Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

CURS 3

3.1. Soluții coloidale

Clasificarea soluțiilor
În funcţie de diametrul φ al particulelor dizolvate şi de masa moleculară M a acestora,
soluțiile se pot clasifica în:
• soluţii moleculare, φ < 10 Å, M < 103 Da;
• soluţii coloidale, 10 Å < φ < 1000 Å, 103 Da < M < 108 Da;
• suspensii, φ > 100 Å, M > 108 Da.
unde 1 Da = 1,66x10-27 kg - unitatea de măsură pentru masa moleculară.
Citoplasma celulară poate fi încadrată pe rând în toate cele trei tipuri de sisteme disperse din
clasificarea de mai sus:
- poate fi considerată o soluţie moleculară prin ionii şi micromoleculele ce le conţine;
- este totodată şi o soluţie coloidală datorită macromoleculelor prezente;
- este o suspensie deoarece cuprinde organitele celulare.

Metode de purificare a soluțiilor coloidale

1. Filtrarea este o metodă de purificare pentru soluţiile coloidale, care reţine doar
suspensiile, utilizând hârtia de filtru obişnuită ce are porii cu dimensiunea 1,5 ÷ 5 µm.
2. Ultrafiltrarea – reţine particulele coloidale, folosind filtre speciale, aşa numitele
membrane semipermeabile (MSP) cu pori de 0,01 ÷ 0,2 µm, care lasă să treacă doar moleculele de
solvent şi microionii sau micromoleculele fazei dispersate.
3. Dializa este procesul de separare a dispersiei moleculare din soluţiile coloidale, bazându-
se pe difuzia micromoleculelor şi a microionilor prin membrana semipermeabilă și se realizează cu
ajutorul unui dispozitiv numit dializor.
Vasul ce conţine soluţia coloidală supusă dializei este separat printr-o membrană
semipermeabilă (MSP) de incinta prin care trece un curent de apă. Datorită gradientului de
concentraţie existent între cele două medii, micromoleculele şi microionii vor străbate MSP, trecând
prin difuzie de la concentraţie mare spre concentraţie mai mică, ajungând în incinta străbătută de
curentul de apă, fiind antrenaţi de acesta şi eliminaţi din sistem. Astfel, soluţia coloidală va fi
purificată treptat.
4. Dializa extrarenală (hemodializa) – este o metodă de purificare a sângelui utilizată în
insuficienţa renală acută şi cronică. Ca o consecinţă a incapacităţii rinichiului de a filtra, va creşte
conţinutul sanguin de uree şi acid uric (valori normale uremie 0,25 – 0,45 g uree/litru de sânge).
Pentru a îndepărta excesul de uree din sânge se foloseşte „rinichiul artificial”.
Hemodializa permite purificarea sângelui de uree, creatinină - deşeuri care în mod normal
sunt eliminate prin urină, corectarea unui eventual dezechilibru electrolitic (niveluri prea
scăzute/ridicate de sodiu, potasiu) sau reechilibrarea pH-ului sângelui.
Principiul hemodializei constă în punerea în contact a sângelui arterial al bolnavului, prin
intermediul unei membrane semipermeabile, cu o soluţie de dializă ce are compoziţia apropiată de
cea a plasmei sanguine dar mai bogată în săruri. În acest scop, sângele pacientului va fi condus
printr-un sistem de tuburi de celofan (care au rolul de membrane semipermeabile) cufundate în
soluţia de dializă. Membrana semipermeabilă este impermeabilă pentru proteine dar lasă să treacă
prin difuzie substanţele micromoleculare. Astfel, ureea în exces din sânge va difuza în soluţia de
dializă, pe când sângele se va îmbogăţi cu săruri.

1
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

3.2. pH-ul soluţiilor

Acizi şi baze
Despre acizi, multă vreme se ştia că sunt o clasă de substanţe ce se caracterizează prin gust
acrişor (ex. oţetul - soluţie diluată de acid acetic). Despre baze (sau substanţe alcaline – vechea
denumire) se ştia că se caracterizează prin gustul amar.
Prima definiţie exactă a acizilor şi bazelor a fost dată de chimistul suedez Svante Arrhenius.
El a definit acidul ca o substanţă ce ionizează în apă, formând ioni hidroniu (H3O+). Baza a definit-o
ca o substanţă ce ionizează în apă, formând ioni hidroxil (OH-).
Mai târziu, a fost formulată teoria Brønsted - Lowry a acizilor şi bazelor, conform căreia
acizii sunt substanţe capabile de a dona protoni iar bazele sunt substanţe capabile de a accepta
protoni.
HCl + H2 O ⇔ H3O+ + Cl-
În reacţia de mai sus, HCl se comportă ca un acid conform teoriei Brønsted – Lowry,
donând un proton unei molecule de apă. În aceeași reacție apa se comportă ca o bază Brønsted –
Lowry, acceptând un proton de la HCl.
În reacția:
NH3 + H2O ⇔ NH4+ + OH-
amoniacul se comportă ca o bază, acceptând un proton de la molecula de apă, apa fiind aici un acid
Brønsted, donând un proton moleculei de NH3.
Privind cele două reacţiide mai sus vedem că apa se poate comporta atât ca un acid cât şi ca
o bază. Se spune că apa are un caracter amfoter.
Reacția de disociere a apei
Un proton poate fi transferat de la o moleculă de apă la alta, formându-se un ion hidroxil
(OH ) şi un ion hidroniu (H3O+):
-

2 H2O ⇔ H3O+ + OH-

Reacţia de mai sus se numeşte reacţia de autoionizare a apei, apa comportându-se atât ca un
acid, cât şi ca o bază. Această reacţie are loc extrem de rar, la câteva milioane de molecule de apă
doar două sunt implicate într-o reacţie de autoionizare. Pentru ionul hidroniu H3O+ se va folosi
notaţia prescurtată H+.
Definim produsul ionic al apei:
Papa = [H+][OH-] = 10-14 M2

valoare valabilă la temperatura de 25°C.

În apa pură, [H+] = [OH-] = Papa = 10-7 M

Apa este un bun mediu de dizolvare a substanţelor care disociază în ioni, unele dintre
acestea vor strica însă echilibrul dintre concentraţiile ionilor hidroniu/hidroxil. În urma adăugării în
apă a unei cantităţi de acid sau bază, egalitatea [H+] = [OH-] nu va mai fi valabilă, datorită
modificării uneia sau alteia dintre cele două concentraţii molare. Ca o consecinţă, dacă una dintre
concentraţiile de [H+] sau [OH-] creşte, cealaltă va trebui să scadă, pentru ca produsul ionic Kc să
rămână constant.
În funcţie de valorile pe care le iau concentraţiile molare ale ionilor hidroniu şi hidroxil,
soluţiile apoase se clasifică în:
- soluţii acide - pentru care [H+] > [OH-]
- soluţii bazice - în care [H+] < [OH-].
2
 Oana Munteanu - Biofizică, curs pentru studenții specializării Asistență Medicală Generală

Noţiunea de pH
Având în vedere că valorile pe care la ia în general [H+] sunt foarte mici (între 100 M ÷ 10-
14
M), pentru aprecierea caracterului acid sau bazic al unei soluţii se preferă să se lucreze în termeni
de pH.
pH-ul unei soluţii se defineşte ca fiind logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei
molare a ionilor hidroniu:
pH = -lg[H+]

pOH-ul unei soluţii este definit ca logaritmul zecimal cu semn schimbat al concentraţiei
molare a ionilor hidroxil :
pOH = -lg[OH-]

Relaţia dintre cele două mărimi este:

pH + pOH = 14

Scara pH-ului
Valorile pe care le poate lua pH-ul soluţiilor sunt cuprinse (în marea majoritate a situațiilor)
în intervalul 0 – 14, de la domeniul puternic acid până la cel puternic bazic.

Scara pH-ului

Un pH = 7 corespunde unei soluţii neutre. Valori de pH mai mici de 7 corespund soluţiilor

acide; valori mai mari de 7 corespund unor soluţii bazice.
Scara pH-ului este de tip logaritmic, ceea ce înseamnă că o modificare cu o unitate a valorii
pH-ului reprezintă o modificare de 10 ori a concentrației [H+] (un pH = 3 corespunde unei
concentrații [H+] de 10 ori mai mari decât cea corespunzătoare unui pH = 4; soluţia cu pH = 3 este
de 10 ori mai acidă decât cea cu pH = 4).
Sisteme tampon
Sistemele tampon sunt amestecuri de substanţe care menţin aproximativ constant pH-ul
soluţiei în care se găsesc.
Un sistem tampon are în compoziţie un acid slab şi o sare a sa. Sistemele tampon pot fi
caracterizate prin capacitatea de tamponare i, reprezentând cantitatea de acid sau de bază ce trebuie
adăugată în soluţie astfel ca aceasta să îşi modifice pH-ul cu o unitate.
Sângele este un mediu al cărui pH variază între limite extrem de înguste (7,35 – 7,45),
datorită prezenţei mai multor sisteme tampon, dintre care cele mai importante sunt H2CO3 şi HCO3-,
H2PO4- şi HPO42-. O scădere a valorii pH-ului sanguin sub 7,35 corespunde stării patologice numite
acidoză, respectiv creşterea pH-ului sângelui peste 7,45 duce la instalarea alcalozei.
Saliva are pH-ul cuprins între 7,1 – 7,4 valori ce trebuie menţinute relativ constante pentru o
dantură sănătoasă.