————————————————— 28 —
— Martin Winfried
————————————————————————

—0
—————————————————————————————
———
— Martin Winfried
————————————————————————

IRON KING,
CALUL MINUNE

————— de —————

Martin Winfried

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 04

—1
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

CUPRINS

PREFAŢĂ...........................................................................3
I. ÎN PARADISUL SPORTULUI HIPIC..................................5
II. UN JOCKEU RENUMIT ŞI UN GRĂJDAR SĂRAC...........9
III. COLETUL MISTERIOS................................................15
IV. DERBY-UL ENGLEZ....................................................21

—————————————————————————————
——— 2 —
— Martin Winfried
————————————————————————

PREFAŢĂ
Percy Stuart, un tânăr american foarte bogat, independent şi manierat,
maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca membru în renumitul
»Excentric-Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta, deoarece
statutele clubului prevedeau în mod expres că nu pot fi primiţi decât 197
de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate mijloacele,
să îngreuneze primirea tânărului american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului, obţinu
să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu membrii
clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea încercare forţa
fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa, precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care conţinea prima
problemă. Imediat după rezolvarea primei însărcinări i se înmână o altă
scrisoare, conţinând cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a patra:

»Peste opt zile, vor avea loc în Anglia cursele de cai de la Epson.
Toate şansele de câştig le are Morning Star, calul de neînvins al
baronetului Mac Hollister, membru în Excentric-Club«.
Acest cal a câştigat patruzeci de curse, neputând fi învins până în
prezent.

—3
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

Percy Stuart să încerce ca, pe un alt cal, să întreacă calul baronetului


Mac Hollister, la cursa din Epson«.

—————————————————————————————
——— 4 —
— Martin Winfried
————————————————————————

I. ÎN PARADISUL SPORTULUI HIPIC


Ca în fiecare an, în luna iunie, când au loc alergările de cai pentru
derby-ul englez, domnea şi acum o vie înfrigurare în New Market, un
orăşel mic şi curat, situat la o depărtare de o oră de Londra.
Derby-ul englez e mai mult decât un eveniment sportiv. Începând de
la data în care neuitatul sportsman »Earl of Derby« organizase pentru
prima oară, pe propria sa cheltuială, alergările de cai de acest gen, ziua
derby-ului se transformase într-o adevărată sărbătoare pentru poporul
englez.
Se cifra la aproape un milion numărul celor ce veneau la Epson ca să
asiste la aceste faimoase alergări de cai.
Cu prilejul derby-ului, pariurile ajungeau la milioane de şilingi, iar
pentru un lord englez nu era o mai mare onoare în viaţa sa decât să
câştige o dată marele premiu al derby-ului.
La New Market, evenimentul era aşteptat cu o încordare febrilă,
datorită şi faptului că acolo se găseau toate grajdurile cu caii de curse.
Populaţia din New Market nu trăia de altfel decât de pe urmele
alergărilor de cai. Iată de ce fiecare locuitor din partea locului îşi punea
toată nădejdea în sezonul alergărilor.
În fata unui mic şi curat grajd din New Market se opri un automobil,
din care se dădu jos un domn, însoţit de o tânără frumoasă şi elegant
îmbrăcată.
La poarta clădirii îşi făcu apariţia un bărbat înalt şi spătos, cu faţa
roşie, cu părul puţin încărunţit şi purtând pantaloni de călătorie. Era o
persoană cunoscută şi stimată în New Market: mister Andrew Porter,
antrenorul baronetului Mac Hollister, care poseda unul din cele mai mari
grajduri din Anglia.
— »Hello, Porter«, strigă cel ce coborâse din automobil. »După cum
vezi, îmi ţin promisiunea. Morning Star e gata? Vom face astăzi ultima

—5
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

probă!«
— »Totul e în regulă, Sir« răspunse mister Porter. »Am luat măsuri ca
terenul de antrenament să fie închis şi bine păzit. Fusese dorinţa dv., Sir,
ca la antrenament să nu asistăm decât noi doi şi bineînţeles jockeul, care
va călări pe Morning Star. Nu-l cunosc însă pe acest jockeu, întrucât mi
se pare că nu v-aţi decis încă.«
— »Va mai fi de faţă cineva, dragă Porter«, răspunse baronetul Mac
Hollister. »Va asista şi Lady Arabella Ryswood, care mi-a făcut plăcerea
de a mă însoţi până aici. Dar iată că vine şi jockeul pentru care m-am
decis. Astăzi va călări pentru prima oară pe Morning Star.«
— »A, e Dan Maher«, spuse vesel mister Porter. »O alegere
excelentă, Sir! N-aţi fi putut face o alegere mai bună, căci Dan Maher e
cel mai renumit dintre jockeii noştri. În ultimii trei ani a câştigat cele mai
multe curse.«
— »Acest Dan Maher mă costă o avere«, şopti Mac Hollister
antrenorului său. »Dar nici nu-ţi închipui ce înseamnă pentru mine
câştigarea derby-ului. Vom vorbi însă mai târziu despre aceasta. Să-l
salut mai întâi pe Dan Maher, care, după cum am auzit, e foarte
formalist«.
Dan Maher începuse ca simplu grăjdar dar, datorită iscusinţei sale în
meşteşugul de jockeu şi succeselor obţinute, ajunsese multimilionar.
Locuia la Londra într-o clădire splendidă, avea o moşie în Scoţia şi făcea
parte din cele mai selecte cluburi.
Baronetul Mac Hollister întinse mâna jockeului, care îi răspunse cu o
indiferenţă prefăcută.
Arunca însă pe furiş priviri spre Lady Arabella Ryswood şi se părea
că frumuseţea acesteia îl fascinase.
— »Dacă eşti bun«, îi spuse baronetul, »te rog, mister Maher, să
conduci pe Lady Ryswood la terenul de antrenament. Eu şi eu Porter
vom scoate calul din grajd, căci nu permitem nici unui străin să se atingă
de acest cal.
Nădăjduiesc, Porter, că ai luat toate măsurile ca niciun străin şi nici
chiar servitorii mei să nu intre în grajdul în care se găseşte Morning

—————————————————————————————
——— 6 —
— Martin Winfried
————————————————————————

Star!«
— »Vă dau cuvântul meu, Sir«, răspunse Porter orgolios, »că ultimele
şapte nopţi le-am dormit în grajd, lângă cal. În afară de mine şi de
grăjdarul cocoşat, care a îngrijit până acum de animal şi în care am toată
încrederea, n-a mai intrat nimeni în grajdul lui Morning Star!«
— »Foarte bine«, spuse baronetul Mac Hollister. »Ţin totuşi, să mă
asigur încă o dată că ai luai luate măsurile în privinţa lui Morning Star.
Calul ăsta admirabil a dat dovadă că e de neînvins. A câştigat până acum
40 de curse în şir, învingând pe cei mai buni cai din Anglia. Acum, însă,
e la cea mai grea încercare: trebuie să câştige derby-ul!
Am pus pariuri pe sume enorme pentru Morning Star. Pierderea
banilor aş putea-o suporta, dar trebuie să-ţi mărturisesc, Porter, că acest
derby are şi o altă însemnătate pentru mine.
Ai văzut pe tânăra lady, care a venit cu mine? Lady Arabella
Ryswood e o tânără văduvă, căreia îi fac curte de mult timp. Mi-a
declarat însă categoric că mă va lua de soţ numai atunci când voi câştiga
derby-ul englez. Un capriciu poate, dar explicabil când e vorba de o
englezoaică nobilă!«
Baronetul nu spunea însă că Lady Ryswood avea şi o avere
considerabilă, din care cauză îi era şi mai dragă.
— »Înţeleg foarte bine dorinţa dvs.«, răspunse Porter.
— »Şi în afară de toate acestea, mai e o chestiune, care depinde de
succesul lui Morning Star«, continuă baronetul. »E mai importantă decât
pariurile mele şi decât cucerirea frumoasei Lady Arabella Ryswood!
Cunoşti pe mister Percy Stuart, care are şi el un mic grajd cu cai de
curse?«
— »Cai fără de valoare, Sir. Nici unul din ei nu poate fi periculos lui
Morning Star!«
— »Percy Stuart este cel mai înverşunat duşman al meu«, spuse Mac
Hollister ameninţător. »M-am opus energic primirii lui ca membru în
»Excentric-Club«.
N-am reuşit să fie respins definitiv, dar a fost supus unei serii întregi

—7
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

de încercări, de a căror izbândă depinde dacă va fi sau nu primit ca


membru al clubului.
Una din aceste misiuni este ca să învingă pe Morning Star, la derby-ul
din Epson!
Ce crezi despre asta, dragă Porter? E posibil oare ca Percy Stuart să
reuşească?«
— »E imposibil«, răspunse Porter imediat. »Dau capul meu că
Morning Star va câştiga derby-ul!«
— »All right, Porter!« spuse uşurat baronetul Mac Hollister. »Ştiu că
eşti un om pe care mă pot bizui!
Dacă Morning Star învinge, îţi voi dărui o mică avere. Dar acum,
adu-mi te rog calul, căci sunt curios să aud părerea lui Dan Maher!«
Mac Hollister vru să deschidă uşa, în faţa căreia stăteau de vorbă.
Porter îi spuse:
»Uşa e încuiată, Sir. E încuiată ca şi tezaurul băncii engleze din
Londra. Daţi-mi voie s-o deschid!«
Antrenorul scoase o cheie complicată şi potrivi secretul lacătului,
după care uşa fu deschisă. Baronetul Mac Hollister intră în grajdul în
care se afla Morning Star, cel mai renumit cal de curse din Anglia.

—————————————————————————————
——— 8 —
— Martin Winfried
————————————————————————

II. UN JOCKEU RENUMIT ŞI UN GRĂJDAR


SĂRAC
Dacă familiile sărace din Londra, care locuiau în case umede şi
întunecoase, ar fi văzut acest grajd, ar fi fost cuprinse de invidie.
Sala lungă, cu ferestrele boltite, prin care se răspândea o lumină
orbitoare, adăpostea numai pe Morning Star, deşi ar fi fost loc pentru cel
puţin doisprezece cai. Pereţii erau de teracotă, iar podeaua din marmură,
acoperită cu paie, pentru ca Morning Star să nu simtă răceala.
De plafon atârnau numeroase becuri electrice, iar ulucul în care se
servea hrana calului, era de asemenea din cea mai fină marmură.
În clipa în care intrară baronetul şi antrenorul, un cocoşat mic şi slab
se ridică de lângă calul înalt şi frumos.
Era grăjdarul, despre care vorbise antrenorul: singura fiinţă, care în
afară de mister Andrew Porter, avea acces acolo. În ultimele trei
săptămâni, cocoşatul fusese închis în acest grajd, împreună cu calul.
Cocoşatul avea 16 ani. Faţa îi era slabă şi palidă. Din cauza trupului
său prea mic şi a cocoaşei de pe umărul drept, acest tânăr nu putuse
ajunge jockeu, rămânând un simplu păzitor şi îngrijitor de cai.
Cocoşatul făcea o impresie comică, întrucât îşi pusese nişte pantaloni
de călărie, care nu se aranjau pe picioarele lui slabe. Încălţase şi cizme
cu pinteni. Vesta cu dungi şi jacheta roşie, pe care le îmbrăcase peste
pieptul său mic şi deformat, contribuiau şi mai mult ca înfăţişarea lui să
nu fie tocmai simpatică.
— »E destul de cald aici?« întrebă baronetul Mac Hollister, oprindu-
se în prag. »Mi se pare că e cam răcoare!«
— »Cred că vă înşelaţi, Sir. Termometrul arată şapte grade, aşa după
cum i-a prescris medicul veterinar lui Morning Star!«
— »Calul e bine curăţat!« spuse din nou Mac Hollister, uitându-se la
Morning Star. »Asta o face băiatul, mister Porter?«

—9
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

— »Da, Sir«, răspunse micul cocoşat, »numai mâna mea atinge pe


Morning Star!«
— »A, ştii să şi vorbeşti, micule maimuţoi«, râse Mac Hollister.
»Credeam până acum că eşti o maimuţă, dar văd că e vorba de un om. Ai
poate şi nume de om?«
— »Da, Sir, mă numesc Isaac Prime!«
— »Eşti de mult timp în serviciul meu? Când am vizitat grajdurile din
New Market, nu te-am observat pe acolo!«
— »L-am primit pe acest băiat acum trei ani, fiindu-mi milă de el«,
explică mister Porter. »Mama lui e o spălătoreasă săracă din Londra.
Singurul său sprijin era acest copil, care însă în loc să crească, a rămas
pitic. M-a rugat să-l fac jockeu, dar din cauza staturii sale a fost
imposibil. Totuşi, călăreşte ca un diavol. Nimeni încă n-a călărit atât de
bine ca el pe Morning Star, dar…
În acest moment, se petrecu ceva uimitor:
Isaac Prime, piticul cocoşat, se aruncă la picioarele lui Mac Hollister,
implorându-l:
— »Permiteţi-mi, Sir, să călăresc eu pe Morning Star, şi vă jur că veţi
câştiga derby-ul. Daţi-mi ocazia să vă dovedesc, Sir, că şi un cocoşat
poate fi un foarte bun jockeu. Mă veţi face fericit nu numai pe mine, ci şi
pe sărmana mea mamă!«
— »Băiatul a înnebunit!« spuse Mac Hollister supărat. »Lasă-mă în
pace, maimuţoiule! Ce idee nebună!
La terenul de antrenament aşteaptă Dan Maher, jockeul cunoscut de
toată lumea, care a acceptat să călărească pe Morning Star. Şi aici mă
roagă un grăjdar nebun să-i cedez această cinste. Porter, ai fi putut să mă
scuteşti de această comedie. Pleacă de aci, copil prost ce eşti, sau
mănânci bătaie! O astfel de impertinenţă e de necrezut!«
Speriat şi dezamăgit, ca un copil căruia i se ia jucăria, Isaac Prime se
refugiase într-un colţ al grajdului.
— »Să scoatem calul afară, ajută-mă!« îi ordonă antrenorul Andrew
Porter, care profitând de faptul că Mac Hollister era cu spatele la ei, lovi
pe sărmanul băiat cu pumnul în cocoaşă, ameninţându-l:

—————————————————————————————
——— 10 —
— Martin Winfried
————————————————————————

— »Bestie mică, mi-ai pricinuit un mare necaz. Stăpânii nu permit o


astfel de purtare!
Auzi, ce idee de nebun! Să călăreşti pe Morning Star! Ha, ha, ar fi
într-adevăr un spectacol original: o maimuţă călărind un cal regesc! S-ar
râde mult la Epson!
Acum, şterge-o de aci«, continuă antrenorul, dezlegând calul. »Du-te
la terenul de antrenament şi aşteaptă-mă acolo, căci aici nu mai am
nevoie de tine!«
Un zâmbet ciudat se ivi pe buzele băiatului: un zâmbet de dispreţ şi
ură. După ce cocoşatul se retrase, Porter încuie uşa grajdului, ascultând
atent până nu i se mai auziră paşii.
»Morning Star, tu vei câştiga derby-ul«, spuse Andrew Porter râzând.
»Vei întrece pe toţi ceilalţi cai! Am eu grijă de asta.
N-a avut totdeauna efect procedeul meu? Nu-ţi dau niciodată prea
mult, ci numai doza necesară, ca să nu te prăbuşeşti înainte de cursă.
După alergări, nu vom mai avea nevoie de tine, căci pariurile vor fi
câştigate. Baronetul îmi va plăti o sumă frumoasă, Lady Arabella
Ryswood va deveni soţia lui, iar mister Percy Stuart, care e atât de
mândru încât nici nu-mi răspunde la salut, nu va ajunge niciodată
membru al »Excentric-Clubului«!«
După acest monolog, mister Andrew Porter deschise un mic dulap,
care se găsea într-un perete de marmură al grajdului…
Peste cinci minute, el apăru cu Morning Star pe terenul de
antrenament.
Viitorul câştigător al derby-ului părea cam nervos. Era neliniştit,
lovea cu picioarele de dinapoi şi se ridica în două picioare, aşa că
Andrew Porter avu mult de furcă cu el, ca să-l liniştească puţin.
»Încalecă pe Morning Star«, spuse baronetul jockeului Maher.
»Înconjoară de trei ori terenul, iar eu voi cronometra iuţeala, ca să ştim
la ce ne putem aştepta din partea lui Morning Star!«
Dan Maher îşi dezbracă paltonul său elegant, rămânând în pantaloni
de călărie şi într-o jachetă scurtă.

— 11
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

Încalecă însă cam greu, deoarece calul continua să fie nervos.


Când Morning Star simţi că jockeul e în şa, se ridică în două picioare,
învârtindu-se în jurul său.
»E pericol de moarte«, striga Dan Maher. »La dracu, dar ţine odată
animalul, mister Porter! Nu mă aşteptam la o astfel de rezistenţă«.
— »Aşa e el totdeauna nervos înainte de a pleca«, răspunse Andrew
Porter, ridicând din umeri. »Asta e poveste veche, dar din moment ce
încep alergările, Morning Star o ia înaintea tuturor celorlalţi cai!«
Jocheul se străduia zadarnic să liniştească superbul animal.
După încercări istovitoare, Dan Maher fu nevoit să renunţe.
»Plimbaţi puţin calul!« spuse el celorlalţi. »Sper că se va linişti
puţin«.
În acest moment, apăru micul cocoşat în faţa baronetului Mac
Hollister.
— »Voi linişti eu calul, Sir, dar să-mi daţi voie să-l încalec. Animalul
mă cunoaşte de mult timp şi nu va mai fi nervos dacă îl voi călări eu«.
— »Ah, tu eşti, prichindelule!«, râse baronetul. »Hai, suie-te,
maimuţoiule!
Vom avea de ce râde acum, scumpă Lady Arabella.
Maimuţoiul ăsta mic mi-a propus să încalece el pe Morning Star,
asigurându-mă că va câştiga derby-ul!«
Frumoasa lady privi spre micul cocoşat. Dar privirea ei reflecta mai
mult milă decât batjocură.
Micul grăjdar se urcă fulgerelor în şa, alintând apoi gâtul şi coama
frumosului animal.
Morning Star porni în galop pe terenul de antrenament.
Cocoşatul dovedi că e un călăreţ excelent. Călărit de el, Morning Star
alerga ca vântul.
Morning Star înconjură de trei ori terenul, oprindu-se apoi tremurând
în faţa baronetului. Cocoşatul sări jos de pe cal.
— »O viteză fenomenală!« spuse baronetul Mac Hollister, punându-
şi cronometru de aur în buzunar.
Nu voi divulga nimănui acest secret. Felicitările mele, Dan Maher!

—————————————————————————————
——— 12 —
— Martin Winfried
————————————————————————

Dumineca viitoare vei fi din nou cel mai sărbătorit jockeu din Anglia.
Triumful d-tale va fi transmis prin radio în toată lumea. America şi
Australia vor şti că ai câştigat marele premiu, călărind calul meu!«
— »Dar eu?« exclamă cocoşatul Isaac Prime, ridicând rugător ochii
săi mari şi negri spre baronet. »V-aţi convins singur, Sir, că nimeni nu
poate călări ca mine pe Morning Star. Nu fiţi atât de nemilos, Sir.
Îngăduiţi ca duminică să încalec eu pe Morning Star! Trebuie s-o faceţi,
Sir…«
— »Neruşinatule!« strigă Mac Hollister, ameninţându-l cu cravaşa.
»Îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? Cară-te de aici! Nu mai am nevoie de
serviciile tale! Porter, dă-l afară din serviciu!«
Micul cocoşat se dădu înapoi, intimidat.
Era palid şi îşi încleşta pumnii, iar corpul său mic se cutremura ca de
friguri.
— »Mă goneşti ca pe un câine!« — murmură el cu vocea slabă şi
tremurândă«.
»Pe mine, care am îngrijit zi şi noapte de Morning Star, pe mine care-
l iubesc…«
— »Pleacă de aici!« ţipă Mac Hollister. »Goneşte-l, Porter, nu vreau
să-l mai văd!«
— »Ai înnebunit!« spuse Andrew Porter cocoşatului, apucându-l de
umeri şi împingându-l.» Ce te-a apucat? Vei rămâne acum pe drumuri şi
muritor de foame!«
Cu o smucitură puternică, la care nimeni nu s-ar fi aşteptat, Isaac
Prime se eliberă din braţele antrenorului, spunând apoi tare aşa că
baronetul auzi fiecare cuvânt:
»Derby-ul nu e câştigat încă! Eu, micul maimuţoi, vă voi dovedi,
mister Hollister, că aţi greşit socotelile. Ne vom revedea, mister Mac
Hollister, duminica viitoare la Epson şi veţi vedea că derby-ul va fi
câştigat de un alt cal!«
Baronetul îngălbeni la auzul acestor ameninţări ale micului cocoşat.

— 13
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

III. COLETUL MISTERIOS


După sosirea sa în Anglia, Percy Stuart se instalase, împreună cu
cameristul său, la un hotel elegant din Londra.
Mai erau trei zile până la alergările cu prilejul cărora Percy Stuart
trebuia să rezolve cea de-a patra misiune.
Bătuse miezul nopţii, când tânărul american, care se găsea în camera
sa de la hotel, îşi întrerupse lectura unei cărţi distractive.
Se gândi la dificultăţile noii sale misiuni şi deveni neliniştit. Va reuşi
oare să rezolve cea de a patra problemă din şiragul celor 197, de a căror
bună soluţionare depindea primirea sa în clubul »Excentric«? Îşi dădea
prea bine seama că, de asta dată, are prea puţine şanse de reuşită.
Cum va putea oare să învingă un cal atât de excepţional, cum e
Morning Star?! Şi când se mai gândea că acest cal va avea în şa pe Dan
Maher, cel mai renumit jockeu din lume! E posibil oare ca el, Percy
Stuart, pe un cal oarecare, să se măsoare la alergări cu un jockeu ca Dan
Maher, călare pe Morning Star?«
O uşoară bătaie la uşă întrerupse firul gândurilor tui Percy.
— »Tu eşti Johnny? Ce vrei?«
— »A sosit chiar acum un curier, care a adus o scrisoare. Pare să fie
de la aceeaşi persoană, care în ultimele două zile a mai trimis şapte
scrisori, cu un conţinut atât de enigmatic«.
— »Un nebun, care mă urmăreşte mereu«, spuse enervat Percy Stuart,
deschizând uşa. »Într-adevăr, încă o scrisoare de la aceeaşi persoană
misterioasă. Sunt sigur că are exact acelaşi conţinut ca şi celelalte şapte,
pe care le-am aruncat la coş! Dă-mi-o s-o văd, Johnny!«
Percy deschise plicul, scoţând o foaie de hârtie murdară, pe care o
mână copilărească şi stângace mâzgălise următoarele rânduri:

—————————————————————————————
——— 14 —
— Martin Winfried
————————————————————————

«Mister Percy Stuart!

Dacă vrei să devii membru la »Excentric-Club«; dacă vrei să învingi


pe ambiţiosul d-tale adversar, baronetul Mac Hollister, atunci inserează
următorul răspuns în ziarul »Daily Mail«: Maimuţa este bine-venită!«

— »Să ia dracul pe această maimuţă încăpăţânată!« spuse Percy


Stuart enervat, rupând scrisoarea. »Sunt convins că toate scrisorile mi le
trimite baronetul Hollister, ca să-şi bată joc de mine!
Nu va reuşi însă! Nu voi răspunde la această scrisoare după cum n-am
răspuns nici la celelalte şapte.
Şi acum, dragă Johnny, vreau să mă culc. Mi-ai pregătit tabletele de
bromural?«
— »Sunt pe noptieră«, răspunse cu o voce tremurândă credinciosul
camerist. »Vă conjur însă, mister Stuart, să nu abuzaţi de acest calmant.
Vă veţi distruge nervii şi nu veţi mai putea adormi niciodată fără de
astfel de medicamente!«
— »Vreau să dorm, dragul meu Johnny«, spuse Percy Stuart cu vocea
stinsă. »Te asigur că, foarte curând, voi avea parte de somnul cel bun şi
adânc, fără de deşteptare!
Dar tu să n-ai nicio teamă, dragul meu, căci în testamentul meu am
avut grijă de bătrâneţile tale!«
— »Dumnezeule mare! Vorbiţi de un testament, dv. care sunteţi tânăr
şi bogat. Cum de vă puteţi gândi la moarte?«
— »Dar ce-mi rămâne altceva de făcut?« răspunse Percy Stuart.
»Trebuie, dragul meu Johnny, căci peste trei zile are loc derby-ul de la
Epson. Morning Star, calul neîmpăcatului meu duşman Mac Hollister, va
ieşi învingător, aşa că toate speranţele mele se vor prăbuşi!«
— »Dar nu mai există oare niciun mijloc ca să-l înfrângeţi pe mister
Hollister? Sunteţi doar nespus de bogat şi puteţi cumpăra un cal, care să
întreacă pe Morning Star!«

— 15
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

— »Chiar dacă aş pune la bătaie întreaga mea avere, e imposibil să


găsesc pe întreg pământul un cal superior lui Morning Star. Antrenorul
meu mi-a spus-o sincer, că niciunul din caii mei nu e în stare să întreacă
pe Morning Star, calul baronetului.
De aceeaşi părere sunt toţi proprietarii de grajduri şi toţi jockeii cu
care am vorbit în ultimele zile. Nu mai am nicio speranţă! Acum, vreau
să dorm, Johnny!«
În acest moment, se auzi sunând telefonul.
— »Ce s-o fi întâmplat?« întrebă Johnny.
»Dacă îmi permiteţi, mă duc să văd eu ce vrea portarul hotelului la o
oră atât de înaintată«, se oferi credinciosul camerist.
»Poate că a sosit telegrama vreunui negustor de cai, care a găsit un cal
potrivit pentru dv.!«
— »Du-te, Johnny«, răspunse Percy Stuart cu un zâmbet trist. »După
ce vei afla despre ce e vorba, vino să-mi comunici!«
Cameristul părăsi camera, iar Percy Stuart încercă din nou să
continuie lectura.
»De fapt, e o laşitate din partea mea să mă gândesc la aşa ceva!« îşi
spuse Percy. »Dar nu-mi rămâne altceva de făcut, căci nu mă pot expune
batjocurii unei lumi întregi. Toate ziarele s-au ocupat de misiunea, pe
care am primit-o din partea »Excentric-Clubului«. Numele meu e acum
cunoscut în toată lumea… Ah, ai venit, dragă Johnny? Dar ce-mi aduci?
Un coş?«
— »Da, un coş trimis chiar acum de la poştă. Poartă menţiunea:
»Foarte urgent, deschideţi-l imediat!«
Johnny puse coşul jos şi luând un foarfece de pe masă, întrebă:
— »Să tai pânza în care e învelit coşul?«
— »Nu mă interesează conţinutul acestui cos, căci nici într-un caz nu
voi găsi un cal de curse înăuntru. Lasă-l până mâine!«
— »Vă rog, deschideţi!« se auzi o voce din coş. »Dacă veţi face
aceasta, vă asigur că duminică veţi câştiga derby-ul!«
Scoţând un ţipăt de spaimă, cameristul făcu o săritură înapoi. Percy
Stuart, care şi el pălise, luă repede un foarfece şi deschise pânza coşului.

—————————————————————————————
——— 16 —
— Martin Winfried
————————————————————————

În clipa următoare, se dădu înapoi, buimăcit.


Din fundul coşului, îşi făcu apariţia un omuleţ cocoşat, îmbrăcat în
costum roşu de jockeu.
— »Dar cine eşti tu?« întrebă Percy Stuart uimit.
— »Daţi-mi voie să mă prezint«, răspunse piticul cu o voce subţire.
»Mă cheamă Isaac Prime şi am fost până de curând grăjdarul baronetului
Mac Hollister!«
— »Şi ce te-a făcut să pătrunzi într-un mod atât de curios în camera
mea? Sper că n-ai venit să mă spionezi?«
— »Nu, nici într-un caz!«
— »Ei bine, atunci ieşi afară din coş şi spune repede ce doreşti!«
— »Vreau să vorbesc cu dv. între patru ochi, Sir!«, răspunse Isaac
Prime, ieşind din coş şi luând loc pe un scaun.
— »Nu vrei să vorbeşti în faţa bătrânului şi credinciosului meu
camerist? Johnny, retrage-te, te rog!«
— »Very well, Sir, dar vă conjur să fiţi prudent. Nu m-aş mira deloc
ca micul cocoşat să fie un diavol venit acum din iad!«
— »Nu vorbi prostii, Johnny. Lasă-ne singuri!… Ei bine«, se adresă
Percy băiatului, »ce doreşti?«
— »Să vă salvez, Sir!«
— »Să mă salvezi tu? Dar ce pericol mă ameninţă?«
— »Nu sunteţi oare în pericol de a nu fi primit ca membru la
»Excentric-Club«?«
— »Dar cum de-ai aflat asta, băiete?«
— »Am surprins o convorbire a baronetului Mac Hollister, care
vorbea cu antrenorul său, mister Porter, despre d-ta!«
— »Ai servit deci la grajdul lui Mac Hollister? Ai văzut poate şi pe
faimosul său cal, Morning Star?«
— »L-am văzut zilnic«, răspunse repede cocoşatul. »Mai mult încă:
am dormit în fiecare noapte lângă el. Numai eu l-am hrănit pe Morning
Star şi nimeni nu-l cunoaşte mai bine decât mine!«
— »Spune-mi deci«, întrebă Percy Stuart, »e într-adevăr Morning

— 17
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

Star de neînvins? Dar de ce zâmbeşti atât de ironic, piticule? Ce


înseamnă asta?«
— »Aceasta înseamnă că Morning Star nu va câştiga derby-ul şi că
dv., Percy Stuart, veţi fi învingătorul, dacă vă veţi prezenta la curse cu
unul din cai dv., care se numeşte Iron King.«
— »Dragă băiete, îţi baţi joc de mine! Iron King e cel mai prost cal
din grajdul meu. Până acum, n-am reuşit să câştig cu el nici cea mai
neînsemnată cursă.«
— »Totuşi, de data aceasta, Iron King va învinge pe Morning Star!«
— »Mă faci să înnebunesc, tinere! Vorbeşte mai precis, căci nici nu-ţi
poţi închipui cum te voi răsplăti, dacă îmi vei ajuta să câştig derby-ul!
Dar minunea asta nu e posibilă«, continuă Percy Stuart din nou
disperat. »Cum ar fi posibil să înving, din moment ce Morning Star va fi
călărit de Dan Maher, renumitul jockeu, care până acum n-a pierdut
nicio cursă!«
— »Aveţi dreptate, Sir«, răspunse Isaac Prime. »Vă jur însă, că
Morning Star n-ar fi câştigat niciodată, dacă…«
— »Ei, dacă?« întrebă Percy Stuart cu vocea tremurândă şi
presimţind că va auzi o destăinuire foarte interesantă.
— »…dacă Andrew Porter, antrenorul baronetului Hollister, n-ar fi
cel mai neruşinat înşelător din New Market!«
— »Vrei să spui că antrenorul lui Mac Hollister se foloseşte de
mijloace nepermise pentru a-şi face calul rezistent? Ştiu că există astfel
de mijloace artificiale şi secrete. Modul de a le întrebuinţa se numeşte
»dopping«!«
— »Aşa e, Sir! Eu, care am dormit lângă Morning Star, îngrijindu-l zi
şi noapte, vă asigur că acestui cal i s-au injectat substanţe nepermise
înaintea fiecărei alergări.
Bătrânul antrenor are un preparat, pe care-l ţine ascuns într-un dulap
din grajdul lui Morning Star. În grajd, n-are însă voie să intre nimeni.
Dacă reuşim să ne procurăm preparatul secret al lui Porter, vă asigur
că Morning Star va fi învins de Iron King, căruia îi vom da o doză din
acest preparat.

—————————————————————————————
——— 18 —
— Martin Winfried
————————————————————————

Iron King va câştiga derby-ul!«


La auzul acestor cuvinte, bucuria lui Percy Stuart fu nespus de mare.
Cu un strigăt de veselie, ridică pe micul cocoşat de pe scaun,
purtându-l în braţe prin cameră.
— »Dumnezeu mi te-a trimis, Isaac Prime, ca să fii salvatorul meu!
Ne vom procura preparatul lui mister Porter, iar Iron King va câştiga
derby-ul. Pe tine te voi face primul meu jockeu şi vei primi un salariu de
zece mii de lire!«
— »Aveţi, vă rog, bunăvoinţa şi aşezaţi-mă jos pe covor!«, spuse
Isaac Prime cu ochii strălucitori de bucurie.
— »Îţi voi rămâne veşnic recunoscător, dragul meu băiat«, spuse
Percy Stuart. »Dar explică-mi acum, ce te-a făcut să vii la mine. Doar nu
ne cunoşteam până astăzi. Mi-ai destăinuit acest secret din ură sau din
dorinţa de răzbunare împotriva lui Hollister?«
— »Da, Sir«, răspunse cu glasul tremurând micul cocoşat. Vreau să
mă răzbun, Sir, împotriva lui Mac Hollister, care şi-a bătut joc de mine şi
m-a lovit fără de milă!«
— »Asta e, deci!« spuse Percy Stuart îngândurat, privind cu milă pe
micul cocoşat, care tremura din tot corpul.

— 19
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

IV. DERBY-UL ENGLEZ


Uşa grajdului în care se găsea Morning Star se deschise încet.
Era în noaptea de sâmbătă spre duminică. Peste câteva ore urma să
aibă loc derby-ul englez.
O noapte grea şi înăbuşitoare se abătuse peste New Market, ca în
preajma unei furtuni.
Era atât de întuneric, încât nu puteai să vezi nimic înaintea ochilor.
Cerul acoperit de nori negrii şi liniştea profundă anunţau o furtună.
Uşa grajdului se deschise încet şi două umbre se strecurară înăuntru.
Dacă vreun poliţist ar fi întâlnit pe cei doi indivizi, i-ar fi somat cu
revolverul în mână să se legitimeze, întrucât putea crede că sunt doi
apaşi din Whitechapel.
Totuşi, cei doi oameni n-aveau o înfăţişare neglijentă. Din contra:
purtau paltoane lungi de stofă fină, iar în cap aveau caschete, după cum
obişnuiau grăjdarii din New Market.
Părea însă suspectă grija lor de a se mânji cu praf de cărbune pe faţă
şi de a purta mănuşi pe mâni.
Cei doi inşi, deschiseră cu precauţie uşa grajdului; se opriră un
moment şi apoi, ascultând cu atenţiune, închiseră uşa în urma lor.
Unul din ei, cel mai înalt şi zvelt, scoase o lanternă electrică din
buzunar, cu care lumină grajdul.
Morning Star dormea întins pe paiele din grajd.
Lângă cal dormea mister Porter, instalat într-un aşternut moale. Deşi
avea un revolver alături, antrenorul nu părea periculos. Un puternic
miros de alcool dovedea că se îmbătase.
Antrenorul dormea profund, scoţând sforăituri şi stinghind somnul lui
Morning Star, căci animalul tresărea mereu nervos.
— »Unde e dulapul?« întrebă tânărul înalt şi zvelt pe celălalt, care
părea un pitic. »Unde e dulapul în care se găseşte preparatul misterios?«
— »’Colo!« răspunse Isaac Prime, căci el era piticul.

—————————————————————————————
——— 20 —
— Martin Winfried
————————————————————————

»O să-l puteţi deschide tot atât de uşor, Sir, ca şi uşa cea mare a
grajdului?«
— »Nu există niciun lacăt«, răspunse Percy Stuart, »care să reziste
minunatei chei ce mi-a făcut-o un fierar italian. Cheia aceasta o pot mări
sau micşora, după cum am nevoie, făcându-mi servicii nepreţuite!
Dulapul e însă prea înalt şi nu mă pot urca pe un scaun, căci zgomotul
ar trezi din somn pe mister Porter!«
— »Şi chiar dacă se trezeşte«, întrebă Isaac Prime, »ne vom lăsa oare
stingheriţi?«
— »Nicidecum«, răspunse Percy Stuart încet. »Ar fi însă mai bine să
ne ajungem scopul, fără a ne mai folosi de cloroform.
Vino, micule, suie-te pe umerii mei şi deschide uşa dulapului!«
Isaac Prime se căţără pe umerii lui Percy Stuart şi nu dură mult până
ce uşa dulapului fu deschisă.
— »Aici e misterioasa farmacie a lui Andrew Porter. În sticla asta se
găseşte preparatul«, spuse băiatul.
— »Ce culoare are?« întrebă Stuart încet.
— »E limpede ca apa!«
— »Admirabil, atunci e foarte uşor! Toarnă conţinutul în sticluţa pe
care am adus-o eu!«
Isaac Prime luă prudent sticla din dulap şi turnă conţinutul acesteia în
cealaltă sticluţă, pe care Percy Stuart o scosese din paltonul său. După ce
sticluţă fu umplută cu preţiosul preparat, Percy o ascunse din nou în
buzunarul său.
Apoi, tânărul american scoase din celălalt buzunar al paltonului o a
doua sticluţă, conţinând apă curată.
— »Cu aceasta, vei umple sticla pe care ai deşertat-o. Să nu torni însă
mai mult decât a fost înainte, pentru ca Porter să nu bănuiască nimic!«.
— »Ţin perfect minte cât lichid a fost înăuntru«, răspunse Isaac
Prime. »Voi umple sticluţa, punând-o apoi la locul ei«.
— »Încuie acum dulapul. Aşa, e bine! Dă-te acum jos, băiete!
Avem tot ce ne trebuie«, continuă Percy Stuart. »Andrew Porter

— 21
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

doarme dus şi nici nu bănuieşte că i-am luat elixirul preţios, datorită


căruia a avut atâtea succese ca antrenor!
Şi acum, să plecăm! Sper că vom ieşi tot atât de bine din New
Market, după cum am intrat!«
Lumina lanternei se stinse, iar cele două umbre întunecate dispărură
după uşa grajdului, pe care o închiseră însă cu grijă în urma lor.
În apropiere de grajd, aştepta un automobil. Percy Stuart se urcă,
aşezându-se la volan, iar cocoşatul luă loc lângă el.
Automobilul dispăru în întunericul nopţii.
………………………………………………………………………….
Derby-ul englez la Epson!
Încordarea numerosului public ajunsese la culme. Avuseră loc primele
trei alergări şi acum urma derby-ul.
Pe butoaie, lăzi, scaune şi mese se urcase mulţimea curioşilor.
Pariurile se încheiau cu înfrigurare.
»Doi şilingi pe Morning Star!« se anunţă la ghişeele de pariuri.
— »E o neruşinare«, se auziră zeci de strigăte, »asta înseamnă că dacă
Morning Star câştigă, se va plăti pentru zece şilingi, numai douăzeci de
şilingi!«
— »Ce vorbiţi prostii!«, izbucniră alte voci. Cum dacă? «E sigur că
Morning Star va câştiga derby-ul! Nu există niciun cal care să se poate
măsura cu calul lui Mac Hollister!«
— »Bravo, aşa e, Morning Star va învinge! Pariez pe Morning Star!«
— »Şi eu, şi eu, şi eu!«
— »Zece şilingi pe Morning Star, o sută. De şilingi!«
Ghişeele erau asaltate de mulţimea care paria pe Morning Star.
Deodată, îşi făcu apariţia un domn bătrân, care părea să fie străin, căci
se interesa de şansele de câştig ale lui Iron King.
»Trebuie să fie nebun!« spuse un tânăr râzând. »Uitaţi-vă la el, vrea
să parieze pe Iron King!«
Bătrânul, care avusese ideea absurdă de a paria pe Iron King, fu
asaltat de oferte sub orice preţ.
»Nemaipomenit!« exclamă un gentleman gras. »Nu mi-a fost dat să

—————————————————————————————
——— 22 —
— Martin Winfried
————————————————————————

mai văd la alergări un cal atât de prost ca Iron King!


Proprietarul grajdului, mister Stuart, n-a câştigat până acum nicio
cursă cu Iron King. Rabla asta a fost totdeauna bătută. Ha, ha, bine că se
mai găsesc şi oameni proşti care să parieze pe acest cal!«…
Walford, antrenorul lui Percy Stuart, se îndreptă spre patronul său,
întrebându-l încet:
— »Sir, insistaţi ca Iron King să ia parte la derby? Vă rog, gândiţi-vă
bine şi nu vă expuneţi unui blamaj!«
— »N-am nicio frică, Walford! Se va face poate haz pe socoteala
mea, dar am cel puţin satisfacţia că la aceste curse vor fi reprezentate
culorile grajdului meu!«
— »Dar mai gândiţi-vă, Sir, că micul cocoşat călare pe Iron King, va
fi ca o maimuţă călare pe o cămilă!«
— »Isaac Prime e jockeul meu şi mă mândresc cu el! Iată-l că vine!«
spuse Percy Stuart. »Lasă-mă cu el, Walford, vreau să-i spun câteva
cuvinte de încurajare«.
Percy Stuart se apropie de calul său. Iron King nu prea făcea impresie
bună, căci era gras, avea părul de culoare spălăcită şi nici nu se putea
ţine bine pe picioare.
— »All right, Prime«, se adresă el băiatului. »I-ai dat doza?«
— »Da, Sir. Ţine-ţi vă rog acum jobenul, ca să ascund instrumentul!«
Percy Stuart întinse jobenul, în care cocoşatul aruncă micul înjector,
cu care, spre o mai bună precauţie, administrase calului o nouă doză din
preparatul misterios. Apoi, Percy Stuart îşi puse râzând jobenul în cap.
— »Succes, Isaac Prime!«
— »Să n-aveţi nicio grijă, Sir! Vom câştiga derby-ul!«
Un râs dispreţuitor izbucni în spatele lui Percy Stuart. Întorcându-se,
tânărul american văzu pe Mac Hollister în mijlocul unui grup de
sportsmeni.
— »E într-adevăr un cal minunat!« spuse Mac Hollister batjocoritor,
arătând spre Iron King. »E un cal minunat, dar nu pentru curse, ci ca să
care căruţele cu gunoi!«

— 23
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

— »Faci un pariu cu mine, că d-ta după această cursă, domnule


baronet Mac Hollister, vei fi dispus să vinzi pe Morning Star pentru
câţiva funzi, unui căruţaş de gunoi?«
Pariul nu se mai încheie, căci în aceeaşi clipă se auzi semnalul de
pregătire.
Isaac Prime vru să se îndrepte cu calul său spre teren, dar secretarul
»Jockei-clubului« îl opri, spunând tare:
— »Baronetul Hollister protestează contra participării lui Isaac Prime,
pentru motivul că, potrivit regulamentului, fostul său grăjdar nu poate
călări pe calul unui alt proprietar de grajduri, înainte de a fi trecut şase
luni de la darea lui afară din primul serviciu«.
— »E prevăzut acesta în statute?« întrebă Percy Stuart.
— »Da, regulamentul şi statutele prevăd această dispoziţiune, mister
Stuart!«
— »Mă aşteptam să-mi faceţi figura«, spuse Percy Stuart.
»Descalecă, Isaac! Voi călări eu!«
Tânărul american îşi scoase repede paltonul, rămânând în costumul de
jockeu, care avea culorile grajdului său: tunica galbenă şi şapca albastră.
Apoi, răzând, încalecă pe Iron King şi porni după ceilalţi cai.
Mai întâi, toţi caii fură plimbaţi prin faţa publicului; iar după câteva
minute erau la start; gata de plecare.
»Îmi pare foarte rău, dragă Isaac, că nu vei calări!«, se auzi o voce
lângă Prime. Acesta, întorcându-se, văzu lângă el pe Lady Arabella
Ryswood.
Isaac Prime nu răspunse niciun cuvânt, ci porni spre teren. Privea
melancolic spre cai.
Alergarea începu.
Morning Star porni ca vântul, călărit de Dan Maher, plasându-se
repede în frunte.
Iron King rămase în urmă. Era evident, că nu se putea ţine de
Morning Star.
Morning Star se menţinea înaintea tuturor. Toate şansele erau de
partea lui.

—————————————————————————————
——— 24 —
— Martin Winfried
————————————————————————

»Câştigă Morning Star! Morning Star!! Ura!«, se auzeau strigătele


entuziaste ale publicului.
Isaac Prime observă că Dan Maher, care părea obosit, îşi lovea
sălbatec calul, cu cravaşa şi cu pintenii.
Până la ţintă, mai erau numai 200 de yarzi.
Deodată, mulţimea izbucni în noi strigăte.
Un alt cal, aparţinând lordului Rotschild, o luase înaintea lui Morning
Star, întrecându-l cu mult.
Acum se dovedi însă măiestria de jockeu a lui Dan Maher. Deşi calul
său era cu totul obosit, reuşi să câştige din nou teren. Regele jockeilor fu
din nou în frunte.
»Înainte, Dan Maher, înainte, Morning Star!« urla mulţimea.
La un moment dat însă, strigătele de entuziasm ale mulţimii amuţiră.
Se făcu tăcere, timp de câteva clipe, auzindu-se numai galopul cailor.
Dar numai o clipă! Căci imediat apoi izbucniră vociferări şi huiduieli,
arătând mânia şi dezamăgirea publicului.
Alături de Morning Star apăru un alt cal, în şaua căruia se găsea un
jockeu cu tunica galbenă şi şapca albastră, culorile grajdului lui Percy
Stuart.
»Iron King! Iron King câştigă! O minune! Iron King!«
Iron King, într-o viteză nebună, o luă înaintea tuturor celorlalţi cai,
lăsându-i în câteva clipe cu mult în urmă. După un ultim efort, Iron King
ajunse primul la ţintă.
Câştigase derby-ul!
Cumplita dezamăgire a celor ce pariaseră pe Morning Star fu urmată
de un entuziasm general pentru Iron King.
Se auziră mii de strigăte:
»Iron King! Iron King a câştigat derby-ul! Trăiască Iron King!«
Percy Stuart coborî din şa, încredinţând calul antrenorului său. Acesta
se uita zăpăcit la Percy, nevenindu-i să creadă minunea. Percy Stuart îi
şopti:
»Du calul în grajd, căci nu va mai alerga niciodată!

— 25
—————————————————————————————
———
———————————————————— Iron King, calul
minune —

Pe d-ta te voi răsplăti regeşte, căci eşti un antrenor excelent. N-am să-
ţi uit niciodată devotamentul. Îţi mulţumesc, Walford!«
Walford clătină din cap, uimit de cele întâmplate.
La ghişeele de pariuri era o jale. Numai bătrânul, care pariase cu
sume mari pe Iron King, era vesel şi mulţumit.
Triumful lui Iron King adusese o avere enormă bătrânului. Acesta
însă, care nu era altul decât bătrânul camerist al lui Percy Stuart, împărţi
toţi banii, potrivit ordinului stăpânului său, săracilor din Londra şi din
New York. Antrenorul Walford şi bătrânul camerist avură şi ei parte de
câte o sumă mare de bani din aceasta avere. O însemnată sumă reveni
apoi lui Isaac Prime, care putu astfel să ofere un trai fără de griji bătrânei
sale mame.
Baronetul Mac Hollister părăsi pe furiş oraşul. Mulţimea se pregătise
să-l linşeze, bănuind că toate victoriile anterioare ale lui Morning Star
fuseseră câştigate prin înşelăciuni.
Andrew Porter nu scăpă însă aşa de uşor ca stăpânul său. Mulţimea îl
bătuse cumplit, aşa că seara se găsea în pat, cu capul bandajat şi cu nasul
umflat. Se consola însă cu o sticlă de vin.
După ce-şi scoase costumul de jockeu, Percy Stuart găsi în garderoba
sa o scrisoare, pe care-o deschise şi o citi:

A patra misiune

Mister Percy Stuart se va întoarce imediat în America.


Renumitul echilibrist Blondin a anunţat că în ziua de 21 august va
trece pe o sârmă peste cascadele Niagarei, purtând un om pe umerii săi.
Până acum, nu s-a găsit nicio persoană curajoasă, care să se expună
unei primejdii de moarte, primind să se lase dusă pe umerii lui Blondin
peste Niagara.
Mister Percy Stuart va fi acela care se va oferi în acest scop.

»Excentric-Club«.

—————————————————————————————
——— 26 —
— Martin Winfried
————————————————————————

---- VA URMA ----

— 27
—————————————————————————————
———
— Herbert Wulfner ————————————————————————

MISTERUL AERULUI
————— de —————

Herbert Wulfner

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 06

— 2 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —

CUPRINS

PREFAŢĂ.................................................................................................4
I. ÎN »VESTUL SĂLBATEC«.................................................................6
II. PROFESORUL PERCY.....................................................................11
III. O NOAPTE ÎN MUNŢI....................................................................15
IV. CĂLĂTORIA INFERNALĂ PRIN AER.........................................20

———————————————————————————————— 3 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————

PREFAŢĂ
Percy Stuart, un tânăr american foarte bogat, independent şi manierat,
maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca membru în renumitul
»Excentric-Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta, deoarece
statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu pot fi primiţi decât 197
de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate mijloacele,
să îngreuieze primirea tânărului american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului, obţinu
să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu membri
clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea încercare forţa
fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa, precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care conţinea prima
problemă.. Imediat după rezolvarea primei însărcinări i se înmâna o altă
scrisoare, conţinând cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a şasea:
»De câtva timp s-au comis multe omoruri misterioase în Dakota de
sud1.
Corpurile celor ucişi s-au găsit mai ales pe vârfurile munţilor Black
Hills, unde e foarte greu de urcat pe jos.
„Trebuie ca Percy Stuart să clarifice acest mister şi să facă inofensiv
pe fiorosul asasin, în cazul că există un asasin.”

1 Un ţinut în Statele Unite.


— 4 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —

———————————————————————————————— 5 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————

I. ÎN »VESTUL SĂLBATEC«

Un şuierat prelung şi strident anunţă pe locuitorii orăşelului


Champerlin, că vaporul de curse »Vestul Sălbatec« intrase în port.
Vaporul venea din portul Qhama, pe fluviul Missouri.
La debarcader, se adunase aproape întreaga, populaţie a micului
orăşel, întrucât sosirea vaporului era un eveniment rar. Mai fiecare din
locuitori aştepta cu nerăbdare să afle noutăţi asupra celor ce se petrec în
lumea largă.
Cum nu exista o linie ferată, care să facă legătura oraşelor mari din
Statele Unite cu micul orăşel Champerlin, izolat în munţi; vaporul de
curse era singurul mijloc pentru aducerea poştei şi a mărfurilor necesare
locuitorilor.
Orăşelul Champerlin, aşezat pe malurile fluviului Missouri, era cel
mai îndepărtat colţ de civilizaţie, întrucât dincolo de munţii stâncoşi
Black Hills, la poalele cărora se găsea orăşelul, în ţinuturile locuite de
triburile indiene, nu pătrunsese încă niciun pic de civilizaţie.
Un grup numeros de hamali, mai toţi indieni şi negrii, descurcau
mărfurile de pe vapor. Căpitanul vaporului striga la hamali, care
descurcau agale, gemând sub poverile grele şi asudând sub arşiţa
cumplită a soarelui. Într-un sfert de oră, totul trebuia să fie gata, căci
vaporul urma să-şi continue cursa în partea de sus a fluviului.
Deodată, mulţimea adunată pe chei, îşi aţinti privirile uimite spre
vapor, căci cobora o persoană, străină.
Un pasager!
Aceasta însemna un mare şi rar eveniment pentru Champerlin.
Vapoarele de pe Missouri transportau mărfuri, pachete şi poştă; dar
numai arareori se rătăcea pe bordul lor şi câte un pasager.
Bărbatul care trecea acum pe puntea ce lega bordul vaporului cu
debarcaderul, era fără îndoiala un străin. O dovedea ţinuta şi înfăţişarea
lui neobişnuită.
Ba mai mult: acest, om nu părea să fie din vreunul din statele
americane, ci de undeva de departe, de pe vreun alt continent;
— 6 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
Mulţimea de pe chei îl privi cu o mirare crescândă şi surâzând de
înfăţişarea exterioară a necunoscutului.
Era un bărbat de statură mică, cu barba căruntă şi nu prea îngrijită,
purtând pe nas o pereche de ochelari negri, ca să-i apere ochii de razele
soarelui. Avea pantaloni prea largi şi o redingotă lungă şi neagră; deci un
costum necunoscut locuitorilor din Soth-Dakota. În mâna stângă, ţinea o
valiză; în cea dreaptă o plasă de prins fluturi, iar de şoldul stâng îi atârna
o cutie pentru strângerea plantelor exotice.
»Halo, Jim!« strigă un indigen din rândurile mulţimi, care ca şi toţi
ceilalţi era numai în pantaloni şi cămaşă. »Ce specimen de om o mai fi şi
ăsta?«
— »Nu pot să-ţi spun, Joe; n-am văzut aşa ceva în viaţa mea. Pare să
fie un scamator, ca cel care a fost acum doi ani pe la noi şi ţi-a scos ţie
monede din nas!«
— »By Jove, Jim; aşa e! Dar iată ca vine direct spre noi. Halo,
străinule, cu ce te pot servi?«
Impresionat de curiozitatea pe care o stârnise, străinul se înclină, îşi
scoase pălăria sa cu boruri largi şi întrebă:
— »Scuzaţi, vă rog; există vreun hotel aici în Champerlin?«
— »Cum să nu, Sir; este hotelul »La bivolul alb!« răspunse Joe.
— »Minunat! Dar e departe până acolo? Am de gând să rămân câteva
zile la Champerlin şi aş vrea să am o locuinţă confortabilă!«
— »Vedeţi pe omul acela cu barbă roşie?« întrebă Joe. »E
proprietarul hotelului »La bivolul alb«. Se numeşte Grower Mac Duff şi
e în acel aş timp şi »şeriful« din Champerlin«.
— »Atunci, mă voi adresa lui!« răspunde străinul care salută încă
odată politicos şi se îndreptă spre roşcovan.
— »Mi s-a spus chiar acum, că sunteţi proprietarul hotelului »La
bivolul alb«. Pot avea pentru câtva timp o cameră la acest hotel? Plătesc
un preţ bun şi dacă doriţi achit totul înainte«.
Aceste câteva cuvinte făcură o foarte bună impresie asupra
hotelierului, un bărbat înalt şi uscăţiv, cu barba lungă şi roşie, care se
grăbi să ia valiza din mâna străinului.
— »Poftiţi cu mine, Sir!« spuse el. »În trei minute, suntem la hotelul
meu. Vă pot servi cu tot ce doriţi. Vi s-a spus poate numele meu; sunt
şeriful Mac Duff. Cum vă numiţi, Sir?«
— »Numele meu e Teophil Percy, profesor la Paris, cavaler al
———————————————————————————————— 7 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
legiunii de onoare, membru corespondent al academiilor de ştiinţe din
Paris, Viena, Leningrad şi Barcelona şi autorul renumitului volum
asupra »Originii vertebratelor«.
Roşcovanul se opri şi izbucni într-un hohot de râs batjocoritor.
— »Şi ce căutaţi aci, în Champerlin?« întrebă el. »Nu se prea găsesc
raţe prin partea locului. Mi se pare că aţi venit degeaba!«
— »Raţe!« exclamă profesorul cărunt, ridicându-şi mâinile spre cer,
aşa că umbrela îi căzu de sub subţioara stângă. »Raţe! Dar, dragul meu,
îţi închipui oare că ştiinţa, care formează specialitatea mea, are vreo
legătură cu raţele?
Mă ocup numai cu studiul insectelor. Scopul vieţii mele este să
studiez multiplele varietăţi de insecte de pe suprafaţa pământului şi să le
descriu.
Din sursă foarte sigură, am aflat că în apropierea orăşelului
Champerlin, în prăpăstiile munţilor Black Hills, trăieşte un animal, care
are coloana vertebrală, formată din 14 inele, în loc de 11, cum au
celelalte vertebrate.
Înţelegi deci, dragul meu; că e de o deosebită importantă pentru
ştiinţă, ca să descopăr această specie rară. De aceea, m-am îmbarcat
acum trei săptămâni în portul Cherbourg, călătorind fără întrerupere
până la Chama; iar de acolo am luat vaporul pe fluviul Missouri, până
aici!«
Roşcovanul ridică din umeri cu indiferenţă.
Căpătase impresia că acest profesor Teophil Percy nu prea era în toate
minţile. Renunţă deci să-i mai pună întrebări.
Profesorul din Paris continuă conversaţia, cu multă însufleţire.
— »Aşadar, d-ta eşti şeriful din Champerlin!«
— »Yes Sir!«
— »E desigur o funcţiune grea şi cu mare răspundere?«
— »Câteodată, Sir!«
— »În calitate de şerif, eşti obligat să veghezi ca legile să fie
respectate; nu-i aşa? Şi desigur că ai mult de lucru pe aici cu criminalii?«
— »Da, din când în când, Sir«.
— »În cazul acesta, aş vrea să-ţi pun o întrebare, care m-a preocupat
mult în ultimele zile, pe bordul vaporului »Vestul Sălbatec«. De
răspunsul d-tale, mister Duff, depinde dacă voi putea întreprinde
cercetările inele în munţii Black Hills, cu liniştea necesară unor serioase
— 8 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
studii ştiinţifice!«
— »Ce doriţi să aflaţi, Sir?« întrebă şeriful din Champerlin, oprindu-
se.
Prin ochelarii săi negrii, profesorul se uită atent în ochii însoţitorului
său. Avea nişte ochi foarte curioşi, cum nu mai văzuse până atunci.
Până acum, şeriful evitase să privească drept în faţă pe străin.
În timp convorbirii cu el, privise numai în lături, coborându-şi mereu
pleoapele.
Acum însă, pleoapele se ridicară, iar privirea roşcovanului se aţinti
fixă şi nemişcată. În ochi, îi luci o raza bizară.
— »Mi s-a spus pe bordul vaporului«, continuă profesorul, »că în
munţii Black Hills domneşte în ultimul timp foarte multă nesiguranţă.
Mi sa povestit că, pe vârful stâncilor de pe Black Hills, s-au
descoperit cadavrele unor oameni, care cu câteva zile, ba chiar cu câteva
ore mai înainte, erau vii şi sănătoşi.
Aş vrea să aflu de la d-ta, mister Duff, dacă aceste zvonuri sunt sau
nu întemeiate. Îţi poţi lesne închipui că nu mi-ar fi deloc plăcut să fiu
atacat şi omorât pe timpul când mă voi ocupa de studiile mele. Ce s-ar
face atunci cu volumul al patrulea asupra »Originii vertebratelor?«
— »Well«, răspunse şeriful, continuându-şi drumul. »E adevărat că
pe aici sau întâmplat astfel de cazuri, dar nu cred că e vorba de omoruri
comise de oameni!«
— »Nu crezi, dragul meu!« exclamă profesorul. »Dar bine, cum îţi
explici atunci misterul cadavrelor descoperite pe vârfurile ascuţite ale
munţilor?«
— »Vă voi răspunde numaidecât. Niciunul din aceste cadavre n-avea
răni care să fi fost făcute de mâna unui om.
Cadavrele au fost aruncate din aer şi s-au sfărâmat de stânci!«
— »Din aer!? exclamă profesorul, uitându-se uimit spre cer, ca şi
cum ar fi aşteptat ca tocmai atunci să cadă un cadavru din aer. »Din aer
spui, dragul meu?«
— »Da, fără nicio îndoială, numai din aer. Şi de aceia există o singură
cale pentru clarificarea acestor cazuri misterioase. Problema vă va
interesa deosebit de mult. Şi pe dv., domnule profesor!«
— »Dar de ce ne-ar interesa atât de mult?«
— »Fiindcă e în strânsă legătură cu un animal, pe care ştiinţa nu-l
cunoaşte încă până astăzi.
———————————————————————————————— 9 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
Sunt ferm convins că nenorociţii, a căror cadavre au fost găsite oribil
mutilate pe stâncile munţilor, a i fost răpiţi de o uriaşă pasăre ele pradă,
necunoscută în regiunea noastră. Pasărea a zburat cu victimele sale în
gheare până pe deasupra vârfurilor înalte ale munţilor, lăsând apoi să
cadă corpurile de la înălţime.
Nu e vorba de un singur caz izolat, ci de mai multe cazuri identice!
Dar, iată că am ajuns la hotelul meu; intraţi, vă rog, Sir!«

— 10 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —

II. PROFESORUL PERCY

Hotelul »La bivolul alb« era o clădire frumoasă cu un singur etaj,


situată în apropierea fluviului.
În pragul hotelului apăru o fată tânără, de vreo 18 ani, care ieşi în
calea lui Grower Mac Duff, luându-i valiza din mână. Tânăra era o
brunetă, zveltă şi suplă, cu un păr negru şi buclat, care îi cădea în plete
lungi pe umeri.
În acelaşi timp, îşi făcu apariţia din curte, un servitor tânăr, care se
grăbi să ia valiza din mâna fetei.
Teophil Percy se uită atent şi cu bunăvoinţă la tânărul servitor, care se
păreri că-l interesează deosebit de mult.
Era într-adevăr un băiat foarte frumos, de statură mijlocie, dar spătos,
cu ochii albaştri şi cu trăsăturile feţei exprimând sinceritate şi suflet bun.
— »Daisy!« spuse şeriful din Champerlin fiicei sale. »Condu pe acest
gentleman sus, la, etaj. Va locui câtva timp la noi. Tu, Fred, du valiza
sus!«
»Doriţi poate să serviţi masa în camera dv., Sir?« se adresa apoi
şeriful savantului francez. »Sper că veţi fi mulţumit de bucătăria noastră.
De când a murit mama lui Daisy, acum trei ani« — vocea şerifului
tremură şi ochii lui priviră iarăşi fix şi bizar — »fiica mea conduce
întreaga gospodărie. Şi eu sunt foarte mulţumit de ea! Du-te Daisy! La
revedere, Sir!«
— »La revedere!« răspunse profesorul, înclinându-se adânc şi
urmând apoi pe tânăra fata, care îl conducea.
— »Minunată încăpere!« exclamă profesorul după ce întră în cameră,
admirând mobilierul simplu din lemn de stejar, care era aranjat cu un
deosebit gust. »Voi locui aici ca într-un paradis! Şi ce perspectivă
frumoasă! Ferestrele dau spre fluviu; iar de pe balcon se văd munţii
Black Hills, obiectul cercetărilor mele!
Ah, dragă domnişoară,« continuă profesorul, aşezându-şi pe un scaun
umbrela şi plasa de fluturi. »Trebuie să fii foarte fericită, că poţi trăi în
———————————————————————————————— 11 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
această regiune minunată şi de un romantism sălbatic! Nu-i aşa, miss?
Desigur că n-ai schimba acest ţinut cu niciunul din oraşele mari din
lume?«
— »Stau aci«, răspunse cu indiferenţă frumoasa Daisy, fiindcă n-am
încotro. Tata are nevoie de mine şi nu-l pot lăsa singur!«
— »Fireşte, a spus-o chiar el singur! Şi sărmana d-tale mama a murit
acum trei ani? A fost desigur o femeie foarte cumsecade, căci tatăl d-tale
pare s-o fi iubit tare mult!«
— »O iubea ca ochii din cap şi trăia numai pentru ea, De la moartea
ei…«
În clipa aceasta, întră servitorul Fred cu valiza profesorului, aşa că
fata amuţi.
— »Pot să vă aduc prânzul după o jumătate de oră, Sir!« întrebă
Daisy.
Profesorul dădu din cap în semn de afirmare. Tânăra părăsi camera,
salutând politicos, iar servitorul o urmă.
Profesorul din Paris părea să fie un om foarte curios, căci îl interesa
orice şi voia să ştie toate. Abia părăsiseră cei doi tineri camera, că
profesorul îşi şi lipi urechea de uşă, ascultând latent.
Auzi pe tineri sărutându-se şi dădu mulţumit din cap.
În acelaşi moment însă, profesorul tuşi, aşa că cei doi tineri fugiră ca
nişte păsărele speriate.
În clipa următoare, profesorul încuie uşa cu cheia, trăgând şi zăvorul.
Apoi, trase perdelele celor trei ferestre ale camerei, dar în aşa fel ca să
mai rămână destulă lumină. Pe urmă, barba, falsă a pretinsului profesor
Teophil Percy, ca şi peruca din capul său, zburară într-un colţ al camerei.
În mijlocul încăperii stătea acum Percy Stuart, zvelt şi frumos, cum
era în realitate.
»Iată-mă ajuns!« îşi spuse el, aprinzându-şi o ţigară. Am sosit cu bine
la Champerlin«.
Percy Stuart se instala apoi comod într-un scaun.
Fumând o ţigară, medita adânc.
Mister Grower Mac Duff, hotelier şi în acelaşi timp şerif la
Champerlin, e fără îndoială un om tare curios. Ce ochi avea acest om! Şi
ce ascuns părea sa fie! Tocmai contrariul fiicei sale, care nu semăna
deloc cu el. Era ce-i drept o fată foarte frumoasă.
Oare acest hotelier, care ajunsese şerif, fiindcă îşi câştigase încrederea
— 12 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
concetăţenilor săi, nu era un criminal?
O ploaie de strigăte şi înjurături, ce se auzeau jos, treziră pe Percy
Stuart din meditaţia sa.
»Pare să fie o adevărată încăierare!« exclama tânărul american,
punându-şi repede barba şi peruca.
Apoi, ieşi pe coridor şi se uită în jos, pe scări.
Văzu ca hotelierul ţinea cu mâna stângă pe servitorul Fred,
pregătindu-se să-i aplice o lovitură cu mâna dreaptă.
Tânăra fată încerca zadarnic să potolească pe tatăl ei, spunându-i
plângând:
— »Vino-ţi în fire, tată, numai eu sunt de vina! Iubesc pe Fred şi nu
pot trăi fără de el!«.
— »Ticălosule, îndrăzneşti să-ţi ridici ochii până la fiica mea? Îţi
închipui poate că voi consimţi să te căsătoreşti cu ea? Ştiu că ţi-ar
conveni să te instalezi ca stăpân aici! Păzeşte-te de mine! Păzeşte-te, că
de nu…«
În aceiaşi clipă însă, hotelierul se prăbuşi pe spate, căci tânărul
servitor se eliberase cu o mişcare violentă.
— »E adevărat, şerife din Champerlin« răspunse el, respirând cu
greu. »E adevărat că ai avut mila de mine şi că mi-ai dat un serviciu
când, flămând şi gol, am bătut la uşa d-tale. Cred însă că mi-am făcut
datoria, muncind ca un rob pentru d-ta. Tot atât de adevărat e că iubesc
pe Daisy şi că ea va deveni soţia mea, indiferent dacă consimţi sau nu.
Nu-mi pasă că eşti şeriful din Champerlin şi cel mai bogat om din oraş;
nu-mi pasă că ai strâns mai mulţi dolari decât nisipul mării! Pe noi doi,
nu ne vei putea despărţi. Nu-i aşa Daisy?«
— »Niciodată Fred; niciodată! Când mă vei chema, voi veni imediat
la tine!«
— »All right, Daisy; gândeşte-te că mi-ai dat cuvântul; te voi chema!
Iar d-ta, şerifule din Champerlin, rămâi să munceşti de acum singur. Eu
nu mă voi pierde; am braţe sănătoase şi voi găsi de muncă în lumea
largă! Rămâi cu bine, Sir!«
Servitorul plecă, trântind uşa. Apoi, Percy Stuart nu mai auzi nimic,
căci şeriful se retrăsese într-o cameră, târând după el pe fiica sa.
»O mică scenă familiară«, îşi spuse râzând Percy Stuart, după ce se
întoarse în camera sa. »Vechea poveste: părinţii nu vor, ceea ce doresc
copiii. Cred că ar fi mai bine să nu mă amestec. Îmi pare numai foarte
———————————————————————————————— 13 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
rău că biata Daisy îmi va servi supa amestecată cu lacrimile ei!«
Dar după o oră, când frumoasa Daisy servi prânzul, Percy Stuart nu
mai observă nicio urmă de supărare pe faţa ei.
Bucătăria hotelului »La bivolul alb« fu o surpriză pentru Percy Stuart.
Îi plăcu mai mult decât s-ar fi aşteptat.

— 14 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —

III. O NOAPTE ÎN MUNŢI

În următoarele doua zile, Percy Stuart deghizat, făcu mici excursii


prin munţii Black Hills, care aveau o mare asemănare cu munţii stâncoşi
din Sierra-Nevada.
Când Percy Stuart trecea prin oraş, toată lumea râdea de el. Profesorul
francez, cu plasa sa de fluturi şi cu umbrela subţioară, făcea într-adevăr o
impresie foarte comică.
»Un zăpăcit«, se spunea peste tot, »dar e inofensiv!«
Nimeni nu bănuia că sub masca profesorului francez se ascunde un
om hotărât să demaşte pe criminalii, care săvârşiseră misterioasele,
omoruri din munţi.
Percy Stuart nu punea nicio bază în cele ce-i spusese şeriful roşcovan.
Tânărul american urca acum o cărare prăpăstioasă, gândindu-se la
curioasele asasinate.
Era absurd să se spună că o pasăre uriaşă răpeşte oameni şi că le da
drumul să se prăbuşească pe vârful stâncilor. Ce fel de pasăre ar fi putut
să facă aceasta! Nici chiar vulturii uriaşi din munţii Anzilor n-aveau
atâta putere. Existau dovezi că vulturi uriaşi răpiseră copii mici, dar ca să
răpească un om în toată firea, nu se mai auzise.
Percy Stuart zâmbi. Spusele şerifului sunt poveşti!
Victimele n-aveau răni care să pară a fi făcute de ghearele unei paseri
uriaşe. În privinţa aceasta, Percy Stuart deţinea informaţii precise.
Dar totuşi, nu aflase altceva nimic, care să-l apropie cu un pas de
dezlegarea acestor crime misterioase.
Cincisprezece oameni îşi pierduseră viaţa în împrejurări ciudate. Toţi
erau din Champerlin, sau locuiau în vecinătatea oraşului.
Victimele acestor asasinate misterioase nu erau însă oameni bogaţi,
aşa că mobilul omorurilor nu putea fi jaful. Numai oameni săraci şi
nevinovaţi căzuseră victimele acestor crime oribile.
Percy Stuart nu bănuia deocamdată cauzele acestor omoruri. Trebuia
să afle neapărat amănunte în această privinţă. Atâta timp cât nu putea şti
mobilul omorurilor, nu putea fi în stare sa descopere misterul lor. Îi
———————————————————————————————— 15 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
lipseau cele mai elementare indicii, în baza cărora să poată continua
cercetările şi să le ducă la un bun sfârşit.
Adâncit în gândurile sale, Percy Stuart nu băga de seamă că timpul
trece. Nu dădu atenţiune nici locului în care se. Găsea. Mai târziu,
observă spre uimirea sa că umbrele nopţii începeau să cadă peste
vârfurile munţilor.
Tresări. Se rătăcise oare?
Se găsea, pe o stâncă înaltă, înconjurată de trei prăpăstii adânci, care
în întunericul nopţii păreau nişte abisuri groaznice.
Şi ele abia acum, Percy Stuart simţi că e istovit de oboseală. Fu nevoit
să se aşeze pe o piatră, spre a se odihni.
Oboseala îi era atât de mare, încât tânărul american nu putu rezista
tentaţiei de a închide ochii. Se culcă pe spate şi adormi curând.
Când Percy Stuart se trezi, în jurul său domnea un întuneric de
nepătruns.
Se ridică şi privi amărât în jurul său. Noaptea îl surprinsese pe
neaşteptate în vârful munţilor Black Hills. Vrând-nevrând, trebuia să
rămână acolo până dimineaţa. Ar fi fost o încercare primejdioasă să
coboare în vale, prin această întunecime de nepătruns.
Un singur pas greşit şi s-ar fi prăbuşit în adâncimile prăpăstiilor,
sfărâmându-şi oasele de stânci.
Îşi scoase din buzunar ceasul mic de aur şi aprinzând lampa sa
electrică, văzu că era miezul nopţii.
»Miezul nopţii!« îngână Percy Stuart, simţind un fior rece prin şira
spinării. »La miezul nopţii, singur pe piscurile înalte ale munţilor Black
Hills!«
Îşi reaminti primejdiile la care a fost expus din cauza însărcinărilor ce
i le dăduseră membrii »Excentric-Clubului«. Se gândi apoi…
Dar deodată, fu întrerupt în gândurile sale.
În aer se auzi un zgomot slab, ca de furtună, care deveni din ce în ce
mai puternic. Ce zgomot curios!
Cu un strigăt ascuţit, Percy Stuart sări la o parte. De n-ar fi sărit la
timp, n-ar mai fi fost în viaţă. În faţa sa, se prăbuşise din aer un corp
omenesc, lovindu-se de stânca pe care stătuse el până atunci.
Percy rămase îngrozit şi uluit. Inima îi zvâcnea puternic, iar părul i se
ridicase vâlvoi în cap.
Un gând îi străbătu fulgerător prin creieri: corpul neînsufleţit care
— 16 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
zăcea la picioarele sale e desigur al unei noi victime a misteriosului
criminal.
Cuprins de groază, Percy nici nu îndrăznea să se mişte.
Dar după câteva clipe se dezmetici. Energia şi curajul său învinseră
groaza de care fusese cuprins.
Îşi scoase lampa electrică din buzunar şi la lumina ei, văzu un
cadavru omenesc zăcând pe stâncă.
Era corpul unei fete tinere, mutitate din cauza prăbuşirii pe stâncă.
Deodată, i se păru că recunoaşte, trăsăturile feţei cadavrului. Privi
îndelung, cu ochii îngroziţi…
Era Daisy Mac Duff, fiica, hotelierului şi şerifului din Champerlin!
Percy Stuart avea o geantă cu pansamente, ca să poată da oricând
ajutoare unui rănit. Dar din primele priviri, se convinse că orice ajutor
omenesc era de prisos.
Tânăra fată zăcea cu ochii stinşi, iar capul îi era sfărâmat. Corpul
însă, rămăsese neatins.
Percy Stuart se gândi o clipă, ce să facă. Nu se putea coborî de pe
stâncă, întrucât nu voia să lase acolo cadavrul tinerei. Ca să-l transporte
el, era imposibil.
Se hotărî deci să-şi petreacă noaptea pe stâncă. Spera că Mac Duff,
observând lipsa fetei, va porni într-o expediţie prin munţi, cu alţi bărbaţii
din orăşel, spre a o căuta.
Percy Stuart îngenunche lângă moartă. Îl cuprinse o milă adâncă de
sărmana fată.
Era moartă! Şi doar cu două zile mai înainte o auzise cum se săruta cu
tânărul servitor. O admirase pentru atitudinea ei curajoasă, atunci când
luase apărarea iubitului, faţă de tatăl ei, care se împotrivea căsătoriei.
Şi acum, zăcea în faţa lui, rece şi neînsufleţită. Va fi coborâtă din
munţi şi îngropată în micul cimitir din Champerlin!
Percy Stuart rămase gânditor.
Cum de s-a putut întâmpla aceasta? Cine era bestialul criminal, care
răsărea din când în când ca o pasăre uriaşă deasupra orăşelului, răpind de
fiecare dată câte o victimă!
În zadar îşi frământa creierul Percy Stuart, căci nu putea ajunge la o
dezlegare a enigmei.
Timpul trecu şi se iviră zorile.
De după munţii Black Hills răsări soarele, iar lumina se răspândi
———————————————————————————————— 17 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
peste tot. Se luminară până şi prăpăstiile adânci.
Deodată, tânărul american auzi voci omeneşti.
La poalele stâncii, pe care se găsea el şi cadavrul tinerei, se iviră mai
mulţi oameni. Auzi strigându-se: »Daisy! Daisy Mac Duff!«
Strigătele răsunau tot mai clare.
Percy Stuart, după ce se convinse că barba sa falsă e bine lipită, strigă
şi el:
»Încoace; veniţi încoace, oameni din Champerlin! Veţi găsi aici pe
aceia pe care-o căutaţi!«
Câteva minute mai târziu, şeriful roşcovan apăru pe vârful stâncii, în
fruntea a douăzeci de oameni, care erau echipaţi cu scări şi frânghii.
Grower Mac Duff scoase un ţipat sfâşietor. Apoi, se prăbuşi lângă
cadavrul fiicei sale, izbucnind în plâns.
Printre hohote, şoptea cu dragoste numele lui Daisy, rupându-şi părul
din cap.
Îşi strânse apoi pumnii, ridicându-i spre cer şi blestemând pe ticălosul
asasin, care-i răpise fiinţa cea mai scumpă de pe pământ.
Însoţitorii şerifului priveau trişti, iar în ochii lor se iviră lacrimi.
După câteva clipe, şeriful se scula, spunând:
— »Urmaţi-mă, oameni din Champerlin. Crima aceasta, trebuie
răzbunată. Ajutaţi-mă să duc jos în vale cadavrul iubitei mele fiice!
Apoi, vom linşa pe cel care a comis această groaznicii crimă!«
— »Dar cunoşti oare pe asasin, mister Grower Mac Duff?« întrebă
Percy Stuart, care se apropiase de hotelier. »Te asigur că totul s-a
petrecut în condiţii extrem de misterioase. Fiica d-tale s-a prăbuşit din
aer, în faţa ochilor mei!«
Roşcovanul râse dispreţuitor. Apoi, ridică pumnii din nou spre cer:
— »Ah, de ce nu l-am sugrumat când l-am avut în mâinile mele! De
ce nu mi-am dat seama că-mi va fura tot ce am mai scump pe lume!
Oameni din Champerlin, eu cunosc pe ticălosul asasin al fiicei mele! Nu
este altul decât fostul meu servilor Fred, pe care l-am gonit acum 2 zile
din casa mea. A omorât pe Daisy, fiindcă n-am vrut să i-o dau de soţie.
Asta i-a fost răzbunarea!«
»Să-l linşăm! Să-l ducem la ştreang!« izbucniră ameninţător
însoţitorii şerifului. »Ticălosul n-a părăsit încă oraşul«.
Câţiva din ei ridicară cadavrul nefericitei Daisy, pornind în vale.
Ceilalţi îşi scoaseră revolverele şi nişte cuţite lungi, însoţind astfel tristul
— 18 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
convoi.
Percy Stuart auzea strigându-se mereu:
— »Vom linşa pe criminal! Moarte asasinului lui Daisy Mac Duff!«

———————————————————————————————— 19 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————

IV. CĂLĂTORIA INFERNALĂ PRIN AER

Tânărul Fred, pe care-l căuta întreaga populaţie a orăşelului, se găsea


la sora sa, o femeie săracă, cu locuinţa pe malul râului, unde făcea un
mic comerţ de fructe şi peşte prăjit. Clienţii ei erau pescarii şi hamalii
din port.
Mulţimea sălbatecă navali în mica şi sărăcăcioasa casă a femeii,
scoţând afară pe Fred. Şeriful se repezi la el, scrâşnind din dinţi:
»Câine ce eşti; mărturiseşte ca mi-ai omorât copilul!«
Fred rămase împietrit de uimire. La început, nici nu înţelese rostul
acestor cuvinte.
După ce hotelierul îi repetă însă groaznica acuzare, Fred îngână cu
durere:
— »Asasinată! Daisy a fost asasinată! În cazul acesta, vreau să mor şi
eu!«
— »Dorinţa ţi se va îndeplini numaidecât!«, exclamă Mac Duff
înfuriat. »S-a terminat cu viaţa ta! Întreg oraşul e hotărât să răzbune
crima pe care ai comis-o astă noapte. Prieteni, răspundeţi la întrebarea:
Ce pedeapsă se cuvine celui care a omorât pe iubita mea fiică?«
— »Moartea! Moartea!« urlă mulţimea.
— »Opriţi-vă!« strigă deodată Percy Stuart, care se strecurase prin
mulţime, oprindu-se lângă acuzat. »Să nu comiteţi o crimă, pe care mai
târziu o veţi regreta amar. În primul rând, n-veţi dreptul să linşaţi pe
tânăr. În Statele Unite există legi scrise; există judecători şi juraţi. Ce
veţi câştiga, omorând pe acest nenorocit? Cel puţin, trebuie să ascultaţi
ce spune şi el!«
— »Nu mai e nevoie să-l ascultăm«, strigă şeriful, setos de sânge.
»Cu toţii am văzut cadavrul sărmanei mele fiice, iar blestematul de
criminal este acesta!«
— »Eu am descoperit cadavrul«, răspunse Percy Stuart. »Din aer, a
căzut pe stânca unde mă găseam din întâmplare. Tânărul acesta are oare
aripi! E el în stare să se ridice în văzduh? Dar, omule! Vorbeşte, odată!«
se adresă Percy lui Fred. »Spune dacă noaptea trecută ai părăsit sau nu
— 20 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
locuinţa surorii d-tale!«
— »Vă jur că n-am comis crima oribilă de care sunt acuzat!«
răspunse Fred cu vocea sinceră şi fără de nicio teamă. »Sora mea vă
poate confirma că noaptea trecută n-am părăsit nicio clipă casa ei!«
Sora acuzatului confirmă plângând cele spuse de fratele ei.
— »Ei, ce mai spuneţi acum, cetăţeni din Champerlin!« strigă Percy
Stuart. »Veţi avea conştiinţa împăcată, dacă veţi omorî pe Fred! Feriţi-vă
să faceţi aceasta. Legile americane pedepsesc aspru pe cei ce-şi asumă
fără niciun drept rolul de judecători!«
Şeriful continua să-şi aţâţe prieteni, cerând cu orice preţ să se execute
imediat sentinţa de moarte.
Dar mulţimea începu să-şi revină în fire. Un bătrân spuse:
— »Gentlemanul străin are dreptate. Nu s-a dovedit nimic şi nu
putem condamna pe tânăr!«
— »Aşa! Mă oblig ca până mâine să fac dovada că el este vinovatul!«
spuse şeriful supărat.
— »Iar eu voi dovedi până mâine«, — răspunse Percy Stuart — »că
tânărul este complet nevinovat«.
— »Fie!« spuse bătrânul, care era omul cel mai respectat din oraş.
»Mâine, la aceiaşi oră ne vom aduna din nou aici şi vom proceda la
judecată! Până atunci, tânărul va fi dus la închisoarea din Champerlin şi
bine păzit!«
Mulţimea legă pe Fred cu mâinile la spate, transportându-l apoi la
închisoare.
El păşea indiferent, iar pe faţă îi curgeau lacrimi la gândul că iubita sa
nu mai e în viată.
.........................................................................................
Percy Stuart nici nu se gândi să se culce, căci n-ar fi putut să doarmă.
La gândul că jos se găseşte cadavrul sărmanei şi nefericitei Daisy, pe
care o văzuse sănătoasă şi veselă cu câteva zile înainte, n-ar fi putut să
închidă ochi.
Percy se dezbracă şi îşi scoase peruca şi barba falsă. Apoi, îmbrăcă un
costum negru.
El se gândea: Oamenii din Champerlin iau repede orice hotărâri şi
execută imediat sentinţa.
Era convins că aceşti oameni ar fi spânzurat fără nicio discuţie pe
sărmanul Fred, dacă n-ar fi intervenit la timp.
———————————————————————————————— 21 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
Percy Stuart fu mulţumit că vizita sa la Champerlin avusese măcar în
aceasta privinţă un rezultat bun. Reuşise să salveze de linşaj pe un
nevinovat şi era decis să-l apere şi mai departe.
Dar se îndoia dacă îşi va ajunge şi ţinta, pentru care venise la
Champerlin. Cum să dezlege enigma acestor crime misterioase?
Toate cadavrele, ca şi cel al sărmanei Daisy, căzuseră din cer. O
pasăre nu putea face aceasta. Rămânea deci numai întrebarea, cum de era
posibil ca un om să se ridice în aer, iar de acolo să…
Percy Stuart tresări deodată din gândurile lui.
Se găsea la fereastra camerei. Şi anume, la acea fereastră, de la care
se putea vedea munţii. Privi spre vârfurile lui Black Hills, ca şi când ar fi
vrut să vadă acolo ceea ce-l interesa.
Numai de n-ar fi atât de întuneric!
Luna nu răsărise încă, iar pe cer nu se zărea nicio stea. Geamurile se
zgâlţâiau din cauza furtunii ce se abătuse asupra orăşelului.
Percy Stuart tresări din nou. Văzuse o umbră întunecată ieşind pe
poartă şi păşind în stradă. Necunoscutul se ţinea mereu în umbra caselor.
»El este!« îşi spuse încet Percy Stuart.
În clipa următoare, îşi puse o caschetă în cap şi părăsi camera.
Coborî în fugă scara îngustă şi pătrunse în grădină printr-o uşă
dosnică. Sări apoi peste un gard, găsindu-se acum numai cu treizeci de
paşi în urma necunoscutului, pe care-l observase de la fereastra camerei
sale.
Percy Stuart recunoscuse pe cel urmărit. Deşi nu-i vedea faţa, ştia că e
şeriful roşcovan, care se strecurase misterios în stradă, îmbrăcat într-un
palton negru şi purtând în cap o pălărie cu boruri mari.
Percy Stuart se menţinu cu 20 paşi în urmă, pitindu-se mereu, în aşa
fel ca cel alt să nu-l observe.
Şeriful se îndreptă repede spre munţi. Din când în când, izbucnea în
hohote răguşite de râs, ceea ce făcu pe Percy Stuart să creadă că şeriful
înnebunise.
Hohotele de râs ale şerifului se succedau nebuneşti şi triumfătoare.
Nu poate râde astfel un părinte, a cărui fiică fusese asasinată într-un mod
atât de oribil.
Urmărirea se prezenta foarte neplăcută pentru Percy Stuart.
El trebuia să evite orice zgomot, ca să nu se dea de gol. Era nevoit
apoi să observe cu atenţie pe unde păşeşte. Dacă şeriful i-ar fi auzit paşii
— 22 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
şi dacă s-ar fi întors, desigur că l-ar fi văzut.
Tânărul american nu se temea că se va găsi în faţa hotelierului
roşcovan. Antrenat de sporturi, nu cunoştea frica. A înfrunta în viaţa sa
primejdii cu mult mai mari.
Percy Stuart nu ţinea însă să fie văzut din alte motive. Era foarte
suspect făptul că hotelierul se strecoară noaptea în munţi. Percy fu ferm
decis să afle secretele şerifului. Presimţirea îi spunea că în modul acesta
va putea descoperi mai mult decât s-ar fi putut aştepta în primul moment.
Iată de ce se păzea ca să nu provoace nici cel mai mic zgomot. Folosea
fiecare pom şi stâncă din drumul său, spre a se ascunde în cazul când
şeriful s-ar fi uitat înapoi.
În modul acesta, cursa celor doi bărbaţi continua.
Luna strălucea pe cer. Din când în când, norii trecători o ascundeau
sub voaluri negre. Atunci, totul era învăluit de întuneric, iar Percy Stuart
trebuia să-şi încordeze toată atenţia ca să nu piardă din ochi pe cel
urmărit.
Drumul urca în serpentină.
Şeriful alerga din ce în ce mai repede. Începu să gâfâie. Percy Stuart
îi auzea răsuflarea scurtă şi zgomotoasă.
Deodată, şeriful se opri.
Cu o săritură agilă, Percy Stuart se ascunse după o stâncă. Hotelierul
se întoarse şi se uită înapoi.
Era linişte pretutindeni. Şeriful se convinse, după cum credea el, că
nu-l urmărise nimeni. Porni apoi mai departe, iar Percy fu şi el în
picioare. Hotelierul îşi iuţi paşii. Tânărul american îl urmă fără zgomot.
Ţinându-se mereu, după şerif, Percy Stuart ajunse în regiunea cea mai
sălbatecă şi mai pustie a munţilor Black Hills.
La un moment dat, văzu că Mac Duff dispare după o stâncă.
Tânărul american aprinse pentru o clipă mica sa lampă electrică şi se
convinse că în stâncă se deschidea o peşteră.
Ce căuta şeriful aci? Percy Stuart nu găsi niciun răspuns la această
întrebare.
Se întinse la pământ, ridicând numai puţin capul, spre a putea ţine sub
observaţie intrarea peşterii.
Deodată, auzi un zgomot curios. Era ca şi cum s-ar fi pus în mişcare
un motor…
Percy zâmbi înţelegător.
———————————————————————————————— 23 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
»Presimţirea mea se adevereşte; e un aeroplan!« se gândi el.
În momentul acesta, aeroplanul ieşi din peşteră. Roţile lui rulară pe un
mic platou din faţă, spre a se ridica apoi în aer.
În aceiaşi clipă, Percy se ridică ca fulgerul şi porni în goană nebună
după aeroplan. Dornic să dezlege enigma, Percy făcu un efort
nemaipomenit şi se agaţă de un cablu gros al aparatului. Aeroplanul se
ridică în aer.
Percy Stuart se ţinea bine, lăsându-se ridicat în văzduh.
Era o călătorie sinistră.
Aeroplanul se găsi peste puţin timp la o înălţimi de 1000 metri, iar
Percy Stuart simţi că-i amorţesc mâinile.
Ca o uriaşă pasăre răpitoare, aparatul zbura deasupra orăşelului.
Pilotat de nebunul Mac Duff, avionul se clătina şi scârţâia în fiece clipă,
de parcă ar fi fost pe punctul de a se prăbuşi la pământ.
Percy Stuart simţi că e pierdut, dacă nu reuşeşte să se caţăre până la
pilot. Braţul îi amorţise. Simţea o cumplită oboseală în tot corpul. Încă
un minut sau două şi puterile l-ar fi părăsit. Se va prăbuşi…
Cu o sforţare supraomenească, Percy Stuart se agăţă de un suport al
aeroplanului. Cu mâna stângă se ţinu de scheletul aparatului; îşi ridică
apoi picioarele şi făcând o întorsătură abilă, îşi dădu drumul lângă pilotul
avionului.
Roşcovanul, cu faţa schimonosită de furie, se aruncă asupra lui Percy
Stuart.
»Să nu îndrăzneşti!« strigă Percy. »Tu sau eu!«
Cu un pumn puternic, el ameţi pe Mac Duff. În clipa următoare,
tânărul american se găsea la volan. Fiind pilot amator, conduse mai
departe aparatul, aterizând apoi pe malul fluviului Missouri.
Din casele apropiate, îşi făcură apariţia mai mulţi oameni. Percy
Stuart le lamuri misterul aeroplanului, predându-le apoi pe nenorocitul
nebun, care, fără să-şi dea seama de ce face, omorâse 15 oameni, pentru
ca la urmă să asasineze chiar şi pe propria sa fiică.
Percy Stuart interveni ca nenorocitul să fie transportat acasă şi închis
într-o cameră, ale cărei ferestre aveau gratii puternice.
Dădu şi ordinul ca Mac Duff să fie bine păzit. Apoi, se adresă
mulţimii:
»Avem acum de îndeplinit o datorie sfântă, care nu mai poate fi
amânată nicio clipă. În închisoarea voastră zace nenorocitul pe care l-aţi
— 24 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —
acuzat de o crimă groaznică. Dacă n-aş fi intervenit eu, sărmanul Fred n-
ar mai fi acum în viaţă.
Din fericire, aveţi acum prilejul să reparaţi răul ce i l-aţi făcut. Iată
încă o dovadă că linşajul, care se întinde atât de mult în statele de vest
ale Americii şi care vrea să înlocuiască justiţia legală, este cea mai mare
rătăcire a creierului omenesc.
La ştreang cu el! Omorâţi-l! Astfel strigă adepţii judecătorului Linş.
Vedeţi însă că a proceda astfel înseamnă a omorî fără dovezi şi uneori a
omorî pe cei nevinovaţi!«
Cuvintele lui Percy Stuart făcură o puternică impresie asupra
mulţimii. Sub conducerea tânărului american, cetăţenii din Champerlin
porniră spre închisoare, de unde scoaseră pe tânărul Fred.
»Eşti liber, Fred!« îi spuse Percy Stuart. Bietul băiat, cuprins de
groază, crezuse că mulţimea vine ca să-l omoare. »Misterul crimelor a
fost dezvăluit!« îl lămuri Percy Stuart.
Fred tremura ca şi cum ar fi fost cuprins de friguri.
»Asasinul nenorociţilor, ale căror cadavre au fost găsite pe stâncile
munţilor, nu este altcineva decât Mac Duff, şeriful din Champerlin. Tot
el a asasinat şi pe sărmana Daisy!« adăugă Percy Stuart.
— »Presimţirea mea!« strigă Fred, ridicând mâinile spre cer.
»Presimţirea mea! Nu-i aşa că această fiară şi-a aruncat victimele din
avion?«
Aceste cuvinte fură o surpriză pentru Percy Stuart. Până acum, el nu-
şi lămurise misterul prin care Mac Duff ajunsese în posesiunea
avionului. Oamenii din Champerlin, întrebaţi de Percy Stuart în privinţa
aceasta, îi răspunseseră că nu ştiu nimic despre vreun avion, care să se
găsească prin preajma orăşelului lor.
Fred putea deci să dea o lămurire.
» Într-o zi«, povesti el lui Percy, »ieşisem la coasă cu stăpânul meu,
pe câmpul de lângă malul râului. Lucram amândoi, când deodată
auzirăm un zgomot de motor deasupra noastră. Ne-am uitat în sus, dar n-
am putut vedea nimic. Apoi, eu am fost cel care a descoperit un punct
negru pe cer. »Să fie oare un aeroplan!« am întrebat pe stăpânul meu. El
îmi răspunse afirmativ.
Avionul începu să planeze tot mai jos. Şeriful strigă:
»Dă-te la o parte, căci mi se pare că va ateriza forţat!«
Aeroplanul se izbi cu o detunătură puternică de pământ. Apropiindu-
———————————————————————————————— 25 —
— Herbert Wulfner ————————————————————————
ne, am găsit pilotul mort.
Şeriful îmi interzise să spun ceva asupra acestei întâmplări. Ţinea să-
şi păstreze avionul pentru el. Am înmormântat pe pilot. Apoi stăpânul
meu se apucă să desfacă aparatul. Piesele au fost demontate şi
transportate pe timpul nopţii într-o peşteră din munţi.
De atunci, stăpânul meu se ducea în fiecare noapte în munţi, spre a
lucra la reconstruirea aeroplanului. Credeam însă că nu va reuşi.
Dar văd ca a izbutit şi că s-a folosit de acest avion, spre a comite cele
mai înfiorătoare crime. Totuşi, nu poate fi făcut răspunzător de aceste
asasinate, întrucât după moartea soţiei sale înnebunise«.
Percy strânse călduros mâna tânărului, dăruindu-i o însemnată sumă
de bani. Rugă apoi pe locuitorii din Champerlin să aibă grijă de viitorul
lui Fred.
Mac Duff fu internat într-o casă de nebuni, unde muri după patru
săptămâni.
Percy Stuart deveni eroul sărbătorit al orăşelului Champerlin.
Printr-o radiogramă, anunţă »Excentric-Clubul« că a soluţionat de a
şasea problemă.
A doua zi dimineaţa, Percy Stuart se pregătea să părăsească orăşelul,
cu vaporul care venea din partea de sun a fluviului Missouri înainte de a
se urca pe bordul vaporului, tânărul american cumpără un ziar. Pe bord,
în timp ce răsfoia ziarul, mulţimea adunata pe chei îl ovaţiona cu
entuziasm, strigând:
»La revedere, Percy Stuart!«
Continuând răsfoirea ziarului, Percy zări în pagina prima o
comunicare, care-l interesa. O citi atent:

— 26 ————————————————————————————————
———————————————————————— Misterul aerului —

Cea de a şaptea problemă.

»De opt zile, fiica miliardarului Rutherford a dispărut fără de urme.


Întreaga populaţie din New-York e extrem de enervată, întrucât
poliţia nu e în stare să descopere unde e deţinută tânăra şi frumoasa fată.
La intrarea în cartierul chinezesc din New-York, s-a găsit o brăţară de
aur, cu un briliant preţios, care după cum s-a putut constata, aparţinuse
tinerei fete.
În timp de opt zile, trebuie ca Percy Stuart să dea de urmele dispărutei
şi să afle în mod precis ce s-a întâmplat cu miss Helen Rutherford«.
»Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 27 —
EXCENTRIC-CLUB
OTTO EICKE

La întrecere cu expresul de
Nissa
FASCICULUL 9

Redactor responsabil: AL. VARVARA

EDITURA »EXCENTRIC-CLUB«
PREFAŢĂ

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent


şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit
ca membru în renumitul »Excentric-Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi atingă ţinta,
deoarece statutul clubului prevedea în mod expres, că nu pot
fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi
prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutului.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr
de probleme, propuse de conducerea clubului, număr
echivalent cu membri clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister
William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care
conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea primei
însărcinări i se înmâna o altă scrisoare, conţinând cea de a
doua misiune.
S-au succedat apoi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a noua:
»În ziua de 13 a acestei luni, Percy Stuart se va lua la
întrecere într-un automobil, cu expresul de pe linia Paris–
Nissa, trebuind să fie învingătorul cursei«.
I. LA START

În ziua de treisprezece august, pe la orele 4 după amiază, o


mulţime enormă se adunase la gara din Paris, de unde era
plecarea trenurilor spre sud.
Mulţimea era viu agitată.
Din când în când, privirile ei se îndreptau nerăbdătoare
spre strada, care ducea direct la gară.
Unul din mulţime, uitându-se la ceas, şopti unui altuia;
— Trebuie să sosească imediat! La ora patru şi şapte
minute e plecarea expresului de Nissa!
Cel cu care vorbise, voind să arate că e la curent cu
întreaga chestiune, răspunse:
— Mai sunt opt minute până la patru. Străinul mai are
timp încă un sfert de ceas, dacă vrea să fie punctual la start.
O doamnă elegant îmbrăcată, ascunzându-şi nerăbdarea,
se adresă însoţitorului ei:
— Ce nebunie, să se ia la întrecere cu expresul de Nissa!
Cu avionul aş mai înţeleg, dar într-un automobil…
Lângă ea se găsea un tânăr filfizon. Dându-şi aerul unui
bărbat care ştie totul şi învârtindu-şi bastonul între degete,
spuse:
— Nu e un lucru atât de mare. Expresul parcurge distanţa
dintre Paris şi Nissa în 19 ore şi jumătate. Cu un automobil
bun se poate parcurge această distanţă în acelaşi timp!
La aceste cuvinte, un burghez gras şi chel, se amestecă în
vorba.
— Grozav te mai pricepi! murmură el. Nu se poate
compara automobilul cu trenul. Expresul are linia liberă, pe
când automobilului i se pot întâmpla multe pe drum! În afară
de aceasta, automobilul va trebui să se alimenteze de câteva
ori cu benzină. Pariez pe orice sumă, că nu va câştiga cursa!
Deodată, valurile mulţimii începură să se agite:
— Vine! Vine!
Oamenii se înghesuiau unii în alţii. Fiecare ţinea să vadă
pe cel care avea cutezanţa să întreprindă o cursă de întrecere
cu expresul de Nissa.
Dintr-o stradă lăturalnică îşi făcu apariţia un automobil,
îndreptându-se spre mulţime.
Era o maşină de curse de cea mai nouă construcţie.
Automobilul purta culorile »Excentric-Clubului«. Era vopsit
în verde, roşu şi albastru. Un amestec bizar de culori.
Maşina mai avea şi un fanion, purtând tot culorile
clubului.
Două persoane ocupau singurele locuri din automobil.
Unul din ei era Gramont, directorul fabricii de automobile
Dion-Bouton, un expert în sportul automobilismului. Fabrica
precum şi directorul ei se bucurau de un renume mondial.
— Celălalt! Acela e străinul! exclamă doamna care vorbise
mai înainte.
Ea arătă cu umbreluţa de soare spre tânărul de la volan.
Era un tânăr vioi şi elegant. Faţa lui reflecta energie şi
inteligenţă. Ochii îi străluceau. Era tipul caracteristic al
sportsmanului.
Acest tânăr era Percy Stuart.
Mulţimea îl primi cu ovaţii. El răspunse călduros,
scoţându-şi încet cascheta de automobilist.
Percy zâmbi.
Era foarte curios să ştie cum de se răspândise atât de
fulgerător ştirea că a fost însărcinat cu a noua misiune de
către clubul »Excentric«. Cum de aflase mulţimea că se va
întrece cu expresul de Nissa?
Percy nu citise încă ziarele de dimineaţă, în care apăruse
ştirea despre pariul său, pe o sumă enormă, că va întrece
expresul de Nissa. Mai mult: ziarele anunţaseră că vor reveni
cu amănunte asupra acestui pariu.
O astfel de ştire era suficientă să aţâţe curiozitatea
populaţiei din Paris. Mulţimea se adunase în grupuri imense
la start, spre a asista la plecarea lui Percy.
Directorul fabricii Bouton, observând nedumerirea lui
Percy Stuart, îi povesti cele apărute în ziare.
Percy tresări.
— Cine ar fi dat aceasta ştire ziarelor? «întrebă el.
Stabilisem doar ca să se păstreze secretul, atât din partea
clubului cât şi din partea mea.
Directorul ridică din umeri:
— De la mine n-a auzit nimeni. Cred însă că indiscreţia a
făcut-o vreunul din prietenii sau admiratori dumitale.
Percy Stuart ramase câteva clipe gânditor, spunând apoi:
— Eu cred tocmai contrariul. Cel care a furnizat ştirea
ziarelor este un duşman al meu, care ar dori din toată inima
să pierd cursa.
Directorul tăcu. Percy Stuart îşi reluă atitudinea… vioaie
de înainte.
— A dat greş duşmanul meu! spuse el. Sunt sigur că voi
ajunge la destinaţie, aşa cum mi-am propus.
Directorul, făcu un gest afirmativ. Apoi îl întrebă:
— Ai terminat cu pregătirile? Firma noastră şi-a făcut
datoria, livrându-ţi un automobil excelent. Maşina are o sută
de cai putere. Te asigur că, cu acest automobil, vei înfrunta
toate greutăţile!
— Ştiu că mă pot bizui pe maşină, răspunse Percy Stuart.
Dar şi mai multă încredere am în ochii, urechile şi nervii mei!
— Ţi-ai fixat drumul pe care-l vei urma? întrebă directorul.
— Sigur! Imediat ce părăsesc Parisul, mă voi ţine de malul
stâng al Senei, până ce voi ajunge la canalul din Burgundia.
— Scuză-mă! întrerupse directorul. Dar până acolo,
trebuie să treci şi prin Yonne.
— Ştiu şi asta. Sper însă că nu voi pierde mult timp.
Directorul mormăi ceva neînţeles. Apoi făcu o nouă
propunere:
— Te-aş sfătui să te aprovizionezi cu benzină la Dijon.
— Ai dreptate. De acolo, mă voi îndrepta spre sud, la
Rhone, apoi prin Chalon şi Lyon, unde probabil că voi avea
nevoie să-mi complectez din nou provizia de benzină. Voi
continua apoi drumul spre Avignon.
— Şi de acolo, pleci prin Marsilia!
— Nu! Voi porni spre est. Urmez linia cea mai scurtă de la
Cannes spre Nissa. Fă şi dumneata socoteala: expresul de
Nissa pleacă din Paris la ora patru şi şapte minute. Mâine
după amiaza, la ora unu şi treizeci şi şapte, are sosirea la
Nissa. Or, eu sper să ajung cu cel puţin o oră înaintea
expresului.
Între timp, automobilul ajunsese la intrarea din gară.
Apărură şase domni, elegant îmbrăcaţi. Ei se îndreptară
spre maşină, salutând politicos pe tânărul american.
Unul din ei se adresă lui Percy Stuart:
— Noi suntem membrii »Excentric-Clubului«. Am primit
însărcinarea să controlăm plecarea dumneavoastră. De la
start. În primul rând, permiteţi-ne să vă urăm succes!
Percy Stuart zâmbi:
— Mă măguleşte interesul dumneavoastră şi vă promit că
voi duce la bun sfârşit şi această însărcinare, ca şi pe
celelalte cu care aţi binevoit să mă onoraţi!
Dar în gândul lui, îşi spuse: »Ştiu eu prea bine că aţi dori
să-mi rup gâtul, sau cel puţin să am o pană la motor, care să
mă împiedice de a câştiga cursa. Nu vă prea surâde un al
198-lea membru în clubul vostru!
Se făcuse ora patru.
Percy Stuart şi directorul fabricilor Bonton se dădură jos
din maşină, controlând-o din nou.
— Totul e în cea mai bună stare! spuse directorul.
Percy Stuart îşi îmbrăcă impermeabilul.
— Trebuie să mă pregătesc. Cursa începe imediat.
Punând mâna în buzunar, se încredinţă că are asupra sa
revolverul cu şase gloanţe, busola, o sticluţă cu vin şi
pachetul cu pansamente.
În sfârşit, se urcă în maşină, uitându-se la ceas.
Directorul Gramont i-o luă înainte:
— Mai sunt trei minute!
— Mersi!
Percy Stuart puse mâna pe volan.
În acelaşi moment, se auzi în gară un şuierat lung.
Conducătorul delegaţiei »Excentric-Clubului« se îndreptă
spre Percy Stuart, spunându-i:
— Încă un minut!
Şi, ca la o inspiraţie comună, cei şase îşi scoaseră cu toţii
ceasornicele.
Toate erau exacte. Fuseseră aranjate după ora
meridianului din Cambridge.
— Încă treizeci de secunde! spuse Gramont, strângând din
nou mâna lui Percy Stuart. Drum bun! Şi încă odată, succes!
— Încă douăzeci de secunde! rosti unul din membrii
»Excentric-Clubului«.
Percy Stuart se uită la ceas, zâmbind ironic:
— Greşiţi, domnilor! Mai sunt numai zece secunde.
Îndreptaţi-vă ceasurile, întrucât nu merg exact. Am vrut să
vă dau o mică lecţie, deoarece membrii »Excentric-Clubului«
trebuie să fie foarte precauţi în astfel de împrejurări. Azi
dimineaţă, am trimis la hotel un hoţ de buzunare, angajat în
acest scop de mine, care v-a dat ceasornicele înapoi cu câte
zece secunde. Am onoare să vă salut, domnii mei!
Percy Stuart dădu drumul motorului. Maşina se mişcă din
loc.
Locomotiva şuieră pentru a doua oară, punând trenul în
mişcare.
Percy Stuart zbură cu automobilul său.
Zece minute mai târziu, maşina ieşise din Paris, gonind
dea lungul Senei.
Expresul de Nissa mergea cu o viteză de 87 kilometri pe
oră.
Cursa începuse.
II. SÂRMA PERICULOASĂ

Percy Stuart se simţi bine dispus în maşina sa, care


străbătea cu mare viteză frumoasele câmpii.
Nervii îi erau încordaţi. Avea un singur gând: să ajungă la
destinaţie!
Privea cu atenţiune şoseaua. În această cursă, trebuia să
înlăture din timp orice piedică.
Sena părea o panglică argintie. Valurile ei se legănau încet.
Ziua era foarte frumoasă. Soarele strălucea pe cer. În
cursul dimineţii, aerul fusese cam înăbuşitor, dar spre
amiază căldura încetă.
Percy Stuart avea un timp foarte prielnic.
Automobilul său străbătea în goană orăşelele şi satele.
Oamenii se fereau din calea lui, fugind de pe şosea.
Percy Stuart auzea din când în când cum ţăranii vociferau
în urma lui. El însă nu se sinchisea, căci trebuia să-şi ducă
la capăt misiunea. Fu însă foarte atent ca să nu se întâmple
vreun accident. Nu putea să existe şofer mai îndemănatec
decât acest tânăr sportsman, atât de stăpân pe volan.
Percy era foarte mulţumit.
»E o adevărată minune maşina aceasta!« se gândi el.
Se convinse că uzinele Dion-Bouton îl serviseră cinstit.
Gramont fusese doar un bun prieten al său. Percy avea
toată încrederea în el.
Din nou, se ivi un sat.
Spre necazul lui, Percy Stuart observă că aci îl aştepta o
piedică.
În mijlocul, şoselei, se postase un om cu capul gol şi
îmbrăcat în zdrenţe. Nu se mişca din loc şi se părea că nici n-
aude apropierea automobilului.
Percy Stuart dădu semnalele de claxon, dar în zadar.
Bănui că are de a face cu un surd sau cu un nebun, dacă
nu cumva era vorba, de unul care avea de gând să se
sinucidă, aruncându-se în faţa maşinii.
Percy micşoră puţin viteza, reuşind în modul acesta să-l
ocolească pe necunoscut.
Dar acesta tresări la apropierea maşinii, făcând o săritură
în lături, spre a se pune la adăpost. În acelaşi timp însă,
aruncă un ghemotoc de hârtie în maşină.
Percy Stuart nu dădu nicio atenţie acestui lucru.
Puse din nou maşina în viteză, părăsind imediat satul, în
care avusese curioasa aventură. Abia apoi, reflectă asupra
celor întâmplate.
Aventura aceasta îi dădu de gândit. Nu putea fi vorba de
fapta unui nebun.
Ridica ghemotocul de hârtie. Înăuntru se găsea un bilet.
Ţinând mâna dreaptă pe volan, încercă cu mâna stângă să
desfacă biletul. Reuşi, dar cu mare greutate.
Apoi, citi:
Sir!
Păziţi-vă! Ascultaţi-mi sfatul şi întoarceţi-vă imediat la
Paris, căci nu veţi ajunge în viaţă la Nissa.
Veţi întâmpina piedici, pe care nu le veţi putea
înlătura nici într-un caz.
Încăpăţinându-vă, va fi foarte uşor să vă găsiţi
moartea.
Aceasta însă ar îndurera profund pe cel care vă dă
bunul sfat de acum, întrucât el vă doreşte mulţi ani, dar
nu ca membru al »Excentric-Clubului«.
Percy Stuart reflectă o clipă.
Aceasta nu putea fi decât o încercare de intimidare din
partea duşmanului, de care trebuia să se teamă!
Să se teamă? Nu! Surâse ironic, ştia prea bine, că
duşmanul său de moarte e baronetul Mac Hollister.
De aceea, aruncă biletul.
Apoi, îşi spuse: »Nu, dragul meu Hollister! Mâine la ora 1 şi
39 de minute după amiază voi fi la Nissa. Cu aceasta,
misiunea mea va fi îndeplinită«.
Percy crezu că a ajuns la punctul unde râul Yonne se
varsă în Sena. Voi să se ţină dea lungul malului Yonnei. Dar
văzu prea puţin râul, căci maşina, zbura înainte.
Se ivi canalul Burgund.
Acest canal leagă râul Yonne cu râul Rhone, deci marea
Mediterană cu canalul Mânecii.
Drumul deveni mai anevoios, dar un vânt uşor, care adia
pe lanurile întinse, răcori pe Percy Stuart.
Trecu încă o oră.
Acum, se iviră în faţa lui munţii Coastei de Azur.
Percy parcurgea un drum frumos şi romantic. De ambele
părţi ale şoselei se înălţau stânci uriaşe, iar alături cascadele
îşi rostogoleau valurile de la înălţime.
Percy Stuart fu foarte atent la curbe, căci acum maşina
alerga cu cea mai mare viteză.
Se făcuse seara.
Cerul se înnoră.
Pe cer nu se vedea nimic. În zadar Percy Stuart se uita
mereu spre bolta cerului, spre a descoperi vre-o stea.
Noaptea era întunecoasă.
Norii grei şi ameninţători se grupau pe cer. Părea că se
apropie o furtună.
Percy Stuart, gândindu-se la urmările furtunii, deveni
nervos.
Maşina înainta acum din ce în ce mai anevoios, cu toate că
reflectoarele îşi aruncau lumina pe o distanţă mare.
Percy Stuart încleştă cu ambele mâni volanul, pentru a-şi
ţine maşina continuu în mijlocul, şoselei.
Avea numai o singură dorinţă: să iasă mai repede din
munţi.
Deodată – în timp ce maşina se găsea în plină viteză –
Percy Stuart puse mâna pe frână, trăgând-o cu toată forţa.
Se cutremurase de groază!
Încă doi-trei metri şi ar fi fost pierdut!
Drumul era barat de o sârmă groasă, legată între două
stânci, din dreapta şi din stânga drumului. Dar privirea
ageră a lui Percy Stuart, observase la timp obstacolul.
La cea mai mică atingere a sârmei, un trunchi de copac
tăiat, s-ar fi prăbuşit peste maşină.
Scrâşnind din dinţi, Percy Stuart pricepu că piedica i-a
fost pusă de un ticălos, care căuta să-i zădărnicească
primirea în rândurile »Excentric-Clubului«.
Sări din maşină, pentru a înlătura obstacolul. În acest
scop, avea asupra sa uneltele necesare.
Fu nevoit să taie sârma, întrucât era strâns legată de
stânci, la ambele capete.
Percy Stuart încercă întâi grosimea sârmei. Apoi, se
întoarse la maşină, scoţând un cleşte şi o pila din lădiţa, cu
unelte.
Începu lucrul.
Munca îl obosea, dar nu voia să piardă nici o secundă.
Fiecare minut era preţios, dar piedica trebuia totuşi
înlăturată.
În scurt timp, sârma fu tăiată în două.
Drumul era liber.
Percy Stuart se sui din nou în maşină, dar se ivi o altă
surpriză!
În jurul maşinii se agita o bandă de sălbateci. Voiau să se
urce şi ei în maşină.
»Ţigani!« trecu prin mintea lui Percy Stuart.
Şi imediat, revolverul îi străluci în mâini. Cu o săritură
sprintenă, fu în faţa lor.
— Înapoi! Cine nu ascultă, va fi împuşcat!
Ţiganii – aproape o duzină la număr – nu răspunseră
nimic, dar îşi scoaseră, imediat cuţitele, pregătindu-se să se
arunce asupra lui Percy Stuart.
Tânărul american trase în plin şase focuri. Răniţii scoteau
urlete îngrozitoare.
Doi din ţigani se prăbuşiseră la pământ. Ceilalţi o luară la
fugă.
Percy Stuart se urcă repede în automobil.
Îşi dădu seamă că atacul fusese pus la cale de un
interesat.
Nu-i fu greu să înţeleagă că e tot opera lui Mac Hollister.
Maşina zbura mai departe.
După o jumătate de oră, Percy Stuart lăsa în urmă munţii.
Un fulger luci pe cer urmat de o groaznica bubuitură.
III. BENZINĂ CU ORICE PREŢ!

Profitând de lumina fulgerului, Percy Stuart se uită la


ceas.
Era ora 8 şi un sfert seara.
Pierduse zece minute în munţii Coastei de Azur. Asta
însemna foarte mult. Dar el nu-şi pierdu speranţa.
În trei sferturi de oră va ajunge la Dijon. Acolo, voia să se
aprovizioneze cu benzină.
O ploaie torenţială se abătu asupra regiunii.
Percy Stuart ar fi fost udat până la piele, dacă n-ar fi avut
impermeabilul, prin care nu pătrundea nicio picătură de
ploaie.
Din când în când, se uita la ceas. Percy se ţinea strict de
ruta pe care şi-o propusese la plecare. Cu toate acestea, se
mai gândea şi la alte lucruri.
Mai întâi, se gândi cu amărăciune că, la această oră,
călătorii din expresul de Nissa şi-au terminat masa în
elegantul vagon-restaurant şi că se pregătesc să se ducă în
cabinele lor din vagonul de dormit.
Două lucruri pe care el nu putea să-şi le permită: masa şi
somnul.
Maşina zbura pe şosea cu o viteză nebună. Se părea că
Percy ţine să ajungă la Nissa cu mult înaintea expresului.
Gândurile lui se îndreptară apoi spre Londra.
În acel oraş se găsea acum o tânără cu ochi frumoşi şi
strălucitori. Era Helen Rutherford!
Pentru ea, va trebui să câştige cursa. După ce va soluţiona
cele 197 de probleme, puse de clubul »Excentric«, va mai
avea de îndeplinit încă o misiune, a lui proprie:
Să conducă la altar pe Helen Rutherford, spre a o face
fericită pentru toată viaţa!
Dar împrejurările în care înainta acum automobilul, îl
scoaseră din aceste gânduri. Trebuia să fie atent.
Şoseaua era plină de căruţe, care plecaseră de cu noapte
spre Dijon.
Cele mai multe transportau zarzavaturi, pentru piaţa
oraşului.
Percy Stuart ocoli cu dibăcie căruţele şi le întrecu pe toate.
În sfârşit, se ivi oraşul.
Tânărul american răsuflă uşurat când îşi făcu intrarea în
oraşul Dijon.
Ştia că lângă »Hotelul Englez« se găseşte depozitul de
benzină. Acolo voia să se oprească.
Străzile oraşului erau pustii.
Automobilul le parcurgea cu viteză.
Puţinii trecători se uitau miraţi după acest automobil
fantomă.
Mulţi îşi spuneau: »Cum de nu-şi rupe ăsta gâtul?«
Percy Stuart nu se sinchisi de privirile uimite ale
trecătorilor.
Ajunse la »Hotelul Englez«, din piaţa Dijonului.
Telegrafiase din timp că va avea nevoie de o cantitate mai
mare de benzină, aşa că în faţa depozitului îl aştepta
bidonul. Alături se găseau doi lucrători cu bluze albastre.
Percy Stuart le strigă de la distanţă:
— Halo! Repede, repede! Turnaţi benzina!
Scoase un bon din buzunar, dând lucrătorilor şi cate un
bacşiş.
Ei se grăbiră să umple rezervorul cu benzină.
Între timp, sosi un chelner de la restaurantul hotelului,
aducând lui Percy Stuart o gustare frugală, pe care o
comandase tot telegrafic.
Percy luă gustarea fără să se dea jos din maşină.
Chelnerul aştepta cu tabla în mână.
Bău un păhărel de vin şi apoi întrebă pe lucrători:
— Gata, şefilor?
— Totul e în perfectă ordine! fu răspunsul.
Percy Stuart porni mai departe. Peste cinci minute
părăsise oraşul.
Furtuna se liniştise.
După trei sferturi de oră de drum, Percy făcu o constatare,
care-l îngrijoră adânc.
Maşina înainta din ce în ce mai încet.
Din bătăile neregulate ale motorului, el pricepu că e ceva
în neregulă.
Se gândi care să fie cauza. Motorul nu putea să aibă
niciun defect, căci în această privinţă garantaseră uzinele
»Dion-Bouton«, precum şi bunul său prieten, directorul
Gramont.
Percy Stuart opri maşina şi sări jos. Unde era defectul?
Percy Stuart îşi frământa creierul. O idee fulgerătoare îi
trecu prin minte.
Cauza era benzina. I se dăduse benzină amestecată cu
apă. Ridică capacul rezervorului şi se aplecă apoi asupra lui.
Mai întâi, căută să constate prin miros dacă într-adevăr
benzina era amestecată cu apă.
Percy Stuart observă că picăturile de benzină curată
pluteau deasupra apei.
Scoase repede un păhărel din buzunar, umplându-l cu
lichidul din rezervor. Se dădu un pas înapoi, apropiind apoi
de pahar un chibrit aprins.
Lichidul se aprinse imediat, dar apoi se stinse. În pahar
rămăseseră resturile de apă. Percy Stuart era disperat.
— M-au înşelat! Toate piedicile mi le pune Mac Hollister.
Ce-i de făcut!
Deodată, se auzi un semnal de claxon. Un automobil se
apropia în plină viteză.
Prin mintea lui Percy Stuart trecu o idee îndrăzneaţă.
Ca să-şi ajungă ţinta, era gata pentru orice.
Maşina venea dinspre Dijon şi avea desigur rezervorul plin
cu benzină.
Automobilul străin n-ar fi putut trece mai departe, căci
maşina lui Percy Stuart îi bara drumul. Într-adevăr,
automobilul se opri. Percy deschise uşa maşinii.
În automobil se găsea un domn mai în vârstă, elegant
îmbrăcat, care era însoţit de o tânără şi frumoasă femeie.
— Fie-vă milă de mine! Daţi-mi benzina dumneavoastră! se
rugă Percy Stuart.
Domnul în vârstă se încruntă şi răspunse violent:
— Dar ce, ai înnebunit! Sau poate eşti un tâlhar la drumul
mare!
— Nu, nu! Dar am absolută nevoie de benzina
dumneavoastră!
— Imposibil! Sunt în voiaj de nuntă şi plec cu soţia mea la
Monte-Carlo. Lasă-mă în pace, sau…
— Vă rog din suflet să-mi cedaţi benzina dumneavoastră!
Vă, veţi procura alta, foarte uşor, din altă parte. Aveţi doar
şoferul la dispoziţie, oare ar putea să vă aducă benzină din
Dijon!
— Nu vorbi prostii! mormăi străinul. Trebuie să mă duc la
Monte Carlo cu soţia mea.
Tânăra interveni pentru Percy Stuart.
— Ascultă, spuse ea bătrânului, tânărul pare să fie foarte
grăbit. Nu-l refuza!
Dar bătrânul se supără:
— Ştii prea bine dragă că suntem grăbiţi să ajungem la
Monte Carlo. E doar luna noastră de miere!
Percy Stuart îşi dădu seamă că nu va face nimic cu vorba
bună.
Scoase deci revolverul, întinzându-l ameninţător spre
străin:
— Dacă nu-mi dai imediat întreaga cantitate de benzină te
împuşc!
Bătrânul sări în sus, înspăimântat şi strigând cu glas
răguşit:
— Ajutor! Ajutor! Vrea să mă omoare!
În cele din urmă însă, fu nevoit să cedeze.
— Ia benzina! se tângui el. Dar te rog să-ţi pui revolverul în
buzunar. O, Doamne! De abia m-am însurat şi iată că mi-e
viaţa în primejdie, tocmai când am obligaţia de a mă îngriji
de soţia mea!
Între timp, şoferul se dăduse jos din maşină. Percy Stuart
îi strecură pe furiş 500 de franci, după care schimbară
rezervoarele de benzină. Apoi, Percy se înclină politicos în
faţa bătrânului, spunându-i:
— Vă rămân adânc îndatorat! Numele meu e Percy Stuart
şi vă asigur că vă voi despăgubi pentru paguba ce v-am
cauzat-o. Iar dumneavoastră, stimată doamnă, vă urez o
căsnicie fericită!
După aceasta, Percy Stuart se urcă iarăşi în maşina sa,
pornind cu o viteză nebună.
El studiase foarte atent harta.
Ştia că peste un ceas va ajunge la Chalon. Pentru a
recâştiga timpul pierdut, nu-i era permis să se oprească
niciun minut în acest oraş.
Un singur lucru ţinea să-l controleze la Chalon.
Expresul de Nissa trecea prin acest oraş. Putea deci să
constate în ce măsură îi reuşise până acum cursa de
întrecere.
Maşina alerga cu o viteză fantastică pe şoseaua lungă şi
fără de sfârşit.
Deodată, Percy Stuart observă lucind în depărtate felinare,
verzi şi roşii. Bănui că acolo e o staţie mică.
Dar apropiindu-se, constată că trebuie să treacă mai întâi
peste un şir de şine. Bariera era deschisă.
Percy Stuart nu încetini viteza automobilului.
Dar când automobilul atinse primele şine, stâlpul barierei
din cealaltă parte fu lăsat în jos. Maşina se ciocni puternic de
obstacol.
Automobilul se aplecase într-o parte. Percy ţinea încleştat
volanul. Un cauciuc plesnise.
Percy Stuart avea cauciucuri de rezervă, dar înlocuirea ar
fi durat prea mult.
Se uită disperat în jurul său. Tresări de groază! Se lăsase
în jos şi cel de al doilea stâlp al barierei. Din depărtare, se
auzi şuierul strident al unei locomotive. Şinele pe care se
găsea automobilul, vibrau.
La o mică depărtare, apărură felinarele locomotivei. Era
expresul de Nissa.
Trenul trecea prin staţie. Numai câteva secunde şi ar fi
sfărâmat automobilul.
Fără să-şi piardă sângele rece, Percy Stuart dădu drumul
motorului. Chiar cu cauciucul plesnit, maşina trebuia să
înainteze, căci altfel nenorocirea nu mai putea fi evitată.
Automobilul porni, rupând bariera.
După o secundă, expresul de Nissa, cu ferestrele
vagoanelor luminate, trecu ca fulgerul.
IV. PREA TÂRZIU?

Percy Stuart oprise automobilul, spre a înlocui cauciucul.


Pentru aceasta, pierdu cinci minute.
Uitându-se la ceas, constată că, până acum, pierduse în
total 37 de minute.
Va recâştiga oare timpul pierdut? Va reuşi să întreacă
expresul?
Sări hotărât în maşină şi îi dădu drumul cu maximum de
viteză.
Străbătu oraşe şi sate, fără a opri şi fără a micşora viteza.
Pe la ora patru şi jumătate, începu să se facă ziuă. Trecuse
în sfârşit şi această sinistră noapte, pe timpul căreia Percy
Stuart avusese de suferit atâtea piedici.
Pe la ora 6 dimineaţa, Percy zări în depărtare turnurile
vechiului oraş Avignon, prin care trebuia să treacă.
Nu intenţiona să se oprească acolo nicio clipă. În rezervor
avea benzină suficientă pentru tot restul drumului.
La ora 6 şi câteva minute, automobilul întră în Avignon,
tocmai era pe punctul de a traversa piaţa, când cinci
jandarmi, cu armele întinse, îi barară drumul:
— Stai! Opreşte! Altfel tragem!
Percy Stuart tresări. Opri înfuriat automobilul.
— Ce vreţi de la mine? Credeţi că sunt un bandit, de mă
opriţi în acest fel? se adresă el violent jandarmilor.
Unul din jandarmi, probabil şeful patrulei, îi spuse:
— Trebuie să mă urmaţi la postul de poliţie! Am primit o
telegramă, care vă priveşte!
— O telegramă? De unde?
— Din Chalon!
Percy Stuart înţelese imediat de ce este vorba.
— Ah, vi s-a comunicat despre accidentul de acolo. Dar ce
mă priveşte acum acest lucru!
— Sunteţi acuzat că aţi sfărâmat bariera drumului de fier.
Ne veţi urma la postul de poliţie, ca să vă interogăm!
— Aşa? Şi ce se va întâmpla apoi cu mine?
Jandarmul ridică din umeri:
— Probabil că veţi fi supus unei amenzi. Dar acum, daţi-vă
jos şi urmaţi-ne!
Percy Stuart reflectă o clipă. Îşi dădu seama că, urmând pe
jandarmi la comisariat, va pierde cel puţin 2–3 ore, până ce i
se va lua interogatoriul.
Asta ar însemna să piardă cursa. Percy Stuart zâmbi. Îi
trecuse prin minte o idee salvatoare.
— Fireşte că vă voi urma. Dar nu pot să las maşina aci, în
piaţă, căci n-are cine o păzi. Unul dintre dumneavoastră să
se urce lângă mine în maşină, ca să mă conducă la
comisariat. Cât facem până acolo?
— Cel mult şapte minute, răspunse şeful patrulei. Merg eu
cu dumneavoastră.
Percy Stuart îl ajută să se urce în maşină, spunându-i
apoi:
— Aşezaţi-vă comod! Doriţi o ţigară?
Jandarmul îşi răsuci mustaţa, luând o ţigară din cele
oferite de Percy.
— Mersi, mersi! Şi acum, înainte!
Percy Stuart făcu un gest afirmativ.
Apoi, dădu drumul maşinii cu cea mai mare viteză.
Două minute mai târziu, părăsise oraşul Avignon, cu toate
că jandarmul de lângă el ţipa înfuriat, încercând chiar să
sară din maşină.
Percy Stuart nu se sinchisi de loc.
Maşina alerga cu o viteză nebună, aşa că după un sfert de
oră, oraşul nu se mai vedea.
În sfârşit, Percy opri automobilul.
— Fii te rog aşa de amabil şi dă-te jos!, ordonă el
jandarmului.
— Ce înseamnă asta? Să ştii că…
— Nu te opune, dragul meu! îi răspunse Percy Stuart. Dă-
te imediat jos, dacă nu vrei să te arunc din maşină! Am
pierdut destul timp cu dumneata. Nu sunt dispus să mai
stau de vorbă!
Jandarmul fu nevoit să se conformeze.
Se coborî din maşină, vociferând şi ameninţând pe Percy
Stuart că va trage consecinţele.
Percy nu se intimida însă de aceste ameninţări.
Puse motorul în mişcare, îndreptându-se spre sud. Trebuia
să ajungă pe drumul cel mai scurt la Nissa.
În faţa lui apăru un râu. Percy se ţinu de malul râului. Era
râul Durance.
După alte două ceasuri, peisajul se schimbă.
Apărură grădinile de portocali, cu fructele lor frumoase şi
aromate. Foile palmierilor împrăştiau o umbră răcoritoare.
Intrase în vegetaţia sudului.
Fără nicio întrerupere, Percy Stuart îşi continuă cursa, pe
drumul spre Nissa.
Dar tânărul sportsman era neliniştit. Se îndoia că va
ajunge cu bine la capăt.
Ceasornicul arăta ora 12. Doamne! Ora 12! Şi de abia
trecuse prin Iréjus. Mai trebuia să treacă prin Cannes. Abia
apoi, venea Nissa.
Nu mai avea nicio speranţă că va parcurge această
distanţă într-o oră şi jumătate.
Se putea considera învins!
Nu-i mai rămăsese decât o singură dorinţă: să-şi salveze
onoarea. Fiecare minut pe care-l va mai câştiga, va contribui
la succes.
Maşina gonea nebuneşte.
În faţa lui Percy apărură turnurile şi acoperişurile unui
oraş mai mare: Cannes!
Când maşina intră în oraş, Percy Stuart se uită la ceas.
Unu şi 15 minute!
Tresări…
Era imposibil ca să ajungă la Nissa într-o jumătate de oră.
La ora 1 şi 37 minute, expresul trebuia să intre în gară.
Cursa era pierdută.
Percy Stuart ştia că în gară îl aşteaptă o delegaţie a
»Excentric-Clubului«. Vedea parcă surâsurile ironice – ale
celor din delegaţie, când îi vor spune ca expresul a trecut
înainte.
Enervat, îşi muşcă buzele.
Cu o viteză fantastică, parcurse distanţa dintre Cannes şi
Nissa în 47 de minute.
Când trecu prin oraş, îndreptându-se spre gară, era ora 1
şi 52 de minute.
Clădirea gării se ivi în faţa sa.
Percy Stuart observă la intrare şase domni îmbrăcaţi în
negru: delegaţia »Excentric-Clubului«.
Printre ei era şi Mac Hollister.
Spre marea, sa mirare, Percy nu observă niciun surâs
ironic pe feţele celor din delegaţie.
Erau foarte, liniştiţi şi serioşi. Mac Hollister părea chiar
deprimat.
Automobilul făcu o curbă elegantă şi se opri în faţa gării…
— Învins, dar învins în mod onorabil! îşi spuse Percy
Stuart, dându-se jos din maşină. Am onoarea să vă salut,
domnilor!
— Iar eu am onoare să te felicit! îi răspunse lordul
Dowernon. Unul din cei mai simpatici membri ai clubului,
strângându-i mâna. Ai soluţionat admirabil cea de a noua
problemă!
— Soluţionat? Vă bateţi joc de mine, milord? Expresul de
Nissa…
— L-ai întrecut! îl întrerupse lordul. Până acum n-a sosit.
În momentul acesta, se auzi un şuierat de locomotivă.
— Vine expresul! Ai ajuns aci cu două minute şi 22 de
secunde mai înainte. Deci, ai câştigat cursa!
Percy Stuart rămase uluit.
— Dar e imposibil! Sosirea expresului în gara Nissa e la
ora 1 şi 37!
— Aşa e, dar s-a primit o telegramă din Avignon, prin care
se arată că roţile unui vagon au luat foc, din care cauză, a
fost nevoie ca vagonul să fie scos din garnitura trenului. S-a
produs deci o întârziere.
Câteva clipe, Percy nu înţelese rostul acestor cuvinte, căci
era încă buimăcit de surpriză.
Închise pentru o secundă ochii.
Când îi redeschise… văzu în faţa sa pe Helen Rutherford,
care îi oferea un buchet de flori, felicitându-l.
— Bine ai venit la Nissa!
Percy Stuart se uită neîncrezător la ea:
— Miss Helen?!
— Da, eu sunt, mister Stuart. Ţi se pare de necrezut? Nu
te bucuri de loc?
Percy Stuart îi întinse călduros mâinile.
— Nici nu-ţi pot spune, cat de mult mă bucur. Dar cum ai
ajuns la Nissa, miss Helen? De unde ai ştiut că…
Helen îl întrerupse:
— Cum am ajuns la Nissa! Foarte simplu. Aflând din ziare
despre cursa pe care o vei face şi în jurul căreia toate
cercurile sportive din lume discută cu aprindere, m-am urcat
în expres. Şi iată-mă aci!
Percy Stuart răspunse amabil:
— Mă bucur nespus de mult că ai ţinut să te convingi
personal de rezultatul cursei. Acum, pun şi mai mult preţ pe
succesul meu.
Miss Helen îi ascultă zâmbind cuvintele. Arăta apoi spre
buchetul de flori.
— Crezi că aş fi venit, eu cu flori, dacă m-aş fi îndoit o
singură clipă de reuşita dumitale? Nu, mister Stuart. Îţi
cunosc prea bine energia, tenacitatea şi curajul. Eram ferm
convinsă că vei reuşi şi ca vei învinge toate obstacolele. Nu
m-am îndoit de loc că succesul va fi de partea dumitale!
Ochii lui Percy Stuart străluceau de bucurie. Sărută cu
drag mâna tinerei fete.
Cei doi tineri petrecură câteva ore împreună.
Spre seară, Percy Stuart primi o scrisoare cu următorul
conţinut:

A zecea problemă.
Imediat după deschiderea sezonului, Percy Stuart va pleca
la Monte-Carlo şi va juca la ruleta cazinoului.
În termen de 8 zile, va trebui ca Percy Stuart să dea o
astfel de lovitură la joc, încât banca să rămână fără niciun
ban şi să fie nevoită a întrerupe jocurile pentru două ore.
»Excentric-Club«.

Volumul viitor va fi: RULETA »CURĂŢATĂ«.


—————————————————————— Regele fotbaliştilor —

REGELE FOTBALISTILOR

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 26

———————————————————————————————— 1 —
——————————————————————————————————

CUPRINS

PREFAŢĂ .......................................................................... 3
I. SPORTUL POPULAR....................................................... 5
II. O CONVORBIRE IMPORTANTĂ ................................... 11
III. PRIZONIERUL DIN MANSARDĂ ................................. 16
IV. MECIUL DECISIV ...................................................... 21

— 2 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —

PREFAŢĂ

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca
membru în renumitul »Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi atingă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu pot
fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte
în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate
mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului american ca
membru al clubului
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu
membri clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa, precum
şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister
William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care
conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea primei
însărcinări, i se înmână o altă scrisoare, conţinând cea de-a
doua misiune.
…………………………………………………………………………
S-au, succedat apoi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a 26-a:

»Peste 8 zile, se dispută la stadionul «Palatul de cristal« din


Londra campionatul mondial de fotbal. Până acum, echipa cea
mai bună a fost a Clubului »Washington« din New York. Dar, de
3 zile, jucătorul cel mai apreciat al acestei echipe, anume Crower
Green, a dispărut fără de urme. Din cauza aceasta, e foarte
problematic dacă echipa »Washington« va mai câştiga
campionatul.

———————————————————————————————— 3 —
——————————————————————————————————
Percy Stuart e însărcinat să-l găsească neapărat pe Crower
Green sau ca, prin orice alte mijloace, să asigure izbânda echipei
clubului »Washington«.

— 4 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —

I. SPORTUL POPULAR

Patria sportului de fotbal este Anglia. În decursul ultimelor


decenii, acest sport şi-a câştigat o popularitate atât de mare în
insulele britanice, încât a devenit sportul naţional al englezilor.
Toată lumea, bătrânii ca şi tinerii, practică acest sport
popular cu o adevărată pasiune.
În zilele libere, duminica şi sărbătorile, când birourile şi
magazinele sunt închise, englezii părăsesc centrul oraşului şi
pleacă cu autobuzele şi tramvaiele la periferie, unde se găsesc
terenurile sportive. Acolo au loc meciurile de fotbal, iar imensul
public urmăreşte cu încordare jocul echipelor.
De altfel, în Anglia sunt şi foarte mulţi jucători profesionişti,
care-şi câştigă în modul acesta existenţa. Aceştia sunt, bine-
înţeles, mult mai abili la joc decât amatorii.
Cele mai multe din societăţile şi cluburile de fotbal îşi au
angajaţi jucători profesionişti, care sunt consideraţi funcţionari
ai societăţilor sau cluburilor respective.
Salariile jucătorilor profesionişti sunt fixate potrivit unui
acord al tuturor cluburilor, spre a se evita pretenţiile lor prea
mari.
După terminarea sezonului, jucătorii profesionişti au dreptul
să-şi schimbe cluburile. Cu acest prilej, se întâmplă ca să nu se
mai respecte acordul dintre comitetele cluburilor, căci fiecare din
ele urmăreşte să angajeze pentru noul sezon pe jucătorii cei mai
reputaţi. Aşa de pildă, cunoscutul club »Blackburn Rovers«
plătise unui înaintaş salariul de 3000 de funzi.
Acest salariu fu întrecut însă de cel de 4000 de funzi, pe care
clubul »Washington« îl oferise jucătorului Crower Green.
În fiecare an, echipele cele mai bune din lume îşi dau întâlnire
în Anglia, pentru disputarea campionatului mondial.
Meciurile de campionat constituie în viaţa englezilor
evenimente de adevărată senzaţie. Cele două cluburi
învingătoare în meciurile preliminare îşi dispută apoi meciul
hotărâtor, pe terenul sportiv »Palatul de cristal« din Londra.
Cu săptămâni de zile înainte de acest meci final, sportsmenii
englezi încheie între ei pariuri pe sume fabuloase.
Uneori, la această luptă hotărâtoare, asistă şi regele Angliei.

———————————————————————————————— 5 —
——————————————————————————————————
Peste o sută de mii de spectatori ocupă până la ultimul loc
vastele tribune ale stadionului.
Nu e deci de mirare că şi în anul acesta, toată populaţia
Angliei aştepta cu înfrigurare marele eveniment. De data
aceasta, campionatul mondial se disputa între clubul englez
»Blackburn Rovers« şi clubul american »Washington«.
………………………………………………………………………….
Percy Stuart se instalase în vila sa elegantă din Londra.
Într-o zi, pe când se întorcea acasă, de la o plimbare în Hyde
Park, cameristul său îl întâmpină, spunându-i:
— Mister Burns vă aşteaptă de mai bine de o oră!
— Dar unde e? întrebă Percy Stuart.
— În sala de gimnastică. Se antrenează la mingea de box.
Percy Stuart îşi instalase în vila sa din Londra o frumoasă
sală de gimnastică. Tânărul american se antrena mereu, ca să-şi
oţelească şi mai mult corpul.
Când intră în sala spaţioasă de gimnastică din subsolul vilei, i
se înfăţişă un tablou comic.
Antrenorul său Burns, cu haina scoasă, lovea cu furie într-o
minge de box. Nu-l observă pe Percy Stuart decât când acesta fu
lângă el, punându-i mâna pe umeri.
— Bună dimineaţa, mister Stuart! Fii binevenit pe pământul
Angliei! Dacă ziarele n-ar mai scrie din când în când câte ceva
despre d-ta, nici n-aş putea şti dacă mai eşti în viaţă.
Percy Stuart zâmbi:
— Ştii doar foarte bine că sunt trimis prin toate ţările din
lume de către clubul »Excentric«!
Bătrânul Burns zâmbi şi el:
— Pun rămăşag că vei duce la bun sfârşit toate cele 197 de
misiuni pe care le vei primi din partea clubului »Excentric«. Dar
spune-mi acum, în ce scop m-ai chemat?
— E vorba de o afacere foarte complicată, dragă Burns. Ştii
doar că, peste câteva zile, are loc meciul final pentru
campionatul mondial!
— Sigur că ştiu. Mi-am rezervat un loc bun în primele rânduri
ale tribunei. Eu nu pot lipsi de la campionat.
Percy Stuart dădu din cap, zâmbind:
— Şi ce echipă crezi d-ta că va ieşi învingătoare?
— Pun pariu că »Blackburn Rovers«!
— Dar de ce să nu câştige clubul »Washington?«
— 6 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
— Fiindcă va juca fără Crower Green în echipă!
— Ai să-ţi schimbi părerea, spuse Percy Stuart, zâmbind şiret.
Vei primi 300 de funzi în cazul când clubul »Washington« va ieşi
învingător!
Auzind acest lucru, bătrânul antrenor se entuziasmă imediat
pentru jucătorii clubului »Washington«.
— În cazul acesta, e posibil să câştige clubul »Washington«!
exclamă el. Dar ar trebui să-l găsim pe Crower Green, regele
fotbalului.
Percy Stuart tăcu câteva clipe. Apoi, întrebă:
— Ce ştii d-ta despre dispariţia lui Crower Green? Povesteşte-
mi totul! Trebuie să-ţi mărturisesc că am primit însărcinarea să-l
descopăr, sau să asigur pe altă cale succesul clubului
»Washington«.
Antrenorul răspunse:
— Pe Green nu-l vei putea găsi. El a dispărut fără de urme
acum 4 zile. Clubul »Washington« a angajat pe cei mai buni
detectivi, dar toate cercetările lor n-au dat niciun rezultat.
— D-ta l-ai cunoscut pe Green? întrebă Percy Stuart.
— Am cunoscut foarte bine pe tânărul acesta simpatic şi
curajos. El nu era numai jucător de fotbal, ci şi funcţionar la
banca »Steel & Bushmann«, unde avea postul de casier. Toată
lumea îl iubea şi-l aprecia, căci era un om amabil şi corect.
— Cu atât mai inexplicabilă e, deci, dispariţia lui. Când i s-a
observat lipsa?
— Acum câteva zile, Green a lipsit de la antrenament. Imediat,
s-a telefonat băncii Steel & Bushmann, dar de acolo s-a primit
răspunsul că Green nu venise nici la birou.
Camarazii lui, bănuind că i s-a întâmplat ceva, l-au căutat şi
acasă, dar nu l-au găsit. Gazda le-a spus că Green îşi părăsise
locuinţa dis-de-dimineaţă.
— Foarte curios! Green ducea o viata ordonată?
— Foarte ordonată! După ce-i murise mama, Green trăia
modest şi retras. Cu toată lumea se purta foarte politicos.
— E posibil să fi căzut victima unui criminal. Nu-i aşa că
victoria clubului »Washington« depinde de prezenţa printre
jucători a lui Green?
Burns dădu un răspuns evaziv:
— Nu pot să-mi dau părerea în această chestiune.

———————————————————————————————— 7 —
——————————————————————————————————
— Poţi avea încredere în mine, Burns! insistă Percy Stuart. Te
asigur că nimeni nu va afla convorbirea noastră. Hai, spune
sincer ce ştii! Ai vreo bănuială contra cuiva?
Burns ezită să răspundă. În cele din urmă, spuse:
— Îţi voi spune tot ce ştiu, fiindcă am încredere în discreţia d-
tale, mister Stuart.
Ştii că eu frecventez toate cluburile de fotbal din Londra şi
New-York, întrucât membrii acestor cluburi îmi cer adeseori
sfaturi. În acest fel, am făcut cunoştinţă şi cu Green, care mi-a
devenit foarte simpatic pentru însuşirile lui alese.
Am aflat multe despre viaţa lui particulară. Între altele, am
aflat şi povestea dragostei lui nefericite pentru Madge Brodford.
— Brodford?... Brodford? Numele acesta îmi pare cunoscut.
Ah, da! Căpitanul echipei »Blackburn« nu se numeşte Brodford?
— Da, aşa e! El e şi înaintaşul mijlocaş al echipei clubului
»Blackburn«. E un jucător foarte abil şi posedă majoritatea
acţiunilor acestui club. Madge e sora sa. De altfel, pe Green,
dragostea lui pentru această fată l-a determinat să părăsească
clubul »Blackburn Rovers«.
Asta e foarte interesant. Povesteşte-mi mai departe, Burns!
— L-am cunoscut pe Green încă de pe vremea când juca în
echipa a doua a clubului »Blackburn«.
Brodford e un om tăcut şi posomorit. E şi singurul moştenitor
al tatălui său, un bogat fabricant de ţesături. Brodford a fost
întotdeauna un fanatic al sportului de fotbal. Nu se îngrijeşte
prea mult de conducerea fabricii sale, pe care o lasă în seama
directorilor, ci se ocupă exclusiv de sport.
Madge Brodford a asistat de câteva ori la meciurile clubului
»Blackburn Rovers« făcând cu acest prilej cunoştinţă cu Green.
Cei doi tineri s-au îndrăgostit unul de altul, iar Green a fost atât
de naiv să se adreseze lui Brodford, cerându-i mâna surorii lui.
Dar Brodford l-a refuzat categoric. Green a trecut atunci la un
club din Liverpool, iar după un an a fost angajat de clubul
»Washington«.
Cei doi îndrăgostiţi nu s-au lăsat intimidaţi, ei s-au întâlnit de
multe ori, jurându-şi dragoste reciprocă şi hotărându-se ca, mai
devreme sau mai târziu, să se căsătorească.
De pe atunci, se iscase o aprigă duşmănie între Green şi
Brodford. Toată lumea ştia despre asta. Când se întâlneau pe
teren, nici nu se salutau.
— 8 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
Se spune că, faţă de diferiţi străini, Brodford şi-a exprimat ura
pe care o purta lui Green. Cu cât se apropia ziua meciului final,
cu atât creştea şi ura lui Brodford fată de Green. Brodford era
îngrijorat din cauza superiorităţii sportive a adversarului său din
clubul »Washington«.
Asta e tot ce aveam să-ţi povestesc, mister Stuart. Bănuiesc
că Brodford nu e străin de dispariţia misterioasă a lui Green.
Percy Stuart strânse afectuos mâna antrenorului:
— Mulţumesc, Burns! M-ai lămurit asupra pistei, pe care
trebuie să-mi îndrept cercetările. Ce se va întâmpla însă dacă
nu-l voi găsi pe Green?
— În cazul acesta, va trebui ca să joci d-ta în echipa clubului
»Washington«, înlocuindu-l.
— Ce, eu? N-am mai jucat de peste un an de zile! În timpul
acesta, mi-am pierdut antrenamentul.
— Mister Stuart — spuse antrenorul foarte serios — dacă ar fi
să aleg între d-ta şi Green, îţi mărturisesc că te-aş alege pe d-ta.
De nu vei găsi pe Green, vei juca d-ta jocul lui!
— Hm! Dar nici n-am timp să aranjez această chestiune cu
conducătorii clubului »Washington«. Vrei să-mi faci d-ta acest
serviciu, Burns?
— Cu plăcere! Îi cunosc pe toţi şi sunt sigur că se vor bucura
când le voi aduce această veste.
Percy Stuart era preocupat acum de un singur gând: să se
poată întâlni cât mai repede cu Madge Brodford.
Intră apoi în biroul său, unde scrise o lungă scrisoare tinerei
fete, înmânând-o cameristului său, ca s-o ducă la destinaţie.
După aceasta, îşi întocmi planul pentru descoperirea lui
Green.

———————————————————————————————— 9 —
——————————————————————————————————

II. O CONVORBIRE IMPORTANTĂ

A doua zi, spre seară Percy Stuart îşi părăsi vila plecând cu
maşina spre grădina botanică, situată în apropiere de Alboni
Street.
Lăsând pe şoferul său să-l aştepte la intrarea gradinei, el se
aşeză pe o bancă dintr-o alee dosnică şi-şi aprinse pipa.
După un sfert de oră, observă că o tânără fată, cu faţa
voalata, se apropie de banca sa.
Percy Stuart, se ridică şi înainta câţiva paşi, înclinându-se:
— Percy Stuart! Cu cine am onoarea…?
— Sunt Madge Brodford! Vrei să-mi vorbeşti?
— Mi-am permis să-ţi scriu şi să-ţi solicit o întâlnire. Sper că
nu vei lua în nume de rău această îndrăzneală a mea!
Tânăra fată răspunse şovăitor;
— Sigur că nu! Mi-ai scris doar că eşti în căutarea lui Crower
Green şi ştii prea bine cât mă interesez de el!
— Da, mi-am permis să-ţi scriu asta, căci altfel n-ai fi venit.
Pe de altă parte, nu puteam să te vizitez în locuinţa d-tale, căci
am motive serioase ca să nu se afle convorbirea noastră.
Percy Stuart rugă pe tânăra fată să ia loc pe bancă. Apoi, se
aşeză şi el lângă dânsa.
— Miss Brodford — începu Percy Stuart, hotărât şi neşovăitor
— te rog să-mi acorzi toată încrederea d-tale! Noi amândoi
suntem prietenii lui Green şi avem interesul comun de a-l regăsi.
Când ai aflat despre dispariţia lui?
— Fratele meu mi-a povestit despre asta a doua zi după ce se
constatase dispariţia lui.
— Aşa? Fratele d-tale? M-am gândit mult asupra acestui caz.
Şi sunt convins că Green a căzut victima unui act criminal.
Tânăra începu să tremure din tot corpul.
— Se poate să ai dreptate! confirmă ea şovăi tor.
— Ai d-ta vreo bănuială contra cuiva? Crezi că fratele d-tale
are vreo legătura cu dispariţia lui Green?
Tânăra şovăi câteva clipe. Apoi, răspunse cu o voce
tremurândă:
— Nu! Nu! James e un om cumsecade. El nu s-ar fi putut
preta la o faptă ticăloasă.
Percy Stuart înţelese că tânăra nu vrea să-şi spună sincer
— 10 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
părerea. Dar tânărul american nu insistă prea mult, ci procedă
delicat.
— Când l-ai văzut pentru ultima oară pe Green? întrebă el.
— Eu… eu l-am văzut cu câteva zile înainte de dispariţia lui.
Eu…
Tânăra şovăi câteva clipe şi tăcu. Dar apoi, spuse hotărît:
— Nu! Trebuie să-ţi spun tot adevărul! Mă zbucium de câteva
zile, fiindcă n-aveam încredere în nimeni. L-am văzut pe Crower
pentru ultima oară în noaptea dispariţiei lui. Venise la
Hampsteadt, unde locuiesc împreună cu fratele meu.
Asta a fost acum 8 zile. În ziua aceea, eram veselă şi bine
dispusă. Mă bucuram că peste două luni voi fi majoră şi că visul
meu de a mă căsători cu Green se va realiza, întrucât scăpam de
sub tutela fratelui meu.
În acea seară, stăteam la fereastra camerei mele. Fratele meu
nu era acasă. La un moment dat, am auzit că mă strigă cineva în
grădină.
M-am speriat tare, văzându-l pe Green jos în grădină. El era
foarte agitat şi-mi făcea semn să cobor şi eu în grădină.
Am alergat repede la el, retrăgându-ne amândoi într-un
chioşc. Acolo, îmi spuse cu vocea tremurândă că totul s-a sfârşit
între noi. În timp ce vorbea, lacrimile îi curgeau şiroaie din ochi.
— Nu mă întreba, Madge, ce s-a întâmplat! Lasă-mă să te
sărut pentru ultima oară şi să-mi iau rămas bun de la ţine!
Crower vorbea foarte agitat şi ochii lui luceau straniu.
— Tocmai voiam să-l întreb ce s-a întâmplat, când, deodată,
răsună la intrarea chioşcului glasul aspru al fratelui meu:
— Îndrăzneşti să vii în casa mea, ticălosule! strigă fratele meu,
ridicând ameninţător bastonul. Las-o în pace pe sora mea, căci
altfel te omor ca pe un câine turbat!
M-am apropiat atunci de James.
— N-ai dreptul să-i vorbeşti astfel lui Crower! Eu l-am chemat
aici.
— Fugi, pleacă de aici! strigă James. Lasă-mă să rămân
singur cu el!
— Plec de aici, dar numai dacă-mi juri că n-ai să-i faci nici un
rău!
— Bine, îţi jur!
Am ieşit din chioşc şi m-am urcat plângând în camera mea.

———————————————————————————————— 11 —
——————————————————————————————————
După o jumătate de oră, James bătu la uşa camerei mele. Am
fost nevoită să-i deschid.
Când se apropie de mine, avea pe buze un zâmbet crud şi
ironic.
— S-a isprăvit acum cu Green! spuse el aspru. Nu te mai
gândi la el, căci nu se va mai înapoia niciodată!
M-am uitat speriată şi întrebătoare la fratele meu.
— Nu te înţeleg. Iubesc pe Crower Green şi voi fi soţia lui.
— Şi eu îţi spun că n-ai să-l mai vezi niciodată. A dispărut!
Madge tăcu.
Percy Stuart o ascultase cu răbdare. Acum, întrebă:
— Şi nu te-ai gândit niciodată cam ce s-a putut întâmpla lui
Green?
— Nu… adică… da… eu…! Ah, nu mă chinui, mister Stuart!
Ţi-am povestit poate prea mult.
— Ba din contra! Mi-ai povestit prea puţin, miss Madge!
Spune-mi sincer tot ce ştii! Sunt sigur că bănuieşti şi d-ta cum
că vina dispariţiei lui Crower o poartă fratele d-tale.
Fata tăcu, plecându-şi privirile în jos. Se vedea bine că-i vine
greu să spună ceea ce are pe suflet.
— Nu crezi d-ta că Green e mort? întreba Percy Stuart.
— Nu.
— Dar ce s-a întâmplat atunci cu el? Crezi poate că e ţinut
închis undeva?
Madge Brodford se sculă de pe bancă şi strigă enervată:
— N-am spus nimic! N-am destăinuit nimic. Fie-ţi milă de
mine! Nu mai insista!
Percy Stuart o luă blând de mână, invitând-o să se aşeze din
nou pe bancă.
— În sufletul d-tale — spuse el — se petrece o luptă între
dragoste şi conştiinţă. Ştii ceva, dar nu vrei să-mi destăinuieşti!
Madge începu să plângă.
— Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! se tângui ea. Cum de-a fost
capabil James să comită aşa ceva!
— Ah! Fratele d-tale e acela care ţine închis pe Green?
— Cred că el! Am anumite motive să bănuiesc acest lucru.
Ştii doar că fratele meu e foarte bogat. De altfel, e un om bun
la suflet, dar are o prea mare pasiune pentru fotbal. Îl urăşte pe
Crower Green din invidie, fiindcă acest »rege al fotbalului« e
idolul mulţimii.
— 12 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
Am început să-l suspectez pe James după ce am observat că,
după ultima mea întâlnire cu Green, se petrec lucruri ciudate în
casa noastră. Cred că fratele meu ţine închis pe cineva în
camera de la mansardă. Nu admite să intre nimeni acolo.
Cheile acestei camere le păstrează el, cu multă băgare de
seamă. Perdelele de la ferestre sunt lăsate tot timpul în jos, iar
James duce el însuşi de mâncare prizonierului său.
Percy Stuart fu foarte uimit.
— Aceasta confirmă pe deplin bănuiala mea. Fără îndoială că
Crower Green e ţinut închis acolo sus.
— Şi eu cred la fel. Când i-am cerut explicaţii lui James, el m-
a apostrofat furios. Apoi i-a venit o idee nouă. Mi-a poruncit ca,
până după meciul final de campionat, să mă duc la mătuşa mea
Dolly din Manchester.
— Şi d-ta nu te-ai supus!
— Sigur că nu! Voi face mai întâi lot posibilul ca să-l eliberez
pe Crower Green.
Percy Stuart era mulţumit de rezultatul convorbirii sale.
— Îţi mulţumesc pentru preţioasele informaţii pe care mi le-ai
dat, spuse el.
Te asigur că nu voi cere concursul poliţiei pentru a-l elibera
pe Green şi că nu voi denunţa pe fratele d-tale. Fii sigură însă
că, în cel mai scurt timp, Crower Green va fi eliberat! Te
sfătuiesc, miss Brodford, să pleci liniştită la mătuşa d-tale Dolly.
Tânăra se ridică de pe bancă.
— Plec mâine la Manchester, spuse ea, căci văd că pot să mă
încred în iscusinţa şi sinceritatea d-tale.
Percy Stuart îi mulţumi din nou, promiţându-i că va menaja
pe fratele ei.
Apoi, cei doi tineri, legaţi de acum printr-un interes comun, se
despărţiră.

———————————————————————————————— 13 —
——————————————————————————————————

III. PRIZONIERUL DIN MANSARDĂ

— Hello! D-ta eşti la aparat, Burns?


— Chiar eu, mister Stuart! Am vorbit cu conducătorii clubului
»Washington«. S-au declarat de acord ca să joci d-ta în locul lui
Green.
— Trebuie să schimbi dispoziţia ce ţi-am dat. Nu voi juca eu,
ci Crower Green.
— Hello! Cum? Green? Dar el n-a fost găsit încă.
— Astăzi, la ora 5 după amiază, el va fi pe teren, pentru
ultimul antrenament. Comunică asta domnilor de la club!
— Cum… ce… cine? Vine Green?
— Da, Green! mai spuse odată Percy Stuart, punând apoi la
loc receptorul.
Tânărul american era bine dispus. »De astă dată, mi-am atins
repede ţinta«, se gândea el.
»Voi sili pe James Brodford — la nevoie chiar cu forţa — ca să
elibereze prizonierul. În felul acesta, Green va putea să participe
la meciul final«.
Cameristul intră în odaie, aducând poşta. Numai două
scrisori îl interesară pe Percy Stuart.
Una era din partea unui birou de informaţii, căruia Percy
Stuart i se adresase în chestiunea dispariţiei lui Green. Biroul
comunica lui Percy Stuart că dispărutul se pretase în repetate
rânduri la mici speculaţii la bursa din Londra.
În ziua dispariţiei sale, Green pierduse la bursă o sumă foarte
mare, pentru care n-avea nicio acoperire.
Abia acum înţelegea Percy Stuart ce l-a determinat pe Green
ca să vină în acea seară extrem de disperat la Madge Brodford,
spre a-şi lua rămas bun de la ea. Pierzând bani străini la bursă,
Green îşi vedea distruse toate speranţele.
Percy Stuart îşi propuse să-i ajute tânărului funcţionar ca să-
şi refacă situaţia.
A doua scrisoare era din partea tinerei Madge Brodford, care-l
înştiinţa că bănuiala sa a găsit o nouă confirmare. James
spusese, fiind de faţă şi ea, că »a ştiut să asigure din vreme
succesul clubului său sportiv«.
La orele 3 după amiază, Percy Stuart se urcă în maşină şi
plecă la Hamstead, cartierul vilelor din Londra, unde locuiau
— 14 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
fraţii Brodford.
Maşina se opri lângă o poartă mare de fier. Percy Stuart
coborî din automobil şi apăsă pe butonul soneriei.
Un servitor îi deschise poarta, conducându-l apoi în biroul lui
James, de la etajul vilei.
Căpitanul echipei »Blackburn« primi pe tânărul american
destul de rezervat şi nu prea politicos.
— Cărei împrejurări datorez vizita d-tale?
Percy Stuart se înclină politicos şi răspunse:
— Vei fi, desigur, uimit că mă vezi aici, dat fiind că mâine voi
juca în echipa adversă Dar am venit într-o chestiune foarte
urgentă, mister Brodford. E vorba de Crower Green!
Brodford ridică din umeri şi faţa i se posomori.
— Vorbeşti despre un om al cărui nume n-ar trebui pronunţat
în casa mea. Dar politeţea mă obligă să nu te întrerup. Ce e cu
Crower Green? Vrei să ştii unde se află el în prezent?
Percy Stuart se uită mirat la Brodford:
— Mi-ai ghicit gândul. Tocmai asta vreau să ştiu. Unde e
Green?
Stăpânul casei ridică, din umeri:
— N-am de unde să ştiu!
— Nu spui adevărul, domnule! strigă Percy Stuart iritat. Ştii
foarte bine unde se află Green!
James îşi încreţi fruntea şi-şi încleştă pumnul.
— Te avertizez că ţi-ai permis cam prea mult în casa mea!
— Pe d-ta te orbeşte pasiunea şi nu-ţi dai seama de faptele pe
care le faci. Eliberează-l pe Green şi-ţi dau cuvântul meu de
onoare că nu va afla nimeni isprava d-tale!
James rămase ca împietrit, privind neînţelegător pe Percy
Stuart. Dar deodată, faţa i se lumină şi un zâmbet îi apăru pe
buze. Apoi, izbucni în hohote de râs.
Percy Stuart se înfurie.
— Râzi? Nu te înţeleg!
— În schimb, eu te înţeleg. Spune-mi, mister Stuart, unde
crezi că-l ţin ascuns pe Crower Green?
— În camera din mansarda vilei!
— Crower Green e închis în camera de la mansardă? Ascultă-
mă, mister Stuart, spionii d-tale te-au informat fals! spuse
James zâmbind.

———————————————————————————————— 15 —
——————————————————————————————————
— Ba din contra, sunt foarte bine informat. N-ai vrea să mă
conduci sus în mansardă?
— Poftim, vino cu mine!
Foarte calm, James scoase dintr-un sertar al biroului câteva
chei şi conduse apoi pe oaspetele său la mansardă.
Acolo, deschise o uşă, lăsând pe Percy să intre într-o cameră
mică, dar frumos mobilată.
Într-un pat din această cameră dormea un tânăr spătos şi
voinic, îmbrăcat elegant, dar cam neglijent. James îl trezi cu
greu din somn, iar necunoscutul începu să vorbească somnoros:
— James… dă-mi, te rog, whisky… ah… avem, musafiri!
Necunoscutul se ridică din pat şi se uită întrebător la Percy
Stuart.
— Fred — spuse stăpânul vilei — acest domn e Percy Stuart,
despre care ţi-am vorbit. El va juca în echipa clubului
»Washington« ca înaintaş de centru. Priveşte-l bine şi spune-i
cine eşti!
Fred rânji vesel:
— Cine sunt? Eu sunt Fred Higgins din Echipa »Blackburn
Rovers«. Ai crezut că sunt regele Angliei?
— Asta nu, dar mister Stuart credea că eşti Crower Green.
Fred izbucni în hohote de râs.
Eu să fiu Crower Green? Dar ştii că are haz tipul ăsta!
James rugă politicos pe Percy Stuart să-l însoţească în biroul
său. Când ieşiră, din cameră, prizonierul strigă după ei:
— Nu uita, James, să-mi aduci băutura promisă! Adresându-
se apoi lui Percy Stuart, îi spuse: »La revedere, mister Stuart! Ne
vedem mâine pe terenul »Palatului de cristal«! Nu uita să-ţi
capitonezi genunchii, căci joc cam violent dacă nu beau nimic
înainte de meci. Altfel, sunt blând şi liniştit ca un miel!«
James şi Percy coborâră jos în birou. Aici, James reluă
conversaţia.
— Nu-ţi voi lua în nume de rău cuvintele ofensatoare. Văd că
ai fost indus în eroare de cineva. Vreau numai să-ţi dau o
explicaţie a scenei ciudate la care ai asistat în camera din
mansardă.
Tânărul pe care l-ai văzut acolo e Fred Higgins, unul din cei
mai buni jucători ai clubului nostru, dar totodată un mare
beţivan. De multe ori, bea atât de mult încât nu mai e în stare să
iasă pe teren.
— 16 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
Ne-a fost frică să nu se întreacă cu băutura şi acum, în
preajma meciului final. Şi cum e imposibil să jucăm fără de
Higgins, m-am înţeles cu el ca, cele câteva zile înainte de meciul
final, să le petreacă în mansarda vilei mele.
Se găseşte la mine de câteva zile. O duce destul de bine, dar
nu primeşte nicio picătură de alcool.
Acesta o secretul camerei de la mansardă, unde d-ta bănuiai
că l-am ascuns pe Crower Green.
Percy Stuart se simţi foarte jenat. Ceru scuze lui James şi-l
întrebă:
— Dar unde să fie oare Crower Green?
James privi încruntat şi fix înaintea sa.
— Crower Green e mort! Acum câteva zile, când am vorbit
pentru ultima oară cu el, mi-a spus că-şi va pune capăt zilelor,
aruncându-se în Tamisa. Am încercat să-l liniştesc, dar n-am
reuşit. Pierduse bani străini în speculaţiile pe care le făcea la
bursă şi asta l-a determinat să-şi curme zilele.
Percy Stuart simţi că James spune adevărul. În sufletul său
compătimi profund pe biata Madge.
Când James îl însoţi până la poarta vilei, Percy Stuart îi ceru
din nou scuze pentru purtarea sa.
— Să nu mai vorbim de asta! spuse amabil James Brodford.
Înţeleg foarte bine purtarea d-tale. De altfel, ne vom vedea mâine
pe teren. Eu joc ca înaintaş de centru în echipa »Blackburn«, aşa
că vom fi adversari direcţi. Sper că îmi voi relua revanşa,
câştigând meciul decisiv. La revedere, pe teren, mister Stuart!
În maşina cu care se înapoia spre vila sa, Percy Stuart îşi
dădu seama că însărcinarea ce-o avea e mai grea decât i se
păruse cu câteva ore mai înainte.

———————————————————————————————— 17 —
——————————————————————————————————

IV. MECIUL DECISIV

În ziua marelui eveniment sportiv, meciul final al


campionatului mondial, zeci de mii de spectatori se îmbulzeau în
tribunele vastului stadion »Palatul de cristal«.
Percy Stuart se găsea în garderoba sa, când apăru grăbit
antrenorul Burns, aducându-i un ziar pe care-l cumpărase de la
un chioşc.
Bătrânul antrenor, fără să spună niciun cuvânt, întinse ziarul
lui Percy Stuart, care-l privi uimit.
— Crezi că am timp acum să citesc ziarele?
Burns răspunse calm şi liniştit:
— N-aş vrea să te deranjez, mister Stuart. Dar credeam că
ziarul te va interesa, căci are o ştire extrem de importantă.
— Poate fi orice, dragă Burns! Acum nu mă interesează
altceva, decât meciul.
Bătrânul antrenor zâmbi trist. Ochii i se umeziră.
— Dar dacă ştirea aceasta e în legătură cu meciul de astăzi?
Percy Stuart tresări speriat.
— Dă-mi repede ziarul! Ce scrie acolo?
Tânărul american desfăcu ziarul şi citi o ştire tipărită cu litere
mari în prima pagină:
»Câţiva pescari au scos din apele Tamisei cadavrul lui Crower
Green«.
Percy Stuart rămase câteva clipe înmărmurit. Privi drept în
faţă pe Burns, părând că nici nu înţelege cele ce citise.
Apoi, se adresă antrenorului:
— Ai citit şi d-ta asta, Burns?
— Sigur că da, mister Stuart. Sunt foarte mişcat. Ce l-o fi
făcut pe acest tânăr să se arunce în apele Tamisei? Când cineva
recurge la un astfel de act disperat, înseamnă că nu mai aştepta
nimic de la viaţă. Dar un om ca Crower Green, care avusese
atâtea succese, nu putea renunţa aşa de uşor la viaţă.
Percy Stuart tăcu câteva minute şi apoi răspunse:
— Drama lui Green e dureroasă, ca şi multe asemănătoare.
Iată un tânăr care avea toate şansele să-şi croiască un viitor
strălucit şi care totuşi, din cauza unor speculaţii, se pierde în
floarea vârstei!
Crower Green a procedat ca un om necugetat. A pierdut bani
— 18 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
străini la bursă şi n-a mai avut curajul de a înfrunta greutăţile
vieţii. Dacă l-aş fi cunoscut mai înainte, i-aş fi putut veni în
ajutor. Acum e prea târziu.
Percy Stuart tăcu. Resimţi din nou o profundă milă pentru
Madge Brodford.
Toate visurile, iluziile şi speranţele tinerei fetei fuseseră
zdrobite.
Nefericita fată n-avea acum pe nimeni lângă ea, care să-i
înţeleagă durerea. Fratele ei, chiar dacă e un om bun la suflet,
nu-i va împărtăşi durerea, căci era orbit de pasiunea lui pentru
sport.
Percy Stuart îşi frământă mintea spre a găsi vreun mijloc
oarecare, ca să uşureze trista soartă a tinerei fete.
Dar n-avu timp să reflecteze prea mult, căci veniră
conducătorii clubului »Washington«, anunţându-l că echipa se
găseşte pe teren.
— Cunoşti pe cei doi înaintaşi din flanc? îl întrebă mister
Black, preşedintele clubului. La dreapta ai pe Adam, iar la
stânga pe Burke. Te sfătuiesc să joci în aşa fel ca să pasezi
mingea lui Adam, căci Burke are de adversar pe Higgins, care e
foarte periculos.
După câteva minute, arbitrul dădu semnalul de ieşire pe
teren. Percy Stuart, ales căpitan al echipei, păşi în fruntea
oamenilor săi, până în mijlocul terenului.
Mulţimea primi echipa cu ovaţii entuziaste.
După câteva minute, Percy Stuart se găsi faţă în faţă cu
James Brodford.
Tânărul american se uită în jurul său, scrutând cu privirile pe
toţi membrii echipei. În dreapta şi în stânga avea pe Burke şi pe
Adam. După ei, urma rândul doi de înaintaşi: la dreapta Mac
Booths, iar la stânga Nords. Golul era păzit de faimosul portar
Nurwood.
Arbitrul dădu semnalul de începere. O linişte profundă se
întinse pe vastul teren sportiv.
Percy Stuart degajă mingea lui Adam, care o trecu repede
vecinului său Jameson.
Linia înaintaşilor echipei »Blackburn« începu imediat atacul.
Înaintaşul de centru al echipei adverse reuşi să scoată mingea de
la Adam şi o degajă spre dreapta, trecând-o înaintaşului echipei

———————————————————————————————— 19 —
——————————————————————————————————
respective.
Acesta luă mingea şi înaintă spre poartă. Fu însă oprit de
fundaşul Thomas, care degajă mingea lui Jameson.
Jocul devenea din ce în ce mai violent şi mai pasionat.
Încordarea spectatorilor creştea din minut în minut. Acum,
publicul striga, vocifera şi încuraja pe jucători.
Percy Stuart se simţi din ce în ce mai sigur pe sine.
Thomas îi trecu mingea. Percy o degajă lui Nords, care fu gata
să înainteze. Acesta o duse până la linia de »out« şi o degajă apoi
în sus, spre mijlocul terenului. Percy Stuart opri mingea şi,
trucându-şi mişcările, ocoli pe Brodford şi pe Higgins. Apoi, cu o
lovitură abilă, introduse mingea în poartă.
Entuziasmul publicului era de nedescris. După câteva minute
însă, situaţiunea se schimbă. Norocul favoriza acum pe jucătorii
echipei »Blackburn Rovers«.
Brodford şi cei doi înaintaşi din dreapta şi stânga lui înaintau
cu succes, înfruntând rezistenţa dârză a celor doi fundaşii ai
echipei »Washington«.
Razele soarelui stingherind pe portar, acesta nu mai reuşi să
prindă mingea…
Partizanii echipei »Blackburn« izbucniră în ropote de aplauze.
Arbitrul anunţă prin semnalul de fluier pauza. Jocul se
prezenta nehotărât: 1:1.
În a doua repriză, jocul continuă mai agitat. Ambele echipe
luptau din răsputeri.
Jucătorii echipei »Washington« încercară de câteva ori să
ajungă până în dreptul porţii echipei adverse. Dar în zadar.
Minutele treceau unul după altul. Spectatorii deveniră
neliniştiţi. Percy Stuart se gândi la misiunea sa. Cu orice preţ,
trebuia să asigure succesul clubului »Washington«,
La un moment dat, Adam trecu mingea lui Burke. Percy
Stuart luă mingea în locul lui Burke şi începu să înainteze.
Brodford încercă să-i bareze drumul, dar Percy Stuart îl ocoli
abil şi reuşi chiar să se strecoare printre cei doi fundaşi ai
echipei »Blackburn«.
În ropotele de aplauze entuziaste ale mulţimii, Percy Stuart
băgă pentru a doua oară mingea în poartă.
Jucătorii echipei Blackburn încercară să-şi ia revanşa. Dar
apărătorii echipei Washington opuneau o rezistenţă dârză.
După 7 minute, jocul luă sfârşit, iar echipa »Washington«
— 20 ————————————————————————————————
—————————————————————— Regele fotbaliştilor —
părăsi triumfătoare terenul.
Percy Stuart alergă în cabina sa, cerând să i se facă un masaj.
Abia acum îşi dădu bine seama câte greutăţi fusese nevoit să
înfrunte ca să-şi îndeplinească misiunea.
Tânărul american se uită zâmbind la antrenorul său.
— A fost o luptă grea, Burns! Te-ai aşteptat oare ca echipa
mea să iasă victorioasă?
Burns dădu din cap:
— Înainte de începerea jocului, nu prea eram optimist. Dar pe
timpul jocului, văzând abilitatea şi perfecţiunea cu care lucrai,
am fost sigur de succes. Ultimul gol a fost o lovitură marcantă.
Ai întrecut, mister Stuart, chiar pe cei mai abili jucători din
Anglia.
După ce spuse acestea, bătrânul scoase din buzunar un plic,
înmânându-l lui Percy Stuart:
— Mister Percy Stuart, un necunoscut mi-a dat această
scrisoare, adresată d-tale. Pun pariu că ştiu de unde e!
Percy Stuart desfăcu plicul şi spuse zâmbind:
— O ştiam şi eu. Scrisoarea îmi aduce

Cea de a 27-a însărcinare

»Percy Stuart e însărcinat ca din depozitul blindat al


băncii Angliei, din Londra, să scoată registrul secret pe anul
1929«.
»Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 21 —
——————————————————————————————————

— 22 ————————————————————————————————
——————————————————————————————————

— 0 ————————————————————————————————
——————————————————————————————————

IN TREZORUL BANCII ANGLIEI

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 27

— 1 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

CUPRINS

PREFAŢĂ...................................................................................3
I. BANCA NAŢIONALĂ A ANGLIEI...............................................5
II. DOI SOLITARI......................................................................9
III. SECRETUL CELOR TREI ROZETE......................................16
IV. ÎNCHIS ÎN CAMERA DE OŢEL.............................................19

———————————————————————————————— 2 —
——————————————————————————————————

PREFAŢĂ

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea sa fe primit ca
membru în renumitul »Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi atingă ţinta.
Deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres că nu pot f
primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte
în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate
mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului american ca
membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu
membri clubului, adică 197.
Rezolvarea fecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fzică şi spirituală a lui Percy, energia sa precum
şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister
William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care conţinea
prima problemă. Imediat după rezolvarea primei însărcinări, i se
înmână o altă scrisoare, conţinând cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a 27-a:
»Percy Stuart e însărcinat ca din depozitul blindat al băncii
Angliei, din Londra, să scoată registrul secret pe anul 1929«.

— 3 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

———————————————————————————————— 4 —
——————————————————————————————————

I. BANCA NAŢIONALĂ A ANGLIEI

Din anumite puncte de vedere, Banca Naţională a Angliei


constituie centrul vieţii economice internaţionale. După cum
întregul comerţ internaţional depinde de Anglia, tot aşa
principalele institute fnanciare de pe continent stau în strânsă
legătura cu Banca Naţională a Angliei, a cărei influenţă se
extinde însă şi asupra celorlalte continente.
Când cei 24 de directori ai băncii se întrunesc la o
consfătuire, hotărârile lor se resimt în tot angrenajul vieţii
fnanciare din Europa.
Serviciile administrative ale acestui mare institut fnanciar
sunt instalate în câteva clădiri uriaşe, care se înalţă falnic în
centrul City-ului londonez, ocupând o suprafaţă de 1850 metri
pătraţi.
Banca are angajaţi mii de funcţionari. O legiune întreagă de
detectivi supraveghează atât pe funcţionari, cât şi publicul
numeros, care se perindă pe la ghişee. Măsurile de pază sunt
necesare întrucât la o astfel de mare întreprindere fnanciară se
produc, în mod fatal, încercări de fraudări şi alte nereguli.
La această bancă sunt depozitate comori nepreţuite: miliarde
în bancnote, aur şi argint, bijuterii, acţiuni şi alte hârtii de
valoare. Toate aceste comori se păstrează în trezorul * de oţel.
Înainte vreme, comorile băncii erau păstrate în lăzile şi
dulapurile din subsolul clădirii. Cu timpul însă, banca şi-a
construit trezoruri speciale de oţel.
Nimeni nu e în stare să ajungă până la aceste trezoruri. Cheile
speciale ale cabinelor de oţel le au numai directorii băncii.
La o apreciabilă adâncime, sub clădirea băncii, se află o
cabină specială de oţel, păzită cu o deosebită atenţie.
În această camera nu sunt depozitate bancnote, monede sau
alte obiecte care să reprezinte o valoare materială. Rafturile
*
Seif.

— 5 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

cabinei de oţel sunt pline de registre voluminoase, legate în piele.


Aceste registre n-au în aparenţă, nici o valoare pentru cei
neiniţiaţi.
Dar în realitate, registrele acestea reprezintă o valoare imensă.
Ele conţin secretele Băncii Naţionale a Angliei.
Toate convenţiile secrete comerciale ale băncii, toate
tranzacţiile secrete fnanciare şi chiar politice, încheiate din anul
1694 şi până astăzi, care de cele mai multe ori nu fuseseră
cunoscute decât de guvernatorul şi câţiva directori ai băncii,
sunt trecute în foile îngălbenite ale acestor registre.
Registrele depozitate în camera specială de oţel constituie
comoara cea mai însemnată a Băncii Naţionale. Ele au o imensă
valoare istorică şi trebuiesc bine păzite, căci dacă vreun spion al
unei puteri străine ar reuşi să-şi însuşească unele din ele, s-ar
da la iveală tranzacţii secrete, care ar putea prejudicia interesele
statului englez.
Iată de ce s-a construit o cabină specială de oţel pentru
păstrarea acestei arhive.
Numai foarte puţini din funcţionarii băncii cunosc precis locul
unde se află această cabină. Cheile erau în păstrarea celui mai
bătrân şi mai onest funcţionar al institutului.
De ani de zile, acest om de încredere era mister Arhibald
Burlegton.
Sâmbătă la amiază, pe la ora 12 şi 5 minute, Arhibald
Burlegton ieşi din clădirea băncii. El părăsise banca printr-o
ieşire laterală, care ducea în strada Bishop Gate.
Bătrânul funcţionar pleca zilnic de la birou la aceeaşi oră, se
oprea câteva clipe lângă poartă şi apoi ridica mâna dreaptă în
sus, ca să constate dacă nu cumva plouă.
Oricât de frumoasă ar f fost vremea şi oricât de senin cerul,
pe Burlegton îl obseda teama că s-ar putea să plouă. De aceea,
avea întotdeauna cu el o umbrelă, pe care o ţinea sub braţul
drept.
Burlegton era întotdeauna corect îmbrăcat în haine negre şi

———————————————————————————————— 6 —
——————————————————————————————————

purta rufărie albă şi curată. Hainele lui, deşi curate, erau totuşi
puţin uzate, căci în ultimii cinci ani nu-şi mai făcuse niciun
costum nou.
Burlegton se urcă într-un omnibuz, care făcea cursa între
centru şi cartierele Londrei. El locuia departe de oraş, într-o casă
mică, de lângă Primrose Hill-Park.
Bătrânul funcţionar al Băncii Naţionale era necăsătorit. N-
avea alte afecţiuni decât pentru căsuţa sa modestă, pentru pisica
sa neagră, pentru umbrelă şi pentru cheile arhivei secrete de la
bancă.
La acestea ţinea foarte mult şi spera că, atâta timp cât va trăi,
nu va f nevoit sa se despartă de ele.
Burlegton locuia în căsuţa sa de vreo 30 de ani. Îşi plătea
regulat chiria proprietarului casei, un nobil englez din provincie,
care nici nu se sinchisea de mica sa proprietate din Londra,
lăsând pe administratorul său să încaseze chiria.
Burlegton era un solitar. Dar find un om foarte cumsecade şi
cinstit, se bucura de toată încrederea superiorilor săi. De aceea,
i se încredinţaseră şi cheile arhivei secrete.
Faptul că bătrânul era foarte zgârcit şi că-şi îngrijea singur de
casă, n-avea de ce nemulţumi pe directorii băncii.
Aceştia îşi spuneau că un om atât de zgârcit, celibatar şi
solitar merită toată încrederea. Era exclus ca un astfel de om să
comită vreo escrocherie de dragul unei femei frumoase.
Burlegton se simţea bine dispus în călătoria ce-o făcea până
acasă cu omnibusul. Era într-o sâmbătă la prânz. Avea deci
liberă după amiaza acestei zile, precum şi întreaga zi de
duminică.
Va avea destul timp să-şi îngrijească grădiniţa şi să-şi citească
ziarul favorit »Times«, de la prima şi până la ultima pagină.
Până luni dimineaţă n-o să mai vadă nici un om străin! Va
petrece liniştit şi nederanjat în căsuţa sa din cartier.
Ajuns la parcul Primrose-Hill, bătrânul coborî din omnibuz şi
se îndreptă spre casă.

— 7 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

La câţiva paşi de poarta casei, bătrânul funcţionar se opri ca


împietrit. Holbă speriat ochii, păli şi lăsă să-i cadă jos umbrela
de la subţioară.
La una din ferestrele casei, a cărei uşă o încuiase bine azi
dimineaţă, se găsea un bărbat tânăr, care privea afară,
fumându-şi liniştit pipa.
Lui Burlegton îi veni ameţeală. I se păru că şi-a pierdut
minţile, căci nu-şi putea închipui ceva mai supărător decât cele
ce vedea acum foarte clar.
În faţa casei îi fuseseră scoase aproape toate mobilele din
camere: biroul, sofaua verde. Şi câteva scaune.
Revenindu-şi din buimăceală, Arhibald Burlegton îşi ridică
umbrela şi porni în goană spre tânărul de la fereastră.

———————————————————————————————— 8 —
——————————————————————————————————

II. DOI SOLITARI

Tânărul rămase calm, lăsând pe bătrânul funcţionar să se


apropie…
— D-ta nu ştii, domnule, că asta e casa mea? strigă furios
Burlegton.
— Nu!
— Cum ai îndrăznit să intri în casa mea?
— Te înşeli! Am intrat în propria mea casă.
— Asta e o minciună! Asta e… Burlegton tremura din tot
trupul şi era cât pe ce să plângă de durere şi de mânie. Lasă-mă,
că mi-am ieşit din fre! continuă el. Gândeşte-te, domnule, că
locuiesc de 30 de ani în această casă! Nu pot înţelege deci
purtarea d-tale! De ce ai intrat în casa mea şi de ce mi-ai
aruncat mobilele în stradă?
— Fiindcă această casă nu mai e a d-tale, ci îmi aparţine mie!
Burlegton îşi scoase pălăria din cap, ştergându-şi fruntea de
sudoare.
— Dar pentru Dumnezeu! Vrei să mă faci să înnebunesc,
domnule!
— Nicidecum, mister Burlegton! Mi-ai face plăcere să intri
pentru un moment în casa mea.
— În casa d-tale? Vrei poate să spui în casa mea?
— Nu, chiar în casa mea! Ţi-am spus doar că am cumpărat eu
această casă. Proprietarul, ducele de Sholterland, mi-a vândut-o
chiar astăzi şi, după cum ştii, vânzarea anulează chiria.
Arhibald Burlegton se clătină. Acum începea să înţeleagă
totul.
Se apropie de masa scoasă afară, luă un scaun şi se aşeză
obosit. Lăsă trist capul în jos şi se sprijini cu amândouă mâinile
de umbrelă, stăpânindu-se ca să nu plângă.
Casa, în care locuia de 30 de ani şi în care ar f vrut să
rămână până la sfârşitul vieţii, fusese vândută. Îşi pierduse

— 9 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

căminul şi-şi pierduse şi grădina la care ţinea atât de mult.


Va trebui să se mute în centrul oraşului, să suporte aerul
înăbuşitor şi zgomotul asurzitor al metropolei… Nu! Asta n-o va
putea face!
Bătrânul, adâncit în gândurile lui triste, simţi că o mână
moale îi atinge umărul. Tânărul necunoscut i se adresă foarte
amabil:
— Vino înăuntru în casă, mister Burlegton!
Bătrânul se ridică furios de pe scaun.
— În casa asta? Nu, nu! Nu mai trec pragul acestei case.
Aruncă-mi şi restul lucrurilor şi obiectelor mele! Acum, totul mi-
e egal. Nu mai am nevoie de nimic, viaţa mea nu mai are niciun
rost.
Tânărul străin apucă de braţ pe Burlegton, conducându-l
încet în casă.
— Mister Burlegton, ia te rog loc, ca să vorbim liniştiţi. Dă-mi
te rog voie să mă prezint: numele meu e Percy Stuart.
Bătrânul deschise ochii uimit:
— Nu cumva faimosul sportsmen Percy Stuart din New-York,
despre ale cărui aventuri extraordinare scriu toate ziarele?
— El, în persoană! răspunse Percy Stuart.
Apoi, bătrânul se prezintă şi el:
— Arhibald Burlegton, funcţionar la Banca Naţionala!
— Ştiu! D-ta eşti un om foarte cumsecade, spuse Percy
Stuart, strângând mâna bătrânului. Regret că ţi-am creat
neplăceri! Dar te poţi convinge şi d-ta că n-am nicio vină. Iată
contractul în baza căruia am devenit proprietarul casei!
Percy Stuart înmână bătrânului contractul, încheiat la un
notar public. Bătrânul se convinse că acest contract e în perfectă
regulă. Apoi, întrebă umil:
— Spune-mi, te rog, mister Stuart, de ce dintre sutele de mii
de case din Londra, ţi-ai ales-o tocmai pe cea închiriată de mine?
Ţi-a plăcut oare atât de mult? Ştii prea bine că e departe de
centru şi apoi… vreau să-ţi mai fac o mărturisire... camera din

———————————————————————————————— 10 —
——————————————————————————————————

fund e umedă şi…


Percy Stuart îl întrerupse zâmbind:
— Bine, bine! Casa nu mi-a plăcut deloc! Am cumpărat-o însă
din alt motiv.
— Pot să aflu şi eu acest motiv?
— Sigur, mister Burlegton, am cumpărat casa findcă locuiai
d-ta într-însa!
Asta fu prea mult pentru bătrânul funcţionar. Îl cuprinse din
nou ameţeala şi închise ochii.
— Ti-e rău? Vrei poate un pahar cu apă? întrebă îngrijorat
Percy Stuart.
— Mulţumesc, n-am nevoie de apă! Nu mai am nevoie de
nimic. Nu mai vreau să trăiesc!
— Te întristează atât de mult pierderea casei?
— Fără casa aceasta, eu nu mai pot trai!
— Ai f dispus să faci un mic sacrifciu, ca să poţi rămâne mai
departe în casa d-tale?
Funcţionarul se uită mirat la Percy Stuart.
— Un mic sacrifciu? Poţi să-mi ceri orice, dar în schimb să
nu mă alungi din casa mea!
— Ei bine, atunci citeşte acest act!
Percy Stuart scoase un al doilea document din buzunar,
înmânându-l bătrânului.
Acesta citi nedumerit hârtia, dar nu putu să înţeleagă nimic.
»Oare acest Percy Stuart şi-a pus de gând să mă înnebunească
de tot?« se întrebă Burlegton.
»Cu un ceas mai înainte mi-a aruncat mobilele în stradă şi
acum îmi dă un act, în care e scris negru pe alb că, pentru suma
de 1 şiling, Percy Stuart e dispus să vândă această casa lui
Arhibald Burlegton«.
Percy Stuart observă pe bătrânul funcţionar cum încerca în
zadar să-şi explice această întorsătură a chestiunii. I se făcu
milă de el, şi se grăbi să-l lămurească.
— Fii, te rog, aşa de bun şi ascultă-mă un moment! îi spuse

— 11 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

Percy Stuart. Vei înţelege apoi totul.


Ştii oare, mister Burlegton, că mi-am luat însărcinarea de a
duce la bun sfârşit cele 197 de misiuni, ce-mi vor f date de către
clubul »Excentric«?
— Am citit în ziare despre aceasta. Dar ce legătură poate să fe
între misiunile d-tale şi casa mea? Ai primit oare însărcinarea să
mă alungi din casă?
— Asta nu! Dar mi-am permis să cumpăr casa, în care
locuieşti, spre a te determina să-mi satisfaci o rugăminte.
— Ce dorinţă ai? Poţi cere orice de la mine!
Percy Stuart se apropie de bătrânul funcţionar şi-i puse
mâinile pe umeri:
— Vreau să-mi promiţi că, însoţit de d-ta, să intru în camera
de oţel a Băncii Naţionale în care se află arhiva secretă!
Cer de la d-ta ca să-mi încredinţezi pentru două ore — numai
pentru două ore — registrul secret din anul 1924!
În schimb, mă oblig pe cuvânt de onoare să-ţi înapoiez
registrul după două ore, asigurându-te că niciun străin nu va
citi vreun act dinăuntru şi că nici nu va scoate vreo copie!
Îţi dau acum vin răgaz de 5 minute ca să te gândeşti! Dacă-mi
satisfaci rugămintea, îţi voi aduce eu singur mobilele-înapoi în
casă, iar d-ta vei rămâne pentru totdeauna unicul proprietar al
acestei case frumoase.«
Fără să mai aştepte vreun răspuns de la bătrânul, complet
zăpăcit, Percy Stuart intră într-o cameră alăturată.
Arhibald Burlegton încerca să-şi orânduiască gândurile,
nefind în stare să se decidă aşa de uşor.
Timp de 30 de ani fusese cel mai conştiincios funcţionar al
Băncii Naţionale, fără să i se poată imputa nici cea mai mică
abatere. Era considerat de toţi superiorii săi ca un om cinstit şi
conştiincios. Nimănui şi niciodată nu dăduse cheile arhivei
secrete.
Nici chiar regelui Angliei nu i-ar f permis să intre în camera
arhivei secrete, dacă n-ar f avut un ordin special din partea

———————————————————————————————— 12 —
——————————————————————————————————

guvernatorului băncii.
Şi acum, tânărul acesta american îi cere să-şi calce
jurământul de credinţă!
Nu, nu! Asta e exclus!
Arhibald Burlegton îşi imagină ce s-ar f putut petrece a doua
zi, când superiorii săi ar f aflat că tocmai el, pe care-l credeau
omul cel mai cinstit, s-a pretat să comită o faptă absolut
incorectă. La acest gând, un for rece îi trecu prin şira spinării.
Şi totuşi s-ar f putut ca superiorii lui să nu afle nimic. Nimeni
n-ar putea descoperi lipsa registrului, căci tânărul american n-
are nevoie decât pentru 2 ore de acest registru, pe care-l va
înapoia apoi intact. Pe de altă parte, numele lui Percy Stuart era
atât de cunoscut şi de apreciat, încât bătrânul funcţionar nu se
putea îndoi o clipă că tânărul american ar f capabil să nu-şi
ţină cuvântul dat. Putea deci f sigur că nimeni nu va afla nimic
despre incorectitudinea de care se va face vinovat, introducând
pe un străin în camera de oţel a arhivei şi lăsându-l să foileteze
câtva timp unul din registrele secrete. De altfel, Percy Stuart îi
precizase că ţine să fe introdus pe timpul nopţii. Era deci exclus
ca, în timpul celor două ore, vreunul din directorii băncii să aibă
nevoie tocmai de acest registru.
Dar altceva îl chinuia pe Arhibald Burlegton. Nu teama că va f
descoperit când va comite această faptă, ci teama că-l va mustra
conştiinţa după săvârşirea faptei incorecte, silindu-l în cele din
urmă să-şi mărturisească vina.
Dar imediat apoi, bătrânul funcţionar se gândi la avantajele
ce-l aşteaptă dacă va îndeplini dorinţa lui Percy Stuart.
Nu-i convenea să fe alungat din casă. Înţelegea prea bine că-
şi pierde tot farmecul vieţii, dacă va f silit să se despartă de casă
şi de grădina sa.
Or, acum i se oferea ocazia ca, pentru suma de un singur
şiling, să devină proprietarul acestei case.
Şi cât de mult ţinea bietul bătrân la fecare colţ al căminului
său, la grădina sa cu flori, cu tufşurile şi copacii ei!

— 13 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

»Viaţa mi-ar deveni foarte tristă, dacă nu voi putea rămâne


mai departe în acest cămin, dacă nu voi mai putea să îngrijesc
florile pe care le-am răsădit în grădină. Şi cum voi mai petrece
sărbătorile şi timpul liber, dacă nu-mi va mai f îngăduit să stau
la fereastră, şi să privesc în strada cu care m-am obişnuit atât de
mult în timpul celor 30 de ani de când locuiesc în acest cartier!«
Să fe nevoit ca să se mute într-o casă străină din centrul
metropolei zgomotoase şi posomorâte? Să n-aibă o grădiniţă de
care să se îngrijească? Zgomotele asurzitoare ale străzii să-i
pătrundă mereu în casă şi să-i tulbure liniştea?
Arhibald Burlegton lăsă să-i cadă capul pe piept. Se simţea
copleşit de o mâhnire adâncă.
Un singur gând mai era în stare să-l însufleţească şi să-l
încurajeze. Era gândul că-şi poate salva mica sa proprietate şi că
poate deveni chiar proprietarul casei. Un adevărat vis al său! Şi
pentru acest vis, bătrânul se hotărî să facă orice i s-ar cere.
Se ridică repede de pe scaun.
— Mister Stuart, vino încoace! M-am hotărât!
Percy Stuart, apăru în pragul uşii.
— Ce hotărâre ai luat? întrebă el.
— Te voi conduce în camera secretă a arhivei! Eşti doar un om
de onoare, aşa că-ţi vei ţine cuvântul pe care mi l-ai dat.
— Sigur, mister Burlegton! Şi când ne putem duce acolo?
— În noaptea aceasta!
— Foarte bine! Când şi unde ne vom întâlni?
— Exact la miezul nopţii mă vei găsi lângă ieşirea laterală a
Băncii Naţionale, spre strada Bishop Gate.
— Vei f precis la întâlnire, mister Burlegton?
— Sigur! Chiar dacă săvârşesc o faptă nepermisă, nu mă
consider un rău-făcător, aşa că-mi voi ţine cuvântul!
Percy Stuart linişti pe bătrânul funcţionar:
— Poţi f cu conştiinţa împăcată, mister Burlegton, căci nu
comiţi o faptă urâtă. Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu se va
folosi nimeni de registrul secret. Te asigur că nimeni pe lume nu

———————————————————————————————— 14 —
——————————————————————————————————

va afla cum a pătruns Percy Stuart în camera arhivei secrete a


Băncii Naţionale, ca să ia de acolo pentru două ore registrul
secret din anul 1924!

— 15 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

III. SECRETUL CELOR TREI ROZETE

Orologiul catedralei St. Paul bătu ora 12 noaptea, când Percy


Stuart se apropie de poarta din strada Bishop Gate a Băncii
Naţionale.
Arhibald Burlegton îl aştepta. Stătea rezemat de peretele
clădirii şi tremura din tot corpul.
Lui Percy Stuart îi fu milă de bătrânul funcţionar. Nu era un
lucru atât de uşor să introducă pe un străin în arhiva secretă a
băncii şi să-i încredinţeze unul din registre.
Dar Percy Stuart n-avea încotro. Trebuia să-şi ducă la bun
sfârşit însărcinarea sa cu orice preţ, căci altfel n-ar mai f fost
primit membru în clubul »Excentric«.
Tânărul american chemase la Londra pe mister Wiliam
Spencer, preşedintele clubului »Excentric«, înţelegându-se cu el
ca, la hotelul său, să-i predea registrul secret. Nimeni nu se va
putea folosi de acest registru, pe care-l va înapoia în aceeaşi
noapte lui Burlegton.
Bătrânul funcţionar sună la uşa, care-i fu deschisă imediat.
Burlegton era unul dintre puţinii funcţionari ai băncii căruia i se
permitea să intre la orice oră din zi şi noapte în clădirea băncii,
chiar dacă era însoţit de un străin.
Burlegton conduse pe Percy Stuart într-un gang lung, la
capătul căruia deschise o uşă.
Acolo, apăsă pe un buton din perete. Lumina electrică se
aprinse, iar cei doi inşi coborâră în jos 87 de trepte.
Apoi, se găsiră din nou în faţa unei uşi de fer, pe care
funcţionarul o deschise cu ajutorul unui mecanism secret.
Percy Stuart se văzu într-o încăpere lungă. De ambele părţi,
erau zidite în pereţi patruzeci de uşi de oţel, în dosul cărora erau
ascunse comorile imense ale băncii.
— Vino! îi spuse Arhibald Burlegton, conducând pe Percy

———————————————————————————————— 16 —
——————————————————————————————————

Stuart până la o sofa din colţul încăperii.


— Ia, te rog, loc aici!
Percy Stuart se aşeză pe sofa. În acelaşi moment, bătrânul
funcţionar, care luase şi el loc lângă tânărul american, apăsă pe
un buton. Podeaua se deschise şi sofaua coborî încet în
adâncime.
Jos, ciudatul ascensor se opri.
— Am ajuns la ţintă! În faţa noastră e uşa de intrare în
camera arhivei secrete! spuse Burlegton, arătând cu mâna spre
uşa de oţel.
Bătrânul îşi scoase din buzunar o cheie, rugând pe Percy
Stuart să se îndepărteze puţin.
— Trebuie să pun în mişcare un mecanism secret şi unic, pe
care n-ai voie să-l vezi.
Percy Stuart se întoarse cu spatele la Burlegton. După un
minut, acesta îi spuse:
— Intră, te rog, mister Stuart! Uşa e deschisă!
Cei doi bărbaţi pătrunseră în încăperea arhivei secrete.
Bătrânul aprinse lumina electrică şi păşi spre rafturile de fer
înşirate de-a lungul pereţilor.
Deodată, Percy Stuart scoase un strigăt de groază.
— Pentru Dumnezeu! Cineva a închis uşa de oţel în urma
noastră!
Burlegton rămase calm.
— N-avea grijă, căci uşa se închide automat după ce intră
cineva în această încăpere. Mecanismul e anume construit în
acest fel, pentru ca niciun străin să nu poată pătrunde în
camera arhivei secrete.
Percy Stuart examină atent uşa.
— Dar cum o vei deschide pe dinăuntru? Nu văd nicio broască
şi niciun mâner la uşă!
Burlegton arătă cu degetul peretele de alături:
— Uita-te la cele trei rozete! Trebuiesc învârtite în aşa fel, ca
să compună un anumit cuvânt. După aceasta, uşa se deschide

— 17 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

automat.
— Dar dacă se întâmplă să uiţi acest cuvânt?
— Asta e exclus! răspunse Burlegton. Ţin bine minte acest
cuvânt. Dar să nu pierdem timpul. Vrei doar registrul secret din
anul 1924?
— Da, îmi cere acest lucru clubul »Excentric«!
Funcţionarul oftă adânc:
— Ei bine, am să ţi-l dau!
Bătrânul se apropie tremurând de un raft. Se vedea bine că-i
vine greu să întindă mâna după registru. Începu să se tânguie
din nou.
— Sunt un ticălos ordinar! Mă voi despreţui eu însumi. Nu
pot… eu…
Bătrânul începu să bolborosească vorbe neînţelese.
Se clătină, întinse mâinile tremurânde în aer şi se prăbuşi jos.
Percy Stuart privi cu groază faţa galbenă ca ceara a
bătrânului.
— Pentru Dumnezeu! Ce-i cu d-ta?
Gura bătrânului se strâmbă, ochii îi ieşiră din orbite, iar
mâinile îi tremurau.
Bătrânul fusese lovit de un atac de paralizie.
Un gând înforător trecu prin mintea lui Percy Stuart.
Dacă bătrânul moare, atunci va f şi el pierdut. Necunoscând
cuvântul convenţional pentru deschiderea uşii de oţel, va
rămâne prizonier acolo, în camera arhivei.
Percy Stuart se cutremură la acest gând înspăimântător.

———————————————————————————————— 18 —
——————————————————————————————————

IV. ÎNCHIS ÎN CAMERA DE OŢEL

Disperarea lui Percy Stuart nu dură însă mult. Tânărul


american nu era omul care să-şi piardă curajul în faţa primului
pericol.
Se convinse repede că Burlegton nu-i poate f de niciun folos.
Bătrânul zăcea ţeapăn şi nemişcat.
Dar totodată, Percy Stuart îşi dădu seama că uşa grea de oţel
nu poate f deschisă cu forţa. Pentru aceasta, i-ar f trebuit o
mare cantitate de dinamită.
Pe de altă parte, n-avea nicio speranţă că va ghici cuvântul
secret, necesar funcţionării mecanismului celor trei rozete.
Care ar f putut f acest cuvânt? Timp de câteva ore, Percy
Stuart îşi frământă în zadar creierii.
Se uită apoi la ceas.
Era ora 5 dimineaţa. Peste puţin timp, urma ca funcţionarii
băncii să se prezinte la serviciu.
Din nou, Percy Stuart se întrebă care ar putea f cuvântul
secret. Ce lucru era mai scump pe lume bătrânului funcţionar?
Casa lui?
Percy Stuart învârti rozetele, compunând acest cuvânt. Dar
uşa nu se mişcă.
Încercă apoi cuvintele: umbrela, Anglia, rege, bancă,
Burlegton. Dar tot în zadar.
Percy Stuart îngenunche lângă bătrânul funcţionar, încercând
să-l readucă în simţiri.
— Burlegton! Spune-mi cuvântul secret! Numai aşa am să-ţi
pot veni în ajutor. Trebuie să chem un medic! Burlegton, nu mă
recunoşti?
Dar bietul bătrân paralizat nu putea pronunţa niciun cuvânt.
Astfel, trecu întreaga zi. Foamea şi setea începură să-l chinuie
pe Percy Stuart.
În dimineaţa celei de a doua zile, Percy Stuart se învârtea

— 19 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

furios prin închisoarea sa de oţel, strigând după ajutor.


Dar nimeni nu auzea strigătele lui. Rămăsese înmormântat de
viu în încăperea de oţel.
…………………………………………………………………………
— Te înşeli, Marton, fără îndoială că te înşeli, cu toate că ai o
memorie bună!
Am fost numit guvernator al băncii în anul 1904. În acel an,
direcţiunea societăţii »Counard-Linie« se obligase să întreprindă
lupta de concurenţă împotriva societăţii de navigaţie germană,
dacă Banca Naţionala îi va acorda un împrumut.
Bătrânul casier al Băncii Naţionale răspunse:
— Îmi aduc însă perfect aminte, domnule guvernator, că
împrumutul nu s-a încheiat atunci.
— Ba s-a încheiat! O copie a contractului de împrumut e
păstrată în registrul secret. Spune lui Burlegton să-mi aducă sus
registrul secret din anul 1924!
— Burlegton? Dar nu ştiţi că Burlegton a dispărut de trei zile?
— Dispărut? Poate e bolnav? N-a trimis cheile de la arhiva
secretă?
— Nu, nu le-a trimis.
— Du-te repede cu o maşină acasă la el şi adu-mi cheile!
După un ceas, casierul Marton intră palid şi agitat în biroul
guvernatorului.
— Domnule guvernator. — spuse el — s-a întâmplat ceva
foarte ciudat! Casa lui Burlegton e încuiată. De trei zile nu l-a
mai văzut nimeni.
Guvernatorul se ridică de pe scaun. Fruntea i se încreţi.
— Atunci, desigur că bătrânului i s-a întâmplat o nenorocire.
Căci nu mă îndoiesc o clipă de cinstea lui desăvârşită.
Telefonează imediat la Scotland-Yard! Roagă-l pe detectivul-şef
Sherman să se prezinte imediat în biroul meu!
În momentul când casierul Marton ieşea din biroul
guvernatorului, îşi făcu apariţia căpitanul Miller, comandantul
gărzii de la Banca Naţională.

———————————————————————————————— 20 —
——————————————————————————————————

— Se petrece ceva foarte ciudat în subsolul clădirii, domnule


guvernator! spuse el agitat. Nu sunt superstiţios şi nu cred în
întâmplări supranaturale. Totuşi, trebuie să vă anunţ că, în timp
ce făceam rondurile de control, am auzit nişte zgomote ciudate,
care păreau să vină din dosul uşii de oţel a arhivei secrete.
Guvernatorul rămase câteva clipe pe gânduri.
— De ce nu mi-ai comunicat imediat acest lucru?
— Vă rog să mă iertaţi, domnule guvernator! Nu voiam să mă
fac ridicol. Cum ar f putut să ajungă cineva în încăperea de oţel
a arhivei?
— Asta o vom lămuri noi imediat! Aştept vizita lui Sherman.
După 20 de minute, detectivul Sherman intră în biroul
guvernatorului.
— Am nevoie de sfatul d-tale! i se adresă guvernatorul. Vino
cu mine până jos, la arhiva secretă! Îţi voi povesti totul pe drum.
Şi, în timp ce coborau scările, guvernatorul povesti
detectivului atât dispariţia misterioasă a lui Burlegton, cât şi
despre raportul comandantului gărzii.
Sherman zâmbi:
— Chestiunea nu-i chiar aşa de complicată după cum vi se
pare, domnule guvernator. Spuneaţi ca bătrânul Burlegton, care
are cheile arhivei secrete, a dispărut de 3 zile! Să deschidem uşa
de oţel şi vom găsi de sigur acolo pe Arhibald Burlegton. Probabil
că din cauza unei întâmplări nenorocite, el nu mai poate
deschide uşa.
Guvernatorul tresări speriat.
— Dar nu putem deschide uşa! Cheile sunt la Burlegton, iar
uşa nu poate f deschisă nici de cel mai priceput lăcătuş. Va
trebui să chemăm nişte lucrători, care să spargă plafonul de
beton al încăperii. Lucrarea aceasta necesită cel puţin patru ore.
Să sperăm că atât va mai putea rezista bătrânul Burlegton!
Până la sosirea lucrătorilor, guvernatorul avu destul timp să
reflecteze asupra acestei întâmplări misterioase. Nu-i venea să
creadă că ipoteza detectivului ar corespunde realităţii.

— 21 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

Fără îndoială, zgomotele ce se auzeau din dosul uşii de oţel,


dovedeau că în încăperea arhivei secrete se află închis un om.
Dar de ce acest om să fe tocmai Arhibald Burlegton?
Guvernatorul reflectă asupra motivelor care ar putea să justifce
această presupunere.
În primul rând, trebuia să ţină seamă de faptul că Burlegton
era singurul care avea cheile de la arhiva secretă. Le primise cu
obligaţia de a nu le încredinţa sub niciun motiv altei persoane. Şi
guvernatorul, care cunoştea bine pe Burlegton, era convins că
acesta nu-şi va călca pentru nimic în lume jurământul. Or, cum
uşa arhivei nu putea f deschisă de un străin, decât numai dacă
ar f aruncat-o în aer cu dinamită, singura deducţie rămânea că
înăuntru nu poate f decât posesorul cheilor.
Această presupunere era întărită şi de faptul că bătrânul
Burlegton dispăruse fără de urme de 3 zile.
Guvernatorul nu putea crede că Arhibald Burlegton să f
plecat într-o călătorie urgentă, fără să-şi anunţe superiorii.
O astfel de presupunere n-avea niciun temei un cazul lui
Arhibald Burlegton. Bătrânul era un funcţionar foarte
conştiincios şi n-ar f părăsit Londra nici pentru o singură zi fără
ştirea superiorilor. De altfel, Burlegton trăia ca un pustnic,
neavând nici rude şi nici prieteni pe care să-i viziteze.
Omul din arhiva secretă nu putea f deci decât Arhibald
Burlegton.
Dar, pe de altă parte, guvernatorul se întrebă ce motive
anume ar f putut să aibă bătrânul ca să-şi caute de lucru în
încăperea arhivei secrete? Nu fusese trimis acolo de niciunul din
superiorii lui. Bătrânul funcţionar nu era omul care să se f
pretat să sustragă din arhivă vreun registru secret.
Din moment ce Burlegton a dispărut de trei zile, se poate
presupune mai degrabă că a căzut victima unei tentative
criminale. Un om ca Arhibald Burlegton, care avea în păstrarea
sa cheile arhivei secrete a Băncii Naţionale, era expus oricând
pericolelor.

———————————————————————————————— 22 —
——————————————————————————————————

Guvernatorul fu întrerupt în reflecţiile sale de un om de


serviciu, care-l anunţă că au sosit lucrătorii.
El conduse pe lucrători la locul unde trebuiau să înceapă
găurirea plafonului.
………………………………………………………………………….
Percy Stuart, extenuat din cauza foamei şi a setei, zăcea
neputincios şi deprimat lângă corpul lui Burlegton.
Bătrânul mai trăia încă, dar starea lui era disperată. Nu putea
articula niciun cuvânt.
Percy Stuart era convins că i se apropie şi lui sfârşitul.
Căută o bucată de hârtie, ca să lase câteva rânduri
explicative. N-ar f vrut ca, mai târziu, când i s-ar f găsit
cadavrul, să fe considerat drept un criminal de rând.
N-avea însă asupra sa nicio bucăţică de hârtie. Începu deci să
scotocească prin buzunarele lui Burlegton.
Dar nici la bătrân nu găsi altceva decât un bilet de omnibus.
»Omnibus«! se gândi Percy Stuart.
Şi o idee ciudată îi trecu prin minte.
Poate că »Omnibus« e cuvântul pe care-l caută de trei zile şi
trei nopţi şi care i-ar putea deschide uşa de oţel a cabinei!
Se târî încet lângă perete şi începu să învârtească rozetele...
Minune!
Încet, încet, uşa grea a camerei de oţel începu să se deschidă.
Se întoarse înapoi, luă din raft registrul secret.
Liber, liber! E salvat! Poate că-l va putea salva şi pe Burlegton!
Când fu pe punctul de a părăsi încăperea, îşi aminti că uitase
de registrul secret.
Se întoarse înapoi, luă din raft registrul secret pe anul 1924
şi-l ascunse sub vestă. Uşa încăperii se închisese din nou în
urma sa, dar de data aceasta Percy Stuart nu se mai nelinişti. Îi
cunoştea secretul!
În momentul acela, auzi deasupra sa zgomote înăbuşite de
ciocan. Înţelese imediat că personalul băncii, descoperind
dispariţia lui Burlegton, încearcă acum să-l salveze.

— 23 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

Percy Stuart îşi ascuţi urechile, neştiind dacă trebuie să se


bucure sau nu de apropierea salvatorilor.
Pe de o parte, era bucuros că bătrânul funcţionar va f salvat
de la o moarte sigură. El trebuia să părăsească banca, spre a
duce registrul secret, aşa că nu s-ar mai f putut îngriji de
bătrânul funcţionar.
Pe de altă parte, apropierea salvatorilor era pentru Percy
Stuart semnalul că trebuie să se refugieze cât mai repede. Altfel,
nu numai ca ar f fost arestat, dar i s-ar f luat şi registrul pe
care cu nesfârşite greutăţi reuşise să-l obţină.
În cazul acesta, toată truda i-ar f fost zădarnică. Nu i-ar f
folosit la nimic că reuşise să înduplece pe bătrân printr-un
procedeu nu prea corect, dar totuşi un procedeu destul de
omenos.
Percy Stuart se hotărî să plece cât mai repede din încăperea
de oţel. Cunoscând acum secretul celor trei rozete, era în stare
să deschidă uşa.
»Ce se va întâmpla însă cu Arhibald Burlegton?« se întrebă
Percy Stuart.
»Cine puteau f salvatorii lui? Fără îndoială că funcţionarii
sau directorii băncii. Desigur că aceştia vor supune pe bătrân
unui adevărat interogatoriu, spre a-l face să spună ce-a căutat în
arhiva secretă. Într-un astfel de caz, situaţia lui Burlegton ar f
devenit foarte critică«.
Dar Percy Stuart se gândi că cel puţin câtva timp, bătrânul nu
va f în stare să facă nicio mărturisire. Suferise un atac de
paralizie şi nici nu se putea şti dacă se va mai însănătoşi.
Tânărul american îşi propuse să nu-l lase pe bătrân în voia
soartei. El se hotărî să înapoieze registrul secret guvernatorului
băncii şi, cu acest prilej, să-i comunice că bătrânul funcţionar
nu s-a făcut vinovat de nicio faptă care să dăuneze intereselor
băncii.
Percy Stuart învârti rozetele, iar uşa se deschise din nou.
Tânărul american îşi părăsi închisoarea.

———————————————————————————————— 24 —
——————————————————————————————————

După un sfert de oră, el se prezentă lui mister William


Spencer, preşedintele clubului »Excentric«.
Îi înmână registrul legat în piele:
— Iată registrul secret al Băncii Naţionale pe anul 1924!
Mister Spencer aruncă o privire asupra registrului.
— În regulă! Ţi-ai îndeplinit minunat misiunea…
Percy Stuart se încredinţă îngrijirilor medicului său de casă,
căci cele trei zile şi trei nopţi petrecute în camera de oţel îi
zdruncinaseră sănătatea.
Arhibald Burlegton fu internat într-un spital, iar medicii îşi
exprimară speranţa că-l vor putea salva.
În aceeaşi zi, un curier aduse guvernatorului Băncii,
Naţionale un pachet sigilat, în care se găsea registrul secret pe
anul 1924, însoţit de un bilet, cu următorul conţinut:
»Mister Burlegton e absolut nevinovat. Registrul n-a fost
deschis de nimeni. A fost scos numai pentru doua ore din arhiva
secretă. Pentru asta vă garantează
Un om de onoare«.

Guvernatorul Băncii Naţionale socoti că e mai prudent să


păstreze toată discreţia asupra acestei chestiuni penibile.
După câteva zile, Percy Stuart primi o scrisoare din partea
clubului »Excentric«, prin care i se comunica

Cea de a 28-a însărcinare

»În pădurea Dumbarton din Scoţia a fost văzut în ultimul


timp un cerb uriaş, care are în vârful coarnelor o bilă de aur.
Până acum, nimeni n-a reuşit să vâneze acest cerb. Percy
Stuart e însărcinat să doboare cerbul şi să lămurească
misterul bilei de aur«.
«Excentric Club«.
---- VA URMA ----

— 25 ————————————————————————————————
———————————————————— În trezorul Băncii Angliei —

———————————————————————————————— 26 —
——————————————————————————————————

— 27 ————————————————————————————————
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
ENIGMA DIN MADEIRA 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Colectia: Noul Excentric Club
Nr. 75
 
 
 
 
 
 
 
 
 

CUPRINS
 
 
CUPRINS
PREFAŢĂ
I. ZERO
II. ENIGMA RULETEI
III. SUCCESUL «VARŞOVIEI«
IV. DUELUL
 
 
 
 
PREFAŢĂ

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent


şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca
membru în renumitul »Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi atingă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi
prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr
de probleme propuse de conducerea clubului, număr
echivalent cu membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecăreia din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister
William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care
conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea primei
însărcinări, i se înmână o alta.

…………………………………………………………………………..

S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a 75-


a:
 
La Madeira, englezii au descris un tripou, unde jucătorii
îşi pierd toţi banii.
Percy Stuart e însărcinat să demaşte pe înşelători şi să-
i tragă la răspundere.
»Excentric-Club«
I. ZERO

 
Societatea jocurilor de noroc din Monte Carlo ajunsese la
un moment dat în pragul ruinei sale economice. Acţionarii
francezi, care investiseră capitaluri imense pentru a
înfrumuseţa şi mai mult coasta Rivierei, prefăcând-o într-un
adevărat paradis, îşi dădeau perfect seama că, în scurt timp,
vor trebui să închidă porţile cazinoului din Monte Carlo, ale
cărui săli erau altădată pline de jucători.
Aceasta se întâmplase tocmai pe timpul primăverii, când de
obicei accesul străinilor e foarte numeros la Monte Carlo.
Conducătorii cazinoului făcuseră toate eforturile să-şi salveze
întreprinderea. Dar, cu toate că numărul vizitatorilor era
destul de mare şi în primăvara aceasta, totuşi jocurile de
noroc nu mai atrăgeau atât de multă lume ca în trecut.
Adevărata cauză a acestei stări de lucruri se putea afla din
ziare. Se publicaseră articole amănunţite cu privire la soarta
cazinoului din Monte Carlo. În aceste articole se arata că
jucătorii sunt atraşi acum în insula Madeira, unde se
deschisese un cazinou tot atât de mare ca şi la Monte Carlo şi
unde, după cum se spunea, condiţiile de joc la ruletă erau
mai avantajoase.
Noul El-Dorado al jucătorilor se afla acum în insula
Madeira. De altfel, această insula era dinainte bine cunoscută
prin poziţia ei pitorească şi clima ei dulce. Acum insula
Madeira, situată în apropiere de coasta Africii, deveni din ce
în ce mai mult vizitată de străini. La început, veneau acolo
bolnavii de piept, cărora medicii le recomandaseră clima dulce
a insulei. În ultimul timp însă, accesul numeros al străinilor
se datora şi altor împrejurări.
Cu doi ani înainte, doi englezi, cu numele de William şi
Steen, ambii foarte pricepuţi în afaceri şi posedând capitaluri
însemnate, se stabiliseră în Madeira, cumpărând întinse
parcele de teren în apropiere de Funchal, o localitate din
preajma oraşului, aşezată într-o poziţie foarte pitorească.
Populaţia din Madeira crezuse că cei doi englezi vor să
clădească un nou sanatoriu pentru tuberculoşi. Şi, într-
adevăr, ei îşi aduseseră din Anglia arhitecţi pricepuţi şi o
armată întreagă de lucrători, care începură imediat
construcţia unui mare şi minunat palat. După o jumătate de
an, frumosul palat instalat în cea mai pitorească poziţie a
insulei era terminat. Clădirea cuprindea mari săli de joc,
diferite alte localuri distractive, o sală de teatru proprie, un
restaurant şi două cafenele. Palatul era înconjurat de mai
multe hoteluri, aparţinând tot noii societăţi, care purta
numele de »Societatea de jocuri din Madeira«.
Sub această firmă, William şi Steen îşi făceau afacerile,
datorită unei reclame fantastice. În toate ziarele din lume
făcuseră să apară articole, în care se arăta că insula Madeira
e un adevărat paradis al lumii. Societatea înfiinţase şi linii de
navigaţie speciale, care legau insula cu principalele porturi
europene. Cum însă, la început, accesul străinilor era foarte
slab, conducătorii întreprinderii făcură mari cheltuieli,
organizând serbări fastuoase. În felul acesta, reuşiră să
atragă mulţi vizitatori, mai ales francezi, englezi, spanioli şi
portughezi.
Dar reclama societăţii nu se rezuma numai la atât.
Întreprinderea era organizată în stil mare şi trebuia deci să
găsească un punct deosebit de atracţie, spre a atrage şi mai
mulţi vizitatori. William şi Steen, ca pricepuţi oameni de
afaceri, ştiură să găsească un mijloc inedit de atracţie. În
sălile de joc din Madeira, ca şi la Monte Carlo, cel mai atractiv
joc de noroc era ruleta. De aceea, conducătorii societăţii
dădură acestui joc o altă formă.
La cazinoul din Madeira, masa de ruletă era mai lungă şi
mai lată ca de obicei. Pe suprafaţa întregii mese se învârtea o
bilă mare de fildeş, pusă în mişcare de un mecanism ascuns
şi foarte complicat. Pe pluşul verde al mesei era desemnată
harta Europei. Cele douăzeci de oraşe principale din Europa
erau marcate prin mici găurii de dimensiunea bilei. După ce
se mizau jocurile, bila de fildeş era pusă în mişcare şi trebuia
să se oprească în una din aceste găuri.
Jucătorii mizau sume variate de bani pe diferite oraşe.
Apoi, bila era pusă în mişcare. Câştigau aceia care mizaseră
în gaura oraşului unde cădea bila. Suma câştigată era de
douăzeci de ori mai mare decât cea mizată. În afară de
aceasta, după cum la Monte Carlo se putea miza pe roşu sau
negru, aici se putea miza pe «nord« şi «sud«, sau pe «est« şi
«vest«. Apoi, după cum la Monte Carlo mai existau tot felul de
alte combinaţiuni cu privire la mizele depuse şi la câştigurile
realizate, tot aşa existau şi aici felurite combinaţii.
Se ştie însă că la orice tripou, combinaţia jocurilor e de aşa
natură încât de fapt trebuie să câştige banca. La Monte Carlo
de pildă, pentru ca veniturile băncii să fie cât mai mari se
stabilise că atunci când bila cade pe zero, toate sumele mizate
pe diferite numere să fie câştigate de către bancă. La cazinoul
din Madeira, locul lui «zero« era ţinut de «Lisabona«. Când bila
cădea pe «Lisabona«, toate sumele mizate reveneau băncii.
Ruleta de la Monte Carlo are însă 36 de numere, deci 36 de
şanse de câştig. La cazinoul din Madeira fiind marcate pe
tablou numai 20 de oraşe, însemna că jucătorii aveau numai
douăzeci de şanse de câştig. Faptul acesta fiind în defavoarea
jucătorilor, direcţiunea cazinoului din Monte Carlo ştiuse să-l
exploateze. În toate reclamele pe care le făcea prin ziare,
direcţiunea cazinoului din Monte Carlo insista mereu asupra
condiţiilor defavorabile de joc ale cazinoului din Madeira,
lovind astfel în interesele celor doi englezi, proprietarii
întreprinderii de acolo. Din cauza aceasta, numărul
jucătorilor la cazinoul din Madeira era la început foarte redus.
William şi Steen ar fi dat faliment, dacă într-o bună zi n-ar fi
nimicit dintr-o singură lovitură concurenţa cazinoului din
Monte Carlo.
Într-o zi, toate ziarele mai importante din diferite ţări
publicară ştirea că la cazinoul din Madeira se poate ponta la
rulotă şi pe zero, adică pe «Lisabona«. În cazul când bila
ruletei cădea pe Lisabona, câştigurile nu mai reveneau băncii,
ci jucătorilor care pontaseră. În felul acesta, şansele
jucătorilor deveneau mai mari la Madeira decât la Monte
Carlo.
Efectul acestei inovaţii fu surprinzător. Cazinoul din
Madeira era mereu plin de jucători, veniţi din toate părţile
lumii. În mentalitatea lor, jucătorii îşi închipuiau că la
cazinoul din Madeira, banca va da foarte curând faliment.
Fiecare jucător voia să profite de ocazii, spre a se îmbogăţi.
În cele patru săptămâni ce urmară, se produse un adevărat
pelerinaj spre această insulă fermecătoare. Hotelurile
deveniră neîncăpătoare. La scurt timp, se ridicară noi
hoteluri. Vizitatorii se simţeau foarte bine la Madeira, datorită
climei şi frumuseţii acestei regiuni pitoreşti. În afară de
jocurile de noroc de la cazinou, vizitatorii puteau face excursii
minunate. Aveau apoi la dispoziţie teatre, concerte şi tot felul
de serbări fastuoase, organizate de societatea de jocuri. Din
toate părţile lumii soseau zilnic noi vizitatori.
În timp ce la Monte Carlo începuse criza, la Madeira
circulau zilnic milioane. Banca făcea afaceri excelente, cu
toate că desfiinţase «zero« la ruletă. În pofida credinţei
jucătorilor, banca realiza câştiguri enorme. Jucătorii mizau
sume considerabile, dar, în mod inexplicabil, bila cădea
totdeauna acolo unde se mizau sumele cele mai mici. Părea
vădit că sistemul de joc nu era corect. Jucătorii mai conştienţi
acuzau banca de înşelăciune.
Dar cei doi englezi, antreprenorii jocurilor de noroc, se
declarară dispuşi să permită o anchetă oficială. Mesele de
ruletă fură examinate de o comisie de experţi, care se folosi de
diferite instrumente. Comisia nu găsi însă nimic
compromiţător.
Societatea de jocuri continua să realizeze câştiguri enorme,
care se cifrau la aproape un milion de franci pe zi. Crupierii
lucrau toată noaptea şi nu se culcau decât în zorii zilei, când
casele de bani ale băncii erau pline. Totuşi, jucătorii nu se
descurajau, atraşi mai departe de mirajul ruletei. Mari
bogătaşi, din toate colturile lumii, pontau mii şi zeci de mii de
franci zilnic, dar prea puţini din ei câştigau câte ceva, pentru
a pierde totul a doua zi. Banca era cea care câştiga mereu.
După câtva timp, se înregistrară şi câteva sinucideri. Mai
mulţi străini, care veniseră la Madeira cu milioane în
buzunare, sfârşiseră prin a-şi zbura creierii, din cauză că-şi
pierduseră întreaga avere la jocuri, ajungând cerşetori.
Fireşte că William şi Steen, ca şi la Monte Carlo, căutau să
evite astfel de scandaluri compromiţătoare, acordând mici
despăgubiri celor ruinaţi la jocurile de noroc, spre a le facilita
părăsirea cât mai repede a localităţii.
Sinuciderile nenorociţilor de jucători ruinaţi nu avură
niciun efect asupra celor ce vroiau să-şi încerce norocul la
Madeira. Zilnic, ancorau vapoare cu pasageri, veniţi din toate
părţile lumii. Proprietarii cazinoului găseau continuu noi
mijloace spre a atrage pe jucători. Nicăieri nu erau atâtea
distracţii ca la Madeira. Societatea de jocuri instalase şi o
reţea de trenuri electrice, cu care se putea vizita toată insula.
Atracţia cea mare o formau totuşi jocurile de noroc şi mai
ales ruleta.
Şi totuşi, nimeni nu putea înţelege cum banca din Madeira
realizează câştiguri atât de mari, când la cazinoul din Monte
Carlo ruleta nu putea să funcţioneze fără de «zero«.
Aceasta era situaţia când Percy Stuart sosi la Madeira.
II. ENIGMA RULETEI

 
Percy Stuart care cunoştea Madeira, rămase surprins de
modul cum se schimbase regiunea. Insula nu mai era de
recunoscut!
Pe locurile unde altădată se ridicau stânci goale şi izolate,
se construiseră acum clădiri splendide. Pretutindeni se
puteau vedea străzi largi şi curate.
Percy Stuart coborî din vapor, încredinţându-şi valizele
agentului unui mare hotel. Apoi, se urcă într-o maşină, care-l
duse la acest hotel. După ce îşi luă trei camere, tânărul
american plecă să viziteze insula, care avea acum un aspect
cu totul nou. Făcu o excursie de-a lungul coastei şi, după ce
se întoarse la hotel, ceru directorului acestuia să-i dea unele
explicaţii, cu privire la noul paradis al jucătorilor. Fu însă
foarte circumspect în întrebări, spre a nu-şi trăda scopul
vizitei. Misiunea sa trebuia să rămână în cel mai strict secret,
pentru ca William şi Steen să nu bănuiască nimic.
Află că cei doi englezi erau consideraţi ca un fel de
guvernatori ai insulei. Ei reuşiseră să câştige întreaga
încredere a guvernului portughez, care fiind mereu în jenă
financiară, le acordase toate drepturile de administraţie, în
schimbul unor însemnate subvenţii. Orice străin putea să
frecventeze cazinoul în care se practicau jocurile de noroc,
spre deosebire de Monte Carlo, unde frecventarea cazinoului
era admisă numai celor care se înscriau, de formă, ca membri
ai clubului de jocuri.
Percy Stuart putu deci să intre imediat în sălile cazinoului.
El rămase uimit de fastul şi frumuseţea sălilor de joc,
luminate feeric de mii de becuri electrice.
Toate sălile de jocuri erau pline de lume. Jucătorii preferau
ruleta, închipuindu-şi că la acest joc au mai multe şanse de
câştig.
Cu toate că jocul începuse încă de la orele trei după
amiază, era imposibil de găsit un singur loc liber la mesele de
ruletă. În cele din urmă, Percy Stuart reuşi să se apropie de
una din mesele de ruletă.
Deocamdată, tânărul american nu intră în joc. Rămase
simplu spectator, urmărind cu atenţie desfăşurarea jocului.
Ca şi la celelalte mese de ruletă, jocul era supravegheat de un
şef de masă, care punea în mişcare bila de fildeş. Tot el
supraveghea atent pe cei patru crupieri. Şeful de masă părea
să fie un englez, căci vorbea perfect limba engleză. Cei patru
crupieri erau de naţionalităţi diferite.
Percy Stuart observă cum mizează jucătorii. Tot felul de
fise, mari şi mici, precum şi bancnote şi monede de aur şi
argint se îngrămădiră pe masă. După inspiraţie, jucătorii
mizau pe câte unul din cele douăzeci de oraşe marcate pe
tabloul mesei de ruletă. Se auzi apoi înştiinţarea tipică a
şefului de masă: «Nimic nu mai cade!«, ceea ce însemna că nu
se mai poate miza. După aceasta, în emoţia jucătorilor, bila
de fildeş fu pusă în mişcare şi începu să ruleze pe tabloul
mesei de ruletă. De câteva ori, se părea că se va opri într-un
loc sau altul, dar îşi continuă mersul mai încet, oprindu-se în
cele din urmă la «Viena«.
Crupierii plătiră câteva câştiguri neînsemnate jucătorilor
care mizaseră pe «Viena«. Dar, în acelaşi timp, crupierii
adunară cu lopeţile lor mormanul de fise, de bancnote şi de
monede mizate pe celelalte oraşe.
La jocul următor, jucătorii mizară sume mari pe «Viena«,
dar bila de fildeş se opri la «Madrid«. Banca avu şi de astă
dată un mare câştig, căci tocmai pe Madrid erau cele mai mici
mize.
Percy Stuart clatină tăcut din cap, neştiind ce să creadă
despre ciudăţenia acestei întâmplări. Părea imposibil ca şeful
de masă să influenţeze prin vreun mijloc oarecare mersul bilei
de fildeş. Cum ar fi putut face lucrul acesta? Desigur numai
cu ajutorul unui mecanism secret de sub masa de ruletă. Dar
asta era imposibil, căci bila se oprea odată într-un loc, iar a
doua oară în alt loc. O înşelăciune părea deci de necrezut.
Percy Stuart nu se mişcă de lângă masa de ruletă timp de
douăzeci de jocuri. În acest timp putu să observe că banca
realizează regulat câştiguri mari, întrucât bila de fildeş se
oprea numai acolo unde erau mizele cele mai mici. O singură
dată, bila se opri la «Berlin«, unde fiind mizate sume mai
mari, banca trebui să achite câştiguri de câteva mii de franci.
Dar se părea că această pierdere a băncii fusese anume
provocată, pentru a deruta şi mai mult pe jucători şi a le mări
curajul să continue jocul.
În cele din urmă, Percy Stuart intră şi el în joc. Cum
«Roma« nu câştigase de mult timp, tânărul american miză
câteva sute de franci pe Roma. Şi într-adevăr: bila se opri aici.
Percy încasă un câştig de două mii de franci. El lăsă întreaga
sumă de bani tot pe «Roma«. Din nou, bila se învârti pe masă
şi se opri tot la Roma. Foarte calm, crupierul înmână lui
Percy Stuart câştigul de patruzeci de mii de franci. Tânărul
american lăsă întreaga sumă pe locul de înainte. Voia să-şi
încerce încă o dată norocul.
Bila fu pusă iarăşi în mişcare. Porni spre dreapta şi apoi
spre stânga, apropiindu-se tot de Roma. Se părea că pentru a
treia oară se va opri în acelaşi loc, dar, ca atrasă de o putere
misterioasă, porni mai repede şi se opri la «Bucureşti«. Pe
oraşul acesta nu se pontaseră decât mize foarte mici. De data
aceasta, câştigul băncii fu enorm. Percy Stuart îl evaluă la
aproape un sfert de milion de franci.
Întâmplarea părea ciudată şi suspectă. Pe tabloul mesei de
ruletă erau douăzeci de oraşe şi totuşi bila se oprise la
«Bucureşti«, unde se pontaseră mizele cele mai mici. Era vădit
că bila de fildeş serveşte interesele băncii.
Percy nu-şi părăsi locul până la miezul nopţii. Când se
ridică de la ruletă, îşi formase convingerea că la acest joc se
trişează, întrucât bila cădea aproape regulat acolo unde
jucătorii mizaseră cel mai puţin.
În timpul celor patru zile următoare, Percy Stuart fu un
neobosit vizitator al sălilor de joc. Bineînţeles că juca foarte
rar, întrucât nu vroia să-şi piardă averea în câteva zile. Văzu
cum mulţi străini pierd milioane de franci în faţa ochilor săi.
La fiecare sumă de ruletă rezultatul era acelaşi. Banca ieşea
mereu câştigătoare.
Când se întâmpla ca banca să plătească unele câştiguri
mai însemnate, nu era jocul întâmplării. Era sigur  intenţia
vădită a şefului de masă  şi în acest fel, deruta şi mai mult pe
jucători.
De altfel, parte din jucători erau şi ei intrigaţi de faptul că
mereu câştigă banca. Percy Stuart auzi lângă el comentariile
câtorva persoane, care pierzând sume mari de bani,
susţineau că la mijloc nu e o afacere curată.
Cea de a 75-a însărcinare primită de Percy Stuart din
partea clubului Excentric începu să-l intereseze foarte mult
pe tânărul american. Îşi propuse să descopere maşinaţiunile
necinstite ale lui William şi Steen, care după toate
probabilităţile operau în complicitate cu şefii de masă,
oamenii lor de încredere. Chestiunea aceasta preocupa zi şi
noapte pe Percy Stuart. Îşi frământa zădarnic mintea să
descopere modul în care banca din Madeira izbutea să înşele
pe jucători. Tânărul american făcu diferite calcule, dar nu
putu ajunge la niciun rezultat.
În schimb, Percy Stuart putu să facă observaţii foarte
interesante din punct de vedere pur omenesc. Observa cu
atenţie pe toţi cei care se ruinau la ruletă într-o seară, fu
martorul unui act de disperare din partea unui jucător, care-
şi pierduse toată averea la joc.
Era în seara celei de a patra zile de când se afla la Madeira.
Percy Stuart luase loc la una din mesele de ruletă, urmărind
cu încordare desfăşurarea jocului. Vis-a-vis de el, tânărul
american observase un alt tânăr, a cărui figură îi părea
cunoscută. Era fiul unui bogătaş american, mort de curând.
Tânărul se numea Allan Green, iar tatăl lui fusese
proprietarul mai multor mine de aur, lăsându-i o avere de
milioane. Allan se aşezase la masa de joc, pontând zeci de
bancnote de o mie de dolari la fiecare joc.
Uşile{*} lui erau peste măsură de mari. La Monte Carlo nu i
s-ar fi permis să mizeze atât de mult, căci acolo există un
regulament sever al jocurilor. La cazinoul din Madeira însă,
şefii de masă admiteau orice miză, chiar când tânărul Green
ajunsese să ponteze dintr-o dată o sută de mii de dolari. Dar
tânărul Green pierdea mereu. Nu câştigase nici măcar o
singură dată.
Trecuse de miezul nopţii, când tânărul Green părăsi masa
de joc. Îşi pierduse absolut toţi banii pe care-i avusese asupra
lui. Percy Stuart se ridică şi el, părăsind de asemenea sala de
jocuri. Văzuse destul şi era acum pe deplin încredinţat că se
trişează îngrozitor la ruletă.
După ce părăsi sala, Percy Stuart se opri pentru câteva
minute în parcul cazinoului. Se simţea parcă jenat de faptul
că nu reuşise încă să demaşte pe escrocii de antreprenori ai
jocurilor şi pe complicii lor. Era lucru cert că la jocurile de
noroc, şi mai ales la ruletă, se trişa fără ruşine. Tânărul
american luă hotărârea să intre imediat în acţiune, spre a
clarifica enigma jocurilor de noroc din Madeira.
Tocmai se gândea la modul cum să procedeze, când auzi
deodată o împuşcătură, la o oarecare depărtare. Alergă în
direcţia de unde răsunase detunătura şi peste câteva secunde
ajunse lângă o bancă, pe care zăcea corpul neînsufleţit al
unui tânăr. Era nenorocitul de Allan Green, care îşi zburase
creierii cu un glonte de revolver.
Allan Green pierduse la ruletă zece milioane de dolari în
timp de numai patru săptămâni. Venise ca milionar la
Madeira şi sfârşise mai rău ca un cerşetor.
Percy Stuart tresări. Se apropiau păzitorii parcului, care se
grăbeau să şteargă urmele acestei tragice sinucideri. Percy
Stuart mai rămase puţin pe gânduri şi apoi plecă la hotelul
său.
În cursul întregii nopţi, Percy Stuart nu se sculă de la
biroul său, unde rămase până în zorii zilei, calculând şi
desemnând. În cele din urmă, îi trecu prin minte un plan,
datorită căruia să-şi poată duce la bun sfârşit însărcinarea
primită. Era în măsură să pornească adevărata luptă
împotriva lui William şi Steen.
III. SUCCESUL «VARŞOVIEI«

 
A doua zi dimineaţă Percy Stuart părăsi insula Madeira.
Antreprenorul hotelului îl întrebă decepţionat dacă pleacă din
cauză că nu-i place viaţa din insulă. Dar Percy Stuart îi spuse
că-şi lasă bagajele la hotel, întrucât se va întoarce peste două
sau trei săptămâni.
— Am de aranjat câteva chestiuni de afaceri, pe care nu le
pot amâna, adăugă tânărul american, ocolind întrebările
hotelierului.
Percy pleca cu vaporul la Lisabona, rămânând timp de trei
săptămâni în capitala Portugaliei. Aici avu mai multe
consfătuiri cu câţiva tehnicieni renumiţi. După acesta se
întoarse la Madeira.
Imediat, se duse la hotelul său, unde avea rezervat
apartamentul. Cele trei săptămâni de absenţă le folosise
pentru a pregăti o grea lovitură tripourilor necinstite de sub
conducerea lui William şi Steen.
El ceru băncii sale din New-York să-i trimită printr-o bancă
din Madeira suma de o jumătate de milion de dolari. Avea
nevoie de acest capital, spre a putea trece la realizarea
planului sau. Era sigur că va reuşi să demaşte pe William şi
Steen.
Seara, Percy Stuart îşi făcu din nou apariţia în sălile de joc
ale cazinoului. Se duse la una din mesele de ruletă,
aşezându-se lângă locul unde era marcat pe tablou oraşul
Varşovia.
Percy îşi scoase din portmoneu zece mii de dolari, mizând
întreaga sumă pe «Varşovia«. Fireşte că miza aceasta
excepţională stârni de la început atenţia celorlalţi jucători.
Până şi şeful de masă, precum şi cei patru crupieri, priviră cu
încordare pe Percy Stuart.
Jocul începu. Bila fu pusă în mişcare şi porni spre «Viena«,
unde se şi opri. Acolo se puseseră mizele cele mai mici.
Zâmbind, crupierii adunară un morman de bancnote şi de
fise de pe masă.
Percy Stuart miză pe acelaşi oraş suma de douăzeci de mii
de dolari. Pierdu însă şi banii aceştia. Tânărul american
dublă suma, pentru a treia oară şi în sfârşit pentru a patra
oară. Totuşi, pierdu şi aceste două jocuri. Partida aceasta
încordată stârni senzaţie în întreg cazinoul.
Foarte calm, Percy Stuart întrebă pe şeful de masă:
— Pot miza o sută şaizeci de mii de dolari?
— Mă rog, domnule, puteţi miza cât doriţi!
Percy Stuart numără liniştit o sută şaizeci de mii de dolari,
mizând întreaga sumă tot pe oraşul Varşovia. Şeful de masă
rămase puţin confuz. Când puse în mişcare bila de fildeş,
mâna îi tremura de emoţie.
Bila rulă mai întâi spre sud, apoi spre est şi în sfârşit se
îndreptă spre Varşovia, dar apoi se îndepărtă iarăşi spre sud.
Percy Stuart urmări cu un zâmbet pe buze cum bila se
îndepărtează de Varşovia.
Apoi însă, bila făcu o curbă, întorcându-se din nou spre
Varşovia, unde se şi opri. În întreaga sală se auziră strigăte de
exclamaţie. Se produsese o adevărată minune!
Întrucât banca acceptase miza de o sută şaizeci de mii de
dolari, urma acum să plătească fericitului câştigător suma de
aproape trei milioane şi jumătate de dolari.
Percy Stuart privi fix pe şeful de masă. Ochii acestuia
exprimau groază. De altfel, şi ceilalţi crupieri erau speriaţi,
figurile lor devenind palide ca ceara.
Şeful de masă se ridică de la locul său.
— Trebuie să întrerupem jocul pentru câteva minute, până
ce vom aduce noi sume de bani în casă! spuse el.
După câteva minute, şeful de masă aduse suma pe care o
câştigase Percy Stuart, încredinţându-i banii.
După aceasta, vechiul şef de masă, care suferise un astfel
de eşec, fu înlocuit. Locul său fu luat de un englez, care
clătina mereu din cap, neştiind cum să-şi explice eşecul
suferit de colegul său. Jocurile reîncepură.
— Pot miza o sută de mii de dolari? întrebă Percy.
— După cum doriţi, domnule! răspunse noul şef de masă.
Percy Stuart pierdu de trei ori la rând câte o sută de mii de
dolari. Mizase tot pe «Varşovia«. A patra oară însă, mizând pe
acelaşi oraş, câştigă. Bila de fildeş se oprise la Varşovia, cu
toate că, după cum se părea, puteri misterioase încercau să-i
dirijeze mersul în altă parte.
Percy Stuart încasă din nou un câştig de două milioane.
Şeful de masă fu iarăşi înlocuit, de astă dată de un bătrân, cu
părul cărunt. Acesta era chiar Steen, unul din proprietarii
cazinoului. Dar nici Steen nu putea să facă nimic. Percy
Stuart, pontând mereu pe Varşovia, câştigă de trei ori la rând.
În cele din urmă, Steen declară că banca nu poate primi o
miză mai mare de douăzeci de mii de dolari. Personalul era
nevoit să aducă mereu bani. Toţi jucătorii din celelalte săli se
îngrămădiseră în sala unde juca tânărul american.
Palid la faţă, Steen declară că masa de joc trebuie să aibă
un oarecare defect. Invită deci pe Percy Stuart la o altă masă
de ruletă. Dar şi la aceasta, Percy continua să câştige. La
miezul nopţii, tânărul american avea un câştig de 7 milioane
de dolari. O astfel de înfrângere nu suferise niciodată banca
din Madeira.
Minunea se întâmplase însă numai datorită unui aparat pe
care Percy Stuart îl purta asupra sa. Tânărul american avea
sub haină, în jurul corpului, o curea de care erau fixate mai
multe baterii mici. De la curea, pornea o sârmă subţire prin
mâneca stângă, până la încheietura mâinii, unde era prinsă
de brăţara de metal de la ceasul tânărului american. În
brăţara aceasta se afla ascuns un electromagnet mic, dar
foarte puternic. O a doua sârmă, pornită tot de la curea,
mergea până în buzunarul din partea dreaptă a pantalonilor
lui Percy Stuart, unde avea priza. Când tânărul american
apăsa pe această priză, aparatul electromagnetic din brăţara
ceasului de la mâna stângă declanşa un puternic curent
electromagnetic. Percy Stuart descoperise că bila ruletei,
anume construită de William şi Steen, era numai pe deasupra
de fildeş, iar la mijloc avea un miez gros de metal. Mizând pe
oraşul Varşovia, Percy Stuart avea grijă să-şi ţină mâna
dreaptă în buzunar, iar mâna stângă întinsă spre masă, lângă
locul unde era marcat oraşul Varşovia. După ce bila era pusă
în mişcare de şeful de masă, Percy Stuart apăsa cu mâna
dreaptă contactul din buzunarul său drept. Brăţara de la
mâna stângă, încărcată acum puternic cu curent
electromagnetic şi fiind chiar lângă locul unde era marcat
acest oraş, atrăgea acolo bila cu miezul de metal.
În felul acesta, Percy Stuart reuşea să dirijeze bila acolo
unde miza. Bineînţeles că şeful de masă, datorită unui sistem
complicat, bazat pe aceleaşi mijloace, încerca să dirijeze bila
în altă direcţie. Curentul electromagnetic al aparatului lui
Percy era însă mai puternic.
Secretul acesta fusese descoperit de Percy Stuart din chiar
primele zile ale prezenţei lui la Madeira. Dându-şi seama cu
ce mijloace operează antreprenorii cazinoului, se dusese la
Lisabona, construindu-şi aparatul său electromagnetic,
minuscul, dar foarte puternic.
După amiază, când Percy Stuart veni din nou la cazinou,
găsi afişe mari în toate saloanele, prin care direcţiunea
anunţa că nu se admit mize mai mari de zece mii de franci.
Aceasta fu prima încercare a antreprenorilor de a lupta cu
Percy Stuart.
Tânărul american se aşeză şi de astă dată la una din
mesele de ruletă, câştigând pe tot timpul serii. Când se ridică
de la locul său, spre a face o mică pauză, se apropie de el un
tânăr şi i se adresă:
— Domnii William şi Steen ar vrea să vă vorbească!
Percy Stuart îl urmă tăcut într-un elegant salon de primire,
unde era aşteptat de cei doi englezi. William deschise
discuţia:
—  Vă mulţumesc că aţi venit! E vorba de o afacere foarte
bună pentru dvs. şi de aceea vă voi vorbi fără ocoluri. Nu ştiu
în ce mod aţi reuşit să descoperiţi secretul nostru. Fapt e că
sunteţi în măsură să ne ruinaţi banca. Vă oferim douăzeci de
milioane de dolari, dacă vă obligaţi să părăsiţi imediat insula
şi să nu spuneţi nimănui cele ce aţi constatat aici!
Percy Stuart clătină din cap.
—  Sunt nevoit să resping propunerea dvs., fiindcă n-am
venit la Madeira să mă îmbogăţesc, ci ca să pun capăt unei
nemaipomenite ticăloşii. Nu vă cer nimic altceva decât să
încetaţi cu escrocheriile dvs.!
Cei doi englezi tresăriră speriaţi. Dar Percy Stuart nu mai
spuse niciun cuvânt, ci se întoarse în sala de jocuri,
aşezându-se din nou la o masă şi câştigând mereu, spre
marea uimire a crupierilor.
A doua zi, Percy Stuart continuă să câştige datorită
aparatului său. El fu însă foarte prevăzător, întrucât îşi dădea
seama că cei doi englezi nu se vor da în lături de la niciun
mijloc spre a-l face inofensiv. Şi, într-adevăr, aşa era, căci
William şi Steen îşi şi întocmiseră un plan de răzbunare.
Chiar în ziua în care tânărul american trimisese băncii sale
din New-York cel de al zecelea milion de dolari câştigat la
ruletă, spre a fi împărţiţi săracilor din metropolă, William şi
Steen începuseră tratativele cu un tânăr înalt şi cu barbă
neagră.
—  D-ta ştii, Posta, în ce situaţie ne găsim! spuse William.
Ţi-ai investit şi d-ta mulţi bani în întreprinderea noastră şi
dacă lucrurile vor merge aşa mai departe, suntem în pericol
să dăm faliment în câteva zile. Dacă izbuteşti să extermini pe
acest Percy Stuart, îţi dăm două milioane de franci, pe care îi
poţi învesti tot în întreprinderea noastră. Ne e perfect egal
cum vei proceda ca să scăpăm de acest om!
—  Îmi am eu planul meu! răspunse Posta. După câte am
aflat, americanul acesta e foarte sensibil. Deci, nu se va lăsa
ofensat. Am să-l provoc şi ştiţi prea bine că sunt un scrimeur
neîntrecut. Restul vi-l puteţi închipui!
Planul lui Posta găsi aprobarea celorlalţi doi ticăloşi.
IV. DUELUL

 
Lui Percy Stuart i-ar fi fost acum foarte uşor să termine cu
cea de a 75-a însărcinare pe care i-o dăduse clubul Excentric.
N-ar fi avut decât să denunţe poliţiei modul cum erau jefuiţi
jucătorii la tripourile lui William şi Steen. Dar tânărul
american nu făcu lucrul acesta. Îşi propusese nu numai să
demaşte pe cei doi escroci, dar să-i şi ruineze. Dacă s-ar fi
mulţumit să-i denunţe autorităţilor, nu era exclus ca William
şi Steen, datorită influenţei tor, să poată fugi la timp, cu
restul banilor. De aceea, Percy Stuart îşi continuă
deocamdată tactica.
Spre seară, se duse din nou la cazinou, câştigând iarăşi
sume însemnate. La aceeaşi masă de ruletă, luase loc un
tânăr portughez, cu barba neagră. Percy Stuart ştia că
tânărul acesta se numeşte Alfredo Posta, un fost ofiţer
portughez, care făcea parte dintr-o veche familie de nobili.
Posta îşi învestise toată averea în asociaţia lui William şi
Steen. Cei doi antreprenori englezi îşi făceau şi reclamă cu
acest nobil, care era foarte prezentabil şi manierat.
Dar portughezul nu-i era deloc simpatic lui Percy Stuart,
care-l suspecta, întrucât ştia că e interesat în afacerile
murdare ale lui William şi Steen.
În societatea portughezului se mai aflau doi prieteni ai lui,
pe care Percy Stuart nu-i cunoştea.
Şi în această seară, Percy Stuart câştigă mult. Aparatul
său funcţiona minunat. La un moment dat, se auzi vocea lui
Posta, care spuse:
— Omul acesta are un noroc nebun! Îmi vine să cred că nu
joacă corect!
Percy Stuart nu se lăsase niciodată ofensat. Se întoarse
spre portughez, întrebându-l:
— Ce vrei să spui?
— Sunt convins de cele ce spun!
— Şi de ce lucru anume eşti convins?
— Că joci incorect!
— Vrei să mă ofensezi?
—  Poate că da! Dacă nu-ţi convine, îţi stau la dispoziţie!
Ştii unde mă poţi găsi!
—  Asta n-o ştiu! Nu pot cunoaşte locuinţele tuturor
escrocilor din Madeira!
Portughezul sări în sus, ca muşcat de un şarpe.
—  Acum, m-ai ofensat d-ta pe mine! exclamă el. Îţi voi
trimite martori, căci eu ştiu unde te pot găsi!
Spunând aceste cuvinte, Posta întoarse spatele lui Percy
Stuart şi plecă. Tânărul american mai rămase câteva minute,
iar apoi plecă şi el.
În drumul spre hotel, Percy Stuart reflectă mai adânc
asupra celor întâmplate, ajungând la convingerea că
provocarea portughezului nu putea fi decât opera lui William
şi Steen, Desigur că cei doi englezi puseseră la cale acest
duel, în care să fie învins.
A doua zi dimineaţa, Percy Stuart fu vizitat la hotel de doi
domni eleganţi. Unul din ei susţinea că e un nobil francez, iar
celălalt un nobil spaniol. Se prezentară ca martorii prietenului
lor Costa.
Francezul spuse că emfază:
— Aţi ofensat grav pe seniorul Posta, domnule! Trebuie să-i
daţi satisfacţie!
— Cu plăcere!
— Ce fel de armă alegeţi?
— Arma s-o aleagă senior Posta, întrucât el e cel ofensat. În
ce mă priveşte, vă asigur că el nu mă poate ofensa.
Francezul rămase mulţumit de acest răspuns.
— Atunci alegem floreta!
—  Cu o condiţie însă, răspunse Percy Stuart. Vreau ca
duelul să aibă loc fără martori!
— Senior Posta va fi de acord! Fixaţi vă rog ora şi locul de
întâlnire! Armele vor fi aduse de prietenul nostru.
—  Propun să ne întâlnim chiar în seara aceasta. La orele
zece, pe stânca «Maria del Mare«. Ştiţi unde e?
—  Da, lângă statueta fecioarei de pe stânca de la ţărmul
mării.
— Aşa e! În jurul statuetei e un fel de platformă. Acolo va
avea loc duelul. Eu voi fi punctual!
Cei doi martori se înclinară şi apoi plecară asigurând pe
Percy Stuart că vor comunica totul lui Posta. Păreau
mulţumiţi de modul cum îşi îndepliniseră mandatul. Dar şi
Percy Stuart era foarte mulţumit că duelul va fi fără de
martori. Vroia să fie singur cu Posta şi era sigur că o să-l
învingă. Ţinea să afle chiar de la el că e o unealtă a lui
William şi Steen.
După masa de seară, Percy Stuart se îmbrăcă foarte
elegant, de parcă s-ar fi pregătit să se ducă la o recepţie. Îşi
puse apoi paltonul pe umeri şi se îndreptă spre stânca «Maria
del Mare«, care se afla la o depărtare de numai zece minute de
hotel. Sus se afla o platformă în mijlocul căreia era statueta
«Sf. Fecioare«.
Când Percy Stuart ajunse la locul de luptă, platforma era
luminată numai de razele lunii. În momentul următor, zări şi
pe portughez. Acesta era şi el foarte elegant îmbrăcat.
Întrucât nu aveau martori, trebuiau să se înţeleagă singuri.
Portughezul spuse:
— Cred că ar trebui să procedăm cât mai repede.
Percy Stuart îşi aruncă paltonul şi pălăria.
— La dispoziţie! Dă-mi arma!
Posta îi întinse două florete. Percy Stuart le examină şi
alese una din ele.
Portughezul se puse în gardă şi spuse rece:
— Începem!
— Mă rog… Începem!
În momentul următor nu se mai auzi decât zângănitul
floretelor, care luceau la lumina lunii.
Percy Stuart era un abil mânuitor de floretă, învăţase
scrima la un renumit profesor italian.
Dar peste câteva minute, Percy îşi dădu seama că are de-a
face cu un adversar foarte periculos. Portughezul era mereu
în ofensivă, iar Percy îi para cu greu loviturile. Totuşi, nu-şi
pierdu nici curajul şi nici sângele rece.
Trecuseră câteva minute, în care timp tânărul american se
menţinu în apărare. La un moment dat, observă că Posta
urmăreşte o anumită tactică. Îşi schimba poziţia, silind pe
Percy Stuart să fie continuu cu spatele spre râpa stâncoasă,
de la marginea mării.
Trecuseră patru minute de luptă. Acum, Percy Stuart trecu
la ofensivă. Prin lovituri repezi şi abile, îşi atacă adversarul şi
desigur că Posta ar fi pierdut lupta, dacă n-ar fi călcat regulile
cavalereşti ale duelului.
În toiul luptei, portughezul strigă:
— Primeşte acum o lovitură ca pedeapsă pentru cele ce ai
făcut direcţiunii cazinoului!
Odată cu acest strigăt, portughezul se năpusti cu o lovitură
puternică asupra lui Percy Stuart. Tânărul american pară la
început lovitura, dar rămase totuşi zăpăcit. Exclamaţia
portughezului dovedea că el e în serviciul antreprenorilor
necinstiţi ai jocurilor de noroc.
Percy Stuart ar fi vrut să pună o întrebare adversarului
său în această privinţă. Dar portughezul, profitând de cele
câteva clipe de incertitudine din partea lui Percy, îşi continuă
ofensiva, îngrămădindu-l spre marginea prăpastiei. Percy
Stuart se retrase pas cu pas, până ce ajunse la marginea
prăpastiei. Posta strigă din nou:
— Te-am dat gata!
Percy Stuart primi o nouă lovitură, pe care parând-o, îşi
pierdu echilibrul, se clătină pe picioare şi se prăbuşi în
adânc.

.......................................................................................

În cădere, tânărul american îşi pierduse cunoştinţa. Când


îşi reveni în simţiri, se văzu culcat în încăperea mică a unei
barăci de scânduri. Lângă el se afla o femeie tânără care-i
schimba pansamentul la umăr, unde avea o rană sângerândă.
Percy Stuart privi mirat în jurul său.
— Unde mă aflu?
— În casa unor oameni buni, care te-au găsit în nesimţire
pe plajă. Probabil ca ai fost aruncat de valurile mării.
Bărbatul meu, care e pescar, te-a descoperit în nesimţire şi
te-a adus în casa noastră. Acum, s-a dus la Funchal, ca să
cheme un medic.
Percy Stuart mulţumi călduros tinerei femei. Apoi, închise
ochii, gândindu-se la situaţia în care se afla.
Probabil că, datorită unei întâmplări norocoase, scăpase cu
viaţă. În prăbuşirea sa de pe stâncă, căzuse în valurile mării.
Dacă ar fi căzut pe plajă, desigur că şi-ar fi frânt oasele.
După câteva minute, sosi medicul adus de pescar. Medicul
constată că rana lui Percy Stuart nu e gravă. Percy îl rugă să
nu spună nimănui nimic despre această întâmplare.
Timp de 24 de ore, Percy Stuart mai rămase în locuinţa
pescarului. Apoi plecă în oraş. Pe vrednicul pescar îl
recompensă cu o frumoasă sumă de hani.
În aceeaşi zi, William şi Steen fură arestaţi de poliţie, în
urma denunţului lui Percy Stuart. Autorităţile închiseră
cazinoul şi sechestrară întreagă avere a celor doi englezi. La o
examinare a meselor de ruleta, poliţia descoperi complicate
aparate cu fire electromagnetice, care manevrate de şefii de
masă, dirijau după voie mersul bilei.
William şi Steen nu mai ajunseră să fie judeceaţi, căci
reuşiră între timp să dispară. Nu s-a mai putut stabili dacă
evadarea lor a fost sau nu ajutată de autorităţi. Cu ei dispăru
şi Posta.
Percy Stuart comunică clubului Excentric că şi-a dus la
bun sfârşit însărcinarea. Plecă apoi la Lisabona, unde primi:
 
Cea de a 76-a însărcinare
 
La Madrid e un individ care pretinde că poate reda
bătrânilor vigoarea tinereţii.
Percy Stuart e însărcinat să demaşte pe acest nou
Cagliostro.

Clubul-Excentric.
 
 
VA URMA
 
{*} Sumele de bani jucate, mizele.
——————————————————————————————————

BANDITUL DIN
BLACK HILLS

Colecţ ia: Noul Excentric Club


Nr. 89

———————————————————————————————— 2 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Spaima Dacotei .............................................................. 5
II. Ucigaşul ..................................................................... 10
III. Evadarea ................................................................... 16
IV. Atacul de noapte ........................................................ 21

———————————————————————————————— 3 —
——————————————————————————————————

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi atingă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membri clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa,
precum şi amorul sau propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister
William Spencer, preşedintele clubului, după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmână o altă scrisoare, conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
Sau succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a
89-a:

Percy Stuart se va angaja ca actor la societatea de


———————————————————————————————— 4 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
filme Minstrey şi timp de patru săptămâni se va supune
tuturor îndatoririlor, în legătură cu noua sa ocupaţie.
Clubul Excentric.

———————————————————————————————— 5 —
——————————————————————————————————

I. Spaima Dacotei

Orice american, care-şi cumpăra dimineaţa ziarul său


favorit, avea prilejul ca, de la un timp încoace, să citească
mereu articole în jurul unui om al cărui nume făcea ocolul
întregii prese americane. Întreaga populaţie a Statelor
Unite urmărea cu interes reportajele ziarelor.
Numele acestui om era Tom Hunter.
În articole lungi şi cu un mare lux de amănunte, ziarele
americane se ocupau de viaţa şi isprăvile lui Tom Hunter.
Când se întâlneau doi pasionaţi cititori de ziare, prima
întrebare a unuia sau a celuilalt era: «Nu l-au prins încă pe
Tom Hunter?«
Dar răspunsul era mereu acelaşi: «Nu, nu l-au prins
încă!«
Rezulta deci că Tom Hunter era urmărit de poliţie. Cu
doi ani înainte, Tom fusese un simplu cowboy, la o fermă
din sudul Dacotei. Trăise acolo ca şi ceilalţi cowboy,
ducând o viată de privaţiuni şi legată de mari pericole.
Întreaga zi şi-o petrecea călare, păzind bogatele turme de
vite ale stăpânului său.
Dar, s-a întâmplat ca, într-o bună zi, să izbucnească o
grevă a cowboy-lor din regiunea Dacotei. Ei ceruseră
ridicarea salariilor. Greva era foarte neplăcută bogaţilor
crescători de vite din sudul Dacotei.
Cine să le păzească acum turmele?
Fermierii se puseseră în legătură cu şeriful cerându-i să
oblige cu forţa pe grevişti, ca să-şi reia lucrul.
În mod obişnuit, în caz de grevă, formalităţile erau foarte
———————————————————————————————— 6 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
scurte cu greviştii. Poliţiştii trăgeau focuri de armă asupra
greviştilor, silindu-i să reia lucrul.
În sudul Dacotei se află lanţul munţilor Black Hills, care
sunt înconjuraţi de un podiş productiv. Acolo e situat şi
orăşelul Stanton. Şerifului acestei localităţi îi revenise
sarcina să determine pe grevişti ca să-şi reia lucrul.
Fermele la care lucrătorii intraseră în grevă, aparţineau
razei de activitate a acestui şerif.
Pretextând că ar vrea să întreprindă tratative cu greviştii,
şeriful i-a convocat în curtea unei ferme. Apoi, a înconjurat
curtea cu cordoane de poliţişti. După aceasta, a somat pe
grevişti să-şi reia lucrul, căci în caz contrar va dispune
arestarea lor. Dar somaţia aceasta n-a avut niciun efect.
În rândurile greviştilor se afla şi un tânăr foarte hotărât,
anume Tom Hunter. Acesta, şi-a scos revolverul, trăgând
asupra şerifului. Numai printr-o întâmplare, şeriful n-a fost
împuşcat. A urmat o luptă înverşunată între grevişti şi
poliţişti. Lupta aceasta s-a terminat cu un bilanţ foarte
tragic pentru oameni şerifului. Mulţi poliţişti au fost
împuşcaţi. Apoi greviştii au fugit, lăsând şi ei câteva
victime pe câmpul de luptă.
După această rebeliune, Tom Hunter şi tovarăşii lui şi-
au dat seama că vor fi condamnaţi şi că nu mai au ce
căuta pe la ferme. De aceea, s-au retras în munţii Black
Hills. Timp de 14 zile, nu s-a mai auzit nimic de ei. Apoi
însă, au comis prima ispravă care a făurit lui Tom Hunter
faima celui mai periculos bandit din America.
În fruntea a doisprezece cowboy, care se refugiaseră cu
el în munţi, Tom Hunter a atacat o caravană de căruţe,
care se afla în drum de la minele de argint din munţii Black
Hills, spre cea mai apropiată staţie de cale ferată. Cum
căruţele erau încărcate cu argint, bandiţii au avut o pradă
foarte bogată. Însoţitorii caravanei au fost şi ei jefuiţi.
Bandiţii le-au luat armele, muniţiile şi alimentele. Parte din
căruţaşi, care opuseseră rezistenţă, au fost împuşcaţi. Tom
Hunter a pus în vedere celor ramaşi în viaţă să comunice

———————————————————————————————— 7 —
——————————————————————————————————
şerifului din Stanton că el e vinovat de cele întâmplate,
întrucât a silit pe grevişti să se facă bandiţi.
Această primă ispravă a fost imediat întrecută de alte
isprăvi şi mai îndrăzneţe. Tâlhăriile oamenilor lui Tom
Hunter se succedau zilnic. Ei colindau întreaga regiune,
împrăştiind spaimă şi groază în rândurile populaţiei.
Bandiţii nu numai că jefuiau tot ce găseau, dar nu se
dădeau în lături nici de la crime, omorând bărbaţi, femei şi
copii.
În câteva luni, banda lui Tom Hunter a ajuns spaima
locuitorilor din sudul Dacotei. Se povestea că el are şi mulţi
tăinuitori în rândurile populaţiei sărace. Aproape toţi
ciobanii erau complicii lui. Lucrătorii de la fermele din
partea locului simpatizau şi ei cu Tom Hunter, întrucât
acesta le amintea mereu că nu trebuie să se lase exploataţi
pe nedrept.
Dar lupta cea mai înverşunată pe care o ducea Tom
Hunter era împotriva poliţiei. Dacă vreun poliţist cădea în
mâinile bandei, el era imediat împuşcat sau spânzurat pe
loc.
La început, banda lui Hunter opera numai în sudul
Dacotei. Cu timpul însă, bandiţii au început să se îndrepte
şi spre vest, precum şi spre nord, comiţând atacuri până în
cele mai îndepărtate părţi ale regiunii. Întreaga populaţie
cerea să se pună capăt isprăvilor sângeroase ale acestei
bande.
Tom Hunter avea şi un duşman de moarte, în persoana
şerifului din Stanton, din cauza căruia fusese nevoit să se
facă tâlhar. Şeriful acesta se numea Gregor şi era
considerat ca un poliţist foarte temut.
Gregor era organizatorul celor mai puternice potere
pentru urmărirea bandei lui Tom Hunter. La rândul său,
Tom Hunter nu avea o dorinţa mai mare decât să prindă pe
şeriful din Stanton şi că-i scoată ochii, după cum se
exprimase în mai multe rânduri.
În cele din urmă, după multe intervenţii, Gregor reuşise

———————————————————————————————— 8 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
să obţină ajutorul câtorva unităţi militare, cu care colinda
pădurile în căutarea lui Tom Hunter. Atât poliţiştii, cât şi
soldaţii de sub conducerea lui Gregor, cercetaseră
amănunţit toate râpele munţilor, expunându-şi viaţa. Nu
reuşiseră însă să dea de urmele şefului bandei. În timp ce
şeriful şi oamenii lui căutau pe bandit în munţii Black
Hills, Tom Hunter apărea cu banda sa pe neaşteptate în
altă parte a regiunii. Într-o noapte, banda distrusese linia
ferată pe o mare distantă, la vreo sută de mile de Black
Hills, provocând deraierea unui tren, în care se afla o mare
încărcătura de aur, destinată pentru San Francisco.
Tâlharii jefuiseră pasagerii şi încărcătura, omorând trei
însoţitori ai vagonului în care se afla aurul.
Anunţat telegrafic de acest atac, şeriful pornise în
întâmpinarea bandiţilor, sperând să le taie drumul la
înapoierea lor în munţii Black Hills. Dar şi acest plan a
eşuat. În timp ce oamenii şerifului şi soldaţii înaintau spre
munţi, banda lui Hunter ataca o fermă bogată din sudul
Dacotei, deci în spatele poliţiştilor şi soldaţilor. Fermierul a
fost spânzurat, iar bandiţi s-au întors în munţi pe un alt
drum, cu o pradă bogată.
După această ultimă ispravă, nu s-a mai auzit nimic de
banda lui Hunter, timp de trei săptămâni. Autorităţile din
sudul Dacotei instituiseră un premiu de zece mii de dolari
pe capul faimosului bandit, căci starea aceasta de lucruri
nu mai putea să continue.
După anunţarea premiului, o tânără femeie se prezentă
şerifului Gregor, făcându-i câteva comunicări interesante.
Era văduva unui pădurar din munţii Black Hills, al cărei
bărbat căzuse victima unui accident mortal. Întâlnindu-se
din întâmplare cu Tom Hunter şi fiind foarte frumoasă,
făcuse o impresie adâncă asupra acestuia.
De atunci, ea întreţinea legături cu Tom Hunter, care o
vizita adeseori. Frumoasa femeie, o irlandeză cu numele de
Mary, ţinuse lucrurile acestea în secret. Acum însă, o tenta
premiul de zece mii de dolari. Vroia să câştige ea aceşti

———————————————————————————————— 9 —
——————————————————————————————————
bani şi, în acelaşi timp, să scape de Tom Hunter, pe care de
fapt nu-l iubea.
Mary se înţelese cu Gregor cum să atragă îi cursă pe
Tom Hunter. Ea divulgă şerifului ziua şi ora la care
banditul va veni din nou la ea, în casa din munţi. Şeriful îşi
întocmi planul pentru capturarea banditului, alegându-şi
în acest scop pe cel mai destoinici poliţişti.
Tom Hunter veni într-adevăr la iubita lui, iar Mary îl
primi mai prietenoasă ca oricând. Oamenii şerifului erau
ascunşi în pădurea din apropierea casei.
Dar Tom Hunter se arătă mai abil decât îşi închipuise
şeriful. Părându-i-se suspectă purtarea femeii, Tom privea
atent, din când în când, spre pădure. La un moment dat,
observă siluetele câtorva poliţişti. Scoţând un strigăt de
furie, banditul îşi doborî iubita la pământ.
Apoi, îşi scoase revolverul, trăgând asupra femeii. După
aceasta, fără să se mai uite la ea, sări la fereastră şi trase
asupra unui poliţist care se apropia de casă.
Poliţistul fu omorât. Alţi trei poliţişti fură grav răniţi de
bandit.
În cele din urmă, când Gregor şi oamenii lui pătrunseră
în casă, banditul dispăruse. Sărise printr-o fereastră din
dosul casei, refugiindu-se în munţi pe o potecă dosnică. În
casă nu se mai afla decât cadavrul femeii.
Furia şi amărăciunea şerifului din Stanton era de
nedescris. Tom Hunter rămase dispărut, iar Gregor
înregistră din nou o înfrângere umilitoare.

———————————————————————————————— 10 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —

II. Ucigaşul

Înapoindu-se la Stanton, Gregor avu o surpriză, care-l


consolă întrucâtva de eşecul suferit în munţii Black Hills.
Era vorba de o întâmplare care produsese multă vâlvă în
întreg orăşelul.
Într-o cârciumă din Stanton venise în acea dimineaţă un
individ de statură mică şi cu faţa plină de pistrui. El ceruse
un pahar de rachiu, pe care-l golise în faţa bufetului.
Dar, în acelaşi moment, doi cowboy, care se aflau la o
masă din coltul restaurantului, săriră de la locurile lor,
năpustindu-se asupra străinului şi doborându-l, înainte ca
el să-şi fi putu da seama despre ce e vorba. Cowboyi
strigau:
«E Little Rock, tovarăşul lui Tom Hunter!«
Rezistenţa disperată pe care o opunea prizonierul,
dovedea că cei doi cow-boy nu se înşelaseră. Little Rock fu
transportat imediat la închisoarea poliţiei din Stanton.
Până să i se ia interogatoriul, fu închis într-o celulă. Cum
guvernul fixase şi premii de câte două sute de dolari pentru
capturarea oricărui din tovarăşii lui Hunter, cei doi cow-
boy primiră banii.
Când şeriful se întoarse la Stanton, află cele întâmplate.
El procedă imediat la interogarea lui Little Rock, care nu
negă deloc că face parte din banda lui Tom Hunter.
— Fireşte că sunt unul din tovarăşii lui Tom Hunter!
spuse el mândru. Tom Hunter e singurul om care o să-ţi
pună mâna în beregată, şerifule!
Interogatoriul continuă în acest fel. Banditul ironiza
mereu pe şerif, fără să-i pese de ameninţările acestuia.
———————————————————————————————— 11 —
——————————————————————————————————
Little Rock nu se dădu în lături să facă mărturisiri asupra
tuturor crimelor, pe care le comisese, spunând că nu-i
pasă dacă va fi spânzurat.
Dar Gregor ştia că trebuie să predea pe bandit
autorităţilor superioare. De aceea, dădu ordin să fie închis
din nou în celulă.
Când şeriful se întoarse în biroul spre a întocmi un
raport pe care să-l înainteze autorităţilor superioare,
secretarul său îl anunţă că un tânăr străin vrea să-i
vorbească neapărat. Şeriful însărcină pe secretar să
comunice străinului că nu are timp, dar acesta îi trimise
din nou răspuns că are de făcut o comunicare foarte
importantă şi că nu vrea să aştepte.
Puţin cam contrariat, şeriful spuse secretarului său să
introducă pe străin în birou.
Străinul nu era altul decât Percy Stuart, renumitul
sportsman american. Primind cea de a 89-a însărcinare din
partea clubului Excentric, el plecase imediat spre Stanton.
Dar la intrarea în biroul şerifului, Percy nu făcu o prea
bună impresie acestuia, căci era sărăcăcios îmbrăcat. Or,
şeriful avea obiceiul să aprecieze oamenii după exteriorul
lor. De aceea, primi foarte nepoliticos pe tânărul american,
întrebându-l ce pofteşte.
— Mai întâi, te rog să fii mai politicos cu mine! îi spuse
Percy Stuart. Dacă nu-ţi fac o impresie prea bună, te rog să
citeşti această scrisoare de recomandare din partea lui
mister Perins, şeful departamentului de politie al Statelor
Unite!
Percy îşi scoase scrisoarea din buzunar, înmânând-o
şerifului. Acum Gregor ştia cu cine are de-a face, întrucât
atotputernicul Perins îi ordona să dea tot concursul lui
Percy Stuart, care îşi luase însărcinarea să prindă pe
faimosul bandit Tom Hunter.
Gregor sări imediat de la locul său, oferind un scaun lui
Percy.
— Te rog să mă scuzi, mister Stuart! Vei înţelege însă

———————————————————————————————— 12 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
că… n-am putut să-mi dau seama cu cine vorbesc, întrucât
ştiam că Percy Stuart e un om foarte bogat. Cred că
intenţionat ai îmbrăcat costumul acesta sărăcăcios?
— Desigur, mister Gregor! Nu puteam să mă plimb într-
un costum elegant, aici la Stanton, unde Tom Hunter îşi
are spionii lui. De aceea, m-am îmbrăcat cât mai modest şi
am spus tuturor că sunt un biet străin, care caută să-şi
găsească un mic serviciu într-un birou.
— Foarte abil, foarte abil! Am auzit de mult timp că eşti
un detectiv foarte bun. De astă dată însă ţi s-a dat o
însărcinare foarte grea. Tom Hunter nu poate fi prins!
— Şi de ce nu? întrebă Percy Stuart, care se aşezase
lângă şerif. Eu nu înţeleg! Oare acest Tom Hunter are
legături cu diavolul?
— Da!
— Aşa? Dar eu nu sunt de părerea aceasta. Cred că
Hunter nu e decât un bandit ca toţi bandiţii.
Şeriful ridică din umeri, în timp ce figura lui se
posomorî. Observând lucrul acesta, Percy adaugă imediat:
— Spunând aceasta nu vreau să te jignesc, mister
Gregor. Te pot asigura că mister Perins, când mi-a dat
scrisoarea de recomandare, a subliniat să mă adresez
numai d-tale, căci eşti un poliţist foarte priceput!
Imediat figura şerifului se însenină. El zâmbi şi se
strădui să fie şi mai politicos ca înainte.
— Cere-mi tot ce vrei, mister Stuart! Îmi va face plăcere
să te pot servi.
— Procedând astfel, te vei servi singur, mister Gregor,
căci n-am de gând să-mi asum meritul de a fi capturat pe
Tom Hunter. Potrivit obiceiului meu, voi acţiona în cel mai
strict secret. În felul acesta, vom putea spune că d-ta eşti
acela care l-a prins pe Tom Hunter.
— Dar nu l-am prins încă!
— Îl vom prinde! Eu sunt sigur de ceea ce întreprind.
— Ţi-ai întocmit vreun plan?
— Fireşte că da!

———————————————————————————————— 13 —
——————————————————————————————————
— Şi eu te pot ajuta la realizarea lui?
— Desigur! Eşti singurul om care mă poate ajuta. Te rog
să ai amabilitatea ca, în seara aceasta chiar, să mă arestezi
într-unul din localurile publice ale oraşului şi în aşa fel ca
arestarea mea să producă o cât mai mare vâlvă. Arestează-
mă, de pildă, la Hotelul «Excelsior», unde trag de obicei
străinii.
Şerifului i se păru că nu auzise bine.
— Cum? Ce? Să te arestez, mister Stuart?
— Da, după cum ţi-am spus!
— Asta n-o mai înţeleg!
— Voi fi mai clar! Ascultă! Sosind la Stanton, am aflat că
a fost arestat un anume Little Rock, care e unul din
tovarăşii lui Tom Hunter.
— Asta e adevărat.
— Ei bine! Te rog să mă arestezi sub pretext că sunt un
criminal. Vei susţine apoi că sunt ucigaşul Wheeler, care e
căutat de câteva săptămânii. După interogarea mea, mă vei
depune în celula în care se află tovarăşul lui Tom Hunter.
— Ah, încep să înţeleg!
— Voi căuta să mă împrietenesc cu Little Rock. Îi voi
spune că-i sunt un tovarăş de suferinţă, voi scoate apoi o
pilă şi un mic ferestrău de metal şi-i voi face propunerea să
evadăm împreună. Vom tăia gratiile de la fereastra celulei
şi vom fugi. În felul acesta, d-ta vei pierde un prizonier
preţios, dar nu pe degeaba. Datorită acestei evadări, vom
captura pe Tom Hunter. Voi convinge pe Little Rock să mă
conducă la ascunzătoarea şefului său Tom Hunter. Din
moment ce voi fi acolo, am câştigat partida.
Mă voi strădui să câştig încrederea bandiţilor şi sper ca,
în cel mult 14 zile, să capturăm atât pe faimosul bandit,
cât şi pe cei mai mulţi din tovarăşii lui.
Şeriful îşi frecă mulţumit mâinile.
— Excelent! Numai de ar reuşi.
— Vom reuşi, dacă vom lucra cu precauţie.
— În ce mă priveşte, te asigur de tot concursul! Te fac

———————————————————————————————— 14 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
atent însă că joci un rol foarte greu. Dacă Tom Hunter şi
tovarăşii lui vor bănui ceva, vei fi pierdut.
— Mă pot aştepta şi la lucrul acesta. Dar cine nu riscă,
nu câştigă!
— Ei bine, te voi aresta chiar în seara aceasta!
Percy Stuart se ridică.
— Ne-am înţeles, spuse el. Sub numele de Wilson voi lua
o cameră la hotelul «Excelsior«. Apoi, d-ta mă vei demasca,
spunând că sunt ucigaşul Wheeler, care a comis o crimă la
Denver. Eşti de acord?
— Da, de acord! Fii pregătit pentru orele 7, când te voi
aresta!
— Nu uita însă să faci mult caz de această arestare.
Oamenii d-tale trebuie să creadă neapărat în această
poveste!
Cu aceasta, Percy Stuart îşi luă rămas bun de la şerif,
ducându-se apoi la hotelul «Excelsior«, unde îşi luă o
cameră, înscriindu-se sub numele de mister Wilson.
…………………………………………………………………………..
În seara aceea, populaţia orăşelului avu o a doua
surpriză. Locuitorii spuneau:
«Şeriful nostru e într-adevăr un poliţist iscusit. Va face o
carieră strălucită!«
Comentariile păreau îndreptăţite. Dimineaţa fusese
arestat unul din tovarăşii banditului Tom Hunter, iar
seara, pe la orele 7, poliţia procedase la arestarea unui alt
fioros criminal, care locuia sub un nume fals la hotelul
«Excelsior«.
Arestarea celui de al doilea criminal provocase senzaţie
în întreg orăşelul. Pe la orele 7 seara, doi poliţişti se
postaseră la intrarea principală a hotelului. Contrar
obiceiului lor, cei doi poliţişti se arătaseră foarte vorbăreţi,
informând publicul, care se strânsese în jurul lor.
— Şeriful nostru a reuşit să descopere şi să aresteze într-
o cameră a hotelului pe faimosul criminal Wheeler, care a
omorât acum câteva săptămâni pe un comerciant! explica

———————————————————————————————— 15 —
——————————————————————————————————
unul din poliţişti.
Şi într-adevăr, criminalul arestat apăru după câteva
minute în pragul uşii hotelului, fiind escortat de alţi doi
poliţişti.
În timp ce pretinsul criminal era transportat la
închisoarea poliţiei, publicul din faţa hotelului ovaţiona pe
şerif.
Pentru ca poliţiştii din subordine să creadă că e vorba
într-adevăr de un asasin, şeriful luă imediat un
interogatoriu lui Percy Stuart. Cei ce asistară la
interogatoriu, nu observară că se joacă o comedie.
— Bine, te vom preda parchetului din Denver! spuse
şeriful, încheindu-şi interogatoriul. Deocamdată însă, te
depunem în arestul poliţiei noastre. Cum nu dispunem
decât de o singură celulă, vei sta împreună cu Little Rock,
tovarăşul lui Tom Hunter.
Percy Stuart fu percheziţionat de chiar şeriful în
persoană. Apoi, fu transportat în celula în care se afla Little
Rock. Celula era întunecoasă. Numai puţină lumină
pătrundea printr-o mică fereastră cu gratii, care se afla în
zid, la o înălţime de doi metri.

———————————————————————————————— 16 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —

III. Evadarea

După ce se mai obişnui cu întunericul din celulă, Percy


observă într-un colţ pe Little Rock. Banditul nu se mişca,
iar Percy se prefăcea că nu-l vede. Aştepta ca banditul să
înceapă conversaţia.
După aproape o oră de tăcere, Little Rock apropie de
Percy Stuart, întrebându-l rece:
— Ce cauţi aici? Cine eşti?
— Mă numesc Wheeler!
— Te-au arestat pentru că te numeşti Wheeler?
— Nu, poliţia susţine că aş fi omorât pe negustorul
Davidson din Denver.
Little Rock îl bătu prietenos pe umăr.
— Aha, vasăzică i-ai pus mâna în beregată? întrebă el.
— E posibil!
— Cu mine poţi fi sincer! L-ai omorât?
— Da!
— Ei te-au prins imediat?
— Da’ de unde! Politia m-a căutat zadarnic timp de
câteva săptămâni. Aş fi scăpat, dacă nu mi-ar fi dat de
urme câinele de şerif din Stanton.
— Nici eu nu pot suferi pe şerif. Dacă aş putea, i-aş
zdrobi imediat ţeasta!
— Întocmai cum am făcut eu cu comerciantul din
Denver. Să ştii însă că am săvârşit omorul numai din
cauza mizeriei. Altfel, nu sunt un om rău.
———————————————————————————————— 17 —
——————————————————————————————————
— Nici nu arăţi să fii o brută! În definitiv, mizeria e cauza
tuturor relelor. Crezi că eu n-am fost un om cinstit?
Little Rock se aşeză lângă Percy Stuart, care-l întrebă:
— Dar pe d-ta de ce te-au arestat?
— Se susţine că aş fi tovarăşul lui Tom Hunter!
— Ce? Tovarăşul lui Tom Hunter?
— Dar de ce te dai la o parte? Crezi că vreau să-ţi fac
vreun rău?
— Dacă eşti tovarăşul lui Hunter, mă pot aştepta la
orice!
— Prostii! Aşa îşi închipuie toată lumea. În realitate însă,
oricine se poate înţelege foarte bine cu noi. Mă înţelegi,
camarade?
Little Rock deveni din ce în ce mai vorbăreţ şi tot mai
prietenos cu Percy Stuart.
— Da, e adevărat, sunt tovarăşul lui Hunter, spuse el.
Mă mândresc cu acest lucru! Dar, din nefericire, venind la
Stanton spre a face cumpărături pentru aprovizionarea
celorlalţi tovarăşi, am fost descoperit şi arestat.
— Trebuia să fii mai precaut!
— Ai dreptate! Ar fi trebuit să iau în buzunar măcar o
pilă. Am fi putut evada foarte uşor de aci.
— Ascultă, am eu o pilă şi un ferestrău de metal!
Little Rock scoase un strigăt de triumf.
— Păi de ce n-ai spus mai degrabă lucrul acesta? Ai într-
adevăr o pilă şi un ferestrău?
— Da, le-am ascuns în tălpile duble ale cizmelor mele.
Little Rock nu-şi mai putea stăpâni bucuria
— Eşti un băiat de ispravă! exclamă el. Vom putea
evada! Cu o pilă şi cu un ferestrău de metal, putem tăia
gratiile, în mai puţin de o oră. În felul acesta, libertatea ni-e
asigurată.
— Şi apoi?
— Vei veni cu mine în munţii Black Hills! Tom Hunter te
va primi cu mare bucurie, când va afla că mi-ai ajutat să
evadez.

———————————————————————————————— 18 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
— Şi crezi că n-o să-mi facă nimic rău?
— Te asigur că nu vei păţi nimic!
Imediat apoi, cei doi arestaţi se pregătiră de lucru. Percy
Stuart îşi desfăcu tălpile duble ale cizmelor, scoţând la
iveală a pilă şi un mic ferestrău din metal. Little Rock era
în culmea fericirii. Dar Percy Stuart îl întrebă:
— Închisoarea nu e păzită?
— Nu! Fereastra celulei noastre se află tocmai la capătul
închisorii. Vom sări în coltul curţii şi apoi peste un zid,
după care vom fi liberi.
— Să ne ajute Dumnezeu!
Little Rock aşeză un scaun sub fereastră, se urcă în
picioare pe acest scaun şi se puse pe lucru. După un sfert
de oră, fu înlocuit de Percy Stuart. Lucrând astfel, cu
schimbul, reuşiră ca, până la miezul nopţii, să taie şi să
scoată toate gratiile.
— Am isprăvit! exclamă Little Rock, triumfător.
— S-o ştergem repede, ca să nu fim surprinşi de cineva!
îi spuse Percy.
Mai întâi, sări Little Rock în curtea închisorii, fiind
urmat de Percy Stuart. Se furişară până la zidul care
înconjura curtea, fără să fie observaţi de nimeni. Apoi,
săriră şi peste zid, ajungând în stradă. Strada era pustie.
Într-o jumătate de oră, ajunseră la marginea oraşului. De
acolo, apucară pe o cărare, care ducea spre munţii Black
Hills. Făcură un marş forţat timp de trei ore. Little Rock era
foarte grăbit, temându-se să nu fie urmărit. Percy Stuart,
la rândul său, se prefăcea şi el că e grăbit. În realitate însă,
ştia prea bine că nu sunt urmăriţi.
În zorii zilei, se întâlniră cu un grup de călăreţi, înarmaţi
până în dinţi.
— Hunter! strigă Little Rock,
Unul din călăreţi, un bărbat voinic, cu barbă neagră şi
cu figura sălbatică, îi răspunse:
— Tu eşti, Little Rock? Ai evadat? Tocmai pornisem spre
închisoare, spre a încerca să te eliberăm cu forţa. Dacă ar fi

———————————————————————————————— 19 —
——————————————————————————————————
fost nevoie, aş fi dat foc întregului orăşel!
— Nu mai e nevoie! Am evadat cu ajutorul acestui bun
prieten al meu.
Spunând aceste cuvinte, Little Rock arătă pe Percy
Stuart, care fu privit cercetător de bandiţi. Tom Hunter
părea să fie foarte mulţumit de exteriorul lui Percy Stuart.
După ce Little Rock îi povesti în mod amănunţit cum
evadaseră, Tom Hunter se adresă lui Percy Stuart:
— Vasăzică, ai omorât pe comerciantul din Davidson?
— Da, l-am omorât!
— Şi acum nu ştii ce să faci.
— Deocamdată n-am niciun plan.
— Little Rock ţi-a promis că te vom lua în banda noastră.
Promisiunea tovarăşului nostru se va îndeplini. Poţi să vii
cu noi. Ştii însă că pe capul meu s-a fixat un premiul de
zece mii de dolari. Ai să poţi rezista ispitei de a nu mă
trăda?
— Eu nu sunt un trădător!
Litlle Rock încălecă în spatele lui Hunter, pe acelaşi cal.
Percy Stuart încălecă în spatele unui alt bandit, tot pe
acelaşi cal. Apoi, grupul bandiţilor porni înapoi spre Black
Hills. După patru ore, făcură un scurt popas. Apoi, îşi
continuară drumul, toată ziua.
Pe înserate ajunseră în munţi. Abia la orele zece
noaptea, grupul ajunse la ţintă. Toţi călăreţii coborâră într-
o râpă adâncă, unde se afla tabăra lor. Râpa aceasta,
înconjurată de stânci mari şi ascuţite, constituia o
adevărată fortăreaţă, având o singură intrare. În pereţii
stâncilor din fundul râpei, bandiţii îşi săpaseră câteva
grote, în care locuiau.
Aici, îşi depozitaseră întreaga pradă din atacurile şi
furturile comise. Se afla acolo un întreg depozit de bani şi
de lucruri preţioase.
Tom Hunter arătă lui Percy Stuart butoiaşe pline cu
monede de aur şi de argint şi cu pietre preţioase. Şeful
bandei se mândrea cu această imensă pradă.

———————————————————————————————— 20 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
Într-una din acest grote trebuia să locuiască Percy
Stuart, împreună cu Little Rock şi cu alţi trei bandiţi.
În dosul stâncii de la intrarea râpei stătea continuu de
pază unul din bandiţi.
Percy Stuart fu tratat ca un adevărat camarad, atât de
Tom Hunter cât şi de ceilalţi bandiţi. Toţi se purtau
prietenos cu el, întrucât salvase pe Little Rock.
A doua zi, Percy Stuart primi arme şi muniţii şi fu iniţiat
de Tom Hunter asupra celor ce avea de făcut. Cu acest
prilej, şeful bandei îi spuse:
— Duşmanul nostru cel mai înverşunat e şeriful din
Stanton. Dacă-l vei avea vreodată înaintea armei d-tale,
trage în el ca într-un câine! Când e pericol, viaţa unui om
nu contează prea mult. Noi ducem o luptă înverşunată atât
împotriva legilor şi autorităţilor, cât şi împotriva fermierilor
şi bogătaşilor. Nu trebuie să-i cruţăm, căci nici ei nu ne
cruţă!

———————————————————————————————— 21 —
——————————————————————————————————

IV. Atacul de noapte

Trecuseră opt zile de când Percy Stuart făcea parte din


banda lui Tom Hunter. Viaţa tânărului american era mereu
în pericol, căci dacă Tom Hunter şi tovarăşii săi ar fi
observat că au printre ei un trădător, nu i-ar fi cruţat viaţa.
De altfel, viaţa unui om nu avea nicio valoare pentru aceşti
bandiţi.
Şansa lui Percy Stuart fu că bandiţii îl socoteau
începător, aşa că nu-l luau în atacurile lor. Ei rămânea tot
timpul în lagărul bandei. Când bandiţii se înapoiau în
lagăr, povesteau cu mare lux de amănunte isprăvile
comise. Percy Stuart îi asculta cu groază. Oamenii aceştia
nu se dădeau în lături de la nimic. Exterminarea lor ar fi
adus un imens serviciu populaţiei.
După trecerea acestor opt zile, Percy Stuart avu prilejul
să părăsească pentru câteva ore lagărul, spre a încerca să
se pună în legătură cu şeriful Gregor.
Tom Hunter, având acum încredere în Percy Stuart, îl
trimise să facă unele cumpărături. Şeful bandei îi spuse:
— Wheeler, tu eşti singurul din banda noastră, pe care
nu-l cunoaşte nimeni în această regiune. Ştii că Little Rock
a fost recunoscut şi arestat când l-am trimis în oraş.
Lucrul acesta nu ţi se poate întâmpla ţie.
— Sper că nu, deoarece nu mă cunoaşte nimeni!
— Te poţi duce deci până în satul din apropiere ca să
cumperi proviziile de care avem nevoie. Ia bani cât vrei!
întreabă numai pe fiecare din oameni ce vrea să-i cumperi.
Percy Stuart puse şeaua pe un cal şi plecă. El se
———————————————————————————————— 22 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
îndreptă spre Black City, o mică colonie de plutaşi, situată
la marginea unui râu. Acolo se afla şi o cârciumă, bine
aprovizionată cu alimente.
Pe drum, Percy făcu un mic popas. Descălecă, se lungi în
iarbă şi scrise un bileţel şerifului din Stanton, făcându-i o
comunicare. Apoi, făcu o schiţă exactă a locului unde se
afla lagărul bandiţilor. Şeriful era înştiinţat prin
comunicarea lui Percy ca, peste trei zile, la miezul nopţii,
să vină însoţit de o unitate de poliţişti înarmaţi, până la
intrare în râpa unde se afla lagărul bandiţilor.
Percy închise biletul şi schiţa într-un plic. Apoi, încălecă
din nou, pornind spre Black City. Acolo, făcu mai întâi
cumpărăturile şi apoi luă loc la o masă din restaurant,
chemând la el pe negustor.
— Hei, jupâne, putem să vorbim ceva nestingheriţi?
Cârciumarul se uită nedumerit la străin.
— Da, dar ce vrei de la mine?
— Să duci o scrisoare şerifului Gregor din Stanton.
— Şerifului? Dar ce ai cu el?
— Eu sunt unul din agenţii lui şi trebuie să-i comunic
ceva foarte important. Pot avea însă încredere în d-ta?
— Dă-mi scrisoarea şi să n-ai nicio grijă!
Percy Stuart dădu plicul cârciumarului, iar acesta îl piti
în buzunar. Apoi, întrebă, puţin neîncrezător:
— Nu cumva vrei să mă atragi într-o cursă?
— Nici nu mă gândesc la aşa ceva. Vezi numai ca şeriful
să capete scrisoarea chiar mâine dimineaţă!
Apoi, Percy Stuart îşi luă rămas bun şi plecă liniştit, de
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
La întoarcere, bandiţii îl primiră cu bucurie, căci le
aducea tutun, rachiu şi tot felul de alimente. Hunter lăudă
pe Percy Stuart.
— Sunt mulţumit de tine, căci eşti un băiat vrednic! De
acum, te vom trimite mai des după cumpărături. De te va
întreba cineva cine eşti, să răspunzi că lucrezi în pădurile
din Black Hills.

———————————————————————————————— 23 —
——————————————————————————————————
Mai târziu, Little Rock se adresă lui Percy:
— Cârciumarul n-a vrut cumva să te descoase?
— Nu, nu mi-a pus nicio întrebare suspectă.
În cele trei zile care urmau, Percy trebuia să fie mai
prudent ca oricând, căci s-ar fi putut ca Hunter să aibă
vreun spion în anturajul şerifului. Un eventual spion ar fi
informat pe şeful bandei asupra planului pe care-l punea la
cale şeriful.
În sfârşit, veni noaptea în care banda trebuia să fie
capturată prin surprindere. Bandiţii se culcară mai
devreme în acea seară, întrucât băuseră mult. A doua zi
dimineaţa, intenţionau să atace pe negustorul din Black
City.
Percy Stuart aşteptă până ce adormiră cu toţii. Pe la
orele 12 noaptea, el se sculă şi părăsi grota. Trebuia ca, în
primul rând, să facă inofensiv pe banditul care era de
santinelă la intrarea în râpă. Promisese acest lucru lui
Gregor.
Percy se furişă până în apropierea santinelei. Banditul se
sprijinise de stâncă, ţinând arma în mână. Avea privirile
pierdute în gol şi se părea că nu e prea atent. Dar, simţind
pe Percy Stuart, care se apropiase de el, banditul tresări.
— Ce cauţi aci?
În loc de răspuns, Percy îl apucă de gât cu amândouă
mâinile, doborându-l la pământ. Neputând să se mai apere
şi nici să respire, banditul îşi pierdu pentru câteva clipe
cunoştinţa. Percy Stuart îi puse un căluş în gură şi-l legă
de mâini şi de picioare.
După câteva minute, se auzi un şuierat uşor. Percy
observă câteva siluete, care se apropiau.
— Eu sunt, şeriful Gregor! Am cu mine patruzeci de
oameni!
— Vino cu ei încoace! îi răspunse Percy Stuart.
Poliţiştii coborâră în râpă. Percy Stuart le ordonă să
ocupe mai întâi ieşirea, pentru ca niciunul din bandiţi să
nu poată fugi. Apoi, el conduse pe Gregor şi pe ceilalţi

———————————————————————————————— 24 —
———————————————————— Banditul din Black Hills —
poliţişti până la grotele în care dormeau bandiţii.
Aceştia fură surprinşi în somn, legaţi şi făcuţi inofensivi,
înainte de aş putea da seama de ce se întâmplă cu ei.
Numai câţiva din ei reuşiră să pună mâna pe arme. Dar
rezistenţa nu le ajută la nimic, căci fură doborâţi la pământ
de gloanţele poliţiştilor.
Percy Stuart nu se aşteptase ca lucrurile să se
sfârşească atât de bine. Pe la ora 1 noaptea, când întreaga
bandă era capturată, şeriful strânse mâna lui Percy,
felicitându-l călduros. Dar tânărul american îi răspunse:
— Rămâne aşa după cum ne-am înţeles! Numele meu nu
trebuie amintit în această chestiune!
Fireşte că şerifului îi convenea de minune acest lucru.
Bandiţii fură transportaţi mai întâi la Black City, unde
întreaga populaţie ovaţionă pe poliţişti. Dar după clipele de
entuziasm, locuitorii vrură să se arunce asupra tâlharilor,
spre a-i linşa. Numai cu mare greutate, bandiţii fură
salvaţi. La Stanton, furia mulţimii fu la fel.
Percy Stuart se întoarse grabnic la New-York. Nimeni nu
aflase rolul pe care-l jucase în capturarea bandei lui Tom
Hunter. Clubul Excentric ştia însă că Percy Stuart s-a
achitat perfect de cea de a 89-a însărcinare.
Cum mai toţi bandiţii comiseseră nenumărate crime şi
jafuri, fură condamnaţi la moarte. După trei luni, şeriful
Gregor fu chemat la St. Louis şi însărcinat cu conducerea
poliţiei de acolo.
Citind ştirea avansării şerifului, Percy Stuart nu-şi putu
reţine un zâmbet Dar nu avu prea mult timp să se
gândească la norocul poliţistului, căci primi din partea
clubului Excentric

Cea de a 90-a însărcinare.

«Misionarul spaniol Bartolomeus trăieşte de ani de


zile la staţia misionară Bolobo din Congo. El şi-a luat
greaua sarcină de a converti la creştinism tribul de

———————————————————————————————— 25 —
——————————————————————————————————
sălbatici Baianzi, şi de a-i dezvăţa de canibalism. De
câteva luni însă, nu mai sosesc rapoartele regulate, pe
care le trimitea înainte acest misionar spaniol. Sunt
bănuieli că a căzut victima canibalilor. Percy Stuart e
însărcinat să afle ce s-a întâmplat cu misionarul spaniol
şi, dacă mai e posibil, să-l salveze.«
«Excentric Club«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 26 —
——————————————————————————————————

INSULA FERICITILOR

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 115

— 2 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —

CUPRINS

Prefaţă.......................................................................................................4
I. Bolnavul misterios.................................................................................6
II. Debarcarea..........................................................................................11
III. Solatus şi Cyra..................................................................................13
IV. Mireasa mării....................................................................................17

———————————————————————————————— 3 —
——————————————————————————————————

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca membru în
renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta, deoarece
statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu pot fi primiţi decât 197
de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate mijloacele,
să îngreuneze primirea tânărului american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului, obţinu
să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu membri
clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea încercare forţa
fizică şi spirituală a lui Percy energia sa, precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului o scrisoare care conţinea prima problemă.
Imediat după rezolvarea primei însărcinări, i se înmână o altă scrisoare
conţinând cea de-a doua misiune.
…………………………………………………………………………..
S-au succedat apoi alte însărcinări. Iat-o pe cea de-a 115-a:

»Percy Stuart e însărcinat să descopere pe savantul Gusta Mehring,


care a dispărut în regiunea de pe malurile fluviului Sambesi.«

— 4 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —

———————————————————————————————— 5 —
——————————————————————————————————

I. Bolnavul misterios

Într-unul din cele mai mari spitale din Sidney zăcea un bolnav ciudat.
Medicii îşi frământau mintea să găsească numele bolii de caro suferă,
dar niciunul din oamenii aceştia, cari-şi pricepeau meseria, nu-i dăduse
de hac. Vedeau cu toţii că starea bolnavului e foarte gravă, lucru pe care-
l arăta temperatura foarte urcată.
Diagnoza lor «friguri galbene«, se dovedise falsă în urma analizei
sângelui. Nici măcar renumitul profesor Robertson, modicul-şef al
spitalului, care se interesa în mod special de cazul acesta, nu-şi putea da
seama de caracterul bolii.
Pe bolnav îl chema Oven Marwell. Era marinar de meserie şi avea 28
ani. Cu opt săptămâni înainte, când intrase în spital, era un băiat frumos
şi voinic, pe care medicii ar fi vrut cu dragă inimă să-l scape.
Cu puţin înainte, călătorea pe un vapor care naufragiase în drumul de
la Sidney spre insulele Gilbert. După spusele lui, ar fi ajuns pe o insulă
al cărei nume nu-l ştia nimeni. Marinarul pretindea că e «insula
Fericirii«. Dar membrii societăţii geografice din Sidney, întrebaţi de
direcţia spitalului, dădeau din umeri, spunând că nu există.
Oven Marwell nu ştia să spună unde e situată. Povestea numai că
fugise cu greu de-acolo, căci insularii nu voiau să-l lase să plece.
În accesele de friguri care-l scuturau foarte des, marinarul povestea
lucruri ciudate. Credea că este încă în insula aceea, pe care o descria în
culori admirabile. Se visa odihnindu-se în câmpii înflorite, sau hoinărind
prin păduri umbroase, mâncând fructe scumpe sau fiind în tovărăşia
femeilor frumoase.
Ziarele s-au ocupat mult de cazul acesta, consacrând pagini întregi
bolnavului misterios de la spitalul din Sidney. S-a pus şi întrebarea, dacă
«insula Fericirii« există sau nu. De cele mai multe ori, răspunsul era
negativ.

— 6 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —
Aşa stăteau lucrurile când, într-o bună zi, i se anunţă profesorului
Robertson vizita unui domn anume Percy Stuart. Acesta fu primit
imediat.
— Am onoarea să vorbesc cu renumitul sportsman Percy Stuart, din
New-York, care a dus la bun sfârşit atâtea însărcinări date de clubul
Excentric? Cu ce vă pot servi?
— Amabilitatea dv., domnule profesor, îmi dă curaj să vă
mărturisesc, fără ocoluri, rugămintea care mă aduce aici. Am venit
special pentru marinarul Oven Marwell.
— Ah, bolnavul misterios! Mi-e teamă că, pentru cazul lui, toată
ştiinţa noastră o zadarnică.
— Starea lui e atât de gravă?
— E o minune că mai trăieşte încă. Organele interne sunt complet
distruse.
Percy Stuart rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse:
— Aş vrea să-l văd pe bolnav, şi să vorbesc cu el.
— Îl puteţi vedea, dar va fi greu să scoateţi un cuvânt de la el. De
două săptămâni n-a mai spus o vorbă. Doar în accesele de friguri,
vorbeşte fără rost.
În clipa asta, un intern intră în birou.
— Domnule profesor, bolnavul Oven Marwell a fost cuprins de un
puternic acces de friguri.
După plecarea internului, profesorul se adresă lui Percy Stuart:
— Aveţi noroc. Îl veţi putea vedea pe acest bolnav ciudat trăind într-o
lume bizară, vorbind despre lucruri necunoscute, care par stranii, ieşind
din gura unui simplu marinar.
Percy Stuart asculta cu atenţie.
— Daţi-mi voie să fac o observaţie, domnule profesor. Marinarul
acesta — fie că vorbeşte în stare lucidă sau în friguri — nu poate pomeni
decât despre lucruri pe care le-a văzut într-adevăr. Tocmai despre asta aş
vrea şi eu să mă conving. Dacă, vreţi să fiţi aşa de bun, să mă conduceţi
la el.
Peste câteva minute, Percy Stuart intra în camera în care zăcea de opt
săptămâni Oven Marwell. Din băiatul voinic de odinioară nu mai
rămăsese decât o ruină de om, cu pielea galbenă, cu ochii înfundaţi în
orbite, care-şi mişca neliniştit mâinile pe cearşaf, scuturat de friguri. De

———————————————————————————————— 7 —
——————————————————————————————————
pe buzele lui ieşeau cuvinte întretăiate:
— Nu pot să mai rămân, nu pot. Ce vreţi — Să mă culcaţi pe un pat
de flori? Să-mi împletiţi cunune? Nu, nu! Nu mai vreau. Am să mă arunc
de pe stânci!
Bolnavul căzu în perne cu un ţipăt ascuţit..
Profesorul Robertson se apropia de pat şi făcu bolnavului o injecţie,
care-l linişti imediat.
Marwell dormită un sfert de oră, apoi deschise ochii. Percy Stuart îşi
dădu îndată seama că privirea marinarului era mai limpede şi mai
liniştită. Se sfătui în şoaptă cu medicul:
— Domnule profesor, pot încerca să-i vorbesc acum?
— N-am nimic împotrivă.
— Dar aş vrea să rămân între patru ochi cu bolnavul.
— Noi ieşim atunci pe sală. Vă doresc succes, dar nu cred să scoateţi
ceva de la el.
Profesorul şi internii ieşiră din cameră. Percy Stuart îşi trase un scaun
lângă pat şi vorbi încet bolnavului:
— Oven Marwell, mă auzi?
Marinarul nu făcu nici o mişcare.
— Oven Marwell, vrei să iei taina în groapă cu d-ta? Gândeşte-te că
ceea ce ai păţit d-ta se poate întâmpla şi altora, mie chiar.
Omul continua să tacă.
— Sunt hotărât să caut «insula Fericirii«. Vreau să cunosc ţara tainică
în care ai trăit o bucată de vreme şi asupra căreia nu vrei să dai nicio
lămurire. Te asigur că nu fac asta din curiozitate, ci din dorinţa de a
aduce un serviciu omenirii.
De data asta, bolnavul ridică puţin capul, şi întrebă cu voce obosită:
— Vrei să mori şi d-ta? Sau nu mai vrei să trăieşti printre oameni?
Nu vreau să mor, dar aş fi gata s-o fac, dacă trebuie. Îmi cunoşti
intenţiile şi mi-ai putea da o mică îndrumare. Te rog din totul sufletul,
foloseşte puţinele ore care ţi-au mai rămas poate, şi dezvăluie-mi taina
pe care nu trebuie s-o iei cu d-ta în mormânt.
O sclipire de lumină se aprinse în ochii bolnavului.
— Hai, întreabă! Am să-ţi răspund.
— Unde e situată «insula Fericirii«?
— Cred că face parte din grupul insulei Gilbert.

— 8 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —
— Şi cum ai ajuns până acolo?
— Am înotat la mal.
— Insula e locuită?
— Trăieşte acolo un neam ciudat de oamenii.
— Îşi zic pe bună-dreptate «fericiţi«?
— Sunt într-adevăr fericiţi, din păcate însă prea fericiţi.
— Cum adică? Poate fi un om «prea« fericit!
— Sigur că da, şi asta îl face nefericit. D-ta te-ai simţi bine sub razele
unui soare veşnic, printre pomi mereu înfloriţi? Nu, noi oamenii avem
nevoie de schimbare, care să ne călească.
— Înţeleg. Spune mai departe, oamenii aceştia sunt prietenoşi cu
străinii?
— Dar, dar…
— Ce?
— Numai până la clipa, când străinul vrea să plece de la ei. Atunci
devin duşmanii aceluia, care e fusese prieten.
— Îl ameninţă?
— Îl omoară. Şi pe mine m-au omorât. Modicii nu mai mă pot
vindeca, căci nu ştiu ce am. Dar eu ştiu. Insularii mi-au dat să beau o
otravă, care-mi curge acum în vine.
— Te-au otrăvit? Aşadar, locuitorii acestei insule ciudate nu vor ca
vestea fericirii lor să se răspândească în lume, şi atunci otrăvesc pe cei
care vor să părăsească insula. Dar otrava nu trebuie să fi fost prea
puternică, altfel ai fi murit pe loc.
— Ba da, foarte puternică. Dar n-am gustat decât câteva picături, apoi
am fugit. M-am aruncat în mare şi am înotat, până m-a găsit un vapor.
Dacă aş fi băut tot paharul, aş fi murit pe loc.
Marinarul căzu înapoi în perne. Răsuflarea lui deveni tot mai înceată,
şi expresia i se schimbă complet. Percy Stuart se aplecă peste el.
— Oven Marwell, nu trebuie să mori. Încă nu m-ai spus totul. Trebuie
să-mi mai spui…
Dar tăcu, căci îşi dădu seama că vorbeşte unui mort. Percy se duse la
uşa şi-l chema pe profesor.
— Dumnezeu să-l ierte! A scăpat de chinuri. Nu-i aşa, că nu v-a spus
nimic?
— Din contra, mi-a spus multe. Tot ceea ce ştia despre insulă.

———————————————————————————————— 9 —
——————————————————————————————————
— Foarte interesant. Veţi face acum declaraţii presei?
— Nici nu mă gândesc. L-am întrebat pe muribund numai pentru
mine.
Profesorul tresări.
— Pentru d-tră? Doar nu vă trece prin gând…
— Să caut «insula Fericirii«. Da, domnule profesor, mi-am făcut toate
pregătirile de plecare. Nu-mi lipseau decât ceva detalii, pe care le-am
luat de la Marwell. Voi vedea acum şi eu cum arată insula Fericirii.

— 10 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —

II. Debarcarea

Vaporul «Atlantic« parcursese distanţa Sidney — Insulele Gilbert în


timp scurt.
Căpitanul stătea la prora vasului, privind cu ocheanul linia ştearsă a
grupului de stânci care înconjura insulele. Percy Stuart era lângă el.
Tânărul american se îmbarcase pe vaporul «Atlantic«, ca să ajungă la
soluţionarea noii lui însărcinări. Voia să găsească «insula Fericirii«
despre care pomenise marinarul Oven Marwell. Se împrietenise cu
căpitanul vaporului, căruia îi destăinuise intenţiile sale.
Bătrânul lup de mare clătină capul, îngrijorat:
— Astea-s aiureli. Cunosc perfect insulele Gilbert şi ştiu că nu-i
niciuna care să poarte numele de «insula Fericirii«.
— Nu mă îndoiesc. Trebuie să recunoşti, totuşi, că în grupul acesta
sunt câteva insuliţe care trec drept, nelocuite. Una dintre ele trebuie să
fie «insula Fericirii«.
— Bine, dar acestea nu sunt locuibile! Sunt toate vulcanice, şi niciun
om cu minte în cap nu s-ar gândi să se stabilească acolo. Dar dacă vrei să
te duci la dracu, eu nu te pot împiedica. Dacă-ţi găseşti faimoasa insulă
nelocuită, vei fi nevoit să duci o bucată de vreme o viaţă singuratecă. La
înapoiere trec pe-aici, şi atunci te pot lua pe bord.
— Ţi-aş fi foarte recunoscător. Te rog numai să nu trimiţi după mine
pe insulă. Când te înapoiezi, peste patru săptămâni, dă-mi un semnal şi
trimite o barcă în întâmpinarea mea. Eu am s-o ajung înot.
Cârmaciul primise ordin să se apropie cât mai mult de insulele
Gilbert. Cu toate astea, nu se zărea ţărmul, căci era ascuns după o
cingătoare înaltă de stânci.
Se însera. Noaptea veni repede. Vaporul îşi încetinise mersul. Aceasta
era dorinţa lui Percy Stuart, care voia să-şi înceapă aventuroasa

———————————————————————————————— 11 —
——————————————————————————————————
debarcare sub protecţia întunericului.
Îşi îmbrăcă în cabină o uni formă simplă marinar. Nu-şi luă bani, căci
îşi spunea că nu va avea ce face cu ei pe insula asta ciudată. Se înarma
însă cu revolver, gloanţele necesare şi un cuţit de buzunar.
Aşa echipat intră în cabina căpitanului.
— Căpitane, eu plec. Vino cu mine pe punte, ca să-mi dai o mână de
ajutor.
— Aşadar, nu vrei să mă asculţi? Vâră-ţi minţile în cap şi rămâi aici.
Ai putea să plăteşti cu viaţa aventura astă nebunească.
— Ştii cum stau lucrurile, şi că nu pot rămâne. Afară de asta, sper că-
mi vei păstra taina.
— Asta se-nţelege de la sine. Am expediat până şi garda, ca să nu te
vadă plecând.
Se urcară amândoi pe punte. O barcă uşoară fu lăsată pe valuri.
Căpitanul întinse tânărului mâna:
— Rămâi cu bine!
— Îţi mulţumesc pentru concursul pe care l-ai dat. Da revedere!
Căpitanul rămase pe punte, urmărind cu privirea barca ce-l ducea pe
Percy Stuart spre necunoscut. Întunericul îl înghiţi curând. Bătrânul lup
de mare se înapoia în cabină, suspinând:
— Păcat de bietul băiat!
În vremea asta, Percy Stuart lupta cu valurile, care deveneau tot mai
vijelioase cu cât se apropia de ţărm. În cele din urmă renunţă la vâsle şi
se lăsă târât de curent, până începu să se lumineze de ziuă.
În zori, se stârni dinspre nord-vest un vânt puternic, care se schimbă
curând în furtună. Situaţia tânărului american devenise gravă. Nici nu
era de gândit să pună mâna pe vâsle, aşa că se lăsă în voia mării.
Devenise o jucărie a valurilor înfuriate. Barca se umplu curând cu
apă. Ud până la piele, muncea din răsputeri ca s-o golească.
Deodată, ajunse pe creasta unui val. Barca se învârti pe loc, apoi se
rostogoli în adâncime.
Asta a fost salvarea lui Percy. Tânărul fu azvârlit pe nisipul unui ţărm,
atât de frumos, cum nu mai văzuse în viata lui altul.

— 12 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —

III. Solatus şi Cyra

Era «insula Fericirii«. Percy Stuart izbutise s-o găsească.


Ori încotro îşi arunca ochii, nu vedea decât păduri şi grădini, grădini
atât de minunate, cum numai în basme se pomenesc. Colibe singuratice,
care se zăreau ascunse în bogăţia de verdeaţă, ofereau un tablou idilic.
Păsărele şi fluturi, în culorile vii ale nestematelor, zburau din floare îi
floare.
Percy Stuart se uită în jurul său cu o privire satisfăcută. Da, ţara asta
ca din poveşti trebuie şi fie «insula Fericirii«.
Din toate părţile începură dintr-odată să vină oameni spre el. Nişte
oameni cu înfăţişare blândă, cu pielea feţii închisă, dar nu neagră, de
statură mândră, îmbrăcaţi în vestminte uşoare, în culori vii.
Parcau foarte agitaţi. De fapt, erau miraţi de apariţia străinului, căci
îşi ştiau insula bine apărată de o cingătoare de stânci înalte.
Un bătrân cu barbă lungă, albă, se apropie de Percy şi-i întinse
amândouă mâinile, întrebându-l cine e.
— Un naufragiat, pe care valurile mării l-au aruncat pe ţărmul acesta.
Uite barca mea acolo pe mal.
Bătrânul îl măsură din cap până-n picioare, gânditor.
— Un naufragiat… Fii bine venit printre noi, deşi ai trăit într-o lume,
pe care o dispreţuim. Căci cunoaştem pasiunile, răutăţile şi falsitatea
voastră. Acum trebuie să dai dovadă de forţă, pentru a te obişnui cu
obiceiurile noastre, încercând să devii alt om. Ştii unde te afli?
Percy Stuart se feri să se trădeze, aşa încât clătină capul, în semn că
nu. Bătrânul îi explică:
— Eşti pe «insula Fericirii«.
— N-am mai auzit numele acesta.
— Aşa se şi cuvine. Nimeni nu trebuie să afle despre existenta ţării
noastre. Oamenii ne-ar aduce nenoroc, şi atunci insula nu şi-ar mai purta

———————————————————————————————— 13 —
——————————————————————————————————
numere pe drept. Barca asta, cu care ai venit pe ţărmul nostru, va fi
distrusă. Cine-a pus piciorul pe insula noastră, nu trebuie s-o mai
părăsească.
La cuvintele acestea, zece insulari se repeziră la barcă şi, înainte ca
Percy Stuart să-i poată împiedica, o făcură praf. Tânărul american
rămase liniştit. Socotea că va găsi el mijlocul să poată părăsi insula.
Dar bătrânul părea a-i fi cetit gândurile, căci zise:
— Nu crede că vei avea prilejul să fugi. Afară de asta, trebuie să-ţi
mărturisesc cinstit că, la cea mai mică încercare de fugă, te vom ucide.
— Dar cine vă spune că vreau să plec de pe insulă? Sper să fiu şi eu
fericit aici, şi să aflu că insula îşi poartă numele pe bună dreptate.
— Vei fi fericit, dacă ai predispoziţii la asta. Fericirea nu e nimic
altceva decât mulţumire, arta de a te simţi fericit, oriunde te îndreaptă
paşii Dumnezeirii. Dar vino! Trebuie să ne cunoşti, pe noi şi insula
noastră, şi atunci vei pricepe de ce n-am schimba ţinutul acesta cu orice
alt loc de pe fata pământului.
Casele de pe insulă, construite din piatră albă, de calitatea marmorei,
erau clădite în stil grec şi aşezate la mari distanţe una de alta. Fiecare era
înconjurată de o grădină mare, minunat îngrijită.
Bătrânul îi explică lui Percy Stuart.
— Singurătatea este izvorul păcii. Dacă oamenii nu vor să se certe
unii cu alţi, trebuie să păstreze distanţele. Fiecare familie trăieşte aici
numai pentru ea. Nu ne adunăm decât pentru jocuri nevinovate sau
consfătuiri de interes general. La noi nu există certuri, vrajbă sau crime.
— Atunci sunteţi într-adevăr fericiţi. Te rog numai să-mi răspunzi la
o întrebare: credeţi în Dumnezeu?
— Ne închinăm Soarelui, pentru că ne aduce ziua, încălzeşte marea,
înfloreşte florile şi ne binecuvântează ţinutul,
— Aveţi aici temple?
— Ce să facem cu ele? Nu este oare toată insula noastră templul
Dumnezeirii? Ne rugăm pe lacul acesta. Zeul nostru luceşte deasupra
noastră şi razele lui ne sărută creştetele.
Între timp, ajunseseră în fata unei căsuţe de marmora albă. Bătrânul
se opri:
— Iată-ne sosiţi la destinaţie. Înainte de a trece pragul locuinţei mele,
află că mă numesc Solatus.

— 14 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —
Străbătură un coridor de stâlpi, apoi bătrânul deschise o uşă. Acolo
găsiră o fată de cincisprezece ani, un copil aproape. Percy Stuart rămase
înlemnit în faţa unei frumuseţi atât de desăvârşite. Cyra — care era
nepoata bătrânului — îl întâmpină pe străin cu zâmbetul pe buze, şi-i
întinse mâna.
Bătrânul o mângâia pe păr:
— Îţi aduc un musafir, Cyra. Masa e gata?
— Da, bunicule.
— Să mâncăm atunci, străinule. Dar mai întâi trebuie să-mi spui cum
te cheamă.
— Percy.
— E de-ajuns. Aici la noi, fiecare are numai un nume, aceia pe care
şi-l dă singur. Nu poartă nimeni numele părinţilor, căci fiecare e
independent.
Ridică o perdea şi intrară toţi trei în sufragerie. Se aşezară la o masă
împodobită cu flori şi Cyra îi servi. Nu se mâncară decât fructe, de
varietăţi minunate şi foarte săţioase.
Solatus explică:
— Te miră poate că nu avem carne, dar noi nu ucidem. Orice
vieţuitoare are aceleaşi drepturi la viată ca şi noi. O singură dată pe an
ucidem, dar nici atunci nu curge sânge.
Bătrânul tăcu, şi Percy Stuart nu îndrăzni să mai întrebe. Căci
observase că acesta se întristase, îşi lăsase capul pe piept, şi o cută
adâncă i se săpase pe frunte.
După masă, Solatus făcu o plimbare pe insulă, cu Percy Stuart.
Minunăţiile tropicelor se desfăşurau în faţa ochilor străinului, cure nu se
putea minuna îndeajuns de toate bogăţiile pe care la oferise natura
acestor oameni. Începea să priceapă acum de ce oamenii aceştia nu
aspiră deloc la lume, cu bucuriile ei.
— Cum aţi ajuns în insula asta? îl întrebă el pe bătrân.
— Am să-ţi povestesc, căci eşti acum de-ai noştri. Strămoşii noştri
duceau o viaţă aventuroasă pe altă insulă din Oceanul Pacific. Erau
piraţi, şi-şi câştigau viata cu arma în mână. Un tânăr din mijlocul lor,
băiat curat şi fără prihană — ales anume de Dumnezeu — le deschise
ochii asupra netrebniciei vieţii lor.
«Îşi câştigă astfel un grup de oameni, care se declarară gata să

———————————————————————————————— 15 —
——————————————————————————————————
părăsească insula. Şi-au construit o corabie şi, într-o noapte, îşi părăsiră
tovarăşii. Au ajuns astfel aici, unde au găsit cu prisosinţă de toate.
Tânărul acesta era bunicul meu. El a fost preotul insularilor, vestitorul
unei vieţi noi. De-atunci, oameni de-aici trăiesc în cea mai deplină
fericire. Un singur lucru le turbură liniştea.
«Marea nu e totdeauna atât de albastră şi de paşnică cum e azi.
Adesea o bântuită de furtuni; iar alteori, se deschide pământul, şi
vulcanii scuipă foc şi pârjol. De douăzeci de ani însă sunt liniştiţi; căci
am încheiat un pact cu marea.
— Ce înţelegeţi prin asta?
Bătrânul îl privi pe Percy Stuart drept în ochi.
— Nu mi-ai cerut lămuriri, când ţi-am explicat că, odată pe an suntem
nevoiţi să ucidem. Căci odată pe an, îi dăruim mării pe cea mai frumoasă
şi mai curată fecioară. Fata e împodobită cu flori şi e condusă pe stânci
în sunetele unei muzici nupţiale, apoi…
Solatus nu-şi isprăvi fraza. Cuprins de o nelinişte ciudată, rămase cu
ochii pironiţi asupra căsuţei sale, care strălucea în soare, în mijlocul
ciprilor înverziţi.

— 16 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —

IV. Mireasa mării

Trecuseră patru săptămâni de la îmbarcarea lui Percy Stuart în «insula


Fericirii«, şi zilele se scurseseră pentru el ca un vis frumos.
Într-o zi, se deşteptă în sunet de flaut. Oamenii alergau din toate
părţile. Percy Stuart se întrebă tocmai ce-ar putea să însemne asta, oftând
se pomeni cu Solatus la el în cameră.
Bătrânul era îmbrăcat într-o haină de sărbătoare din postav albastru.
În mâna dreaptă ţinea un toiag, iar capul îi era încununat cu flori. Ochii îi
erau însă tulburi, şi glasul îi tremura.
— Prietene, spuse el, a sosit ziua cea mare, ziua în care sorţii trebuie
să decidă cine va fi mireasa mării. Fecioarele s-au adunat cu toatele.
Cyra e printre ele. Vino la serbare.
Percy Stuart îl însoţi pe bătrân până la locul unde era adunată
mulţimea, în haine de sărbătoare. Pe toate fetele se putea citi
îngrijorarea. Solatus urcă treptele unui altar înalt, împodobit cu verdeaţă
şi flori, de unde vorbi insularilor despre însemnătatea zilei.
Când Percy Stuart îşi aruncă ochii asupra mulţimii, îşi dădu seama că
oamenii aceştia nu erau fericiţi. Soarta le cerea o jertfă grea. Se
pretindeau fericiţi, erau fericiţi în felul lor, dar asupra lor apăsa povara
unei superstiţii întunecate.
Fără să vrea, la gândul că o fată nevinovată va fi sacrificată aici,
Percy Stuart duse mâna la buzunarul în care-şi ţinea revolverul. Atâta
vreme cât mai avea o armă la el — pe care n-o aruncase în mare, cu toate
stăruinţele bătrânului — nu va suferi asta.
Solatus îşi terminase predica. În locul lui veniră patru tineri, ducând o
urnă de argint în care se aflau sorţii. Toţi priveau încordaţi la urnă, chiar
şi fetele. Fiecare din ele scoase un bilet. Apoi, un bărbat cu un toiag de

———————————————————————————————— 17 —
——————————————————————————————————
aur trecu de la una la alta, examinând sorţii. Şi de cute ori îl arunca
înapoi în urna de argint, îi răspundea un suspin de uşurare, scos de pe
buzele fetei.
Ajunsese acum în fata Cyrei, şi îi desfăcu biletul. Percy Stuart auzi un
geamăt. Solatus înlemnise. Omul cu toiagul de aur tresări. Privirile lui le
căutară pe acelea ale bătrânului Solatus, apoi ridică toiagul. Mulţimea
căzu în genunchi. Se auziră din nou sunetele muzicii, apoi un tânăr
strigă:
— Cyra, nepoata lui Solatus, e mireasa mării.
Bătrânul se clătină, încât Percy Stuart fu nevoit să-l sprijine.
— Am presimţit asta, şopti el, cu buzele tremurânde.
Cyra însă, fu înconjurată de prieteni. Cu toţii o sărutau şi o
împodobeau cu flori. Omul cu toiagul de aur făcu un semn, şi doi tineri o
conduseră pe mireasa mării în casa sacrificiului, unde trebuiau s-o
păzească până la apusul soarelui. Abia seara se împlinea jertfa.
Percy Stuart îl duse pe Solatus acasă. Bătrânul era zdrobit. Târziu de
tot, izbuti să se mai liniştească. Îi întinse străinului mâna.
— Fiule, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci pentru mine. Îţi dai tu
seama de durerea mea? Cyra era bucuria vieţii mele, singura făptură care
mi-era dragă. Acum o pierd pentru totdeauna.
Bătrânului îi clănţăneau dinţii. Percy Stuart întreba deodată:
— Jertfa asta e neapărat necesară? Nu vreţi să rupeţi odată cu
obiceiurile acestea barbare? Sunteţi dar oameni înţelepţi, cum puteţi
crede că marea vă cruţă, dacă-i oferiţi o jertfă omenească? Vreau s-o
salvez pe Cyra. Înţelepciunea ta îmi va da o mână de ajutor.
În ochii bătrânului se aprinse o licărire de speranţă.
— Vrei să te sacrifici pentru ea? Cunoşti stâncile de pe care trebuie s-
o arunce? Dacă sări în mare la momentul potrivit, o poţi salva.
— Am s-o fac. Dar nu vom putea trece prin cingătoarea de stânci din
jurul insulei.
— Ba da, există o trecătoare. Rămân doar rechinii.
— Nu mi-e teamă de ei. Îţi făgăduiesc s-o scap pe Cyra, sau să mor
odată cu ea.
Seara, Cyra fu condusă, cu ochii legaţi, spre stânca de pe care urma să
fie rostogolită în mare. Percy Stuart, privind la mulţimea căzută în
genunchi, socoti că a sosit momentul să intre în acţiune.

— 18 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —
Era sigur că va găsi trecătoarea dintre stânci. Bătrânul îi descrisese
exact locul. Fireşte, trebuia să se gândească şi la rechinii pe care i-ar găsi
în drum. Dar, după cum îi spusese şi bătrânului, nu se temea de ei. Şi
chiar dacă i-ar fi fost frică, tot ar fi încercat totul, ca s-o scape pe fată şi
să-şi recâştigase libertatea.
Dintr-o săritură fu lângă Cyra, dar omul cu toiagul de aur vru să-l dea
în lături.
— Ce vrei! Nu ştii că nu e voie să te apropii de stâncile acestea!
Tânărul american îl privi pe om cu ochii aprinşi de curaj, şi răspunse
mândru:
— Ştiu.
— Îndrăzneşti totuşi să calci legea? Întoarce-te înapoi la locul tău şi
nu turbura slujba sacrificiului! Ai înţeles?
— Şi dacă nu vreau?
— Atunci te va ajunge mânia tuturor celor adunaţi aici, şi zeul care-şi
aşteaptă victima se va răzbuna pe străin de fiece clipă de întârziere.
Între timp, Percy Stuart ajunsese până la fată şi o apucase de mână.
Sosise acum clipa hotărâtoare.
— N-am să plec. Voi izbuti să vă conving să amânaţi sacrificiul.
— Ce înseamnă asta?
Dar Percy Stuart nu mai răspunse. O cuprinse pe Cyra cu amândouă
mâinile, o aruncă în mare, apoi sări şi el după ea.
Se lăsă afund, o prinse pe fată şi o trase după el spre trecătoare. Găsi
deschizătura de care-i vorbise Solatus şi se credea salvat, când se pomeni
dintr-odată cu un rechin lângă el.
Ca un fulger se repezi spre ei, şi-i smulse fata din braţe. Apa vâjâi în
jurul lor. Cyra dispăruse. Marea n-a vrut să renunţe la prada ei. Orbit de
furie, Percy Stuart scoase cuţitul, cu care spintecă rechinul. Peştele se
scufundă încet, înroşind apa din juru-i cu sângele lui.
Cinci ore se învârti îndrăzneţul american aproape pe loc, până să
găsească drumul cel bun. În zori de zi, se pomeni în apropierea unui
vapor. Căpitanul «Atlantic«-ului îşi ţinuse cuvântul, scăpându-l în ultima
clipă.
La început, Percy Stuart nu pomeni nimic despre aventurile sale. Abia
după ce ajunse în Sidney, anunţa clubului Excentric că trăise patru
săptămâni pe «insula Fericirii«. S-au făcut diferite expediţii, care să

———————————————————————————————— 19 —
——————————————————————————————————
studieze insula, dar n-au mai găsit-o.
Cercetările întreprinse au dat la iveala că existase de curând o insulă
în regiunea indicată Percy Stuart, dar fusese distrusă de vulcani, şi
scufundată în mare. Nu rămăsese din ea decât, cingătoarea de stâncă,
extrem de periculoasă pentru navigatori.
Astfel izbuti Percy Stuart să se achite şi de însărcinarea asta. Şi primi
la Sidney

— 20 ————————————————————————————————
———————————————————————— Insula Fericiţilor —

Cea de-a 116-a însărcinare.

«În Kimberley s-a descoperit un diamant de o mărime şi


frumuseţe neobişnuită. A dispărut însă în mod misterios — chiar în
noaptea după ce fusese găsit — din safe-ul societăţii miniere.
Percy Stuart e însărcinat ca, în patru săptămâni, să-l aducă
înapoi sau cel puţin să spună exact unde se află.«

«Excentric Club«

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 21 —
——————————————————————————————————

— 22 ————————————————————————————————
——————————————————————————————————

SPAIMA CONGO-ULUI

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 120

— 2 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —

CUPRINS

Prefaţă.......................................................................................................4
I. În pădurile Africii..................................................................................6
II. Atacul nocturn....................................................................................10
III. Salvatorul neaşteptat.........................................................................14
IV. Răzbunarea lui Percy Stuart..............................................................19

———————————————————————————————— 3 —
——————————————————————————————————

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca membru în
renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta, deoarece
statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu pot fi primiţi decât 197
de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate mijloacele,
să îngreuneze primirea tânărului american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului, obţinu
să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu membrii
clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea încercare forţa
fizică şi spirituală a lui Percy energia sa, precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care conţinea prima
problemă. Imediat după rezolvarea primei însărcinări, i se înmâna o altă
scrisoare conţinând cea de-a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a 120-a:

«Regiunea din partea de sus a fluviului Congo e terorizată de


Uvanku, şeful negrilor. Percy Stuart e însărcinat să facă inofensiv pe
acest Uvanku, supranumit şi „Spaima Congo-ului”«.
«Clubul Excentric«.

— 4 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —

———————————————————————————————— 5 —
——————————————————————————————————

I. În pădurile Africii

De o parte şi alta a fluviului Congo se întind păduri tropicale


nesfârşite. Trunchiurile uriaşe ale copacilor, cu ramurile lor mari şi dese,
formează un acoperiş verde deasupra pământului.
Pretutindeni roiesc tot felul de insecte, iar mii de păsărele zboară din
creangă în creangă, umplând aerul cu ciripitul lor zgomotos. În
apropierea malurilor fluviului, terenul devine ceva mai accident. Din loc
în loc, pădurea e tăiată de coline mici şi văi roditoare.
În mijlocul acestui peisaj sălbatic, Percy Stuart îşi instalase lagărul
expediţiei, cu care pornise în vederea soluţionării celei de a 120-a
însărcinări din partea clubului «Excentric«.
Tânărului american nu-i fusese prea greu să-şi recruteze oamenii de
care avea nevoie, ca să-l însoţească în interiorul Africii. În călătoriile
sale anterioare prin ţinuturi neexplorate, învăţase să-şi aleagă însoţitori
potriviţi.
Şi de astă dată, Percy Stuart îşi găsise un tovarăş de drum, care să-i
fie de mare folos. Acesta se numea Kurt Hermann, un fost ofiţer german.
El se asociase lui Percy Stuart din dorinţă de a cunoaşte tainele junglei
africane.
Kurt Hermann era un tânăr blond, de statură înaltă şi cu un corp oţelit
şi bine făcut. El acceptase bucuros propunerea lui Percy Stuart de a
străbate împreună regiunea Congo-ului. Tânărul german fusese de mare
ajutor lui Percy Stuart în privinţa pregătirii expediţiei. Angajaseră
împreună vreo douăzeci de europeni şi 60 de indigeni.
Grupul acesta, destul de numeros, îşi instalase tabăra într-un luminiş
strâmt din interiorul pădurii. Cu opt zile în urmă, trecuseră prin ultimul
sat de colonişti albi, situată pe malul fluviului Congo. De opt zile,
expediţia nu mai întâlnise niciun picior de om în drumul ei. Tabăra de
acum era instalată într-o regiune periculoasă.

— 6 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —
În cortul lor, Percy Stuart şi Hermann studiau atent o hartă a regiunii.
— Am şi ajuns pe teritoriul negrilor din tribul Bangala, spuse
Hermann. E o adevărată minune, că n-am întâlnit până acum niciun
sălbatic!
— Asta nu va întârzia să se întâmple, răspunse Percy Stuart. Fii
liniştit, dragul meu! Uvanku, şeful tribului, va profita de prima ocazie,
ca să ne atace.
— Aş dori-o din suflet! Sălbatecul acesta, setos de sânge, îşi va primi
pedeapsa pe care o merită!
— Eşti prea sigur de victorie! observă Percy Stuart.
— De ce nu! Mă aflu doar împreună cu renumitul Percy Stuart. Cred
că nu ne va fi prea greu să înfrângem pe sălbatici. Avem doar arme de
foc excelente.
— Totuşi, nu trebuie să uiţi că Uvanku dispune de un mare număr de
războinici, toţi voinici şi îndrăzneţi. Negri din tribul Bangala sunt temuţi
în toată regiunea, de când se află sub conducerea lui Uvanku.
Nu-ţi aminteşti ce ne-au povestit coloniştii belgienii, acum opt zile, în
colonia Sondala? Acest Uvanku îşi merită numele de «Spaima Congo-
ului«. Până acum, a distrus cinci sate de colonişti belgieni şi niciunul din
ei n-a putut scăpa cu viaţă.
Uvanku e de o cruzime înfiorătoare. A măcelărit bărbaţi, femei şi
copii. Nu cruţă pe niciun om de culoare albă. De altfel, el e un despot
nemilos şi faţă de proprii lui supuşi.
— Cu toate acestea mi-ar face plăcere să fac cunoştinţa lui Uvanku!
răspunse Herman.
Percy Stuart zâmbi.
— Ai răbdare! Vei avea ocazia să-ţi dovedeşti curajul şi energia. În ce
mă priveşte, nu mă îndoiesc de calităţile d-tale, căci le-ai dovedit şi până
acum, înfruntând atâtea greutăţi în drumul nostru.
Cei doi tineri se ridicară, căci intră un negru, care-i anunţă că masa e
gata.
Hermann era singurul care lua masa împreună cu Percy Stuart.
Ceilalţi însoţitori albi erau simpli aventurieri, angajaţi cu plată pentru
această expediţie periculoasă.
Cu Hermann însă, tânărul american se împrietenise de la început. În
timpul mesei, ei continuară discuţia asupra expediţiei lor şi asupra

———————————————————————————————— 7 —
——————————————————————————————————
şanselor pe care le avea Percy Stuart de a se achita de însărcinarea
primită.
Senatorul negru le servise tocmai o friptură de raţă. Dar în momentul
în care Percy Stuart vru să ducă la gură prima îmbucătură, se auziră
focuri de armă în imediata apropiere a taberei.
Apoi, izbucniră ţipete de spaimă. Înainte ca cei doi tineri să-şi fi
revenit din prima buimăceală, perdeaua cortului fu trasă la o parte şi un
tânăr european intră.
— Suntem atacaţi! exclamă el.
— Repede, Behrens; împarte arme tuturor oamenilor noştri! ordonă
Percy Stuart. Negrii au pătruns chiar în tabără?
— Nu, dar mi se pare că au încercuit tabăra. Santinelele noastre au
tras focuri de armă asupra lor.
— Atunci ne putem încă apăra. Grăbeşte-te şi împarte armele!
Behrens, tot german de origine, era unul dintre însoţitorii de încredere
ai lui Percy Stuart. El părăsi cortul şi ordonă hamalilor să deschidă lăzile
cu arme şi muniţii.
De obicei, numai cei douăzeci de europeni erau înarmaţi. Negrii din
expediţie nu primiseră încă arme, deoarece Percy Stuart nu avea
încredere în ei. El nu se temea de o eventuală revoltă a acestor negri, dar
se putea aştepta să fie părăsit de ei, când se vor vedea cu preţioasele
arme de foc în mană.
Cei douăzeci de europeni înarmaţi reuşiră de la început să opună o
dârză rezistenţă atacurilor. Albii erau bine adăpostiţi şi trăgeau din plin
asupra negrilor, pe care-i zăreau printre copaci.
Focurile de armă intimidară pe atacatori. Uvanku şi oamenii săi se
văzură nevoiţi să bată în retragere, împuşcăturile încetară. Câteva minute
mai târziu, nu se zări niciun duşman.
Percy Stuart luă apoi măsuri ca negrii săi să fie încadraţi de europeni:
câte trei negri între doi albi.
— Supravegheaţi bine pe aceşti negri! ordona Percy Stuart albilor.
Negrii sunt, din firea lor, laşi şi fricoşi.
Şi, într-adevăr, negrii lui Percy erau foarte speriaţi. Auziseră prea
multe grozăvii despre Uvanku, «Spaima Congo-ului«. Numai plata bună,
promisă de Percy Stuart, îi determinase să-l însoţească în expediţie.
Acum însă, când primejdia era atât de aproape, negri îşi pierduseră

— 8 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —
curajul. Mulţi din ei credeau că se vor putea salva, făcând ca struţul. Îşi
ascunseseră capul în iarba înaltă, închipuindu-şi că astfel se afla în
siguranţă.
Percy Stuart regreta acum o greşeală, pe care o făcuse seara trecută.
Când după un marş obositor, ordonase pregătirea taberei, Hermann îl
sfătuise să ridice lagărul pe malul râului Congo, pentru a avea cel puţin
într-o parte acoperire, în cazul unui atac. Dar Percy Stuart nu fusese de
acord, din cauza puzderiei de ţânţari veninoşi din apropierea apei. De
aceea, ordonase instalarea taberei la depărtare de ţărm, alegând acest
luminiş din pădure.
Acum, Percy regreta că respinsese propunerea lui Hermann. Dar, nu
se mai putea schimba nimic.
Se părea că Uvanku şi oamenii săi renunţaseră deocamdată să atace
iarăşi tabăra. Percy Stuart trimise câţiva cercetaşi în pădure. Aceştia
cercetară amănunţit terenul, dar nu observară nimic suspect.
Percy Stuart avea sub comandă partea de vest a taberei, iar Hermann
pe cea de est. El trimise din nou pe Behrens în pădure, dar trecu de
miezul nopţii, fără ca acesta să fi observat ceva suspect.

———————————————————————————————— 9 —
——————————————————————————————————

II. Atacul nocturn

Totuşi, Percy Stuart şi tovarăşii săi rămaseră la pândă, gata să


înfrunte, în orice moment, atacul negrilor. Reuşiră chiar să liniştească
puţin pe hamali şi să le insufle din nou curaj.
Pe la ora 1 noaptea, Hermann făcu o scurtă vizită lui Percy Stuart.
Tânărul german se interesă dacă se întâmplase ceva deosebit în această
parte a lagărului.
Percy Stuart clătină din cap.
— Nimic nou, dragul meu! Stăm la pândă şi aşteptăm ca duşmanul să
ne atace.
— Am impresia că Uvanku a renunţat la un nou atac, spuse Hermann.
— Nu-mi prea vine să cred. Poate că Uvanku aşteaptă noi întăriri.
Părerea mea e că ne va ataca din nou, dar nu înainte de mâine dimineaţă.
De altfel, o mai bine şi mai uşor de luptat la lumina zilei, decât în bezna
nopţii.
— Hm! Vezi însă că negrii preferă să atace noaptea. Aşa procedează
toate triburile africane.
Percy Stuart vru tocmai să răspundă, dar în clipa aceasta răsună o
detunătură, urmată de un strigăt de durere. Din tufişurile din faţă apăru
Behrens, strigând:
— Atenţie! Ne atacă!
El se arunca în iarbă, lângă Percy Stuart şi-i povesti în grabă:
— Am zărit pe negri aproape de mine. Pe unul din ei l-am împuşcat,
dar apoi am trebuit să fug. Sălbaticii au aruncat după mine cu suliţele şi
săgeţile lor. M-au rănit, dar foarte uşor, aşa că voi putea să lupt.
— Ai dovedit mult curaj! îl lăuda Percy Stuart. Mă bucur că ai scăpat
teafăr! Să sperăm că vom respinge şi acest atac.
Hermann se înapoie în partea de est a taberei, unde avea răspunderea

— 10 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —
apărării. Behrens spusese adevărul. Printre copacii din apropiere apărură
siluete negre. Ici şi colo, răsuna câte un foc de armă, tras asupra
atacatorilor.
Sălbaticii nu erau înarmaţi cu arme ele foc. Aveau numai suliţe şi
săgeţi, dar în schimb erau superiori ca număr oamenilor lui Percy.
La început, se părea că Percy Stuart şi tovarăşii săi vor respinge cu
uşurinţă atacul. De câte ori apărea mai aproape câte un sălbatic, era
doborât cu un foc de armă. Hamalii negri dădură dovada unui curaj
uimitor. Probabil că le insuflase curaj teama de a nu cădea în mâinile lui
Uvanku. Fapt e, că se luptau din răsputeri.
După câtva timp însă, situaţia se schimbă. Uvanku dădu dovada că e
un bun strateg. În timp ce concentrase întreaga atenţie a apărătorilor spre
partea de vest a taberei, simulând acolo un atac, o ceată de peste 500 ele
negri dezlănţui un atac puternic în cealaltă parte a taberei, asupra
oamenilor de sub comanda lui Hermann.
Germanul ordonă un puternic foc de baraj împotriva duşmanului.
Percy Stuart îşi dădu repede seama de gravitatea situaţiei. El trimise în
grabă câţiva din oamenii săi, ca să dea ajutor lui Hermann. Dar era prea
târziu.
Primele salve de focuri opriseră într-adevăr pe negri. Uvanku însă,
dădu ordin de continuarea atacului. Negrii porniră din nou la atac,
asaltând cu energie sălbatică pe apărătorii ascunşi în dosul copacilor.
Cu toate că negrii pierduseră mulţi morţi, Uvanku avea încă destui
oameni, cu care să continue lupta. Hermann se văzu nevoit să accepte
lupta corp la corp cu atacatorii.
O încăierare sângeroasă se încinse acum între europeni şi sălbatici.
Percy Stuart ar fi vrut să vină în ajutorul lui Hermann, căci îşi dădea
seama că acolo se va decide soarta luptei. Dar, din nefericire, duşmanii
atacau acum din toate părţile.
Tânărul american înţelese că nu va mai putea rezista mult timp
negrilor. În spatele său, se auzeau tot mai distinct strigătele de triumf ale
sălbaticilor, care măcelăriseră pe aproape toţi oamenii lui Hermann. În
dreapta lui Percy Stuart, căzu la pământ Behrens, străpuns de o suliţă. El
îşi dădu sufletul la picioarele tânărului american.
Hamalii, cuprinşi de spaimă, o luară la fugă, căutând să se ascundă,
spre a scăpa în felul acesta de furia duşmanului. Întreaga tabără era

———————————————————————————————— 11 —
——————————————————————————————————
cuprinsă de panică. Până şi europenii încercau să-şi salveze viaţa prin
fugă.
Percy Stuart se lupta ca un erou, cu un curaj nebun.
Nu ştia însă ce se întâmplase cu Hermann şi cu oamenii lui. Lângă
Behrens, zăceau alţi europeni, morţi sau grav răniţi. Nimeni nu era cruţat
de negrii, victorioşi.
În spatele lui Percy Stuart, corturile erau în flăcări. Asta constituia o
dovadă că sălbaticii învinseseră complet pe apărătorii din partea de est a
taberei.
Tânărul american fu cuprins de o disperare furioasă. Nu mai putea să
salveze pe ceilalţi. Fusese şi el rănit şi sângele îi curgea din mai multe
răni.
Încordându-şi ultimele puteri, lovea în dreapta şi în stânga cu sabia
sa.
Câţiva negri, pe care-i lovise, se dădură înapoi, scoţând ţipete de
durere. Astfel, se formă un gol în rândurile lor, prin care Percy Stuart
reuşi să fugă.
Tânărul american pornise într-o goană nebună. În urma sa, se auzeau
strigătele negrilor. Percy îşi dădu seama că e urmărit. O săgeată îl lovi în
coapsă.
Din fugă, el reuşi să-şi scoată săgeata din corp. Apoi, se strecură într-
un tufiş des din pădure şi se ascunse la rădăcina unui copac uriaş. Ţinea
în mână revolverul, în care mai erau câteva gloanţe. Era hotărât să-şi
zboare singur, creierii, spre a nu cădea de viu în mâinile negrilor.
Dar norocul îi fu favorabil.
Auzi cum negrii îl căutau prin apropiere. Dar ei nu-l găsiră. După
câteva minute, sălbaticii se îndepărtară.
Cum era încă întuneric, Percy Stuart putea să-şi continue drumul. Cu
băgare de seamă, el ieşi din tufiş şi privi în dreapta şi în stânga sa. Nu se
auzea nicio mişcare prin apropiere.
Numai în depărtare mai răsunau strigătele de triumf ale învingătorilor.
La auzul acestor strigăte, Percy Stuart se înfiora. Se gândi la prietenul
său Hermann, care zăcea acum mort în tabără, împreună cu ceilalţi
europeni.
Între timp, se făcu ziuă. Soarele apăru la orizont, luminând coroanele
copacilor şi încălzind cu razele sale pe fugarul, care ajunseră acum pe

— 12 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —
malul râului Congo.
Percy Stuart se opri şi privi valurile fluviului larg. Se înfiora la gândul
că e acum părăsit în junglă şi că, din cauza sa, muriseră atâţia oameni.
În cele din uimă însă, energia şi dorul său de viaţă îi învinseră
disperarea. Văzu, plutind aproape de ţărm, trunchiul unui copac, care
fusese probabil doborât de furtună în apă. Îşi dezbrăcă repede hainele, le
făcu pachet şi sări în apă, ajungând înot trunchiul, de care se agăţă.
Spera ca, în felul acesta, să ajungă până la colonia belgiană Sondala.
Deodată însă, auzi la spatele său ţipete sălbatice.

———————————————————————————————— 13 —
——————————————————————————————————

III. Salvatorul neaşteptat

Sălbaticii, văzând că omul alb a dispărut în valurile fluviului, scoaseră


strigăte de triumf. Credeau probabil că el se înecase.
Dar, după câteva clipe, curajosul înotător apăru din nou la suprafaţa
apei, înotând repede spre ţărm. Negrii îşi îndreptară imediat barca după
el şi urmărirea continuă.
Întorcând repede capul, se îngrozi. De după un golf mic, de pe malul
opus, apăru o barcă, în care se aflau mai mulţi negri.
Erau sălbatecii! Probabil că veniseră pe malul fluviului, ca să plece
spre satele lor.
Tânărul american încercă să mişte ceva mai repede barca sa primitivă,
vâslind cu mâinile. Dar nu reuşi. Barca negrilor se apropia tot mai mult.
Primele săgeţi trecură vâjâind pe lângă capul său.
Percy Stuart se crezu pierdut. Se hotărî totuşi să sară în apă şi să
încerce să scape înotând, de urmăritorii săi.
În dreapta şi în stânga lui Percy Stuart, suliţele şi săgeţile negrilor
cădeau în apă. Tânărul american dispărea de fiecare dată sub apă şi, din
cauza aceasta distanţa între el şi urmăritori se tot micşora. Barca lor se
apropia tot mai mult de Percy.
Când negrii ajunseră la câţiva metri de el, tânărul american dispăru
din nou sub apă. Sălbaticii credeau că-l răniseră mortal. Ei îşi opriră
barca şi priveau, cercetător, în jurul lor.
Astfel, trecu un minut. În timpul acesta, Percy Stuart se lăsase dus de
curent, pe sub apă.
Acum, ieşi din nou la suprafaţă, la o depărtare de aproape 100 de
metri de barcă. Câştigase un avans considerabil şi făcea sforţări să
înainteze şi mai mult, înotând cu disperare.
Dar negrii îl zăriră iarăşi şi începură urmărirea. De data aceasta, Percy
Stuart nu mai avea nicio speranţă să scape cu viaţă, căci nu mai putea să

— 14 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —
repete manevra, pe care o făcuse înainte.
Atunci, se întâmplă ceva foarte ciudat.
Când urmăritorii ajunseră din nou la câţiva metri de fugar, răsunară
deodată mai multe focuri de armă. Câţiva negri se clătinară şi se
rostogoliră în valuri. Alţii, se prăbuşiră, sângerând, în barcă.
În rândurile sălbaticilor se produse o panică de nedescris. Focurile, de
armă nu mai încetau. Se părea că un trăgător invizibil îşi propusese să
extermine pe toţi negrii din barcă. În cele din urmă, barca dispăru la o
cotitură a fluviului.
Asta se întâmplă tocmai în momentul când Percy Stuart ajunsese la
capătul puterilor sale. El se căţără de o rădăcină uriaşă, care atârna de pe
ţărm. Cu grele eforturi, reuşi să se urce pe uscat. Acolo, privi cercetător
în jurul său, căutând pe salvatorul necunoscut.
În acelaşi moment, frunzişul unui tufiş des fu dat la o parte şi-şi făcu
apariţia Kurt Hermann.
Germanul privi, mişcat, pe tânărul american, şi apoi spuse:
— Acum câteva minute n-aş fi sperat să-ţi mai pot vorbi!
Nici eu nu mai credeam ca eşti în viaţă! Cum de ai ajuns aci?
— Am fugit prin pădure. Credeam că sunt singurul supravieţuitor al
expediţiei noastre. M-am strecurat până pe ţărmul fluviului, ca să văd
dacă nu-mi pot construi o barcă, cu care să mă înapoiez la Sandola. La
un moment dat, am auzit strigătele sălbaticilor. Privind atent, am văzut
că ei urmăresc pe un alb şi, în cele din urmă, te-am recunoscut pe d-ta,
mister Stuart. Am aşteptat până ce negrii s-au apropiat de locul unde
eram ascuns şi apoi am deschis un foc viu asupra lor. Cred ca nu vor uita
aşa de repede corecţiunea ce le-am aplicat-o!
— Ai poate ceva de mâncare? îl întrebă Percy Stuart, care era istovit
de foame.
Hermann clătină din cap.
— Sunt în aceiaşi situaţie, ca şi d-ta: mi-e cumplit de foame şi n-am
ce mânca!
După câteva clipe ele tăcere, Percy Stuart spuse:
— Cred că suntem singurii supravieţuitorii ai expediţiei.
— Asta e şi impresia mea. Va trebui să găsim o posibilitate oarecare
de a ne înapoia la Sondola, pentru ca de acolo să plecăm în Europa.
Percy Stuart se uită, mirat, la prietenul sau:

———————————————————————————————— 15 —
——————————————————————————————————
— Asta e, într-adevăr, intenţia d-tale? Mie nici nu-mi trece prin gând
să mă înapoiez la Sondola. Nu mă dau încă bătut! Sunt încă ferm
convins, că vom reuşi să prindem, sau să răpunem pe Uvanku.
— Dar ne lipsesc mijloacele pentru aşa ceva!
— Asta n-o cred! Negrii au părăsit desigur câmpul de luptă, aşa că ne
putem întoarce acolo. Vom găsi poate unele arme, de care negrii nu sau
atins.
— Şi apoi?
— Mai mult nu pot să-ţi spun pentru moment. Dar fii sigur, că vom
găsi mijlocul să ne atingem ţelul propus!
Hermann întinse mâna tânărului american.
— Te admir, mister Stuart! Eşti un adevărat erou!
Cei doi tineri se înfundară apoi în pădure, spre a găsi un loc adăpostit,
unde să se odihnească. Într-un luminiş se opriră şi-şi legară rănile. Apoi,
îşi potoliră foamea cu fragi şi cu fructe sălbatice.
A doua zi dimineaţa, după o odihnă bună, porniră să cerceteze
pădurea. Ajungând în apropierea fostei lor tabere, se convinseră că nu se
mai afla acolo niciun picior de negru. Puteau deci înainta mai departe.
Aspectul fostei lor tabere era înfiorător. La pământ, zăceau
numeroase cadavre. Corturile arseseră în întregime. Lăzile cu alimente şi
muniţii fuseseră sparte. Pretutindeni domnea o cumplită dezordine.
Într-un colţ al taberei, cei doi tineri găsiră totuşi o ladă întreagă cu
muniţii, câteva puşti şi revolvere, haine şi rufe, ba chiar şi vreo două lăzi
cu pesmeţi şi cutii de conserve, precum şi un butoiaş de rom. Probabil că
sălbaticii uitaseră să ia aceste lucruri.
Pentru Percy Stuart şi însoţitorul său, aceste obiecte erau extrem de
preţioase. Încetul cu încetul, ei transportară lăzile în adăpostul lor din
pădure, ascunzând acolo toate obiectele ce le puteau fi de folos. Luară
chiar şi o plită mică, care fusese întrebuinţată de bucătarul expediţiei.
Spre seară, cei doi tineri putură să-şi gătească o masă caldă. După ce
mâncară cu multă poftă, le reveni complet buna dispoziţie şi curajul.
Erau iarăşi bine înarmaţi şi aprovizionaţi cu muniţii suficiente.
După două zile de odihnă, ei se hotărâră să pornească în căutarea
taberei sălbaticilor.
Sperau să-şi poată îndeplini ţelul.
— Poate că vom întâlni singur în pădure pe acest Uvanku! spuse

— 16 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —
Percy Stuart!
Hermann zâmbi.
— Asta o foarte posibil, răspunse el. Te poţi baza pe întreg ajutorul
meu. Dacă întâlnesc pe acest monstru, îl împuşc pe loc!!
— În primul rând, trebuie să descoperim tabăra sălbaticilor, adăugă
Percy Stuart. În acest scop, ar fi bine s-o luăm în susul fluviului. Negrii
au venit cu bărcile şi deci tabăra lor trebuie să fie pe malul fluviului.
După toate probabilităţile, lagărul lor se află în partea de sus a fluviului.
Poate că nu e prea departe de locul unde am fost atacaţi!
Înainte de a porni, cei doi tineri fură nevoiţi să-şi îndeplinească o
tristă datorie. Săpară o groapă mare şi adâncă în apropierea taberei,
pentru a înmormânta corpurile celor căzuţi în luptă. Pe mormântul acesta
comun, aşezară o cruce primitivă, de lemn.
Apoi, îmi umplură raniţele cu lucrurile cele mai necesare şi-şi luară
arme şi muniţii îndeajuns. Astfel echipaţi, porniră la drum. Ceasuri
întregi umblară de-a lungul ţărmului. Drumul era extrem de obositor.
Dar, în cele clin urmă, sforţările lor fură încununate de succes.
La un moment dat, observară că pădurea se termină brusc, făcând loc
unui şes întins. La o milă depărtare, zăriră un sat. Colibele erau făcute
din crengi şi paie. Satul avea, de jur împrejur un gard de lemn.
Acolo, era sediul tribului Bangala şi reşedinţa lui Uvanku, monstrul
pe care Percy Stuart trebuie să-l extermine, nu numai pentru a se achita
de cea de a 120-a însărcinare, ci şi pentru a salva pe colonişti.
Ca să poată observa mai bine lagărul duşmanului, Percy Stuart şi
Hermann se urcară în vârful unui copac, înalt de vreo treizeci de metri.
Amândoi se instalară comod în vârful copacului. Erau aici în siguranţă şi
puteau să observe tot ce se petrece în satul negrilor.
De la început, Percy constată o forfoteală ciudată în rândurile
negrilor. Ei alergau în toate părţile şi păreau foarte ocupaţi. Îndeosebi, se
duceau mereu la bărcile lor de pe malul fluviului, transportând acolo
alimente şi arme.
Văzând aceste preparative, tânărul american înţelese planul lui
Uvanku.
— Uvanku se pregăteşte să atace colonia Soudala, spuse el. De aceea,
încarcă arme şi muniţii.
Hermann recunoscu că bănuielile lui Percy Stuart sunt întemeiate. El

———————————————————————————————— 17 —
——————————————————————————————————
răspunse:
— Aceasta îngreunează executarea planului nostru. Cum să-l prindem
pe Uvanku, dacă el pleacă de aici?
Percy Stuart zâmbi.
— Ba din contra, acum sunt sigur ca-l vom prinde!
— Cum asta?
— I-o vom lua înainte, înştiinţând din timp coloniştii din Sondala!

— 18 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —

IV. Răzbunarea lui Percy Stuart

Continuând, Percy Stuart îşi dezvoltă planul:


— În Sondala sunt destui bărbaţi, care să-şi apere colonia împotriva
unui atac al negrilor.
Dacă-i avertizăm clin timp, Uvanku va suferi o grea înfrângere. Poate
că vom reuşi să-l prindem le viu!
— Planul e foarte bun, răspunse Hermann. Nu ştiu însă cum ajunge la
Sondala!
— Foarte simplu, pe râul Congo!
— Dar n-avem nici o barcă.
— În schimb, negrii au destule bărci. La noapte, pe întuneric, le vom
lua una din ele.
— Asta ar fi admirabil! Poate că vom reuşi să facem negrilor şi
surpriză de a le găuri celelalte bărci.
— Asta n-ar avea niciun rost. Negrii trebuie să plece spre Sondala.
Abia acolo, le vom putea aplica pedeapsa pe care o merită.
Cei doi tineri aşteptară până ce se făcu întuneric. Între timp,
observaseră că sălbaticii nu se gândesc deocamdată la plecare.
Satul negrilor era aşezat lângă fluviu. Între sat şi fluviu se întindea o
mlaştină, peste care se putea trece pe-un pod îngust de lemne.
— Sper că bărcile nu sunt păzite! spuse Percy Stuart. Eu mă voi duce
încet până acolo, iar d-ta mă vei aştepta în josul râului.
După ce se întunecă bine de tot, Percy Stuart şi Hermann se dădură
jos din copac şi se strecurară până la râu. Acolo, tânărul american se
despărţi de prietenul său şi intră în apă.
Înotând cu băgare de seamă, Percy ajunse până la locul unde erau
bărcile înguste, cu care Uvanku şi oamenii săi intenţionau să plece la
Sondala. Tânărul american tăie frânghia cu care legată una din ele şi se

———————————————————————————————— 19 —
——————————————————————————————————
urcă apoi în barcă. În fundul ei, găsi două vâsle.
Lângă ţărm, nu era niciun păzitor, aşa că Percy se îndepărtă uşor.
Kurt Hermann îl aştepta, cu mare înfrigurare.
Germanul se urcă şi el în barcă, aducând şi bagajele. Apoi, cei doi
tineri porniră.
Drumul pe apă până la Sondala nu putea să dureze mai mult decât trei
zile. Cei doi tineri ajunseră însă şi mai repede la această colonie
belgiană, care era situată pe o colină împădurită, de pe ţărmul râului
Congo.
Sondala era un sat mic şi frumos, cu o bisericuţă construită din lemn.
Numărul coloniştilor se ridica la vreo trei sute de persoane. În majoritate,
ei erau europeni. Fiecare din ei avea însă şi servitori negri. În Sondala se
găseau şi femei, căci colonia aceasta era socotită drept un adăpost sigur
faţă de atacurile negrilor. Acum însă, situaţia se schimbase. Uvanku
distrusese celelalte colonii şi ameninţa acum şi Sondola.
În vederea apărării, fusese adus acolo un pluton de soldaţi coloniali.
Cum însă numărul acestora era mic, Percy Stuart nu punea prea multă
bază în ei.
Important era însă faptul că toţi coloniştii ştiau să mânuiască armele
şi că erau gata să lupte cu disperare, pentru a-şi apăra viaţa şi avutul.
Comanda militară a coloniei o avea un locotenent belgian. De când cu
primejdia lui Uvanku, coloniştii se obişnuiseră să asculte de ordinele
locotenentului. De aceea, Percy Stuart şi Hermann trebuiau să se
înţeleagă, mai întâi eu dânsul.
Apoi, cei doi tineri povestiră întregii colonii peripeţiile tragice ale
expediţiei lor. Trista soarta a membrilor expediţiei mişcă foarte mult
populaţia. Indignarea împotriva lui Uvanku se mări şi mai mult.

— Monstrul acesta — spuse locotenentul belgian — n-o să ne mai


terorizeze mult timp. Mă voi adresa guvernatorului şi-i voi cere întăriri,
ca să nimicim pe Uvanku.
Dar Percy Stuart zâmbi.
— Întăririle vor sosi prea târziu! spuse el.
— De ce?
— Fiindcă Uvanku are de gând să atace foarte curând această colonie.
Aceste cuvinte produseră la început spaimă printre colonişti. Când

— 20 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —
însă Percy Stuart le explică în mod amănunţit că, tocmai cu acest prilej,
situaţia lor e favorabilă, coloniştii se liniştiră.
Potrivit indicaţiilor lui Percy, se făcură în grabă toate pregătirile.
Femeile şi copii fură adăpostiţi într-o clădire fortificată. Locotenentul
belgian cedă lui Percy Stuart comanda plutonului său, deoarece vedea că
tânărul american avea mai multă experienţă.
Cele două mitraliere, pe care le avea plutonul, fură aşezate pe o
colină. Coloniştii şi soldaţii transformară gardurile din jurui satului în
baricade. Aceste fortificaţii improvizate erau suficiente în lupta cu negri.
Zilele următoare trecură fără să se întâmple ceva deosebit. Parte din
colonişti începeau chiar să creadă că Percy Stuart se înşelase.
Într-a patra noapte însă, se produse atacul. Nimeni nu ştia în ce mod
reuşise Uvanku să-şi aducă războinicii până în apropierea coloniei, fără
să fie observat.
Deşi în ultimul moment, coloniştii şi soldaţii reuşiră să-şi ocupe
posturile. Din moment ce toţi apărătorii erau la locul lor, mica fortăreaţă
de pe ţărmul fluviului Congo nu mai putea fi uşor cucerită de negri.
În zorii zilei, Uvanku dezlănţui patru atacuri succesive, care fură însă
respinse. Mitralierele plutonului secerau rânduri întregi de sălbatici, aşa
că niciunul din ei nu se putu apropia de baricade.
La cel de al patrulea atac, Uvanku se puse singur în fruntea oamenilor
săi, în număr de peste cinci sute. Colonia fu atacată din toate părţile. Dar
şi de data aceasta atacul nu reuşi, iar Uvanku îşi pierdu viaţa, ciuruit de
gloanţe de mitralieră.
Când negrii observară că şeful lor e mort, o rupseră de fugă. Percy
Stuart, simţind mişcarea, trecu la contraatac cu oamenii săi, tăind drumul
fugarilor.
Pe malul fluviului se încinse o luptă cumplită, corp la corp. Cea mai
mare parte din negrii fură decimaţi. Numai, câţiva din ei reuşiră să se
urce în bărci, vâslind din răsputeri în susul fluviului.
Coloniştii câştigaseră lupta, datorită conducerii lui Percy Stuart. După
câteva zile, se prezentă o delegaţie a tribului, în frunte cu urmaşii lui
Uvanku. Delegaţia solicită o pace umilitoare, care fu încheiată.
Percy Stuart, însoţit de sau Kurt Hermann plecară într-un port de pe
coasta africană, unde se odihniră câtva timp.
De acolo, tânărul american telegrafie clubului «Excentric« că-şi

———————————————————————————————— 21 —
——————————————————————————————————
îndeplinise misiunea, exterminând pe Uvanku, supranumit «Spaima
Congo-ului«.
Peste câteva zile, tânărul american primi telegrafic

Cea de a 121-a însărcinare.

«Percy Stuart e însărcinat să plece la Roma şi să petreacă trei


nopţi în vechile catacombe ale oraşului.
În catacombele din Roma au murit subit în ultimul timp, câţiva
vizitatori. După cum se spune, moartea lor s-ar datora unor
fantome.
Percy Stuart va trebui să clarifice secretul catacombelor«.

«Clubul Excentric«.

---- VA URMA ----

— 22 ————————————————————————————————
——————————————————————— Spaima Congo-ului —

———————————————————————————————— 23 —
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —

ÎN TARA
SKIPETARILOR

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 122

———————————————————————————————— 1 —
——————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Vânătorul de vulturi ...................................................... 5
II. Pericole, mereu pericole .............................................. 11
III. Răzbunare! ................................................................ 17
IV. O salvare miraculoasă ............................................... 21

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi atingă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membri clubului, adică 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister
William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care
conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea primei
însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând cea de a
doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a
122-a:

«Percy Stuart e însărcinat ca, timp de patru


———————————————————————————————— 3 —
——————————————————————————————————
săptămâni, deghizat în albanez şi sub numele de Achim
Doda Bey, să locuiască în regiunea muntoasă din
Koritza«.

«Clubul Excentric«.

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —

I. Vânătorul de vulturi

Un tânăr zvelt şi simpatic se dădu jos din tren, în gara


oraşului Monastir. Venise cu trenul din Salonic.
Străinul era îmbrăcat în costumul naţional albanez, cu o
puşcă pe umăr şi cu un pumnal la brâu.
S-ar fi putut crede că e vorba de un albanez veritabil, dar
în realitate, străinul nu era altul decât Percy Stuart, trimis
în acest ţinut de clubul Excentric.
Tânărul american se adresă şefului gării:
— Spune-mi te rog, cum pot să ajung de la Monastir la
Koritza?
— Hm, drumul e foarte greu, răspunse şeful gării.
Trebuie să-ţi faci rost de un cal bun albanez şi să angajezi
o călăuză, care să te conducă la Koritza. Altfel, rişti să te
rătăceşti prin munţi.
— Îţi mulţumesc, domnule, voi urma sfatul d-tale! Unde
aş putea găsi o călăuză bună?
— Adresează-te lui Kalum, vânătorul de vulturi. E cea
mai bună călăuză din acest ţinut. Poate că te va însoţi.
— Şi unde locuieşte acest Kalum? întrebă Percy Stuart.
— Nu departe de gară, într-o casă mică, colo jos, în vale.
Vei recunoaşte casa după coşul de cărămizi, de care sunt
atârnate aripele unui vultur.
Percy Stuart mulţumi încă o dată şi apoi plecă. După
vreo zece minute de drum, ajunse la o casă mică şi
dărăpănată, de al cărei coş erau atârnate aripile unui
vultur.
Înainte ca tânărul american să fi bătut la uşă, în prag
apăru un om, de o statură uriaşă. Era vânătorul Kalum.
Omul acesta avea o înălţime de cel puţin doi metri.
———————————————————————————————— 5 —
——————————————————————————————————
Figura lui era aspră, aproape sălbatică. Părul, lung şi
neîngrijit, îi atârna în plete, peste obraji. El nici nu întrebă
pe vizitator cine este şi în ce scop venise, ci îi întinse mâna
sa mare şi păroasă.
— D-ta eşti Kalum, vânătorul de vulturi? îl întrebă Percy
Stuart.
— Da, eu sunt!
— Eu sunt Achim Doda Bey.
— Ce pofteşti de la mine? întrebă uriaşul, uitându-se
sever la Percy Stuart.
— Vrei să mă conduci la Koritza? Te plătesc bine, dar
trebuie să-mi procuri şi un cal!
— Am doi cai în grajd. Te fac însă atent, Achim Doda
Bey, că drumul e periculos. Trebuie să ştii să mânuieşti
puşca şi să înfrunţi orice primejdie!
— Fii fără grijă, nu e prima dată când înfrunt pericole!
— Şi când vrei să plecăm?
— Imediat, dacă se poate!
— Poftim întâi în casa mea, vom lua masa împreună!
Percy Stuart ştia că dacă un albanez invită pe un străin
la masă, e semn de prietenie. Străinul îi devine prieten, iar
albanezul îi rămâne credincios şi obligat. De aceea, Percy
Stuart acceptă imediat invitaţia şi intră în camera
împodobită cu trofee de vânătoare.
Kalum servi lui Percy Stuart friptură rece şi pâine. Apoi,
îi pregăti o cafea caldă. În timp ce Percy Stuart lua cafeaua,
Kalum ieşi afară, ca să facă pregătirile de plecare.
Tânărul american, rămas singur în casă, reflectă din nou
asupra noii sale însărcinări. Clubul Excentric îi cerea să
petreacă patru săptămâni în apropierea orăşelului Koritza.
«Asta nu poate fi prea greu«, îşi spuse Percy Stuart. «Voi
avea numai oarecare dificultăţi, din cauză că nu vorbesc
bine limba albaneză«.
Percy îşi procurase o gramatică albaneză, dar nu reuşise

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —
s-o studieze amănunţit, din cauza lipsei de timp.
După o jumătate de oră, Kalum intră în casă şi anunţă:
— Caii sunt pregătiţi!
— Bine, dar provizii ai?
— Da, le-am împachetat în nişte desagi.
— Ai luat muniţii!
— Da, avem destule muniţii, ca să putem înfrunta chiar
cea mai numeroasă bandă de tâlhari.
Percy Stuart sorbi ultimul pahar de vin dulce şi apoi îşi
luă arma, urmând pe Kalum. În curtea casei, Percy se uită
nedumerit la cei doi cai.
— Dar animalele acestea sunt din cale afară de mici, mai
mici decât caii scoţieni, spuse el.
— Asta se poate, însă vei avea ocazia ca, mai târziu, să
apreciezi aceşti cai. În munţii din regiunea noastră, nu te
poţi folosi de altfel de cai, chiar dacă ar fi de rasă arabă.
Caii aceştia pitici însă sunt obişnuiţi cu potecile înguste
din munţi. Păşesc siguri şi sunt rezistenţi.
Percy şi Kalum încălecară şi se îndreptară spre marginea
oraşului. După câteva ore de drum, platoul întins se
termină. Regiunea deveni muntoasă.
Caii erau într-adevăr foarte rezistenţi. După ce se înseră,
Percy Stuart şi însoţitorul său se opriră la poalele unei
stânci, unde-şi făcură culcuşul şi dormiră toată noaptea.
Kalum asigurase pe Percy Stuart că va face de pază, cu
toate că, deocamdată, regiunea nu era periculoasă.
În zilele următoare, cei doi călăreţi trecură printr-un
întreg lanţ de munţi. Apoi, se apropiară de un lac mare:
Călăuza, care era foarte tăcută până acum, arătă cu mâna
spre apă.
— Acesta e lacul Presba! Sunt de părere să facem aici un
mic popas. Sper că, în seara aceasta, după apusul soarelui,
să ajungem la Koritza.
După o odihnă bună, Kalum se adresă lui Percy:

———————————————————————————————— 7 —
——————————————————————————————————
— De aici, pornim pe alt drum. Vom înconjura lacul şi
apoi vom străbate o trecătoare. După o călătorie de două
ore prin întuneric, vom ajunge în valea Deval.
Percy Stuart îşi aprinse pipa înmânând şi însoţitorului
său săculeţul cu tutun. Acesta îşi umplu pipa şi mulţumi.
Apoi, întrebă pe Percy:
— Dar ce treburi ai la Koritza? E un oraş locuit în cea
mai mare parte de bulgari şi greci, iar albanezii nu prea au
ce căuta pe acolo.
— Aş vrea să petrec câteva săptămâni în apropierea
acestui oraş! Mi-am închiriat acolo o mică vilă, situată în
partea de nord a oraşului. Dacă vrei, poţi să rămâi la mine,
Kalum! Te angajez în serviciul meu, căci şi aşa nu te
aşteaptă nimeni acasă. Pentru serviciile ce-mi vei face, te
voi plăti regeşte.
— Bine, primesc propunerea! răspunse scurt Kalum.
Afacerea era încheiată. Înainte de a porni din nou la drum,
Kalum mai făcu o rugăminte lui Percy:
— Permite-mi să fac o baie în lac, stăpâne.
— N-am nimic împotrivă! Cu prilejul acesta, mă voi
scălda şi eu. Cred că nu ne va fura nimeni caii şi armele, în
timp ce vom face baie!
— Poţi să înoţi, stăpâne?
— Cred că da!
Cei doi călători se dezbrăcară şi intrară în apă. Kalum
nu prea dovedea să fie înotător bun. În orice caz, nu se
putea măsura cu Percy Stuart.
La un moment dat, Kalum scoase un strigăt disperat. În
jurul picioarelor, i se încolăciseră nişte lungi plante de lac,
care-l trăgeau la fund. Apa îi ajunsese până la gură.
Zadarnic încerca bietul om să apuce cu mâinile aceste
plante, pentru a se elibera. Ele îl ţineau pe loc,
paralizându-i mişcările.
Percy Stuart observând situaţia periculoasă în care se

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —
afla Kalum, înotă cu viteză spre el.
— Ţine-te bine, Kalum! Vin să te salvez!
Dar Kalum nu mai putea să răspundă. Înghiţise multă
apă şi era pe punctul să se înece. Percy Stuart însă, se
apropie de el şi reuşi să apuce rădăcina plantei de apă,
care se încolăcise în jurul corpului nefericitului său
însoţitor. Încordându-şi toate puterile, Percy izbuti să rupă
rădăcina. Kalum apăru din nou la suprafaţa apei. Nu mai
avea însă putere să înoate. Tânărul american îl târî până la
mal.
Aici, Kalum îşi reveni în simţiri abia după câteva minute.
Primele sale cuvinte fură:
— Mi-ai salvat viaţa, stăpâne! De acum, îţi sunt
credincios ca un câine! Viaţa ta mi-e mai scumpă decât a
mea!
— Nu trebuia să-mi mai spui lucrul acesta! Ştiu că-mi
eşti un prieten credincios şi că nu mă vei părăsi la nevoie.
Sper însă, că nu vom ajunge în situaţia de a-ţi jertfi viaţa
pentru mine. Vom căuta ca, pe cât posibil, să ocolim
oamenii de pe aici.
— Te înşeli, stăpâne! Ne aflăm într-o regiune unde
pericolul pândeşte pe orice om, la orice răscruce de drum.
Tânărul american şi însoţitorul său se îmbrăcară şi apoi
înconjurară călare lacul. În sfârşit, ajunseră în trecătoarea
de care vorbise mai înainte Kalum. De ambele părţi ale
trecătoarei, se înălţau stânci înalte, ale căror vârfuri se
întâlneau din loc în loc. Datorită acestui fapt, trecătoarea
era cufundată în întuneric. Kalum scoase din desagi o
lanternă, pe care o aprinse.
Percy Stuart nu se simţea în prea multă siguranţă. Îl
cam îngrijora faptul că e însoţit de un străin.
La un moment dat, Kalum se întoarse în şa, adresându-
se lui Percy:
— Nu mai fluiera, stăpâne!

———————————————————————————————— 9 —
——————————————————————————————————
— De ce nu?
— Cred că suntem urmăriţi!
— Nu văd niciun om! Lumina lanternei ar ajunge să
descoperim pe oricine s-ar ţine după noi.
— Duşmanul nu e în spatele nostru, ci înaintea noastră!
— Cred că te înşeli, Kalum! Dar cât timp o să mai
călărim prin această trecătoare?
— Nu mai avem mult. Într-un sfert de oră vom ieşi din
nou la lumina zilei.
— Atunci să ne grăbim! Pentru orice eventualitate, mi-
am pregătit revolverul, iar tu…

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —

II. Pericole, mereu pericole

În momentul acesta, o lumină sclipi în întuneric, urmată


de răsunetul unei împuşcături. Micul cal albanez al lui
Percy Stuart se prăbuşi la pământ. Tânărul american se
rostogoli într-un şanţ. În acelaşi moment, un om cu o
barbă lungă şi neagră se năpusti asupra lui.
Dar vânătorul de vulturi sărise şi el de pe cal. Kalum
veni în ajutorul stăpânului sau. Bărbosul lăsă pe Percy şi
se încaieră cu vânătorul de vulturi. După câteva minute,
tânărul american auzi strigătul de triumf al lui Kalum.
— Scoală-te, Achim Doda Bey! strigă el. Am făcut
inofensivi pe cei trei duşmani ai noştri.
— Trei duşmani?
Dar, uitându-se mai bine în jos, Percy văzu, într-adevăr,
corpurile a trei albanezi, întinşi la pământ, într-un lac de
sânge. Toţi trei erau morţi. Albanezului cu barba neagră,
Kalum îi sfărâmase ţeasta. Cel de al doilea agresor primise
o lovitură de pumnal în gât, iar cel de al treilea fusese
înjunghiat în piept.
Vânătorul de vulturi stătea acum lângă calul său şi
răsufla adânc şi greu.
— N-a fost deloc uşor să termin cu aceştia trei! spuse el
încet. Vroiau să te omoare, stăpâne! Nu cumva ai duşmani
în această regiune?
— Eu? Dar nici nu sunt cunoscut pe aici! Cred că acest
atac n-a fost îndreptat împotriva mea. Sau poate că tâlharii
vor fi aflat că am asupra mea un portmoneu plin cu
bancnote!
Dar Kalum clătină din cap.
— Oamenii aceştia nu sunt tâlhari, ci aparţin unei
———————————————————————————————— 11 —
——————————————————————————————————
distinse familii albaneze. Te-au pândit aici, cu intenţia de a
te împiedica să ajungi la Koritza.
Percy Stuart ridică din umeri.
— Asta n-o mai înţeleg! În orice caz, şi-au meritat soarta.
Dar tânărul american nu mai avea cal, deoarece îi fusese
împuşcat. Kalum găsi însă o soluţie. El se adresă lui Percy:
— Suie-te pe calul meu, stăpâne! Eu sunt obişnuit să
merg pe jos.
Percy acceptă propunerea şi încalecă. Apoi, cei doi
călători îşi continuară drumul. După alte două ore de
drum, ajunseră în apropiere de Koritza.
Între timp, se făcuse seara. Percy şi însoţitorul său
traseră la un han de la marginea oraşului. După ce calul fu
dus în grajd, Percy Stuart se adresă călăuzei sale:
— Comanda-ţi o masă bună şi aşteaptă-mă aici! Mă voi
întoarce imediat!
Tânărul american se duse la oficiul poştal al oraşului,
unde se prezentă şefului poştei, care era de origine
austriac. Percy îşi spuse adevăratul său nume. Şeful poştei
îi strânse călduros mâna, întrebându-l:
— Mister Percy Stuart, care mi-a fost anunţat de clubul
Excentric din New-York?
— Tăcere! Timp de patru săptămâni, numele meu va fi
Achim Doda Bey.
— Da, ştiu totul! Am închiriat o vilă pentru dvs. Vreţi să
vă conduc imediat acolo?
— Dacă e posibil, m-aş instala în vilă chiar astă seară.
— Atunci, vă voi însoţi până acolo! Vila se află lângă o vie
de la marginea oraşului. Voi anunţa apoi clubul Excentric
din New-York că aţi sosit aici.
— Chiar vă rog să faceţi lucrul acesta! Am un deosebit
interes ca sosirea mea să fie comunicată imediat clubului,
deoarece nu vreau să rămân aici nicio zi mai mult decât mi
s-a cerut.

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —
— Aha, vasăzică nu prea vă simţiţi bine în Albania! Vă
cred! Cei ce sunt obişnuiţi cu confortul civilizaţiei, nu se
simt prea bine la noi.
— Exageraţi! Ţara aceasta nu e tocmai aşa de
necivilizată. Fireşte însă că prin unele regiuni mai există
obiceiuri sălbatice, dar aici în Koritza…
— Să nu spuneţi lucrul acesta! Adevărata civilizaţie n-a
pătruns nici în oraşele cele mari… Vă veţi convinge singur
de realitatea situaţiei. Pentru orice eventualitate însă, vă
sfătuiesc să fiţi cu ochii în patru!
Şeful poştei îşi luă apoi haina şi porni împreună cu
pretinsul Achim Doda Bey. Ei străbătură mai multe străzi
ale oraşului. Casele erau din ce în ce mai mici şi mai
sărăcăcioase.
În cele din urma, ajunseră la poarta vilei în care Percy
Stuart trebuia să rămână timp de patru săptămâni. Ca şi
celelalte case, era construită din lemn şi înconjurată de un
zid de piatră. Interiorul vilei prezenta totuşi destul confort.
Şeful poştei se îngrijise şi de provizii îndestulătoare.
— Acum vă predau cheile vilei! spuse el, trădând o
oarecare nelinişte. Făcea impresia că e grăbit să
părăsească cât mai repede această casă.
Luându-şi rămas bun de la tânărul american, şeful
poştei plecă zorit.
Percy Stuart mai rămase câteva minute şi apoi porni şi el
spre han, ca să aducă pe vânătorul de vulturi. Era foarte
mulţumit că în regiunea aceasta, unde pericolele se iveau
la fiecare pas, găsise în Kalum un om de încredere.
Intrând în han, tânărul american găsi pe Kalum angajat
într-o ceartă violentă cu un alt albanez. Percy ajunse
tocmai la timp ca să împiedice o încăierare între cei doi
albanezi. Kalum, foarte înfuriat, striga adversarului său:
— Ticălosule, spionule! Ţi-ai închipuit că-ţi voi da
informaţii despre stăpânul meu? Pe mine vrei tu să mă

———————————————————————————————— 13 —
——————————————————————————————————
descoşi? Credeai că dacă-mi oferi o sticlă de vin, am să-ţi
spun cu cine am venit la Koritza? Dacă n-o ştergi imediat,
îţi rup oasele!
La apariţia lui Percy Stuart, tânărul albanez dispăru din
local. Percy apucă pe Kalum de mâini şi-i şopti:
— Ce vrei să faci, dacă omul e curios? Haide, vino cu
mine! Mergem la vila noastră.
După ce plăti masa lui Kalum, plecară amândoi.
Ajunşi acasă, Kalum aprinse focul în bucătărie şi pregăti
masa de seară pentru stăpânul său. După masă, Percy vru
să se culce mai devreme. Înainte de a intra în camera de
culcare, întrebă pe Kalum:
— Ţi-ai găsit un loc pentru dormit?
— Da, stăpâne! Voi dormi pe treptele din faţa casei.
— Eşti nebun? Sunt doar destule paturi în casă.
— Nu, am să dorm pe treptele din fata casei!
Şi, într-adevăr, vânătorul de vulturi rămase
neînduplecat. El îşi aşternu câteva pături de lână lângă
pragul uşii de intrare şi se culcă acolo, ca un câine
credincios.
Percy Stuart adormi imediat, dar, pe la miezul nopţii, fu
trezit de un zgomot, care venea de la fereastra din camera
sa. Tânărul american îşi scoase imediat revolverul de sub
pernă. Datorită razelor lunii, care străbăteau în cameră, el
putu să vadă foarte bine ce se petrece la fereastră.
Mai târziu, observă o mână ce se ridica din ce în ce mai
mult în afară geamului. Apoi, se ivi capul unui om. Percy
recunoscu imediat figura străinului, cu care Kalum se
certase în hanul de la marginea oraşului.
Tânărul american bănui întâi că străinul vrea să comită
o spargere. De aceea, îl lăsă să opereze în voie. Era foarte
curios să vadă dacă străinul este într-adevăr un borfaş.
Necunoscutul tăie geamul cu un diamant. Apoi, reuşi să-
l scoată fără zgomot şi-şi introduse braţul înăuntru,

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —
deschizând cârligul ferestrei. Cu o săritură abilă, intră în
cameră. Percy lăsă pe străin să se apropie de pat. În
ultimul moment, îl somă:
— Stai! Nu te mişca, căci te împuşc!
Albanezul nu se conformă, ci făcu o săritură
îndrăzneaţă, încercând să sară pe geam. Percy Stuart vru
să tragă, dar revolverul nu funcţionă.
Străinul ar fi putut să dispară, dar în momentul
următor, se auzi o detunătură. Scoţând un strigat de
durere, el căzu înapoi în cameră. Percy sări din pat şi se
apropie de fereastră.
— Tu ai tras, Kalum?
— Da, stăpâne! răsună o voce, jos în curte. Nu te apropia
de ticălosul acela, chiar dacă e rănit! Eu vin imediat.
Când Kalum intră în cameră şi aruncă o privire spre
tânărul albanez, mormăi:
— Ticălosul e mort! E tânărul care a încercat să mă
descoase la han. Mi-am dat eu seamă imediat că are
intenţii rele.
— Vroia să fure, dar încercarea şi-a plătit-o cu viaţa,
răspunse Percy Stuart.
Kalum, care îngenunchease lângă cadavru şi-i
deschisese cămaşa la piept, clătină din cap.
— Nu e un hoţ, stăpâne. Uită-te, că are pe piept «şarpele
albastru«!
Percy Stuart se aplecă şi el şi văzu un tatuaj pe pieptul
mortului. Era desenul unui şarpe, care se încolăceşte în
jurul unui copac.
— Ce înseamnă tatuajul acesta? întrebă el pe vânătorul
de vulturi.
— Stăpâne, ai duşmani în Koritza?
— Ţi-am spus doar că nu cunosc pe nimeni aici!
— Ciudat, foarte ciudat! Trebuie să îndepărtăm imediat
cadavrul. Dacă află cineva că a murit de mâna mea, nu mai

———————————————————————————————— 15 —
——————————————————————————————————
putem fi siguri de viaţa noastră, nici în acest oraş şi nici în
întreaga regiune. Trebuie să ştii că tânărul acesta face
parte din distinsa familie a Beluşilor.
— Cine sunt oamenii aceştia?
— Ei locuiesc în împrejurimile oraşului Koritza şi au
multe moşii şi castele. Sunt bogaţi, puternici şi foarte bine
văzuţi. Ramura familiei lor e foarte răspândită. Pot fi
socotiţi la câteva mii de oameni.
— Dar ce l-a putut determina pe tânărul acesta, să se
strecoare ca un criminal în camera mea, pe timpul nopţii?
Asta e o enigmă!
— Nici eu nu-ţi pot explica enigma, dar te rog să nu
vorbeşti absolut cu nimeni despre cele întâmplate în
noaptea aceasta! Voi înmormânta cadavrul în pivniţa casei.
Kalum ridică pe mort şi-l târî afară. Percy rămase singur.
El se plimba îngândurat prin cameră.
Ce însemnau toate lucrurile acestea? După atacul din
trecătoare, urmase această vizită nocturnă! Tânărul
american înţelese abia acum că noua sa însărcinare nu era
chiar aşa de uşoară, după cum crezuse la început.

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —

III. Răzbunare!

Percy Stuart se afla de două săptămâni în Koritza, iar în


timpul acesta nu-şi părăsise vila decât de trei ori.
Vânătorul de vulturi nu-l lăsa să plece de acasă. Numai pe
timpul nopţii, tânărul american putuse să iasă de trei ori
din casă. Aproape tot timpul, Kalum ţinea ascuns pe
stăpânul său.
Şi, într-adevăr, în aceste două săptămâni, Percy avu trei
noi dovezi că precauţiile lui Kalum erau îndreptăţite.
Odată, se aruncase o bombă prin fereastră deschisă a
camerei în care se afla tânărul american. Din fericire,
bomba nu explodase. Cu sânge rece, Percy o ridicase
precaut şi o aruncase într-o căldare cu apă, ce se afla în
cameră. Fitilul s-a stins, iar bomba n-a mai explodat.
Kalum făcu o revizie în jurul vilei, spre a căuta pe
atentator, dar nu descoperi nimic.
Câteva zile mai târziu, într-o seara, Percy Stuart făcu o
plimbare împreună cu Kalum. Pe la orele 1 noaptea, se
întoarseră acasă. Percy citi câteva ziare şi apoi se dezbrăcă
şi se culcă. Kalum era la postul său de pe treptele din faţa
intrării.
Deodată, Percy Stuart atinse cu piciorul drept un corp
rece şi respingător. Tânărul american pipăi la picioarele
sale şi puse mâna pe un şarpe. La strigătul său de groază,
Kalum intră în cameră. El strigă îngrozit:
— E un şarpe otrăvitor, din munţii din apropiere! O
singură muşcătură a acestei reptile şi ai fi pierdut!
Şarpele se zvârcolea în mâna lui Percy Stuart. Kalum i-l
luă din mână, îl aruncă la pământ şi-l omorî cu patul
puştii.
———————————————————————————————— 17 —
——————————————————————————————————
Această nouă întâmplare, îngrijoră şi mai mult pe Percy
Stuart. Foarte agitat, el se prăbuşi într-un fotoliu şi spuse:
— Acum îmi dau şi eu seama că viata mea e în pericol!
Dar nu ştiu cine e duşmanul meu? Cum de a ajuns acest
şarpe în patul meu?
— L-a adus cineva! Vezi, stăpâne, că nu mai trebuie să
lăsăm casa singură!
După alte câteva zile, viaţa lui Percy fu din nou în
pericol. Într-o seară, Kalum adusese o găleată cu apă din
fântână din curtea vilei. Percy îşi luă un pahar cu apă şi
vru să bea.
Dar, când tânărul american îşi duse paharul la buze,
Kalum i-l luă din mână.
— Nu bea, stăpâne! Apa are un luciu albastru. Mă tem
că e otrăvită. Să facem imediat o încercare.
Kalum aduse o pisică, pe care o găsiseră încă de la
început în vilă şi n-o goniseră. Kalum îi dădu de băut
puţină apă. După câteva minute, pisica muri în chinuri
cumplite. Kalum spuse:
— Otravă! Vezi că am avut dreptate!
— Da, e îngrozitor! Fântâna e otrăvită. Acum, nu mai
avem nici apă de băut.
— Fii fără grijă, stăpâne! Sunt destule fântâni prin
apropiere, din care să aduc apă bună şi curată.
Trecură încă zece zile, fără ca să se întâmple ceva. Percy
Stuart aştepta cu nerăbdare să treacă şi ultimele cinci zile,
după care însărcinarea sa se putea considera terminată. Ar
fi vrut să poată părăsi ţinutul acesta atât de primejdios.
În noaptea celei de a 27-a zile, Kalum se dusese să
aducă o găleată cu apă. Percy rămase singur în casă.
El se aşezase la masa sa de lucru şi se simţea în deplină
siguranţă. Uşile erau bine zăvorite. De altfel, tânărul
american avea pe masă două revolvere încărcate. Dar, la
un moment dat, el simţi că-i cade în jurul gâtului un

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —
«lasso« de frânghie. Percy se prăbuşi pe podea. Voise să mai
apuce revolverul, dar îi fusese imposibil.
Sus, în plafon, tocmai deasupra mesei, la care se aşezase
Percy, era o gaură rotundă, pe care el n-o observase. Prin
această gaură fusese aruncat, cu multă dibăcie, laţul de
frânghie.
Acum, cu grumazul prins, tânărul american era
prizonierul duşmanilor invizibili care se aflau sus.
După puţin timp, uşa camerei fu sfărâmată cu lovituri de
topor. Cinci oameni mascaţi pătrunseră înăuntru. Percy
Stuart nu se putea apăra din cauza frânghiei care-i
strângea gâtul.
— Legaţi mâinile şi picioarele acestui ticălos! ordonă
unul din mascaţi. Trebuie să-l ducem de viu în palatul
stăpânului nostru!
Percy Stuart tresări speriat. Îşi dădea seama că-l
aşteaptă un mare pericol.
El fu legat cu lanţuri de mâini şi de picioare, iar apoi i se
puse un sac gros în cap.
După câteva clipe, Percy simţi că e ridicat pe sus.
Mascaţii îl scoaseră din cameră, ducându-l în stradă.
Acolo, fu aruncat într-o căruţă, iar caii se puseră repede în
mişcare.
O bună bucată de drum, el fu transportat în căruţă.
După hurducăturile acesteia, tânărul american înţelese că
e dus în munţi.
În cele din urmă, după un drum de peste două ore,
căruţa se opri. Din nou, Percy fu ridicat pe sus. Apoi, i se
scoase sacul din cap. O lumină vie îi orbi ochii. Văzu totuşi
că se afla într-un hol larg, sprijinit pe coloane înalte şi
suple.
Plafonul rotund, era splendid pictat. Mobile vechi, dar
scumpe, se aflau pe lângă pereţi. La o masă lungă,
acoperită cu pânză neagră, se aşezaseră peste douăzeci de

———————————————————————————————— 19 —
——————————————————————————————————
persoane: bărbaţi şi femei. Alături, se afla cei cinci mascaţi,
care aduseseră pe Percy Stuart.
Un bătrân, care prezida probabil acest ciudat consiliu,
luă cuvântul:
— Aţi reuşit să prindeţi pe duşmanul nostru de moarte,
Achim Doda Bey?
Unul din cei cinci mascaţi răspunse:
— După cum vezi, am reuşit! Acum, familia Beluşilor se
va putea, în sfârşit, răzbuna!
— Şi unde e vânătorul de vulturi? întrebă bătrânul.
— El nu era în vilă.
— Scoateţi lanţurile prizonierului şi aduceţi-l încoace!
Tânărul american fu eliberat de lanţuri. El se ridică în
picioare şi, cu o privire mândră, se uită la cele douăzeci de
persoane adunate în jurul mesei.
Bătrânul îi făcu semn cu mâna.
— Vino mai aproape!
Percy Stuart se apropie de estrada, pe care era aşezată
masa.

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —

IV. O salvare miraculoasă

Bătrânul care prezida adunarea avea o figură frumoasă


şi impunătoare. Barba sa albă îi ajungea până la brâu.
Privirea ochilor lui negri era însă aspră. Privea încruntat pe
prizonierul din faţa sa.
Alături de acest bătrân, îmbrăcat în costum oriental,
Percy Stuart văzu o femeie frumoasă. Ea îl privea
pătrunzător, dar după câteva clipei se putea observa că e
cuprinsă de nelinişte.
— Apropie-te, Achim Doda Bey! porunci din nou
bătrânul. Vreau să-ţi privesc drept în ochi şi să văd dacă
vei tremura ca un laş în faţa morţii ce se apropie. Tu ştii
pentru ce te afli aici şi de ce te urmărim!
Ai omorât pe Cara Beluşi, fala familiei noastre şi un
erou, cum rar se mai găseşte în ţara noastră. L-ai omorât,
cu toate că ai fost prietenul său. Şi acest asasinat laş l-ai
comis fiindcă râvneai la soţia lui, la frumoasa Mirza!!
Tânăra şi frumoasa femeie se înroşi. Bătrânul continuă:
— Tu ştii, Achim Doda Bey, că familia Beluşilor trebuie
să răzbune această crimă! Umbra lui Cara Beluşi nu poate
intra în cel de al patrulea cer înainte ca porţile acestuia să
nu fie stropite cu sângele tău. Soţia mortului trebuie să-ţi
aplice lovitura de moarte, cu pumnalul. I-ai răpit mândria
sufletului şi fericirea ochilor ei, Mirza va îndeplini datoria
sfântă a răzbunării!
La aceste cuvinte, tânăra femeie se ridică şi apucă un
pumnal strălucitor de pe masă. Dar Percy Stuart ridică
mâinile, strigând:
— Opriţi-vă! Înainte de a mă omori, trebuie să mă
ascultaţi! Comiteţi o eroare grozavă. Eu nu sunt Achim
———————————————————————————————— 21 —
——————————————————————————————————
Doda Bey, n-am cunoscut niciodată pe Cara Beluşi şi n-am
râvnit la femeia lui! O văd astăzi pentru prima oară! De
altfel, nici nu sunt albanez, ci mă aflu numai de câtva timp
în regiunea aceasta. Vă puteţi convinge şi din faptul, că nu
cunosc aproape deloc limba albaneză.
Bătrânul făcu un gest dispreţuitor.
— Am ştiut că vei încerca să-ţi tăgăduieşti vina, spuse el.
Ne putem însă convinge de adevăr. În faţa ta stă Mirza,
care ţi-a fost prietenă din copilărie. Te întreb, Mirza: omul
acesta, care stă acum în fata ta, e Achim Doda Bey, sau
nu?
— Da, el e!
Femeia răspunsese puţin şovăitor şi nesigur. Dar
această mărturie era suficientă pentru judecătorii lui Percy
Stuart.
— Desfă-ţi cămaşa la piept! îi porunci bătrânul.
Percy Stuart execută porunca, dar spuse:
— Omorâţi-mă, dacă nu mă credeţi! Vă rog însă să
anunţaţi clubul Excentric din New-York, că Percy Stuart a
murit nevinovat, ca o jertfă a răzbunării familiei Beluşilor!
Vă mai rog să anunţaţi că testamentul meu se află la
notarul meu din Londra!
Bătrânul făcu un gest ironic. Mirza se apropie de Percy
Stuart cu pumnalul în mână.
Dar în acelaşi moment, uşa holului fu larg deschisă, iar
patru bărbaţi înarmaţi îşi făcură apariţia, având în mijlocul
lor pe un al cincilea cu mâinile legat la spate. Ei târâră pe
prizonierul lor până în faţa mesei de pe estradă, unde unul
din ei strigă triumfător:
— L-am prins! L-am găsit pe Achim Doda Bey într-o
peşteră, lângă lacul Presba.
Percy Stuart răsuflă uşurat. Acesta era deci adevăratul
Achim Doda Bey. Bătrânul însă, întrebă mirat:
— Îmi aduceţi pe un al doilea Achim Doda Bey? Să vină

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —
aici, lângă celălalt prizonier!
Percy Stuart avu acum prilejul să constate că străinul
semăna foarte mult eu el. Numai trăsăturile feţei acestuia
erau mai aspre. Mirza se retrase un pas înapoi, scoţând un
strigăt de groază. Pumnalul îi căzu din mână.
Bătrânul se uită, uimit, la cei doi bărbaţi, ale căror figuri
semănau atât de bine.
— Care din voi doi e adevăratul Achim Doda Bey?
întrebă el.
Cel de al doilea prizonier ridică, mândru, capul.
— Cine ar putea să fie decât eu? Sau poate mai există
cineva, care îndrăzneşte să se fălească cu numele meu?
Uitaţi-vă la mine, voi din familia Beluşilor şi mai cu seamă
tu, Mirza, văduva lui Cara! Tu, Mirza, mi-ai jurat dragoste,
dar nu ţi-ai ţinut jurământul! M-ai rugat să-ţi omor soţul,
ca să te eliberez din lanţurile căsniciei cu el. Uitaţi-vă cu
toţii cum tremură şi cum închide ochii, mustrată de
conştiinţă!
Toţi cei prezenţi rămaseră ca împietriţi. Apoi, se petrecu
ceva îngrozitor. Mirza făcu câţiva paşi înainte. Pumnalul îi
sclipea în mână. Glasul ei răsună pătrunzător:
— Eu sunt vinovată! Am iubit pe acest om, îl iubesc şi
astăzi şi, ca să scap de soţul meu, pe care-l uram, l-am
îndemnat să-l omoare. Mă voi pedepsi singură!
La aceste cuvinte, frumoasa femeie îşi împlântă
pumnalul în piept. Două minute mai târziu, ea îşi dădu
sufletul.
— Scoateţi cadavrul din sală! porunci bătrânul. Pe acest
om însă, pe adevăratul Achim Doda Bey, duceţi-l în grădină
şi spânzuraţi-l de un copac.
Achim Doda Bey se aştepta la un asemenea sfârşit.
— Blestemaţi să fiţi cu toţii, voi din familia Beluşilor!
strigă el. Rudele mele mă vor răzbuna!
Bătrânul se adresă lui Percy Stuart:

———————————————————————————————— 23 —
——————————————————————————————————
— Ne vei ierta, străinule, că te-am urmărit şi ţi-am
cauzat atâtea neplăceri! Nu te putem despăgubi altfel,
decât oferindu-ţi ajutorul nostru, pentru cazul când ai
vreun duşman pe care vrei să-l nimiceşti!
Percy Stuart mulţumi însă, spunând că n-are nevoie
decât de un cal bun, cu care să se înapoieze la Koritza.
Când tânărul american ieşi pe terasa din faţa castelului,
i se aduse un cal de rasă, cu o şa scumpă şi frumos ornată.
Sub un copac se afla legat Achim Doda Bey, aşteptându-şi
sfârşitul. Unul din paznici se urcase în pom ca să atârne
frânghia de care prizonierul urma să fie spânzurat.
Dar în acelaşi moment, răsună un foc de armă.
Paznicul din copac se prăbuşi la pământ.
— Stăpâne, ei nu te vor spânzura! se auzi o voce agitată
şi, spre uimirea lui Percy Stuart, vânătorul de vulturi apăru
din dosul altui copac.
— Kalum, eu sunt aici! îi strigă Percy Stuart scoborând
în grabă treptele terasei. Vom încerca însă să salvăm şi pe
acest om, care seamănă cu mine. Desfă-i legăturile şi
ridică-l!
Vânătorul de vulturi înţelese imediat despre ce e vorba.
El tăie legăturile lui Achim Doda Bey şi-l duse până la calul
său. Paznicii rămaseră împietriţi. Percy Stuart şi Kalum
încălecară repede şi porniră în goană.
Din cauza zăpăcelii produse, nu fură urmăriţi decât cu
mare întârziere de paznici. Albanezul salvat le arătă
drumul la castelul său. Acolo, nu se mai temea de
răzbunarea familiei Beluşilor. El mulţumi călduros
tânărului american şi vânătorului de vulturi. Apoi, întrebă
pe Percy:
— Spune-mi, străinule, de ce ţi-ai luat numele meu de
Achim Doda Bey?
Stuart îi răspunse, pe ocolite:
— Eşti uimit din cauza purtării mele? Înţeleg foarte bine

——————————————————————————————————
——————————————————————— În ţara Skipetarilor —
lucrul acesta! Rolul pe care l-am jucat, nu era deloc plăcut.
Dar a fost vorba de un pariu. Prieteni mei din America au
vrut să-mi pună la încercare curajul.
— Ştiai deci că o cumplită răzbunare plutea în jurul
capului meu?
— Ştiam! Şi chiar dacă n-aş fi ştiut, tot aş fi aflat imediat
după sosirea mea în acest ţinut. De la început, am fost
urmărit de familia Beluşilor, până ce, în cele din urmă, au
reuşit să mă prindă.
Achim Doda Bey se uită o clipă, îngândurat. Apoi,
întrebă:
— N-ai vrea să-mi spui tot ce ai avut de suferit din
partea următorilor mei, până ce m-au prins?
Percy Stuart îndeplini rugămintea albanezului,
povestindu-i toate peripeţiile aventurii sale, din clipa în
care angajase pe vânătorul de vulturi şi până în momentul
când adevăratul Achim Doda Bey fusese adus în castelul
familiei Beluşilor.
Albanezul ascultă liniştit povestirea şi apoi întinse mâna
lui Percy Stuart.
— Ai avut mult de suferit şi ai înfruntat multe primejdii,
spuse el. Dar ai făcut onoare numelui meu, pe care l-ai
purtat câtva timp, fără ştirea mea. Eşti un om de mare
curaj.
Percy Stuart îi răspunse:
— Nu uita, dragă prietene, că meritele pe care mi le
atribui, revin în mare parte curajosului meu tovarăş de
drum, Kalum! Dacă n-ar fi fost el, poate că astăzi n-aş mai
fi în viaţă!
Achim Doda Bey dădu din cap.
— Ai dreptate, străinule. Kalum e un om de curaj şi un
brav tovarăş, pe care te poţi bizui. Şi eu îi datorez viaţa
mea. Să ne povestească cum a reuşit să ajungă în ultimul
moment în grădina castelului Beluşilor şi să-mi salveze

———————————————————————————————— 25 —
——————————————————————————————————
viaţa!
Vânătorul de vulturi povesti cum, în seara fatală,
întorcându-se acasă, nu-şi mai găsise stăpânul. Bănuind
că a fost răpit, s-a luat după urmele cailor, care duceau în
munţi. În felul acesta, a ajuns la castel, tocmai în
momentul potrivit.
Percy Stuart se odihni opt zile în castelul lui Achim Doda
Bey. Apoi, plecă la Monastir. Kalum rămase angajat în
serviciul lui Achim Doda Bey. La plecare, Percy Stuart îi
dădu o pungă plină cu bani.
Tânărul american anunţase telegrafic clubul Excentric,
că-şi îndeplinise misiunea. Când ajunse în portul Corfu,
primi acolo răspunsul clubului prin care i se comunica:

Cea de a 123-a însărcinare.

«Percy Stuart va pleca imediat în oraşul universitar


Oxford, din Anglia. Acolo s-au comis în ultimul timp
şapte asasinate. Victimele sunt studenţi. Crimele
acestea s-au săvârşit într-un mod atât de misterios,
încât detectivii englezi se află în faţa unei enigme.
Percy Stuart e însărcinat să clarifice misterul«.

«Excentric Club«.

---- VA URMA ----

——————————————————————————————————
SECRETUL STÂLPULUI

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 132
CUPRINS
Prefaţă .............................................................................. 3
I. Dispărut ........................................................................ 5
II. O nenorocire ............................................................... 14
III. 30.000 dolari ............................................................. 18
IV. O stratagemă reuşită ................................................. 22
V. Un proces senzaţional ................................................. 25
Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca
membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu pot fi
primiţi decât 197 de membri.
În afară de aceasta, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare prin toate
mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului american ca membru
al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului,
obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu
membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea încercare
forţa fizică şi spirituală a lui Percy, energia sa, precum şi amorul
sau propriu.
Percy Stuart semnă condiţiile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care conţinea prima
problemă. Imediat după rezolvarea primei însărcinări, i se înmână
o altă scrisoare conţinând cea de-a doua misiune.
…………………………………………………………………………..
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de a 132-a:

«Cunoscutul avocat din New-York Wilbur Barfield a dispărut


în mod misterios, pe când se întorcea noaptea acasă de la o
şedinţă.
Percy Stuart trebuie să găsească viu sau mort pe avocatul
dispărut. Dacă a fost omorât, trebuie să descopere şi să
aresteze pe criminal«.
«Excentric-Club«.
I. Dispărut

Poarta principală de intrare şi ieşire a Conservatorului de


muzică şi arta dramatică din New-York, care se afla în apropierea
parcului Central, la capătul străzii a 75-a, se deschise larg. Din
clădire ieşeau tinerii elevi, băieţi şi fete, purtând câte o servietă
sub braţ, sau ţinând în mâna cutii de viori sau de alte
instrumente muzicale. În grupuri, parcurgeau voioşi strada,
îndreptându-se spre locuinţele lor. O tânără, de o frumuseţe
răpitoare, îşi luă rămas bun de la cei din grupul ei, chiar în faţa
intrării principale a Conservatorului.
Tânărul, căruia îi întinsese tocmai mâna pentru a-şi lua rămas
bun, îi spuse, cu regret:
— Eşti grăbită, într-adevăr? Cine e fericitul, pentru care te
grăbeşti atât demult?
Tânăra fată lăsă să-i scape un surâs.
— Deocamdată, nu-ţi pot trăda numele lui. Dar, îl vei afla la
timp.
Apoi, ea traversă cu paşi repezi strada, îndreptându-se spre
parcul Central. Părând grăbită, Mary Barfield parcurse câteva din
aleile dosnice ale parcului, îndreptându-se apoi spre un mic
pavilion, care se afla la marginea splendidului parc.
Acolo, ea fu întâmpinată de un bărbat elegant, cu trăsături fine
şi cu ochii vii şi strălucitorii. El îi întinse ambele mâini şi o
cuprinse apoi în braţe.
Dar, după ce schimbară primele cuvinte, figura tinerei fete se
întunecă. Cu voce tânguitoare, ea spuse:
— Nu-ţi aduc o veste prea bună, dragul meu John! Fericirea
noastră nu mai poate dăinui. Nu-ţi închipui cât sunt de tristă.
Sufăr îngrozitor, căci nu mă pot despărţi de tine!
Tânărul o privi cu ochi de îndrăgostit nebun.
— De unde descurajarea asta, draga mea? A aflat tatăl tău de
dragostea noastră?
Ea înclină din cap, în semn de aprobare. Ochii i se umplură de
lacrimi.
— Da, dragul meu! Tata nu vrea să ştie de tine. E indignat, şi
mi-a declarat că mai degrabă mă goneşte din casă, decât să-mi
permită să mă mărit e un artist. Nu vrea să ţină seamă că eşti un
artist foarte apreciat şi unul din elementele de frunte al teatrului
«Irving«. Tata are o părere foarte rea dar bine înţeles
preconcepută, despre toţi artiştii chiar dacă sunt favoriţii
publicului.
Cei doi tineri se aşezară pe o bancă din pavilion. Tânărul se
întristase, dar vroia să arate că nu-şi pierde curajul. Mângâind
încet mâna iubitei sale, îi spuse:
— Nu dispera, dragă Mary! Trebuie să înfruntăm împreună
toate piedicile. De vom fi credincioşi iubirii noastre, nu se poate să
nu triumfăm.
— Da, dar vom avea de luptat. Tata pare a nu fi înduplecabil şi
nu cred să-l putem câştiga de partea noastră. Chiar de vei
încerca să-i vorbeşti, nu-ţi va ajuta la nimic. Mă tem că, în acest
caz, te va jigni.
Câteva minute, cei doi îndrăgostiţi nu mai scoaseră nici un
cuvânt. Apoi, Mary se adresă din nou iubitului ei!
— În orice caz, trebuie să mai aşteptăm, până ce tatăl meu se
va mai potoli. Cu timpul, cred se va linişti.
John Mac Pherson clătină însă din cap.
— Totuşi voi încerca să vorbesc cu tatăl tău pentru a-l face să-
şi schimbe părerea despre mine. Am să-i declar, pur şi simplu, că
nu mă voi despărţi niciodată de tine!
După puţin timp, cei doi îndrăgostiţi îşi luară rămas bun. Mary
promise iubitului ei că-l va înştiinţa telefonic, dacă observă vreo
schimbare în atitudinea tatălui ei. Amândoi tineri însă erau în
fond deprimaţi, deoarece ştiau că avocatul Wilbur Barfield e un
încăpăţânat.
În zilele următoare, Pherson încercă în mai multe rânduri să
aibă o convorbire personală cu avocatul Barfield, dar nu reuşi. El
fu mereu refuzat. Bătrânul Barfield nu vroia să-şi ascundă
aversiunea faţă de tânărul actor.
— Trecură alte câteva zile. Între timp, Mary vorbise de câteva
ori cu tatăl ei. Comunicase apoi telefonic lui Pherson că n-are
nicio speranţă să-şi înduplece părintele.
Totuşi, tânărul actor încercă încă o dată să aibă o explicaţie cu
Barfield. El se postă în camera de aşteptare a biroului acestuia şi
când îl zări, păşi îndrăzneţ spre el, spunându-i cu voce rugătoare:
— Trebuie să vă vorbesc neapărat, mister Barfield!
Barfield se încruntă.
— Regret! răspunse el. Nu pot să vorbesc cu d-ta. Timpul meu e
preţios şi nu-l pot pierde în conversaţii cu un pierde-vară!
John tresări.
— Mister Barfield!
Dar avocatul schiţă un gest de dispreţ.
— Trebuie să plec la o şedinţă foarte importantă, aşa că în
zadar te mai osteneşti, tinere. Îţi interzic orice apropiere de fiica
mea. Întipăreşte-ţi bine în mine ce ţi-am spus!
Apoi, bătrânul Barfield lăsă pe actor în camera de aşteptare şi
plecă.
Cu capul în jos, John părăsi biroul avocatului. Fără să vrea, în
sufletul său se strecurase o indignare cumplită împotriva
bătrânului. Cum de-şi putuse permite să-l ofenseze în aşa hal? Îi
era peste putinţă să tolereze lucrul acesta. Dacă bătrânul se va
încăpăţâna în atitudinea sa, lui nu-i rămânea altceva de făcut
decât să aştepte până ce Mary va deveni majoră, pentru ca să
poată hotărî singuri asupra soartei ei. La majorat, se vor căsători
împotriva voinţei lui Barfield. În ce priveşte situaţia materială,
Mac Pherson nu avea nevoie de sprijinul bătrânului milionar, căci
cu leafa pe care o primea de la teatru, putea să-şi înjghebe o
gospodărie frumoasă.
Totuşi, Pherson se hotărî să spună odată avocatului tot ce avea
pe inimă, cu privire la cuvintele jignitoare, pe care i le adresase.
Tânărul actor se duse la teatru şi, de acolo, se puse în legătură
telefonică cu Mary, căreia îi comunică rezultatul convorbirii cu
tatăl ei. Îi preciză apoi, că bătrânul, spre a-l jigni, pretextase că
trebuie să plece la o şedinţă foarte importantă.
Dar Mary îl întrerupse:
— Oh, nu; tata trebuia într-adevăr să plece la o şedinţă a
consiliului Companiei Lake Erie Steamship, din care face parte ca
jurisconsult.
— Şi unde are loc Şedinţa?
— În Carneige-Hall, strada 56.
— Va dura mult şedinţa?
— După cât mi-a spus tata, până după miezul nopţii.
— Bine, am să-l aştept în faţa palatului Carneige-Hall, chiar
dacă şedinţa va dura până mâine dimineaţă. Nu pot fi tratat
jignitor de nimeni, nici chiar de tatăl tău. Am să-i spun deschis
părerea mea, iar dacă nu va deveni rezonabil, ne putem lipsi de el.
Tânăra fată îi răspunse:
— Te rog însă să fii politicos cu el! Vă ştiu pe amândoi nervoşi
şi mi-e frică!
— Fii liniştită, Mary! Nu se va întâmpla nimic rău. Vreau numai
ca tatăl tău să nu-şi închipuie că are de-a face cu un om fără
demnitate. Pe viitor, se va învăţa să mă respecte.
Cu aceste, cuvinte, convorbirea telefonica luă sfârşit…
Trecuse de miezul nopţii, dar John Mac Pherson, se plimba
încă prin faţa palatului Carneige-Hall. Tânărul nu se liniştise. Din
contra, indignarea lui creştea din ce în ce mai mult, când îşi
amintea cum fusese ofensat. Îşi propuse să oprească în stradă pe
Barfield, şi să nu-i dea drumul, până ce nu-l va face să-şi ceară
scuze.
Şedinţa dura cam prea mult. Totuşi, Pherson, nu-şi pierdu
răbdarea. Din când în când, îşi scotea ceasul, mirându-se că
avocatul nu mai iese.
În sfârşit, după ora două noaptea, şedinţa luă sfârşit. Câţiva
membri ai consiliului de administraţie ieşiră în câteva minute, ieşi
în stradă şi Wilbur Barfield. El chemă un taxi, care staţiona în
imediata apropiere a palatului. Dar când Barfield vru să se urce în
maşină, se simţi apucat de braţ de o mână străină.
— Un minut, mister Barfield; trebuie sa vă vorbesc neapărat!
Foarte contrariat, avocatul se uita drept în ochii actorului.
— D-ta eşti? Iar ai venit? Ţi-am spus doar desluşit că…
— Vă rog foarte insistent, mister Barfield, şi nu-mi vorbiţi cu un
astfel de ton. Sunt un gentlman ca şi dvs., aşa că vă pot cere să
mă ascultaţii!
Atitudinea sigură şi energică a actorului îşi produse efectul.
Barfield făcu semn şoferului să plece.
— Te ascult, spuse el lui John. Nu prea are rost să-mi pierd
timpul cu d-ta, dar…
— Nu vă cer altceva, mister, Barfield, decât să mă trataţi cum
vă tratez şi eu. Chiar dacă personal şi profesiunea mea nu vă sunt
agreabile, nu aveţi totuşi dreptul să mă trataţi ca pe un vagabond.
Amândoi porniră înainte unul lângă altul.
Avocatul răspunse, foarte rece:
— N-ar trebui să te mire atitudinea mea. Persoana d-tale mi-e
indiferentă, iar pentru profesiunea d-tale nu am nici cel mai mic
pic de consideraţiune. Deci, sunt indignat că îndrăzneşti să faci
curte fiicei mele. Miss Mary Barfield şi un comediant! Asta s-ar
potrivi de minune!
— Sunt actor, iar nu comediant! Oamenii care înţeleg arta, ştiu
să mă aprecieze.
— Eşti încrezut, domnule! Dar n-am poftă să discut cu d-ta
lucrurile acestea. Ţine minte un singur lucru: trebuie să încetezi
flirtul d-tale cu fiica mea. Aceasta ţi-o cer! În caz contrar, voi avea
grijă ca Mary să plece din New-York. O voi duce eu într-un loc,
unde n-ai s-o mai găseşti.
— Oh, mister Barfield, să ştiţi că pe noi nu veţi reuşi să ne
despărţiţi niciodată! Ne iubim, şi nimeni pe lume nu ne poate
despărţi!
Avocatul zâmbi ironic.
— Acestea sunt expresii de actor! Nu-ţi vor ajuta însă la nimic.
Rămân la hotărârea mea şi voi avea grijă ca Mary să te uite cât
mai repede.
Tot discutând astfel aprins, ei ajunseră în a doua stradă. La
colţul celei de a 58-a străzi, Barfield se opri. Făcea impresia ca nu
mai vrea să continue discuţia cu Pherson. Bătrânul se oprise în
faţa unui stâlp de afişaj şi examina afişele lipite acolo.
Cu paşi înceţi, Mac Pherson se îndepărtă.
Era uimit de încăpăţânarea lui Barfield. Probabil că omul
acesta avea o piatră, în loc de inimă! Tânărul actor se hotărî
totuşi să procedeze cu binele.
Însufleţit de acest gând, el se întoarse, crezând că Barfield se
oprise numai pentru câteva clipe în faţa stâlpului de afişaj, pentru
ca apoi să-şi continue drumul. Dar bătrânul avocat nu mai era
acolo.
Mac Pherson se învârti în toate părţile, însă nu-l mai găsi. O
nelinişte i se strecură în suflet. Cum şi unde dispăruse oare aşa
de repede bătrânul avocat? Străzile care se încrucişau aici erau
goale.
Deci, Barfield nu putuse să dispară, chiar dacă s-ar fi
îndepărtat în fugă.
Descurajat, Mac Pherson se îndreptă spre casă. Dar, întreaga
noapte, nu fu în stare să aţipească. Tot timpul reflectă cum ar
putea reuşi să înduplece pe bătrânul avocat.
A doua zi dimineaţa, el fu chemat la telefon.
— Aici John Mac Pherson! Cine e acolo!
— Mary Barfield!
— Oh, bună dimineaţa, draga mea! Mă bucură că te-ai gândit
să mă saluţi atât de dimineaţă!
— Dar nu pentru acesta te-am chemat, dragul meu. Sunt foarte
îngrijorată, din cauză că tata nu s-a mai întors acasă, fără să mă
anunţe. Lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată până acum.
Dacă era vreodată nevoit să lipsească noaptea, mă înştiinţa
întotdeauna prin telefon. Mă tem să nu i se fi întâmplat vreo
nenorocire!
John tresări speriat.
— Am fost împreună cu el, după ce a ieşit de la şedinţa din
Carneige-Hall. L-am oprit şi l-am rugat să mă asculte. Fireşte, n-a
fost deloc prietenos cu mine şi n-am nici o speranţă să fie de
acord cu căsătoria noastră. După terminarea convorbirii ce am
avut cu el, s-a oprit în faţa unui stâlp de afişaj. Am avut impresia
că a făcut intenţionat acest lucru, pentru a curma discuţia. Eu
am pornit înainte, dar, după câţiva paşi, m-am răzgândit şi m-am
întors, ca sa-i vorbesc din nou. Spre marea mea uimire, nu l-am
mai găsit.
— Oh, Dumnezeule, ce să însemne oare toate acestea? Te rog
să cauţi pe papa, dragă John! Fă tot posibilul să-l găseşti.
Şi, într-adevăr, John se strădui întreaga zi să dea de urmele
dispărutului. Poliţia întreprinse şi ea cercetări amănunţite. Dar
totul fu zadarnic.
Ziarele de seară publicară ştirea dispariţiei cunoscutului avocat
Wilbur Barfield. Se arăta în reportaje că el luase parte noaptea
trecută la o şedinţă a Companiei «Lake Erie Steamship« din
Carneige-Hall şi că, în drum spre casă, dispăruse fără de urmă.
Poliţia bănuia că e vorba de o crimă. Se instituiseră premii
însemnate, pentru cei ce vor fi în stare să facă poliţiei comunicări,
cu privire la clarificarea acestui caz enigmatic.
John Mac Pherson, citind ziarele de seară în locuinţa sa,
rămase consternat. El îşi dădea seama că bănuielile vor cădea
asupra sa. Fusese doar ultima persoană în care vorbise avocatul
dispărut. John era cu atât mai îngrijorat, cu cât se ştia în multe
cercuri de dragostea lui cu Mary, precum şi de faptul că avocatul
se opunea căsătoriei lor.
În dimineaţa celei de a doua zile, Pherson citi cu groază
următoarea ştire, apăruta în ziarul din New-York:
Cazul Barfield!
«Noaptea trecută, şoferul taxi-ului 197456, care
staţionase cu maşina sa în apropierea palatului Carneige-
Hall, s-a prezentat poliţiei. El a declarat că, puţin timp după
ora două noaptea, mister Barfield, pe care-l cunoştea
dinainte, a vrut să se urce în maşina lui, pentru a se
întoarce acasă. Dar, în acelaşi moment, a fost acostat de un
străin, care i-a cerut să-i vorbească, într-un ton
ameninţător. La început, avocatul a şovăit, dar apoi a făcut
semn şoferului că nu mai are nevoie de maşină. Cei doi
bărbaţi au pornit împreună. Şoferul a putut observa că
discutau foarte agitat.
Câţiva membri ai consiliului de administraţie declară că
străinul în chestiune, care aşteptase în stradă, era un tânăr
cu figură de actor, îmbrăcat într-un costum de stradă, de
culoare maro. În cap, avea o pălărie cu boruri largi, iar la
gât purta lavalieră. Poliţia judiciară a întreprins cele mai
amănunţite cercetări pentru identificarea şi arestarea
acestui individ«.

Cuprins de groază, Pherson citi încă o dată această notiţă. Nu


mai rămânea îndoială că va fi arestat şi că i se va arunca o
învinuire grozavă. Cum va putea să-şi dovedească nevinovăţia?
Teama îl făcu să-şi piardă cu totul prezenţa de spirit şi judecată
clară. În buimăceala sa, se hotărî să fugă. Îşi întocmi planul să
plece în Canada cu trenul de seară.
Foarte grăbit, spre a nu fi surprins de poliţie, el îşi împachetă
lucrurile şi, cu o maşină, se duse la gara principală. La casa de
bilete nu fu observat de nimeni. Dar, în momentul în care vru să
se uree în tren, o mână grea i se puse pe umăr.
— În numele legii; eşti arestat!
Omul care spusese aceste cuvinte se legitimă cu emblema
poliţiei centrale din New-York. În spatele lui se aflau câţiva agenţi.
Pherson înţelese că nu mai poate opune. Nu-i rămânea altceva de
făcut decât să se lase arestat.
El fu depus într-o celulă a închisorii preventive. Complet
deprimat, se aşeză pe un scaun de lemn, ţinându-şi capul în
mâini.
II. O nenorocire

Renumitul sportsman american Percy Stuart primise, din


partea Clubului Excentric însărcinarea de a clarifica misterul
dispariţiei avocatului Wilbur Barfield. În cazul unei crime, Percy
avea şi însărcinarea să descopere pe asasin.
În timp ce tânărul american se afla în vila sa, reflectând asupra
mijloacelor pentru clarificarea acestui mister, servitorul său Bill îi
aduse ediţia specială a unui ziar, pe care colportorii o vindeau în
stradă. Ziarul publica următoarea ştire senzaţională:

«Sub strada 58, la coltul străzii a 6-a, s-a înregistrat azi


dimineaţă o groaznică nenorocire, ale cărei cauze n-au
putut fi clarificate până acum. O garnitură a
metropolitanului s-a oprit brusc în acest loc. Garnitura
următoare, care a plecat cu două minute mai târziu, s-a
ciocnit, din plină viteză, cu prima garnitură, defectă. Până
la ora când închidem ediţia, s-au scos de sub sfărâmături
44 de morţi şi peste 100 de răniţi. Mulţi din răniţi se află în
stare disperată.
Catastrofa a produs o profundă impresie. Deocamdată,
circulaţia metropolitanului s-a suspendat, deoarece publicul
nu mai vrea să călătorească pe această cale.«

Percy Stuart citi încă o dată ştirea. Un gând ciudat îi trecu prin
cap. Catastrofa se produsese tocmai la încrucişarea străzii 58 cu
strada No. 6. Era exact locul de dedesubtul străzii unde se afla
stâlpul de afişaj, de lângă care dispăruse mister Barfield.
Percy plecă imediat cu o maşină la birourile de administraţie
ale metropolitanului. Acolo, tocmai, sosise comisia de o ancheta a
poliţiei. Domnea o atmosferă foarte încărcată. Câţiva ingineri
experţi, chemaţi de autorităţi, îşi exprimau punctul lor de vedere
asupra cauzelor acestei groaznice nenorociri.
Tânărul american ascultă cu atenţie expunerile lor. Părerea
experţilor era că defectul primei garnituri a metropolitanului nu s-
a putut produce decât din cauza unui scurt-circuit electric,
provocat, în mod inexplicabil, de un corp străin, pus în contact cu
curentul electric. De aceea, garnitura se oprise.
În cele din urmă, Percy Stuart se prezintă directorului Societăţii
metropolitanului şi-i spuse:
— Scuzaţi-mă dacă mă amestec şi eu în această chestiune!
Sper însă că voi clarifica cauzele catastrofei. Nu-i aşa că deasupra
locului nenorocirii se află un stâlp de afişaj?
Directorul să uită nedumerit la Percy Stuart. Aceeaşi bănuială
încolţi şi în capul lui. Apucă de braţ pe tânărul american şi-i
răspunse:
— Ai dreptate, mister Stuart! În interiorul stâlpului de afişaj se
află izolatoarele şi siguranţele cablurilor electrice, care
alimentează linia de dedesubt a metropolitanului.
Percy Stuart dădu din cap.
— Să mergem acolo, domnule director! Luaţi şi un funcţionar
cu dv., ca să deschidă uşa stâlpului de afişaj.
Directorul şi Percy Stuart, însoţiţi de câţiva funcţionari, plecară
la faţa locului. Uşa stâlpului de afişaj nu era încuiată. Toţi cei de
faţă se dădură un pas înapoi, cuprinşi de groază. Înăuntru se afla
cadavrul bătrânului Wilbur Barfield. Mâinile lui erau încleştate de
firele de siguranţă. Figura bătrânului avea o culoare vânătă
închisă. Desigur că nu putea fi vorba decât de o crimă. Avocatul
fusese strangulat cu o sfoară subţire şi apoi aruncat înăuntrul
stâlpului, înainte de a fi sucombat.
În agitaţia generală ce se produse, Percy Stuart îşi păstră
sângele rece. El scoase sfoara din jurul gâtului cadavrului şi o
băgă în buzunar. Apoi, cadavrul fu transportat la morgă. În baza
hotărârii judecătorului de instrucţie, actorul arestat sub bănuiala
că ar fi autorul crimei, fu adus în faţa cadavrului lui Barfield.
Pherson privi cu groază cadavrul, strigând apoi din toate
puterile:
— Nu, de o mie de ori nu! N-am comis eu această crimă
îngrozitoare! Cine îndrăzneşte să mă acuze de comitere unui astfel
de oribil fapt!
Dar arestatul nu fu luat în serios, Comisia de anchetă îşi
spunea că Pherson e actor şi că se pricepe deci să joace pe
nevinovatul.
Mac Pherson îşi dădu şi el seama că nu e crezut.
Disperarea lui crescu şi mai mult, după ce fu transportat înapoi
la închisoare. Cu mare greutate, obţinu permisiunea să scrie
iubitei sale. El îi jură în această scrisoare că nu e vinovat şi o
întreba dacă ea îl crede capabil de a fi comis monstruosul omor.
Mary îi răspunse câteva cuvinte de consolare şi dragoste:

«Dragul meu John, tu nu eşti capabil de o astfel de faptă.


Eu te cunosc prea bine şi ştiu ce să cred despre tine. Fireşte
că momentan sunt atât de zdrobită de nenorocirea ce s-a
abătut asupra mea, încât nu am puterea să reflectez mai
lucid. Am însă speranţă că Dumnezei te va ajuta şi că
oribila crimă va fi clarificată cât de curând. Nu dispera,
iubitul meu!«

Aceasta scrisoare dădu puţin curaj bietului actor. Mary Barfield


suferea şi ea foarte mult. Nici n-ar fi putut suporta nenorocirea,
dacă n-ar fi consolat-o avocatul Ralph Iellyband, secretarul tatălui
ei. Acest tânăr avocat lucra de un an în biroul lui Barfield şi se
bucura de toată încrederea fiicei acestuia.
După câteva zile, într-o dimineaţă, Mary Barfield dădu de un
ziar vechi, care cuprindea un articol asupra aventurilor lui Percy
Stuart. Imediat după ce-l citi, tânăra fată se îmbrăcă de plecare.
Trebuia să ceară neapărat sprijinul lui Percy Stuart.
Ea se duse direct la vila tânărului american, care o primi
afectuos, spunându-i:
— Nu mă surprinde vizita d-tale, miss Barfield! Te aşteptam
chiar. Chestiunea în care vrei să-mi vorbeşti, o cunosc foarte bine.
De altfel, trebuie să ştii că am fost însărcinat de clubul Excentric,
să clarific asasinarea tatălui d-tale. Îmi voi da toată silinţa să
descopăr pe criminal.
Apoi, Percy puse o serie de întrebări tinerei fete. Ea îi dădu
toate lămuririle de care Percy avea nevoie. Când îşi luă rămas
bun, Percy îi spuse:
— Sper că voi face lumină în această chestiune enigmatică.
Părerea mea e că actorul John Mac Pherson nu are niciun
amestec în crima comisă.
Tânăra fată plecă. În aceeaşi zi, Percy Stuart vizită pe Pherson
în celula lui, cerându-i informaţii amănunţite asupra
întâmplărilor din noaptea fatală.
III. 30.000 dolari

Ralph Jelliband, secretarul avocatului asasinat aranja într-o


dimineaţă dosarele în biroul său. În camera de alături, Mary
Barfield era ocupată şi ea cu aranjarea unor acte. Lăsase uşa
deschisă, ca să poată vorbi cu Ralph.
După puţin timp, se prezenţă un bătrân, spunând că e
funcţionar al societăţii la care contractase o asigurare pe viaţă
avocatul Barfield. Funcţionarul ceru să i se dea poliţele de
asigurare.
În timp ce secretarul deschisese un sertar, căutând poliţele,
reprezentantul Societăţii de asigurare se uită iscoditor pe birou şi,
zărind un ghem de sfoară tare, specială pentru legatul dosarelor,
şterpeli cu abilitate ghemul şi-l băgă în buzunar. Apoi, observând
că Ralph nu găseşte poliţele de asigurare, făcu vrea doi paşi pană
la el şi-i introduse mâna în buzunarul de la piept.
— Poate că poliţele sunt în portmoneul din buzunarul hainei d-
tale? întrebă el sfidător.
Ralph rămase mai întâi surprins. Dar imediat apoi, strigă
furios:
— Cum de-ţi permiţi, domnule? Vrei să mă percheziţionezi?
Asta e o cutezanţă nemaipomenită!
Tânărul secretar încercă să dea brânci străinului. În acelaşi
moment, apăru în cameră Mary. Ea observase întreaga scenă din
camera de alături.
— Ce se petrece aici?
Ralph arătă spre străin.
— Domnul acesta şi-a permis obrăznicia de a încerca să mă
percheziţioneze, spuse el. Mă voi plânge societăţii de asigurare, în
serviciul căreia se găseşte.
Reprezentantul societăţii de asigurare murmură câteva cuvinte
de scuză şi plecă. Mary ieşi după el în coridor. Străinul îi făcu
semn să se apropie şi apoi îi şopti:
— După cum vezi, sunt la lucru!
După aceasta, ciudatul străin dispăru. Mary se uită surprinsă
după el. Timbrul vocii lui era acum cu totul altfel decât cu câteva
minute mai înainte, când intrase în birou, Mary recunoscu vocea.
Omul acesta nu era decât Percy Stuart. Deşi nu înţelegea scopul
vizitei lui, totuşi Mary îşi propuse să nu divulge secretul.
După amiază, ea primi o scrisoare urgentă din partea lui Percy
Stuart. Scrisoarea avea un cuprins foarte scurt:

«Te rog să vii imediat la mine şi să-mi aduci o bucată de


ceară roşie din biroul tatălui d-tale«!

— Nici de astă dată, Mary nu înţelese nimic. Totuşi ea scoase


din birou o bucată de ceară roşie şi se duse apoi la vila lui Percy
Stuart. Acesta o primi cu o întrebare:
— Miss Mary, dosarele din biroul tatălui d-tale sunt legate cu
sfoară de felul acesteia?
Surprinsă, tânăra fată privi bucata de sfoară, pe care i-o arăta
Percy.
— Da! Dar de ce…
— Ceara roşie folosită în biroul dvs. e de culoare întunecată?
— Da, ne folosim întotdeauna de aceiaşi ceară.
— Mi-ai adus o bucata?
— Da; iat-o!
Mary îi dădu batonul de ceară roşie.
— Foarte curând, miss Mary, vei afla de ce mare importanţă
sunt toate aceste amănunte, spuse Percy.
Tânăra fată nu putu să afle mai mult de la Percy. Ea plecă,
fiind încredinţată că tânărul american ştie ce face.
În aceeaşi după amiază, un bătrân sărăcăcios îmbrăcat se
prezintă în biroul avocatului Barfield. El rugă pe Ralph să-i
permită să-l fotografieze, căci e fotograf ambulant şi o duce foarte
greu. Bătrânul îşi scoase imediat aparatul fotografic, spunând că,
pe un preţ foarte mic, îi va face o duzină de fotografii. Dar Ralph îl
pofti să iasă afară.
Totuşi, secretarul nu reuşi să împiedice pe bătrân de a scoate o
fotografie, chiar în momentul când păşise spre el, spre a-l da pe
uşă afară.
Bătrânul ieşi în stradă, se urcă într-o maşină şi plecă direct
spre vila lui Percy Stuart.
Ajuns acolo, el îşi scoase costumul sărăcăcios şi se degrimă.
Era chiar Percy Stuart în persoană. Tânărul sportsman developă
imediat clişeul pe care-l făcuse.
Apoi, el examina atent fotografia. Scosese foarte bine pe Ralph
Jellyband, secretarul avocatului asasinat. Percy dădu apoi un
telefon tinerei Mary, rugând-o să-i trimită cât mai repede o
fotografie a tatălui ei.
După două ore, Percy primi fotografia cerută. Cu ajutorul unei
lupe speciale, el compară fotografia avocatului asasinat cu cea a
lui Jellyband.
A doua zi dimineaţa, miss Mary primi o nouă scrisoare din
partea lui Percy Stuart, care o rugă să vină neapărat la el. Când
tânăra fată intră în biroul tânărului sportsman, acesta îi puse pe
masă mai multe bucăţi dintr-o scrisoare ruptă.

«… şi cum tu ai desconsiderat sfaturile mele părinteşti,


refuz categorie să-ţi achit măcar un singur cent din cei
30.000 dolari… înainte că tu…«

— Cunoşti scrisul acesta, miss Barfield! întrebă calm Percy


Stuart
— Fireşte, e scrisul tatălui meu!
— Rândurile acestea sunt adresate unui copii al său, întrucât
vorbeşte aici de sfaturi părinteşti. Nu-ţi era adresată d-tale
această scrisoare, miss Mary?
— Nu, de sigur că nu!
— Hm, mi-am închipuit eu lucrul acesta!
Mary ar fi vrut să ştie cum de au ajuns aceste bucăţi de
scrisoare în mâna lui Percy Stuart. Dar tânărul american îi
întinse mâna, luându-şi rămas bun:
— Da, suntem pe o calo bună, spuse el. Dacă totul va merge şi
mai departe aşa, vom ajunge foarte curând la ţintă.
IV. O stratagemă reuşită

A doua zi dimineaţa, când Mary Barfield intră în biroul tatălui


ei, găsi o scrisoare, cu următorul, conţinut:

«Miss Mary Barfield!


Te somăm ca astă seară, la orele 10, să depui, într-un
plic albastru, suma de 30.000 dolari, la picioarele
obeliscului din marginea stângă a parcului Ramble şi
anume în tufişul de acolo. Dacă nu te vei conforma, vei avea
aceeaşi soartă ca şi tatăl d-tale!«

Cuprinsă de groază, tânăra fată plecă cu o maşină la Percy


Stuart dar nu-l găsi acasă. Servitorul îi spuse că stăpânul său a
plecat în oraş.
Mary se întoarse acasă şi arătă lui Ralph scrisoarea de
ameninţare. El plecă imediat cu Mary la prefectura de politie şi se
prezentară directorului prefecturii arătându-i scrisoarea şi
rugându-l să le spună ce să facă.
Directorul reflectă câteva minute. Apoi, răspunse:
— Puneţi suma de 30.000 de dolari într-un plic, aşa cum vi se
cere. E posibil ca şantagistul să vă supravegheze prin oamenii lui.
Astă seară, la ora fixată, vă veţi duce în parcul Ramble şi veţi
depune plicul cu bani, la locul indicat. Apoi vă veţi îndepărta.
De rest, se vor ocupa oamenii mei. Puteţi fi pe deplin liniştită,
miss Mary. Parcul va fi ocupat de poliţişti, aşa că individul nu ne
va scăpa. Mă voi încredinţa personal ca oamenii mei să fie la
posturile lor.
Mary se conformă întocmai recomandaţiilor date de directorul
prefecturii de poliţie. Depuse singură plicul cu bani la picioarele
obeliscului şi apoi se întoarse în stradă, unde o aştepta maşina.
Pe drum, ea întâlni pe directorul prefecturii de poliţie, la care
fusese dimineaţa cu Ralph. Acesta o recunoscu, dar îşi duse
degetul la buze şi-i spuse:
— St! Nu vorbi!
Mary îi zâmbi şi se urcă în maşina ei. Directorul prefecturii de
poliţie se îndreptă spre obeliscul de la marginea parcului, la
picioarele căruia fusese depus plicul cu bani.
El se aplecă şi se încredinţă că plicul se găseşte acolo. Îl ridică
şi-l puse apoi înapoi. După aceasta, se îndepărtă, fiind salutat
discret de poliţiştii care forfoteau în jurul obeliscului. La ieşirea
din parc, se urcă într-o maşină şi plecă.
În parc, domnea o linişte completă. Poliţiştii aşteptau cu
încordare apariţia şantajistului.
Trecu o jumătate de oră. Apoi, se auzi zgomotul unui
automobil, care se opri la poarta parcului! Spre marea lor mirare,
poliţişti văzură că soseşte pentru a doua oară directorul
prefecturii de politie. El întrebă pe primul poliţist:
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, nimic nou de când aţi fost dsv., acum o jumătate de oră.
Directorul se uită nedumerit la poliţist, de parcă s-ar fi îndoit
dacă e în toate mintiile.
— Ce tot vorbeşti! Eu n-am fost încă aci. Abia acuma vin întâia
oară.
Poliţistul rămase uluit. Directorul prefecturii de poliţie porni
repede spre obelisc. Plicul albastru se mai afla acolo. Dar când
directorul prefecturi de politie îl deschise, nu găsi înăuntru decât
bucatele mici de hârtie.
Plicurile fuseseră schimbate de abilul gangster. Isprava lui
îndrăzneaţă copleşi de uimire pe poliţişti. Cine să-şi fi putut
închipui că se va deghiza în aşa fel, încât să poată fi confundat cu
directorul prefecturii de poliţie?
V. Un proces senzaţional

Procesul actorului John Mac Pherson, venit spre judecare în


faţa Curţii cu juri, stârnise multă senzaţie. Sala de şedinţe era
plină până la ultimul loc, de mulţimea curioşilor.
Apărătorul acuzatului era tânărul avocat Ralph Jellyband,
fostul secretar al avocatului Barfield. Faptul acesta mărea şi mai
mult caracterul senzaţional al procesului.
Pe timpul dezbaterilor, actorul susţinu că nu e vinovat. Dar
împotriva lui planau dovezi zdrobitoare între care principala era
că încercase să fugă.
Pledoaria avocatului Ralph Jellyband fu deosebit de
impresionantă. Dar el insistă, în fraze de o rară frumuseţe, numai
asupra valorii ca artist a lui Pherson, favoritul publicului. Nu
încerca însă că atingă fondul chestiunii, adică să spulbere
dovezile de vinovăţie. Acuzatul era deprimat, căci pledoaria
avocatului său îi înrăutăţea şi mai mult situaţia. Curtea, juraţii şi
publicul aveau impresia că apărătorul nu e nici el convins de
nevinovăţia clientului său.
După terminarea pledoariei, o linişte profundă domni câteva
minute în sală. Juraţii se uitau nedumeriţi, unul la altul. Miss
Mary aruncă o privire dezamăgită apărătorului.
În acest moment, se auzi o voce puternică de la uşa sălii:
— Bravo, domnule apărător!
Privirile tuturor se îndreptară spre uşă, unde se afla o persoană
foarte cunoscută în New-York. Era renumitul sportsman Percy
Stuart.
El înainta încet spre tribuna Curţii. Apoi, se auzi vocea
preşedintelui:
— Cu ce drept tulburi dezbaterile procesului? D-ta eşti Percy
Stuart?
— Da, eu sunt! Vreau să mă ascultaţi ca martor. Voi face
declaraţii foarte importante cu privire la asasinarea avocatului
Barfield.
În urma aprobării Curţii, Percy Stuart începu:
«Avocatul Barfield, pe care l-am cunoscut personal şi l-am
apreciat foarte mult, a fost foarte sărac în tinereţe. Tot ce vă voi
spune acum corespunde realităţii şi pot produce dovezi, adunate
în urma cercetărilor mele.
În tinereţe, avocatul Wilbur Barfield a întreţinut legături de
dragoste cu o lucrătoare de fabrică. Ea a dat naştere unui băiat şi
apoi a murit, din cauza unui boli grave. Copilul a fost crescut în
provincia Massachusets. Barfield plătea lunar, unei familii de
acolo, pentru creşterea copilului. El a fost, într-adevăr foarte bine
îngrijit. Când s-a făcut mai mare, a primit o sumă importantă din
partea tatălui său, ca să-şi poată începe cariera de jurist.
Dar, din cauza vieţii destrăbălate pe care o ducea, tânărul şi-a
risipit cea mai mare parte din bani. Suma de 30.000 dolari ce i-a
rămas, a încredinţat-o spre păstrarea tatălui său. Gestul acesta a
impresionat pe Wilbur Barfield. A luat banii spre păstrare şi a
angajat ca secretar pe fiul său.
După puţin timp însă, fiul i-a cerut înapoi banii. Wilbur
Barfield s-a opus, căci ştia că fiul său îi va cheltui în chefuri.
Toate insistentele verbale şi în scris ale tânărului au rămas
zadarnice. Atunci, el şi-a propus să uzeze de forţă. Şi-a aşteptat
părintele în faţa palatului Carneige-Hall. Când Walbur Barfield a
ieşit deja şedinţă, tânărul a vrut să se apropie de tatăl său. Dar,
în acelaşi moment, a văzut că un alt tânăr se apropie de bătrân şi
că pleacă cu el.
Fiul a urmărit pe cei doi inşi. Observând că Barfield rămăsese
singur în faţa stâlpului de afişaj, s-a apropiat de el. S-a năpustit
asupra lui, l-a apucat de gat şi i-a cerut banii. Bătrânul vrând să
strige după ajutor, fiul i-a aruncat în jurul gâtului un ştreang, pe
care şi-l pregătise din sfoară tare. Astfel, l-a târât până lângă
stâlpul de afişaj. Acolo, a observat că uşa stâlpului de afişaj, în
care se aflau izolatoarele şi siguranţele electrice ale
metropolitanului, fusese uitată deschisă de către funcţionarul
care făcuse probabil revizia. El a înghesuit înăuntru corpul tatălui
său, care a murit asfixiat. Criminalul a scotocit prin buzunarele
Cadavrului, căutând carnetul de cecuri, dar nu l-a găsit.
Sfoara cu care a fost strangulat mister Barfield era dintr-un
ghem din biroul acestui avocat. De ea, atârnau şi câteva frânturi
de ceară roşie, de culoare întunecată, folosită de asemenea în
acest birou.
Fiul ucigaş a căutat apoi să-şi procure prin alte mijloace suma
de 30.000 de dolari. Stratagema de care s-a folosit în acest scop o
cunoaşte prea bine domnul director al prefecturii de poliţie, care
va poate da toate amănuntele.
Vreau să vă mai precizez că, din comparaţia fotografiei
bătrânului Wilbur Barfield cu cea a fiului său, am putut stabili o
asemănare perfectă. Aceasta m-a edificat complet.
Avocatul Ralph Jellyband, care dăduse semne de nervozitate de
la începutul declaraţiilor lui Percy Stuart, tremura acum din tot
corpul. În sală domnea o linişte profundă. Nimeni nu se mai
îndoia că Ralph e ucigaşul părintelui său. El fu arestat şi depus la
închisoare. După puţin timp, avu loc procesul lui şi fu condamnat
la moarte.
Mac Pherson fu pus imediat în libertate, iar după câteva luni se
căsători cu Mary Barfield.
Percy Stuart primise la câteva zile după acest nou succes

Cea de a 133-a însărcinare.

«O tânără fată, anume Maud Manning, care locuia împreună


cu mama sa într-o căsuţă din strada Levington, a dispărut fără
de urme.
Percy Stuart e însărcinat să clarifice misterul acestei
dispariţii.«

«Excentric-Club«.

---- VA URMA ----


————————————————————— Bancnota no. 333444 —

BANCNOTA
NO. 333444

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 152

———————————————————————————————— 1 —
———————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Spărgătorul în frac ......................................................... 5
II. O pagubă de două milioane dolari ............................... 10
III. Percy Stuart intră în acţiune ...................................... 14
IV. În ultimul moment ..................................................... 18

— 2 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, fon Ho bogat*


Independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
152-a:

«În condiţii enigmatice, fabricantul Cartlington a


căzut victima unui furt de 2 milioane dolari. Individul
———————————————————————————————— 3 —
———————————————————————————————————
arestat ca autor al furtului, nu pare a fi adevăratul hoţ.
Percy Stuart e însărcinat să clarifice această
chestiune«.
«Excentric-Club«.

— 4 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —

I. Spărgătorul în frac

Marele palat al fi firmei Carlington & Co., proprietatea


industriaşului Wallace Carlington din New-York, se afla în
întuneric. Numai de la o fereastră a casieriei, situată la
primul etaj, răzbătea o rază slabă de lumină.
În casierie era un ins înalt, şi spătos, care-şi făcea de
lucru la casa de bani de oţel masiv. Era un spărgător. Dar
nu din cei obişnuiţi, deoarece purta frac şi ghete de lac, iar
în cap avea joben.
De aproape zece minute, folosindu-se de un aparat de
sudat, încerca să găurească unul din pereţii casei de bani.
Încercările sale erau însă zădarnice. Peretele de oţel se
înroşise, dar totuşi nu ceda.
Spărgătorul scoase o înjurătură şi rămase câteva clipe
nehotărât. Se întreba dacă trebuie să abandoneze
încercarea de spargere. Deodată însă, el tresări speriat.
Auzise, toarte desluşit, deschizându-se o uşă jos, la parter.
Repede, spărgătorul îşi stinse aparatul şi se ascunse în
dosul unui perete al marii case de bani. De aici, trase cu
urechea.
Orologiul din turnul bisericii din apropiere bătu ora
două. Se auziră apoi paşi uşori, care păreau că se
îndreaptă spre casierie.
Cel din dosul casei de bani îşi băgă mâna în buzunar,
scoţându-şi revolverul. Încet şi foarte precaut, uşa camerei
se deschise. O rază de lumină pătrunse înăuntru. Apoi,
intră un individ, care ţinea într-o mână o lampă electrică,
iar în cealaltă o servietă de culoare neagră.
Nou venitul se uită atent de-jur-împrejul său, examinând
———————————————————————————————— 5 —
———————————————————————————————————
încăperea.
Pe buzele celui ascuns după casa de bani apăru un
zâmbet ironic. Îi fusese teamă că va fi surprins de vreun
păzitor al clădirii, iar acum constata că venise o altă
persoană, tot cu intenţia de a sparge casa de bani.
Cel de al doilea spărgător îşi scoase din servietă un
burghiu de o construcţie foarte complicată şi începu să
găurească uşa casei de bani. Şi, într-adevăr, burghiul care
făcea un zgomot foarte uşor găurea încet oţelul gros al
casei de bani.
La un moment dat, cel de al doilea spărgător tresări
speriat. Simţise că o mână grea i se pune pe umăr.
În acelaşi moment, auzi şi o voce severă:
— Ce faci aici?
Spărgătorul se întoarse şi rămase ca împietrit de spaimă.
Se văzu în faţă unui domn elegant, îmbrăcat în frac şi
joben. Spărgătorul vru să sară asupra lui, dar acesta se
dădu repede înapoi. În mâna dreaptă ţinea întins
revolverul.
Omul în frac, folosindu-se de situaţia sa mai favorabilă,
spuse poruncitor celuilalt:
— Mă voi urma la poliţie! Te vor învăţa acolo minte, ca să
mai pătrunzi noaptea în locuinţe străine, pentru a sparge
casele de bani! Haide, mişcă-te!
Acum, spărgătorul nu se mai îndoia că fusese surprins
de şeful firmei. Nu-i rămânea altă soluţie decât să se roage
de iertare. El căzu în genunchi murmurând:
— Iertaţi-mă, domnule! Nu sunt om rău. Mizeria mea şi
a familiei mele m-au determinat să devin spărgător.
— Hm, dar cine-mi garantează că spui adevărul! Cine
eşti d-ta?
— Mă numesc Pat Kelly şi sunt irlandez. De mult timp,
duc o viaţă de cumplite privaţiuni. M-am decis să comit
această spargere, pentru ca să nu-mi moară copiii de
foame. Fie-vă milă, vă rog, de mine şi de copiii mei!
Din nou, domnul în frac zâmbi diabolic. El părea să fie

— 6 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
foarte mulţumit de această întâmplare. Apoi, întrebă
sarcastic:
— Vasăzică ai vrut sa-mi spargi casa de bani pentru ca
să-ţi procuri cele necesare traiului? Credeai însă, într-
adevăr, că vei reuşi s-o spargi cu burghiul d-tale?
Nu vezi că e din oţelul cel mai masiv?
Spărgătorul dădu din cap.
— Aş fi putut s-o sparg, domnule! răspunse el
— Mă cam îndoiesc. Ar trebui să fii prea priceput, ca să
poţi deschide această casă de bani.
— De fapt, mă pricep în chestiuni de mecanică, deoarece
sunt inginer. Lucrările de sudare sunt specialitatea mea.
Din nou, domnul în frac zâmbi. Apoi, el spuse, ceva mai
prietenos:
— Începi să mă interesezi, cu toate că nu te cam cred! D-
ta ştii doar că, în ultimul timp, casele de bani se
construiesc din oţel turnat, care nu poate fi spart de
nimeni. Casa aceasta de bani e făcută dintr-un astfel de
otel. Cel puţin aşa mi s-a spus, când am cumpărat-o.
— N-are de-a face! Orice casă de bani poate fi spartă.
— Aşa! Atunci vreau să-ţi ofer prilejul, ca să-mi
dovedeşti priceperea d-tale. Dacă reuşeşti să spargi această
casă de bani în timp de o jumătate de oră, atunci te cred.
În caz contrar, înseamnă că te lauzi.
— Nu, eu nu mă laud niciodată.
— Atunci, dovedeşte-mi-o!
— Bine, domnule; vă voi face dovada!
Spărgătorul se puse imediat pe lucru. Burghiul intră din
nou în funcţiune. Domnul în frac urmărea cu mare
încordare pe spărgător. Ochii lui scânteiau.
Şi, într-adevăr, nici nu trecu o jumătate de oră şi casa de
bani fu spartă. Înăuntru se aflau stocuri mari de bancnote,
precum şi monede de aur. Pretinsul şef al firmei băgă mâna
în sertarele casei de bani şi spuse:
— Recunosc şi eu că n-ai exagerat! Nu credeam să
reuşeşti. Ţine această bancnotă de o suta de dolari şi

———————————————————————————————— 7 —
———————————————————————————————————
pleacă!
Pat Kelly luă repede bancnota. O sută de dolari şi
libertatea! Era în culmea fericirii. El mulţumi domnului în
frac, care făcând un gest de indiferenţă, îi răspunse:
— Bine! Du-te acum şi nu-ţi mai încerca norocul în
această meserie! S-ar putea ca a doua oară s-o păţeşti rău!
Irlandezul îşi împacheta repede instrumentele şi fugi
afară. El se întoarse pe acelaşi drum, pe care venise. Dar
imediat ce ieşi în stradă, printr-o fereastră îngusta de la
subsol, se văzu înconjurat de mai mulţi agenţi de poliţie.
Unul din aceşti poliţişti observase raza de lumină, care
străbătea prin fereastra casieriei de la primul etaj.
Părându-se suspect lucrul acesta, chemase imediat şi pe
alţi poliţişti, cu care înconjurase clădirea.
Împietrit de spaimă, Pat Kelly se uită la poliţişti, care-l
ţinea strâns.
— Ah, uite pe vizitatorul nocturn! spuse inspectorul de
poliţie Mac Fadden. Fii aşa de bun şi însoţeşte-ne! La noi,
te vei simţi în mai multă siguranţă decât aci.
Kelly îşi dădu seama că lucrul cel mai nimerit, ar fi să
spună adevărul, cu privire la cele petrecute sus în casierie.
El povesti deci poliţiştilor, că deschisese casa de bani în
urma cererii exprese a şefului firmei, care-i dăduse pentru
lucrul său suma de o sută de dolari.
Jurându-se că spune adevărul, el adăugă:
— Desigur că domnul mai e sus! El vă va confirma cele
spuse de mine!
Mac Fadden zâmbi.
— Să facem o încercare! răspunse el. Vino cu noi sus!
Uşa de intrare fu imediat deschisă cu ajutorul unor chei
false, iar poliţiştii se urcară în biroul casieriei de la primul
etaj, luminându-şi calea cu lămpile lor electrice de
buzunar.
Aci însă, ei nu găsiră pe nimeni. Încăperea era goală.
Casa de bani fusese spartă de burghiul celui arestat.
Burghiul se afla în servieta acestuia.

— 8 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
Mac Fadden se adresă din nou arestatului:
— Ei, ce mai ai de spus? Ai fi făcut mai bine să nu minţi!
Kelly era în culmea disperării. El se jură din nou că
spusese adevărul curat şi că domnul care i-a dat bancnota
de 100 de dolari, probabil că a plecat.
— Descrie-ne atunci cum arata şeful firmei! Vom vedea
noi dacă spui adevărul.
— Era un domn foarte prezentabil! răspunse Kelly. Avea
un păr negru şi bogat şi era îmbrăcat în frac şi joben. Dacă
n-aş fi avut convingerea că e şeful firmei, l-aş fi luat drept
artist, din cauza părului său negru şi buclat.
Poliţiştii se uitară unul la altul. Mac Fadden spuse:
— Regret, dar susţinerile d-tale nu sunt juste! Mister
Carlington, şeful firmei, poartă părul scurt. Dacă cele
spuse de d-ta, nu sunt minciuni ai fost tas pe sfoară de un
alt spărgător, care te-a făcut să lucrezi pentru el şi şi-a luat
apoi prada. Pedeapsa însă, o vei căpăta d-ta. Urmează-ne!
Irlandezul nu mai ştia ce să răspundă. Se resemnă deci
şi urmă pe poliţişti.

———————————————————————————————— 9 —
———————————————————————————————————

II. O pagubă de două milioane dolari

În dimineaţa celei de a doua zile, casierul firmei


Carlington & Co. descoperi spargerea. Cu figura palidă ca
ceara, el fugi în biroul şefului său, comunicându-i cele
întâmplate.
Mister Carlington tresări şi el speriat, când auzi cele
petrecute. Se sculă de la birou şi urmă pe casier, spre
încăperea în care se comisese spargerea.
Aici, el rămase câteva clipe tăcut în faţa casei de bani.
Apoi, întrebă:
— Câţi bani se aflau înăuntru?
— Două milioane de dolari! Era suma pe care aţi primit-o
ca dotă din partea soţiei dvs. Am pus banii în casa de fier,
urmând ca astăzi să-i depun la bancă. Probabil că a aflat
cineva că banii aceştia se aflau în casieria noastră.
Carlington rămase complet deprimat.
— Două milioane de dolari! exclamă el. Soţia mea nu va
putea să suporte această lovitură.
După câteva minute, Carlington îşi mai reveni puţin. El
se întoarse în biroul său, de unde-şi chemă soţia la telefon.
Cu vocea tremurândă, Carlington îi comunică cele
întâmplate.
După câteva minute, Gladys sosi cu automobilul.
Intrând în birou, îşi găsi bărbatul într-o stare de cumplită
disperare.
— E adevărat, Wallace, că întreaga mea avere a fost
furată? întrebă ea.
— 10 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
— Da, toţii banii au fost furaţi! E îngrozitor pentru mine,
căci întrucâtva sunt şi eu vinovat de această nenorocire.
Trebuia să depun banii la bancă încă de ieri.
Lui Gladys îi fu milă de soţul ei şi încercă să-l consoleze:
— Nu vorbi aşa, Wallace! Ţie nu-ţi pot face niciun reproş.
Fireşte că furtul acesta e o grea lovitură pentru noi, dar
sper că hoţul va fi descoperit.
Carlington clătină din cap, continuând să se vaiete:
— Nu, nu mai exista nicio speranţă! E îngrozitor să
pierdem o sumă aşa de mare de bani!
În timp ce Gladys încerca să-şi liniştească bărbatul, un
servitor anunţă pe inspectorul de poliţia Mac Fadden.
Carlington îi ieşi înainte.
— Aţi şi aflat cele întâmplate? întrebă el.
Mac Fadden dădu din cap.
— Da, ştiu totul! răspunse inspectorul. Noaptea trecută,
noi am prins pe spărgător!
Carlington tresări surprins.
— Ce? E posibil lucrul acesta? Şi aţi găsit banii asupra
lui?
— Asta nu! Banii sunt dispăruţi. Arestatul ne-a povestit
o istorie ciudată, despre un al doilea spărgător, care l-ar fi
surprins, tocmai când încerca să comită spargerea.
Mac Fadden povesti amănunţit cele petrecute noaptea
trecută. Fireşte că mister Carlington şi soţia sa fură de
părere că arestatul minte. Carlington, îndeosebi, îşi
exprimă convingerea că spărgătorul acesta trebuie să fie un
mincinos rafinat.
Mac Fadden era şi el de aceiaşi părere.
— Fireşte ca nu dăm niciun pic de crezare spuselor lui
Pat Kelly! Vom face tot posibilul să clarificăm furtul.
Probabil că cel de al doilea spărgător este complicele său.
De asemenea, nu e exclus ca celălalt să fie unul din
angajaţii dvs. În timp ce noi ne ocupam cu arestatul,
probabil că spărgătorul celălalt a dispărut fără de urme.
Dar suma furată e mare?

———————————————————————————————— 11 —
———————————————————————————————————
— Două milioane de dolari! răspunse Carlington. Trebuia
ca astăzi să depunem aceşti bani la bancă.
— Atunci sunt sigur că în această spargere e amestecat
şi unul din angajaţii firmei dvs. Vom începe cercetările în
această direcţie.
Inspectorul de poliţie plecă, iar soţii Carlington se
întoarseră acasă.
După amiază, Carlington, care părea foarte deprimat din
cauza celor întâmplate, se retrase în camera sa. Gladys mai
rămase în sufragerie. Astfel, trecură două ore. Văzând că
soţul său nu se mai coboară jos, pentru a se duce la birou,
Gladys se urcă în camera lui. Aici, spre marea ei
surprindere, constată că Wallace plecase.
Pe birou se afla o scrisoare. Gladys o luă cu mâinile
tremurânde şi citi:

«Scumpa mea Gladys!


Nu pot suporta această groaznică nenorocire,
deoarece mă simt şi eu oarecum vinovat. Rămâi cu
bine! Când vei citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi în
viaţă!
Al tău
Wallace«

Scoţând un ţipăt de disperare, Gladys se prăbuşi într-un


fotoliu.
Soţul ei iubit era mort! Dar Gladys nu-şi pierdu prezenţa
de spirit. Trebuia să întreprindă neapărat ceva. Poate că
mai putea să-şi salveze bărbatul. Ea plecă imediat cu
maşina la prefectura de politie, unde comunică lui Mac
Fadden conţinutul scrisorii lăsate de soţul ei.
Mac Fadden trimise pe loc mai multe echipe de poliţişti
în toate părţile oraşului. Apoi, Gladys se întoarse acasă.
Dar speranţele ei fură curând spulberate. După două zile
de la dispariţia lui Carlington, un marinar găsi pe cheiul
Hudson-ului pălăria şi pardesiul dispărutului. În cea de a

— 12 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
treia zi, fu găsită şi haina lui. Era haina pe care o purtase
în ziua dispariţiei.
După alte câteva zile, se judecă procesul lui Pat Kelly,
care cu toate ca continua să-şi susţină nevinovăţia, fu
condamnat la opt ani muncă silnică. Înainte de a fi
transportat la închisoarea Sing-Sing, condamnatul îşi
exprimă dorinţa de a vorbi cu d-na Carlington, căreia vroia
să-i facă o comunicare foarte importantă. Această dorinţă îi
fu satisfăcută. D-na Carlington se duse în acest scop la
închisoare.
Pat Kelly fu scos din celula sa. El mulţumi tinerei femei
că venise şi după ce-i comunica amănunţit cele petrecute
în noaptea fatală, mai adaugă:
— Ştiu că sunt vinovat de a fi încercat spargerea casei de
bani. Dar n-am furat nimic şi deci nu merit pedeapsa care
mi s-a dat. Am fost înşelat de un spărgător foarte rafinat.
De aceia, am o mare rugăminte. Adresaţi-vă, vă rog, în
această chestiune, Clubului Excentric. Aţi auzit probabil de
Percy Stuart, care face adevărate minuni? Ei va clarifica şi
acest caz enigmatic!

———————————————————————————————— 13 —
———————————————————————————————————

III. Percy Stuart intră în acţiune

Percy Stuart primi foarte politicos pe doamna Carlington.


Când ea îşi spuse numele, Percy îi răspunse, zâmbind:
— Ah, numele de Carlington mi-e cunoscut din câteva
articole recente, apărute în ziare.
— Atunci probabil, că ştiţi şi faptul ca mi-am pierdut
bărbatul!
— Da, ştiu şi asta! Poliţia s-a ocupat foarte mult de
această chestiune, dar n-a ajuns la nicio clarificare.
— OK, mister Stuart, trebuie să-mi veniţi în ajutor!
Inginerul irlandez Pat Kelly, care a fost condamnat la 8 ani
muncă silnică, ca fiind autorul spargerii casei de bani, m-a
chemat azi la închisoare, unde mi-a declarat, cu lacrimi în
ochi, că din banii furaţi n-a primit decât o bancnotă de o
sută de dolari, pe care i-a dat-o celălalt spărgător, pentru
care lucrase.
Sunt convinsă de sinceritatea lui Kelly şi am speranţa că
vom putea descoperi pe adevăratul hoţ, pentru ca să găsesc
măcar o parte din banii furaţi. De la sinuciderea bărbatului
meu, sunt cea mai nenorocită femeie din lume!
Gladys izbucni în hohote de plâns.
Percy Stuart rămase câteva clipe gânditor, iar apoi
răspunse:
— Voi face tot ce mi stă în putinţă, pentru a descoperi pe
adevăratul hoţ. Vă rog să aveţi toată încrederea în mine!
Gladys copleşi cu mii de mulţumiri pe Percy Stuart şi
plecă.
După o jumătate de oră, tânărul sportsman se duse la
— 14 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
penitenciar, unde avu o convorbire cu Pat Kelly. Acesta
povesti lui Percy, în mod amănunţit, cele întâmplate în
noaptea spargerii, făcând apoi o descriere exactă a
individului, care-l trăsese pe sfoară.
De la penitenciar, Percy plecă la sediul firmei Carlington
& Co., unde avu o convorbire mai lungă cu principalul
casier al întreprinderii. În cursul acestei convorbiri, Percy
îşi făcu mai multe însemnări.
Apoi, înainte de plecare, el mai întrebă de casier:
— Îmi poţi da seriile bancnotelor care au fost furate?
— Da, dar numai în parte! Am fost foarte ocupat în ziua
aceia, aşa că n-am putut înregistra seriile tuturor
bancnotelor. Vroiam s-o fac a doua zi, înainte de a depune
banii la bancă. Totuşi, mi-am notat câteva serii. Iată-le!
Percy îşi însemnă în carnetul său seriile mai multor
bancnote. Apoi, el mulţumi şi plecă.
…………………………………………………………………………..
Mai trecură alte trei zile. Percy îşi făcea una din
obişnuitele sale plimbări de seară. Într-o stradă, atenţia îi
fu atrasă de reclama luminoasă a unui cinematograf, care
anunţa noua premieră: «Secretul bancnotei!«
— Rolul principal era jucat de miss Yvonne Marny.
Percy se hotărî să vadă acest film. Îl interesa mai mult
jocul interpreţilor şi mai ales al frumoasei Yvonne, despre
care auzise că are mult talent.
Acţiunea era cam următoarea: O fată din popor găseşte
trei bancnote, pe care le înapoiază păgubaşului. Acesta e
un spărgător foarte îndrăzneţ şi bogat. Drept recompensă,
el dă fetei o bancnotă de cinci sute de dolari.
Bancnota aceasta era arătată în film. Fusese filmată în
primul plan, aşa încât Percy putu s-o vadă foarte bine.
Citindu-i instinctiv seria, Percy tresări surprins. Bancnota
purta numărul 333444.
Percy îşi scoase repede carnetul, controlând cifrele pe
care i le dictase casierul firmei Carlington. Printre ele, se
afla şi cifra 333444. Deci, bancnota filmată provenea de la

———————————————————————————————— 15 —
———————————————————————————————————
spargerea casei bani.
Percy părăsi cinematograful. Filmul nu-l mai interesa.
Gândurile i se concentrară în jurul bancnotei, care-i indica
direcţiunea în care trebuie să-şi continue cercetările.
A doua zi dimineaţa, Percy se prezentă directorului
societăţii «Vitagraph-Film«, care-l primi foarte amabil.
După ce discutară unele chestiuni neînsemnate, Percy
ceru directorului adresa artistei Yvonne Marny. Directorul
i-o dădu imediat.
Tânărul sportsman se hotărâse să cunoască mai de
aproape pe această artistă. Sub nume fals şi bine deghizat,
el invită pe miss Yvonne la un supeu. Percy se dăduse
drept inginerul Ward.
Fireşte că artista primi invitaţia bogatului inginer, care-i
trimisese un coş cu flori foarte scumpe. Ea îl aşteptă la
poarta studioului, de unde plecară amândoi la un
restaurant foarte elegant.
Percy condamnă o masă copioasă. Artista era bine
dispusa şi găsea că însoţitorul ei e un tânăr foarte
simpatic.
La plată însă, presupusul inginer scoase bancnotă de o
mie de dolari. Chelnerul se scuză, spunând ca nu are de
unde să schimbe o bancnotă atât de mare.
Dar miss Marny interveni:
— Stai! Îţi schimb eu bancnota, căci am două de câte
cinci sute de dolari. Cred că pe acestea, chelnerul le va
putea schimba.
Percy îi mulţumi şi luă cele doua bancnote de câte cinci
suie de dolari, dând pe cea de o mie. Înainte de a plăti
chelnerului, îşi întipări în minte scria bancnotei de cinci
sute de dolari, pe care i-o înmâna.
În faţa vilei renumitei artiste, inginerul îşi luă rămas
bun, promiţându-i că se vor întâlni în cunoscuta staţiune
climaterică Hot Springs.
Când Percy se întoarse acasă, scoase bancnota de cinci
sute de dolari, care-i rămăsese. Atât seria acesteia, cât şi a

— 16 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
celei pe care o înmânase chelnerului, făceau parte din
seriile bancnotelor furate din casa de bani a firmei
Carlington. Deci, proveneau şi ele din spargere.

———————————————————————————————— 17 —
———————————————————————————————————

IV. În ultimul moment

Frumoasa staţiune climaterică Hot Springs era scăldată


de soare. O lume elegantă aglomera aleile parcului
staţiunii.
O doamnă foarte elegantă, care prin toaleta ei stârnise
senzaţie, se plimba prin parc, însoţită de un domn cu o
barbă mare şi neagră. Părea să fie prietenul ei.
Ajungând într-o alee laterală, se întâlniră cu un gardian
al parcului. Miss Marny se uită atentă la gardian. Figura
lui îi părea cunoscută. Ea îşi mai întoarse capul,
urmărindu-l cu privirile, aşa încât însoţitorul ei, care
observase lucrul acesta, o întrebă:
— La cine te uiţi?
— Cred că am făcut o descoperire interesantă! Poate că
mă şi înşel. Dar am impresia că gardianul acesta nu e
decât renumitul sportsman, care a căutat să mă cunoască,
dându-se sub nume fals.
Bărbatul se făcu palid la fată.
— Percy Stuart! exclamă el. În cazul acesta, trebuie să-l
inducem în eroare, ca să nu ne mai urmărească.
Perechea se îndreptă cu paşi repezi spre ieşirea parcului.
În stradă, se urcară amândoi într-o maşină, care-i
aşteptase. Maşina porni spre partea de nord a oraşului.
Gardianul parcului, care era într-adevăr Percy Stuart,
urmări până în stradă pe cei doi inşi. Observase ca fusese
recunoscut de frumoasa artistă. Ar fi vrut să continue
urmărirea, dar în faţa parcului nu ce mai afla nicio altă
maşină.
Percy rămase câteva clipe gânditor. Era clar că artista şi
— 18 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
însoţitorul ei vor căuta să părăsească cât mai repede
staţiunea. El luă deci imediat hotărârea să se întoarcă la
New York, unde spera să dea de urmele celor doi fugari.
Înainte de a se urca în tren, el trimise o telegramă
ajutorului său Bill, prin care-i cerea să ţină sub continuă
supraveghere vila artistei Yvonne Marny. Primind
telegrama, Bill se conformă întocmai. Dar artista nu se
întoarse acasă. Evita probabil să-şi viziteze vila, fiindu-i
teamă, să nu i se dea de urme.
Totuşi, Bill reuşi să afle că Yvonne Marny intenţionează
să plece într-o lungă călătorie cu vaporul. Când Percy se
întoarse la New-York, Bill îi comunică acest lucru.
Percy era convins că Yvonne nu va face singură această
călătorie, ci va fi însoţită de prietenul ei.
Tânărul sportsman se duse imediat la principalul birou
de navigaţie din port, unde cerând informaţii, află că, din
Hot Springs, sau reţinut două locuri de clasa întâia pentru
vaporul «Oklahama«.
Percy mergea pe o cale sigură. Nu se mai îndoia că
însoţitorul artistei nu e decât spărgătorul, care furase cele
două milioane de dolari din casa de bani a firmei
Carlington. Acum, încerca să dispară împreună cu artista
Yvonne Marny, prietena lui.
Vaporul urma să plece abia seara, la orele nouă, aşa
încât Percy Stuart avu tot timpul să ia măsurile necesare,
pentru zădărnicirea planului celor doi fugari.
El telegrafie imediat d-nei Carlington:

«Veniţi vă rog astă seară la orele nouă pe bordul


vaporului «Qklahama«, care e ancorat în port. Veţi
avea o surpriză interesantă
Percy Stuart«.

Tânărul sportsman se mai odihni puţin, iar înainte de


ora opt seara se pregăti de plecare. Dar când vru să-şi
părăsească locuinţa, patru gangsteri mascaţi şi înarmaţi

———————————————————————————————— 19 —
———————————————————————————————————
pătrunseră în biroul lui, ameninţându-l cu revolverele.
— Nu te mişca! porunci unul din ei. Nu vei putea părăsi
locuinţa, decât după ce vaporul «Oklahama« se va găsi în
larg!
Percy înţelese că orice rezistenţă ar fi de prisos. El se
aşeză deci într-un fotoliu şi rămase tăcut. Astfel, trecu o
jumătate de oră. Când ceasul bătu ora 8 şi jumătate, Percy
se aşeza la pian şi începu să cânte. Bandiţii se răstiră la el
înfuriaţi. Dar Percy le răspunse:
— Mă plictisesc teribil. Cred că vă plictisiţi şi voi şi de
aceia trebuie să-mi mulţumiţi că vă cânt ceva!
Bandiţii îl lăsară să cânte. După alte zece minute însă, ei
îşi dădură scama ce însemna muzica lui Percy. În faţa vilei,
stopară patru maşini, în care se aflau mai multe echipe de
poliţişti înarmaţi.
Poliţiştii pătrunseră în cameră, iar cei patru bandiţi fură
imediat arestaţi.
Percy Stuart le spuse ironic:
— Aţi înţeles rostul muzicii mele? Pianul acesta e
totodată şi un aparat telegrafic, care mă pune în legătură
cu prefectura de poliţie. Şi acum, la revedere, căci mă duc
să arestez pe şeful vostru!
În timp ce câţiva poliţişti transportau pe arestaţi la
prefectură, Percy Stuart, însoţit de trei agenţi se îndreptă
cu maşina sa spre port. Cu trei minute înainte de ora nouă,
Percy ajunse la debarcader. Ancora vaporului fusese
ridicată. Percy Stuart observa lângă el o doamnă. Era
Gladys Carlington.
Percy o salută, iar ea îl întrebă curioasă:
— Ce s-a întâmplat, mister Stuart? Telegrama dvs. m-a
surprins foarte mult. Aţi descoperit ceva?
— Fireşte că da! Dar vă rog să mă urmaţi imediat pe
vapor! Acolo, veţi afla totul!
Gladys nu mai puse nicio întrebare şi se lăsă condusă de
Percy Stuart pe vapor. Într-un colţ al punţii principale, un
domn elegant, cu barba neagră, stătea de vorbă cu o femeie

— 20 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —
frumoasă.
Percy trecu pe lângă ei şi, ca din nebăgare de seamă, lovi
uşor pe tânăra femeie. Însoţitorul ei, îl somă imediat să-i
ceară scuze. Între cei doi bărbaţi se produse un scurt
schimb de cuvinte violente. Incidentul se transformă într-o
încăierare. Imediat, câţiva marinari şi ofiţeri interveniră,
încercând să despartă pe cei doi beligeranţi.
Însoţitoarea bărbatului cu barba neagră vru să se
îndepărteze, dar Percy îi aţinu calea:
— Stai!
În acelaşi moment, Percy smulse barba falsă a
adversarului său. Gladys scoase un ţipăt strident!
— Wallace! Bărbatul meu!
Doamna Carlington se apropie apoi de bărbatul ei, care
rămăsese ca împietrit. Biata femeie izbucni în hohote de
plâns. Dar Percy, o luă de mână şi-i spuse:
— Da, soţul dvs. E spărgătorul! El a înscenat această
comedie, pentru a pune mâna pe cele două milioane de
dolari. De fapt, la început, a încercat el singur spargerea.
N-a reuşit însă. Întâmplarea a făcut, ca irlandezul Pat Kelly
să încerce şi el spargerea casei de bani. Surprinzându-l, l-a
lăsat să înţeleagă ca e şeful firmei şi l-a determinat să
spargă casa de bani, dându-i în schimb o bancnotă de o
sută de dolari. În noaptea aceia, soţul dvs. era deghizat. De
aceia, n-a putut fi descoperit. Apoi, a înscenat sinuciderea
lui.
Cu banii aceştia, intenţiona să părăsească America,
împreună cu iubita sa, artista Yvonne Marny.
Am bănuit de la început stratagema. În urma
cercetărilor, am dat de urmele lui, în staţiunea Hot
Springs. Acum, puteţi face ce vreţi! Eu mi-am îndeplinit
misiunea.
Apoi, Percy se adresă ironic lui Carlington:
— Complicii d-tale, pe care i-ai trimis la mine acasă, au
fost arestaţi. Acum, e rândul d-tale!
Asupra lui Carlington fu găsită suma de un milion şi

———————————————————————————————— 21 —
———————————————————————————————————
şapte sute cincizeci de mii dolari. Banii fură restituiţi soţiei
sale înşelate.
După câtva timp, se pronunţă divorţul celor doi soţi.
Carlington fu condamnat la câţiva ani de închisoare.
Fireşte însă că Pat Kelly obţinu imediat punerea sa în
libertate. Percy îi procură un serviciu foarte bun.
După o odihnă de câteva zile, Percy primi din partea
clubului Excentric

Cea de 153-a însărcinare.


«La New-York, s-a înfiinţat un Club al cocoşaţilor. Din
motive bine întemeiate, nu avem nicio încredere în
acest club.
Percy Stuart e însărcinat să clarifice activitatea
suspectă a acestui club şi să tragă la răspundere pe
delicvenţi«.
«Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

— 22 ————————————————————————————————
————————————————————— Bancnota no. 333444 —

———————————————————————————————— 23 —
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —

CLUBUL
COCOSATILOR

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 153

———————————————————————————————— 1 —
———————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Cazul lui mister Pepper .................................................. 5
II. Bijuteriile schimbate ..................................................... 9
III. Olandezul .................................................................. 14
IV. Descoperiri ................................................................ 18

— 2 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
153-a:

«La New-York, s-a înfiinţat un Ciuli al cocoşaţilor. Din


motive bine întemeiate, nu avem nici o încredere în
———————————————————————————————— 3 —
———————————————————————————————————
acest club.
Percy Stuart e însărcinat să clarifice activitatea
suspectă a acestui club şi să tragă la răspundere pe
delicvenţi«.
«Excentric-Club«.

— 4 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —

I. Cazul lui mister Pepper

Percy Stuart stătea de vorbă la biroul său cu Bill


Newton. Tocmai spunea ajutorului său că aşteaptă de
câteva zile o nouă însărcinare din partea clubului
Excentric, când se auzi cineva intrând în sala de aşteptare.
Percy deschise uşa, pentru a primi personal pe vizitator.
Străinul care intră în birou făcea impresia unui
comerciant, modest.
Tânărul sportsman se uită câteva clipe cercetător la el,
iar apoi îi spuse:
— Ia loc şi spume-mi cu ce te pot servi! Cred că te-au
determinat motive serioase să vii la mine!
Străinul şovăi puţin, dar apoi se aşeză pe scaun.
— Da, sunt motive destul de serioase! Am auzit că veniţi
în ajutorul oamenilor săraci şi de aceia am venit la dvs.
Percy Stuart se aşeză şi el la biroul sau.
— Povesteşte-mi tot ceea ce ai pe inimă, ca să văd ce pot
face pentru d-ta!
Musafirul răsuflă mai uşurat.
— Ah, am ştiut eu că sunteţi un om bun, mister Stuart!
Mă numesc Dan Pepper şi locuiam în piaţa Riverside, unde
aveam şi o prăvălie mică. După cum ştiţi, cartierul acesta
nu e prea bogat. Totuşi, pentru magazinul meu modest, e
bun şi onest cartier. Cumpăr şi vând haine vechi şi
împrumut bani, bineînţeles cu dobândă mică. De zece ani
îmi aveam magazinul în subsolul din piaţa Riverside şi
speram să pot locui acolo toată viaţa mea. Dar într-o zi, am
fost evacuat.
———————————————————————————————— 5 —
———————————————————————————————————
— Evacuat?
Micul negustor bătu cu pumnul în masă.
— Da, am fost evacuat într-un mod ticălos! Şi ştiţi cine a
închiriat localul? Clubul cocoşaţilor!
Percy Stuart se uită surprins la biciul negustor.
— Acesta e un club foarte ciudat!
— Dacă e ciudat sau nu, nu ştiu! În orice caz, au căutat
să mă scoată din localul meu. În fiecare zi, venea în
magazin câte un membru al clubului şi făcea mai multe
cumpărături. Faptul mi se părea suspect, deoarece toţi
care veneau se uitau cercetători prin magazin, de parcă ar
fi căutat ceva ascuns, unii din ei examinau chiar şi pereţii.
După puţin timp, proprietarul clădirii m-a înştiinţat că la
ziua întâi a lunii, trebuie să-i predau localul, întrucât a
găsit un nou chiriaş, care-i oferă o sută de dolari lunar.
Cum eu nu puteam plăti o astfel de chirie, m-am mutat pe
Bowery, unde mi-am redeschis magazinul. Din fericire, nu
mi-am pierdut clientela, iar afacerile îmi merg destul de
bine. Într-o zi, m-am dus din curiozitate în piaţa Riverside,
ca să văd cine e chiriaşul vechiului meu magazin. Dar, spre
mirarea mea, am găsit subsolul închis.
Întâlnind pe fostul meu proprietar, acesta mi-a spus,
frecându-şi bucuros mâinile:
— Sunt foarte mulţumit de noii chiriaşii!
— Aşa? l-am întrebat eu.
— Da, sunt oameni foarte liniştiţi şi-mi plătesc regulat
suta de dolari pe lună, cu toate că nu se folosesc de local
decât numai odată pe săptămână. În fosta d-tale prăvălie
se ţine în fiecare joi o şedinţă a clubului cocoşaţilor.
Percy Stuart, care ascultase atent, întrebă zâmbind:
— Şi ce pot face eu pentru d-ta, dragul meu?
— Ce să faceţi? Cred că e foarte simplu. Cocoşaţii plătesc
o chirie de trei ori mai mare decât o plăteam eu. De ce s-au
vârât tocmai în subsolul meu? De ce plătesc atâţia bani
pentru un subsol?
— Ai vrea să te muţi înapoi în vechiul local?

— 6 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
— Da, dacă ar fi posibil!
— Dar cum să mă amestec eu în treburile unui club,
care deşi poartă un nume ciudat, nu dăunează totuşi
nimănui?
— Vedeţi însă că oameni aceştia plătesc o sumă enormă
pentru un simplu subsol!
— Probabil că le convine localul şi întrucât sunt mulţi
membri, pot plăti uşor chiria.
— Va să zică nu vreţi să-mi veniţi în ajutor?
— Nu pot face nimic pentru d-ta. Înţelege te rog, că
aceasta nu e un caz în care aş putea să intervin!
— Aveţi dreptate!
— Ei vezi! Îmi pare bine că te-am cunoscut, dar acum te
rog să mă scuzi, căci sunt invitat pentru astă seară!
Bătrânul Pepper înţelese ca trebuie să-şi ia rămas bun.
După plecarea lui, Percy Stuart şi Bill se priviră râzând.
În acelaşi moment, se auziră două bătăi scurte la uşă.
Imediat apoi, intră Bob Poggy, tânărul servitor al lui Percy
Stuart, aducând o scrisoare.
Percy recunoscu plicul. Scrisoarea era din partea
clubului Excentric. Când o desfăcu, constată că ea
conţinea cea de 153-a însărcinare:

«La New-York s-a înfiinţat un club al cocoşaţilor.


Din motive întemeiate, nu avem încredere în acest
club. Percy Stuart o însărcinat să demaşte activitatea
clubului şi să tragă la răspundere pe vinovaţi.
Clubul-Excentric«.

Percy Stuart rămase pe gânduri. În cele din urmă, el se


ridică de pe scaun.
— Iată, Bill! Noua mea însărcinare e să demasc
activitatea clubului cocoşaţilor. Ai auzit ceva despre acest
club?
Spre surpriza lui Percy Stuart, ajutorul său dădu
afirmativ din cap.

———————————————————————————————— 7 —
———————————————————————————————————
— Din întâmplare, vă pot da oarecari informaţii,
răspunse el. Acum câteva zile, am citit un anunţ într-un
ziar, care, datorită ciudăţeniei lui, m-a intrigat. Am decupat
anunţul din ziar şi-l păstrez. Cred că-l am în portmoneul
meu.
Bill scoase anunţul din portmoneu şi-l înmână lui Percy,
Stuart. Acesta citi:

«Clubul cocoşaţilor caută membri!


Clubul înştiinţează pe toţi cocoşaţii din New-York,
că şi-a mutat sediul în piaţa Riverside No. 5.
Cocoşaţii între vârsta de 26—40 anii se pot înscrie la
sediu. Primirile se fac în fiecare joi, între orele 10—11
dimineaţa. Asupra primirilor hotărăşte preşedintele
clubului. După primire, în club, membri sunt datori
să vină în fiecare joi la reuniunile ce se organizează«.

Percy Stuart clatină din cap.


În seara aceasta, nu mă pot duce acolo, căci trebuie să
mă îmbrac repede pentru balul de la miss Stoke! Spuse el.
Dar am mare poftă să mă înscriu în clubul cocoşaţilor!

— 8 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —

II. Bijuteriile schimbate

Balul avu loc în splendidul palat al d-nei Elvira Stoke.


Intrând, Percy Stuart fu salutat de toţi oaspeţii, iar în
salonul cel mare, îl întâmpină amfitrioana.
Elvira Stoke era văduvă unui bogat industriaş. Cu toate
că împlinise vârsta de patruzeci de ani, era încă destul de
frumoasă. Ea organiza mereu petreceri fastuoase şi purta
întotdeauna bijuterii din cele mai scumpe.
În seara aceasta, bogata văduvă etala un superb colier,
împodobit cu rubine. Percy ştia că acest colier, costase o
sută de mii de dolari.
Tânărul sportsman petrecu aproape o oră în societatea
invitaţilor. Apoi însă, fiind plictisit, se retrase într-un colţ
mai izolat al frumosului parc, care era feeric luminat. El
ceru unui servitor să-i aducă un pahar de şampanie şi
rămase cufundat în gânduri. Reflecta asupra noii
însărcinări, pe care i-o dăduse clubul Excentric.
Deodată, el simţi o mână pe umăr. Întorcând capul, văzu
pe un domn bătrân şi foarte simpatic. Era mister William
Blackwatter, care-şi învestise întreaga avere în preţioase
colecţii de pietre scumpe şi care era văzut la toate licitaţiile,
la care se vindeau obiecte de preţ. Blackwatter se bucura
de reputaţia de desăvârşit cunoscător în materie de
bijuterii şi pietre preţioase.
El salută politicos pe Percy Stuart.
— De ce aşa de gânditor? Reflectezi asupra soluţionării
unei noi şi grele misiuni?
— Pentru moment, nu am nicio însărcinară interesantă!
— Atunci îţi pot spune că, foarte curând, vei primi una
———————————————————————————————— 9 —
———————————————————————————————————
interesantă!
Observând zâmbetul lui Blackwatter, Percy îl întrebă:
— Ce vrei să spui?
— E simplu! Cred că astă-seară chiar, amfitrioana
noastră va descoperi că e fals colierul ei pe rubine.
(Percy Stuart tresări, surprins.
— Cum asta? Rubinele colierului d-nei Stoke sunt false?
Dar strălucesc aşa de viu, încât mi-au dat dureri de ochi!
— Eu sunt cunoscător în materie, aşa că luciul rubinelor
nu mă poate deruta. Eu ştiu, mister Stuart, ceea ce d-ta nu
poţi şti. Datorită unor procedee chimice, se pot fabrica
rubine false, care cu greu pot fi deosebite de cele veritabile.
Fireşte însă că cele dintâi n-au nicio valoare!
Percy clătină nedumerit din cap.
— Colierul care costă o sută de mii de dolari e fals?
Atunci d-na Stoke a fost înşelată în mod odios?
— Chestiunea nu e aşa de simplă după îţi închipui,
mister Stuart. Am însoţit personal pe d-na Stoke, acum
câteva săptămâni, la magazinul de bijuterii, de unde şi-a
cumpărat colierul. Acesta era tot atât de veritabil ca şi
numele meu şi te asigur că nu l-a plătit prea scump! Dar
astă seară, când am văzut pe d-na Stoke, am putut observa
că pietrele sunt false. Fireşte că n-am spus nimănui nimic
despre descoperirea făcută, căci nu vreau să stric buna
dispoziţie a invitaţilor şi a amfitrioanei noastre.
Totuşi, ca să fiu sigur că nu mă înşel în această privinţă,
o să mai consult pe un neîntrecut cunoscător în această
materie. Într-un cartier periferic al oraşului, locuieşte un
bijutier olandez. El e foarte bine cunoscut în buna societate
a New-York-ului, căci se pricepe să cureţe admirabil cele
mai preţioase bijuterii, redându-le luciul lor natural. De
altfel, e cunoscut şi ca un om foarte cinstit, deoarece prin
prăvălioara lui au trecut bijuterii de valoare enormă, fără
ca el să fi pretat vreodată la cea mai mică neregulă. Voi
propune amfitrioanei noastre să-şi dea colierul la curăţat
lui mister Romus Rosengould. Acesta e numele bijutierului.

— 10 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
El mă cunoaşte foarte bine şi va confirma, desigur, că
rubinele sunt false. Mă poţi însoţi şi d-ta, când voi duce
acestui om colierul doamnei Stoke!
Percy Stuart fu de acord cu această propunere, iar
Blackwatter găsi imediat prilejul să vorbească amfitrioanei.
Invitaţii fură poftiţi în sala de concerte. Percy Stuart şi
bătrânul Blackwatter luară loc lângă d-na Stoke. După
terminarea primei părţi a programului, mister Blackwatter
se adresă d-nei Stoke:
— Colierul d-tale e splendid, draga, mea! Ar fi însă bine
să dai la curăţat rubinele. În felul acesta luciul lor ar creşte
şi mai mult. Mă însărcinez să duc cu colierul la
Rosengould, care va face totul!
Bogata văduvă îi răspunse zâmbind:
— Cam târziu, amicul meu, căci rubinele au şi fost
curăţate de Rosengould!
Blackwatter rămase surprins.
— Rubinele au fost la Rosengould? întrebă el.
— Da, olandezul mi-a adus personal colierul, cu o oră
imitate de începerea seratei. Îţi mulţumesc deci pentru
amabilitate, dar ai cam întârziat! Şi acum, te rog să mă
scuzi, căci sunt reclamată de ceilalţi invitaţi!
Percy Stuart şi Blackwatter rămaseră singuri.
— Ei? întrebă Percy Stuart. Ce spui de cele auzite?
Planul nostru a eşuat. De altfel, cred că te înşeli afirmând
că acest colier ar fi fals!
— Nu, sunt sigur ca rubinele sunt false. M-am uitat din
nou şi foarte de aproape la colier. Te asigur că nu greşesc!
— Atunci singura ipoteză este că acest Rosengould
însărcinat cu curăţirea colierului, a scos rubinele veritabile
şi le-a înlocuit cu altele false.
— Imposibil! Olandezul e cunoscut în toate cercurile ca
un om foarte cinstit. Prin mâna lui au trecut bijuterii şi mai
preţioase, fără ca el să se preteze la vreo înşelăciune.
— Dar, stai! Mi-am adus aminte că, acum câteva zile, am
dat şi eu lui Rosengould o piatra scumpă, ca s-o cureţe. E

———————————————————————————————— 11 —
———————————————————————————————————
un topaz pe care l-am cumpărat destul de ieftin la o
licitaţie.
Chiar ieri, olandezul mi-a trimis înapoi bijuteria, dar n-
am avut timp să văd cum a curăţat-o. Sunt nerăbdător
acum să mă întorc acasă, pentru a mă încredinţa dacă
bijuteria a suferit vreo schimbare. În cazul acesta, aş avea
şi eu motiv să mă îndoiesc de cinstea lui Rosengould.
— Foarte bine! răspunse Percy. Chestiunea aceasta mă
interesează şi pe mine, chiar mai mult decât serata. Dacă-
mi permiţi, mister Blackwatter, te voi însoţi!
— Cu plăcere! Să plecăm imediat!
După câteva minute, amândoi părăsiră splendidul palat
al d-nei Stoke.
Ajungând acasă, bătrânul Blackwatter nu avu răbdare
nici măcar să-şi dezbrace paltonul. El conduse pe Percy la
un dulăpior de sticlă, în care se aflau colecţii întregi de
bijuterii preţioase.
Bătrânul deschise dulăpiorul cu ajutorul unei chei şi
scoase dinăuntru o cutie de piele. Apăsând pe un mic
buton, o făcu să se deschidă. În momentul următor, se ivi
un frumos buton de topaz.
Blackwatter se apropie de o măsuţă, aprinse un mic bec
electric şi scoase din sertarul măsuţei o lupă.
— Trebuie să examinez amănunţit piatra, spuse el. Pietre
de felul acesteia pot fi foarte uşor imitate. De aceia, nu mă
pot pronunţa numai după ochiul liber, ci am nevoie de
lupă.
După câteva clipe, bătrânul se făcu palid ca ceara. El
lăsă lupa în jos şi se uită disperat la Percy Stuart.
— Dumnezeule, topazul e fals!!
Percy rămase liniştit.
— Nu sunt cunoscător în materie, dar cred că de astă
dată nu greşeşti! răspunse el.
— Nu, nu greşesc şi te rog să mă crezi că şi rubinele
doamnei Stoke sunt false. Am încredinţat olandezului un
topaz veritabil, iar el mi-a înapoiat o imitaţie. E, într-

— 12 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
adevăr, foarte reuşită, dar nu valorează niciun sfert din
topazul meu veritabil.
— Şi bănuieşti că Rosengould a schimbat piatra?
— Trebuie să-l bănuiesc, mister Stuart! Bijuteria aceasta
n-a trecut decât prin mâna mea şi printr-a lui Rosengould.
El personal mi-a înapoiat-o ieri, iar eu am încuiat-o în
dulăpiorul acesta, pe care nimeni nu-l poate deschide, în
afară de mine. Totuşi, nu-mi vine a crede că olandezul s-a
ticăloşit tocmai acum la bătrâneţe.
— Eu aş fi de părere, mister Blackwatter, să înapoiem
mâine topazul lui Rosengould. Vom vedea ce ne va spune.
Te rog însă să nu spui olandezului cine sunt eu!
Blackwatter se declară de acord şi promise lui Percy că
va veni să-l ia cu automobilul. Tânărul sportsman îşi luă
rămas bun şi plecă.

———————————————————————————————— 13 —
———————————————————————————————————

III. Olandezul

A doua zi dimineaţa, Percy Stuart chemă pe ajutorul său


Bill Newton şi-i spuse:
— Dragă Bill, m-am gândit foarte mult în privinţa
clubului cocoşaţilor. Cred că, pentru început, va ajunge să
te înscrii numai d-ta în club. Fireşte însă, că trebuie să-ţi
montezi o cocoaşă. Te vei pricepe la acest lucru?
— Fireşte că da, mister Stuart!
— Foarte bine! Azi fiind joi, are loc obişnuita reuniunea
săptămânala a membrilor clubului din piaţa Riverside.
Pregăteşte-te şi du-te acolo, iar diseară să-mi raportezi cele
constatate!
Convorbirea lor fu întreruptă de două bătăi scurte la
uşă. Bob Poggy introduse pe bătrânul Blackwatter, a cărui
vizită era aşteptată de Percy Stuart.
Bătrânul se înclină politicos.
— Am sosit! spuse el. Plecăm cu automobilul meu,
mister Stuart.
— Ai adus topazul?
— Fireşte că da!
— Atunci putem pleca.
Amândoi ieşiră în stradă şi se urcară în maşina lui
Blackwatter, care se îndreptă cu mare viteză spre cartierul
nordic al oraşului. După o bună bucată de drum, casele
deveniră din ce în ce mai sărăcăcioase. Percy Stuart făcu
remarca:
— Se pare că olandezul nu-şi are magazinul într-un
cartier prea elegant.
Blackwatter dădu din cap.
— 14 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
— Da, locuieşte la periferic, dar clientela lui e obişnuită
cu acest, cartier.
Cu toată vârsta lui înaintată, Rosengould e un om destul
de voinic, aşa încât nu se teme de nimeni. Locuieşte într-o
încăpere, care se află deasupra magazinului său. Până
acum, nimeni n-a încercat să-l jefuiască. Asta se datorează
poate şi faptului că olandezul a instalat în magazinul său
tot felul de capcane. În afară de aceasta, podeaua
magazinului este străbătută de sârme electrice, prin care se
dă drumul curentului, în fiecare seară. Un spărgător, care
n-ar cunoaşte bine aceste capcane, riscă să-şi găsească
moartea la fiecare pas.
— Aşa? Probabil că numai olandezul cunoaşte aceste
capcane?
— Probabil! Dar poate că le cunoaşte şi servitorul său,
un cocoşat cu numele de Clarence.
— Un cocoşat?
Dar Percy Stuart nu mai auzi răspunsul, căci atenţia îi
fu atrasă de locul prin care trecea maşina. Automobilul
străbătea o piaţa mică, iar privirile lui Percy Stuart
descifrară numele ei pe o tăbliţă: Riverside Place.
Tânărul sportsman se adresă lui Blackwatter:
— Mai e mult până la magazinul lui Rosengould?
— Nu, am şi ajuns!
În acelaşi moment, maşina se opri în strada Hudsongate.
Percy observă că această stradelă se afla exact în spatele
clădirii cu No. 5 din piaţa Riverside, unde clubul
cocoşaţilor îşi ţinea şedinţele.
Blackwatter şi Percy se dădură jos din maşină şi intrară
într-o prăvălie prost luminată, a cărei uşa fu deschisă de
un cocoşat. Acesta se înclină politicos în faţa oaspeţilor. Ei
fură apoi primiţi de un bătrân bine îmbrăcat, care-i salată
tot foarte politicos.
— Bună ziua, mister Blackwatter! Cu ce vă pot servi?
Sunteţi mulţumit de felul cum v-am curăţat topazul! Lucrul
a fost cam greu, dar piatra n-a făcut foarte curată şi

———————————————————————————————— 15 —
———————————————————————————————————
frumoasă.
— Vin tocmai în chestiunea topazului, mister
Rosengould, răspunse Blackwatter. Poftim cutia! Deschide-
o d-ta, ia o lupă şi priveşte bine topazul!
Olandezul se conformă imediat. Dar cum examina piatra,
el se făcu palid la faţă.
— Dar ce e asta, mister Blackwatter? Topazul acesta nu
e decât o imitaţie!
— Mă bucur de constatarea d-tale! Lucrul acesta l-am
observat şi eu, abia noaptea trecută. Eu însă ţi-am
încredinţat un topaz veritabil!
— Sigur că da! Eu am curăţat o piatră veritabilă. Ce
înseamnă asta? Probabil că bijuteria a fost schimbată în
casa dvs., mister Blackwatter! Sau poate credeţi că…
— Deocamdată, nu cred nimic! Aş vrea să-ţi mai fac însă
o comunicare: să ştii că e fals şi colierul de rubine al
doamnei Stoke, pe care tot d-ta l-ai curăţat şi i l-ai înapoiat
ieri seara!
Olandezul tresari speriat
— Imposibil! exclamă el. Eu am curăţat rubine veritabile!
Blackwatter ridică din umeri.
— Pietrele pe care le purta ieri seară d-na Stoke erau
imitaţii foarte reuşite. Ea însă nu-şi dădea seama.
Rosengould se prăbuşi într-un fotoliu, privind disperat la
Blackwatter şi la însoţitorul acestuia.
În acelaşi moment, întră în magazin un bărbat înalt şi
spătos. Era Mac Fadden de la prefectura politiei din New-
York.
Poliţistul salută pe Percy Stuart, care-i făcu însă un
semn discret să nu-l trădeze.
Imediat, Mac Fadden declară arestat pe bijutierul
olandez, pentru falsificarea de bijuterii. Cu toţii ieşiră în
stradă. Mac Fadden şi bătrânul olandez, complet zăpăcit,
se urcară în maşina politiei, iar Percy Stuart şi Blackwatter
luară loc în maşina cu care veniseră.
După ce maşina lor se puse în mişcare, Blackwatter se

— 16 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
adresă lui Percy Stuart:
— Nu ştiu pentru ce, dar nu-mi vine să cred în vinovăţia
bietului Rosengould!
— Nici mie!
— Atunci cum îţi explici cele întâmplate?
— Deocamdată, nu mă pot pronunţa precis. Sper însă
că, foarte curând, voi clarifica, cum stau lucrurile!

———————————————————————————————— 17 —
———————————————————————————————————

IV. Descoperiri

După o jumătate de oră, Percy Stuart se întoarse din nou


la magazinul bijutierului olandez.
Clarence, servitorul cocoşul al lui Rosengould, nu-l opri
să pătrundă înăuntru. Dar când tânărul sportsman se
apropie de un dulăpior de sticlă, vrând să pună mâna pe o
casetă, în care se afla un colier, cocoşatul se năpusti
asupra lui. Cum agresorul scotea numai un mormăit, Percy
înţelese că are de-a face cu un surdo-mut. De aceia,
încercă să se facă înţeles prin semne. Sforţările sale
rămaseră însă zădarnice.
La un moment dat, cocoşului puse în mişcare o manivelă
ascunsă. Imediat apoi, apărură scântei într-un colţ al
magazinului. Funcţionau capcanele electrice!
Cocoşatul reuşi să se furişeze afară şi să încuie uşa după
el. Percy rămase închis în magazin. Voia să examineze
amănunţii încăperea, înainte ca autorităţile să sigileze
magazinul.
Din precauţiune, Percy îşi adusese o pereche de mănuşi
izolatoare, pe care şi le trase imediat pe mâini. Încet şi
foarte precaut, el se îndreptă spre peretele unde se afla
manivela. Dintr-o mişcare, opri curentul electric. Scânteile
electrice dispărură. Percy se afla acum în siguranţă şi
putea să examineze amănunţit magazinul.
El vru să urce scările, care duceau spre locuinţa
particulară a bijutierului. Dar observă o verigă în podea, la
capătul de jos al scărilor. Percy ridică veriga. În felul
acesta, el scoase un capac şi văzu alte scări, care dădeau
— 18 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
într-o pivniţă, unde erau depozitate lăzi goale şi obiecte
vechi.
Tânărul sportsman îşi aprinse bateria electrică şi coborî
până în fundul pivniţei. După câţiva puşi, călcă pe o
scândură lată, care începu să se clatine. Percy sări repede
la o parte. Apoi, ridicând scândura, văzu că se deschide o
gaură mare şi întunecoasă.
După ce lumină puţin gaura cu lampa sa electrică, Percy
puse scândura la loc şi se urcă din nou în magazin. Cu
ajutorul unei chei false, el deschise uşa prăvăliei, care
fusese încuiată de servitorul cocoşat. Ieşi în stradă şi,
neobservând nimic suspect, încuie la loc uşa. Apoi, luă o
trăsură din colţul străzii şi se duse direct la prefectura de
poliţie.
Fireşte că inspectorul Mac Faden fu surprins de vizita
neaşteptată a tânărului sportsman. Dar el se miră şi mai
mult, când Percy îi spuse că aşa-zisul club al cocoşaţilor
nu-i decât o periculoasa bandă de tâlhari.
Cerându-i explicaţii, Mac Faden află următoarele de la
Percy Stuart:
În timp ce parte din membrii clubului cocoşaţilor
petreceau în subsolul unde-şi aveau sediul, alţi membri ai
clubului, constituiţi în bandă, săpaseră un coridor
subteran, care ducea spre pivniţa bijutierului olandez.
Servitorul cocoşat al lui Rosengould făcea şi ei parte din
bandă, trădând tovarăşilor săi secretarul capcanelor
electrice din magazinul stăpânului său. Datorită acestui
fapt, tâlharii se puteau introduce în magazin, unde
scotoceau nestingheriţi, controlând bijuteriile încredinţate
spre curăţirea lui Rosengould.
Ei fabricau imediat pietre false, care semănau foarte bine
cu cele încredinţate spre curăţire olandezului. Când
bijuteriile veritabile urmau să fie înapoiate proprietarilor
respectivi, ei înlocuiau pietrele veritabile din bijuterii, cu
pietrele false, pe care le fabricaseră.
Mac Faden dădu din cap, gânditor:

———————————————————————————————— 19 —
———————————————————————————————————
— Bine, mister Stuart, dar nu avem încă dovezi!
— De ce nu?
— Fiindcă trebuie să surprindem pe tâlhari la lucru!
Percy Stuart zâmbi.
— M-am gândit eu şi la lucrul acesta, răspunse el.
— Ei şi?
— Cred că vom găsi prilejul să surprindem banda la o
nouă ispravă.
— Cum aşa?
— Desigur că, prin complicele lor Clarence, tâlharii au
aflat despre arestarea lui Rosengould. Pun pariu pe orice
sumă că, în noaptea aceasta chiar, tâlharii vor încerca să
treacă prin coridorul secret, în magazinul olandezului,
pentru a fura toate bijuteriile rămase acolo. Dar noi vom fi
la posturile noastre. Nu-i aşa că ne vei însoţi şi d-ta, mister
Fadden?
Inspectorul de politie izbucni în hohote de râs.
— Fireşte că da! răspunse el. Am doar şi eu tot interesul
să punem mâna pe aceşti indivizi.
Cei doi prieteni se înţeleseră, în mod amănunţit, unde să
se întâlnească şi cum să procedeze, pentru punerea în
aplicare a planului lor. Apoi, Percy îşi luă rămas bun şi se
întoarse acasă, unde i se servi masa de seară.
După masă, Percy se pregăti să plece la teatru, de unde
urma să ia pe Blackwatter, cu care trebuia să se
întâlnească.
Între timp, Bill se întoarse acasă. Era atât de bine
deghizat, făcând impresia unui adevărat cocoşat, încât
aproape că nici Percy Stuart nu-l recunoscu.
— Am venit cam târziu! spuse el, puţin indispus. Clubul
cocoşaţilor s-a desfiinţat astă seară.
Percy schiţă un gest de indiferenţă.
— Nu fii posomorât, dragă Bill! Suntem pe calea cea
bună. Chiar în noaptea aceasta, vom aresta pe câţiva din
membrii ciudatului club, adică pe cei ce s-au constituit
într-o bandă de tâlhari.

— 20 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
Membri inofensivi al clubului s-au împrăştiat azi în toate
părţile, dar aceştia nu mă interesează. Ceilalţi însă, care
sunt constituiţi în bundă, vor cădea noaptea aceasta în
cursa pe cure le-am întins-o. Vei merge şi d-ta cu noi, Bill!
Bill îşi arată însă hainele.
— Ar trebui ca mai întâi…
Dar Percy se uită la ceas şi spuse!
— Nu. Nu mai e timp să te schimbi. Trebuie să ne
întâlnim neapărat cu Mac Faden. Vino cu noi, aşa cum eşti
îmbrăcat!
Amândoi coborâră în stradă şi se urcară în maşina lui
Percy Stuart. După un sfert de oră se urcară în maşină alte
trei persoane: Mac Fadden şi doi detectivi.
Pe drum, inspectorul de politie se adresă lui Percy
Stuart:
— Sunt curios să văd dacă vei reuşi şi acum, mister
Stuart! Părerea mea e că olandezul e şi el vinovat.
După alte zece minute, automobilul se opri în faţa
prăvălioarei bijutierului. Poliţia sigilase în cursul zilei
magazinul, dar inspectorul Mac Faden înlătură sigiliile de
la uşă.
Înainte de a intra, Percy îşi trase mânuşile de cauciuc şi
se încălţă cu o pereche de ghete, care aveau tălpile tot de
cauciuc. Apoi, el intră primul în magazin şi se îndreptă
spre peretele în care se afla manivela secretă. Acolo, se
convinse ca nu era dat drumul curentul electric.
Mac Faden şi ceilalţi doi detectivi intrară şi ei în
magazin, încuind la loc uşa. Apoi, se coborâră în pivniţă,
ascunzându-se după nişte butoaie şi lăzi vechi. Percy
Stuart erau cu ei. Toţi aveau în mână revolverele încărcate,
gata să tragă.
Trecu aproape o oră. Apoi, se auzi un zgomot înfundat.
Scândura lată, care acoperea ieşirea din coridorul
subteran, fu dată încet la o parte.
Percy Stuart făcu un semn. Imediat apoi, Bill îşi aprinse
lampa electrică, îndreptând-o spre doi indivizi, cu figuri

———————————————————————————————— 21 —
———————————————————————————————————
sălbăticite, care apăruseră din coridorul subteran,
ajungând în pivniţă.
Percy Stuart şi poliţiştii îşi îndreptară revolverele spre cei
doi tâlhari.
— Predaţi-vă, căci sunteţi în puterea noastră!.
Uluiţi şi dezorientaţi, gangsterii îşi ridicară mâinile în
sus. Când Mac Faden le puse mâinile în cătuşe, îi
recunoscu.
— Dumnezeule, dar acesta e Fly, iar celălalt e Gross!
exclamă el. Amândoi sunt periculoşi hoţi de bijuterii şi au
evadat acum o lună din închisoare. Am făcut deci o captură
extraordinară!
Cei doi tâlhari rămaseră sub supravegherea lui Bill şi a
poliţiştilor.
Percy Stuart şi Mac Faden coborâră în coridorul
subteran şi se îndreptară spre pivniţă, care aparţinuse nu
demult comerciantului Dan Pepper, din piaţa Riverside No.
5.
Ajunşi aici, ei făcură o nouă captură. Era un al treilea
individ, care şedea la o masă plină cu pietre false. Acesta fu
arestat. După o ladă, fu găsit şi cocoşatul Clarence, care
avu aceiaşi soartă.
Cei patru arestaţi, transportaţi după puţin timp la
prefectura de poliţie, sfârşiră prin a face mărturisiri
complete.
El arătară că după evadarea lor din închisoare, se
hotărâseră să jefuiască pe bijutierul Rosengould. Gross
făcuse investigaţii şi se convinsese că, din subsolul lui Dan
Pepper, se putea ajunge foarte uşor, printr-un coridor
subteran, în încăperile bijutierului. Se hotărâseră, în cele
din urmă, să renunţe la un simplu jaf, pentru a fura
sistematic bijuteriile din magazinul olandezului,
înlocuindu-le cu pietre false.
Pentru reuşita acestui plan, înfiinţaseră clubul
cocoşaţilor, care avea rostul să mascheze isprăvile lor. Cu
ajutorul unei mici sume de bani, câştigaseră de partea lor

— 22 ————————————————————————————————
———————————————————————— Clubul cocoşaţilor —
pe servitorul cocoşat al bijutierului olandez. Un alt
complice, specialist, schimba în mod foarte abil pietrele
veritabile, înlocuindu-le cu pietre false, fabricate de ei.
Ştiau că, în cele din urmă, bănuielile vor cădea asupra
olandezului. După arestarea acestuia, plănuiseră să se
folosească de ultima noapte, pentru a prăda complet
magazinul bijutierului.
Tâlharii fură condamnaţi ia câte zece ani închisoare, iar
Rosengould fu pus imediat în libertate. Dan Pepper se
mută din nou în subsolul din piaţa Riverside, după cum
dorea.
Peste câteva zile, Percy Stuart primi din partea clubului
Excentric

Cea de 154-a însărcinare.

«Bogatul armator William Morley a fost omorât în


condiţii ciudate. Percy Stuart e însărcinat să clarifice
cazul«.

«Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 23 —
———————————————————————————————————

— 24 ————————————————————————————————
———————————————————————————————————

MOARTEA
INDIANA

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 154

— 2 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —

CUPRINS

Prefaţă.......................................................................................................4
I. Din milionar - cerşetor...........................................................................6
II. La Percy Stuart...................................................................................12
III. Bănuieli grave...................................................................................16

———————————————————————————————— 3 —
———————————————————————————————————

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca membru în
renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta, deoarece
statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu pot fi primiţi decât 197
de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate mijloacele,
să îngreuneze primirea tânărului american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului, obţinu
să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu membrii
clubului, adică: 197
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea încercare forţa
fizică şi spirituală a lui Percy energia sa, precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care conţinea prima
problemă. Imediat după rezolvarea primei însărcinări, i se înmâna o altă
scrisoare conţinând cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de 154-a:

«Bogatul armator William Morley a fost omorât în condiţii


ciudate. Percy Stuart o însărcinat să clarifice cazul«.
«Excentric-Club«.

— 4 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —

———————————————————————————————— 5 —
———————————————————————————————————

I. Din milionar - cerşetor

Bogatul armator William Morley aranjase o serată pentru prietenii şi


cunoscuţii săi. Tinerei soţii a milionarului îi plăceau foarte mult
petrecerile. Printre invitaţi se afla şi mister Harry Thomsen, asociatul lui
Morley. De asemenea şi fiica lui Thomsen. Toţi musafirii erau bine
dispuşi, căci în casa lui Morley se petrecea bine.
După supeu, un servitor aduse amfitrionului o telegramă. Cum o
deschise, Morley se îngălbeni. Thomsen observând schimbarea bruscă a
prietenului său, se apropie de el.
— Ce s-a întâmplat? Ai primit o veste rea?
Morley dădu tăcut din cap. Nici nu putea să vorbească. Cu mâinile
tremurânde, el întinse depeşa lui Thomsen.
Acesta citi telegrama, prin care se arăta că vaporul cel mai bun al lui
Morley, transportând o încărcătură foarte însemnată, naufragiase în
apropiere de Cap Horn. Niciunul din oamenii echipajului nu se putuse
salva.
Thomsen rămase şi el câteva minute complet deprimat. Dar apoi, el
puse mâna pe umărul prietenului său şi-i spuse:
— Nu-ţi face inima rea, dragă Morley! E într-adevăr destul de
regretabil că am pierdut vaporul nostru cel mai bun! Dar paguba nu va fi
prea mare. Vaporul şi încărcătura erau doar asigurate?
Morley scoase un oftat.
— Nu, nu era nimic asigurat! răspunse el.
Cuvintele acestea avură un efect zdrobitor asupra lui Thomsen, a
cărui figură se posomori din ce în ce mai mult.
— N-ai făcut asigurarea? Cum de e posibil aşa ceva? Cum de ai putut
fi atât de neglijent? Nu te-ai gândit că această neglijenţă este şi în dauna
altora?
Morley ridică din nou din umeri. Reproşurile acestea îl loveau mai
mult decât pierderea vaporului.

— 6 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
Soţia lui Morley interveni şi ea în discuţie. Ea era foarte frumoasă,
dar rea la suflet. Când auzi despre cele întâmplate, îşi copleşi bărbatul cu
reproşuri. Morley consternat, nu-i putea răspunde niciun cuvânt.
Fiica lui Thomsen se adresă tovarăşului tatălui ei:
— Bietul mister Morley, ştie că suferi mult de pe urma acestei
nenorociri! Dar nu trebuie să disperi! Vei suporta şi această lovitură!
Morley se uită la ea cu o privire recunoscătoare. Dar soţia sa privi
dispreţuitoare pe tânăra fată. Thomsen dezaprobă şi el făţiş pe fiica sa.
Apoi cu un ton rece, Thomsen invită pe Morley să-l însoţească în
birou, pentru că vrea să-i vorbească neapărat. În birou, el declară
categoric asociatului său:
— Sunt nevoit să-ţi cer imediat partea mea din capitalul investit în
întreprinderea noastră! Unui om care este atât de neglijent, nu-i pot
încredinţa banii mei.
Morley se uită zăpăcit la el. Apoi, luă registrul şi examină, în mod
mecanic, diferitele posturi. Cifrele însă îi jucau în fata ochilor. Simţea ca
ameţeşte.
În cele din urmă, el spuse:
— Deocamdată, mi-e imposibil să-ţi restitui capitalul d-tale, care se
ridică la suma de vreo cinci sute de mii de dolari. Nu-ţi pot plăti acum,
dar te asigur că nu-ţi vei pierde banii!
Thomsen zâmbi ironic.
— Nu-i voi pierde? Îţi spun de pe acum, că niciodată nu vei fi în stare
să-mi restitui banii. Insist deci asupra cererii mele.
Cu aceste cuvinte, el părăsi casa lui Morley, însoţit de fiica sa. Serata
fu brusc întreruptă, Morley rămase singur cu soţia sa, într-o dispoziţie
foarte proastă.
A doua zi dimineaţa, Morley primi mai multe somaţii de plata din
partea creditorilor săi. Armatorul plăti din tot disponibilul său numerar,
dar în cele din urmă fu nevoit să înceteze plăţile. Peste câteva zile, fu
declarat falit.
Astfel, Morley se ruină şi, din milionar, ajunse cerşetor.
O astfel de situaţie era insuportabilă pentru omul acesta mândru. El se
hotărî deci să emigreze în Brazilia cu soţia sa, care găsea prea puţină
înţelegere pentru situaţia disperată a bărbatului ei.
Anny Thomsen, aflând de plecarea fostului asociat al tatălui ei, veni

———————————————————————————————— 7 —
———————————————————————————————————
să-şi ia rămas bun pe vapor.
Apoi, Morley se retrase în cabina lui, evitând orice contact cu ceilalţi
pasageri. Dar soţia lui, foarte nepăsătoare, se afla pe bord, înconjurată de
un grup de tineri, care-i făceau curte. Îndeosebi, un tânăr din Indii căuta
să câştige inima frumoasei blondine americane. Doamna Morley
manifesta şi ea oarecare simpatie elegantului tânăr.
Într-o seară, pe când vaporul se afla în plin larg, Morley stătea pe
gânduri în cabina lui. Mary, soţia sa, se afla pe bord, ca de obicei, în
societatea mai multor tineri.
Deodată, se auzi un strigăt puternic:
— Un om peste bord!
Morley ieşi repede pe bord. Aici, marinarii desfăceau tocmai o barcă
de salvare. La întrebarea lui cine căzuse în valuri, nu primi niciun
răspuns. Dar în cele din urmă, un marinar îi spuse că d-na Morley, care
probabil că se aplecase prea mult peste balustrada vaporului, căzuse în
mare. Toate încercările de salvare rămaseră zadarnice. Corpul femeii nu
mai putut fi pescuit. Complet zdruncinat de această nouă lovitură,
Morley îşi continuă călătoria, zdrobit de durere.
La Rio de Janeiro, tânărul din Indii, anume Swami, care curtase pe
soţia lui Morley, îşi luă rămas bun de la acesta, exprimându-i
condoleanţele celei mai sincere.
…………………………………………………………………………..
Renumitul sportsman american Percy Stuart şedea la o masă de
marmoră din restaurantul hotelului Middleton şi citea un ziar. Cunoştea
mai demult pe William Morley şi auzise despre nenorocirile lui. Rămase
deci surprins că, la cinci ani după cele întâmplate, vede din nou pe acest
om în faţa sa.
Morley luase loc la masa lui Percy. Tânărul sportsman îl întrebă:
— Când te-ai reîntors la New-York, mister Morley? Vii acum din
Brazilia? Sau poate ca te întorci peste puţin timp înapoi?
Morley clătină din cap.
— Cum, nu ştii că m-am întors de trei ani la New-York? Probabil că
ai lipsit mult timp din New-York, fiind ocupat cu aventurile d-tale. Mi-a
mers foarte bine în Brazilia. Norocul m-a favorizat şi mi-am putut croi
din nou o existenţă destul de frumoasă…
Morley se opri brusc. Un tânăr, care-i părea cunoscut, intrase tocmai

— 8 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
în local.
Era Swami, pe care-l cunoscuse acum câţiva ani, pe bordul vaporului,
cu care călătorea spre Brazilia împreună cu soţia sa. Prezenţa acestui om
îi pricinuia o oarecare indispoziţie. Îi era antipatic tânărul acesta, care
curtase prea insistent pe decedata sa soţie. N-ar fi vrut să-l mai
întâlnească.
Totuşi, Morley povesti lui Percy Stuart de unde cunoştea pe Swami.
După masă, Morley se duse la biroul său. Afacerile îi mergeau şi
acum destul de bine. Înfiinţase o nouă întreprindere şi se căsătorise cu
Anny Thomsen. Aveau acum şi o fetiţă.
Numai atitudinea oarecum duşmănoasă a socrului său îl cam
nemulţumea. Thomsen era încă supărat pe Morley, deoarece Anny se
căsătorise cu el, fără cuvenita aprobare părintească. Pe de altă parte,
Morley nu-i achitase nici până acum vechea datorie.
La birou, Morley găsi o înştiinţare din partea Băncii centrale, prin
oare i se aducea la cunoştinţă că banca îi ţine la dispoziţie un cec asupra
sumei de cinci sute de mii dolari, care-i fusese trimisă de un client al său.
Foarte bucuros, Morley luă cecul şi plecă acasă. În sfârşit, era în stare să
achite datoria socrului său.
Spuse acest lucru soţiei sale şi-i arătă cecul.
Spre scară, pe când Morley se afla în camera sa, citind un ziar,
servitorul îi anunţă vizita unei doamne străine, care vroia neapărat să-i
vorbească.
Morley ordonă servitorului s-o introducă în camera de primire. Când
necunoscuta îşi ridică voalul de pe faţă, Morley se dădu îngrozit câţiva
paşi înapoi. În fata lui se afla prima sa soţie.
Morley se prăbuşi într-un fotoliu, întinzând mâinile de parcă ar fi vrut
să se apere împotriva unei stafii. El nu îndrăznea să deschidă ochii. Abia
după câteva minute, bietul om ridică încet capul. Femeia însă dispăruse.
Morley căută să se stăpânească, pentru a nu se trăda faţă de soţia sa,
pe care vroia s-o menajeze.
În dimineaţa celei de a doua zile, el încercă să se consoleze singur,
spunându-şi că nu putea fi vorba decât de o halucinaţie. Întreba pe
servitor, dar acesta îi confirmă că, doamna din seara trecută, părăsise
casa în fugă şi foarte agitată.
Pe la orele 10 dimineaţa, Morley se pregăti să se ducă la bancă,

———————————————————————————————— 9 —
———————————————————————————————————
pentru a încasa cecul. Apăru însă socrul său, care probabil că venise să-şi
viziteze fiica, în speranţa că nu-şi va găsi ginerele acasă.
Întâlnirea aceasta fu penibilă lui Thomsen. Dar Morley se apropie de
el şi-i arătă cecul.
— Îţi voi achita chiar azi datoria! spuse el. Mă duc imediat la bancă,
ca să ridic banii. Sper că vei uita cele întâmplate între noi şi că ne vom
împăca. Nu-ţi poţi închipui ce mulţumit sunt, că am posibilitatea să-ţi
achit această datorie!
Thomsen se uită puţin neîncrezător la ginerele său. Totuşi, la plecare,
îi întinse mâna şi se arătă ceva mai prietenos.
Morley plecă la bancă, de unde ridică banii. Apoi, se întoarse la birou,
pentru a expedia suma prin poştă socrului său. Dar tocmai în momentul
în care vru să pună bancnotele într-un plic, pe care scrisese adresa
socrului său, servitorul îi anunţă vizita unui străin. Acesta nici nu aştepta
răspunsul lui Morley, ci intră imediat după servitor.
Morley puse imediat plicul la o parte. În faţa lui se afla indianul
Swami.
După ce servitorul ieşi din birou, Swami se adresă armatorului:
— Trebuie să-ţi fac o comunicare, mister Morley! Întrucât cred că-ţi
mai aduci aminte de mine, mă voi dispensa de orice introducere. Cred ca
ştii, încă de ieri, că soţia d-tale trăieşte!
Morley sări în picioare.
— Asta nu e adevărat! strigă el. Soţia mea e moartă! Echipajul
vaporului mi-a declarat că a căzut în mare şi că s-a înecat. D-ta ai fost de
faţă şi mi-ai spus acelaşi lucru. Ba, la Rio de Janeiro, mi-ai exprimat şi
condoleanţe. Sau poate vrei să mă faci să cred…
Tânărul zâmbi, diabolic.
— Puţin îmi pasă despre cele ce crezi d-ta! răspunse el. Soţia d-tale
trăieşte. Şi acum să revin la scopul vizitei mele. Mi-am pierdut întreaga
avere şi am nevoie de bani. Dacă vrei ca Mary să dispară din nou din
New-York, atunci dă-mi bani! În caz contrar, prima d-tale soţie va
constitui o dovadă că d-ta eşti bigam!
Morley se răsti, înfuriat:
— Cum de poţi susţine aşa ceva! Când m-am căsătorit pentru a doua
oară, eram convins că Mary este moartă. Dacă ea trăieşte într-adevăr,
atunci am fost înşelat şi nu sunt deloc vinovat!

— 10 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
Indianul ridică din umeri, zâmbind ironic.
— Legea nu va fi prea indulgentă cu d-ta! Ai vreo dovadă scrisă
asupra decesului soţiei d-tale? Nu-i aşa că nu? Alege deci: ori îmi dai
bani, ori de nu înfunzi puşcăria!
Morley oftă disperat. Îşi dădea scama că e în mâinile şantajistului.
Luă deci o mie de dolari din casa de bani din casa de bani şi-i numără
tânărului.
Dar acesta refuză să primească banii.
— Crezi că mă mulţumesc cu o sumă atât de ridicolă? Îmi trebuie
mulţi bani! Totuşi, deocamdată, mă voi mulţumi cu două mii de dolari.
Morley tremura de indignare. Nu vroia însă ca să-şi îndurereze pe cea
de a doua soţie. De aceia dădu indianului încă o mie de dolari.
Acesta luă bani şi plecă.
Apoi, Morley se gândi să expedieze socrului sau, într-un plic de
valoare, cei 500.000 de dolari. Negăsind însă plicul pe care-l alesese,
trecu în camera de alături, de unde aduse un nou plic. Scrise pe el din
nou adresa socrului său şi vârî înăuntru bancnotele. Apoi, căută ceara
pentru a sigila plicul.
Dar acum, el nu găsi nici ceara. Enervat, Morley sună pe servitor.
Însă soneria nu funcţiona. Nerăbdător, Morley se duse din nou în camera
de alături, de unde îşi aduse o bucată de ceară.
În cele din urmă, plicul fu sigilat. Morley îl duse singur la poştă,
întrucât nu vroia să încredinţeze nimănui transportul unei sume atât de
importante de bani. După ce expedie banii, el răsuflă uşurat.
Se simţea acum fericit şi ar fi fost şi mai fericit, dacă nu şi-ar fi
amintit imediat de apariţia primei sale soţii.
Se hotărî totuşi ca, deocamdată, să nu spună nimic celei de a doua
soţii despre grijile sale.

—————————

———————————————————————————————— 11 —
———————————————————————————————————

II. La Percy Stuart

A doua zi dimineaţă, când bătrânul Thomsen primi un plic sigilat, el


zâmbi mulţumit. Se îndoise că ginerele său îşi va tine cuvântul. Foarte
bucuros, Thomsen deschise plicul de valoare, în prezenţa factorului
poştal.
Dar imediat apoi, el tresări speriat. În loc de bancnote, în plic se aflau
bucăţi de ziar împăturite. Factorul poştal rămâne şi el cu paralizat.
Revenindu-şi puţin, Thomsen se adresă factorului:
— Te rog să mă însoţeşti neapărat la ginerele meu, expeditorul acestei
scrisori!
Funcţionarul poştal se declară de acord şi plecară amândoi cu maşina
lui Thomsen, la biroul firmei Morley.
Intrară înăuntru, iar Thomsen arătă ginerelui său plicul cu bucăţile de
ziar, spunându-i înfuriat:
— Era vorba să-mi trimiţi bani! Dar ţi-ai bătut joc de mine şi mi-ai
trimis nişte bucăţi de ziar în plic. Factorul poştal poate să-ţi confirme
lucrul acesta.
Morley se făcu palid la faţă şi se uită zăpăcit la socrul său. El bâlbâi:
— Dar asta e imposibil! Eu personal am pus bancnotele în plic. Pot s-
o jur!
Acum, factorul poştal fu cuprins de teamă. El se jură că nu se atinsese
de plic. Thomsen îl linişti:
— Asupra d-tale nu cade nicio bănuială, deoarece sigiliile erau
intacte. Singura ipoteză verosimilă este că plicul a fost golit înainte de a
fi expediat la poştă.
Morley interveni:
— Nu, lucrul acesta e imposibil! Eu personal am dus scrisoarea la
postă.
Thomsen îi răspunse însă rece:

— 12 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
— Autorităţile vor face lumină în această chestiune!
Cuvintele acestea răsunară ca o ameninţare. Morley rămase complet
consternat.
În după amiaza aceleiaşi zile, el primi o scrisoare expresă din partea
socrului său, cu următorul conţinut:

«Dacă nu voi avea până mâine pretinsa sumă expediată, atunci


voi întreprinde măsurile necesare.
Thomsen.«

În culmea disperării, Morley povesti soţiei sale cele întâmplate,


spunându-i că nu mai e în stare să procure din nou această sumă.
A doua zi dimineaţa, Morley plecă de acasă foarte devreme. Soţia sa
plecase şi ea, pentru a-şi vizita părintele. Vroia să-l convingă asupra
sincerităţii soţului el.
Bătrânul Thomsen locuia singur. Ţinea numai o menajeră bătrână,
care se îngrijea de gospodărie. Anny avea o cheie de la uşa casei, încă de
pe timpul când locuia împreună cu tatăl ei.
Intrând înăuntru, Anny scoase un ţipat de spaimă. Bătrânul Thomsen
zăcea mort pe parchet, în biroul său.
Anny puse imediat mâna pe telefon şi chemă pe medicul casei, care
sosi peste câteva minute. După ce examina cadavrul, medicul ajunse la
constatarea că Thomsen murise cu o oră înainte. Întrebat de Anny dacă
tatăl ei încetase din viată din cauza unui acces de cord, boală de care
suferea, medicul clătină gânditor din cap şi răspunse:
— Nu, nu e vorba, de un atac de cord, ci de o crimă!
Anny scoase din nou un strigăt.
— Pentru Dumnezeu! exclama ea. Tata a fost omorât? Dar cine ar
putea fi criminalul?
Medicul ridică din umeri. Îi era milă de biata femeie, dar nu putea să-i
ascundă adevărul. De altfel, îi incumba datorită să anunţe şi poliţia.
După o jumătate de oră, o comisie poliţienească sosi la faţa locului.
Medicul legist însă, nu-şi putea explica precis cum murise Thomsen. Nu
se îndoia totuşi că bătrânul fusese omorât.
La percheziţionarea camerei, nu se găsi nimic suspect.
Dar unul din poliţişti, găsi pe parchet o bucată de hârtie. O ridică şi

———————————————————————————————— 13 —
———————————————————————————————————
apoi o aruncă din nou jos. Pe biroul lui Thomsen fu găsit şi un plic,
adresat lui. Dar cum plicul era gol, fu aruncat şi el în coşul de hârtii.
Anny vru să se ducă imediat la biroul soţului ei, pentru a-i comunica
cele întâmplate. Nu îndrăznea însă să facă lucrul acesta, deoarece o
obseda o bănuială ciudată. Reflectă îndelung, până ce sa ia o hotărâre. În
cele din urmă, se decise să se adreseze clubului Excentric, cu rugămintea
de a însărcina pe Percy Stuart să clarifice această crimă ciudată.
…………………………………………………………………………..
Mister William Spencer preşedintele Clubului Excentric, consimţi ca
Percy Stuart să fie însărcinat cu clarificarea misteriosului caz.
Tânărul sportsman primi politicos pe tânăra femeie, care îi spuse, cu
voce jalnică:
— Mă numesc Anny Morley! Mister Spencer mă trimite cu această
scrisoare la d-ta. Tatăl meu, Harry Thomsen, a fost găsit astăzi mort în
biroul său!
Percy Stuart citi scrisoarea şi reflectă câteva minute asupra noii sale
însărcinări. El cunoştea personal pe armatorul Morley, aşa încât nu avu
nevoie să ceară îndureratei femei decât numai unele explicaţii mai
amănunţite, cu privire la asasinarea tatălui ei.
El ascultă atent pe Anny, care-i povesti, foarte sincer, tot ce se
întâmplase între soţul ei şi bătrânul Thomsen. Din spusele femeii, Percy
îşi dădu seama ca ea nutreşte oarecare bănuieli împotriva soţului ei, deşi
încerca să le ascundă.
Percy dădu din cap, gânditor.
— Fireşte, e foarte regretabil că poliţia nu e în stare să dea de urmele
criminalului! Dar d-ta n-ai nicio bănuială?
Ea clătină din cap.
— M-am gândit mult asupra cazului, dar n-am ajuns la nicio
explicaţie. Numai un singur lucru mi-a rămas suspect: când am intrat în
biroul tatei, ardea o lumânare într-un sfeşnic de pe o măsuţă, iar pe
parchet se afla această bucată de hârtie. O parte din hârtie, mi se pare că
a ars. Poate că bucata aceasta de hârtie prezintă vreo importanţă!
Anny scosese din poşeta ei bucata de hârtie, pe care o întinse lui
Percy Stuart. Acesta o examină amănunţit şi constată că avea o margine
întunecată, ca şi cum ar fi fost într-adevăr arsă. Lucrul acesta îi dădu de
gândit.

— 14 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
După câteva minute, Percy ridică capul şi întrebă:
— Vrei d-ta, într-adevăr, să mă ocup de această chestiune?
— Da, mister Stuart; ţi-aş fi recunoscătoare, dacă ai reuşi să faci
lumină în această chestiune enigmatică!
Percy o mai întrebă:
— Soţul d-tale a aflat despre crima comisă?
— Nu, nu m-am putut încă hotărî să-i comunic telefonic cele
întâmplate. M-am dus mai întâi la mister Spencer, iar de acolo am venit
direct la d-ta. Va trebui însă să comunic totul şi soţului meu.
Cuvintele bietei femei păreau atât de nesigure, încât Percy Stuart ştia
destul. Desigur că Anny Morley îşi bănuia bărbatul. Percy se uită la ea
cu priviri pătrunzătoare.
— Îmi poţi ajuta ca, pe timpul nopţii, să pătrund neobservat în biroul
soţului d-tale? S-ar putea să găsesc acolo ceva interesant!
Ea consimţi, dând din cap.
Apoi, Percy discută cu ea mai multe amănunte, în privinţa celor ce
trebuiau să urmeze noaptea. După aceasta, Anny Morley îşi luă rămas
bun de la el.

————————

———————————————————————————————— 15 —
———————————————————————————————————

III. Bănuieli grave

Târziu noaptea, Percy Stuart se strecură în biroul lui William Morley,


cu ajutorul cheilor, pe care le primise de la soţia acestuia.
Tânărul sportsman examină amănunţii biroul şi camerele alăturate. El
nu găsi urme prea multe, dar totuşi cele găsite erau de mare importanţă.
Astfel, Percy găsi un plic al unei scrisori de valoare, care purta adresa
decedatului Harry Thomsen, precum şi indicaţia că se află înăuntru cinci
sute mii de dolari. Dar plicul era gol şi fusese aruncat, mototolit, într-un
coş de hârtii.
Percy mai găsi şi o scrisoare, cu următorul conţinut:

«Am neapărată nevoie de alţi bani. Aşteaptă-mă mâine


dimineaţă, la orele 10, în biroul d-tale!
Swami«.

Swami! Dar acesta era doar tânărul din Indii, pe care Percy Stuart îl
văzuse în restaurantul hotelului Middleton, acum câteva zile. Ce legături
să existe între Morley şi acest om! Percy Stuart trebuia se află lucrul
acesta.
El părăsi pentru o jumătate de oră biroul. Apoi, se întoarse din nou, şi
deşurubă receptorul telefonului, înlocuindu-l cu un alt receptor, de
aceiaşi formă. Noul receptor însă, constituia cea mai modernă inovaţie.
Avea înăuntru un minuscul aparat de televiziune, datorită căruia
imaginea persoanei care ţinea receptorul în mână, era proiectată pe un
cadran din peretele locuinţei persoanei cu care vorbea la telefon.
A doua zi dimineaţa, după ce Morley plecă de acasă, soţia lui primi o
scrisoare prin servitorul lui Percy Stuart, prin care era rugata ca, la orele
10, să vină la el.

— 16 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
Anny răspunse invitaţiei. Percy o primi politicos în biroul său şi o
rugă ca, sub un pretext oarecare, să-şi cheme bărbatul la telefon. Imediat
ce d-na Morley obţinu legătura cu soţul ei, imaginea acestuia apăru clară
pe un mic ecran improvizat, de pe peretele biroului lui Percy. Alături de
imaginea lui Morley, apăru şi cea a unui tânăr, stând lângă biroul celui
dintâi, într-o atitudine ameninţătoare.
Percy Stuart se adresă tinerei femei:
— Cunoşti pe acest om?
— Nu, nu-l cunosc! răspunse ea, clătinând din cap.
— Ei bine, află că individul acesta mi-e foarte suspect şi că, prin
arestarea lui, voi clarifica asasinarea tatălui d-tale.
Anny Morley, foarte nedumerită, ceru explicaţii lui Percy. Dar acesta,
o rugă să-l lase singur. Anny îşi luă rămas bun şi plecă acasă.
Pe la orele 2 după amiază, câţiva poliţişti intrară în locuinţa lui
Morley şi-l arestară sub învinuirea că şi-ar fi omorât socrul. Morley
protestă energic, dar fără niciun folos.
Între timp, Percy Stuart era ocupat cu bucata de hârtie, pe care i-o
adusese Anny. El ţinuse hârtia în lumina unor becuri electrice puternice,
dar nu reuşise să constate nimic. Apoi, o înmuiase în diferite substanţe
chimice, spre a constata dacă nu e vorba de o scrisoare secretă. Uscând-o
însă din nou, nu constată iarăşi nimic.
În cele din urmă, Percy se gândi că hârtia e poate scrisă cu un fel de
cerneală simpatică, care devine vizibilă numai sub influenta căldurii.
Luă deci din nou hârtia şi o aşeză deasupra unei lumânări aprinse.
Sub influenţa căldurii, hârtia începu să emane un fum cu miros greoi şi
foarte suspect. În apropierea lumânării, se afla colivia unei mici păsărele
exotice. Fumul pătrunse în această colivie, iar păsărică muri după câteva
clipe.
Percy Stuart sări de la biroul său şi stinse imediat hârtia, care
începuse să ardă. Apoi, deschise repede fereastra, lăsând să pătrundă aer
înăuntru. Tânărul sportsman se aplecă afară, respirând aer curat. Camera
se goli de fum.
După câteva minute, Percy îşi aprinse o ţigară, meditând îndelung.
Făcuse o constatare de mare importanţă. Peste puţin timp, se auzi
soneria. În birou, intră Bill Newton, ajutorul lui Percy.
— Ai reuşit să afli ceva? îl întrebă el.

———————————————————————————————— 17 —
———————————————————————————————————
— Da, mai întâi am aflat unde locuieşte tânărul din Indii. Are un
apartament în cartierul Hudson, unde locuieşte împreună cu un servitor
şi cu o femeie.
— Probabil soţia lui!
— Nu, nu e soţia lui. Am tras de limbă pe servitor şi am aflat de la el,
că nu-i soţia stăpânului său. Se foloseşte însă de ea în anumite scopuri.
Servitorul mi-a mai spus că femeia aceasta a plecat într-o zi de acasă,
complet deghizată. Asta e totul ce mi-a spus.
Percy Stuart dădu din cap.
— Foarte bine! spuse el. Am impresia că tânărul acesta e un individ
foarte rafinat.
Apoi, Percy plecă în oraş şi-şi procură din partea inspectorului de
poliţie Mac Fadden o autorizaţie, în baza căreia putea să viziteze pe
Morley la închisoare.
În celula lui Morley, Percy îi spuse că situaţia lui e destul de gravă,
dar că va încerca totuşi să-i vină în ajutor, pentru a spulbera învinuirile
ce i se aduc. În acest scop însă, îi ceru să fie sincer şi să-i spună, în
modul cel mai amănunţit, cauzele pentru care se lăsase şantajat de
tânărul din Indii.
William Morley fu sincer şi povesti totul.
Apoi, Percy îl întrebă:
— Când ai trimis scrisoarea de valoare socrului d-tale, a mai fost
cineva la d-ta în birou?
— Da, a fost Swami! De fapt, a intrat în momentul în care terminam
să scriu adresa pe plic şi vroiam să pun banii înăuntru. Când a intrat
Swami, am ascuns repede banii în sertar şi am dat plicul la o parte. După
plecarea lui, am vrut să puii banii în plicul pe care-l scrisesem. Se
încurcase însă probabil printre celelalte hârtii de pe birou, aşa că nu l-am
mai găsit. De aceia, m-am dus pentru câteva clipe în camera alăturată, de
unde am luat un nou plic. Am scris iarăşi adresa, şi am pus banii
înăuntru, lipind plicul. După aceasta, am trecut din nou în camera
alăturată, de unde am luat un baton de ceară, cu care am aplicat sigiliile
pe plic. La sfârşit, Morley adăugă:
— Pot să jur că am predat plicul la poştă şi că n-am omorât eu pe
socrul meu!
Percy îşi luă rămas bun, asigurându-l, încă odată, că va face tot

— 18 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
posibilul să-l ajute.
…………………………………………………………………………..
În seara aceleiaşi zile, automobilul lui Percy, în care se mai afla
ajutorul său Bill, inspectorul de politie Mac Fadden, precum şi doi
poliţişti, se opri în faţa unei case sărăcăcioase, din cartierul Hudson.
Percy Stuart şi însoţitorii săi se urcară la etajul întâi, unde se afla
locuinţa lui Swami. Bătură la uşă, dar nu primiră niciun răspuns.
În cele din urmă, poliţiştii pătrunseră cu forţa înăuntru, sfărâmând
uşa. Swami fu surprins împachetându-şi lucrurile în mai multe valize.
Când inspectorul Mac Fadden îl declară arestat, punându-i cătuşele, se
auzi o voce de femeie, din camera de alături.
Uşa dintre cele două camere fiind încuiată, poliţiştii o sparseră şi pe
aceasta. Înăuntru dădură de o femeie necunoscută. Era femeia de care se
folosise Swami, spre a-şi ajunge scopurile. Dar fiindu-i teamă să nu
dispară, o ţinea închisă în locuinţa lui.
Ambii fură transportaţi la prefectura de poliţie. Cu prilejul percheziţii
din camera lui Swami, inspectorul Mac Fadden găsi suma de 480.000 de
dolari, care fu sechestrată.
La prefectura de poliţie, Percy ceru ca Morley să fie adus în camera
inspectorului Mac Fadden.
După sosirea acestuia, Percy povesti color prezenţi cum reuşise să
clarifice atât furtul celor 500.000 de dolari, cât şi asasinarea lui
Thomsen:
— Swami a intrat în camera d-tale, mister Morley, tocmai în
momentul când vroiai să introduci banii în plic. Când d-ta ai părăsit
camera pentru câteva momente, pentru a aduce din camera alăturată
suma de 1.000 de dolari, pe care ţi-a stors-o cu ameninţări, el a şterpelit
plicul cu adresa scrisă, precum şi batonul de ceară, care se afla pregătit
pe birou. Swami a tăiat firul electric al soneriei. Aceasta a făcut-o, ca să
nu poţi chema servitorul şi ca să te duci singur, pentru a doua oară, în
camera de alături. Aşa s-a şi întâmplat.
El s-a prefăcut numai că pleacă. S-a oprit însă în coridor şi s-a uitat
prin gaura cheii. Când d-ta, negăsind plicul, ai trecut în camera alăturată,
ca să aduci un altul, Swami a intrat înăuntru şi s-a ascuns după perdea. În
plicul pe care-l şterpelise, a introdus bucăţi de ziar vechi şi l-a lipit. D-ta
ai adus un nou plic, i-ai scris adresa şi ai vârât înăuntru cei 500 de mii de

———————————————————————————————— 19 —
———————————————————————————————————
dolari. După aceasta, ai lipit plicul şi ai căutat batonul de ceară, ca să-l
sigilezi. Dar şi batonul fusese şterpelit de individul ascuns după perdea.
Din nou ai trecut în camera alăturată, ca să aduci alt baton. În timpul
acosta, Swami a înlocuit plicul cu bani de pe birou, cu primul plic, în
care pusese bucăţi de hârtie. Totodată, a avut timp să se strecoare afară.
D-ta ai sigilat plicul în care se aflau bucăţile de hârtie şi l-ai dus la poştă,
cu credinţa că sunt bani înăuntru. Acest plic l-ai expediat lui Harry
Thomsen.
Morley rămase zăpăcit. Acum, el înţelegea totul. Dar cu vocea
tremurândă, mai întrebă:
— Şi cine a omorât pe socrul meu?
— Tot Swami! El a trimis socrului d-tale o bucată de hârtie într-un
plic. Thomsen deschizând plicul şi văzând că nu e scris nimic pe hârtie, a
apropiat-o de o lumânare aprinsă, crezând ca e vorba de o cerneală
simpatică, care apare în evidenţă sub influenţa căldurii. De fapt, hârtia
era îmbibată nu o otravă puternică. Fumul produs sub influenta căldurii a
cauzat moartea socrului d-tale. Swami în procedat astfel, fiind convins
că bănuiala va cădea asupra d-tale.
Morley întreba din nou:
— Dar ce e cu prima mea soţie? Trăieşte ea într-adevăr?
— Femeia, care s-a introdus în casa d-tale seamănă cu decedata d-tale
soţie. Swami a forţat-o să te viziteze, pentru ca apoi să te poată şantaja.
De fapt, soţia d-tale e moartă. Dar d-ta, din cauza asemănării complicei
lui Swami, te-ai emoţionat şi ai crezut că femeia aceasta e într-adevăr
fosta d-tale soţie.
La judecarea procesului, Swami fu condamnat la muncă silnică pe
viată. Complicea lui se alese numai cu câteva luni de închisoare.
Dar după clarificarea cazului, clubul Excentric trimise lui Percy,

Cea de a 155-a însărcinare.


«Miss Violet Warner întorcându-se dintr-o călătorie prin Europa,
şi-a găsit acasă întreg personalul de serviciu schimbat. Ducându-se
la logodnicul ei, a găsit, de asemenea, personalul de serviciu
schimbat. Din ambele părţi i s-a spus că, după cum toată lumea ştie,
n-ar fi fost în Europa, ci că a plecat la Springfieid cu logodnicul ei,
spre a se căsători acolo.

— 20 ————————————————————————————————
———————————————————————— Moartea indiană —
Cum probabil că o vorba de o substituire de persoane, Percy
Stuart e însărcinat să clarifice cazul«.
«Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 21 —
———————————————————————————————————

— 22 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —

MOARTUL DIN
AUTOMOBIL

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 157

———————————————————————————————— 1 —
——————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Stema ............................................................................ 5
II. Un accident sau o crimă?.............................................. 9
III. A murit Takoma? ....................................................... 14

— 2 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
…………………………………………………………………………..
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
157-a:

«Indianul Takoma îşi caută logodnica, care i-a fost


———————————————————————————————— 3 —
——————————————————————————————————
răpită de un alb. În acest scop, se va prezenta la mister
Percy Stuart.
Percy e însărcinat să vină în ajutorul indianului«.
«Excentric Club«.

— 4 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —

I. Stema

Renumitul sportsman american Percy Stuart primi vizita


unui tânăr simpatic şi foarte elegant îmbrăcat. Vizitatorul
făcea impresia unei persoane din buna societate.
Şi totuşi, străinul acesta, cu părul negru ca pana
corbului şi cu dinţii strălucitori de albi, nu era decât un
indian. De la început, el făcu o impresie bună asupra lui
Percy Stuart, căci i se citea inteligenţa pe faţă.
— Mister William Spencer nu trimite cu o scrisoare la
dvs.! începu vizitatorul. E vorba de o rugăminte a mea. Mai
întâi însă, permiteţi-mi să mă prezint! Mă numesc William
Takoma.
Percy Stuart înclină din cap.
— Un nume indian?
— Da, tatăl meu era indian, dar mama era o albă.
— Şi cu ce te pot servi?
— V-aş ruga ca, timp de 24 de ore, să-mi păstraţi acest
obiect!
Takoma desfăcu un săculeţ de piele, din care scoase un
frumos obiect tot de piele, de mărimea unei cărţi de vizită.
Pe această bucată de piele, se afla măiestrit brodat un
şarpe. Capul şi spatele şarpelui în miniatură aveau o
podoabă de smaralde de toată frumuseţea. Ochii şarpelui
erau împodobiţi cu opale scumpe.
O stemă? întrebă Percy Stuart.
— Da, e stema tribului meu.
— Aha, înţeleg! Posesorul acestei steme nu poate fi decât
şeful tribului?
— Văd că sunteţi foarte bine informat asupra obiceiurilor
———————————————————————————————— 5 —
——————————————————————————————————
indienilor. Eu sunt şeful tribului «Indienii şarpelui«, care în
trecut stăpâneau ţinuturi întinse. Tatăl meu a murit acum
trei zile. Fiind fiul său cel mai în vârstă, mi-a rămas stema
şi conducerea, tribului.
Percy Stuart se uită cercetător la tânărul indian. Puţini
indieni din America mai purtau costumele lor tradiţionale.
Vizitatorul din prezent părea să fie unul din cei care făcuse
studii, părăsindu-si în acest scop tribul. Percy nu înţelegea
însă, cum de i se mai încredinţase deci stema şi
conducerea tribului.
Takoma, ca şi cum ar fi ghicit nedumerirea lui Percy
Stuart, continuă:
— Fiindcă am venit să vă adresez o rugăminte, trebuie să
vă dau şi unele explicaţii, cu privire la persoana mea. După
cum v-am spus, fac parte din tribul «Indienii şarpelui«.
Tribul acesta locuieşte la poalele munţilor Washita-Hills.
Tatal meu a fost şeful tribului, până acum trei zile. Înainte
de a muri, mi-a transmis stema tribului, aşa că sunt
Succesorul lui.
Mama mea a fost fiica unui ofiţer din garnizoana fortului
Gibson. Pe tatăl meu l-a cunoscut cu prilejul unei excursii
în munţii Hills. Sau îndrăgostit unul de altul şi apoi s-au
căsătorit.
Din nefericire, mama a murit când eram copil. Pe patul
de moarte, a obţinut promisiunea tatălui meu, că mă va
boteza şi că mă va creşte în tradiţia oamenilor albi. După
moartea ei, tata m-a trimis la şcoala misionară din fortul
Gibson, unde am şi fost botezat. M-am distins la studii, aşa
că, după terminarea liceului, m-am înscris la universitate.
Am studiat medicina, iar anul trecut am obţinut diploma
de doctor în medicină.
Cu toate studiile mele academice, nu mi-am pierdut
legăturile cu tatăl meu. Iubindu-mi foarte mult părintele,
petreceam toate vacanţele în mijlocul indienilor din tribul
nostru. Tata m-a pus să-i jur că, după moartea lui, voi

— 6 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —
primi şefia tribului! A murit acum trei zile, iar eu sunt
dator să-mi ţin jurământul.
Percy Stuart îl întrerupse:
— În cazul acesta, vei trebui să te retragi în ţinuturile
tribului d-tale!
Indianul zâmbi uşor.
— Vă voi explica şi acest lucru! Într-o vacanţă, petrecută
acasă, m-am îndrăgostit de una din fetele tribului nostru,
anume Zuni. Vroiam să ne căsătorim, după ce voi ajunge la
conducerea tribului. Ţineam însă foarte mult să am o soţie
cultă. De aceia, am determinat pe Zuni să mă însoţească în
oraşul unde urmam cursurile Universităţii. Acolo, i-am
închiriat o cameră, la o familie cunoscută. Totul părea să
decurgă aşa după cum doream.
Dar într-o zi, unul din colegii mei, un alb, anume Jack
Queen, s-a îndrăgostit de Zuni. Eu am observat prea târziu
lucrul noasta. Jack a scos-o din minţi şi a determinat-o să
fugă cu el. Aceasta s-a întâmplat acum o lună.
Intenţionasem să mă pun imediat în urmărirea logodnicei
mele, dar am primit vestea că tata s-a îmbolnăvit grav.
Aşteptam zilnic să mi se aducă stema trioului nostru. Abia
acum trei zile, am primit aceasta stemă, aşa încât acum,
pot porni în urmărirea fugarilor. Am aflat, că ei s-au
refugiat la New-York şi sper să dau de urmele lor. Cred că
24 de ore, îmi vor ajunge pentru a-i descoperi.
Percy se uită surprins la Takoma, care continuă:
— Mister Spencer, preşedintele Clubului Excentric, mi-a
promis ajutorul dvs. Deocamdată nu vă cer altceva decât
să-mi păstraţi stema, până ce-mi voi găsi logodnica,
deoarece s-ar putea întâmpla să-mi fie furată.
— Bine, îţi voi îndeplini dorinţa! Priveşte! O închid în
casa mea de bani. Când vei avea nevoie de ea, îţi va sta la
dispoziţie.
— Vă mulţumesc! După douăzeci şi patru de ore, voi veni
s-o iau.
Cu aceasta, Takoma îşi luă rămas bun de la Percy

———————————————————————————————— 7 —
——————————————————————————————————
Stuart, lăsându-i scrisoarea clubului Excentric, prin care
mister Spencer îl însărcina să deal ajutor tânărului indian.
Cazul părea simplu, dar totuşi era ciudat. Percy Stuart
avea impresia că Takoma nu-i povestise totul. Cine vroia
să-i fure stema? Doar nimeni, în afară de membri tribului
său, nu ştia că stema se află la el.
În acel moment, intră în birou Bill Newton, ajutorul lui
Percy.
— Bună seara, maestre! spuse el. Tânărul pe care l-am
întâlnit afară, v-a vizitat pe dvs.? Pare să fie un indian!
— Da, a fost la mine. Mi-a dat să-i păstrez stema tribului
său.
— Asta e totul? Altceva n-a mai cerut?
— Citeşte aci! Mi-a adus noua însărcinare a clubului
Excentric!
Bill citi scrisoarea lui mister Spencer. Apoi apuse:
— Însărcinarea aceasta nu pare prea greu de îndeplinit,
cu atât mai mult cu cât tânărul indian vrea să activeze şi
el. Pentru astă-seară, aveţi nevoie de mine?
— Nu, te poţi duce în oraş!
— Foarte bine, mă voi duce la un concert!

— 8 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —

II. Un accident sau o crimă?

În dimineaţa celei de a doua zile, Percy Stuart chemă pe


Bill şi-i puse în vedere să rămână tot timpul acasă, iar dacă
va veni Takoma, să-i restituie şi stema tribului. În acest
scop, Percy încredinţă lui Bill cheile de la casa de bani,
spunându-i:
— Pentru orice eventualitate, când Takoma va ieşi, el să
fie urmărit de Bob, pentru ca să afle unde locuieşte!
Bill răspunse că se va conforma întocmai. Apoi, Percy
Stuart plecă în obişnuita sa plimbare din fiecare dimineaţă.
De astădată, se îndreptă spre un cartier din partea de nord
al oraşului, situat într-o regiune foarte pitorească. În
cartierul acesta, îşi ridicase corturile circul «Horn si Sailer«.
Trecând prin fata intrării circului, Percy văzu un afiş mare,
care anunţa spectacolul de seară. Programul cuprindea şi
un punct de atracţie: exhibiţiuni senzaţionale de călărie,
executate de indianul Alonso. În partea de sus a afişului,
se răsfăţa şi clişeul indianului care semăna perfect cu
William Takoma.
Împins de curiozitate şi vrând să se edifica asupra
adevăratului rol a lui Takoma, Percy Stuart intră în arena
circului. El fu întâmpinat de un domn înalt şi elegant, care-
l întrebă scurt:
— Ce doriţi, domnule?
— Am nevoie de câteva informaţii! Pot să vorbesc cu unul
din directori?
— Numele meu e Horn! Pentru moment, asociatul meu
nu e la circ. Sper însă să vă pot da eu informaţiile
———————————————————————————————— 9 —
——————————————————————————————————
necesare, dacă-mi veţi spune despre ce este vorba. Dar cu
cine am onoarea?
— Eu sunt Percy Stuart!
— Ah, renumitul Percy Stuart! Mă bucur foarte mult de
cunoştinţă! Cu ce vă pot servi, mister Stuart?
— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, în privinţa
renumitului călăreţ indian Alonso.
— Cu plăcere! Vă stau la dispoziţie, mister Stuart. Poftiţi,
vă rog, în biroul meu. Acolo, vom putea vorbi în linişte.
Sper că vizita dvs. nu-mi va aduce nici o surpriză
neplăcută. Nu cred ca Alonso să fi făcut vreo faptă rea!
Horn pofti pe vizitator în biroul său, foarte frumos
mobilat. După ce-i oferi un scaun, îi spuse;
— Veţi înţelege că nu ne este deloc plăcut ca artiştii
noştri să aibă de-a face cu autorităţile.
Percy Stuart schiţă un gest do indiferentă.
— Liniştiţi-vă, căci nu reprezint mei un fel de autoritate
publică! Am venit numai să mă informez asupra
indianului, a cărui persoană mă interesează. E de mult
timp angajat la circul dvs.?
— De vreo doi ani! La New-York, jucăm de şase
săptămâni, iar Alonso, ale cărui numere a stârnit o
adevărată senzaţie, e acum favoritul publicului. De altfel,
nu pot spune nimic rău despre el.
— Păi nici nu există nimic rău împotriva lui. Vasăzică e
angajatul dvs. de doi ani, în mod neîntrerupt?
— Da, în afară de câteva, zile de recreaţie.
— Aşa! Ştiţi poate unde şi-a petrecut zilele de vacanţă
acest Alonso?
— Din păcate, nu vă pot da informaţii asupra acestei
chestiuni. Probabil însă că s-a dus să-şi viziteze tribul.
— Şi cărui trib îi aparţine?
— Habar n-am! Alonso e foarte tăcut şi rezervat. Nu
vorbeşte niciodată despre el, iar noi nu avem nici un motiv
să-l întrebăm. De altfel, el nu are raporturi prea intime nici

— 10 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —
cu ceilalţi artişti, poate din cauză că nu e cult. Nu ştie nici
măcar să citească şi nici să scrie. Dar e foarte mândru şi,
după cum am aflat de la alţi indieni, care sunt angajaţi la
circul nostru, Alonso se poartă ca un şef de trib.
— Vă mulţumesc! Aceasta e tot ceea ce vroiam să ştiu.
Unde locuieşte Alonso?
— La circ! Doarme într-un vagon al personalului,
împreună cu Yellow, şeful grajdului.
— Aş putea să vorbesc între patru ochi cu Alonso?
— Fireşte că da! De obicei, e tot timpul la circ. Stă toată
ziua în vagonul său, visător şi fumând. Vă voi conduce la
el.
Percy Stuart îşi căpătase acum convingerea că indianul
care-i încredinţase stema tribului, nu e aceiaşi persoană cu
artistul circului. Totuşi, din precauţie, întrebă pe director:
— Alonso a fost ieri seară la circ?
Horn se uită surprins la el.
— Fireşte că da! Şi-a executat numerele, ca în fiecare
seară. Conform contractului, artiştii noştri trebuie să fie
prezenţi la circ cu o oră înainte de începerea spectacolului.
De altfel, l-am văzut eu personal, exact la orele 7, la
intrarea grajdului. Alonso aşteaptă de obicei acolo până ce-
i vine rândul. Dar, priviţi, acesta e vagonul lui! Iată şi pe
şeful grajdului! Hei, Yellow, poftim încoace!
Percy se convinse şi mai mult că Alonso şi Takoma nu
sunt una şi aceiaşi persoană, căci călăreţul fusese la orele
7 seara la circ, exact la ora când primise acasă vizita lui
Takoma.
Între timp, directorul circului schimbă câteva cuvinte cu
şeful grajdului. Apoi, Horn se adresă lui Percy Stuart:
— Nu aveţi noroc, mister Stuart! După cum îmi spune
Yellow, indianul nostru a plecat dis-de dimineaţă în oraş.
Nu ştim când se va întoarce!
Percy mulţumi directorului şi părăsi circul. El porni pe
jos până la staţia taxiurilor. Când ajunse însă după colţul
primei străzi, el observă un grup de persoane, care se

———————————————————————————————— 11 —
——————————————————————————————————
îngrămădeau în jurul unui automobil de culoare roşie.
Printre aceste persoane, se afla şi un ofiţer de poliţie.
Apropiindu-se, Percy Stuart văzu că lumea se
îngrămădeşte în jurul unui cadavru, care atârna din
automobil. Percy observă la început numai picioarele
cadavrului, fiindcă partea de sus a corpului atârna prin
deschizătura ferestrei maşinii. Probabil că se întâmplase
un grav accident de automobil.
Poliţistul îmbrăcat în uniformă se întoarse spre Percy
Stuart. Era inspectorul Mac Fadden, de la prefectura
poliţiei. El salută călduros pe Percy Stuart.
— Hei, mister Stuart, vii tocmai la timp! Am descoperit
un mort în această maşină. Împrejurările sunt, după cum
vezi, foarte ciudate, aşa că nu ştim dacă e vorba de un
accident sau de o crimă. Poate că d-ta, cu inteligenţa d-
tale, no vei da ajutor, ca să putem clarifica enigma!
Percy veni lângă automobil. Numai picioarele mortului se
aflau în maşină. Corpul, cu capul în jos, atârna pe
caldarâmul străzii. Faţa mortului era complet desfigurată.
Capul îi fusese zdrobit. Se putea presupune că pasagerul
îşi scosese capul pe fereastra maşinii şi că aceasta virând
pe marginea trotuarului, pasagerul se lovise cu capul de
copacul de alături. Într-adevăr, coaja copacului era
zdrelită, ca de o lovitură.
Percy Stuart privi figura mortului.
— E îngrozitor! exclama el. Are faţa complet desfigurată.
Mac Fadden dădu din cap.
— Din cauza aceasta, nu vom putea identifica pe acest
nenorocit. Asupra lui, n-am găsit nici un document.
— Curios! Dar unde e şoferul!
— A fugit!
— Hm, asta denotă că ar putea fi vorba de un accident.
Şoferul neglijent, văzându-şi isprava, a căutat să fugă.
— Fuga nu-i va ajuta la nimic, căci avem numărul
automobilului. Maşina poartă numărul 44447. Dacă nu mă

— 12 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —
înşel, automobilul acesta aparţine autogarajului
«Metropolitan«. Ştiu că maşinile acestui garaj au numerele
între 4000 şi 4500. Vom putea deci prinde pe şoferul fugar.
Percy Stuart examina urmele lăsate de roţile
automobilului.
— Probabil că maşina se îndreptase spre circ, deoarece
pe aici nu se află nici o altă casă.
— Am şi spus lucrul acesta d-lui doctor Gross!
— Dar de când se află aici cadavrul?
Medicul Gross, care era şi el printre curioşii adunaţi, se
amestecă în discuţie.
— Cam de vreo oră! spuse el.
— De unde ştii aşa de precis, domnule doctor? îl întrebă
Percy.
— Acum o oră, am trecut pe aici dar n-am văzut nici o
maşină. Vila de colo e a unui prieten al meu, care zace
bolnav. Eu îl vizitez în fiecare zi. Astăzi, când am intrat la
prietenul meu, nu era nici o maşină în stradă. Când am
ieşit însă, după aproximativ o oră, am dat de maşină şi de
cadavrul acesta. Imediat, am constatat că orice ajutor este
de prisos. Am intrat deci din nou în vila prietenului meu,
de unde am telefonat poliţiei.
Percy examină numărul maşinii. Probabil că observase
ceva suspect, căci îşi scoase o lupă din buzunar, privind
mai amănunţit tăbliţa de metal, care purta numărul
maşinii. Mac Fadden întrebă pe Percy:
— Ai descoperit ceva important, mister Stuart?
— Da, dar deocamdată nu vreau să insist asupra celor
constatate. După ce se va face autopsia cadavrului, te rog
să-mi comunici şi mie rezultatul, mister Fadden!
Spunând aceste cuvinte, Percy salută pe inspectorul de
politie şi se îndreptă spre oraş.

———————————————————————————————— 13 —
——————————————————————————————————

III. A murit Takoma?

Bob Poggy îşi aştepta stăpânul în holul vilei.


— Indianul a fost la noi şi i-am dat stema! spuse el.
Bill Newton, ajutorul lui Percy, se grăbi să adauge:
— Mister Takoma a venit cam la vreo jumătate de oră de
la plecarea dvs. Era foarte decepţionat că nu vă găseşte
acasă. Dar când i-am predat stema, el a răsuflat uşurat.
După ce mi-a mulţumit frumos, mi-a spus să va înştiinţez
că şi-a aranjat întreaga chestiune, spre deplina sa
mulţumire, şi că va părăsi curând New-York-ul. Apoi, şi-a
luat rămas bun şi a plecat. Imediat, Bob a intrat în acţiune,
conform instrucţiunilor dvs. Povesteşte tu mai departe,
Bob!
Bob Poggy începu;
— L-am urmărit pe mister Takoma, aşa după cum mi-aţi
ordonat. În fata vilei noastre, aşteptă o maşină mare, de
culoare roşie, iar eu…
— O maşină roşie!
— Da, mister Stuart! Dar în maşină nu era nici un şofer!
— Aşa!
— Mister Takoma, foarte încântat, după cum i se citea pe
faţă, s-a urcat la volan şi a dat drumul maşinii. Între timp,
eu mă strecurasem în dosul automobilului, iar când
maşina s-a pus în mişcare, m-am agăţat bine în spatele ei.
La început, mă ţineam destul de bine de nişte cârlige.
Maşina s-a îndreptat spre cartierul de nord al oraşului. La
un moment dat însă, a trecut peste o piatră mare, din care
cauză s-a zguduit. Eu mi-am pierdut echilibrul şi m-am
— 14 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —
rostogolit în stradă.
— Sper că ai luat numărul maşinii, Bob!
— Da! Mi-am întipărit în minte numărul acestui
automobil curios, de culoare roşie. Tăbliţa din spatele
maşinii purta numărul 4411.
— Ce, 4411?
— Da, sunt sigur că acesta era numărul maşinii.
Percy Stuart vru să obiecteze ceva, dar se auziră câteva
bătăi la uşă. Apoi, îşi făcu apariţia în birou inspectorul de
poliţie Mac Fadden, care salută prietenos pe Percy Stuart.
— Îţi aduc noutăţi cu privire la mortul din automobil!
spuse el. S-a constatat că a murit din cauză că şi-a
sfărâmat ţeasta. Asupra identităţii mortului, n-am putut
însă stabili nimic precis. Pot să-ţi spun totuşi, că o vorba
de un indian. Şi anume de un indian din tribul «Indienii
şarpelui«, deoarece are tatuat pe piept un şarpe.
— Atunci e mister Takoma! exclamă Bill.
Percy făcu semn ajutorului său să tacă. Apoi se adresă
lui Mac Fadden:
— Ai percheziţionat hainele mortului.?
— Da, foarte amănunţit.
— Şi n-ai găsit nimic? N-ai găsit un săculeţ, în care se
afla o bucată de piele, de mărimea unei cărţi de vizite şi pe
care era brodat un şarpe? E vorba de o stemă indiană.
Cred că ştii ce e asta?
— Fireşte că da, mister Stuart dar n-am găsit un astfel
de obiect asupra mortului.
— Să fi fost oare Takoma? A fost asasinat, după ce i s-a
furat stema tribului său? Ora crimei ar putea să
corespundă. Imediat după plecare mea de acasă, a venit de
şi-a luat stema, iar apoi a plecat cu maşina spre oraş şi a
fost omorât. Dar cine să fie criminalul!
— Nu ştiu cine e acest Takoma, de care-mi vorbeşti!
spuse inspectorul. În orice caz, cred că în momentul
acesta, criminalul se afla în mâna oamenilor mei.
— Şi cine e criminalul?

———————————————————————————————— 15 —
——————————————————————————————————
— Jack Queen, şoferul maşinii cu numărul 4444!
Percy Stuart tresări.
— Ce spui, Jack Queen?
— Fireşte că da! Am putut stabili că el era şoferul
maşinii cu numărul 4444. Cine altul ar putea fi criminalul?
După cum vezi, mister Stuart, mi-am ţinut promisiunea şi
ţi-am raportat toate constatările făcute. Şi acum, trebuie să
plec. La revedere.
După plecarea inspectorului de poliţie, Percy Stuart se
lăsă într-un fotoliu.
— Omul acesta habar n-are ce importanţă prezintă
pentru mine cazul de faţă! Pot să-ţi mărturisesc, dragă Bill,
că e cel mai încurcat caz, pe care l-am avut până acum!
Bill nu ştia ce să răspundă.
— O fi aşa, mister Stuart, dar eu nu înţeleg nimic din
toate cele ce s-au întâmplat! N-aţi vrea să mă iniţiaţi şi pe
mine în noua dvs. însărcinare?
Percy povesti ajutorului său constatările pe care le
făcuse la micul Horn, precum şi chestiunea accidentului
mortal de automobil, exprimându-şi însă nedumerirea, că
numărul maşinii în care se afla cadavrul era 4444, iar
maşina în oare se urcase William Takoma purta numărul
4411, după cum susţinea Bob.
— Inspectorul de poliţie — adăugă Percy mi-a mai spus
că şoferul care conducea maşina cu numărul 4444,
aparţinând autogarajului Metropolitan, este un anume
Jack Queen. Or, după cum mi-a povestit ieri Takoma,
acesta este albul care i-a răpit logodnica.
Bill, care ascultase cu atenţie pe Percy Stuart, exclamă:
— Acum, totul e clar. Mortul nu-i altul decât Takoma, iar
asasinul e rivalul său Jack Queen. Datorită unei simple
întâmplări, ei s-au întâlnit. Jack Queen a invitat în maşina
sa pe Takoma. În momentul în care a observat că Takoma
şi-a scos capul pe fereastră, Jack Queen a îndreptat
maşina pe lângă un pom de la marginea străzii. Takoma şi-

— 16 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —
a sfărâmat ţeasta. Apoi, criminalul a furat mortului stema
tribului său, precum şi celelalte documente.
Percy Stuart îl întrerupse:
— Stai, Bill! Ai o fantezie extraordinară. Uiţi însă o serie
de contradicţii. Mai întâi, maşina în care a fost găsit
cadavrul purta numărul 4411.
Bill îşi duse mâinile la cap, neştiind ce să răspundă.
Din nou, se auzi bătând In uşă. Imediat apoi, intră în
birou o indiană.
Percy Stuart o întâmpină:
— D-ta eşti Zuni Queen!
— Da, eu sunt şi am venit să vă spun că soţul meu este
nevinovat, cu toate că, după cum afirmă inspectorul de
poliţie Mac Fadden, sunteţi şi dvs. convins de vinovăţia lui.
Pot însă să vă jur că Jack n-a omorât pe Takoma. El nici
nu ştia ca Takoma se află în New-York. E adevărat că Jack
conducea maşina cu numărul 4444, dar astăzi el nici n-a
avut serviciu, căci maşina era dată la reparat. Din
nefericire, cu prilejul reparaţiilor, s-a produs o explozie a
rezervorului de benzină, iar maşina a fost complet
sfărâmată. Din cauza aceasta, Jack nu are nici o dovadă că
maşina pe care o conducea el, este aceia care a fost
sfărâmată în urma exploziei din atelierul autogarajului. Mai
există poate o altă maşină, cu acelaşi număr. Nimeni nu
vrea să mă creadă, că Jack a fost toată ziua la mine. Mi se
răspunde că eu, fiind soţia lui, am tot interesul să-l apăr.
Dar vă jur, mister Stuart, că Jack e nevinovat!
Percy Stuart zâmbi.
— Nici nu putea să-l omoare, căci Takoma trăieşte!
Linişteşte-te, mistress Zuni! Voi avea eu grijă ca asasinul
să fie prins!
— Takoma trăieşte? Oh, atunci sunt pierdută! El mă va
omorî. E un om răzbunător, care nu iartă nimic. Eu nu l-
am iubit niciodată, dar el m-a silit să-i promit că ne vom
căsători. De asemenea, m-a silit să-l urmez în oraşul unde
urma cursurile Universităţii, cu toate că eu vroiam să

———————————————————————————————— 17 —
——————————————————————————————————
rămân cu oamenii tribului meu.
— Bine, dar cred că n-ai nici un motiv să regreţi lucrul
acesta!
Tânăra femeie se înroşi.
— Nu, mărturisi ea sincer. Am avut prilejul să-l cunosc
pe Jack. Dar cum nu găseam altă soluţie ca să scap de
Takoma, am fugit cu iubitul meu. Apoi, ne-am căsătorit la
New-York. Jack şi-a abandonat studiile şi s-a făcut şofer,
pentru a ne câştiga existenţa. El mă iubeşte foarte mult,
dar acum mi-e teamă că fericirea noastră se va zdrobi.
— Fii liniştită; fericirea voastră începe abia acum! Vino
astă seară la circul Horn! Mă vei găsi acolo şi vei vedea
sfârşitul dramei.
— Nu vă înţeleg, mister Stuart dar voi veni, căci am
încredere în dvs.
Femeia plecă mai liniştită. Bill se uită însă nedumerit la
Percy Stuart.
— Eu nu mai înţeleg nimic! exclamă el. Cum de susţineţi
Takoma trăieşte, când cadavrul din maşină avea tatuat pe
piept un şarpe?
Percy Stuart zâmbi.
— Ai face bine să vii şi d-ta astă-seară la circul Horn, ca
să te poţi edifica. Acum, scrie câteva rânduri inspectorului
Mac Fadden şi comunică-i că-l invit la spectacolul de seară
al circului Horn şi Sailer. Adaugă însă să aducă cu el şi
cătuşele!
…………………………………………………………………………..
Percy Stuart, Bill, Mac Fadden şi indiana Zuni se
întâlniră în faţa circului. Când vrură să-şi scoată bilete
pentru spectacol, îi întâmpină directorul Horn.
— Oh, mister Stuart! Mă bucur că mă onoraţi cu
prezenţa dvs.! Nu e nevoie să cumpăraţi bilete. V-am
rezervat o lojă. De altfel, vroiam să vă înştiinţez că indianul
Alonso, despre care v-aţi interesat astăzi, mi-a denunţat
contractul. El vrea să plece la zi întâi.

— 18 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —
— Curios! Prea se grăbeşte să plece, după un
angajament atât de lung.
— Da, mă surprinde şi pe mine lucrul acesta. Astă seară,
s-a întors târziu din oraş şi mi-a declarat imediat că
denunţă contractul. După cum îmi spune şeful grajdului,
Alonso a venit cam beat din oraş. Nici n-a putut să-şi
nimerească vagonul, iar calul său, cu care se înţelegea aşa
de bine, era cât pe ce să-l lovească cu copitele. Numai de
nu m-ar da de ruşine acum, la spectacol!
Percy Stuart şi însoţitorii lui fură conduşi într-o lojă. Dar
ei nu urmăriră cu prea mult interes desfăşurarea
programului. Aşteptau cu mare încordare apariţia
indianului Alonso. În cele din urmă, acesta apăru într-un
costum fantastic, călare pe un armăsar negru.
Zuni abia îşi putut stăpâni un strigăt.
— Acesta e Takoma… sau… sau...!
Percy Stuart îi făcu somn să tacă. Dar indiana continuă
să se uite nedumerită la călăreţ.
Acesta se menţinea mândru în şa, dar oricine putea să
constate că nu e stăpân pe cal. La un moment dat,
indianul ridică încet capul. Privirile lui întâlniră pe ale lui
Percy Stuart. Lângă tânărul sportsman, văzu pe indiană şi
uniforma inspectorului de poliţie. Indianul avu un moment
de ezitare. Calul se ridică în două picioare şi călăreţul căzi
din şa. Animalul, devenit sălbatic, lovi cu copitele în cap pe
indian. Alonso rămase nemişcat în arenă, într-un lac de
sânge.
În rândurile publicului se produse panică. Percy Stuart
se ridică de la locul său.
— Însoţeşte-mă, Mac Fadden! spuse el.
Percy, urmat de inspectorul de politic, de Bill şi de Zuni,
trecură imediat în coridorul grajdurilor, unde fusese
transportat călăreţul şi unde se îngrămădise o mulţime de
persoane. Aici, ei fură întâmpinaţi de directorul Horn.
— Alonso refuză îngrijirile medicului! spuse directorul.
Vrea să vorbească numai cu dvs., mister Stuart!

———————————————————————————————— 19 —
——————————————————————————————————
Percy Stuart, Mac Fadden şi Bill Newton intrară în
cabina lui Alonso, în timp ce tânăra indiană rămase cu
directorul circului. Percy îşi dădu imediat seama că
indianul e pe moarte.
— Vrei să faci mărturisiri, Takoma?
Buzele indianului nu se mişcară.
— Sau e mai bine să-ţi spun eu cum al procedat? Ai
omorât pe fratele d-tale mai în vârstă, cu care semănai
perfect şi pe care-l urai, fiindcă-i revenea stema şi
conducerea tribului vostru. Totodată, ai vrut să te răzbuni
împotriva lui Jack Queen, care a câştigat inima logodnicii
d-tale. Ştiai că Alonso va deveni şeful tribului şi de aceia ai
venit la New-York. L-ai atras în automobil şi l-ai omorât,
într-un chip mişelesc.
Aflaseşi ca rivalul d-tale Queen e şofer în serviciul
garajului Metropolitan. Asupra lui vroiai să arunci bănuiala
crimei, comisă de d-ta din răzbunare. Ai reuşit să afli
numărul automobilului său care era în reparaţie. De aceia,
ai căutat un automobil asemănător, care purta însă
numărul 4411. Ai schimbat cifra 11 în 44, pentru ca să
induci în eroare poliţia. Dar ai comis o mare prostie, căci ai
schimbat cifrele prea târziu. Şi anume, după asasinarea
fratelui d-tale. Trebuia să faci lucrul acesta înainte de a
veni cu maşina la vila mea. Mie nu-mi scapă nimic,
Takoma! Vrei să mărturiseşti acum? Cine a omorât pe
Alonso?
Muribundul murmură, cu ochii închişi:
— Eu l-am omorât! Eliberaţi pe Queen, iar Zuni… să
fie… fericită!
— A mai rămas un pic de conştiinţă în sufletul său!
spuse Percy Stuart încet.
Când Percy Stuart şi însoţitorii lui părăsiră circul, Bill
întrebă:
— Dar de ce s-a adresat Takoma clubului Excentric şi de
ce v-a dat să-i păstraţi stema tribului?

— 20 ————————————————————————————————
—————————————————————— Mortul din automobil —
— Oamenii prea vicleni comit uneori mari greşeli.
Takoma vroia să se asigure pe deplin că nu va fi bănuit.
Obţinuse prin viclenie stema tribului şi apoi s-a adresat,
clubului Excentric. Dar tocmai acest lucru, m-a făcut să-l
bănuiesc de la început.
Peste câteva zile, Percy primi din partea clubului
Excentric

Cea de a 158-a însărcinare.

«Castelanei din Golden Lane, de lângă Chikago, i s-a


furat un safir foarte scump, în valoare de o jumătate
milion de dolari.
Percy Stuart e însărcinat să clarifice furtul şi să
identifice pe hoţ«.
«Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 21 —
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —

UN PARIU PE VIATA SI
PE MOARTE

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 159

———————————————————————————————— 1 —
———————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Idolul chinezesc ............................................................. 5
II. Un pariu câştigat .......................................................... 9
III. Un strigăt în noapte ................................................... 13
III. O clarificare neaşteptată ............................................ 17

— 2 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
159-a:
«Colonelul Starbattle a încheiat un pariu pe viaţă şi pe
moarte, obligându-se să intre în posesiunea unui idol
———————————————————————————————— 3 —
———————————————————————————————————
chinezesc. Dar încercarea aceasta i-ar putea fi fatală.
Percy Stuart e însărcinat să supravegheze orice mişcare
a colonelului, iar în caz de nevoie, să intervină pentru a-l
salva de pericol«.
«Excentric Club«.

— 4 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —

I. Idolul chinezesc

În saloanele «Gentleman Club«-ului din New-York se


sărbătorea ziua onomastică a colonelului Starbattle, unul
din membrii cei mai distinşi, ai acestui club.
În toate saloanele, domnea o perfectă bună dispoziţie.
După supeu, câţiva membri ai clubului se retraseră în sala
de fumat, unde se încinse o discuţie animată între doi
pasionaţi colecţionari. Aceştia erau Sir Alleghan Snowdon,
un englez emigrat, şi mister Eremias Blackwater, posesorul
unei mari colecţii de pietre preţioase.
La un moment dat, luă cuvântul Fred Heiland, un
german emigrat în America. Acesta făcuse multe călătorii
prin toate continentele. Acum povestea despre un foarte
interesant obiect, pe care-l văzuse cu prilejul uneia din
călătoriile sale.
— În China — începu Heiland — am cunoscut o
comuniune, care se închină unui idol în formă de elefant.
Acestui idol i s-au ridicat temple monumentale, iar
numărul credincioşilor săi e foarte mare. Şeful sectei, care
deţine şi funcţiunea de «mare preot«, este posesorul
idolului. După modelul acestuia, sunt făcuţi idolii din toate
templele. Cu riscul vieţii mele, am reuşit să văd o singură
dată acest idol. Nu-i decât imaginea în miniatură a unui
elefant, de vreo cinci centimetri, tăiată într-un topaz
veritabil de o rară frumuseţe.
— Hm! Ar avea bun loc în colecţia mea! murmură
Blackwater.
Heiland continuă:
— Chinezii cred că micul lor idol are puterea să omoare,
———————————————————————————————— 5 —
———————————————————————————————————
pe omul care ar încerca să-l fure. Dealtfel, marele preot
păstrează idolul ca ochii săi din cap, căci, după concepţia
sectei, idolul acesta de topaz e cel care insuflă puteri divine
idolilor din toate templele, ciopliţi după asemănarea lui.
Marele preot se află mai tot timpul în voiaj, vizitând,
diferitele temple şi purtând mereu asupra sa idolul de
topaz.
— Păcat că idolul acesta se află în China! spuse
Snowdon. Altfel, aş încerca să-l obţin pentru colecţia mea.
Asta e imposibil, căci o astfel de încercare te-ar putea
costa viata. Să ştii însă, că idolul acesta nu e păstrat
totdeauna în China. Marele preot îl duce pe la toate
templele comuniunii sale.
— Şi aici, în America?
— Fireşte că da. Există doar un astfel de templu în
cartierul chinezesc. Cred chiar, că elefantul e topaz se află
acum în New-York.
— De unde ştii lucrul acesta?
— Am văzut în New-York pe marele preot Hung-Li. Unde
e el, se afla şi idolul de topaz. Probabil că Hung-Li a venit la
New York pentru a vizita templul din cartierul chinezesc.
Blackwater lovi cu pumnul în masă.
— Aş da jumătate din averea mea, ca să pot intra în
posesia acestui idol! strigă el.
— Chiar dacă ai reuşi să-l obţii, nu te-ai bucura prea
mult de posesia lui! răspunse calm germanul.
Snowdon spuse:
— Eu aş da pentru el întreaga mea avere!
Heiland schiţă însă un gest de indiferenţă.
— Vă certaţi zadarnic, domnii mei? Nimeni nu va putea
obţine idolul. Şi acum, permiteţi-mi să-mi iau rămas bun!
După ce plecă germanul, colonelul pe adresă lui
Snowdon:
— Spuneai că ţi-ai da întreaga avere pentru acest idol
chinezesc!
Pasionatul colecţionar dădu din cap.

— 6 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —
— Da, am spus-o şi o repet, cu toată seriozitatea!
— Ei bine! Renunţ la banii d-tale, căci sunt şi eu destul
de bogat. Trebuie totuşi să-mi dai ceva! Să-mi acorzi mâna
fiicei d-tale Angelica! În schimb, îţi voi aduce elefantul de
topaz.
— Vorbeşti prostii, colonele! Idolul acesta nu poate
ajunge în mâinile noastre. E de prisos să mai vorbim
despre această chestiune.
— Oho, sunt un vechi soldat şi nu mi-e frică nici de
dracul, nici de idolul chinezesc! Fac pariu pe viată şi pe
moarte cu d-ta, că-ţi aduc idolul!
— Bine, colonele, primesc pariul!
— Aşa însă cum ţi-am propus!
— Da, cu preţul mâinii fiicei mele!
Snowdon rămase puţin pe gânduri. Apoi, el spuse calm:
— De azi în două săptămâni e ziua onomastică a
Angelicăi. Dacă-mi vei aduce idolul până în acea zi, atunci
vom sărbători şi logodna d-tale cu fiica mea.
— Bine, s-a făcut! răspunse colonelul, cu voce energică.
În pragul uşii, apăruse de câteva clipe un tânăr. Ceilalţi,
care discutau cu aprindere, nu observară pe noul sosit.
Acesta auzi însă ultima parte a discuţiei lor. La auzul
numelui fiicei lui Snowdon, tânărul se îngălbeni la faţă, iar
ochii lui sclipiră de furie.
Întorcând cupid, Snowdon îl observă.
— Ah, mister Benett, ce te face să vii aşa de târziu la
club?
— Am trecut cu maşina şi am văzut lumină la ferestrele
salonului de fumat. Închipuindu-mi că te voi găsi aci, am
venit să te iau cu maşina mea acasă, mai ales că a început
să şi plouă.
Snowdon se arătă foarte bucuros.
— Eşti foarte amabil, dragul meu! răspunse el. Vom
pleca imediat. Noapte bună, domnilor! Iar d-ta, dragă
colonele, nu uita că ai numai 14 zile până la expirarea
termenului pariului. Cu acest prilej, te invit de pe acum de

———————————————————————————————— 7 —
———————————————————————————————————
ziua onomastică a fiicei mele. Sper că vei aduce cu d-ta
idolul chinezesc!
Apoi, Snowdon şi Benett părăsiră clubul.

— 8 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —

II. Un pariu câştigat

Renumitul sportsman american Percy Stuart fusese


înştiinţat de către clubul Excentric cu privire la pariul
încheiat între colecţionarul Snowdon şi colonelul
Starbottle. Se prea putea ca temerara încercare a
colonelului, de a intra în posesia idolului chinezesc, să aibă
urmări fatale. De aceia, Percy Stuart fu însărcinat să
supravegheze tot timpul pe colonelul Starbottle, iar în caz
de nevoie, să intervină, pentru a-l salva din orice pericol.
Germanul Heiland era bun prieten cu Percy Stuart.
Amândoi fură invitaţi cu prilejul zilei onomastice a fiicei lui
Snowdon. Serbarea avu loc în vila acestuia. Servitorul,
care-i primi în hol, era un chinez.
Când noii musafiri intrării în salon, observară lângă soba
din colţul încăperii un grup de persoane, care admirau un
mic obiect, ce se afla pe etajera de alături.
Printre cei din grup era şi Sir Snowdon, cu părul său
cărunt, apoi mister Blackwater şi colonelul Starbottle, cu
figura lui severă. Într-un fotoliu, de lângă sobă, se aşezase
o tânăra fata, de o frumuseţe răpitoare. Figura ei era însă
palidă, iar ochii ei, care priveau micul obiect de pe etajeră,
exprimau o vădită nelinişte. Colonelul părea foarte
mulţumit, iar Snowdon şi Blackwater admirau cu ochi
râvnitori micul obiect.
Grupul de lângă sobă nu observase nou-veniţii. Acum
însă, intră în salon şi Robert Benett, care salută cu voce
tare:
— Bună seara, Sir Snowdon!
———————————————————————————————— 9 —
———————————————————————————————————
Colonelul, întorcând capul, văzu şi pe Percy Stuart, ceea
ce îi aduse o umbră de nemulţumire pe faţă. El se apropie
de etajeră şi întinse mâna pentru a lua obiectul expus.
Dar Heiland fu mai iute. Puse mâna pe micul obiect,
privindu-l fix.
— Dumnezeule! exclamă el. Cum de ai putut să intri în
posesia idolului, colonele?
Starbottle, cam supărat, murmură:
— Foarte simplu! L-am cumpărat!
Percy îşi dădu seama că Starbottle minte. Nu spuse însă
nimic, ţinându-se în rezervă.
Heiland, care nu-şi revenise încă din uluială, exclamă
din nou:
— Asta nu e posibil, colonele! Obiectul acesta nu e de
cumpărat.
Dar colonelul se răsti înfuriat la el.
— Cum de îndrăzneşti să pui la îndoială spusele mele,
domnule! Din moment ce afirm eu că l-am cumpărat, să
ştii că aşa este! Când e vorba pe bani mulţi, chinezii îşi
vând şi idolii! Am cumpărat acest elefant de topaz şi în felul
acesta, am câştigat pariul!
Cu priviri triumfătoare, colonelul se uită la frumoasa
Angelica. Aceasta nu se mişcă din fotoliul ei, dar aruncă o
privire disperată lui Benett care stătea lângă ea, cu figura
palidă şi cu ochii sclipind de indignare.
Heiland puse din nou idolul chinezesc pe etajera de
lângă sobă.
— E idolul cel adevărat, sculptat dintr-un topaz veritabil,
spuse el. Recunosc şi eu că ai câştigat pariul, colonele, dar
mă tem totuşi că această reuşită să nu-ţi fie fatală!
— Lasă-mă în pace cu prostiile d-tale! Ce rău ar putea
să-mi facă acest obiect neînsufleţit?
Spunând aceste cuvinte, colonelul întoarse spatele lui
Heiland. În momentul următor, Blackwater se apropie de
german. Se părea că e cam neîncrezător, căci îl întrebă:
— E, într-adevăr, idolul chinezesc? D-ta l-ai văzut doar

— 10 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —
în China! Oare colonelul nu ne joacă o comedie?
— Nu! Nu-mi pot însă explica cum de a intrat în posesia
acestui obiect preţios. E însă idolul veritabil.
Blackwater spuse, hotărât:
— Trebuie să am eu acest obiect! S-ar potrivi de minune
în colecţia mea!
Privirile lui străluceau atât de râvnitor, încât Percy
Stuart tresări speriat. Avea presimţirea că se pregăteşte o
dramă.
Dar colonelul îl întrerupse din gânduri, întrebând cu
voce tare pe Snowdon:
— Ei, mister Snowdon, ai făcut pregătirile pentru
logodna mea cu miss Angelica! Am câştigat pariul, aşa că…
În acest moment, Angelica se ridică de la locul ei.
Tremurând, ea rugă încet pe Benett:
— Dă-mi te rog braţul şi condu-mă în camera mea!
Benett se conformă şi se retrase cu tânăra fată.
Colonelul se făcu roşu la faţă de mânie. Dar după câteva
clipe, el izbucni în hohote de râs.
— Aha, acum vreţi să-mi faceţi figura! spuse el. Hei,
Snowdon, e momentul să-ţi arăţi autoritatea de părinte şi
să ordoni fiicei d-tale să rămână aci, pentru sărbătorirea
logodnei noastre.
Lui Snowdon îi era foarte penibilă aceasta scenă. El
încercă să liniştească pe Starbottle.
— Trebuie să mai ai răbdare câtva timp, dragă colonele!
Fiica mea e foarte sensibilă şi n-o pot trata cu asprime.
Dar Starbottle strigă furios:
— S-a îndrăgostit de flecuşteţul acesta de Benett! Să ştii
însă că dacă logodna nu se face astăzi, îmi iau înapoi idolul
şi părăsesc imediat această casă!
Starbottle băgă idolul în buzunar, pregătind-se să plece.
Dar Blackwater şi Snowdon se apropiară de el rugându-l
din nou să se liniştească şi să rămână pe loc. Şi, într-
adevăr, Starbottle deveni mai rezonabil. Idolul de topaz
însă nu-l mai scoase din buzunar.

———————————————————————————————— 11 —
———————————————————————————————————
Percy urmărise atent întreaga scenă. Fără îndoială că
Benett iubea pe Angelica şi ca în acelaşi timp, purta o ură
cumplită colonelului, care pretindea s-o ia de nevastă,
fiindcă reuşise să câştige pariul. Snowdon şi Blackwater
râvneau amândoi să intre în posesia preţiosului idol, dar
nu-l puteau suferi pe colonel.
Percy mai observase ceva! În timpul discuţiei, văzuse
cum se mişcă de câteva ori o perdea orientală, care
despărţea salonul de o altă încăpere.
În cele din urmă, o siluetă apăru de după perdea. Era
servitorul chinez. Figura lui părea foarte culmă. Cu voce
joasă, el anunţă:
— Masa e servită!
Percy Stuart era convins că servitorul chinez trăsese cu
urechea şi că auzise fiecare cuvânt din discuţia de
adineauri.
După supeu, domnii se retraseră în salonul de fumat.
Cum între timp izbucnise o furtună puternică şi cum moşia
lui Snowdon se afla departe de oraş, el propuse oaspeţilor
săi să doarmă la el pe timpul nopţii. Toţi primiră invitaţia,
iar chinezul apăru din nou, conducând apoi pe musafiri în
camerele lor. Blackwater şi colonelul primiră câte o cameră
separată, iar Heiland şi Percy Stuart fură conduşi să
doarmă într-o singură cameră.
La orele 2 noaptea, toate luminile fură stinse. În vilă
domnea o linişte profundă.

— 12 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —

III. Un strigăt în noapte

Spre dimineaţă, Heiland şi Percy Stuart fură treziţi brusc


din somn. Un strigăt disperat de ajutor alarmase întreagă
vilă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Percy Stuart.
— E vocea colonelului! răspunse Heiland.
La aceste cuvinte, germanul sări din pat. Percy se sculă
şi el şi-şi îmbrăcă halatul. Amândoi se îndreptară spre uşă,
când se auzi din nou strigătul de ajutor. De asta dată însă,
strigătul răsună mai slab.
Toţi oaspeţi se alarmaseră. Snowdon era acum în faţa
uşii de la camera colonelului, Blackwater se afla lângă el,
iar Benett urca scările.
Cu toţii apoi, bătură la uşa colonelului. Uşa însă, era
încuiată pe dinăuntru. Ei o deschiseră cu forţa.
Pe parchet, lângă pat, zăcea întins corpul colonelului
Starbottle. Figura lui trăda că se petrecuse ceva îngrozitor.
Percy Stuart se aplecă spre el, punându-i mâna la inimă.
Colonelul era mort.
Snowdon, în culmea disperării, întrebă:
— Ce s-a întâmplat aici?
— Colonelul a murit sufocat! răspunse Percy Stuart.
Priviţi-i faţa învineţită şi ochii ieşiţi din orbite! Dacă ar avea
pete albăstrui pe gât, aş crede că a fost sugrumat.
Heiland clătină din cap.
— Cum să fi fost sugrumat, dacă dormitorul era încuiat?
întrebă el. Am fost doar nevoiţi să spargem uşa!
— Mă gândesc şi eu la lucrul acesta! răspunse Percy. Voi
———————————————————————————————— 13 —
———————————————————————————————————
cerceta amănunţit camera. Nu simţiţi ce aer apăsător e aci
în cameră?
Benett deschise imediat fereastra. Cu acest prilej,
constata că sticla unei ferestre fusese spartă. Gaura nu era
prea mare, dar o persoană foarte zveltă s-ar fi putut
strecura prin ea.
— Nu cred să fi putut intra cineva pe aci, spuse Benett.
Percy Stuart nu-i răspunse. El se aplecă pe fereastră,
care dădea într-o mică verandă. Pe cerceveaua din afară a
ferestrei, acoperită de praful udat de ploaie, Percy observă
amprentele unor degete. Se putea deci deduce că fereastra
fusese deschisă pe dinafară.
Tânărul sportsman cercetă apoi întreaga cameră, însă
nu găsi nimic suspect. Hainele victimei erau împrăştiate
prin cameră, dar se părea că nimeni nu se atinsese de ele.
Probabil însă că Starbottle se spălase înainte de a se
culca, deoarece prosopul era încă ud. Pe lavoar se putea
vedea, într-o cutie de cauciuc, o bucată mare de săpun, de
culoare roză. Curios era însă faptul că, atât pe masa din
mijlocul camerei, cât şi pe covor se aflau mici firimituri de
săpun de aceiaşi culoare. Percy nu spuse însă nimic
asupra acestei constatări.
El scotoci apoi prin buzunarele mortului. Când se ridică,
figura lui era foarte serioasă.
— Cazul este foarte enigmatic, domnii mei!! S-ar părea că
nimeni n-a putut să intre în cameră, dar totuşi elefantul de
topaz a disparat din buzunarul colonelului.
Toţi cei din cameră scoaseră exclamaţii de surprindere.
Nimeni nu ştia ce să mai spună. După câteva clipe de
tăcere, Snowdon se adresă lui Percy Stuart:
— Mister Stuart, te rog să faci tot posibilul pentru a
clarifica acest caz! Mi-e foarte penibil faptul, că bietul
colonel şi-a găsit moartea în casa mea!
Percy îi răspunse:
— Bine, mă voi ocupa de clarificarea acestui caz! Ţin să-
ţi spun însă de pe acum, că nu bănuiesc pe niciunul din

— 14 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —
musafirii d-tale, cu toate că la discuţia de ieri seară, s-au
schimbat unele cuvinte foarte violente. De altfel, se poate
uşor constata că cineva a încercat să intre pe fereastră în
cameră. Geamul este doar spart.
— Poate că l-a spart furtuna! spuse Heiland.
— Posibil! Dar pe cerceveaua dinafară a ferestrei, am
observat câteva amprente degetale. Mister Snowdon, d-ta ai
în serviciu vreun străin?
— Da, pe chinezul Wang!
— Chinezul d-tale a văzut ieri seară elefantul de topaz şi
am observat că se ascunsese după perdeaua din salon, de
unde supraveghea toate mişcările colonelului Starbottle.
Chinezul acesta e foarte zvelt şi mic de statură, aşa că s-ar
fi putut strecura pe fereastră în camera aceasta.
Snowdon datină din cap.
— Ipoteza d-talo nu e întemeiată, mister Stuart! Pe Wang
nu-l interesează idolul de topaz, căci el s-a botezat şi e
acum creştin. Chiar fiica mea, care face parte din asociaţia
creştină pentru convertirea chinezilor, l-a determinat să se
boteze. Dar dacă doreşti, voi permite ca Wang să fie imediat
arestat.
— Nu, nici într-un caz! Vreau ca, mai întâi, să-l
supraveghez câtva timp. Dacă a furat idolul de topaz,
înseamnă că el a asasinat pe colonelul Starbottle.
În acest moment, Angelica intră şi ea în cameră. Privind
îngrozită cadavrul colonelului, ea întrebă:
— Ce s-a întâmplat! Am auzit un strigăt. Dumnezeule,
dar acesta e Starbottle!
Percy încercă să conducă afară pe tânăra fată.
— E mai bine să rămâi în camera d-tale. Linişteşte-te,
miss Angelica! Colonelul a căzut victima unei nenorociri,
care urmează a fi clarificată. Hai să mergem!
Snowdon însă, mai puse o întrebare fetei:
— Unde e Wang? Să ne aducă cafeaua! Doar nimeni din
noi nu mai doarme.
Angelica îi răspunse:

———————————————————————————————— 15 —
———————————————————————————————————
— Wang nu este acasă. Astăzi e joi, ziua de rugăciune a
misiunii pentru convertirea la creştinism a chinezilor din
New York. Chiar d-ta, tată, i-ai dat permisiunea, ca să
poată pleca în fiecare joi în oraş.
— Mi se pare că Wang a fugit, interveni Percy Stuart.
Angelica se uită nedumerită la el, dar Percy îi explică în
câteva cuvinte ipoteza sa.
Tânăra fată clătină din cap.
— Greşeşti, mister Stuart, când bănuieşti pe Wang! El e
un creştin convins şi nu-l mai interesează idolii. Te asigur
că-l voi găsi după amiază printre elevii mei din misiune. Mă
voi duce cu trenul în oraş, ca să iau parte la şedinţa şcolii
misionare.
— Bine! Nu e exclus ca Wang să fie nevinovat. Te rog
însă, miss Angelica, ca astăzi să te însoţească mister
Benett! Nu prea am încredere în chinezii convertiţi. Vrei să
asculţi de sfatul meu?
— Cu plăcere, mister Stuart!
— Iar pe d-ta, mister Benett, te rog să rămâi toată ziua
alături de miss Angelica!
— Da, nu mă voi despărţi de ea!
— Atunci totul e în regulă. Plec şi eu în oraş cu mister
Heiland şi cu mister Blackwater. Şi aşa, aici nu mai pot
face nimic. La New-York voi anunţa poliţia despre moartea
colonelului Starbottle.

— 16 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —

III. O clarificare neaşteptată

Maşina în care se afla Percy Stuart şi însoţitorii săi se


opri în faţa casei lui mister Blackwater, unde colecţionarul
se dădu jos. Percy îşi continua drumul spre vila sa, fiind
însoţit de germanul Heiland. Aici, se sfătuiră amândoi
asupra mijloacelor pentru clarificarea enigmaticului caz.
În cele din urmă, ei luară o hotărâre. Heiland trebuia să
caute pe marele preot Hung-Li, pentru a se interesa cum de
a ajuns colonelul în posesia elefantului de topaz, iar Percy
îşi propuse să se ducă în cartierul chinezesc şi să se
furişeze în templul în care se afla idolul cioplit după
modelul celui furat. Percy avea credinţa că va găsi acolo pe
Wang. În felul acesta, ar fi demascat că servitorul chinez
juca un rol dublu. Deci, un motiv temeinic pentru
arestarea lui.
Tânărul sportsman se întoarse abia seara acasă. Era
cam nemulţumit de rezultatul cercetărilor sale. Reuşise să
se strecoare în templul chinezesc, dar nu zărise acolo pe
chinezul Wang. Percy era foarte curios să afle dacă Angelica
găsise pe Wang la cursurile şcolii misionare. De asemenea,
aştepta cu mare nerăbdare să audă cele aflate de Heiland
de la marele preot Hung-Li.
Intrând în holul vilei sale, Percy dădu de germanul
Heiland.
— Ah, d-ta eşti, mister Heiland!
— Da, te aşteptam, ca să-ţi raportez cele ce am
constatat. De fapt, nu-ţi aduc nici o noutate, în afară de
aceia că Hung-Li şi-a părăsit hotelul dispărând fără urme.
———————————————————————————————— 17 —
———————————————————————————————————
L-am căutat prin întreg cartierul chinezesc, dar nu l-am
găsit. Din cele constatate în rândurile chinezilor, am
impresia că ei pregătesc ceva rău. Sunt foarte agitaţi.
În acest moment, Bob intră şi el în hol, venind de sus.
— Mister Stuart, vă aşteaptă un domn în biroul dvs.!
spuse el.
Când Percy se urcă în biroul său, fu întâmpinat de
Snowdon, care părea foarte agitat.
— Salvează-mi fiica, mister Stuart!
Foarte surprins, Percy îl întrebă:
— Dar ce s-a întâmplat cu ea!
În loc de răspuns, Snowdon întinse lui Percy un bileţel,
cu următorul conţinut:

«Dacă nu înapoiaţi imediat elefantul de topaz,


Angelica va plăti furtul acestuia cu viata ei, ca şi
colonelul«.

Snowdon adăugă:
— Bileţelul acesta l-am găsit în camera mea. Ce să fac,
mister Stuart! Angelica, după cum ştii, s-a dus în oraş.
Percy încercă să-l liniştească.
— Dar e însoţită de Benett!
Heiland, care citise şi el bileţelul, ridică nedumerit din
umeri. Percy Stuart îi spune.
— Bileţelul acesta e de mare importanţă pentru noi, căci
ne trădează că idolul de topaz nu se află în posesia
chinezilor. Unde ar putea fi însă? Bănuiam cu toţii că
ucigaşul a furat elefantul de topaz. Se pare însă că
lucrurile stau altfel.
Percy nu mai avu timp să continue, căci uşa se deschise
brusc, iar Benett intră ca o furtună în cameră.
— Angelica a dispărut! spuse el. Ea a fost răpită. Am
aşteptat-o zădarnic la poarta şcolii misionare. După câtva
timp, m-am interesat şi am aflat că plecase de mult de
acolo, fiind însoţita de Wang. Desigur că a fost atrasă într-o

— 18 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —
cursa. Mister Stuart, te implor s-o salvezi!
Percy se ridică de la locul său şi se adresă lui Heiland:
— Am neapărata nevoie de ajutorul d-tale, mister
Heiland!
— Cu plăcere! Îţi stau la dispoziţie.
— D-ta ştii unde se află templul chinezesc. Eu voi scrie
un bilet inspectorului de poliţie Mac Fadden. Te rog sa i-l
predai imediat, iar el îţi va pune la dispoziţie mai multe
echipe de poliţişti, care vor înconjura templul, fără ca să fie
observaţi. Sunt convins că, folosind un pretext oarecare,
Wang şi-a atras stăpâna în templul chinezesc unde ea este
ţinută prizonieră. Trebuie să ne grăbim, ca să nu fie
transportată în altă parte!
Între timp, eu voi pleca cu mister Snowdon la vila lui, ca
să cercetez încă o dată amănunţit camera în care a fost
asasinat colonelul. Din moment ce chinezii, nu sunt în
posesia idolului, înseamnă că acesta se mai afla în camera
vilei şi sper că-l voi găsi. Apoi, noi vom veni cu idolul la
templul chinezesc, ca să salvăm pe miss Angelica.
— Dar eu ce să fac? întrebă Benett. Să stau cu braţele
încrucişate?
— Poţi să însoţeşti pe mister Heiland şi să supraveghezi
templul. Nu încerca însă să pătrunşi în clădire, până ce nu
voi veni eu cu idoul chinezesc. Altfel, încercarea ţi-ar putea
fi fatală.
— Dar dacă nu găsiţi idolul?
— Sunt sigur că-l voi găsi!
……………………………………………………………………………
În drumul spre vila lui Snowdon, Percy rămase tăcut. Se
gândea la firimiturile de săpun, pe care le descoperise pe
covorul şi pe masa din mijlocul camerei. Pentru ce tăiase
oare colonelul bucata de săpun?
Deodată, Percy tresări. Snowdon se uită mirat la el.
— Ce s-a întâmplat, mister Stuart?
— Ştiu acum unde se află idolul!
Maşina se opri în fata vilei, iar Snowdon intră primul în

———————————————————————————————— 19 —
———————————————————————————————————
casă. Percy rămase puţin în parc, pentru ca să cerceteze
terenul.
După câteva minute, fereastra camerei de sus fu brusc
deschisă, iar Snowdon strigă pe Percy Stuart:
— Vino sus, mister Stuart, căci s-a înregistrat o nouă
victimă în camera aceasta!
Percy Stuart urcă repede scările şi intră în camera de la
primul etaj. Simţi din nou că aerul e greu şi apăsător.
Lângă uşă, zăcea cadavrul unui câine. Snowdon arătă spre
animal:
— Câinele meu devotat! spuse el. Probabil că, fără să-mi
dau seama, l-am închis aici în cameră. Dar camera aceasta
să fie oare vrăjită?
— Nu, acum ştiu totul! Nu-i aşa că această cameră n-a
fost folosită până acum?
— Nu, n-am folosit-o mult timp. Colonelul a fost primul
care s-a culcat aci.
— Mi-am închipuit şi eu lucrul acesta, căci în caz
contrar s-ar fi înregistrat şi alte victime. Însărcinează pe un
tehnician să examineze amănunţit camera. Va constata o
spărtură la o ţeavă a caloriferului, din care cauză gazele
toxice au umplut camera. De aceia, câinele a murit asfixiat.
— Dar colonelul?
— A avut şi el aceiaşi soartă! Chinezul care a spart
geamul, făcând astfel ca gazele să iasă afară, a observat
probabil că bietul colonel e pe moarte. Superstiţios însă, ca
toţi chinezii, şi-a închipuit că e vorba de o minune a
idolului furat.
— Dar unde se află elefantul!
— Aici!
La aceste cuvinte, Percy Stuart luă bucata de săpun de
pe lavoar şi o rupse în două. Micul elefant de topaz căzu
jos.
— Colonelul se temea să nu-i fure cineva idolul. De altfel,
trebuie să-ţi precizez că el n-a cumpărat idolul, ci l-a furat
de la marele preot. Ieri seară, când a băut cam mult, a avut

— 20 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —
o ceartă cu Blackwater, care râvnea să intre în posesia
idolului. Temându-se să nu-i fie furat de Blackwater, sau
de vreun chinez oarecare trimis de marele preot, colonelul a
făcut o gaură în bucata de săpun şi a vârât idolul înăuntru.
Apoi, a lipit la loc bucăţile de săpun. Firimiturile de pe
covor şi de pe masă, m-au făcut să înţeleg acest lucru.
……………………………………………………………………………
După o oră, Percy Stuart şi Snowdon ajunseră în
cartierul chinezesc. Templul era înconjurat de poliţişti.
Heiland îi întâmpină.
— Chinezii s-au adunat în templu! spuse el. Cred că,
printre ei, vom descoperi pe asasinul colonelului.
Dar Percy clatină din cap.
— Colonelul a murit asfixiat de gazele toxice, emanate
printr-o spărtură a ţevii caloriferului. Nu l-a omorât
nimeni. Vom restitui chinezilor idolul lor, iar Angelica va fi
eliberată. Dar unde e Benett?
— Acum câteva minute mai era la postul său. Mi se pare
însă că şi-a pierdut răbdarea şi a intrat singur în templu!
— Atunci nu trebuie să mai pierdem niciun minut!
Anunţă pe toţi poliţiştii, Heiland! La un semn al meu, veţi
pătrunde cu toţii în templu. Eu mă duc înainte, iar voi mă
veţi urma!
Percy se strecură în templu, unde se oficia serviciul
religios. El dădu la o parte o perdea exotică, privind
înăuntru. Templul era slab luminat. În mijlocul său, pe un
postament, se afla un elefant uriaş de piatră, luminat de
câteva reflectoare. Deodată, capul mecanic al idolului fu
ridicat în sus, iar o dâră de fum ieşi din gura lui. În acelaşi
moment, se auzi un strigăt strident. Era vocea lui Benett.
Percy îşi scoase revolverul, păşind spre mijlocul
templului.
— Mâinile sus! strigă el.
Chinezii, intimidaţi, se dădură la o parte. Benett scăpat
din mâinile lor, se refugie la Percy Stuart. În acelaşi
moment, Percy dădu signalul de alarmă, iar poliţiştii

———————————————————————————————— 21 —
———————————————————————————————————
pătrunseră înăuntru.
Chinezii nu opuseră nicio rezistentă. Când Percy le
înapoie elefantul de topaz, ei scoaseră pe Angelica, pe care
o ţinuseră ascunsă într-o încăpere secretă a templului.
Wang, care-şi atrăsese stăpâna în templu, fu şi el lăsat
liber. Potrivit sfatului lui Percy, politia nu sancţionă pe
nimeni din chinezi.
A doua zi, Percy Stuart primi din partea clubului
Excentric

Cea de a 160-a însărcinare.


«Un tânăr ziarist a câştigat o tabacheră de aur la o
loterie. Acest câştig însă, l-a vârât într-o serie de
conflicte grave, din care numai un singur om e în stare
să-l descurce. Acesta e Percy Stuart, căruia îi dăm
însărcinarea să vină în ajutorul tânărului ziarist«.
«Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

— 22 ————————————————————————————————
————————————————— Un pariu pe viaţă şi pe moarte —

———————————————————————————————— 23 —
———————————————————————— Tabachera de aur —

TABACHERA DE AUR

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 160

———————————————————————————————— 1 —
———————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Un ciudat câştig la loterie .............................................. 5
II. Misterioasa revistă de modă .......................................... 8
III. Întâmplări ciudate ..................................................... 12
IV. O stratagemă ............................................................. 14

— 2 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
160-a:
«Un tânăr ziarist a câştigat o tabacheră de aur la o
———————————————————————————————— 3 —
———————————————————————————————————
loterie. Acest câştig însă, l-a vârât într-o serie de
conflicte grave, din care numai un singur om e în stare
să-l descurce. Acesta e Percy Stuart, căruia îi dăm
însărcinarea să vină în ajutorul tânărului ziarist«.
«Excentric Club«.

— 4 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —

I. Un ciudat câştig la loterie

Mister William Spencer, preşedintele clubului Excentric


din New-York, era împreună cu Percy Stuart la o masă din
restaurantul hotelului Victoria. Ei observară pe în domn
mai în vârstă, care după ce citise o notiţă din ziarul
«Herald«, o tăiase, şi şi-o pusese în buzunar. Apoi bătrânul
aruncă ziarul pe masă, plăti chelnerului şi plecă grăbit.
Faptul intrigă pe William Spencer şi pe Percy Stuart,
care cerură şi ei un exemplar al ziarului «New-York Herald«,
pentru a vedea care anume notiţă interesase pe bătrân.
Percy compară noul exemplar al ziarului cu cel din care
fusese tăiată noiţa. În felul acesta, o găsi imediat în alt
exemplar. Ea avea următorul conţinut:

«Premiul al doilea al loteriei de artă «St. Louis« a


fost câştigat de un tânăr ziarist din New York.
Câştigul constă dintr-o tabacheră de aur pe care
ziaristul a şi vândut-o, pentru suma de patru mii de
dolari«.

De fapt, notiţa aceasta nu trăda nimic neobişnuit.


Totuşi, după masă, William Spencer şi Percy Stuart se
duseră până la biroul unei colecturi. Aici, ei arătară
directorului biroului, care era un cunoscut al lor, notiţa din
ziar.
Acesta o citi şi clătină nedumerit din cap.
— Informaţia aceasta e foarte curioasă! le răspunse el.
Trebuie să ştiţi că loteria «St. Louis« nu mai există de
aproape zece ani. Am avut şi eu spre vânzare lozuri de la ei,
———————————————————————————————— 5 —
———————————————————————————————————
aşa încât ştiu cam stau lucrurile.
Percy Stuart întrebă surprins:
— Dar atunci cum vă explicaţi această notiţă?
— Habar nu am! Poate că e vreo confuzie!
Acum, interesul celor doi inşi asupra acestei chestiuni
crescu şi mai mult. Ei plecară imediat la redacţia ziarului
«Herald« şi se anunţară redactorului şef, spre a-i cere
adresa ziaristului câştigător. Redactorul şef, care-i primi
foarte politicos, le răspunse:
— E vorba de un ziarist din chiar redacţiei noastră!
— As putea să-i vorbesc? întrebă Percy Stuart.
— Din păcate nu! I-am dat un concediu de trei zile, ca să
se poată bucura în voie de norocul sau.
— Care e adresa lui?
— Se numeşte Charles Addison şi locuieşte în strada 63-
a, No. 16.
Mister William Spencer, dornic să clarifice acest caz
enigmatic, însărcină pe Percy Stuart, din partea clubului
Excentric, să constate cum de era posibil ca să fi avut loc o
nouă tragere a loteriei «St. Louis«, din moment ce această
loterie nu mai exista de zece ani.
Percy Stuart găsi uşor locuinţa lui Addison. Acesta era
acasă. El locuia într-o cameră mică şi foarte modest
mobilată. Percy îi spuse fără niciun ocol scopul vizitei sale,
deoarece Addison îi făcea impresia unui om sincer.
— Am citit în ziarul «Herald«, că ai câştigat premiul al
doilea la tragerea loteriei «St. Louis«. Chestiunea aceasta
mă interesează. Ai putea să-mi arăţi lozul!
Tânărul ziarist îi arătă lozul, care nu prezenta nimic
neobişnuit. Percy îl întrebă:
— Nu cumva ai căzut victima vreunei orori, sau a unei
escrocherii, căci loteria St. Louis nu mai există de aproape
zece ani?
Addison se uita surprins Ia Percy Stuart.
— Dar asta e imposibil! răspunse el. Zilele trecute, am
primit doar câştigul!

— 6 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —
— Asta se poate, dar realitatea este aşa cum îţi spun eu.
Poftim cartea mea de vizita! Eu sunt Percy Stuart. Mă
cunoşti? Foarte bine. Povesteşte-mi, te rog, cum de ai intrat
în posesia acestui loz!
Tânărul ziarist povesti lui Percy, că lozul îi fusese vândut
de o bătrână, a cărei ocupaţie era desfacerea de lozuri. Ea
insistase mult ca să-i plaseze acest loz. Femeia se numea
Hanna Ebenezer şi locuia în strada Wanderlov 163, dintr-
un cartier de sud al oraşului.
După opt zile, factorul îi adusese un plic sigilat, în care
se afla tabachera de aur şi un bilet, cu următorul conţinut:

«Stimate domn,

Avem plăcerea de a vă trimite acest frumos obiect, care


reprezintă cel de al doilea câştig al loteriei noastre, ieşit cu
lozul No. 3647, pe care-l posedaţi dvs.
Cu toată stima
Direcţia loteriei-de artă «St. Louis«

Tânărul ziarist adăugă:


— Colegii mei, aflând acest lucru, precum şi faptul că am
vândut tabachera, au publicat notiţa din ziar, fără ca eu să
ştiu de planul lor. În concluzie, totul a decurs în mod
normal şi cinstit.
Percy Stuart mai ceru ziaristului adresa negustorului,
căruia îi vânduse tabachera de aur. Apoi, el îşi luă rămas
bun, spunând că va întreprinde cercetări amănunţite
asupra acestui caz.

———————————————————————————————— 7 —
———————————————————————————————————

II. Misterioasa revistă de modă

Tânărul ziarist era de mult timp logodit, dar el ezitase


îndelung să se căsătorească cu frumoasa Edith, deoarece
erau amândoi săraci. Acum însă, având ceva bani din
vânzarea tabacherei, se hotărâse să se căsătorească, fixând
chiar ziua nunţii.
În cea de-a doua zi după vizita lui Percy Stuart, ziaristul
întârziase seara târziu de la redacţie. Spre marea sa
surprindere, găsi în fata uşii pe Percy Stuart. Acesta îl
salută amical, rugându-l apoi să-i dea pentru câteva ore
lozul câştigător, precum şi scrisoarea cu care-i fusese
trimis câştigul.
Addison îl pofti în cameră. Aici el deschise sertarul, în
care ţinea lozul şi scrisoarea. Dar spre marea sa
nedumerire, constată că dispăruseră.
Percy Stuart însă nu părea prea surprins. El spuse,
zâmbind:
— Mi-am închipuit eu, că o să fie aşa, mister Addison!
Persoana care te-a făcut să intri în posesiunea lozului şi a
scrisorii, a avut apoi motive — din cauza publicării în ziar a
notiţei — să facă să dispară aceste documente
compromiţătoare. Vezi dar că se petrec lucruri cam ciudate!
După câteva minute, Percy şi Addison plecară cu o
maşină spre locuinţa vânzătoarei de lozuri! Hanna
Ebenezer, care-şi dăduse adresa în strada Wanderlov.
Dar cum nu fură în stare să găsească această stradă, ei
se adresară circumscripţiei de politie al cartierului. Primiră
însă răspunsul că în întreg New-York-ul nu există vreo
— 8 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —
stradă Wanderlov şi nici măcar vreuna cu un nume
asemănător.
Când ieşiră de la circumscripţie, Addison se uită
întrebător la Percy Stuart.
— Ce să fac acum, mister Stuart? Am cheltuit o parte
din banii cu care am vândut tabachera de aur! Şi poate că
nici nu aveam dreptul să-mi aparţină! Pe de altă parte, am
şi fixat ziua căsătoriei mele cu Edith Wellmann. Să amân
nunta? Ar fi îngrozitor!
— Nu, nu e nevoie! Poţi să te căsătoreşti în linişte. Cred
că lucrurile se vor clarifica cu timpul. Va trebui însă să
rămâi în legătură cu mine. Ştii doar unde locuiesc. Te rog
însă, să nu vorbeşti cu nimeni despre aceasta chestiune!
Nici chiar cu logodnica d-tale şi nici cu părinţii ei. E mai
bine ca să nu afle nimeni nimic!
Apoi, Percy îşi luă rămas bun şi se despărţi de Addison.
Acasă, el chemă pe Bill şi discută cu el cazul.
…………………………………………………………………………..
După două săptămâni, Percy se opri cu maşina ea în fata
unui magazin de instrumente muzicale, din strada 41, care
era proprietatea bătrânului Wellmann, socrul ziaristului
Addison.
Bob Poggy, care însoţise pe Percy Stuart, intră înăuntru,
predând un frumos buchet de trandafiri, însoţit de o carte
de vizită, pe care erau scrise aceste cuvinte:

«Harry Collins felicită călduros tânăra pereche şi roagă


să i se permită a lua parte timp de o oră la serbarea
căsătoriei!«

Apoi, Percy intră şi el înăuntru.


Charles Addison rămăsese surprins la primirea cărţii de
vizită, căci numele de Collins nu-i era cunoscut. Când văzu
însă pe Percy Stuart, el înţelese cum stau lucrurile.
Prezintă pe musafir tinerei sale soţii, socrilor săi şi celorlalţi
invitaţi, bine înţeles sub numele de Harry Collins.

———————————————————————————————— 9 —
———————————————————————————————————
Noul musafir fu tratat foarte amical de toţi. Addison îi
arătă darurile de nuntă, pe care le primise. Printre acestea,
se afla şi un fonograf pe care-l primise de la socrul său,
deoarece bătrânul Wellmann era proprietarul unui magazin
de instrumente muzicale.
— Socrul meu — spuse ziaristul — mi-a mai făcut cadou
şi o colecţie de cilindri, pentru acest fonograf. În ceea ce
priveşte deci muzica, voi duce-o bine în noul meu cămin!
Percy Stuart examina cilindrii care la fonograf împlinesc
rolul discurilor la patefon. Aproape toţi erau gravaţi cu arii
din opere.
Percy petrecu admirabil o oră. Când îşi luă rămas bun de
la Addison şi de la familia lui, fu invitat să-i viziteze mai
des.
Tânărul sportsman făcu uz de această invitaţie în zilele
următoare, vizitând din când în când tânăra pereche. Putu
să observe că, mai întotdeauna, bătrânul Wellmann aducea
câte un nou cadou, constând tot din cilindri pentru
fonograf.
Într-o noapte, la o oră înaintată, cineva sună la poarta
vilei lui Percy Stuart. Peste câteva minute, Addison intră,
foarte agitat, în camera lui Percy.
— Mi sa întâmplat ceva extraordinar, mister Stuart! N-o
să-ţi vie să crezi nici d-tale! Vezi broşura aceasta? E o
simplă revistă de modă. Soţia mea a primit-o azi dimineaţă
prin poştă.
Percy Stuart îl întrerupse:
— De la cine a primit-o?
— Asta n-o ştiu! În aceasta revistă se face reclamă mai
multor magazine de modă. Dar să-ţi povestesc mai departe!
Astă seară, m-am întors târziu de la redacţie. Soţia mea
dormea, iar pe patul ei am găsit revista. Cum sunt obişnuit
să mai foiletez ceva înainte de a mă culca, am luat revista
şi am trecut în salon, unde m-am întins pe un divan,
răsfoind-o.
Apoi, am pus-o pe o măsuţa de alamă şi am aţipit. După

— 10 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —
puţin timp, m-am trezit şi am văzut revista pe măsuţa pe
care o pusesem. Pe urnă însă, am auzit un mic zgomot şi,
spre groaza mea, am observat că revista se deschide
singură.
Închipuiţi, să se deschidă singură! Îţi mărturisesc, mister
Stuart, că mi-a trecut un fior rece prin şira spinării. În cele
din urmă însă, revenindu-mi puţin, m-am hotărât să vin la
d-ta, cu toate că e târziu.
— Ai făcut foarte bine! Te rog să-mi laşi aici revista,
pentru ca să pot clarifica şi această enigmă. Sunt sigur că,
în felul acesta, voi reuşi să ajung la un rezultat şi în
privinţa cazului cu câştigul d-tale de la loterie.
— Ah, aş fi încântat să reuşeşti! Nu pot să-ţi explic cât
de nervos am devenit în ultimul timp. Am mereu impresia
că mă ameninţă un pericol!
— Nu exagera, dragul meu! Du-te liniştit acasă, căci
totul se va termina cu bine! Mi-ar conveni însă ca soţia d-
tale să nu fi observat ca ai plecat de acasă!
— Mister Stuart, nu cumva crezi că…
— Deocamdată nu cred nimic, dragă Addison, dar soţia
d-tale va fi îngrijorată, când îţi va observa lipsa.
Tânărul ziarist îşi luă rămas bun şi plecă. Nu părea însă
deloc liniştit.

———————————————————————————————— 11 —
———————————————————————————————————

III. Întâmplări ciudate

Timp de câteva minute, Percy ţinu revista în mână, dar


nu putut să descopere nimic suspect. Nu se îndoia totuşi
că revista aceasta conţine un secret, care privea pe soţia lui
Addison.
Cu toată ora târzie, Percy se duse în laboratorul său,
unde supuse revista unei serii de experienţe. În cele din
urmă, el constată că foile revistei se desfăceau de la sine,
sub influenta căldurii emanate de la un bec electric.
Probabil că Addison o aşezase sub o lampă electrică de pe
măsuţă. Repetând experienţa, Percy văzu că revista se
deschide la paginile 33-34. De ce oare tocmai la aceste
pagini? Un alt mister! Examinând din nou cele două foi,
Percy, constată că erau impregnate cu o substanţă
chimică, care sub influenta căldurii făcea ca foile să se
dilate. De aceia, revista se deschidea de la cine.
Fireşte că lucrul acesta nu putea fi o simpla întâmplare.
Probabil că textul acestor două foi conţinea o înştiinţare
oarecare, asupra căreia se atrăgea atenţiunea persoanei
destinatare. Percy citi

Paginile 15 ÷ 18 lipsă

— 12 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —

opri. Apoi Edith scoase o cheie din poşetă şi deschise


poarta de fier a parcului vilei. O aştepta un bătrân, cu
barba albă. Percy nu putea desluşi prea bine figura
bătrânului, din cauza întunericului. Edith încredinţa
pachetul bătrânului şi ieşi apoi din nou în stradă,
întorcându-se acasă.
Percy Stuart rugă din nou pe Addison să se stăpânească,
pentru ca să nu trădeze nimic din cele constatate. După ce-
i promise că-l va vizita în seara celei de a doua zile, se
despărţiră. Tânărul ziarist se întoarse acasă foarte
deprimat.
În seara celei de a doua zile, Percy făcu din nou o vizită
tinerei perechi. Fireşte ea, şi de astă; dată, se dădu tot
drept mister Collins, prietenul lui Charles. Mica societate
se distra foarte bine, iar Percy ruga pe frumoasa Edith să
pună o bucată de muzică la fonograf.
Edith se arătă imediat dispusă să satisfacă rugămintea
prietenului soţului ei.
— Cu plăcere, mister Collins! Voi pune uvertura din
«Carmen«. Aceasta e…
Dar Percy o întrerupse:
— Te-aş ruga să pui uvertura din «Mignon«!
Edith se uită surprinsă la Percy Stuart. Dar apoi, ea se
îndreptă spre dulap, de unde scoase un cilindru, pe care-l
fixă la fonograf. Mâinile frumoasei femei tremurau.
Percy Stuart aştepta cu încordare. Dar bănuiala sa nu se
confirmă. Era cilindrul cu «Mignon«.
Desigur însă, că-şi procurase un nou cilindru. Percy nu
se mai îndoia de acest lucru, după cum nu se îndoia că în
cilindrii fonografului se ascunde clarificarea enigmei.

———————————————————————————————— 13 —
———————————————————————————————————

IV. O stratagemă

A doua zi dimineaţa, după ce Addison plecase spre


redacţie, bătrânul Wellmann îşi vizită fiica. El părea foarte
amărât şi păşea cu trupul încovoiat.
După puţin timp, bătrânul ieşi din cară, fiind însoţit de
fiica sa. Ei discutau foarte aprins. Se îndreptară cu paşi
atât de repezi în susul străzii, încât bărbatul îmbrăcat în
haine de muncitor, care pândea în apropierea casei, fu
nevoit să facă şi el paşi mari, pentru a se putea ţine de ei.
În coltul străzii, bătrânul Wellmann şi fiica sa se opriră
în faţa unui taxi, iar Edith vorbi ceva cu şoferul. Probabil
că-l angajase pentru o cursă. Apoi, ea porni mai departe,
însoţită de bătrân. Lucrătorul, care-i urmărise, se apropie
de şofer.
— Eşti liber? îl întrebă el.
— Nu, am fost angajat pentru o cursă.
— Unde anume?
— Asta nu te importă! D-ta nu ai bani nici măcar pentru
o jumătate de cursă.
Lucrătorul zâmbi şi-şi scoase din buzunar un portmoneu
plin cu bancnote. Râzând, se adresă şoferului:
— N-ai încredere în mine? Sunt un om foarte
cumsecade. Vreau numai să aflu ce însărcinare ţi-a dat
tânăra doamnă, cu care ai vorbit mai înainte. Dacă-mi
spui, îţi dau 50 de dolari!
Banii îşi făcură efectul. Şoferul mărturisi ca primise
însărcinarea ca, peste un sfert de oră, să vină cu maşina în
faţa magazinului de instrumente muzicale din strada 41,
— 14 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —
No. 20. Un domn şi o doamnă vroiau să facă o cursă.
— Ascultă, îţi mai dau încă 50 dolari, dacă-mi
împrumuţi maşina d-tale, pentru ca să-i conduc eu! Între
timp îţi las ca amanet maşina mea.
Şi înainte ca şoferul taxi-ului să-şi iasă din nedumerire,
pretinsul lucrător făcu semn şoferului unei maşini
particulare, care aştepta în apropiere.
Lucrătorul îşi îmbrăcă mantaua şoferului şi-şi puse în
cap şapca lui. Totodată, îi dădu cei 50 dolari.
Şoferul taxi-ului nu se mai opuse. Pretinsul lucrător se
urcă în maşină, iar după câteva minute ajunse în faţa
magazinului de instrumente muzicale, exact la ora fixată.
Imediat apoi, un domn mai în vârstă şi o tânără doamnă,
ambii foarte elegant îmbrăcaţi, ieşiră din magazin. Şoferul,
care nu era altul decât Percy Stuart, recunoscu pe Edith
Addison şi pe tatăl ei. Ea spuse repede o adresă. Maşina
porni şi se opri în fata unei frumoase vile, aceiaşi la care,
cu o noapte înainte, Edith predase pachetul cu cilindrul
«Mignon«.
Bătrânul şi Edith se dădură jos din maşină. Portarul le
deschise foarte serviabil poarta de fier a parcului vilei.
Percy Stuart rămase cam nedumerit, întrebându-se dacă
nu cumva vila aceasta era proprietatea lor.
El se prefăcu că vrea să pună în mişcare motorul
maşinii. Dar totodată, făcu astfel ca motorul să nu
funcţioneze. Prefăcându-se foarte necăjit, se adresă
portarului, care ieşise în stradă, privind maşina defectă.
— Dracu ştie ce s-a întâmplat cu motorul maşinii mele!
exclamă Percy. Are probabil o pană. Îmi dai voie să
telefonez de la d-ta, garajului firmei mele?
Portarul nu-l refuză, iar Percy intră în vilă, de unde
chemă la telefon locuinţa sa, înscenând o convorbire cu
Bill, care-şi înţelese imediat stăpânul. Apoi, pretinsul şofer
puse receptorul la ioc, foarte amărât.
— Garajul nu-mi poate trimite imediat o altă maşină şi
mi-a ordonat să aştept aici. Asta ar putea să dureze câteva

———————————————————————————————— 15 —
———————————————————————————————————
ore!
În felul acesta, Percy reuşi să mai rămână în vilă. Cum
portarul nu se mai sinchisi de el, tânărul sportsman se
hazardă să facă o mică raită prin întreaga vilă, care era
foarte luxos mobilată.
Pe o verandă, el observă pe Edith şi pe bătrânul ei tată.
Ei luau un aperitiv, servit de un lacheu.
Percy Stuart clătină nedumerit din cap. Dacă oamenii
aceştia trăiau într-un lux atât de mare, cum de se hotărâse
Edith să se mărite cu un modest ziarist?
Percy continuă să-i supravegheze, dintr-o ascunzătoare
foarte sigură. Ei discutau foarte aprins. Se părea că Edith
nu vrea să se conformeze unor cereri ale bătrânului. În cele
din urmă, ea îl apucă de mâini, de parcă ar fi vrut să-i
roage ceva. Bătrânul rămase însă rece şi clătină din cap.
Apoi spuse cu voce tare câteva cuvinte. Percy se strădui şi
prinse câte ceva din discuţia lor.
— … dar… pentru ultima oară!
— Mâine vei preschimba întregul stoc de marfă... marfa
trebuie trimisă afară.
Apoi, bătrânul părăsi veranda, lăsând singură pe Edith,
care părea disperată.
Percy Stuart se luă după bătrân, urmărindu-l de-a
lungul unui coridor lung. La capătul coridorului, bătrânul
se opri şi intră într-o cameră mică. Percy se furişă până la
uşă şi privi prin gaura cheii. Camera semăna cu un
laborator, înăuntru se afla până şi un cuptor de topit.
Tânărul sportsman urmări cu încordare mişcările
bătrânului. Acesta îşi făcu de lucru la un cilindru de
fonograf. Introduse mai întâi ceva în golul cilindrului, iar
apoi îl lipi la loc.
După aceasta, bătrânul vorbi la telefon. Percy Stuart
auzi desluşit convorbirea:
— Domnişoara Lagarde personal? Ah, bună ziua, stimată
domnişoară! Mâine dimineaţă am să-ţi trimit un cilindru
printr-un curier. Te rog să fii aşa de bună şi să faci ca pe

— 16 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —
acest cilindru să se graveze un cântec de al d-tale. Te vei
folosi de aparatul de înregistrare. Spre seară, voi trimite să
mi se aducă înapoi cilindrul. Da? Foarte mulţumesc!
Percy Stuart se îndepărtă repede de la uşă, căci bătrânul
se pregătea să iasă din cameră.
…………………………………………………………………………..
Domnişoara Lagarde era o renumită cântăreaţă.
Cilindrul de fonograf, pe care trebuia să înregistreze un
cântec de al ei, îi fu trimis dis de-dimineaţă. Dar după o
jumătate de oră, veni din nou un curier din partea
magazinului de instrumente al bătrânului Wellmann,
spunând cântăreţei ca, din nebăgare de seamă, mister
Wellmann îi trimisese un cilindru vechi, făcut din material
inferior. De aceia, îi trimite un nou cilindru, cerând înapoi
pe cel vechi.
După puţin timp, curierul acesta, care nu era altul decât
Bill Newton, se întoarse în vila stăpânului său. Percy
Stuart, desfăcu imediat cilindrul. Înăuntru găsi un safir
splendid, de mare valoare, care era învelit în vată.
Percy Stuart dădu mulţumit din cap.
— Am bănuit eu lucrul acesta! spuse el. Şi acum, dragă
Bill, te rog să-ţi iei în primire postul de observaţie din faţa
magazinului de instrumente muzicale! Între timp, eu mă
voi duce la politie, pentru ca să mă interesez în chestiunea
safirului.
Bill se deghiza ca vagabond şi părăsi casa.
La politie, Percy află că safirul provine din colecţia unui
bogat colecţionar, anume Jean Knox, care fusese asasinat
de curând la Boston. Asasinii îl jefuiseră de bijuterii în
valoare de mai multe milioane de dolari.
Percy puse în curent pe inspectorul Mac Fadden asupra
descoperirilor făcute, asigurându-l că, în cel mult 24 de
ore, va preda poliţiei pe cei vinovaţi.
Apoi, el se întoarse acasă, de unde chemă la telefon pe
Charles Addison.
Tânărul ziarist fu foarte bucuros, când Percy Stuart îl

———————————————————————————————— 17 —
———————————————————————————————————
invită, împreună cu soţia sa, la spectacolul de seară al
operei. Percy îl anunţă că are o lojă. Addison ţinea neapărat
să se întâlnească cu el, sperând să afle noutăţi. Îl îngrijora
din ce în ce mai mult purtarea ciudata a soţiei sale. Edith
se arătă şi ea dispusă să meargă la opera cu soţul ei, în
loja presupusului prieten al acestuia. Fixară să se
întâlnească în faţa operei, la o oră anumită.
Tânăra pereche fu punctuală la întâlnire. Dar Percy se
scuză, că afaceri urgente, ivite în ultimul moment, îl
împiedică să rămână la spectacol. El înmână biletul soţilor
Addison, le ură petrecere frumoasă şi apoi îşi luă rămas
bun. Făcea impresia că e foarte grăbit.
Addison şi soţia sa intrară în sala teatrului şi se
instalară în loja oferită de Percy.
Percy Stuart se opri puţin în coltul străzii, până ce se
convinse că soţii Addison intră în teatru. Apoi, se urcă
repede într-o maşină, care-l aştepta în apropiere. Maşina se
opri în fata locuinţei solilor Addison. În stradă, aştepta Bill,
lângă un cărucior de mână, în care se afla o ladă.
Amândoi transportară înăuntru lada adusă de Bill. Percy
deschise uşile locuinţei, folosindu-se de chei false. Din lada
adusă sus, el scoase mai mulţi cilindri de fonograf. Apoi,
dintr-un dulap din cameră, scoase toţi cilindri de fonograf
ai solilor Addison. Pe aceştia îi aşeza în lada sa,
înlocuindu-i în dulap cu cilindri aduşi de el şi cari
cuprindeau exact aceiaşi bucăţi muzicale.
Percy şi Bill coborâră lada în stradă şi o urcară în
maşină, plecând apoi acasă.
A doua zi dimineaţa, când Addison se pregătea să se
ducă la redacţie, fu vizitat de socrul său, bătrânul
Wellmann, care-i spuse că a primit o comandă însemnată
şi că, pentru a-i face faţă, are nevoie de toţi cilindri de
fonograf, pe care-i făcuse cadou.
— Te rog să nu te superi, dragă Charles! În câteva zile, îţi
voi procura alţi cilindri. Trebuie însă să-mi servesc prompt
clienţii.

— 18 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —
Fireşte că Addison nu se opuse. Bătrânul, care-şi
adusese doi funcţionari, împacheta cilindri într-o ladă, pe
care o coborî apoi jos în stradă. Aici, Wellmann controlă
dacă lada e bine bătută în cuie. Apoi, dădu dispoziţii să fie
transportată la gară. Bătrânul însoţi transportul, fără să
spună lui Addison că intenţionează să plece cu trenul.
În gară, Wellmann se urca în trenul spre Montreal. Lada
fusese predată la vagonul de bagaje. Bătrânul nu ştia însă
că, în acelaşi tren, se afla şi Percy Stuart, însoţit de Bill,
deghizat amândoi ca voiajori!
Wellmann se dădu jos în staţia Montreal, îşi scoase lada
de la vagonul de bagaje şi ce duse la hotelul Pacific, unde îl
aştepta persoana căreia vroia probabil să-i vândă cilindri
de fonograf.
Amândoi discutară aprins în camera lui Wellmann, fără
să-şi dea scama că sunt bine supravegheaţi din camera de
alături. Wellmann scoase o scrisoare şi citi câteva cifre din
ea. În cele din urmă, ei căzură de acord. Cilindri fură scoşi
din ladă, unul după altul.
Dar chiar de la desfacerea primului cilindru, Wellmann
se făcu palid la fată. Când desfăcu apoi cel de al doilea şi
cel de al treilea cilindru, bătrânul se posomori din ce în ce
mai mult. Cu mâinile tremurânde, el scotocea zadarnic
prin cilindri. Nu găsea niciunul din obiectele preţioase, pe
care le ascunsese înăuntru. Privirile bătrânului rătăceau
disperate prin cameră.
Deodată, se auzi un mic zgomot, iar în momentul
următor, se deschise o uşă mascată, prin care intră
chelnerul de serviciu. Wellmann tresări speriat, dar apoi se
răsti la el:
— Ce cauţi aici?
— Am venit să-ţi spun că degeaba cauţi bijuteriile care
au fost furate bătrânului Knox şi pe care le ai ascuns în
cilindri de fonograf!
Spunând aceste cuvinte, chelnerul îşi scoase peruca din
cap. În faţa celor doi inşi din cameră se afla Percy Stuart.

———————————————————————————————— 19 —
———————————————————————————————————
Wellmann vru să se arunce asupra lui. Dar Percy îşi scoase
repede revolverul ridicându-l ameninţător în aer. Wellmann
bâlbâi:
— Eu… eu nu ştiu nimic!
— Ba da, mister Wellmann! Chiar dacă n-ai luat parte la
asasinarea milionarului, d-ta tot eşti vinovat, fiindcă ai
cumpărat bijuteriile furate. D-ta nu eşti un simplu
comerciant, ci complicele unor gangsteri. Pentru ca asupra
d-tale să nu cadă nicio bănuială, ţi-ai deschis un magazin
de instrumente muzicale şi ai consimţit că Edith să se
mărite cu un simplu ziarist. De ginerele d-talc, te-ai folosit
fără niciun scrupul, transformându-l într-un instrument
inconştient. Bietul băiat era în continuu pericol de a fi
compromis. Din ce în ce mai mult, l-ai vârât în chestiuni
compromiţătoare. Mai întâi, ai făcut să-i cadă în mâini
tabachera de aur. Apoi, i-ai introdus în casă bijuterii,
provenite din furturi. Pe acestea, le ascundeai în cilindri de
fonograf. Dacă ar fi fost găsite, bietul Addison înfunda
puşcăria.
Percy Stuart sună. Imediat, intrară doi poliţişti şi Bill.
Wellmann şi complicele său fură arestaţi şi transportaţi la
prefectura de politie din New-York.
Percy se întoarse şi el la New-York, unde avu o explicaţie
cu soţii Addison, punându-i în curent cu cele descoperite.
Edith fusese şi ea o unealtă inconştientă a tatălui ei.
După aceasta, Percy încredinţa poliţiei cilindrii de
fonograf, pe care-i sustrăsese din locuinţa soţilor Addison.
Cilindri fiind desfăcuţi, poliţia găsi în ei bijuteriile
milionarului Knox, asasinat de gangsteri.
Peste câteva zile, Percy primi un plic din partea clubului
Excentric, conţinând

Cea de a 161-a însărcinare.

«În diferite parcuri din New-York, au fost găsite patru


doamne din buna societate. Ele erau leşinate şi-şi

— 20 ————————————————————————————————
———————————————————————— Tabachera de aur —
pierduseră memoria. S-a mai constatat că au fost
jefuite de banii şi de bijuteriile, pe care le-au avut
asupra lor.
Percy Stuart e însărcinat să clarifice aceste cazuri
enigmatice«.
«Clubul-Excentric«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 21 —
———————————————————————————————————

— 22 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —

HOTII DE PERLE

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 169

———————————————————————————————— 1 —
———————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. O vizită pe bord.............................................................. 5
II. Pescuitorii de perle ....................................................... 8
III. Menajeria lui Perkins ................................................. 13
IV. În colonia chineză ...................................................... 15

— 2 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
169-a:
«Percy Stuart se va duce pe insula Boby, pentru a
clarifica o serie de misterioase furturi de perle ce s-au
———————————————————————————————— 3 —
———————————————————————————————————
comis acolo«.
«Excentric Club«.

— 4 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —

I. O vizită pe bord

— Sao-San! Sao-Şan! Ei drace, dar unde s-o fi dus? se


întrebă cu voce tare căpitanul unui mic vas pentru
pescuitul perlelor.
Căpitanul era bătrânul Howe, caro se ocupa de mulţi ani
cu pescuitul perlelor.
El se aplecă din nou peste balustrada punţii vaporului şi
strigă:
— Sao-San!
Dar un scafandru japonez, care vroia tocmai să-şi dea
drumul în apă, răspunse căpitanului:
— Master! Strigaţi degeaba! Sao-San a plecat de astă-
noapte la ţărm şi nu s-a întors. Mi-e teamă că Sao-San nu
e decât un hoţ foarte rafinat.
Spunând acesta, scafandrul dispăru în apă, unde-l
aştepta munca atât de grea a pescuitului scoicilor cu perle.
Căpitanul Howe îşi încleşta pumnii şi-i ridică
ameninţător spre ţărmul insulei Booby. Acolo se afla o
micuţă colonie, alcătuită din mai multe case, acoperite cu
tablă.
După câteva minute, Howe dădu ordin să i se
pregătească o barcă, deoarece vroia să se ducă pe insulă.
Era sigur că Sao-San îi furase o perlă preţioasă şi că se
dusese anume pe insulă pentru a o vinde.,
Dar, în momentul următor, căpitanul îşi puse mâna
streaşină la ochi şi privi spre largul mării. La o oarecare
depărtare, se putea observa o barcă cu motor, care se
apropia de vasul de pescuit perle.
———————————————————————————————— 5 —
———————————————————————————————————
Când barca ajunse în apropierea vasului, Howe
recunoscu în ea pe Harry Gardner, tovarăşul său de
afaceri. Era însoţit de un necunoscut, îmbrăcat într-un
costum alb, foarte elegant.
Howe mormăi încet: «Vino Gardner! Trebuie să se fi
întâmplat ceva. Nu cumva i-o fi dispărut şi de pe vasul lui
vreun chinez cu o Perlă scumpă?«
Barca cu motor se opri lângă vas. Un marinar dădu
drumul unei scări de frânghie, pe care se urcară fără cei
doi din barcă.
— Bună ziua, Howe! spuse Gardner. Te văd cam amărât.
— Ce să fac! Unul din scafandrii mei mi-a dispărut de pe
bord. Probabil că a găsit o perlă foarte preţioasă şi a fugit
cu ea.
Gardner izbucni în hohote de râs.
— Să sperăm că va fi ultimul caz! răspunse el. Dispunem
acum de un mijloc foarte eficace, pentru a împiedica
furturile de perle de pe insula Boby. Să-ţi recomand pe
oaspele nostru, dragă prietene! E mister Percy Stuart, din
New-York. Cunoşti doar, din ziare, pe eroul clubului
Excentric!
— Ei drace! exclamă Howe.
Apoi începu să zâmbească şi el. Strânse puternic mâna
lui Percy, spunându-i:
— Fii binevenit pe vasul meu, mister Stuart! Am auzit
vorbindu-se foarte mult despre d-ta. Ştiu că eşti un om
foarte curajos. Hei, Dango, adu repede o masă, câteva
scaune şi o sticlă de vin!
După câteva minute, toţi trei erau instalaţi pe scaune
comode, în fata unei mese, plină cu bunătăţi. Gardner
deschise discuţia.
— Ştii foarte bine, dragă Howe, cât de multe neplăceri
am avut în ultimul timp, din cauza scafandrilor noştri, care
ne fură sistematic perlele. Îţi mai aduci aminte că, acum
câteva săptămâni, când am primit vizita unui ziarist
american, care-şi propusese să scrie mai multe reportaje
asupra pescuitorilor de perle, noi i-am povestit ce greutăţi
— 6 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —
avem de înfruntat, mai ales în privinţa scafandrilor hoţi. Ei
bine, ziaristul acesta şi-a publicat articolele în mai multe
ziare, iar prin aceasta ne-a făcut şi nouă un mare serviciu.
Căpitanul îşi încruntă fruntea.
— Cum asta? întrebă el.
Răspunsul îi fu dat de Percy Stuart, care-şi scoase din
buzunarul hainei o scrisoare, înmânând-o apoi lui Howe,
cu un zâmbet amical.
— Poate că vei înţelege mai bine mister Howe, citind
aceste rânduri. E vorba de noua mea însărcinare.
Căpitanul scoase scrisoarea din plic şi o citi:

«Percy Stuart e însărcinat să plece imediat pe


insula Booby, pentru a clarifica furturile de perle,
care s-au comis în ultimul timp acolo.
Excentric-Club«.

Bătrânul căpitan nu-şi putu ascunde bucuria.


— E foarte interesant, într-adevăr, că membrii clubului
Excentric s-au gândit să vină în ajutorul compatrioţilor lor.
Dar, nu cred că, de astă dată, îţi vei putea îndeplini
misiunea atât de uşor, mister Stuart.
— Şi de ce nu?
— Fiindcă furturile acestea de perle sunt învăluite în cel
mai profund mister. Pe de alta parte, d-ta nici nu cunoşti
măcar personalul cu care lucrăm noi.
Percy îi răspunse zâmbind:
— Cred că lucrurile nu sunt chiar atât de complicate!
Dar, mai întâi, te rog să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat.
Mă interesează orice amănunt!

———————————————————————————————— 7 —
———————————————————————————————————

II. Pescuitorii de perle

Căpitanul Howe sorbi din păharul cu vin, iar apoi


începu:
— Eu şi cu Harry Gardner am obţinut concesiunea
pescuitului de perle în apropierea ţărmurilor insulei Booby.
Am învestit în această întreprindere o întreagă avere,
achiziţionând două vase de pescuit, precum şi toate
uneltele necesare. Scafandrii angajaţi se adăpostesc pe
aceste vase. E cunoscut de altfel faptul, că locurile acestea
sunt foarte bogate în scoici. Şi, într-adevăr, la început am
avut rezultate foarte bune. Scafandrii noştri sau dovedit
harnici şi devotaţi, aducându-ne la suprafaţă scoici care
conţineau perle foarte frumoase.
Gardner întrerupse pe asociatul său:
— Noi am tot sperat însă că, în cele din urmă, vom da
lovitura cea mare, pe care de altfel o urmăreşte orice
pescuitor de perle. Şi anume, că vom găsi o perlă mare şi
frumoasă, din a cărei vânzare să acoperim o bună parte din
cheltuielile noastre.
— Hm! continuă Howe. Sunt convins că prilejul acesta ni
s-a oferit în mai multe rânduri, dar am fost înşelaţi. Prima
dovadă am avut-o în dispariţia unuia din scafandrii de pe
vasul lui Gardner.
— Era un tânăr chinez, cel mai bun scafandru pe care-l
aveam! interveni din nou Gardner.
Howe arătă în direcţia ţărmului insulei, unde se puteau
zări acoperişurile de tablă ale caselor.
— Scafandrul acesta s-a dus pe ţărm, unde a rămas
— 8 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —
toată noaptea. Abia în seara celei de a două zile s-a întors
pe vas, pretextând că s-a îmbătat la cârciumă.
— Şi d-ta ai bănuit că scafandrul acesta ţi-a furat o perlă
preţioasă? întrebă Percy Stuart.
Gardner dădu din cap.
— Ce puteam să cred decât acesta? Dar îmi lipseau
dovezile. Cum e un bun scafandru, l-am angajat din nou.
Peste puţin timp, cazul s-a repetat. De astă-dată, a
dispărut un alt scafandru. Acesta s-a întors după 12 ore,
cu aceiaşi scuză. A invocat motivul că s-a îmbătat într-un
local unde dansează frumoasele fete indigene. Dar mi-am
dat seama că chinezii aceştia sunt solidari între ei pentru
ca să ne inducă în eroare. Am şi scafandrii japonezi, care
mi-au spus deschis, că cel de al doilea chinez s-a dus pe
ţărm pentru a vinde o perlă. Cum însă chinezii sunt cei mai
buni pescuitori de perle l-am reprimit şi pe acesta în
serviciu.
Howe luă din nou cuvântul:
— Peste puţin timp, un alt chinez a plecat pe insulă. De
astă-dată, întreg personalul nostru spunea că e vorba de
un furt. De aceia, am convocat o judecată ad-hoc. Tocmai
trecea vasul guvernamental, care controlează insula. Fiind
prieten cu comandantul acestui vas, l-am rugat să
prezideze judecata. Dezbaterile au avut loc pe bordul
vasului guvernamental. Ca martori, au fost citaţi mai mulţi
chinezi din colonia de pe insulă. Noi i-am acuzai dar ei au
pretins că sunt nevinovaţi.
— Şi cum s-a terminat judecata?
— Aşa după cum era de prevăzut! Nu s-a ajuns la nici
un rezultat. N-am putut dovedi nimic precis împotriva
scafandrilor şi ne-am făcut de râs. Mister Foggy,
comandantul vasului guvernamental era cu atât mai
indignat împotriva chinezilor, cu cât aceştia invocaseră un
argument plauzibil.
— Care anume?
— Că absolut niciun străin n-a sosit pe insulă şi că

———————————————————————————————— 9 —
———————————————————————————————————
nimeni absolut n-a părăsit-o, pe timpul cât au fost comise
aceste furturi. Chinezii au susţinut că nu pot avea niciun
folos din perlele furate, din moment ce nu le pot vinde mai
departe. Şi, într-adevăr, justificarea aceasta corespunde
realităţii. Totuşi sunt convins că bandiţii aceştia galbeni ne
fură sistematic!
— În ultimul timp, vasăzică, n-a venit niciun străin pe
insulă? întrebă Percy.
— Nu, numai vasul guvernamental vine din când în
când, aducând poşta şi proviziile necesare.
— Şi? întrebă Percy, accentuând acest cuvânt!
Howe se uită mirat la el.
— Crezi poate că oamenii de pe vasul guvernamental s-
ar preta să lucreze mână în mână cu ticăloşii de chinezi?
Nu, lucrul acesta e exclus! Căpitanul Foggy e un vechi
prieten al meu. Nu mă pot îndoi de sinceritatea lui. De
asemenea şi ajutorul său, mister Perkins, e un om de o
cinste exemplară. Singura sa pasiune e dresarea
animalelor. Are pe bordul vasului o întreagă menajerie. În
ceea ce priveşte echipajul, sunt sigur că niciunul din
marinari n-ar fi capabil să facă afaceri necurate cu chinezii
noştri. De altfel, mister Stuart, vei avea ocazia să cunoşti
întregul echipaj al vasului guvernamental, căci vine chiar
astăzi. Stai! Aud o sirenă. Da, e semnalul vasului
guvernamental.
— Vasul ancorează în golful insulei, deoarece aici apa
este prea mică, spuse Howe. Sunt sigur, mister Stuart, că
şi de astă-dată, căpitanul ne va invita să luăm masa cu el.
Mă butur că vom avea iarăşi ocazia să beau o sticlă de vin
bun, răcit la gheaţă!
După puţin timp, porni o barcă de lângă vaporul
guvernamental, apropiindu-se de vasul lui Howe. După ce
ajunse, un ofiţer de marină se urcă ne bord.
În acelaşi moment, un stol de porumbei se ridică în aer,
de pe acoperişul unei case de pe ţărm. Câteva minute,
porumbeii zburară pe deasupra orăşelului. Apoi, se lăsară
pe acoperişul de unde-şi luaseră zborul.
— 10 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —
Percy Stuart arătă în direcţia ţărmului:
— Ai cui sunt porumbeii, pe care i-am văzut adineauri?
întrebă el.
Howe răspunse indiferent:
— Sunt porumbeii lui Fu-San, proprietarul unei
cârciumi. El creşte o mulţime de porumbei, aşa de plăcere!
— Dar cine e acest Fu-San, mă rog?
— Un chinez! Are o cârciumă şi e, în acelaşi timp, un fel
de bancher al chinezilor. Ei fac tot felul de afaceri cu el.
Banii şi-i depun la banca lui. În afară de aceasta, Fu-San
are şi un fel de cazino, cu locuri de noroc.
Marinarul de pe vasul guvernamental se apropie de masa
la care se aflau cei trei. Era un om mai în vârstă şi făcea o
impresie foarte bună. El se adresă râzând căpitanului
Howe:
— Bună ziua, căpitane! Buna zâna. Mister Gardner! Vă
transmit salutul căpitanului Foggy, precum şi invitaţia de a
lua masa cu noi! Totodată, vi-l duc şi pe Sao-San, pe care l-
am găsit pe insulă.
Sao-San, care se refugiase într-un colţ al bordului, se
apropie şi el de masă
— Du-te la lucru, ticălosule şi nu încerca să minţi! se
răsti la el căpitanul Howe.
— Bănuiţi din nou că s-a comis un furt de perle? întrebă
ofiţerul de pe vasul guvernamental.
— Da! Sunt singur că ticăloşii ne fură în mod sistematic.
Sper însă că, de acum, lucrurile se vor schimba. Ne-a venit
în ajutor un om foarte curajos, care e hotărât să demaşte
hoţii aceştia galbeni. Dragă Perkins, dă-mi voie să-ţi prezint
pe renumitul Percy Stuart, care a venit aici din ordinul
clubului Excentric!
Perkins întinse mâna lui Percy.
— Ei drace, mister Percy Stuart în persoană? Mă bucur
că te cunosc şi ţin să-ţi spun că dacă vei reuşi să prinzi pe
hoţi, mister Howe e în stare să-ţi ridice un monument în
mijlocul insulei!

———————————————————————————————— 11 —
———————————————————————————————————
— Cuvintele d-tale mă măgulesc, mister Perkins! Spune-
mi însă dacă nu se va supăra căpitanul d-tale, în cazul că
voi lua şi eu parte la masa dvs.?
— Din contra! Se va bucura foarte, mult. Vei primi locul
de cinste la masa noastră.
— Atunci să pornim, căci a început să-mi fie foame. De
altfel, mister Perkins, sunt curios să-ţi văd şi menajerie!
Perkins zâmbi.
— Aha, văd că bătrânul Howe ţi-a povestit de animalele
mele! Te asigur că vei rămâne surprins de menajeria mea.
— Hm. Se poate! Sper chiar să găsesc ceea ce caut!

— 12 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —

III. Menajeria lui Perkins

Căpitanul Foggy, un bătrân navigator american, îşi


ridică păharul şi spuse solemn:
— Mister Stuart! Echipajul vasului meu se simte
deosebit de onorat de vizita d-tale! Ridic deci paharul în
sănătatea d-tale!
După masă, Perkins conduse pe Percy Stuart în
încăperile de jos ale vaporului, unde se afla menajeria sa.
Animalele erau instalate în cuşti speciale. Perkins, care
mergea înainte, explică lui Percy:
— Aceasta e o maimuţă, care este aşa de bine dresată,
încât poate servi la masă, ca un lacheu. Acesta e un
papagal, care poate să înjure în şapte limbi.
— Dar ce ai aici, după acest paravan, mister Perkins?
— Ah, aici? Am un soim american. L-am dresat să se
urce glonţ în aer şi să vâneze păsările, aşa după cum
făceau strămoşii noştri, când porneau la vânătoare. Din
păcate însă, şoimul meu nu are posibilitatea să-şi dezvolte
talentul, căci stă şi leneveşte toată ziua în cuşcă.
Percy reflectă puţin.
— Lasă că-i dau eu de lucru, mister Perkins! N-ai vrea să
mi-l împrumuţi pentru câteva zile?
— Mă rog! Îţi împrumut cu plăcere orice animal din
menajeria mea.
— Foarte mulţumesc, dar deocamdată am nevoie numai
de şoimul acesta. Fii aşa de bun şi trimite-mi-l pe bordul
vasului lui mister Howe.
— S-a făcut!
Apoi, Percy şi Perkins se întoarseră pe Bord.
———————————————————————————————— 13 —
———————————————————————————————————
— Ei, mister Stuart, ai văzut pe copiii lui Perkins?
întrebă Howe.
— Cred că mister Stuart e foarte mulţumit de menajeria
mea, spuse Perkins. De altfel, am să împrumut şoimul
meu, pentru ca să vâneze păsări?
— Cred că ai venit aici să vânezi hoţii de perle, iar nu
pasări? întrebă, în glumă, Howe.
Percy zâmbi.
— Şi una şi alta! răspunse el. Fapt e, că pentru a
demasca pe chinezi, va trebui să întreprind o adevărată
vânătoare.
Foggy dădu din cap.
— Da, ai dreptate! Sunt însă nemângâiat că Perkins a
avut prilejul să-ţi facă un serviciu, în timp ce eu n-am
putut să-ţi fiu de niciun folos!
— Vroiam tocmai să te rog ceva, mister Foggy!
— Şi anume?
— Să ne pui la dispoziţie o barcă, care să ne ducă la
ţărm. Aş vrea să vizitez orăşelul!
— Cu plăcere! Vă însoţim şi noi.
Toţi cinci se urcară într-o barcă cu motor, îndreptându-
se spre ţărmul insulei Booby.

— 14 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —

IV. În colonia chineză

Colonia chineză se compunea din mai multe case, cu


acoperişuri de tablă.
Cei cinci inşi se îndreptară spre veranda unei clădiri mai
mari din mijlocul coloniei. Prin uşa deschisă a clădirii, se
auzea o muzică orientală. De asemenea, se auzeau voci de
femei şi de bărbaţi.
Oaspeţii fură întâmpinat! de un chinez, care se înclină
adânc în fata lor.
Foggy răspunse salutului chinezului.
— Bună seara, Fu-San! Văd că e mare veselie în casa ta.
— O mică serbare, domnule căpitan! Îmi faceţi cinstea să
luaţi parte cu toţii la serbarea noastră?
— Cu plăcere! Dar ce anume eveniment important
sărbătoriţi astăzi? Ai făcut vreo afacere bună?
— Da, cam aşa ceva!
Spunând aceasta, chinezul aruncă o privire ironică
căpitanului Howe. Acesta îşi încleştă pumnii vrând să se
arunce asupra chinezului.
Dar Percy Stuart îl apucă de braţ şi-i şopti:
— Linişteşte-te, dragă Howe! Vom demasca noi pe acest
ticălos. Nu te grăbi!
De cum intrară înăuntru, fură alarmaţi de strigătele unei
femei, care veneau dintr-o cameră de alături. Percy
deschise repede uşa dintre cele două camere. Trecând
dincolo, văzu o masă de ruletă şi alte mese de joc. În jurul
acestora, se aflau o mulţime de chinezi. Într-un colţ al sălii,
pe o estradă, era o orchestră, alcătuită din muzicanţi
chinezi, care cântau din instrumentele lor exotice.
———————————————————————————————— 15 —
———————————————————————————————————
Privirile jucătorilor se îndreptară spre mijlocul sălii, unde
erau adunaţi mai mulţi bărbaţi. Unui din ei lovise pe o
tânără indigenă cu pumnii în fată. Ea ţipă de durere şi
striga după ajutor.
Percy Stuart se năpusti asupra agresorului şi, dintr-o
singură lovitură de pumn, îl întinse la pământ. Apoi, el se
apropie de tânăra indigenă, a cărei faţă era plină de sânge.
Ea vru să-şi întindă mâinile, spre a mulţumi celui ce o
salvase. Cu acest prilej, lăsă să-i cadă din mâna, pe care o
ţinuse până atunci încleştată, câteva monede de argint.
Acestea se rostogoliră pe jos. Câţiva chinezi se înghesuiră
să ridice monedele, dispărând apoi din cameră.
Percy apostrofă pe proprietarul tripoului:
— Ce se întâmplă aici? Cum de poţi admite, ca o tânără
fată să fie maltratată de ticăloşii aceştia?
Fu-San se înclină servil în fata lui Percy. Dac ochii
chinezului străluceau de furie.
— Incidentul s-a întâmplat în absenta mea! Eu n-aş fi
permis ca Sali să fie bătută. Du-te în camera ta, Sali! Ţin
însă să vă spun că fata aceasta e a hoaţă! Aţi văzut doar că
i-au căzut banii din mână!
Tânăra indigenă se aruncă însă la picioarele lui Percy şi-i
spuse plângând:
— Nu, nu sunt o hoaţă! Japonezul Tako mi-a dăruit o
monedă, cu care am jucat la ruletă şi am câştigat mai
multe monede. Ceilalţi însă s-au năpustit asupra mea,
pentru a-mi lua banii.
Percy Stuart îşi scoase portofelul şi dădu fetei mai multe
monede de argint. Apoi, împreună cu însoţitorii săi, părăsi
localul.
Pe drum, Howe spuse:
— Sunt convins că şi acest Fu-San e amestecat în furtul
perlelor. De altfel, el e cel mai bogat locuitor al insulei.
Scafandrii mei nu se puteau adresa decât lui, ca să-i vândă
perlele furate.
Dar Perkins obiectă.
— Se pune însă întrebarea, cui vinde Fu-San — mai
— 16 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —
departe — perlele furate? Ar trebui ca, pe timpul nopţii, să
parcurgă înot câteva sute de mile, până la insula Thursday,
pentru a le vinde acolo, deoarece, după cât ştiu eu, nimeni
n-a părăsit insula, pe timpul zilei, în ultimele luni.
Percy Stuart zâmbi.
— Greşeşti, dragă Perkins!
— Cum aşa?
— Explicaţii mai amănunţite ţi le voi da pe bordul
vasului.
Ei se îndreptară spre malul insulei, unde-i aştepta barca.
În momentul în care se urcară în barcă, o femeie se
desprinse din întuneric şi, sărind şi ea în barcă, se aruncă
la picioarele lut Percy. Era Sali, tânăra dansatoare
indigenă.
— Luaţi-mă pe vasul dvs., domnilor! Nu pot să mai
rămân la Fu-San, căci mă va omorî în bătaie. Dacă mă
luaţi cu dvs., vă voi spune unde se află perlele, care v-au
fost furate de scafandrii chinezi.
Toţi tresăriră surprinşi.
Tânăra fată continuă:
— Scafandrii voştri aduc perlele stăpânului meu Fu-San.
El le dă bani şi băutură, sfătuindu-i apoi să vă spună că au
fost pe insulă şi că s-au îmbătat. Până ieri, Fu-San
cumpărase trei perle mari şi frumoase. Cea de a patra perlă
a adus-o Sao-San. Era mare ca o nucă şi rotundă ca un ou.
Lucea ca luna şi stelele!
Howe sări în picioare şi-şi ridică pumnii ameninţător.
Izbucnirea aceasta sperie foarte mult pe Sali, care încleştă
picioarele lui Percy Stuart
— Nu te teme, Sali! Maşterul acesta e înfuriat pe Fu-San.
Spune-mi: unde a ascuns stăpânul tău perlele?
— Asta nu o ştiu!
— Păi atunci suntem ta aceiaşi situaţie ca şi la început!
interveni Howe. Să mergem pe bordul vasului, ca să ne
sfătuim ce trebuie de făcut!
După un sfert de oră, barca se apropie de vaporul

———————————————————————————————— 17 —
———————————————————————————————————
guvernamental. Aici, Percy se adresă căpitanului Foggy:
— Te rog să ai grijă de biata fată!
— Bine! O iau pe vaporul meu. Apoi, o vom preda
misiunii chineze din portul nostru.
Foggy şi Perkins îşi luară rămas bun, urcându-se apoi pe
bord, împreună cu tânăra fată, iar ceilalţi îşi continuară
drumul, până la vasul lui Howe.
…………………………………………………………………………..
În zorii zilei, imediat după răsăritul soarelui, Percy ieşi
pe bordul vasului. El ţinea pe umăr şoimul dresat, pe care
i-l trimisese Perkins.
Pasărea nu se mişcă de pe umărul lui Percy, cât timp
acesta îşi luă gustarea de dimineaţă.
Căpitanul Howe, venind şi el pe bord, se aşeză la masa
lui Percy.
— Dar ce vrei să faci cu şoimul acesta, mister Stuart? Şi
de ce te tot uiţi spre cer?
Aştept porumbeii lui Fu-San.
— Aha, înţeleg! Vrei ca şoimul d-tale să vâneze
porumbeii chinezului? Fu-San nu se va mâhni prea mult,
căci are destui porumbei.
— Greşeşti, dragul meu! El va fi chiar foarte supărat,
căci va rămâne fără cei mai buni porumbei!
— Cum aş mai vrea să demasc pe acest ticălos! M-am
hotărât să anunţ poliţia.
— N-ai nevoie de intervenţia poliţiei! Te asigur că, astăzi
chiar, vom demasca pe Fu-San!
— Sunt curios! Ah, uite că porumbeii lui Fu-San se
ridică în aer.
— Sunt curios! Ah, uite că porumbeii lui sunt în aer.
Când ei ajunseră, în zbor, deasupra vasului, Percy dădu
drumul şoimului, care se ridică ca o săgeată în aer.
Pasărea de pradă atacă unul din porumbei, înapoindu-se
apoi cu el pe bordul vasului.
Percy scoase porumbelul din ghearele şoimului dresat.
Howe se apropie şi el, examinând porumbelul.

— 18 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —
— Dar ce-i cu pergamentul acesta legat cu un fir de
mătase de piciorul porumbelului?
Percy zâmbi.
— Cum, n-ai mai auzit vorbindu-se despre porumbei
curieri, mister Howe? Te rog să citeşti d-ta bileţelul acesta,
căci eu nu am timp! Trebuie să mai prind un porumbel.
Pe cer, mai rămăsese un singur porumbel, care zbura
acum în linie dreaptă. Percy dădu din nou drumul
şoimului, care se îndreptă iarăşi ca o săgeată spre
porumbel. După alte câteva minute, şoimul aduse în
ghearele sale şi pe cel de al doilea porumbel.
Percy îl dădu în mână căpitanului, spunându-i:
— Iată, încă o mică scrisoare! După cum vezi, porumbeii
aceştia fac legătura cu insulele din apropiere.
— Priveşte, mister Stuart, cuprinsul celui de al doilea
bilet! Să-i ia dracul de chinezii aceştia ticăloşi! Citeşte!
— Nu am timp acum! Studiază d-ta ambele bilete.
Spunând aceasta, Percy dădu din nou drumul şoimului,
deoarece apăruse pe cer un al treilea porumbel. Şi acesta
fu prins în gheare de şoim, care-l aduse pe bord.
Percy Stuart scoase un strigăt de triumf. De astădată, de
unul din picioarele porumbelului nu mai atârna scrisoare,
ci un mic săculeţ de mătase.
Când Percy deschise săculeţul, găsi înăuntru perla mare
şi frumoasă, pe care i-o descrisese Sali. Avea mărimea unei
nuci şi strălucea splendid.
Howe îşi şterse sudoarea de pe frunte.
— Dumnezeule! exclamă el. N-am văzut în viata mea o
perlă atât de superbă!
Percy Stuart zâmbi.
— Lucrul acesta îl vor spune şi ceilalţi. Uite că vine
barca lui Gardner, în care se mai află şi căpitanul Foggy,
precum şi Perkins!
Când cei trei inşi se urcară pe bord, Gardner se adresă
lui Percy:
— Am văzut şi noi cum şoimul s-a ridicat în aer şi cum a

———————————————————————————————— 19 —
———————————————————————————————————
vânat porumbeii. Perkins ne-a spus că lucrul acesta
trebuie să aibă o oarecare importanţă, aşa că ne-am
hotărât să venim aici.
Howe răspunse:
— Da, Perkins a avut dreptate! Iată cum se prezintă
chestiunea! În timp ce noi toţi credeam că ticălosul de Fu-
San este complet izolat pe această insulă, el trafica cu
complicii săi de pe insula Thursday un intens comerţ de
perle, folosindu-se de aceşti porumbei curieri.
Nou-veniţii se uitară nedumeriţi la Howe. Dar acesta
continuă:
— Iată prima scrisoare, pe care am găsit-o legată de
piciorul primului porumbel curier:

»Către comerciantul Ah-King.


Te salut dragă prietene şi-ti comunic că am primit
scrisoarea d-tale. Porumbeii mei curieri sunt foarte
bine dresaţi. Cred că ai primit cele trei perle
preţioase, pe care le-am cumpărat de la scafandrii
angajaţi de cei doi americani, Gardner şi Howe. Cu
alt porumbel curier, îţi voi trimite un transport
important.
Fu-San«.

Căpitanul Foggy luă cea de a doua scrisoare şi o citi cu


voce tare:

«Către comerciantul de perle Ah-King.


Scafandrul Sao-San, din serviciul idiotului de
Howe, a pescuit o perlă foarte preţioasă.
Ţi-o trimit cu cel de al treilea porumbel curier.
Fu-San«.

Acum, interveni şi Percy:


— Aceasta e perla, care a fost trimisă într-un săculeţ de
mătase, legat de piciorul celui de al treilea porumbel curier.
Spunând aceste cuvinte, Percy puse pe masă frumoasa
— 20 ————————————————————————————————
—————————————————————————— Hoţii de perle —
perlă. Toţi rămaseră cu privirile aţintite de preţioasa perlă.
Apoi, revenindu-şi puţin din uimirea lor, felicitară pe
căpitanul Howe, pentru norocul pe care l-a avut.
În chiar după amiaza acelei zile, Fu-San şi complică săi
fură arestaţi şi transportaţi pe insula Thursday, unde mai
târziu avu loc judecarea procesului.
După arestarea comerciantului chinez Ah-King, Gardner
şi Howe intrară şi în posesia celorlalte trei perle furate.
Percy Stuart comunică telegrafic clubului Excentric, că
şi-a îndeplinit misiunea. Curând, el primi:

Cea de 170-a însărcinare.

»Percy Stuart e însărcinat să descopere locul unde se


află emigrantul James Spencer, care a plecat de 12 ani
spre mările sudice, fără ca de atunci să se mai ştie ceva
despre el.
Dacă James Spencer a murit, Percy va trebui să
clarifice împrejurările în care şi-a găsit moartea«.
»Excentric-Club«.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 21 —
———————————————————————————————————

— 22 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —

MOSTENITORUL DE
MILIOANE DISPARUT

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 170

———————————————————————————————— 1 —
———————————————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Dispariţia lui James Spencer ......................................... 5
II. Pe insula vulcanică ..................................................... 15
III. Surprize..................................................................... 18

— 2 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
170-a:
«Percy Stuart e însărcinat să descopere locul unde se află
———————————————————————————————— 3 —
———————————————————————————————————
emigrantul James Spencer, care a plecat de 12 ani spre
mările sudice, fără ca de atunci să se mai ştie ceva despre
el.
Dacă James Spencer a murit, Percy va trebui să clarifice
împrejurările în care şi-a găsit moartea«.
«Excentric Club«.

— 4 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —

I. Dispariţia lui James Spencer

După ce-şi dusese la bun sfârşit cea de a 169-a


însărcinare, dată de clubul Excentric, şi pentru a cărei
rezolvare fusese nevoit să viziteze insula Booby, renumitul
sportsman american Percy Stuart telegrafie căpitanului
Hayes, un bun prieten al său, rugându-l să se îndrepte
spre această insulă cu vaporul său, «Mary Ann«, deoarece
intenţionează să se întoarcă şi el în America.
După două zile, vaporul «Mary Ann« ancoră în micul port
al insulei Booby.
Căpitanul Hayes aflând din partea lui Percy Stuart că
populaţia insulei, alcătuită în majoritate de chinezi, se află
în plină fierbere, din cauza arestării celui mai influent
bogătaş chinez de acolo, sfătui pe tânărul sportsman să
pornească imediat la drum, deoarece echipajul vasului său
se compune în cea mai mare parte din malaiezi, care ar
putea fi instigaţi şi ei la revoltă de către compatrioţii lor de
pe insulă.
Percy se declară de acord, iar vasul «Mary Ann« îşi ridică
ancora şi porni la drum. După o zi de călătorie, pe când
Percy se afla în societatea căpitanului Hayes şi cârmaciului
Trade, se anunţa, de către marinarul observator, apariţia
unui vas străin. În câteva minute vasul acesta se putea
foarte bine desluşi. De pe bordul lui, fu lansata o barcă,
care porni spre vaporul «Mary Ann«.
Căpitanul Hayes se ridica în picioare.
———————————————————————————————— 5 —
———————————————————————————————————
— Mi se pare că e barca cu motor a vasului poştal!»
spuse el.
Percy tresări.
— Ah, foarte bine! Poate că-mi aduce vestea pe care o
aştept cu atâta nerăbdare.
Până acum, Percy nu povestise absolut nimic căpitanului
Hayes, în privinţa noii însărcinări, pe care o primise din
partea clubului Excentric. Căpitanul credea că renumitul
sportsman intenţionează să se întoarcă la New-York.
După ce barca ajunse lângă vapor, fu lăsată o scară de
frânghie, pe care se urcă un marinar străin. Acesta ţinea în
mână o hârtie albastră.
O telegramă guvernamentală pentru mister Percy Stuart!
spuse el.
Tânărul american luă telegrama şi o deschise. Ea avea
următorul conţinut:

«Nici persoana şi nici insulele asupra cărora cereţi


informaţii nu ne sunt cunoscute. Am cerut relaţii
telegrafice autorităţilor din regiunea indicată. Dar nu
am primit niciun răspuns precis. Regretăm deci că
nu vă putem servi.
Guvernatorul«.

Foarte decepţionat, Percy Stuart întinse telegrama


căpitanului Hayes.
— Poftim, citeşte-o şi d-ta! Conţinutul acestei telegrame
constituie o mare decepţie pentru mine şi îmi îngreunează
enorm însărcinarea primită!
Căpitanul citi telegrama, iar apoi o puse pe masă,
ridicând din umeri!
— Habar nu am de sensul acestei telegrame, mister
Stuart!
— Cred şi eu! Dar vei înţelege imediat totul, dacă te voi
pune în curent cu noua însărcinare pe care mi-a dat-o
clubul Excentric.

— 6 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —
Spunând aceasta, Percy îşi scoase din buzunarul hainei
un plic, care purta antetul şi stampila clubului Excentric
din New-York. Apoi, el scoase din plic o misivă, care avea
următorul conţinut:

«Percy Stuart e însărcinat să descopere locul unde


se află emigrantul James Spencer, care a plecat de
doisprezece ani spre mările sudice, fără ca de atunci
să mai afle ceva despre el.
Dacă James Spencer a murit, Percy va trebui să
clarifice împrejurările în care şi-a găsit moartea.
Excentric-Club«

Căpitanul Hayes continuă să clatine nedumerit din cap.


— Cine e acest James Spencer şi pentru ce trebuie să-l
cauţi tocmai pe el?
— Îţi voi explica imediat, căci, de fapt, acesta e motivul
pentru care te-am chemat în portul insulei Booby. James
Spencer era cel de al doilea fiu al lordului Thorncrost,
cunoscutul milionar, care a murit acum cincisprezece ani.
Conform legii, moştenirea revenea fiului cel mai mare. Dar
cum a murit şi acesta într-un accident de vânătoare,
întâmplat după scurt timp, moştenitorul imensei averi a
rămas James Spencer, căruia îi revenea şi titlul de lord.
Dacă voi reuşi să-l găsesc, înseamnă că voi face o faptă
bună.
— Hm, înţeleg acum foarte bine rostul însărcinării pe
care ţi-a dat-o clubul Excentric. Cred însă că îţi va fi foarte
greu să găseşti pe acest James Spencer deoarece, după
cum rezultă din telegrama guvernatorului, autorităţile nu
ştiu absolut nimic nici despre el şi nici despre locurile pe
unde s-a dus.
Percy îşi aprinse clin nou o ţigară.
— Fireşte că însărcinarea pe care am primit-o e foarte
grea! Totuşi, am speranţa s-o pot duce la bun sfârşit. De
altfel, cunosc personal pe James Spencer.

———————————————————————————————— 7 —
———————————————————————————————————
— Ah, atunci se schimbă situaţia! Dar te rog să-mi
povesteşti tot ce ştii despre el, mister Stuart!
— O parte din studiile mele, dragă Hayes, le-am făcut în
Anglia. Acolo, am fost coleg de studii cu James Spencer,
într-un pension. Apoi, am urmat amândoi cursurile
Universităţii. Îmi aduc perfect aminte de înfăţişarea lui, de
părul său blond şi de ochii săi albaştri.
— Hm, dar asta nu ajunge, ca să recunoşti pe cineva
după atâţia ani. Dacă nu ştii şi alte amănunte asupra
călătoriilor lui James Spencer, atunci mă tem că
însărcinarea d-tale va rămâne nesoluţionată!
— Totuşi, trebuie să încerc! De altfel, mai ştiu şi alte
amănunte asupra lui James. Imediat după terminarea
studiilor sale universitare, el s-a îmbarcat pe vaporul
«Queen Emma«, plecând spre Australia sau spre mările
sudice. Vroia să-şi încerce acolo norocul, deoarece se
răspândise zvonul, că s-au descoperit mine de aur pe cel
de-al cincilea continent. A mai fost atras şi de ştirile că
populaţia unor insule mici din mările sudice s-a îmbogăţit
de pe urma comerţului cu perle. Iată de ce, dragă Hayes,
am apelat la ajutorul d-tale. Cunoşti foarte bine această
regiune şi, dacă nu mă înşel ştii bine ce s-a întâmplat cu
vaporul «Oueen Emma«!
Căpitanul Hayes îşi scoase pipa din gura. Iar, apoi se
uită trist la Percy Stuart.
— Pasagerii acestui vapor dorm cu toţii în fundul mării!
răspunse el.
Percy se uită surprins la căpitanul Hayes.
— Vaporul acesta a naufragiat? întrebă el.
Căpitanul dădu din cap.
— Da, da! Dar dacă vrei să afli amănunte mai precise
asupra acestei nenorociri, întreabă pe cârmaciul meu
Trade, care acum doisprezece ani, a fost în serviciul vasului
«Queen Emma«. O să-ţi povestească multe lucruri, care te
pot interesa.
Trade se apropie tocmai din nou de masa celor doi.

— 8 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —
Auzind ultimele cuvinte ale căpitanului, el îşi duse mâna la
frunte şi interveni în discuţie:
— Nu voi uita niciodată nenorocirea de atunci! În
noaptea aceia, mi-a încărunţit părul. Din echipajul
vaporului, numai eu am putut să mă salvez. În ce priveşte
pe pasageri, numai unul din ei a scăpat cu viată!
Căpitanul Hayes deveni curios.
— Aşa? Numai unul a scăpat, cu viaţă? Lucrul acesta îl
aud pentru primă oară. Povesteşte-ne te rog tot ce ştii
despre naufragierea vasului »Queen Emma».
— Bine, va voi satisface dorinţa, dar ţin să vă spun că
dacă n-ar fi vorba de o însărcinare dată lui mister Stuart,
aş prefera mai bine să tac. Hotărârea aceasta am luat-o din
ziua nenorocirii, iar timp de doisprezece ani nu am povestit
nimănui cele întâmplate. Astăzi însă, cred că pot să
vorbesc. Poate ca amănuntele mele vor contribui la
rezolvarea misiunii pe care o are mister Stuart.
Percy deveni nerăbdător.
— Te rog să vorbeşti clar şi desluşit, mister Trade!
Amănuntele d-tale mă interesează enorm.
— Ei bine! Mi se pare, mister Stuart, că am cunoscut pe
omul pe care-l cauţi acum. Dar el era ... un criminal!
Percy sări în picioare.
— Asta e imposibil!
— Ba spun adevărul! E mai bine totuşi să povestesc
amănunţit cele întâmplate.
Cârmaciul îşi aprinse pipa, iar apoi continuă:
— «Queen Emma« era în vapor cam mic, dar foarte masiv
construit. Am plecat din Europa cu câteva sate de pasageri
pe bord. Destinaţia noastră era portul Sidney.
Am parcurs destul de bure strâmtoarea Torres, iar a
doua zi urma să ancorăm la Coocktown, unde trebuia să
debarce câţiva pasageri. Printre aceştia, se afla şi un tânăr
preot, care din Coocktown urma să plece spre Moresby,
unde i se încredinţase conducerea unei scoale misionare.
Pe la miezul nopţii însă, a izbucnit o puternică furtună,

———————————————————————————————— 9 —
———————————————————————————————————
din cauza căreia s-a defectat şi una din maşinile vaporului.
Cum furtuna continua cu furie, n-a fost imposibil să
reparăm maşinale.
Tot din cauza uraganului, n-am putut lansa, bărcile de
salvare. Echipajul şi pasagerii, care s-au urcat pe bord
pentru a se folosi de bărcile de salvare, au fost pur şi
simplu măturaţi de furia valurilor, care inundau puntea. S-
au înecat cu toţii. Eu m-am încleştat de un stâlp rupt al
vaporului, iar valurile m-au purtat timp de câteva ore. În
cele din urmă am fost pescuit, în nesimţire de oamenii de
serviciu ai farului Lihouriff...
În dimineaţa celei de a doua zile, când mi-am revenit în
simţiri, câţiva funcţionari guvernamentali, de pe un vapor
care ancorase în fata farului, mi-au propus să mă îmbarc
pe vaporul lor, care va porni la locul naufragiului, pentru a
face unele încercări de a scoate la suprafaţă un mare
transport de aur, pe care vasul Queen Mary trebuia să-l
ducă la Sidney.
Despre acest transport n-a ştiut nimeni din echipajul
vaporului nostru, iar eu am aflat lucrul acesta abia din
gura ofiţerului guvernamental.
Cum eu eram singurul supravieţuitor al echipajului, mi
s-a cerut ca, în schimbul unei sume de bani, să mă îmbarc
pe vaporul guvernamental, pentru a indica precis locul
unde s-a produs naufragiul.
După alte două zile, m-am îmbarcat pe vaporul
guvernamental. Dar în momentul în care acesta era să-şi
ridice ancora, marinarul observator a anunţat apropierea
unei bărci a guvernului. În barcă se afla un ofiţer, însoţit
de un domn grăsuţ şi de statură mică. Amândoi s-au urcat
pe bordul vaporului nostru, iar căpitanul i-a primit în
cabina sa. Cum ferestrele acestei cabine erau deschise şi
cum eu mă găseam în apropiere, am auzit tot ce s-a vorbit
înăuntru. Domnul de statură mică era un oarecare, mister
Black, mare bijutier din Londra. El a comunicat
căpitanului că tovarăşul său de afaceri călătorise cu

— 10 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —
vaporul naufragiat »Queen Emma», având asupra sa o
colecţie foarte preţioasă de diamante.
Tovarăşul bijutierului se numea mister Brown şi-mi era
foarte bine cunoscut, căci călătorise în cabina Nr. 10,
împreună cu tânărul preot, care vroia se plece la Moresby.
Mister Black a făcut apoi căpitanului propunerea ca,
odată cu încercările pentru scoaterea la suprafaţă a
stocului de aur, depozitat într-una din cabinele de oţel ale
vaporului naufragiat, să fie căutat şi cadavrul fostului său
asociat, întrucât avuse asupra lui o servietă de piele, în
care se aflau diamantele preţioase. Pentru serviciul acesta,
mister Black s-a arătat dispus să plătească o parte din
cheltuielile de explorare.
Reprezentantul guvernului şi căpitanul vaporului au
accentuat această propunere. Apoi, am fost chemat şi eu în
cabină, pentru a da unele relaţii. Fireşte, am spus tot ceea
ce ştiam în privinţa lui mister Brown. Călătorise în cabina
No. 10 împreună cu tânărul preot, iar în cursul călătoriei,
avusesem prilejul să-l văd de mai multe ori pe bordul
vasului.
Pricepându-mă în meseria de scafandru, m-am oferit să
mă scobor în fundul apei, până la vasul naufragiat, pentru
a scoate la suprafaţă servieta, în care se afla colecţia de
diamante. Căpitanul s-a declarat de acord, iar mister Black
mi-a promis o frumoasă recompensă.
Am plecat la locul naufragiului, unde totul s-a
desfăşurat în cea mai bună ordine.
Îmbrăcat într-un costum de scafandru, prevăzut cu toate
aparatele necesare, mi-am dat drumul în fundul mării, iar
apoi am intrat de-a dreptul în salonul principal al
vaporului. Aici, mi s-a înfăţişat în faţa ochilor un tablou
sinistru. Salonul era plin de plante şi mici animale
acvatice, iar printre ele pluteau cadavrele în descompunere
ale pasagerilor. M-am îndreptat apoi spre coridorul unde se
aflate cabinele. Aproape toate uşile cabinelor erau deschise.
Numai uşa cabinei Nr. 10 era închisă. După oarecari

———————————————————————————————— 11 —
———————————————————————————————————
sforţări, am reuşit s-o deschid, dar când am intrat
înăuntru, am rămas îngrozit. Se aflau acolo două cadavre,
iar lângă ele o servietă de piele de crocodil. La început, n-
am dat nici o importanţă servietei, în care, după cum îmi
închipuiam, trebuia să se afla preţioasa colecţie de
diamante. Privirile mi-au fost atrase numai de cele două
cadavre, iar părul mi s-a ridicat măciucă în cap. În unul
din cei doi morţi, am recunoscut pe mister Brown, cu toate
că avea fata complet desfigurată. L-am recunoscut însă
după costumul său albastru cu dungi albe, pe care-l
purtase în ziua naufragiului. În pieptul său se afla înfipt un
pumnal lung. Deci, omul fusese asasinat. Se luptase însă
cu ucigaşul, căci mâinile îi erau încleştate de gâtul
acestuia. Cu ultimele puteri, reuşise să-l sugrume, înainte
ca acesta să-şi fi putut însuşi servieta cu conţinutul ei
preţios. Probabil că amândoi şi-au găsit moartea înainte de
naufragiul vaporului.
După ce mi-am revenit din buimăceală, mi-am dat
scama că, în cabina aceasta, care fusese ocupată în ziua
naufragiului numai de mister Brown şi de tânărul preot, se
mai afla acum şi un străin. În ce priveşte pe preot, n-am
găsit nicio urmă a lui. I-am căutat cadavrul în salonul de
fumat şi în celelalte încăperi, dar nu l-am găsit. Mi-am
închipuit deci că, în noaptea naufragiului, s-a urcat pe
bordul vaporului şi că a fost luat de valuri.
M-am întors apoi în cabina No. 10, de unde am luat
servieta de piele. După aceasta, am dat semnalul ca să fiu
ridicat sus. Fireşte ca relatările mele au stârnit mare
senzaţie. Funcţionarul guvernamental însărcinat cu
ancheta a încheiat un proces verbal. Mister Black a rămas
profund impresionat de tragicul sfârşit al ostului său
asociat. Am fost întrebat apoi dacă nu cumva cunosc pe
asasin. Am răspuns însă negativ, deoarece nu-l
recunoscusem, figura lui fiind complet descompusă. Cum
însă era absolut necesară stabilirea identităţii criminalului,
m-am coborât din nou în fundul mării, pentru a aduce la

— 12 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —
suprafaţă hainele asasinului.
Lucrul aceste nu-mi era prea plăcut, dar n-am avut
încotro. În cele din urmă, am adus pe bord hainele
asasinului. Ele au fost cercetate de căpitanul vaporului şi
de către reprezentantul guvernului. Într-un buzunar s-a
găsit un portmoneu, din care s-au scos unde documente
revelatoare. Ele edificau identitatea cadavrului. Asasinul
nu era altul decât omul pe care-l caut acum, mister Stuart.
Era James Spencer!
Urmă o tăcere, profundă. Apoi, Percy spuse:
— Nu, asta e imposibil! Nu ştiu nimic precis despre
James Spencer, dar îi cunosc caracterul încă de pe timpul
când eram colegi de studii.
Dar Trade clătină din cap.
— O eroare este exclusă. Eu personal am scos la
suprafaţă hainele mortului, în buzunarele cărora se aflau
documentele lui James Spencer.
Percy Stuart se plimbă neliniştit, în sus şi în jos. Apoi, se
adresă din nou cârmaciului:
— Spuneai şi de un al doilea supravieţuitor. Ce s-a
întâmplat cu acesta, Trade?
— Ah, da; era cât pe ce să uit de omul acesta. Cel de al
doilea supravieţuitor a fost preotul de care v-am vorbit. La
început, credeam că eu eram singurul supravieţuitor al
naufragiului. Dar când vaporul guvernamental a ancorat în
portul Cooktown, am avut o surpriză. Câţiva pescari
salvaseră viata unui naufragiat, care fusese găsit încleştat
de un stâlp şi purtat de valurile mării. Fiind transportat la
prefectura din Cooktown, i s-a stabilit identitatea, din
documentele pe care le avea în buzunarul hainelor. Era
preotul Josua Mall. El a fost internat într-un spital,
deoarece avea febră. Medicii nu mai sperau să-i salveze
viata. Totuşi, el s-a însănătoşit.
— Preotul Josua Mall e în viaţă? întrebă curios Percy
Stuart.
— Da! După alte şase luni, când vaporul pe care fusesem

———————————————————————————————— 13 —
———————————————————————————————————
angajat a ancorat în portul Cooktown, m-am dus din nou la
spital, pentru a mă interesa de soarta preotului. Acolo, am
aflat că Josua Mall s-a făcut sănătos şi că, de patru
săptămâni, plecase spre insula Moresby. Asta e totul ce
ştiu despre el.
Percy zâmbi.
— Mi-ai povestit un roman întreg, Trade!
— Da! Dar ce vrei să faci acum?
— Voi pleca imediat spre insulele Papua. Iar, de acolo la
Moresby, pentru a vizita pe preotul Mall. Căpitane, te rog
să iei direcţia spre Papua.

— 14 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —

II. Pe insula vulcanică

Vaporul «Mary Ann« se îndreptă cu mare viteză în


direcţia indicată de Percy Stuart.
Cea mai mare parte din drum fu parcursă în bune
condiţii. Căpitanul Hayes se afla pe puntea de comandă, iar
lângă el stătea Percy Stuart. Bine dispus, renumitul
sportsman spuse;
— Cred că vom ajunge chiar în seara aceasta în portul
Papua.
— Mă tem că vom avea furtună, răspunse el.
Şi, într-adevăr, barometrul indica furtună. După o oră,
se dezlănţui un adevărat uragan. Marinarii malaiezi
primiră comenzile căpitanului, pe care le executară
imediat.
Apoi, căpitanul se uită pe hartă şi spuse:
— Ne aflăm în apropierea Insulei vulcanice Kirviral.
După o oră de călătorie anevoioasă, începu să se vadă
fumul ce ieşea din craterul vulcanului de pe această insulă.
Cum furtuna devenea din ce în ce mai puternică, vaporul
avea nevoie de un refugiu. În cele din urmă, vasul se
adăposti într-un mic golf al insulei vulcanice, unde era
întrucâtva în siguranţă.
Căpitanul dădu ordine pentru efectuarea serviciului de
bord pe timpul nopţii iar apoi se coborî în cabina sa, unde
luă masa cu Percv Stuart şi cu Trade.
Percy se adresă, căpitanului:
— Marinarii d-tale malaiezi nu-mi prea plac! Văd că tot
şoptesc printre ei. Mi se pare că ne pun la cale o surpriză!
———————————————————————————————— 15 —
———————————————————————————————————
— Vom căuta să fim precauţi! răspunse Hayes. Ştiu prea
bine că în toţi aceşti malaiezi clocoteşte sânge de piraţi.
Situaţia noastră critică din prezent le oferă tentaţia de a
încerca să intre în posesia vasului, pentru ca apoi să facă
piraterie. Te rog să aduci armele, Trade, ca să le avem în
cabina noastră!
Trade se conformă şi aduse câteva puşti, precum şi
muniţiile în cabina căpitanului. Noaptea trecu în linişte.
În zorii zilei, după ce furtuna trecuse, se putea vedea
foarte bine ţărmul insulei. Pe deasupra vaporului zburau
tot felul de pasări exotice. Percy făcu propunerea să meargă
pe ţărm, pentru a întreprinde o mică vânătoare. Tirade se
declară de acord. Căpitanul avu oarecari şovăieli, dar în
cele din urnă se asocie şi el propunerii lui Percy.
— După cum văd, malaiezii s-au liniştit, spuse Percy. De
altfel, e bine că avem armele asupra noastră.
Fu lansată o barcă, în care se urcară cei trei inşi. Barca
se îndreptă spre ţărm. Acesta nu era decât lava uscată a
vulcanului.
— Ei drace! exclamă Percy,
— Ce s-a întâmplat? întrebă Hayes.
— Pământul pe care călcăm e fierbinte! Simt căldura
prin tălpile ghetelor.
Ei porniră totuşi mai departe, spre mijlocul insulei.
Deodată, văzură cum ţâşneşte din vulcan o trombă înaltă şi
neagră. Percy înţelese că vulcanul se află în erupţie. Cei
trei inşi se întoarseră în goană spre barca de la ţărm. Dar
când ajunseră acolo, căpitanul strigă disperat:
— Malaiezii! Mi-au răpit vaporul!
Şi, într-adevăr, «Mary Ann« îşi ridicase ancora, părăsind
micul golf, cu mare viteză.
După câteva minute, vaporul dispăru din raza de vedere
a celor trei de pe insulă. Căpitanul se aşeză pe o piatră de
lângă ţărm, cuprins de disperare. În momentul următor, se
auzi o puternică bubuitură subterană, iar pământul începu
să se clatine.

— 16 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —
Percy fu primul care-şi reveni din buimăceală.
— Trebuie să ne urcăm repede în barcă, deoarece
vulcanul se află în erupţie!
Cei trei inşi săriră în barcă. Dar valurile deveneau tot
mai mari şi mai sălbatice, cu toate că nu sufla niciun pic
de vânt. O ploaie de cenuşă întuneca tot cerul.
— Suntem pierduţi! strigă căpitanul.
Şi, într-adevăr, acesta fu ultimul cuvânt pe care-l putu
spune, căci imediat apoi barca se răsturnă.

———————————————————————————————— 17 —
———————————————————————————————————

III. Surprize

Poftim, mai trage o înghiţitură de rom, căpitane Hayes!


Aşa, mai bea puţin, iar apoi vei fi complet restabilit. Aşa,
iată că deschide ochii!
Hayes deschise ochii, uitându-se surprins în jurul său.
El se afla într-o cabină curată, prin a cărei ferestre
pătrundeau razele soarelui. Lângă patul său, se afla
aplecat un ofiţer al marinei australiene şi un medic. Hayes
îi cunoştea pe amândoi.
— Doctore Wedmoore şi d-ta, locotenente Gayes!
Vasăzică n-am murit?
— N-ai murit, dragă căpitane! Eşti viu şi sănătos, ca şi
tovarăşii d-tale. Te afli pe bordul vaporului guvernamental
»Queensland». Te-am pescuit pe d-ta şi pe tovarăşii d-tale
în apropierea insulei vulcanice Kirvirai, într-o ploaie de
cenuşă. Barca vi se răsturnase şi v-aţi agăţat toţi trei de ea.
Probabil că v-aţi apropiat prea mult cu vaporul «Mary Ann«
de vulcanul care era în erupţie. Ei, cum te simţi, căpitane?
Hayes se ridică brusc din pat. Numele vaporului său îi
reaminti cele întâmplate.
— Vaporul meu… piraţii… malaiezii. Trebuie să-i
urmăriţi neapărat!
Dar locotenentul îi puse mână pe umăr, liniştindu-l.
— Am aflat de la mister Stuart cele întâmplate. Te rog să
ai încredere în noi. Curând, vei fi din nou în posesia
vaporului d-tale. Comandantul nostru a şi luat măsurile de
urmărire, comunicând cele întâmplate, prin telegrafie fără
fir, tuturor vapoarelor aflătoare în marea australiană.
Căpitanul Hayes oftă din greu şi se întinse din nou în
— 18 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —
patul său.
Între timp, Percy Stuart veni în cabina căpitanului.
— Vrei neapărat să te duci la Moresby, mister, Stuart? îl
întrebă acesta
— Da, neapărat! Doar acesta e scopul acţiunii mele.
— Ei bine, astă scară vom ajunge în portul Papua. Unde
vei putea să debarci.
După o oră, căpitanul Hayes apăru pe bord, complet
reîntremat. El acceptă propunerea lui Percy Stuart de a
rămâne mai departe pe bordul vasului guvernamental
împreună cu Trade, până ce va intra din nou în posesia
vaporului său «Mary Ann«.
Pe înserate, Percy Stuart debarcă în portul Papua şi se
duse apoi la biroul şefului şcolii de misionari, un preot
bătrân, căruia îi puse câteva întrebări.
Bătrânul dădu din cap.
— Josua Mall? Ah, da, aşa este, acum îmi amintesc de
numele său, de care se leagă o poveste foarte ciudată!
Percy Stuart deveni mai atent. Iar preotul continuă:
— Acum doisprezece ani, l-am aşteptat pe preotul Josua
Mall, care urma să-şi facă stagiul la şcoala noastră
misionară. De altfel, de mic copil, el a fost elevul meu,
înainte de a mă fi hotărât să vin aici, pentru a conduce
această şcoală misionară. După plecarea mea din Anglia,
am dispus ca, după terminarea studiilor sale, Josua Mall
să-mi fie trimis la Papua. M-am bucurat din tot sufletul
când am fost înştiinţat din Cooktown, că el a scăpat cu
viaţă din naufragiul vaporului «Queen Emma«. Am aşteptat
cu nerăbdare sosirea lui la Papua.
Când a sosit însă aici, am avut o decepţie. Omul care mi
s-a prezentat purta sutană preoţească şi avea documentele
lui Josua Mall, dar nu era Josua Mall. Nici n-a căutat să
nege lucrul acesta, dar îşi pierduse memoria în noaptea
naufragiului, aşa încât nici nu-şi cunoştea numele său
propriu. A fost foarte mulţumit când a putut să-şi scoată
haina preoţească.

———————————————————————————————— 19 —
———————————————————————————————————
— Şi ce s-a întâmplat cu omul acesta?
— S-a retras în munţii din apropierea localităţii Moresby,
unde duce o viata izolată. Se ocupă cu vânătoarea, iar
odată pe an vine la Moresby, pentru a vinde blănurile
animalelor, pe care le vânează în timpul anului. Apoi, se
retrage din nou în munţi.
Percy tresări. Omul acesta trebuie să fie James Spencer!
Probabil că, în noaptea naufragiului vasului, şi-a pierdut
memoria, din cauza, momentelor de groază prin care a
trecut. Desigur, apoi că asasinul lui mister Brown i-a furat
hainele şi documentele, pentru a face ca toate bănuielile să
cadă asupra lui. În învălmăşeala produsă pe bord, Spencer
a îmbrăcat din greşeală hainele, preotului.
Cine mai ştie astăzi care e realitatea situaţiei?
Percy nu găsi niciun indigen, care să fie dispus să-l
însoţească în interiorul insulei, spre munţii Moresby. De
aceia, plecă singur la drum, După un marş foarte anevoios
de trei zile şi trei nopţi prin păduri dese şi întunecoase, el
ajunse la poalele munţilor Moresby. Aici, Percy fu informat
că vânătorul necunoscut se află prin apropiere. După un
scurt popas în localitatea Moresby, el porni din nou la
drum.
În cele din urmă, ajunse pe un platou din umplerea
crestei munţilor. Acolo, dădu de o colibă, construită lângă
un copac.
Cum se făcuse seară, Percy se hotărî să înnopteze aici,
sperând că adăpostul rudimentar de lângă copac ar putea
fi a lui James Spencer.
Pe la miezul nopţii, Percy fu trezit din somn de un strigăt
puternic. Deschizând ochii, el se văzu în faţa unui om cu
părul sălbatic şi ai cărui ochi străluceau ca ai unui animal
sălbatic.
Percy îşi duse mâna la revolver şi întrebă:
— Cine eşti d-ta?
— Jim, vânătorul!
Percy scoase un strigăt de triumf şi se apropie de Jim, ai

— 20 ————————————————————————————————
——————————————— Moştenitorul de milioane dispărut —
cărui ochi albaştri aveau acum o sclipire de inteligenţă.
Percy îi puse mâna pe umăr şi-i spuse prietenos:
— James Spencer, cel de-al doilea fiu al lordului
Throncrost, nu mă recunoşti? Eu sunt Percy Stuart!
Vânătorul scoase un ţipăt, iar apoi căzu leşinat la
pământ.
Percy-şi scoase din rucsacul său o sticlă de coniac şi
turnă câteva picături în gura vânătorului. După câteva
clipe acesta îşi reveni în simţiri.
Emoţia făcuse pe James Spencer să-şi recâştige
memoria. Încetul cu încetul, Percy reuşi să-l facă să-şi
amintească de timpurile în care fuseseră colegi de studii. Îi
aminti apoi de naufragiul vaporului şi-i povesti cum fusese
salvat.
În zorii zilei, el se întoarseră la Moresby, iar de aici în
portul Cooktown, unde aflară că vaporul «Mary Ann«, care
fusese salvat din mâinile piraţilor malaiezi, intrase tocmai
în port.
Percy telegrafie clubului Excentric că a găsit pe James
Spencer. Imediat apoi, el primi din partea clubului:

Cea de 171-a însărcinare


Faimoasa piatră preţioasă «Ochiul lui Chavial«
aparţine de drept marelui preot Dalai Lama din Tibet.
Acum câteva generaţii, ea a fost forată şi se află acum
în mâinile prinţului Radschuptan.
Excentric-Club.

---- VA URMA ----

———————————————————————————————— 21 —
———————————————————————————————————

— 22 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —

FÂNTÂNA DE SÂNGE
DIN KHANPUR

————— de —————

Walter Gerusheim

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 173

———————————————————————————————— 1 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————

CUPRINS

Prefaţă .............................................................................. 3
I. Rebeliunea lui Nona Sahib ............................................. 5
II. La Khanpur ................................................................ 10
III. Spre moarte ............................................................... 15
IV. În culmea disperării ................................................... 18

— 2 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat,


independent şi manierat, maestru în toate sporturile, dorea
să fie primit ca membru în renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta,
deoarece statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu
pot fi primiţi decât 197 de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de
moarte în baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare
şi prin toate mijloacele, să îngreuneze primirea tânărului
american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a
clubului, obţinu să se admită pentru dânsul o excepţie a
statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un
număr de probleme, propuse de conducerea clubului,
număr echivalent cu membrii clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea
încercare forţa fizică şi spirituală a lui Percy energia sa,
precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la
mister William Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare,
care conţinea prima problemă. Imediat după rezolvarea
primei însărcinări, i se înmâna o altă scrisoare conţinând
cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de
———————————————————————————————— 3 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————
173-a:
La 15 iulie 1857, populaţia din Khampur s-au
revoltat împotriva albilor de acolo, măcelărindu-i
pe toţi. Fără nici o milă, au fost omorâte până şi
femeile, precum şi copiii albilor. Soţia colonelului
Adrien Hope se afla pe atunci la Khanpur.
Împreună cu altă femeie albă, ea a fost aruncată
într-o fântână adâncă.
Mistress Hope purta legat la pieptul ei un
document foarte important al familiei. Percy
Stuart este însărcinat să-şi procura acest
document.
Excentric-Club.

— 4 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —

I. Rebeliunea lui Nona Sahib

Pentru a se edifica complet asupra norei sale însărcinări,


renumitul sportsman american Percy Stuart fu nevoit să
studieze istoria indo-engleză şi anume evenimentele ce s-au
produs în India, între anii 1857 şi 1858.
În anul 1857—1858, a izbucnit faimoasa rebeliune
indiană, cu scopul izgonirii din India a englezilor, care
reuşiseră să acapareze cele mai bogate regiuni ale tării.
Rebeliunea a fost condusă de un anume Nena Sahib,
aparţinând unei caste nobile şi al cărui tată fusese otrăvit
de un hindus, plătit anume de englezi. Nena Sahib se
jurase să se răzbune împotriva tuturor englezilor aflători în
India.
În timp ce-şi aduna partizanii din toate provinciile, Nena
Sahib manifesta o prietenie prefăcută fată de englezi. În
baza unui raport, pe care comandamentul trupelor engleze
din India l-a trimis la Londra şi în care se arăta
devotamentul nobilului indian fată de autorităţile engleze,
Nena Sahib a fost numit colonel şi i s-a dat comanda unui
regiment Această distincţie o datora îndeosebi generalului
englez Hugh Wheeler, comandantul diviziei, cu care era în
cele mai bune relaţii de prietenie. Dar în ziua de 1 Iunie
1857, Nana Sahib, care avea sub ordinele sale un regiment
de soldaţi indigeni, s-a răsculat tu toţi oamenii săi
împotriva soldaţilor şi coloniştilor englezi. Sub ordinele lui,
luptau mii de indigeni.
Rebelii s-au îndreptat asupra oraşului Khanpur, pe care
vroiau să-l ocupe. În drumul lor spre acest oraş, ei au
———————————————————————————————— 5 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————
măcelărit pe toţi ofiţerii generalului Wheeler. Acesta,
văzând pericolul, a dat ordin tuturor europenilor să se
refugieze în cazărmile soldaţilor, iar el a părăsit oraşul cu
trupele lui deoarece se simţea-prea slab pentru a înfrunta
atacul rebelilor.
Planul generalului englez era să se îndrepte spre un alt
oraş, ocupat de rebeli, pentru a-i înfrânge şi a-i izgoni de
acolo.
Printre europenii care s-au refugiat în cazărmile din
Khanpur, din ordinul generalului, era şi soţia colonelului
Adrian Hope. Soţul ei se afla cu trupele lui într-o altă
localitate. El îşi lăsase soţia la Khanpur, deoarece, acolo, o
credea în mai multă siguranţă. Tânăra şi frumoasa femeie
era însoţită de servitoarea ei, o copilandră hindusă, care îşi
iubea nespus de mult stăpâna, precum şi pe micul copil al
acesteia.
Dar nenorociţii europeni, care sperau că rebeliunea va fi
repede reprimată, s-au înşelat amar.
La 7 iunie, Nena Sahib a dat ordin trupelor lui să atace
cazarma, în care se aflau baricadaţi europenii. Cazarma era
apărată numai de trei sute de soldaţi.
Asediatorii au bombardat continuu clădirea cazărmii,
făcând imposibilă aprovizionarea bieţilor refugiaţi. Din
cauza foamei şi a setei, mulţi din aceştia au murit, iar alţii
s-au îmbolnăvit grav. Totuşi soldaţii englezi au apărat eroic
cazarma, până în ziua de 15 iulie.
În acea, Nena Sahib, case-şi dădea seama că nu va putea
cuceri aşa de uşor această cazarmă, transformată într-o
puternică fortăreaţă, a propus generalului Wheeler o
capitulare mai demnă. El a asigurat pe generalul englez, că
toţi refugiaţii din cazarmă vor putea să părăsească oraşul,
fără ca să li se facă nici cel mai mic rău. Mai mult: a dat
asigurări, că le va pune la dispoziţie bărcile necesare,
pentru ca să poată pleca spre oraşul Allahabed.
Generalul Wheeler a făcut imprudenta, să dea crezare
asigurărilor lui Nena Sahib. El a semnat convenţia, trimisă

— 6 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —
de către aceştia, printr-un curier.
În rândurile refugiaţilor, bucuria a fost foarte mare. Şi,
într-adevăr, au fost lăsaţi să părăsească nestingheriţi
cazarma. După aceasta, li s-a servit o masă bună, iar apoi
au fost conduşi pe ţărmul fluviului Gange, unde se aflau
bărcile.
Mai erau însă acolo două companii de soldaţi indieni,
înşiruiţi pe ţărm. Unităţile acestea, după cum îşi
închipuiau bieţii europeni, erau aduse anume, pentru a le
da cuvenitele onoruri.
Întruna din bărci s-a instalat şi Cecilie Hope, împreună
cu micul ei Edward şi cu servitoarea hindusă.
— Sunt fericită că-mi voi revedea soţul! spunea ea
servitoarei. Nu-ţi poţi închipui, Talette, cât de fericită sunt!
Tânăra hindusă, ţinând copilul strâns la pieptul ei, i-a
răspuns:
— Da, domnişorul Edward va avea din nou lapte şi
cozonac şi nu va mai suferi de sete!
În cele din urmă, s-a dat drumul bărcilor, spre mijlocul
fluviului.
Dar, după câteva minute, a apărut Nena Sahib, înfipt în
şeaua calului său alb. El a făcut numai un semn, fluturând
în aer o năframă roşie. În momentul următor, soldaţii
indieni de pe mal au deschis un violent foc de arme asupra
europenilor din bărci.
Scena care a urmat e de nedescris Englezii şi-au dat
seama că sunt trădaţi, dar nu se mai puteau salva.
Bărbaţi, femei şi copii, au fost împuşcaţi în masă. Alţii au
murit înecaţi, căci, sărind în apă, nu ştiau să înoate, iar
multe din bărci au luat foc.
Câţiva din refugiaţi, care au reuşit să se înapoieze înot
până la ţărm, au fost prinşi de soldaţi şi transportaţi în
piaţa din mijlocul oraşului Khanpur. Aici, bărbaţii au fost
imediat împuşcaţi. Femeile şi copii care reuşiseră să se
salveze înot au avut o soartă şi mai crudă.
Printre aceste din urmă persoane, se afla şi Cecilie Hope,

———————————————————————————————— 7 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————
care reuşise să se salveze. Barca în care fusese ea, se
scufundase. Biata femeie era ca înnebunită de durere,
deoarece nu ştia dacă micul Edward şi servitoarea sa
Talette au scăpat sau nu cu viata.
Dar Ceciliei nu i-a fost dat să aibă prea mult de suferit.
Femeile şi copiii au fost transportaţi într-o curte mare,
împrejmuită cu ziduri înalte. A doua zi dimineaţa, soldaţii
rebeli au primit ordinul să tragă asupra femeilor şi copiilor.
Numai câteva femei au scăpat cu răni uşoare, între care
şi soţia colonelului Hope.
Nena Sahib a dat ordin ca femeile şi copiii răniţi să fie
transportaţi la o fântână din mijlocul unei curţii,
înconjurată cu ziduri de marmură. Toţi au fost aruncaţi
înăuntru, de vii. Până astăzi, fântâna aceasta îşi păstrează
numele de «Fântâna sângelui«, în amintirea celei mai laşe
crime din istoria indo-engleză.
Cecilie Hope şi-a găsit şi ea moartea în »Fântâna
sângelui«. Dar copilul ei a fost salvat.
Tânăra şi devotata hindusă a înotat cu copilul în braţe,
până la celălalt mal al fluviului. De acolo, s-a refugiat în
comuna ei natală
Colonelul Adrian Hope, care se îndreptase cu un
detaşament de arme mixte spre oraşul Khanpur, pentru a
răzbuna pe europenii măcelăriţi, şi-a regăsit copilul. El şi-a
trimis fiul, însoţit de tânăra hindusă în Europa. Pe vapor
însă, Taletta a încuiat din viată, din cauza unei vechi răni,
de pe timpul măcelului. Astfel, copilul a ajuns singur la
Londra.
Aici, el a fost crescut de un frate mai în vârstă al
colonelului Hope, împreună cu ceilalţi copii ai unchiului
său.
Dar nici colonelului Hope nu i-a mai fost hărăzit să-şi
vadă copilul, deoarece a căzut în luptele pentru recucerirea
oraşului Khanpur.
Când Edward a ajuns la majorat, n-a putut intra în
posesiunea averii lăsate, deoarece unchiul său, un bătrân

— 8 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —
zgârcit, susţinea că el nu este fiul colonelului, ci al
hindusei Talette. Bătrânul avar pretindea că adevăratul
Edward ar fi fost omorât de un glonţ şi că Talette l-a
înlocuit cu un alt copil, al unei femei europene, măcelărită
tot cu prilejul rebeliunii. De asemenea, mai susţinea că
fratele său nu şi-a văzut copilul timp de doi ani şi
jumătate, aşa că a putut fi uşor înşelat.
Fiul colonelului erou a dus o viată modestă de profesor.
Şi-a urmărit toată viaţa drepturile, dar fără niciun rezultat.
La moartea sa, el a rugat pe prieteni să continue acţiunea
aceasta, pentru ca măcar unicul său fiu, nepotul
colonelului Hope, să-şi poată obţine drepturile.
Or, tocmai însărcinarea aceasta o primise Percy Stuart
din partea clubului Excentric. Trebuia să dovedească
drepturile nepotului eroului asupra imensei averi a familiei
Hope. Această avere era acum în mâinile nepoţilor direcţi ai
fratelui colonelului.
Clubul Excentric încunoştinţase pe Percy Stuart că
Cecilie Hope a purtat legat la piept un document, în care se
arătau drepturile fiului el Edward asupra moştenirii.
Clubul Excentric, al cărui membru fusese colonelul
Hope, luase hotărârea să ocrotească pe nepotul acestuia,
însărcinând pe Percy Stuart să procure documentul.
Tânărul sportsman american îşi dădea perfect seama de
piedicile enorme ce-i stau în cale, dar se hotărî să intre
imediat în acţiune, pentru a veni în ajutorul fiului unui
erou, chiar cu riscul vieţii sale.

———————————————————————————————— 9 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————

II. La Khanpur

Ajungând la Khanpur, Percy Stuart descinse la un


elegant hotel european. După ce-şi schimbă costumul,
Percy făcu o plimbare prin oraş, care era capitala
principatului Audh.
Tânărul american întâlni o mulţime de europeni, în cea
mai mare parte comercianţi sau funcţionari englezi. În
general însă, oraşul îşi păstra caracterul de vechi
aşezământ indian.
În cele din urmă, Percy ajunse în piaţa principală a
oraşului, numită Bibi Ghar. Aici, el văzu pereţii de
marmură, care înconjurau «Fântâna sângelui«, în care se
aflau rămăşiţele pământeşti ale femeilor şi copiilor
măcelăriţi de rebeli Generalul Haverlock, care recucerise
oraşul, dăduse ordin să se aşeze o lespede de marmură,
care să acopere pe vecie fântâna. Pe această placă, erau
săpate cuvintele: »În memoria victimelor«.
Percy Stuart se rezema gânditor de unul din pereţii
fântânii. Un bătrân indan, cu barba albă, se apropie de el.
— Domnul are nevoie de o călăuză, care să-i arate
oraşul? întrebă el.
— Mulţumesc, dar am văzut oraşul! răspunse Percy
Stuart. Dacă însă îmi vei putea răspunde la unele întrebări,
referitoare la această fântână ciudată, atunci te voi
răsplăti.
— Domnul poate să întrebe, răspunse bătrânul,
aşezându-se cu mâinile încrucişate lângă Percy Stuart.
— E adevărat că în fundul fântânii acesteia au fost
— 10 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —
aruncate victimele lui Nena Sahib? După înfrângerea
rebelilor, cadavrele n-au fost transportate în altă parte?
— Nu! răspunse bătrânul. Cadavrele mai sunt încă în
fundul acestei fântâni, care a secat însă de mulţi ani.
— Şi nici n-au fost acoperite cu pământ aceste cadavre?
— Nu! Generalul Haverlock a dat ordinul să se aşeze
această placă de marmură, drept lespede pe mormântul
victimelor nevinovate,
— Lucrul acesta s-a întâmplat de aproape trei sferturi de
veac! spuse Percy gânditor. Nimeni n-a mai ridicat lespedea
de atunci?
— Nimeni, domnule! afirmă bătrânul, foarte hotărât.
Nimeni nu are voie să se atingă de locul acesta sfânt, căci
altfel este sever pedepsit.
— Câţi ani ai, bătrâne?
— Am împlinit, 95 de ani…
— Vasăzică erai în vârsta de 15 ani, când izbucnit
rebeliunea împotriva englezilor. Te găseai atunci la
Khanpur?
— Da, domnule, am fost martorul grozăviilor întâmplate.
Deşi eram prea tânăr, totuşi fusesem recrutat în armata lui
Nena Sahib şi trebuia să execut ordinele.
— Ah, vasăzică ai făcut parte din rândurile rebelilor?
Percy se uită cercetător la bătrânul hindus. Apoi,
continuă:
— Ascultă, dacă aş că eşti discret şi cinstit, ţi-aş spune o
chestiune de pe urma căreia ai putea să câştigi o frumoasă
sumă de bani.
— Puteţi avea toată încrederea în mine! Vreau să câştig
şi voi face tot ce-mi veţi cere.
— Spune-mi mai întâi cum te numeşti?
— Mă numesc Sarri. Locuiesc la fiul meu, care e fierar.
— Foarte bine! spuse Percy. Află că printre victimele din
fântâna se afla şi soţia colonelului Hope!
Bătrânul se dădu speriat înapoi, de parcă ar fi vrut să
fugă.

———————————————————————————————— 11 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————
— Numele acesta te-a speriat? Îţi reaminteşte poate
unele întâmplări neplăcute?
— Da, domnule, da! Trimite-mă mai bine în iad, sau
loveşte-mă cu piciorul, căci eu am fost acela care, din
ordinul lui Nena, am aruncat în fântână pe biata femeie!
— Nenorocitule! Tu ai făcut lucrul acesta?
— Trebuia să execut ordinul! Oh, nu voi uita niciodată
disperarea tinerei şi frumoasei femei, cu bucle blonde, care
mă implora, cu lacrimi în ochi, ca să-i cruţ viaţa,
spunându-mi că şotul ei e colonelul Adrien Hope, care mă
va răsplăti regeşte.
Buda mi-e martor că am vrut s-o cruţi. Dar Nena Sahib
era de faţă, aşa încât am fost nevoit să arunc în fântână pe
biata femeie. Drept răsplată, Nena Sahib mi-a dat câteva
monede de aur. Am aruncat însă banii aceştia în fluviu,
căci îmi ardeau mâinile.
— Primeşte aici o monedă de nur, care te va îngrozi mai
puţin! îi spuse Percy. Vei primi de zece ori mai mult,
împreună cu fiul tău, dacă la noapte veţi executa un ordin
al meu!
— Şi despre ce fel de ordin e vorba, domnule?
Tânărul american se apropie de bătrân şi-i şopti:
— În noaptea aceasta, veţi ridica lespedea de marmură
şi-mi veţi ajuta să mă cobor în fântână.
— Nu se poate, domnule! strigă bătrânul, îngrozit. Vrei
să profanezi liniştea morţilor?
— Trebuie să-mi dau drumul în fântână, ca să găsesc
neapărat ce a mai rămas din corpul Cecilei Hope. Vorbeşte
cu fiul tău şi hotărăşte-te, dacă vrei să câştigi un săculeţ
cu monede de aur.
— Bine, voi vorbi cu el! răspunse bătrânul.
— Te aştept la hotel, ca să-mi aduci răspunsul!
Percy scrise pe un bilet numele hotelului. Apoi, se adresă
din nou bătrânului:
— Te aştept şi sper că n-ai să întârzii!
— Nu, domnule, nu voie întârzia!

— 12 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —
În timp ce tânărul american traversa piaţa Bibi Ghar,
bătrânul indian rămase lângă fântână, privind nedumerit
biletul care indica adresa hotelului lui Percy Stuart.
Apoi, bătrânul se îndreptă spre casă. După vreo zece
minute, el ajunse în fata unei case sărăcăcioase, de pe
malul Gangelin. La parterul casei, se afla un atelier de
fierărie. Fiul bătrânului, în vârsta înaintată şi el, lucra în
atelier. Fără să-şi ridice capul, el salută pe tatăl său, care
intrase înăuntru.
— Trebuie să-ţi vorbesc! îi spuse bătrânul. Lasă lucrul la
o parte, căci nu-ţi poate aduce un câştig mai frumos, decât
acela pe care-l putem obţine în seara aceasta!
Dar, mai întâi, cheamă pe Gadulla, soţia ta, ca să ia
parte şi ea la consfătuirea noastră. E o femeie deşteaptă şi
ne va putea fi de folos.
După ce veni şi Gadulla, o hindusă bătrână şi urâtă, cei
trei se retraseră în casă. Aici, femeia-ntrebă pe socrul ei:
— Ce s-a întâmplat, tată? Văd că te frământa ceva!
— Priviţi ce am câştigat eu! răspunse bătrânul,
scoţându-şi din buzunar moneda de aur, pe care i-o
dăduse Percy Stuart. Vom putea câştiga de zece ori mai
mult, dacă vom face ceea ce ne cere străinul bogat, care
mi-a dat această monedă
Bătrâna se uită râvnitoare la piesa de aur.
— Ce mai întrebare! Veţi face tot ce vă cere străinul!
— Vezi însă că ne cere un lucru, de pe urmele căruia am
putea înfunda puşcăria Vrea să-i ajutăm să ridice placa de
marmură care acoperă «Fântâna sângelui«, din piaţa Bibi
Ghar.
— Şi în ce scop ne cere lucrul acesta? întrebă Urah, fiul
bătrânului.
— Vrea să se scoboare în fântână, până în fundul ei.
Fierarul şi soţia sa se uitară nedumeriţi la Sarri.
— Dar ce vrea să facă în fântână? întrebă curioasă
femeia.
— Mi-a spus că ar vrea să vadă cadavrul soţiei

———————————————————————————————— 13 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————
colonelului Hope şi nimic altceva!
Femeia izbucni în hohote de râs.
— Şi l-ai crezut? Nu te lăsa tras pe sfoară de străinul
acesta! El caută cu totul altceva!
— Şi ce anume, Gadulla?
Femeia se aşeză pe un scaun şi-i răspunse.
— El caută comori: lanţuri de aur, pietre scumpe şi
perle. Hei, tu Urah, neghiobule, de câte ori nu ţi-am spus
eu că în fântâna aceasta se află mari comori? Europencele
care au fost aruncată acolo, purtau desigur, asupra lor,
toate bijuteriile. N-a fost planul meu, de multă vreme, ca să
căutăm în fundul fântânii? Ne-am fi putut îmbogăţi foarte
uşor. Dar voi, bărbaţii, nu sunteţi decât nişte fricoşi! Dacă
aţi avea un pic de curaj, aţi şti ce trebuie să faceţi în
noaptea aceasta!
Cuvintele femeii avură o influentă puternică asupra
bătrânului.
— Da, ai dreptate! După cât îmi aduc aminte, femeile
care au fost aruncate în fântână aveau bijuterii scumpe
asupra lor. Eram atunci în plină rebeliune, aşa că nimeni
nu se gândea să le la bijuteriile. Dar cum să facem acum,
ca să stricăm planul străinului?
Femeia dădu soluţia.
Uşa camerei fu închisă, iar convorbirea continuă în
bucătărie.
Hotărârile luate puteau fi fatale lui Percy Stuart.

— 14 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —

III. Spre moarte

Pe înserate, când Percy Stuart se pregătea să se ducă în


restaurantul hotelului, un chelner îl înştiinţă că un indian
foarte bătrân vrea să-i vorbească.
Era Sarri, care fu primit de Percy în holul hotelului.
— Ne-am hotărât, stăpâne! şopti el. Suntem la ordinele
d-tale! Fiul meu Urah, soţia sa Gadulla şi cu mine te vom
aştepta la miezul nopţii, în piaţa Bibi Ghar.
— Dar de ce vine şi femeia? Despre ea n-a fost vorba.
— Ni-e teamă, că numai eu şi cu fiul meu nu vom putea
ridica placa de marmură. Femeia e voinică şi ne poate da
un bun ajutor.
— Să aduceţi şi sculele necesare!
— Da, le-am şi pregătit.
— Eu voi aduce o scară de frânghie şi o lampă electrică,
adăugă Percy, tot pe şoptite.
— Să fiţi punctuali! La orele 11 fără un sfert să fiţi în
piaţă, căci la orele 12 vreau sa mă scobor în fântână. La
revedere!
Bătrânul se retrase, iar Percy intră în sala
restaurantului, unde-şi comandă o masă copioasă. Apoi, se
duse în sala de lectură, unde rămase până seara târziu. Pe
la orele 11, el se urcă în camera sa, unde-şi îmbrăcă
paltonul. Într-un buzunar, îşi luă o scară specială, făcută
din fire fine şi puternice de mătase, precum şi o lampă
electrică. După ce-şi mai examina şi revolverul, încărcat cu
şase gloanţe, pe care şi-l băgă în buzunarul hainei, Percy
———————————————————————————————— 15 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————
părăsi hotelul.
Într-o jumătate de oră, el ajunse în piaţă. La câţiva metri
de fântână, fu întâmpinat de trei siluete, care apărură de
după un boschet. Era bătrânul Sarri, fierarul Urah şi soţia
acestuia.
Urah adusese un drug mare de fier, iar soţia sa avea un
coş, în care se aflau probabil uneltele necesare.
După ce Sarri salută tăcut pe Percy Stuart, se îndreptară
cu toţii spre fântână.
— Să mu pierdem mult timp, le spuse tânărul american.
Scoateţi repede placa de marmură. Sper cât nu ne va
surprinde poliţia!
Cei trei indieni se puseră imediat pe lucru. Cu multă
greutate, placa de marmură fu dislocată şi apoi ridicată
puţin, pentru ca Urah să poată băga sub ea drugul său de
fier. Încordându-şi forţele, ei reuşiră să ridice placa în sus.
Între timp, Percy Stuart făcuse de pază.
— Am scos capacul! anunţă Sarri. Te poţi scoborî în
fântână, stăpâne.
— Foarte bine, sunt mulţumit de voi! Iată recompensa
voastră: două săculeţe cu piese de aur!
Femeia luă banii, ascunzându-i repede în buzunarul
rochiei sale.
Percy îşi desfăcu scara de fire de mătase, o agăţă de un
cârlig şi o lăsă în jos. Auzi cum mica bilă de plumb a
capătului de jos al scării se loveşte de fundul fântânei
secate. Însemna că scara avea lungimea necesară.
După acesta, Percy se adresă indienilor:
— Voi să mă aşteptaţi aici, căci după ce voi ieşi din
fântână, va trebui sa aşezaţi la loc placa de marmură!
Spunând aceasta, tânărul american îşi dădu drumul,
foarte precaut, pe scara de mătase. La început, mai zări
figurile celor trei persoane de sus, care priveau prin
deschizătura fântânii. Apoi însă se făcu întuneric. El îşi
aprinse lampa electrică.
Ajuns în fundul fântânei, Percy dădu de un morman de

— 16 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —
oase albe, precum şi de câteva cadavre, care nu erau
complet putrezite.
Percy Stuart nu ştia ce e frica. Totuşi, la gândul că e
singurul om care după treizeci de ani se află în scorbura
aceasta, plină de rămăşiţe omeneşti, un fior rece îi trecu
prin şira spinării.
Dar tânărul american îşi recapătă, repede prezenţa de
spirit şi începu să caute cadavrul Cecilei Hope. Bătrânul
Sarri îi spusese că soţia colonelului avea părul blond şi
buclat. Percy ştia că părul rezistă cel mai mult, chiar şi
peste o sută de ani. Multe din craniile din fondul fântânii
mai păstrau, într-adevăr, firele de păr. Nicăieri însă, nu se
zărea părul blond şi frumos al Cecilei Hope.
Tânărul american îşi dădea seama că nu poate rămâne
prea mult în fundul fântânei, deoarece miresmele erau
insuportabile. El simţea că se asfixiază.
Deşi nu descoperise cadavrul pe care-l căuta, Percy
începu să urce înapoi scara. Dar abia se mai putea ţine,
căci îi slăbiseră puterile.
În câteva minute va ajunge la aer liber!
Dar Percy se miră că nu mai pătrund razele lunii. Lucrul
acesta îi părea foarte ciudat.
Deodată, se lovi cu capul de un corp tare. Percy îşi
aprinse lampa electrică şi o ridică în sus, pentru a vedea
piedica.
În momentul următor, el scoase un strigăt de groază.
Placa de marmoră fusese pusă la loc. Era deci îngropat de
viu.

———————————————————————————————— 17 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————

IV. În culmea disperării

Câteva clipe, Percy rămase nemişcat. Simţea că e


pierdut. După ce-şi mai reveni puţin, se întrebă care ar
putea fi explicaţia celor comise de indieni. Au făcut-o din
fanatism religios, sau poate din duşmănia fată de englezi,
care continua să rămână înrădăcinată în sufletul
indigenilor? Percy nu bănuia însă că adevăratul motiv era
lăcomia indienilor.
Dându-şi seama că îi va fi imposibil să iasă din fântână,
deoarece nu putea să ridice lespedea grea de marmură,
tânărului american îşi apuse:
»Se vede că cea de 173-a însărcinare mi-a fost fatală. Am
învins eu mulţi adversari şi am înfrânt multe piedici, dar de
data aceasta nu mai văd nicio scăpare!«
Neavând încotro, Percy se coborî din nou în fântână.
Ceasul său indica ora 6 dimineaţa. Cuprins de disperare,
Percy înfruntă mirosul pestilenţial din fundul fântânii. El
ajunse în faţa unui nou morman de oase. Printre ele, se
aflau şi câteva cadavre, care nu putreziseră complet.
Animat de o presimţire, tânărul american dădu la o parte
oasele şi cadavrele, cu mâinile tremurânde.
Simţea că se înăbuşă. Dar după ce reuşi să ridice o bună
parte din aceste resturi omeneşti, el simţi un curent de aer
curat. Dând la o parte ultimul cadavru, Percy scoase un
strigăt de surprindere. Se văzu în faţa unui gang strâmt,
săpat în piatră, care cobora tot mai jos, în pământ. La
— 18 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —
lumina lămpii sale electrice, Percy porni de-a lungul
gangului. Deodată, el se împiedică de un corp.
Îndreptându-şi lampa electrică în jos, Percy văzu cadavrul
aproape intact al unei femei, care avea părul blond şi
buclat. La început, lui Percy nici nu-i venea să creadă că
întâmplarea făcuse să găsească rămăşiţele pământeşti ale
Ceciliei Hope.
La pieptul ei, tânărul american găsi documentul, pe care
i-l ceruse clubul Excentric. Se afla într-o cutiuţă subţire de
metal, legată la pieptul cadavrului.
Percy luă documentul şi-şi continuă drumul de-a lungul
gangului, presimţind că va reuşi să se salveze. Şi, într-
adevăr, după câţiva zeci de metri, gangul începu să se
lumineze. Înaintând şi mai mult, Percy auzi un zgomot de
apă. Peste alte câteva mituite, el ajunse, printr-o
deschizătură secretă, pe ţărmul Gangelui.
Gangul acest subteran, avea desigur, o vechime de trei
sferturi de veac, dar nimeni nu ştiuse de el. Nici chiar Nena
Sahib.
Percy se duse într-un suflet la hotelul său, unde se
odihni douăzeci şi patru de ore. Apoi, făcu o vizită
guvernatorului, căruia îi povesti cele întâmplate.
În chiar, dimineaţa celei de a doua zile, poliţiştii englezi
arestară pe bătrânul Sarri, pe fiul său Urah şi pe soţia
acestuia. Cei trei inşi se pregătiseră ca, în noaptea aceia
chiar, să exploreze fundul fântânii.
Toţi trei fură condamnaţi.
Percy anunţă clubul Excentric rezultatul însărcinării
sale, iar peste două zile el primi telegrafic

cea de 174-a însărcinare.

Percy Stuart va porni imediat în căutarea fiicei unui


general francez, care a fost răpită de un prinţ indian.
Tânăra fată a dispărut împreună cu logodnicul ei, fără
ca să li se poată da de urme. Percy trebuie să clarifice

———————————————————————————————— 19 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————
soarta lor.
»Clubul - Excentric.«

---- VA URMA ----

— 20 ————————————————————————————————
————————————————— Fântâna de sânge din Khanpur —

———————————————————————————————— 21 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————

VADUVA RAIA-ULUI
————— de —————

Walter Gerusheim

Colectia: Noul Excentric Club


Nr. 174

— 2 ————————————————————————————————
———————————————————————— Văduva Raia-ului —

CUPRINS

Prefaţă.......................................................................................................4
I. Drama din Trouville..............................................................................6
II. Reşedinţa prinţului.............................................................................10
III. Răzbunarea indianului.......................................................................11
IV. Pe rug................................................................................................19

———————————————————————————————— 3 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————

Prefaţă

Percy Stuart, un tânăr american, foarte bogat, independent şi


manierat, maestru în toate sporturile, dorea să fie primit ca membru în
renumitul «Excentric Club«.
Dar Percy Stuart nu reuşi mult timp să-şi ajungă ţinta, deoarece
statutele clubului prevedeau în mod expres, că nu pot fi primiţi decât 197
de membri.
În afară de această, Percy Stuart avea un duşman de moarte în
baronetul Mac Hollister, care căuta, fără cruţare şi prin toate mijloacele,
să îngreuneze primirea tânărului american ca membru al clubului.
Totuşi Percy, pătrunzând cu forţa în sala de şedinţe a clubului, obţinu
să se admită pentru dânsul o excepţie a statutelor.
S-a pus însă condiţia ca Percy Stuart să rezolve un număr de
probleme, propuse de conducerea clubului, număr echivalent cu membrii
clubului, adică: 197.
Rezolvarea fiecărei din aceste probleme pune la o grea încercare forţa
fizică şi spirituală a lui Percy energia sa, precum şi amorul său propriu.
Percy Stuart semnă condiţiunile, primind apoi de la mister William
Spencer, preşedintele clubului, o scrisoare, care conţinea prima
problemă. Imediat după rezolvarea primei însărcinări, i se înmâna o altă
scrisoare conţinând cea de a doua misiune.
………………………………………………………………………….
S-au succedat apoi şi alte însărcinări. Iat-o pe cea de 174-a:

Percy Stuart va porni imediat în cătftarea fiicei unul


general francez, care a fost răpită de un prinţ Indian. Tânăra
fată a dispărut împreună cu logodnicul ei, fără ca să li se
— 4 ————————————————————————————————
———————————————————————— Văduva Raia-ului —
poată da de urme. Percy trebuie să clarifice soarta lor.
»Clubul-Excentric.«

———————————————————————————————— 5 —
— Walter Gerusheim ————————————————————————

I. Drama din Trouville

Sosind în Bombay, Percy Stuart descinse la »King Edward», hotelul


cel mai elegant al oraşului.
După ce-şi desfăcu bagajele, tânărul american citi încă o dată
scrisoarea pe care o primise din partea clubului Excentric din New-York
şi care conţinea cea de-a 174-a însărcinare.
Aprinzându-şi o ţigară, Percy reflectă asupra cuprinsului acelei
scrisori, datorită căreia venise la Bombay. Simţi nevoia s-o recitească,
deoarece cuprindea multe amănunte. Iată-i conţinutul:

Cea de 174-a însărcinare

Percy Stuart va pleca imediat în India, unde are de îndeplinit o


însărcinare, care stă în legătură, cu următoarele fapte:
Acum un an, generalul francez Lacombe se afla în staţiunea balneară
Trouville, împreună cu frumoasa sa fiică Cyprienne.
Într-o zi, un indian foarte elegant îmbrăcat, a ieşit în calea tinerei
fete, rămânând cu ochii fixaţ