Sunteți pe pagina 1din 79

Cuprins:

Introducere pag. 2
Capitolul I Istoricul apariţie şi sisteme de protecţie a
drepturilor omului pag. 4
1. Dezvoltarea conceptuală a drepturilor şi libertăţilor
omului pag. 4
2. Primele documente şi apariţia documentelor recente
privind drepturile fundamentale ale omului pag. 9
3. Importanţa actelor naţionale şi internaţionale referitoare
la drepturile omului pag. 16
Capitolul II Apărarea drepturilor omului în lume şi în special
în Republica Moldova pag. 20
1. Instutuţii naţionale pentru apărarea drepturilor
omului în diferite state (instituţia
ombudsmanului) pag. 20
2. Dreptul la un proces echitabil pag. 31
3. Contenciosul administrativ – un garant al apărării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului pag. 51
Capitolul III Mijloacele juridice de apărare a drepturilor
omului pag. 56
1. Mijloacele juridice interne pag. 58
2. Mijloacele internaţionale pag. 65
Încheiere pag. 75
Bibliografie pag. 78

1
Introducere

Se ştie că drepturile omului se află la baza constituţionalismului, iar


principalul scop al unei constituţii constă în garantarea libertăţii şi securităţii fiinţei
umane sub toate aspectele sale. Promovarea conceptului de drepturi ale omului,
precum şi a consacrării lor juridice constituie una din problemele fundamentale ale
secolului. Evenimentele istorice şi social-culturale ale omenirii, cu repercusiuni
asupra drepturilor omului au rămas în continuare în centrul vieţii ei politice,
sociale, religioase, etico-morale, juridice şi filozofice. După al doilea război
mondial şi pînă la începutul anilor 90, au existat prea puţine practici politice şi
democratice în domeniile vieţii sociale ale ţării noastre. Putem afirma chiar că au
lipsit reglementările juridice în sensibila problematică a drepturilor omului. Din
acest motiv, chiar de la proclamarea independenţei, în Republica Moldova, ca
rezultat al prăbuşirii imperiului sovietic, s-au ivit premisele necesare pentru
transformarea societăţii noastre într-o societate democratică, organizată pe
principiile unui stat democratic şi de drept. De asemenea, prin aderarea, ratificarea
tratatelor internaţionale din domeniul drepturilor omului a fost pus fundamentul
unui nou sistem juridic şi social-politic, care în următorii ani s-a dezvoltat
vertiginos.
Actualmente în Republica Moldova se conturează clar tendinţa de a crea
anume acele mecanisme şi pîrghii de implementare a unui sistem naţional de
promovare şi respectare a drepturilor omului, care se bazează în special pe
instrumentele juridice.
În materia vastă a drepturilor omului specialiştii au expus diverse păreri. O
părere este că orice persoană care se consideră lezată în drepturile sale legitime are
2
drept de petiţionare, asigurîndu-i-se posibilitatea de adresare oricărui organ de stat
pentru înlăturarea nedreptăţii, anihilarea consecinţelor ei şi repararea daunei sau
repunerea în drepturi.
În acest sens sînt recunoscute o serie de drepturi şi este posibilă exercitarea
liberă a unora dintre ele cum ar fi: dreptul de petiţionare; libertatea expresiei;
libertatea mitingurilor, demonstraţiilor şi întrunirilor; dreptul de apărare; dreptul la
grevă, etc.
În lucrare voi analiza aspectele esenţiale a mijloacelor interne şi
internaţionale de apărare a drepturilor omului asigurate prin instituţii juridice
respective totodată arătînd cele mai importante drepturi a părţilor în cadrul unui
proces de judecată.

3
Capitolul I Istoricul apariţie şi sisteme de protecţie a drepturilor
omului

§ 1. Dezvoltarea conceptuală a drepturilor şi libertăţilor omului

Problema cercetării drepturilor omului a cunoscut o evoluţie în domeniul


ştiinţelor sociale: filozofie, ştiinţe politice, teologie, inclusiv în doctrina dreptului
natural (jus naturale). Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a
înţelepţilor încă în epoca antică, printre aceştia fiind Socrate (470-399), Aristotel
(384-322), Platon (427-347), Cicero (106-43) şi alţii.
Această doctrină s-a răspîndit mult în perioada revoluţiilor burgheze din
secolele XV1I-XV1I1 în statele Europei de Vest. Conceptul ei a fost aprofundat în
lucrările gînditorilor cu renume mondial Hugo Grotius (1583-1645), John Locke
(1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) şi Jean-Jacques Rousseau
(1712-1778) etc. Doctrina dreptului natural a fost cercetată mai profund în lucrarea
juristului şi eruditului olandez H. Grotius De jure belii etpacis (Despre dreptul
războiului şi al păcii), apărută în 1625, în care se preciza că "dreptul natural nu se
preocupă numai de lucrurile ce nu depind de voinţa omului, ci are ca obiect şi
multe lucruri care sînt urmarea unui act al voinţei omeneşti". Deci, teoriile şi
concepţiile doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teza potrivit
căreia dreptul îşi are originea în natura fiinţei omeneşti. O contribuţie deosebit de
importantă la progresul concepţiei general-universale de reguli referitoare la fiinţa
umană a adus-o Platon, care a stabilit o distincţie clară între idei şi cultură sau
tradiţie, lucrările lui avînd un pronunţat caracter de afirmare, descoperire a
libertăţilor şi drepturilor omului. În lucrarea Politica Aristotel afirma: "numai prin
lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic"1.

1
Aristotel, Politica. Bucureşti, 1976.

4
Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, înainte să se ajungă la
recunoaşterea faptului că demnitatea omului este în acelaşi timp şi sursă, şi
fundament.
Totodată, în cadrul unei societăţi în care majoritatea covîrşitoare a
indivizilor - sclavii sînt consideraţi "unelte necuvîntătoare", ideile de promovare
egală a condiţiei umane nu s-au putut reflecta şi pe plan economic, politic, social
sau cultural. Aceasta nu s-a întîmplat nici în Evul Mediu, cînd filozofii creştini au
încercat să dezvolte teoria în cauză, pornind de la Decalog cu cele zece porunci şi
enunţînd în acest mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot în acest
context, potrivit marelui gînditor Sf. Toma d'Aquino, individul este în centrul unei
ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenţă absolută asupra
dreptului laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ. Ideile şi concepţiile
exprimate în operele unor filosofi şi jurişti de prestigiu şi-au făcut locul în
numeroase documente cu caracter constituţional care au pus în evidenţă o
concepţie pe deplin elaborată şi structurată cu privire la drepturile şi libertăţile
omului. Convingerea că individul, ca fiinţă umană, dispune de drepturi iminente,
intrinseci acestei calităţi, deşi are origini îndepărtate, mai ales în concepţia creştină
asupra omului, în filozofia politică şi juridică s-a impus mult mai tîrziu, atunci cînd
condiţiile social-politice, impunătoare la un moment dat, au îngăduit-o.
În opinia Ralucăi Miga-Başteliu, instituţia drepturilor omului poate fi
abordată pe trei planuri, şi anume:
a) al filozofiei politico-juridice, a cărei evoluţie a condus la afirmarea
individului ca persoană umană, îndreptăţită să beneficieze sau să fie
învestită cu drepturi proprii opozabile, în primul rînd, statului căruia îi
aparţine;
b) pe plan juridic, în acest scop ideile privind drepturile omului fiind
transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, mai
întîi pe plan naţional şi mai apoi pe plan internaţional;

5
c) pe cel al cooperării dintre state, la nivel internaţional, care intervine
mult mai tîrziu pentru drepturile cîştigate prin intermediul unor
instrumente juridice specifice sau chiar identificarea unor noi drepturi.
Susţinem opinia acestui autor, deoarece instituţia dreptului individului
cuprinde 3 aspecte: 1) al filozofiei politice a drepturilor individului; 2) aspectul pur
juridic producător de efecte juridice (drepturi şi obligaţii) ale individului; 3) cel al
cooperării statelor ca subiecţi de drept internaţional privind drepturile individului.
Aşadar, în măsura în care societatea a evoluat, iar în viaţa popoarelor s-au
contu-rat probleme noi cu diverse aspecte, au suferit corective importante
concepţiile formulate privind drepturile omului. Au apărut, astfel, teorii sociale
care au cău-tat să legitimeze prerogativa statului de a contribui la apărarea
drepturilor şi libertăţilor omului şi de a întreprinde măsurile necesare pentru
asigurarea drepturilor acestora în baza unei prezumţii potrivit căreia statul
acţionează ca exponent şi reprezentant al întregii societăţi, apărînd interesele
legitime ale acesteia.
De menţionat că astfel de teorii au devenit, pe parcurs, suportul unor
concepţii totalitare2, chiar dacă la început îşi exprimau bunele intenţii, încercînd să
justifice dreptul statului de a prelua anumite aspecte privind drepturile omului şi
încercarea de a apăra prin mijloace adecvate interesele unor categorii sociale mai
dezavantajate. Efectele devastatoare ale acestora au fost de anihilare aproape a
tuturor drepturilor şi libertăţilor indivizilor sub pretextul apărării lor de către stat
care, avînd în folosinţă deplină o uriaşă maşină represivă, a dat naştere, în final, la
o contradicţie flagrantă cu aceste drepturi ale omului, în loc să le apere, situaţie ce
a determinat iniţierea cunoscutelor revoluţii în masă şi care au dus la prăbuşirea
comunismului în ţările Europei de Est. Anume în urma acestor revoluţii au fost
repuse în funcţiune principiile economice liberale şi restabilit sistemul drepturilor
omului prin intermediul unor garanţii reale acordate individului, cu scopul de a
asigura respectarea fermă a drepturilor sale fundamentale. Astfel, datorită încăr-

2
Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă şi drepturile omului. Editura Institutului
de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.

6
căturii filosofice a concepţiilor privind drepturile omului, acestea s-au reflectat în
definirea trăsăturilor politice şi juridice, influenţînd chiar şi conceptul în sine.
Merită a fi subliniat faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a
constituit, în fond, o operaţiune de sinteză, constînd din generalizarea unor idei
consacrate, în diferite ţări, în documente juridice cu un bogat conţinut moral şi
politic, redactate de jurişti de mare prestigiu care au rezistat timpului, lăsînd în
urma lor valoroase opere de studiu. În aceste condiţii, conceptul în sine ce dezvoltă
drepturile omului a reprezentat o generalizare şi abstractizare a tot ce a avut mai de
seamă gîndirea umană, creînd într-o nouă accepţiune principiile filozofice
umaniste, re-luînd elemente din gîndirea religioasă şi din năzuinţele generale de
libertate care se făcuseră cunoscute cu atîta vigoare în secolele XVII şi XVIII.
Conform altei păreri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut
în perioada de pregătire individuală a revoluţiilor burgheze din Europa. El s-a
contu-rat din idei care existau deja în antichitate sau în gîndirea politică a Evului
Mediu. Cu toate acestea, numai în timpul revoluţiilor burgheze ideea drepturilor
omului s-a afirmat şi în practica socială. Teoreticienii filozofi au fost primii care au
pro-clamat egalitatea tuturor oamenilor, dezvoltînd principiile unei antropologii
umaniste raţionaliste ca fundament al concepţiei drepturilor omului. La rindul lor,
revoluţiile americană şi franceză au consacrat pentru prima oară în istoria
umanităţii principiile egalităţii în faţa legii, a libertăţii de gîndire şi a demnităţii
umane.
Ca rezultat al invocării conceptului drepturilor omului pe planul legal al
legislaţiilor naţionale, acesta a cunoscut o protecţie încadrată în instrumente
juridice la nivel mondial ca urmare a amplificării problemelor abătute asupra
omenirii, dar şi ca o consecinţă a generalizării influenţei unor concepţii filozofice
şi religioase3, exprimînd ideea de libertate. Aceasta a contribuit la sintetizarea unei
concepţii umaniste de o largă deschidere internaţională, oferind expresie
popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea şi respectul fiinţei umane să nu
mai cunoască îngrădiri şi limitări de nici un fel. Astfel, în urma acestui îndelungat
proces de cristalizare, instituţia drepturilor omului se înfăţişează în prezent ca una
3
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău, 1998.
7
deosebit de complexă, ce ţine atît de ordinea juridică internă, cît şi de cea
internaţională.
Avînd ca scop reflectarea unui anumit standard cîştigat de protecţie
internaţională a drepturilor şi libertăţilor ce aparţin în mod egal tuturor fiinţelor
umane, ea defineşte şi însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale
oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a apăra şi promova aceste drepturi, în
egală măsură, precum şi ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea asupra
respectării drepturilor şi libertăţilor respective în cadrul fiecărei ţări, intervenind
numai în acele situaţii în care drepturile omului sînt încălcate într-un stat sau altul.
Într-o atare ordine de idei, interesul de care se bucură problematica
drepturilor omului constituie, fără doar şi poate, o recunoaştere incontestabilă a
complexităţii şi originalităţii acestei valoroase instituţii juridice, dar şi mai mult a
faptului că fără drepturile în cauză nu poate fi înfăptuită o societate democratică -
condiţie primordială în afirmarea demnităţii fiecărui individ atît pe plan intern, cît
şi pe plan extern. "Drepturile şi libertăţile noastre sînt scutul nostru, care
protejează demnitatea noastră umană în raport cu statul. Drepturile omului nu
sînt în stare să ne acorde garanţii că vom fi iubiţi şi răsfăţaţi, ele nu garantează
fericirea în viaţă, nici măcar dreptate sau o bunăstare minimă - ele nu fac decît să
ne apere de înjosiri şi atacuri asupra demnităţii noastre, şi tot numai din partea
unuia, dar a celui mai puternic delicvent - puterea de stat, ceea ce în cadrul
democraţiei înseamnă voinţa majorităţii"4.

4
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău, 1998.
8
§ 2. Primele documente privind drepturile fundamentale ale omului

Primele documente cu caracter pronunţat constituţional au apărut în Anglia.


Printre acestea este Magna Carta, dată de Ioan fără de Ţară la 15 iunie 1215
baronilor şi episcopilor englezi. Acest act de epocă a avut o prioritate absolută
asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume în decursul timpului în
acest domeniu atît de important pentru întreaga populaţie. Acest document
prevedea că nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de
bunurile sale, sau declarat în afara legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice
manieră ar fi şi noi nu vom merge împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni
împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării.
Cele mai coerente teorii asupra drepturilor omului au apărut şi s-au
cristalizat în cultura europeană în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. Tot aici au
apărut şi instrumentele juridice de transpunere în prevederi legale a acestor
drepturi şi libertăţi fundamentale. Înaintea altor ţări, Marea Britanie a adus la
cunoştinţa lumii încă trei importante documente privind drepturile omului: Petiţia
drepturilor din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights
din 13 februarie 1689.
Un document celebru, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, a fost emis
în Franţa la 26 august 1789. Chiar în primul articol transpare ideea că "oamenii se
nasc şi rămîn liberi şi egali în drepturi, iar deosebirile sociale nu pot fi fonda-te
decît pe egalitatea comună5 ", stabilind ca scop al oricărei asociaţii politice
apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului, şi anume: libertatea,
proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi.
Un alt act de valoare a fost Declaraţia drepturilor din statul Virginia din
1776, care enunţa în cuprinsul său aceleaşi idei, consacrînd, în fond, principiul că
toţi oamenii sînt prin natura lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite
drepturi înnăscute.

5
Ioan Demeter, Declaraţia drepturilor omului. Schiţă istorică
9
Declaraţia de drepturi a Statelor Unite ale Americii din 14 iulie 1776
subliniază şi ea că "oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu
anumite drepturi inalienabile, printre acestea regăsindu-se dreptul la viaţă,
libertate şi căutarea fericirii"6. Una din cele mai importante idei pe care le
consacră acest document de vază este aceea că toate guvernările au fost stabilite de
către oameni anume pentru a garanta drepturile consfinţite. Potrivit acestei
Declaraţii, "oricînd o formă de guvernare devine contrară acestui scop, poporul
dispune de dreptul de a o schimba sau de a o aboli şi de a stabili un nou
guvernămînt".
Ideile libertăţii politice înscrise în conţinutul declaraţiei americane de
independenţă dezvoltă, de fapt, valoroasele concepte fundamentale înscrise în
Magna Carta Libertatum, în Petiţia drepturilor, precum şi în Habeas Corpus Act
sau Bill of rights, care au pus bazele marilor idei ale libertăţii politice.
Aruncînd o privire retrospectivă, se poate constata că declaraţiile de drepturi
au reprezentat, atît la timpul respectiv, cît şi, mai ales, după secole, documente
fundamentale, de o incomparabilă relevanţă pentru definirea conţinutului politic şi
juridic al instituţiei drepturilor omului. Acestea au contribuit la fundamentarea
ideii egalităţii oamenilor atît în domeniul drepturilor civile, cît şi în domeniul
politic, definind o viziune elaborată cu privire la raporturile dintre individ şi stat,
dintre om şi autoritate.
De menţionat faptul că încă în 1215 Magna Carta definea, pentru prima
dată, o regulă de maximă importanţă: ori de cîte ori guvernul unei ţări vrea să
aducă o anumită limitare statutului cetăţenesc al indivizilor, această limitare nu
poate fi justă şi legală decît dacă se întemeiază pe o regulă de drept, preexistentă şi
imparţial interpretată.
Documentele respective pe care le-am menţionat, elaborate în Anglia, Franţa
şi SUA, au reprezentat, la acele timpuri, expresii ale manifestărilor curajoase ale
tendinţelor de epocă de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva
tentativelor statului de a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi
în detrimentul acestora. În susţinerea acestor concepte, cu argumente temeinice,
6
Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti, 1996.
10
doctrina liberală a demonstrat obligaţia statului de a nu face nimic în măsură să
împiedice libera desfăşurare a activităţilor pe care omul le întreprinde, precum şi
exercitarea drepturilor ce-i sînt recunoscute individului de diversele legi şi de
Constituţie.
Mijlocul sec. al XlX-lea a înregistrat un fenomen nou în domeniul
drepturilor omului - abordarea acestora pe plan internaţional. Primele norme
convenţionale vizau: umanizarea războiului (Convenţia din 22 august 1864 ce
prevedea protecţia militarilor răniţi în forţele armate în campanie; Conferinţa de
Pace de la Haga privind neutilizarea unor categorii de arme crude şi perfide); •
combaterea comerţului cu sclavi (Conferinţa antisclavagistă de la Bruxelles,
1890) şi, în general, cu fiinţe umane (Acordul de la Paris din 18 mai 1904 care
interzicea comerţul cu femei; la 30 septembrie 1921 a fost adoptată la Geneva
Convenţia internaţională referitoare la combaterea traficului cu femei şi copii
etc); • protejarea minorităţilor religioase (Tratatele de la Paris din 30 martie
1856 şi Berlin din 13 iulie 1878 cu prevederi referitoare la protejarea
minorităţilor creştine în Imperiul Otoman).
Începînd cu sec. al XX-lea, dar mai ales după crearea Societăţii Naţiunilor,
au fost elaborate 4 mari categorii de norme de protecţie a anumitor drepturi ale
omului: referitoare la problemele de muncă, la problema protecţiei popoarelor din
colonii, a minorităţilor etnice şi religioase şi a străinilor, considerate ca fiind
foarte importante pentru omenire.

11
Apariţia documentelor recente referitoare la drepturile omului
La răscrucea anilor realitatea demonstrează că ideea drepturilor omului se
bucură de o popularitate considerabilă în întreaga lume. Din start, această
popularitate nu vizează doar lumea occidentală, chiar dacă politicile de respectare a
drepturilor omului au luat naştere în Europa de Vest şi America de Nord7.
Drepturile omului reprezintă un răspuns la o problemă universală şi vizează
noile democraţii la modul cel mai direct.
Astfel, problema cunoaşterii principalelor drepturi protejate de lege este una
prioritară pentru fiecare cetăţean, indiferent de situaţia socială, politică, funcţia
publică, vîrstă, religie etc. În linii mari, drepturile omului reprezintă relaţia dintre
conducători şi cei conduşi. Normele fixate pe plan internaţional reies din
convingerea că nu omul există pentru binele statului, ci statul există pentru binele
omului. Prin urmare, organizarea societăţii într-un stat implică faptul că autorităţile
dispun de puterea de a impune regulile care guvernează societatea, iar rostul social
al drepturilor omului este în primul rînd acela de a asigura o nouă bază pentru
formularea unor standarde menite să garanteze că sistemul statal va servi intere-
selor oamenilor şi nu va leza drepturile acestora.
Cam aceleaşi considerente au stat la baza înfiinţării ONU în 1945. Naţiunile
Unite au proclamat credinţa popoarelor în drepturile omului, afirmînd în cadrul
Cartei că aceste drepturi se aflau în centrul preocupărilor lor. Unii au considerat că,
deşi ideea de drepturi ale omului este anterioară Organizaţiei Naţiunilor Unite, ea a
fost oficial şi universal acceptată abia în momentul creării Organizaţiei.
Desigur, istoria drepturilor omului este pasionantă. Ea îşi trage rădăcinile din
toate marile sisteme filozofice, aflîndu-se la temelia luptei pentru libertate şi
egalitate în întreaga lume. Comunitatea internaţională s-a dezvoltat şi transformat
radical în cursul secolului al XX-lea, iar odată cu aceasta s-a produs şi emanciparea
drepturilor fundamentale ale persoanei. Evenimentul teribil care a fost cel deal
doilea război mondial i-a determinat pe învingători să încerce să creeze o alianţă,
în primul rînd, pentru a rezolva cîteva din problemele ce decurgeau din război, dar
mai ales pentru a căuta un mijloc de a împiedica repetarea unor evenimente atît de
7
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 1995
12
îngrozitoare pe viitor. Astfel a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite. Importanţa
acestui deziderat a fost şi rămîne evidentă, iar strădaniile depuse în vederea
adoptării diferitelor declaraţii universale ale drepturilor omului continuă să fie în
centrul acestei organizaţii.
Cu toate acestea, prea puţină lume este conştientă de amploarea eforturilor
depuse din 1945 încoace în vederea realizării unui astfel de acord general, precum
şi de calea grea ce a fost parcursă în acest sens pînă în prezent.
Textul de referinţă rămîne Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
proclamată în 1948. Acest text enunţă o serie de drepturi fundamentale, un "ideal
comun ce trebuie împlinit" pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, sex, limbă,
religie, opinie politică, origine naţională sau socială, bunuri, naştere sau situaţie
materială8.
După foarte multe şi îndelungate discuţii şi dezbateri au fost adoptate alte
două instrumente internaţionale cu putere de lege pentru statele-părţi, şi anume:
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Ambele au fost
votate în 1966 şi au intrat în vigoare zece ani mai tîrziu. Un protocol facultativ
referitor la cel de-al doilea pact prevede un mecanism de examinare, în anumite
cazuri, a plîngerilor parvenite de la persoane particulare.
Aceste trei documente reunite constituie Carta Internaţională a Drepturilor
Omului. Anume ele au inspirat în mod direct şi au reflectat, în totalitate sau în
parte, o întreagă gamă de instrumente complementare referitoare la:
• autodeterminare şi dreptul la independenţă al ţărilor şi popoarelor colonizate;
• lupta împotriva discriminării bazate pe rasă, sex, loc de muncă, profesie,
religie,
credinţă sau educaţie;
• lupta împotriva crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii;
• protecţia persoanelor supuse unui regim de detenţie sau de închisoare;
• interzicerea torturii şi altor tratamente analoage inumane;
• libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de muncă;
8
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
13
• drepturile politice ale femeii;
• drepturile persoanelor deficiente mintal şi cu handicap;
• progresul şi dezvoltarea în domeniul social (eliminarea foamei şi a
subnutriţiei);
• folosirea progreselor înregistrate de ştiinţă şi tehnică în interesul păcii şi în
beneficiul omenirii;
• cooperarea şi dezvoltarea culturală pe scară internaţională;
• mass-media şi contribuţia acesteia la întărirea păcii şi înţelegerii
internaţionale;
• lupta împotriva rasismului, instigării la război şi apartheidului;
• lupta împotriva terorismului;
• promovarea drepturilor omului.
De menţionat faptul că aceasta este doar partea vizibilă a lucrurilor,
nemaivor-bind de nenumăratele grupuri speciale de lucru, de comitetele şi măsurile
speciale, de rapoartele, studiile şi declaraţiile, conferinţele, planurile şi programele
organizate şi desfăşurate în acest sens. Merită a fi evidenţiate deceniile de luptă, de
cercetare şi de instruire, precum şi fondurile de contribuţii benevole sau de angajări
speciale, măsurile de asistenţă de orice fel la nivel mondial, regional şi local,
măsurile adoptate, anchetele realizate şi procedurile elaborate pentru promovarea şi
apărarea drepturilor omului.
De apreciat activitatea desfăşurată de către instituţiile specializate ale ONU,
precum şi acţiunile întreprinse de către numeroase organisme internaţionale sau na-
ţionale, guvernamentale sau neguvernamentale ce se ocupă de drepturile omului.
Fără îndoială, documentele menţionate nu divizează realitatea de ideal. După cum
se afirmă în literatura de specialitate, dacă se confruntă realităţile prezente cu
idealul, nici o ţară, nici chiar cea mai dezvoltată, nu se poate prevala de
satisfacerea tuturor cerinţelor apărării drepturilor omului. Guvernele statelor au o
anumită tendinţă de rezolvare a dificultăţilor interne fără o contribuţie suficientă
orientată spre drepturile omului, mai ales atunci cînd ţara abia şi-a dobîndit inde-
pendenţa sau se află în perioada de tranziţie.

14
Dezvoltarea drepturilor omului în dreptul internaţional şi legislaţiile naţio-
nale s-a încununat cu crearea unui sistem de drepturi care reglementează global
existenţa armonioasă a personalităţii. Această realitate este caracteristică, în
special, guvernelor ţărilor în curs de dezvoltare, care, fără îndoială, nu ignorau
aceste fapte, dar au făcut uz de ele pentru a justifica încălcările impuse de
necesităţile de unitate naţională, de stabilitate şi de dezvoltare. În acest sens,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de la 1948 constituia un alibi impor-
tant, în special preambulul acesteia:"prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor
Omului este proclamată ca ideal comun de atins"9 şi articolul 29 care stipulează că
"individul are îndatoriri faţă de comunitatea în care este posibilă doar libera şi
deplina dezvoltare a persoanei sale"10.
Tocmai în aceste situaţii apare problema asigurării drepturilor omului,
deoarece întîietatea dreptului nu este deplin respectată în nici un punct de pe glob,
iar atenţia trebuie să fie îndreptată şi asupra părţilor lumii unde se consideră
deseori că această problemă este bine pusă la punct.

9
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
10
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
15
§ 3. Importanţa actelor naţionale şi internaţionale referitoare la drepturile
omului

Încă din cele mai vechi timpuri, elaborarea conceptului de drepturi ale
omului a constituit, în fond, o operaţiune de sinteză, constînd din generalizarea
unor idei consacrate, în diferite ţări, în documente juridice cu un bogat conţinut
moral şi politic, redactate de jurişti de mare prestigiu, care au rezistat timpului,
lăsînd în urma lor valoroase opere de studiu.
În aceste condiţii, conceptul în sine ce dezvoltă drepturile omului a
reprezentat o generalizare şi abstractizare a tot ce a avut mai de seamă gîndirea
umană, creînd într-o nouă accepţiune principiile filozofice umaniste. Astfel, în
urma acestui îndelungat proces de cristalizare, avînd ca scop reflectarea unui
anumit standard cîştigat de protecţie internaţională a drepturilor şi libertăţilor ce
aparţin în mod egal tuturor fiinţelor umane, documentele naţionale şi internaţionale
referitoare la drepturile şi libertăţile omului definesc şi însumează un ansamblu de
drepturi, libertăţi şi obligaţii reciproce ale oamenilor, ale statelor şi guvernelor de a
apăra şi promova aceste drepturi, în egală măsură, precum şi ale întregii comunităţi
internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în
cadrul fiecărei ţări, intervenind numai în situaţiile în care drepturile omului sînt
încălcate într-un stat sau altul.
Astfel, tratatele, convenţiile şi celelalte acte internaţionale, precum şi
legislaţia internă a statelor cu privire la drepturile fundamentale ale omului
constituie, fără doar şi poate, o recunoaştere incontestabilă a complexităţii şi
originalităţii acestei valoroase instituţii juridice11, dar şi mai mult a faptului că fără
aceste drepturi nu poate fi înfăptuită o societate democratică ce constituie o
condiţie primordială în afirmarea demnităţii fiecărui individ atît pe plan intern, cît
şi pe plan extern. Importanţa celor menţionate mai sus reiese şi din faptul că
instrumentele naţionale referitoare la drepturile omului nu pot deroga de la cele
internaţionale, dat fiind

11
Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lume, Chişinău 2003
16
şi angajamentul statului nostru ce şi 1-a asumat prin inserarea în art. 4 din Consti-
tuţia Republicii Moldova a următoarelor prevederi: "Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la
care Republica Moldova este parte ". De asemenea, tot acest articol mai prevede
că "dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au
reglementările internaţionale ".
Consider ca toate aceste acte, fie interne, fie internaţionale referitoare la
drepturile omului, reprezintă un răspuns la o problemă universală şi vizează noile
democraţii la modul cel mai direct. Astfel, cunoaşterea principalelor drepturi prote-
jate de aceste acte este una prioritară pentru fiecare cetăţean, indiferent de situaţia
socială, politică, funcţia publică, vîrstă, religie etc. iar normele fixate atît pe plan
internaţional, cît şi cele în legile interne ale statului, reies din convingerea că nu
omul există pentru binele statului, ci statul există pentru binele omului. Astfel, cu
atît este mai importantă legislaţia naţională referitoare la drepturile omului, cu cît
aceasta cuprinde mai multe prevederi referitoare la temă, confir-mînd în felul
acesta pe plan internaţional statutul său de stat democratic. Evident, toate aceste
prevederi cu referire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului se află într-
o strînsă legătură şi nici un drept nu poate fi realizat şi asigurat integral dacă măcar
unul dintre ele este încălcat.
Organizarea societăţii într-un stat implică faptul că autorităţile dispun de
puterea de a impune regulile care guvernează societatea pornind de la aceste
prevederi, iar menirea socială a drepturilor omului este în primul rînd aceea de a
asigura o nouă bază pentru formularea unor standarde menite să garanteze faptul că
sistemul statal va servi intereselor oamenilor şi nu va leza drepturile acestora.
Anume aceste texte internaţionale au inspirat în mod direct şi au reflectat, în
totalitate sau în parte, o gamă întreagă de instrumente complementare cu implicaţii
asupra legislaţiilor naţionale ale statelor, referitoare la autodeterminare şi dreptul la
independenţă al ţărilor şi popoarelor colonizate; tortura şi alte tratamente analoage

17
inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de muncă;
drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal şi
handicapate, progresul şi dezvoltarea în domeniul social (eliminarea foamei şi a
subnutriţiei); folosirea progreselor înregistrate de ştiinţă şi tehnică în interesul păcii
şi în beneficiul omenirii; cooperarea şi dezvoltarea culturală pe scară
internaţională; mass-media şi contribuţia acesteia la întărirea păcii şi înţelegerii
internaţionale; lupta împotriva rasismului, instigării la război şi apartheidului; lupta
împotriva terorismului şi nu în ultimul rînd promovarea drepturilor omului.
Observăm că de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi importante
personale şi chiar intime ale individului.
În aceste condiţii, importanţa actelor naţionale şi internaţionale este impusă
de la sine şi prezintă o adevărată garanţie pentru apărarea drepturilor omului atunci
cînd în ordinea internă acestea derogă fie de la legislaţia internă, fie de la princi-
piile internaţionale de protecţie a acestor norme.
Actele naţionale referitoare la drepturile omului prezintă un interes deosebit,
mai ales în sensul că, în funcţie de armonizarea lor cu cele internaţionale, se poate
aprecia cum un stat sau altul se conformează documentelor internaţionale, în acest
sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state democratice bazate pe statul de drept,
în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, precum şi libera dezvoltare a
fiinţei umane reprezintă valori supreme şi sînt garantate. Documentele
internaţionale referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei
reprezintă, la rîndul lor, un etalon şi un punct de pornire pentru toate popoarele
lumii, atunci cînd acestea se confruntă cu probleme la acest capitol, cetăţenii avînd
posibilitatea să se bucure de plenitudinea drepturilor lor. O dovadă concludentă în
acest sens este şi recunoaştea, în Constituţia Republicii Moldova, a supremaţiei
unor convenţii internaţionale în materia drepturilor omului. Astfel, art. 8 intitulat
"Respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale" prevede că
Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi
tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi
normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Intrarea în vigoare a unui

18
tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de
o revizuire a acesteia.
Art. 4 intitulat "Drepturile şi libertăţile omului" prevede că dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică
în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările
internaţionale.

19
Capitolul II Apărarea drepturilor omului în lume şi în special în
Republica Moldova

§ 1. Instituţii naţionale pentru apărarea drepturilor omului în diferite state


(instituţia ombudsmanului)

Instituţiile naţionale specializate în protecţia drepturilor omului au fost


create în contextul în care numeroase ţări au recunoscut că instituţiile tradiţionale
de protecţie juridică a cetăţenilor şi de control al autorităţilor administraţiei publice
nu mai erau în măsură să rezolve conflictele ce apăreau între aceştia.
Chiar după primul război mondial, în multe ţări de pe aproape toate
continentele s-au pus bazele instituţiei ombudsmanului, atît la nivel naţional şi
regional, cît şi la nivel local. La bază era modelul suedez, consfinţit constituţional
în anul 1809. De menţionat însă că aceste ţări nu copiază modelul, ci, dimpotrivă,
îl modifică în funcţie de ordinea lor juridică.
De-a lungul activităţii în domeniul instituţiilor naţionale s-a ajuns la
concluzia că nu se poate vorbi de un model-standard de ombudsman, fiecare ţară
beneficiind de experienţa altora şi implementînd propriile mecanisme în acest sens,
ţinînd seama de tradiţiile din ţara în care funcţionează, de modul de desfăşurare a
procesului de democratizare, de reforma ce are loc în acea ţară etc. În Europa,
instituţia se dezvoltă rapid şi se diversifică atît după denumire, cît şi după natura sa
juridică, iar în ţările de pe celelalte continente vom găsi mediatori, de asemenea,
dotaţi cu largi competenţe atît la nivelul statului, cît şi la nivel local. Aceştia sînt
învestiţi cu atribuţii în cele mai diverse domenii, de exemplu, în sfera armatei,
gestiunea municipală, închisori, minori, etnii, universităţi, presă etc. sau luate în
ansamblu.
Această diversitate se explică, în mare măsură, prin faptul că există ţări cu
forme de stat şi de guvernămînt din cele mai diverse şi cu structuri administrative
20
şi de dezvoltare diferite. Oricum, instituţia în cauză se întîlneşte în monarhii şi în
sisteme prezidenţiale, în state federale şi în cele unitare, în state industrializate şi în
ţări pe cale de dezvoltare, în ţări cu jurisdicţie administrativă dezvoltată şi fără
aceasta.
Astfel, în unele sisteme de drept membrii instituţiei sînt numiţi de către
Guvern şi sînt specializaţi pe diferite domenii ale executivului. În Suedia există
ombudsmani pentru concurenţă, consumatori, egalitatea şanselor şi chiar pentru
presă; în Noua Zeelandă - pentru mediul înconjurător, în timp ce în Zambia există
doar o comisie de investigaţii, iar în Israel- un control de stat, toate acestea fiind
asimilate instituţiei ombudsmanului.
Instituţia ombudsmanului şi-a găsit consacrarea şi în fostele ţări socialiste, În
Polonia, de exemplu12, ea a fost creată cu scopul de a sluji protejării acelor drepturi
şi libertăţi ale cetăţenilor care sînt definite în Constituţia Republicii Polonia şi alte
reglementări legale.
Constituţia Rusiei enumeră printre atribuţiile Dumei de Stat "numirea în
funcţie şi eliberarea din funcţie a Împuternicitului pentru problemele drepturilor
omului, care acţionează în conformitate cu legea constituţională federală". În
România această instituţie este prevăzută în art. 55 din Constituţia ţării, în ciuda
faptului că ea nu avea precedent în tradiţia constituţională română, iar prevederile
legale cu privire la contenciosul administrativ erau considerate ca fiind suficiente
pentru a permite cetăţenilor să declanşeze o procedură în scopul anulării actelor
administrative ilegale.
Totuşi, instituţia din oricare din aceste ţări, bazată pe forma suedeză, are o
structură fundamentală uniformă, diferită fiind doar organizarea de detaliu şi care
poate fi clasificată din mai multe considerente, luate împreună sau separat. Aceasta
şi din cauza că misiunea ce i-a fost încredinţată de-a lungul timpului nu se reduce
numai la rezolvarea litigiilor între administraţie şi administrat, ci priveşte şi evo-
luarea şi personalizarea relaţiilor dintre aceştia. Din considerentele respective vom
ilustra în cele ce urmează cîteva modele, pentru a crea o imagine de ansamblu
asupra instituţiei date.
12
Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lume, Chişinău 2003
21
Se impune caracterizarea, în primul rînd, a modelului scandinav în frunte cu
Suedia, datorită tradiţiei îndelungate şi exemplului pentru ombudsmanii din
întreaga lume.
În Suedia apărarea drepturilor cetăţeanului în relaţiile cu statul este unul din
aspectele fundamentale ale sistemului legislativ. Ombudsmanul este, în acest con-
text, o garanţie eficientă împotriva abuzurilor sistemului judiciar şi administraţiei
publice. El este ales de Riksdag şi asigură supravegherea tuturor funcţionarilor
publici şi a magistraţilor, pentru a se încredinţa în aşa fel că ei respectă legile şi fac
faţă funcţiilor ce le revin. Astfel, sistemul ombudsmanilor întăreşte încrederea
cetăţenilor în activitatea justiţiei şi a celorlalte organe ale statului. Datorită faptului
că în Suedia această instituţie este foarte dezvoltată, aici există mai multe categorii
de ombudsmani care pot fi clasificaţi atît după criteriul numirii, alegerii, cît şi după
specificul activităţii lor.
Funcţia de ombudsmani parlamentari şi-a găsit consacrarea constituţională
în Suedia în 1809, fiind o instituţie destinată încă de la începuturile sale controlului
Riksdagului13 (Parlamentului) asupra respectării legilor de către toţi judecătorii,
ofiţerii şi funcţionarii de stat.
Activitatea lor urmăreşte toate serviciile administrative ale statului, colectivităţilor
locale, inclusiv ale personalului acestora. Cu alte cuvinte, controlul se exercită
asupra persoanelor care activează în serviciul public. Excepţie fac doar miniştrii în
funcţie, membrii Riksdagului şi consilierii municipali.
Fiecare ombudsman are un anume domeniu de activitate şi în cadrul acestuia
efectuează inspecţii, întreprinde anchete, unele chiar la sugestia presei14. Ei sînt pe
deplin independenţi faţă de Riksdag, avînd chiar obligaţia de a întocmi un raport
anual care este înaintat unei comisii speciale a Riksdagului, iar aceasta, la rîndul
său, îl examinează şi face propuneri corespunzătoare Parlamentului. Ombudsmanii

13
Parlamentul alege patru ombudsmani pentru o perioadă de patru ani
14
Fiecare cetăţean care se consideră prejudiciat în drepturi se poate adresa în scris ombudsmanilor. În urma
examinării plîngerilor, cele care nu interesează domeniul ombudsmanilor sînt înlăturate, celelalte formînd obiectul
unor proceduri; doar cele care prezintă un real interes (parte din plîngeri) sînt trimise organelor competente în
vederea luării măsurilor.

22
desemnaţi de Guvern mai pot fi clasificaţi în temeiul sferelor de activitate, după
cum urmează:
• Ombudsmanul pentru concurenţă
Funcţia este creată în 1954, avînd în obiectiv supravegherea activităţii
comerciale în condiţii de concurenţă rezonabilă. În cadrul activităţii sale
ombudsmanul colaborează cu Direcţia naţională a preţurilor şi a concurenţei,
Comisia de control a băncilor şi Inspecţia naţională a asigurări lor private.
Întru îndeplinirea atribuţiilor sale, el negociază cu organismele vizate, iar dacă nu
se ajunge la soluţionarea conflictului, se apelează la Curtea pieţei15 care este un
tribunal compus din jurişti, oameni de afaceri, precum şi economişti şi reprezen-
tanţi ai consumatorilor.
Nerespectarea deciziilor Curţii poate fi sancţionată cu amenzi administrative.
• Ombudsmanul pentru consumatori
Cu scopul de a se urmări respectarea unor acte legale (Legea marketingului,
Legea clauzelor contractuale abuzive, Legea privind protecţia consumatorului)
funcţia dată a fost instituită în 1971. Serviciile acestui ombudsman şi cele ale
Administraţiei naţionale pentru protecţia consumatorilor formează un singur organ
pe care îl conduce ombudsmanul în cauză.
Din dorinţa protejării consumatorului de oferte şi reclame comerciale,
potrivit Legii marketingului, asistăm la o adevărată "răsturnare a sarcinii probei".
La cererea ombudsmanului, orice firmă sau persoană este obligată să dovedească
veridicitatea afirmaţiilor sale cu privire la produsele prezentate spre vînzare. Este
posibilă, de asemenea, chiar interzicerea vînzării unor produse care s-ar dovedi a fi
dăunătoare sănătăţii consumatorilor.
Legea asupra clauzelor contractuale abuzive protejează, sub supravegherea
ombudsmanului, consumatorul împotriva unor clauze exoneratoare de răspundere
pe care furnizorii le introduc în contracte, mai ales pentru vînzarea de produse de
folosinţă îndelungată. Ca şi în cazul precedent, secretariatul ombudsmanului poate

15
Curtea este în măsură să ia hotărîri deosebit de importante cum ar fi: interdicţia pentru o firmă de
a recurge la practici comerciale restrictive sau de a le modifica pe cele existente; Curtea poate fixa
un preţ maxim pentru o anumită marfă.
23
sesiza Curtea pieţei, avînd chiar dreptul de a declanşa urmărirea injustiţie dacă nu
se ajunge la rezolvarea problemei pe cale amiabilă.
• Ombudsmanul pentru egalitatea de şanse
Odată cu intrarea în vigoare în 1980 a Legii egalităţii de şanse între bărbaţi
şi femei a fost creată şi această funcţie. Ombudsmanul respectiv are sarcina de a
veghea respectarea legii în cauză. El difuzează informaţii, contribuind la informa-
rea opiniei publice, examinează cazuri individuale de discriminare, încercînd calea
amiabilă de rezolvare a situaţiilor16. În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale,
ombudsmanul poate iniţia anchete din proprie iniţiativă, iar în caz de eşec al
rezolvării conflictelor pe cale amiabilă, se recurge la Curtea muncii, ale cărei
decizii sînt obligatorii.
• Ombudsmanul pentru discriminare etnică
Este instituit în 1986 în baza Legii îndreptate împotriva discriminării etnice.
El este preocupat de situaţiile specifice ale problemelor discriminării pe criterii de
rasă, culoare, naţionalitate, religie etc, ivite în colectivităţi, îndeosebi la locul de
muncă al cetăţenilor.
Ombudsmanul acordă asistenţă persoanelor ce au avut de suferit din cauza
discriminării, sprijinindu-le să-şi apere drepturile, contribuind la formarea unor cu-
rente de opinie şi recomandînd adoptarea unor măsuri legislative corespunzătoare
în acest sens.
• Ombudsmanul public pentru presă
Instituit în 1969, ombudsmanul în cauză este desemnat de un comitet special
compus din ombudsmani parlamentari şi preşedinţii Ordinului naţional al avocaţi-
lor şi Clubului publiciştilor17.
Oricine poate protesta contra unui articol de presă care încalcă etica
ziaristică18. Plîngerea este examinată de ombudsman, apreciindu-se dacă
defăimarea reclamată se poate repara prin publicarea unei replici adecvate în ziarul
cu pricina. În caz contrar, ombudsmanul are dreptul de a iniţia o anchetă în cadrul

16
Cca 150-200 de plîngeri pe an, cele mai multe la ocuparea de posturi în administraţie şi economie.
17
În Suedia există o Lege a presei, din 5 aprilie 1949, care are caracter organic, alături de Constituţie, Regulamentul
Riksdagului şi Legea succesiunii la tron.
18
Reclamaţiile sînt scutite de orice taxe.
24
căreia se cere şi părerea redactorului-şef al publicaţiei reclamate. Dacă a încălcat
regulile admise în materie de publicaţie, administraţia ziarului este obligată să
publice declaraţia ombudsmanului sau a Comitetului de deontologie care activează
în acelaşi domeniu, putînd fi supusă şi unei amenzi administrative.
Evident, inspirîndu-se din modelul suedez, Danemarca creează o instituţie
proprie — ombudsmanul parlamentar. Acesta este ales de Folketing pentru a
controla administraţia civilă, militară şi municipală, avînd dreptul să recurgă la
anumite anchete din iniţiativă proprie sau pe marginea plîngerii individuale. Mai
recent a fost adoptată şi o lege care reglementează pe larg activitatea instituţiei
respective. În 1946 Comisia Constituţională din Danemarca recomandă instituirea
funcţiei de ombudsman parlamentar, ca abia la 1 aprilie 1955 să fie numit în
funcţie primul ombudsman danez avînd competenţă naţională. Astfel, orice
persoană poate înainta o reclamaţie împotriva activităţii miniştrilor, a
funcţionarilor şi oricărui alt funcţionar care lucrează în serviciul starului.
Competenţa ombudsmanului nu se extinde asupra activităţii judecătorilor şi a
tribunalelor. După investigarea cazului, ombudsmanul poate decide, din proprie
iniţiativă sau sesizat de către cineva şi în virtutea dispoziţiilor legale, dacă
autorităţile sau funcţionarii au comis greşeli sau neglijenţe în îndeplinirea
funcţiilor lor. De asemenea, el are dreptul să ceară tribunalelor iniţierea unei
investigaţii şi poate informa Parlamentul, chiar dacă în situaţia respectivă este
vorba despre un ministru.
Modalitatea desemnării, competenţele şi obligaţiile ombudsmanului danez,
modul său de a acţiona şi de a-şi înceta activitatea sînt stipulate în Legea privind
ombudsmanul pentru administraţie civilă şi militară.
Imediat după obţinerea independenţei sale, Finlanda îşi stabileşte în
Constituţia din anul 1919 crearea instituţiei ombudsmanului parlamentar.
Ombudsmanul este numit de către Eduskunta, are atribuţii asemănătoare cu cel
danez, fiind învestit şi cu dreptul de a controla respectarea legalităţii de către
tribunale.

25
O altă ţară a spaţiului scandinav, Norvegia, stabileşte în Constituţia sa că
Stortin-gul va numi o persoană din afara acestuia, care va îndeplini atribuţiile unui
ombudsman. În anul 1952 modelul suedez al ombudsmanului militar se introduce
în cadrul organizării judecătoreşti, iar în anul 1963 - pe cel cu competenţă
naţională. De menţionat faptul că începînd cu anul 1957, cînd instituţia
ombudsmanului depăşeşte frontierele ţărilor scandinave, aceasta se extinde în
întreaga lume, astfel încît să fie cu adevărat implementată în sistemele de drept
naţionale care funcţionează şi astăzi cu succes.
În categoria ombudsmanilor parlamentari, dar diferiţi într-o oarecare
măsură de cel tradiţional suedez, vom distinge un Comisar Parlamentar în
Germania. Acesta este creat prin lege, după modelele suedez şi norvegian, la 26
iunie 1957, fiind ales de Bundestag. De competenţa lui ţine apărarea drepturilor
membrilor forţelor armate, avînd şi dreptul de a asista Bundestagul la controlul
forţelor armate. Potrivit legii, comisarul parlamentar poate efectua anchete la
sesizarea comisiei pentru apărare a Bundestagului, a membrilor forţelor armate,
dar şi din proprie iniţiativă. În aceste cazuri comisarul va analiza şi va decide dacă
motivele aduse în scris dovedesc încălcarea unui drept şi va înainta petiţia
organului corespunzător al forţelor armate, care va trebui să clarifice faptele sau să
cerceteze încălcările, neregularităţile depistate19.
În Germania, există şi ombudsman în domeniul civil. Primul birou de acest
fel a fost creat în landul Renania-Palatinat în mai 1974. Cetăţenii au acces direct la
el, avînd posibilitatea să-şi formuleze reclamaţiile la telefon. Modalitatea acţionării
şi funcţionării sale este similară cu a celorlalţi ombudsmani. În afară de
ombudsman, ca în toate statele de drept, organizarea judecătorească germană are o
altă serie de măsuri pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.
Aceasta înseamnă că orice cetăţean care se simte prejudiciat în drepturi poate
recurge la instanţele de fond sau la una din instanţele cu jurisdicţie specifică, fie
administrative, fiscale sau referitoare la asigurările sociale, în vederea restabilirii

19
Legea apărării datelor federale creează o Comisie Federală pentru apărarea datelor care prin intermediul
mijloacelor informaţionale sint colectate de la diferite agenţii administrative.
26
sale în drepturi, inclusiv a face recurs la Tribunalul Constituţional sau al landului
respectiv20.
În Marea Britanie Comisarul Parlamentar pentru administraţie cu
jurisdicţie asupra Angliei, Scoţiei şi Ţării Galilor a fost creat prin legea
Parlamentului Britanic, promulgată la 22 martie 1967.
Înfiinţarea instituţiei ombudsmanului britanic a trebuit să depăşească rezistenţe
puternice, deoarece se considera că existenţa sa ar fi incompatibilă cu conceptul de
responsabilitate administrativă.
Comisarul Parlamentar numit de regină la propunerea Primului-ministru
examinează plîngerile cu care este sesizat de către Camera Comunelor, acţionînd
în interesul particularilor. Acesta este independent de Guvern şi poate fi destituit
numai printr-o moţiune a ambelor camere parlamentare, În ciuda tuturor
dezbaterilor privind oportunitatea acestei instituţii, în prezent, pe lîngă Comisarul
Parlamentar pentru administraţie şi servicii sanitare în ţări cum ar fi în Anglia,
Scoţia şi Ţara Galilor, există şi comisari pentru administraţie locală21. Întru
exercitarea atribuţiilor sale, Comisarul Parlamentar poate cerceta activitatea
oricărui departament ministerial, dar nu se va implica în materie de politică internă
sau externă şi nici nu va putea interveni atunci cînd persoanele lezate au dreptul să
facă recurs la tribunal. De asemenea, el are acces la toate documentele oficiale şi
obligaţia de a informa asupra rezultatelor sale parlamentarul care i-a prezentat
plîngerea. În plus, anual trebuie să prezinte informaţii Parlamentului, pe lîngă
informaţiile speciale pe care le prezintă trimestrial sau ori de cîte ori consideră
necesar, în faţa unei comisii speciale a Camerei Comunelor. În cazul în care
plîngerea se consideră îndreptăţită, iar departamentul ministerial în cauză nu a dat
o soluţie corespunzătoare asupra acesteia, ombudsmanul britanic poate sugera
măsurile de soluţionare a problemei, iar dacă departamentul îi respinge
propunerile, are posibilitatea de a informa ambele camere privind situaţia dată22.
20
Din legea fundamentală a Germaniei: "Toţi cetăţenii au dreptul de a prezenta, individual sau colectiv, în scris,
petiţii sau reclamaţii, autorităţilor competente şi comisiilor parlamentare". Cu excepţia Saxoniei, toate celelalte
parlamente ale landurilor au cîte o comisie de petiţii pentru a cerceta plîngerile prezentate de cetăţeni împotriva
autorităţilor administrative şi a apăra drepturile şi interesele individuale.
21
Irlanda de Nord are un sistem special de ombudsmani.
22
În Marea Britanie există şi o Comisie de Plîngeri împotriva televiziunii, un Consiliu al Presei, Biroul plîngerilor
contra Poliţiei şi un Birou al companiilor de asigurări numit Insurance Ombudsman Bureau.
27
Ombudsmanul din Franţa (mediatorul) este subordonat puterii executive. Me-
diatorul este numit de către Consiliul de Miniştri şi are dreptul de a ancheta
cazurile ce privesc funcţionarea administraţiei şi relaţiile acesteia cu particularii.
Comparativ cu ombudsmanul britanic, cel francez nu poate fi sesizat de către
parlamentari. El are doar misiunea de a primi reclamaţiile referitoare la raporturile
defectuoase ale cetăţenilor cu administraţia statului, cu instituţiile publice şi ale
oricărui alt organism învestit cu o misiune de serviciu public.
În virtutea independenţei sale depline, el nu poate primi instrucţiuni de la
nici o autoritate. Dacă o persoană fizică este de părerea că un organism public, prin
acţiunea sau inacţiunea sa, a prejudiciat-o în vreun fel, poate adresa o reclamaţie
unui deputat sau senator, care o va transmite mediatorului spre examinare. Pentru
a-şi da seama dacă o reclamaţie este sau nu justificată, mediatorul poate solicita
ministerului sau autorităţii competente toate actele necesare cercetării. Acesta
poate formula recomandările pe care le consideră necesare soluţionării problemelor
şi prezenta propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii organului respectiv în cazul
în care sînt depistate anumite disfuncţionalităţi. Chiar dacă nu are suficientă putere
de decizie, el îşi poate face publice recomandările sau propunerile. În pofida mai
multor încercări, în Italia nu există deocamdată un ombudsman naţional. Încă din
anul 1974 au început să activeze Apărătorii Civici, însă rezultatele acestora s-au
dovedit a fi mai modeste. Ei au mai puţine posibilităţi şi instrumente de investigare
decît ceilalţi colegi europeni.
Regiunile în care există ombudsmani sînt următoarele: primul a fost creat în
Toscana-l974, iar mai apoi au urmat: Liguria- 1974, Campania-1978, Umbria
-1979, Latio- 1980, Lombardia- 1980, Friuli - Veneţia Iulia- 1981, Marcas-
1981,Piemonte- 1981, Apulia- 1981.
Apărătorii Civici au ca scop garantarea funcţionării normale a administraţiei
regionale şi a organismelor care depind de ea, cu obligaţia semnalării posibilelor
încălcări şi nereguli. Important este că aceştia nu pot acţiona din oficiu, ci numai la
solicitarea unei persoane particulare şi numai în cazurile în care există o întîr-ziere
a soluţionării unei anumite probleme, în termen de 20 de zile, sau o neregulă. De

28
asemenea, pentru a implica intervenţia Apărătorului Civic, cetăţeanul trebuie să fi
cerut anterior, în scris, rezolvarea situaţiei în cauză de la organele competente ale
regiunii. Astfel, după primirea reclamaţiei acesta stabileşte un termen în care
trebuie rezolvată problema şi poate propune măsuri disciplinare la adresa
funcţionarilor care întîrzie soluţionările. Ei mai sînt obligaţi să trimită anual un
raport Consiliului Regional, indicînd cazurile în care s-au depistat încălcări sau
nereguli.
În Portugalia instituţia Apărătorului Dreptăţii a fost creată după revoluţia
din 25 aprilie 1974. Activitatea sa a fost dovada şi simbolul revenirii Portugaliei la
regimul democratic pe care-1 promovează şi acum. Scopul fundamental al acestuia
este acelaşi: de a asigura legalitatea administraţiei publice, investigînd plîngerile
formulate de cetăţeni împotriva autorităţilor şi propunînd soluţiile adecvate pentru
acestea.
Apărătorul Dreptăţii se poate implica în aproape toate sectoarele activităţii
administraţiei, inclusiv ale autorităţilor locale şi ale tuturor funcţionarilor civili ai
statului, ale serviciilor întreprinderilor publice şi ale celorlalte persoane juridice de
drept public. El este ales de Parlament pentru o perioadă de 4 ani şi este indepen-
dent faţă de acesta şi executiv. Chiar dacă nu dispune de putere directă de decizie
şi nu poate anula nici un act administrativ, Apărătorul Dreptăţii are capacitatea de
a semnala deficienţele legislative pe care le depistează în exerciţiul funcţiunii sale.
În ceea ce priveşte preocuparea de ansamblu a Apărătorului Dreptăţii, inclusiv
organizarea activităţii şi procedeele de acţiune folosite de el, acestea sînt similare
cu ale celorlalţi ombudsmani europeni.
Extinderea sferei de influenţă a apărătorului în domeniul administraţiei
publice a atins chiar şi întreprinderile private. Bunăoară, urmînd exemplul
Apărătorului Poporului suedez, compania International Technology Group of
Xerox Corpo-ration din Statele Unite ale Americii a numit în 1973 un Employee
Relation Manager, care să se ocupe de plîngerile formulate de angajaţi cu privire la
munca lor în organizaţie, prezentînd rapoarte direct Preşedintelui care poate să
revoce hotărîrile luate. Mai mult decît atît, acesta are şi funcţia de a recomanda

29
prin intermediul Preşedintelui schimbările ce sînt necesare în politica acestei
companii. Instituţia dată a fost introdusă cu succes şi în alte companii cum sînt
General Motors, Ford Motors Company, American Airline ş. a.
După criteriul specificului activităţii, mai distingem ombudsmani
universitari care activează în SUA. Deosebim aici pe Apărătorul Drepturilor
Universitare, precum şi cinci Apărători ai Poporului, întăriţi în Centrul de studii ale
drepturilor cetăţeneşti, datoriilor şi responsabilităţilor studentului. În Mexic există
Apărătorul Drepturilor Universitare. Toţi aceştia au ca principii de activitate
medierea, concentrarea tuturor forţelor, rapiditatea şi un formalism moderat, pentru
a face cît mai accesibilă calea de a ajunge la ei.

30
§ 2. Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, public şi într-un


termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis pre-
sei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în
interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii
private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă atunci cînd, în împrejurări specia-le, publicitatea
ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă cînd
vinovăţia sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a. să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi
într-un mod detaliat, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere singur sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi
asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei
o cer;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;


e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere23.

23
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
31
Articolul 6 garantează deci dreptul la un proces echitabil şi public pentru a
decide asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a
temeiniciei oricărei acuzaţii penale aduse împotriva sa. Curtea şi, înaintea ei,
Comisia interpretează această dispoziţie într-un sens extensiv din cauza
importanţei sale fundamentale pentru funcţionarea democraţiei.
Primul paragraf al articolului 6 se aplică în acelaşi timp proceselor civile şi
penale, pe când altele sunt explicit limitate numai la acţiuni penale, chiar dacă
dispoziţiile lor pot uneori să se extindă şi asupra acţiunilor civile.
De rînd cu toate articolele Convenţiei, articolul 6 este interpretat de Curtea
europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în cadrul jurisprudenţei sale.
Totuşi, fiind vorba de jurisprudenţa relativă la articolul 6, s-ar cuveni să facem o
avertizare: nici o plângere nu este admisibilă până la epuizarea căilor de recurs
interne, aproape toate încălcările pretinse ale prevederilor articolului 6 urmând să
fie deja examinate de către jurisdicţiile supreme naţionale înainte de a ajunge la
Strasbourg. CEDO deseori a ajuns la concluzia că articolul 6 nu a fost încălcat,
ţinând cont de caracterul echitabil al procedurii „fiind luat în considerare în
ansamblul său", în măsura în care o jurisdicţie superioară deja a fost în stare să
rectifice erorile comise de un tribunal de un nivel inferior. Judecătorii de primă
instanţă de asemenea sunt uneori predis-puşi să creadă, pe nedrept, că un oarecare
viciu al procedurii, nefiind examinat de Judecătorii de la Strasbourg ca o încălcare
a Convenţiei (în măsura în care el fusese deja corectat de o jurisdicţie superioară)
respectă perfect normele acestui instrument. Or, judecătorul ce prezida judecătoria
de primă instanţă, fiind în mod direct responsabil de respectarea articolului 6
referitor la totul ce are legătură cu procedurile ce se desfăşoară în faţa lui, nu ar
trebui să se bazeze pe instanţele judecătoreşti superioare, sperând că acestea vor
corecta eventualele erori.

Dreptul de acces la o instanţă judecătorească

32
Deşi nici o dispoziţie a articolului 6 nu recunoaşte explicit dreptul de acces
la o instanţă judecătorească, Judecătorii de la Strasbourg au considerat că acest
articol acordă oricui dreptul de a prezenta o cerere (privind drepturile şi obligaţiile
sale civile) în faţa unei curţi sau unei instanţe judecătoreşti. Articolul 6 consacră
dreptul la o instanţă judecătorească care îl acoperă în particular pe cel de acces la
instanţa judecătorească, altfel spus facultatea de a intenta un proces în materie
civilă.
Judecătorii de la Strasbourg în special au considerat că în cazul Golder v.
Regatul Unit că:
Dacă acest text [cel al articolului 6(1)] trece pentru a se referi în exclusivitate la
desfăşurarea unui proces deja intentat în faţa unei instanţe, un Stat contractant ar
putea, fără a comite vreo încălcare, să suprime jurisdicţiile sale sau să sustragă
din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de litigii cu caracter civil,
pentru a le conferi organelor dependente de guvern. [...] În opinia Curţii, nu s-ar
înţelege că articolul 6(1) descrie detaliat garanţiile procesuale acordate părţilor
la o acţiune civilă în desfăşurare şi că el nu protejează mai întâi ceea ce doar îi
permite să beneficieze de el în realitate: accesul la judecător. Echitatea,
publicitatea şi operativitatea procesului nu acordă nici un interes în absenţa
procesului.24
Totodată dreptul de acces la o instanţă judecătorească nu este absolut.
Totuşi în hotărârea Golder v. Regatul Unit, Judecătorii de la Strasbourg au
reamintit că acest drept impune, prin însăşi natura sa, o soluţionare din partea
Statului, soluţionare, care poate varia în timp şi în spaţiu (în funcţie de necesităţile
şi resursele comunităţii şi individului) şi care niciodată nu trebuie să atenteze la
esenţa acestui drept, nici să contravină altor drepturi consacrate în Convenţie.
În jurisprudenţa sa, CEDO a precizat printre altele că o limitare nu ar trebui
considerată ca compatibilă cu articolul 6 decât:
> dacă ea urmăreşte un scop legitim
Şi

24
Golder v. Regatul Unit, 21 februarie 1975, pararaful 35.
33
> dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele
utilizate şi scopul vizat.
Cazul Golder v. Regatul Unit se referă la permisiunea de a consulta un
avocat în scopul de a intenta o acţiune civilă pentru defăimare [libel] cu privire la
declaraţia unui gardian în legătură cu un prizonier. CEDO a considerat că un
asemenea regim de autorizare constituia o încălcare a articolului 6, în măsura în
care dreptul de acces la o instanţă trebuie nu doar să existe dar să mai fie şi efectiv.
Ea a mai stabilit că imposibilitatea pentru un deţinut de a avea întrevederi con-
fidenţiale cu consilierul său, îl privează de acest drept de acces efectiv.
În anumite cazuri, accesul la o instanţă este negat din cauza calităţii de
justiţiabil. CEDO recunoaşte în special legalitatea limitărilor de acces privitor la
minori, la persoane cu deficienţe mintale, faliţi şi cei ce pledează abuziv. În cazul
Eglise catholique de la Canee v. Grecia25, o curte a stabilit incapacitatea
reclamantului de a se prezenta în justiţie, astfel împiedicându-l să contribuie la
examinarea de către instanţele judecătoreşti a oricărui litigiu referitor la drepturile
sale de proprietate. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că această decizie
prejudicia însăşi esenţa dreptului la o instanţă şi au conchis deci o încălcare a
articolului 6.
De asemenea ei au conchis o încălcare în alt caz când au constatat că, în
pofida unui interes direct al petiţionarului în instanţă, acesta nu putea intenta o
procedură decât prin intermediul unui terţ. În cazul menţionat, reclamantul era un
inginer care dorea să primească onorariile întârziate. Pentru a realiza aceasta,
singura posibilitate era de a substitui Camera tehnică a Greciei în drepturile sale.
Pentru Judecătorii de la Strasbourg, o asemenea substituire, deşi oferea avantaje
unei reprezentări mai puţin costisitoare de către consilieri calificaţi, constituia un
atentat la dreptul reclamantului de a acţiona în justiţie în numele său propriu.
În cazul Airey v. Irlanda, o femeie săracă, dorind să intenteze o procedură de
divorţ, nu a putut beneficia de asistenţă juridică. Judecătorii de la Strasbourg au
considerat că: [...] articolul 6(1) poate uneori obliga Statul să prevadă asistenţa
din partea unui membru al baroului când ea se dovedeşte a fi indispensabilă
25
Biserica catolică de la Canee v. Grecia, 16 decembrie 1997
34
pentru un acces efectiv la judecător, fie pentru că legea prescrie reprezentarea
printr-un avocat, cum prevede legislaţia naţională a unor State contractante
pentru diverse categorii de litigii, fie din cauza complexităţii procedurii sau
cazului.
CEDO a considerat că în speţă petiţionarul nu a beneficiat de un drept
efectiv de acces la Înalta Curte în vederea reclamării unui divorţ.
Încălcarea dreptului de acces la o instanţă poate uneori rezulta dintr-o
imunitate ce împiedică intentarea efectivă a oricărei ac-ţiuni. Cazul Osman v.
Regatul Unit26 referitor la o imunitate împotriva urmăririi, în baza căreia nici o
acţiune nu putea fi intentată împotriva poliţiei pentru erorile comise în cadrul
cercetării şi combaterii criminalităţii. Judecătorii de la Strasbourg au considerat că
scopul acestei prevederi poate fi considerat drept legitim, în măsura în care ea viza
păstrarea eficacităţii serviciului de poliţie şi deci apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor penale. Ei cred totodată că această modalitate de aplicare a
prevederii, fără să fi fost stabilită în prealabil existenţa consideraţiilor de interes
general, nu servea decât pentru a acorda o imunitatea generală poliţiei pentru
acţiunile ei şi pentru omisiunile în exercitarea funcţiilor ei de cercetare şi
combatere a infracţiunilor. Ea constituia deci o restricţie nejustificabilă a dreptului
reclamantului de a obţine o decizie cu privire la temeinicia plângerii sale împotriva
poliţiei în cazurile când merită aceasta. CEDO a stabilit în consecinţă o încălcare a
articolului 6.
Cazul Ashingdane v. Regatul Unit se referea la o imunitate ilegală, care
scutea persoanele responsabile de tratamentul bolnavilor mintali internaţi, de riscul
acţionărilor abuzive şi repetate în justiţie, limitând responsabilitatea eventuală a
autorităţilor competente faţă de acţiunile efectuate cu neglijenţă sau cu reacredinţă.
CEDO, în hotărârea sa, a considerat că limitarea responsabilităţii nu poate
prejudicia însăşi esenţa dreptului petiţionarului la o instanţă judecătorească şi cu
atât mai mult nu neglija principiul proporţionalităţii. Judecătorii de la Strasbourg
totodată au precizat în decizia lor că reclamantul nu era pe deplin împiedicat să
intenteze o acţiune pentru neglijenţă.
26
Osman v. Regatul Unit, 28 octombrie 1998
35
Judecătorii de la Strasbourg pot de asemenea să stabilească o încălcare a
dreptului de acces la o instanţă în cazul în care curtea sau instanţa naţională vizată
nu beneficiază de o deplină jurisdicţie pentru a soluţiona toate probleme de fapt
sau de drept invocate pe cazul care i-a fost înaintat. Pentru a decide dacă a avut loc
sau nu o încălcare. Judecătorii de la Strasbourg ţin cont de obiectul litigiului, de
posibilitatea instanţei - chiar dacă ea beneficiază de o jurisdicţie limitată - de a
examina în modul potrivit punctele litigioase, modalitatea în care a fost luată
decizia şi natura litigiului (inclusiv motivaţia şi motivele acţiunii sau recursului).

Dreptul la o audiere publică

Articolul 6 garantează fiecărei persoane dreptul la examinarea cauzei sale în


mod public, când este vorba de determinarea drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil sau de temeinicia oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva ei. Acelaşi articol precizează în plus că accesul în sala de şedinţe poate fi
interzis presei şi publicului pe parcursul întregului proces sau doar a unei părţi a lui
în interesul moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale într-o societate
democratică, în cazul în care o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţa
judecătorească, în cazul în care, în circumstanţe speciale, publicitatea ar putea
aduce atingere intereselor justiţiei.
Audierea publică constituie un element esenţial al dreptului la un proces
echitabil, după cum a subliniat CEDO:
„Publicitatea procedurii organelor judecătoreşti vizată în articolul 6(1)
protejează justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete, care iese de sub controlul
public: ea constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a încrederii în
curţi şi instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o acordă administraţiei
justiţiei, ea contribuie la realizarea scopului articolului 6(1): procesul echitabil, a
cărui garanţie se numără printre principiile oricărei societăţi democratice în
sensul Convenţiei”27.
27
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
36
O audiere publică în general se dovedeşte a fi necesară pentru a respecta
exigenţele articolului 6(1) în faţa jurisdicţiilor fie de prima sau ultima instanţă. În
acelaşi timp el poate avea excepţii în ceea ce priveşte litigiile tehnice importante.
Dacă în prima instanţă nu are loc nici o audiere publică, această lacună poate fi
lichidată la nivelul unei instanţe superioare.
Doar circumstanţele excepţionale pot justifica lipsa audierii publice în primă
instanţă.
Dreptul la o audiere publică include în mod general dreptul la o procedură
orală, cu excepţia circumstanţelor excepţionale.
La general, exigenţa unei audieri publice nu se impune procedurilor
desfăşurate în faţa unei jurisdicţii de apel.
Totuşi, dacă jurisdicţia de apel urmează să examineze în acelaşi timp
circumstanţele de fapt şi de drept ale cazului penal şi să se pronunţe asupra
culpabilităţii sau nevinovăţiei acuzatului, este necesară o audiere publică. În
cazurile civile, din contra, audierea publică la nivel de apel este considerată ca de
prisos.
În unele cazuri, reclamantul are facultatea de a renunţa la dreptul său la o
audiere publică. După cum a declarat CEDO:
„Nici litera nici spiritul acestui text nu împiedică vreo persoană să renunţe de
bună voie într-un mod expres sau tacit [...], dar o asemenea renunţare trebuie să
fie fără echivoc şi să nu fie îndreptată împotriva vreunui interes public impor-
tant”28.
Judecătorii de la Strasbourg au considerat că trebuia de ţinut cont de
problemele inerente ordinii publice şi securităţii, care ar putea impune unele
proceduri, dacă ele ar fi fost desfăşurate în public. Un asemenea aranjament ar
impune în rezultat autorităţilor de Stat o sarcină neproporţională.
De asemenea CEDO a hotărât că, dacă interzicerea completă a oricărei
publicităţi nu este justificată, totuşi este permis uneori de a organiza în secret
procedurile disciplinare referitoare la exercitarea unei profesii, cu condiţia că
aceasta o cer circumstanţele. Circumstanţele ce urmează a fi luaţi în considerare
28
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
37
pentru a decide asupra necesităţii unei audienţe publice includ respectarea
secretului profesional şi a vieţii private a clienţilor sau pacienţilor.

Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare


CEDO a afirmat că dreptul la un proces echitabil în cauze penale include
„dreptul, pentru orice „acuzat" în sens autonom pe care articolul 6 îl atribuie
acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a nu încerca să contribuie la propria sa
incriminare"29.
Hotărârea Saunders v. Regatul Unit, conţine o precizare interesantă în
această privinţă:
Curtea reaminteşte că, chiar dacă articolul 6 al Convenţiei nu menţionează în mod
expres, dreptul de a păstra tăcerea şi - una din componentele lui - dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare, acestea sunt norme internaţionale general
recunoscute, care se află în centrul noţiunii de proces echitabil consacrată prin
acest articol (articolul 6). Motivele lor de a fi, ţin în special de protecţia acuza-
tului împotriva aplicării forţei coercitive abuzive din partea autorităţilor, ceea ce
evită erorile judiciare şi permite să fie atinse scopurile articolului 6 [...]. în parti-
cular, dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o
cauză penală, acuzaţia caută să-şi întemeieze argumentaţia fără a recurge la
elemente probante, obţinute prin constrângere sau presiuni, în pofida voinţei
acuzatului. În acest sens, acest drept este strâns legat de principiul prezumţiei de
nevinovăţie consacrat în articolul 6(2) din Convenţie.
Totodată, dreptul de a nu se incrimina personal se referă în primul rînd la res-
pectarea hotărârii unui acuzat de a păstra tăcerea. Ceea ce se înţelege ca fiind
comun pentru sistemele juridice ale Părţilor contractante la Convenţie şi ale altor,
nu se extinde asupra utilizării, în cadrul unei proceduri penale, a datelor care ar
putea fi obţinute de la acuzat prin recurgerea la forţe coercitive, dar care există
independent de voinţa suspectului, cum ar fi documentele obţinute în baza unui

29
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
38
mandat, stabilirea stării de ebrietate, colectarea sângelui şi urinei precum şi a
ţesuturilor corporale în vederea unei analize a ADN”.30
Acest caz se referă la preşedintele-director general al unei întreprinderi
somate, sub pedeapsa sancţiunii penale, de a răspunde la întrebările inspectorilor
guvernamentali cu privire la reluarea unei alte societăţi. Transcrierea acestei
întrevederi fusese ulterior admisă ca probă a acuzării în cadrul unui proces care s-a
încheiat cu condamnare. CEDO a conchis o încălcare a articolului 6.
Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit
formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul
interogării sau procesului. Ei considerase că „dreptul de a păstra tăcerea" nu era un
drept absolut. Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o
condamnare în exclusivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe
refuzul lui de a răspunde la întrebări sau a depune mărturii, este evident că un
asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în considerare tăcerea
acuzatului, în situaţii, care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui. Petiţionarul
nu a constituit obiectul unei forţe coercitive directe, nu a fost condamnat la nici o
amendă şi nu fusese ameninţat cu închisoarea. Judecătorii de la Strasbourg
menţionase în plus că concluziile care rezultă din tăcerea unui acuzat, care refuză
să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a comportamentului său, reies
dintr-un simplu bun-simţ. În instanţă, garanţiile de echitate erau suficient de solide
şi obligaţia generală de a depune mărturii revine întot-deauna acuzării care va
stabili un început de culpabilitate pentru ca instanţa judecătorească să poată
formula concluzii pertinente privind refuzul acuzatului de a depune mărturii.
CEDO totodată a afirmat că juraţii trebuie să primească de la judecător instrucţiuni
corespunzătoare cu privire la concluziile în defavoarea unui acuzat care ar putea
reieşi din tăcerea lui. În caz contrar, faptul de a trage concluzii din tăcerea celui
interesat constituie o încălcare a articolului 6.

Principiul egalităţii armelor

30
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
39
Dreptul la un proces echitabil include respectarea principiului egalităţii
armelor.
Aceasta presupune că fiecare parte trebuie să obţină o posibilitate rezonabilă
de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net
dezavantajată în raport cu adversarul său. Între părţi trebuie deci să se menţină un
echilibru corect.
Dreptul la un proces echitabil presupune de asemenea şi o procedură
contradictorie, cu alte cuvinte dreptul unei părţi în procesul civil de a lua
cunoştinţă de observaţiile sau piesele produse de cealaltă, precum şi de a le
discuta188. În acest context, trăsăturile unei justiţii corecte trebuie să constituie
obiectul unei atenţii particulare.
Aceste principii se aplică atât procedurilor civile, cât şi penale.
În cazurile penale, ele parţial se suprapun cu garanţiile specifice ale articolului
6(3), dar au o întindere mult mai largă. Spre exemplu, CEDO a conchis, în cazul
Bonisch v. Austria31, o încălcare a articolului 6(1), deoarece martorul citat de
apărare nu a beneficiat de aceleaşi prerogative ca şi un alt martor expert desemnat
de acuzare.
În plus, Comisia a considerat că principiul egalităţii armelor, de rând cu
articolul 6(3)b, obligă autorităţile de anchetă şi de investigaţie să comunice
toate elementele pertinente pe care le deţin sau la care au acces, susceptibile să
ajute acuzatul să se dezvinovăţească sau să obţină o atenuare a pedepsei.
Această regulă se extinde chiar şi asupra elementelor susceptibile să submineze
credibilitatea unui martor al acuzării. CEDO afirma că atunci când un petiţionar,
care a dorit să-şi asigure personal apărarea, se plânge de un atentat la drepturile de
apărare, din cauza că nu a avut acces la dosarul său penal şi nici nu a putut obţine o
copie de pe piesele din el şi datorită acestui fapt a devenit incapabil să-şi pregă-
tească o apărare adecvată, are loc o încălcare a principiului egalităţii armelor
combinat cu articolul 6(3).
Cazul Rowe şi Davis v. Regatul Unit se referă la procesul a doi petiţionari şi
o a treia persoană acuzată de omor, provocarea intenţionată a leziunilor corporale
31
Drepturile omului în viaţa de fiecare zi, impactul activităţii Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului.
40
grave şi trei spargeri, însoţite de acte de violenţă. Acuzaţia s-a întemeiat pe probele
furnizate de un mic grup de persoane ce locuiau împreună cu reclamanţii, precum
şi pe cele ale unei amice a unuia dintre ei. Cei trei acuzaţi fusese condamnaţi şi
curtea de apel a confirmat condamnările.
Pe parcursul procesului în prima instanţă, Procuratura a decis, fără a informa
judecătorul, să nu divulge unele probe în numele interesului public. La începutul
procedurii în apel, din contra, procurorul a înştiinţat apărarea că unele informaţii
nu fusese divulgate, fără a dezvălui natura probelor în cauză. În plus, în două
reprize, curtea de apel le-a examinat cu uşile închise şi acuzării i se permise să-şi
prezinte argumentele (dar în absenţa apărării). În aceste două instanţe, judecătorii
s-au pronunţat în favoarea nedivulgării.32
Judecătorii de la Strasbourg au subliniat că dreptul la o divulgare integrală a
probelor pertinente nu este absolut şi se poate afla în opoziţie faţă de interesele an-
tagoniste, cum ar fi protecţia martorilor sau confidenţialitatea metodelor de
cercetare utilizate de poliţie. Totodată, singurele măsuri, care limitează dreptul la
apărare tolerate de articolul 6, sunt cele, care pot fi calificate ca strict necesare.
CEDO a considerat în aceste circumstanţe că evaluarea de către acuzaţie a
importanţei informaţiilor nedivulgate era contrară principiilor procesului contradic-
toriu şi egalităţii armelor. Procedura în faţa curţii de apel nu fusese suficientă
pentru a repara lipsa echităţii, care a fost cauzată. Aceasta s-a întâmplat deoarece
judecătorii curţii de apel fusese dependenţi la aprecierea pertinenţei elementelor
nedivulgate, de procesele-verbale ale procedurilor în faţa Crown Court şi de
explicaţiile furnizate de reprezentanţii acuzării. Judecătorii de la
Strasbourg au decis în consecinţă că a avut loc o încălcare a articolului 6(1).
În cadrul procedurilor civile, articolul 6 poate, în anumite circumstanţe, să
impună părţilor posibilitatea de a iniţia o interogare reciprocă a martorilor.
Principiul egalităţii armelor de asemenea va fi considerat încălcat în cazul în care o
parte este împiedicată să răspundă observaţiilor scrise, prezentate instanţei
constituţionale de către avocatul Statului. În Dombo Beheer B.V. v. Olandă33,

32
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
33
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
41
petiţionarul, o societate cu răspundere limitată, intentase o acţiune civilă împotriva
unei bănci, pentru a dovedi existenţa unui acord verbal, care îi acorda facilităţi de
creditare în contul curent. Doar două persoane asistase la reuniunea în cadrul căreia
acest acord a fost realizat: un reprezentant al petiţionarului şi unul din partea
băncii.
Totodată, numai persoana ce reprezenta banca a fost autorizată de către
instanţa naţională să depună mărturii în calitate de martor. Societatea petiţionară a
fost lipsită de dreptul de a cita reprezentantul său pe motiv că acesta fusese
identificat de instanţă cu însăşi societatea.
Judecătorii de la Strasbourg, totodată, au menţionat că, în timpul
negocierilor pertinente, cei doi reprezentanţi acţionase pe picior de egalitate,
fiecare din ei fiind abilitat să negocieze în numele mandatului său şi de aici nu era
clar de ce nu puteau fiind plasata într-o situaţie net dezavanatajată în raport cu
banca şi CEDO a conchis că a avut loc o încălcare a articolului 6(1).
Totodată, CEDO a hotărât în cazul Ankerl v. Elveţia34 că această dispoziţie
nu fusese încălcată. Procesul se referea, de asemenea, la citarea martorilor.
Petiţionarul s-a plâns că refuzul unei instanţe judecătoreşti de a autoriza soţia să
depună, sub jurământ, mărturii în sprijinul cauzei sale, într-un proces civil,
constituise o încălcare a principiu-lui egalităţii armelor, în măsura în care partea
adversă a avut posibilitatea să prezinte, sub jurământ, depoziţiile unui martor.
Judecătorii de la Strasbourg au afirmat că nu văd în ce măsură mărturiile soţiei sub
jurământ ar fi putut influenţa rezultatul procesului. Aceasta, în măsura în care
instanţa a ţinut cont de declaraţiile acesteia, dar nu a dat o apreciere particulară
mărturiilor părţii adverse din cauza prezentării lor sub jurământ, însă s-a bazat pe
alte probe în afara declaraţiilor vizate.
CEDO de asemenea consideră că principiul egalităţii armelor este încălcat,
în cazul în care legislatorul adoptă o lege, care duce la pierderea acţiunii intentate
de reclamant în faţa instanţelor naţionale.
În fine, cazul Van Orshoven v. Belgia se referă la un doctor în medicină, care
urma să fie examinat în cadrul unei proceduri disciplinare. Petiţionarul declarase
34
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
42
apel împotriva unei decizii privind excluderea lui din ambii să depună mărturii.
Astfel societatea petiţionarărândul ordinului medicilor, dar Curtea de casaţie i-a
respins recursul.
El a invocat că niciodată pe parcursul procesului în faţa Curţii de casaţie nu
a putut răspunde la concluziile avocatului general (care nici nu i-au fost
comunicate).
Judecătorii de la Strasbourg consideră că, ţinând cont de importanţa procesului
pentru petiţionar şi natura concluziilor avocatului general, imposibilitatea
petiţionarului de a răspunde înainte de închiderea şedinţei, a prejudiciat dreptul lui
la un proces contradictoriu. Acesta implică în principiu dreptul părţilor în proces
de a lua cunoştinţă de orice element sau observaţie prezentată judecătorului şi de a
le discuta. Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 6(1).

Dreptul la o hotărâre motivată

Articolul 6 obligă instanţele naţionale să-şi motiveze deciziile, atât în


cauzele civile, cât şi în cele penale, dar el nu poate fi înţeles ca impunând un
răspuns detaliat la fiecare argument, numai întrebările cele mai importante pentru
rezultatul procesului necesită un răspuns special în hotărâre.
În cazul Hiro Bălani v. Spania, petiţionarul a prezentat o probă, care necesita
un răspuns special şi explicit. Instanţa s-a abţinut de la furnizarea acestui răspuns,
fără a acorda posibilitatea de a şti, dacă acest mijloc a fost neglijat sau respins şi, în
ultimul caz, cauzele acestei respingeri. CEDO a conchis în consecinţă o încălcare a
articolului 6(1).

43
Printre problemele conexe, prezentate Judecătorilor de la Strasbourg, ar
putea fi enumerate verdictele nemotivate, pronunţate de către juraţi în cauze
penale. Comisia considerase, într-o cerere depusă împotriva Austriei, că articolul 6
nu fusese încălcat, deoarece juraţii au prezentat lista detaliată a problemelor la care
ei au decis să răspundă şi avocatul apărării a avut posibilitatea s-o modifice,
această particularitate lipsea argumentul reclamantului de esenţă. În plus, acesta a
beneficiat de dreptul său (şi el l-a utilizat) de a invoca ca motiv de nulitate faptul că
judecătorul a indus juraţii în eroare în ceea ce priveşte dreptul aplicabil.

Dreptul la timp

Articolul 6(3) prevede ca orice persoană acuzată de o infracţiune penală are


dreptul de a dispune de timp şi de înlesniri necesare pentru pregătirea apărării sale.
Misiunea principală a judecătorului vizavi de această normă este de a stabili
un just echilibru între această exigenţă şi operativitatea procedurii. Această
dispoziţie de asemenea este strâns legată de dreptul la asistenţa (eventual gratuită)
unui apărător, aşa cum aceasta este enunţat în articolul 6(3)c.
Plângerile referitoare la această problemă de drept sunt declarate admisibile
în cazul în care ele provin de la o persoană care a fost ulterior achitată în apel, în
cadrul unei proceduri penale, sau de la un acuzat care declară că nu mai doreşte să
participe la procedură. Rolul judecătorului constă în faptul de a controla aplicarea
acestei garanţii în cadrul procedurii pe care el o conduce, fără a conta pe apel,
pentru a corecta o carenţă sau un viciu în acest domeniu.
Timpul necesar pregătirii apărării depinde de toate circumstanţele cazului,
inclusiv de complexitatea lui şi stadiul curent al procedurii.
Este esenţial ca un avocat al apărării să fie desemnat la timp pentru a pregăti
în modul cuvenit dosarul.
Acest principiu presupune că acest avocat beneficiază de un acces nelimitat
şi confidenţial la clienţii săi plasaţi sub arest preventiv pentru a putea discuta cu ei
despre toate elementele dosarului. Orice sistem, care necesită sistematic obţinerea

44
prealabilă a unei autorizaţii de vizită, încalcă în consecinţă această dispoziţie.
Fiecărui judecător, care autorizează sau prelungeşte un arest preventiv, îi revine
sarcina de a semnala clar tuturor părţilor vizate, că vizitele cu caracter juridic NU
NECESITĂ permisiunea sa. Dacă procurorul insistă în acest sens, pentru a-şi
menţine dreptul de a supraveghea aceste vizite, el astfel încalcă, pe lângă această
dispoziţie specifică, întregul principiu de echitate a procesului. Judecătorul trebuie,
în plus, să urmărească că înlesnirile furnizate permit ca aceste vizite să fie
efectuate confidenţial şi să nu fie ascultate de autorităţile penitenciare.
În cazul în care acuzatul sau avocaţii lui pretind că nu dispun de înlesnirile
adecvate, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra problemei, dacă procesul poate
să continue fără a fi încălcat articolul 6(3)d. În cadrul acestei evaluări, el trebuie să
ţină cont de dreptul acuzatului de a comunica liber cu avocatul lui pentru a-şi
pregăti apărarea: un element fundamental al conceptului de proces echitabil.
Dreptul de a comunica cu avocatul său include de asemenea şi cel de a
coresponda cu el prin scrisori. Majoritatea cazurilor de acest fel au fost examinate
sub prisma articolelor 8 (dreptul la respectarea corespondenţei) şi 6(3)b din
Convenţie.
Convenţia obligă că orice restricţie a dreptului acuzatului sau deţinutului de
a comunica cu avocatul său să fie prevăzută de către o lege „precisă şi
identificabilă", care defineşte clar circumstanţele în care este autorizată restricţia
vizată.

Dreptul la un apărător sau la un avocat din oficiu.

Articolul 6(3)c acordă acuzatului dreptul de a se apăra personal sau de a


beneficia de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi, dacă nu dispune de mijloace
pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu,
dacă interesele justiţiei o cer. CEDO a considerat că dreptul acuzatului de a se
apăra personal nu este absolut.

45
În cazul în care acuzatul are dreptul la o asistenţă juridică gratuită, aceasta
trebuie să fie concretă şi eficientă, şi nu teoretică şi iluzorie.
Astfel CEDO a afirmat:
Articolul 6(3)c [...] vorbeşte despre „asistenţă" şi nu despre „numire". Or, cea
de-a doua nu asigură prin sine însăşi eficienţa primei, dacă avocatul din oficiu
poate deceda, cădea grav bolnav, avea un impediment de lungă durată sau s-ar
eschiva de la obligaţiile sale. Dacă ar fi avertizate, autorităţile ar trebui să-l
înlocuiască sau să-l determine să-şi îndeplinească sarcinile. Articolul 6(3)c nu
obligă autorităţile naţionale competente să intervină, decât dacă carenţa
avocatului din oficiu este evidentă sau dacă ele l-au informat suficient în oricare
altă modalitate35. Atunci când este clar că avocatul, care-l reprezintă pe acuzat în
faţa instanţei naţionale, nu a dispus de timpul şi de înlesnirile necesare pentru a-şi
pregăti dosarul în modul cuvenit, judecătorul preşedinte are datoria de a lua măsuri
concrete pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de apărător. În general, el pronunţă
amânarea procesului.
Comisia a considerat că dreptul de a alege un avocat nu există decât în cazul
în care acuzatul are mijloace pentru a remunera apărătorul. Beneficiarul de
asistenţă juridică nu are deci dreptul de a-şi alege reprezentantul în justiţie sau de a
fi consultat în această problemă. În orice caz, dreptul de a-şi alege apărătorul nu
este absolut, statul fiind liber să reglementeze înfăţişarea avocaţilor în faţa
instanţelor şi, în unele circumstanţe, să refuze de a accepta anumiţi apărători.
Dreptul acuzatului de a beneficia de o asistenţă juridică gratuită depinde de două
circumstanţe.
În primul rând, de faptul că acuzatul nu are mijloace pentru a-şi permite un
avocat. Organele de la Strasbourg au primit puţine cereri referitoare la această
condiţie, dar se pare că nivelul necesar al dovezilor pentru a justifica ajutorul nu
este prea înalt.
Într-al doilea rând, faptul că interesele justiţiei impun acordarea asistenţei
juridice. Este necesar de a lua în considerare mai multe elemente. CEDO ţine în

35
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
46
special cont de capacitatea acuzatului de a-şi prezenta cauza fără asistenţa unui
avocat.
De asemenea CEDO ţine cont de complexitatea cazului. În fine, gravitatea
pedepsei riscate de asemenea contribuie la determinarea oportunităţii acordării
asistenţei juridice. CEDO în special a menţionat, că „atunci cînd în joc este pusă
privaţiunea imediată de libertate, interesele justiţiei cer principial o reprezentare
printr-un consultant"36.
Judecătorii de la Strasbourg de asemenea au subliniat că pentru a stabili
încălcare a articolului 6(3)c nu este necesar să se demonstreze că refuzul de a
acorda o asistenţă juridică s-a soldat cu un prejudiciu real. Necesitatea unei
asemenea probe ar lipsi în rezultat această dispoziţie de o mare parte a esenţei sale.
Dreptul la o asistenţă juridică în cazuri civile nu este enunţat explicit de Convenţie,
dar CEDO a afirmat că el ar trebui să fie respectat, dacă interesele justiţiei o cer.
Unele jurisdicţii din Statele membre ale Consiliului Europei, cum ar fi cele din
Cipru, nu prevăd acordarea asistenţei juridice, dar Statul poate acorda în anumite
cazuri indemnizaţii. Întrebarea de a şti, dacă această carenţă a sistemului judiciar
poate fi asimi-lată unei încălcări a Convenţiei depinde deci de circumstanţele
cazului.
Judecătorului îi revine obligaţia să aprecieze, dacă interesele justiţiei impun ca unei
persoane indigene să i se acorde o asistenţă juridică, dacă aceasta este incapabilă să
achite onorariile unui avocat.

Dreptului de a cita şi a interoga martori

Articolul 6(3)d prevede că acuzatul are dreptul de a interoga sau a contribui


la interogarea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

36
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Chişinău 2000
47
Principiul general aplicabil în această materie este că acuzatul trebuie să fie
autorizat să citeze şi să interogheze orice martor, pe care el îl consideră util cauzei
şi să interogheze orice martor convocat sau citat de procuror.
Această dispoziţie nu oferă acuzatului un drept absolut de a convoca martori
sau să impună instanţele naţionale să audieze un martor special. Uneori dreptul
intern precizează condiţiile de acceptare a martorilor şi autorităţile competente pot
refuza unei părţi citarea unui martor, dacă depoziţiile lui în instanţă aparent nu sunt
pertinente. Petiţionarului deci îi revine sarcina de a stabili dacă refuzul de a audia
un anumit martor a adus prejudicii cauzei sale. Totuşi, în virtutea principiului
egalităţii armelor, procedura de citare şi de audiere a martorilor trebuie să fie
aceeaşi pentru acuzaţie şi pentru apărare.
Toate elementele probante trebuie să fie în principiu produse în faţa
acuzatului în timpul şedinţei publice, în vederea organizării unei dezbaterii
contradictorii. Dar pot apărea probleme în cazul în care acuzaţia introduce
declaraţii scrise de o persoană ce refuză să se înfăţişeze în calitate de martor,
fiindu-i frică de represalii din partea acuzatului sau a complicilor lui.
Doar circumstanţele excepţionale pot justifica autorizarea acuzaţiei de a se baza pe
probe, ce provin de la un martor pe care acuzatul nu are posibilitate să-l
interogheze. Determinarea de judecător a unei acuzaţii penale în baza dosarului
instrumentat de procuror, dar în absenţa ultimului, care deci nu poate răspunde
eventualelor contestaţii ale acuzatului, riscă să atragă o încălcare a acestei
dispoziţii. Bineînţeles că judecătorul nu este capabil să apere tezele procurorului
absent, fără să atragă bănuieli asupra propriei sale imparţialităţi.
Numeroase State părţi la Convenţie s-au asigurat cu norme ce interzic
anumitor ca-tegorii de martori - cum ar fi spre exemplu părinţii acuzatului - de a
depune mărturii.
Decesul sau îmbolnăvirea unui martor de asemenea pot provoca dificultăţi.
CEDO a considerat că asemenea evenimente pot justifica admisibilitatea probelor
de mâna a doua, cu condiţia că drepturile apărării să fie protejate prin măsuri
compensatorii. În cazul unui martor bolnav, Judecătorii de la Strasbourg

48
examinează detaliat existenţa soluţiilor de substituire, susceptibile să evite
recurgerea la probe de mâna a doua.
De regulă generală, frica de represalii poate justifica recurgerea la probe de
mâna a doua, chiar în lipsa oricărei ameninţării specifice, formulate de către
persoana respectivă. CEDO în special a estimat în cazul Doorson v. Olanda37 că,
chiar dacă cei doi martori niciodată nu fusese ameninţaţi de petiţionar, traficanţii
de droguri deseori recurg la ameninţări sau la violenţă efectivă contra persoanelor,
care au depus mărturii împotriva lor.
O altă problemă referitoare la martorii anonimi ţine de imposibilitatea pentru
apărare de a contesta credibilitatea martorului.
Procedurile compensatorii, necesare pentru a garanta un proces echitabil,
variază de la o instanţă la alta. Circumstanţele ce urmează a fi luate în considerare
sunt prezenţa acuzatului sau a avocatului său în timpul interogării martorului şi
posibilitatea de a-i adresa întrebări, precum şi cunoaşterea de către judecător a
identităţii acestui martor. După cum Judecătorii de la Strasbourg au remarcat:
„În ceea ce priveşte locul eminent pe care-l ocupă dreptul la o bună administrare
a justiţiei într-o societate democratică, orice măsură ce limitează drepturile la
apărare trebuie să fie absolut necesară. Dacă este suficientă o măsură mai puţin
restrictivă, anume ea trebuie să fie aplicată”. În fine, s-ar cuveni să menţionăm că,
chiar în cazul existenţei procedurile compensatorii suficiente, nici o condamnare
nu ar trebui să fie bazată în exclusivitate, sau într-o măsură determinantă, pe probe
obţinute de la martori anonimi.

Dreptul la un interpret

Articolul 6(3)e prevede că acuzatul are dreptul de a fi asistat gratuit de un


interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă.

37
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
49
Judecătorii de la Strasbourg au considerat că principiul se referă la „toate
actele procedurii intentate împotriva lui [acuzatului] pe care el trebuie să le
înţeleagă pentru a beneficia de un astfel de proces [echitabil]". În cazul Brozicek
v. Italia, un cetăţean german fusese condamnat în Italia. CEDO a considerat - din
punctul de vedere al articolului 6(3)a, dar acelaşi motiv este valabil şi pentru
articolul 6(3)e - că documentul, ce constituia acuzaţia, trebuia să fie comunicat în
limba germană: „numai să nu se stabilească că în realitate reclamantul poseda
destul italiana pentru a sesiza conţinutul actului, care notifica acuzaţiile formulate
împotriva lui"38.
Obligaţia autorităţilor competente nu se limitează doar la o simplă
desemnare a unui interpret: ele sunt obligate, odată ce sunt sesizate într-un caz
concret, să exercite ulterior un anumit control al calităţii interpretării asigurate.
Dreptul la un interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra surzilor care înţeleg
limba semnelor.

38
Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, Bucureşti 1998
50
§ 3. Contenciosul administrativ - un garant al apărării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului

După cum se susţine, "...contenciosul administrativ ne poate servi drept mo-


del ce va reflecta un element concret de realizare a controlului unor organe ale
statului, chemate să realizeze sarcinile unei puteri, asupra unor alte organe ale
statului din cadrul altor puteri. Este cazul controlului exercitat de instanţele
judecătoreşti asupra activităţii organelor administraţiei publice, plasate în cadrul
puterii executive"39.
Astfel, controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ este o
formă de apărare juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanelor împotriva
abuzurilor comise de organele autorităţilor publice şi a funcţionarilor publici din
cadrul acestor organe. Această formă de apărare se realizează astfel încît orice
persoană ce se consideră vătămată într-un drept al său de o autoritate publică,
printr-un act administrativ, să poată cere înlăturarea încălcărilor, recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei.
Apare, fireşte, întrebarea: oare s-au epuizat toate modalităţile procedurii
civile de rezolvare a problemelor în cauză?
Răspunsul la această întrebare se află în înviorarea activităţii autorităţilor publice,
în lărgirea cîmpului de activitate a funcţionarilor publici, în descentralizarea puterii
în administraţia publică, ceea ce implică soluţionarea litigiilor de către judecători
pregătiţi special sau de instanţe specializate. În România şi în majoritatea ţărilor
europene activitatea autorităţilor administraţiei publice este supusă nu numai
controlului parlamentar şi celui exercitat în însăşi interiorul sistemului, adică de
autorităţi ale administraţiei publice, ci şi controlului judiciar40.
Astfel, "prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de
către instanţele de contencios administrativ prevăzut de lege, a conflictelor, în
care cel puţin una din părţi este o autoritate a administraţiei publice, un
funcţionar al acesteia sau un serviciu public administrativ, conflicte generate
39
Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1994
40
Ioan Santai, Competenta instanţelor judecătoreşti referitoare la încălcarea legii in activitatea autorităţilor
administraţiei publice, în Dreptul, 1995, nr. 1, p. 16
51
din acte administrative ilegale, ori din refuzul rezolvării unei cereri referitoa-
re la un drept recunoscut de lege"41.
Cunoscutul jurist român Alexandru Negoiţă defineşte contenciosul
administrativ ca "totalitatea litigiilor juridice dintre administraţia publică şi cei
administraţi". Îmbinarea în cauză circulă cu două sensuri, în sens larg definind
activitatea menită să soluţioneze un conflict juridic, iar în sens îngust - organul
competent să soluţioneze asemenea conflicte juridice.
Controlul jurisdicţional al actelor administrative este prevăzut de Convenţia
Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care
Stipulează că actele administrative "de natură să producă efecte directe asupra
drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanelor" trebuie să fie conforme cu
principiile înscrise în Convenţie42.
În opinia prof. univ. dr. Elena Aramă: „contenciosul administrativ este şi un
mijloc foarte important pentru apărarea drepturilor omului, ajutîndu-l să se opună
unor autorităţi abuzive şi să obţină cîştig de cauză împotriva abuzurilor fi actelor
ilegale ale autorităţilor publice. Deci autorităţile publice pot fi făcute
răspunzătoare cînd emit un act administrativ prin care vatămă o persoană Sau
cînd nu soluţionează în termenul legal o cerere a persoanei”43.
În dreptul constituţional, mecanismul adecvat de tragere la răspundere a
statului pentru faptele comise de reprezentanţii săi în persoana funcţionarilor
publici -contenciosul administrativ - se mai numeşte şi justiţie administrativă.
Sintagma este destul de exactă, dacă ne referim şi la respectiva justiţie
constituţională. Oricum, fiind ambii termeni corecţi, se dă preferinţă primului -
contenciosul administrativ.
Baza legală a contenciosului administrativ în Republica Moldova o
constituie, cum este şi firesc, prevederile constituţionale privind această
problematică. Astfel, art. 72 din Constituţie prevede că prin lege organică se
reglementează contenciosul administrativ.
41
Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1994.
42
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Chişinău 2000
43
Elena Aramă, Cadrul legislativ şi protecţia eficientă a drepturilor omului, în Buletinul Asociţiei Tinerilor Jurişti,
nr. 3, Chişinău, 1997.

52
De contenciosul administrativ ţine şi art. 53 "Dreptul persoanei vătămate de
o autoritate publică" din Constituţie, care stipulează că: (1) Persoana vătămată într-
un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. (2) Statul
răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrşite
în procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti.
De asemenea, de contenciosul administrativ ţine art. 20 "Accesul liber la
justiţie": orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi
interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.
În spiritul contenciosului administrativ sînt şi art. 21, art. 23, art. 26, care
proclamă, respectiv, Prezumţia nevinovăţiei, Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte
drepturile şi îndatoririle, Dreptul la apărare.
"Şi în Republica Moldova, in prezent, s-a introdus acţiunea în contencios
administrativ, prin Legea contenciosului administrativ, mecanism bine determinat,
care reglementează întocmai acţiunile de control judiciar specializat, un control
asupra faptului cum puterea executivă respectivă exercită prescripţiile dreptului în
activitatea sa. Componenţii importanţi ai unui atare mecanism sînt judecătoriile
cu funcţia de control, încredinţată lor, fiind executată de ele sub acest raport faţă
de actele şi acţiunile puterii executive, instituţiilor şi agenţilor ei. Se examinează
acţiunile cetăţenilor care au contestat hotărîrile autorităţilor administrative şi
persoanelor cu posturi de răspundere, care le-au încălcat drepturile, libertăţile
sau interesele. Pentru efectuarea unui asemenea control este necesar a crea
judecătorii specializate, la componenţa cărora referim examinarea litigiilor
(conflictelor) din sfera administrării de stat"44. O problemă aparte în raportul
contenciosul administrativ - un garant al apărării drepturilor omului este cea a
actelor care pot fi exceptate de la controlul judecătoresc, în acest fel aducînd unele
prejudicii drepturilor omului. În această ordine de idei prof. univ. dr. Elena Aramă
susţine următoarele: Enumerarea actelor administrative ce nu pot fi atacate în
44
Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lumea contemporană, Chişinău 2003.
53
contenciosul administrativ trebuie să fie foarte bine formulată, punîndu-se în
concordanţă cu principiile constituţionale astfel încît omului să nu-i fie îngrădit
accesul liber la justiţie"45. Democratizarea societăţii, tranziţia la un stat de drept
presupune o abordare teoretică şi practică a problemelor din dreptul public la nivel
susţinut, or anume aici avem cele mai multe nereuşite şi cele mai multe litigii de
ordin patrimonial şi moral, generate între subiecţii raporturilor juridice ale acestei
ramuri de drept, apărută odată cu dezvoltarea democraţiei şi a fenomenelor noi de
descentralizare în administraţia publică.
Instituţia Avocaţilor Parlamentari a fost creată pentru garantarea respectării
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului de către autorităţile publice
centrale şi locale, de către instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul
de proprietate, asociaţiile obşteşti şi persoanele cu funcţii de răspundere de toate
nivelurile. Instituţia Avocaţilor Parlamentari este o formă de extindere a sistemului
de apărare a drepturi lor şi libertăţilor cetăţeneşti prin organisme independente. Ea
nu este deocamdată prevăzută de Constituţia Republicii Moldova, de aceea nu
poate constitui obiectul de studiu al cercetării noastre, deşi sîntem de părere că
Avocatul Parlamentar ţine de blocul constituţionalităţii şi la o revizuire a Con-
stituţiei RM îşi va găsi locul cuvenit. Această instituţie activează în conformitate
cu Legea Republicii Moldova cu privire la Avocaţii Parlamentari din 17 octombrie
1997 şi Regulamentul privind Centrul pentru Drepturile Omului din 5 februarie
1998.
În concluzie putem constata următoarele: Constituţia Republicii Moldova
face o sinteză relativ completă şi armonios articulată a gamei drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului. Articolele constituţionale consacrate
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului cuprind, într-adevăr, ceea ce este
mai semnificativ în concepţia modernă privind drepturile omului. Nu există nici un
document internaţional recunoscut de statele dezvoltate ale lumii care să nu aibă
reflectare în Constituţia Republicii Moldova. Analiza proclamării constituţionale a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului arată că situaţia de jure este
45
Elena Aramă, Cadrul legislativ şi protecţia eficientă a drepturilor omului, în Buletinul Asociţiei Tinerilor Jurişti,
nr. 3, Chişinău, 1997.

54
competitivă cu standardele europene, situaţia de facto, însă, lasă mult de dorit.
Majoritatea cetăţenilor nu pot beneficia de drepturile înscrise în Constituţie. Cum
să ne bucurăm, de exemplu, de dreptul nostru constituţional de a avea un trai
decent, care să ne asigure sănătatea şi bunăstarea, nouă şi familiilor noastre,
cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile
sociale necesare? Este oare asigurat dreptul cetăţenilor în caz de boală, invaliditate,
şomaj, văduvie, bătrîneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de
subzistenţă, în urma unor împrejurări independente de voinţa lor (art. 47)? Aşadar,
principiul nevralgic al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului îl
constituie nu starea de drept, ci starea de fapt a acestora în Republica Moldova.
Soluţionarea problemei ţine nu numai de resortul Parlamentului, care şi-a spus
cuvîntul, dînd undă verde tratatelor internaţionale în acest domeniu. Asigurarea
reală a drepturilor a fost pusă în seama Guvernului. Acesta, însă, în situaţia precară
în care se află astăzi, nu mai poate asigura nici drepturile cetăţenilor în ţara sa, nici
ale celor aflaţi peste hotarele ţării.
Una din cauzele care au adus la contradicţia profundă dintre starea de jure şi
cea de facto a prevederilor constituţionale în domeniul drepturilor omului este,
după părerea noastră, aplicarea unei concepţii moderne, ce aparţine statelor
dezvoltate, la situaţia noastră plină de mizerie şi sărăcie, anarhie şi corupţie la nivel
de stat. În ţările cu democraţie şi nivel economic înalt concepţia drepturilor omului
este funcţională, pe cînd în situaţia noastră ea sună a vorbă goală, demagogic
curată. Or, pentru a ajuta oamenii să aibă un trai decent nu este nevoie numai de a
împrumuta această expresie, ci trebuie ca organele puterii instituţionalizate în stat
să trudească la aceasta, căci problema drepturilor omului nu este numai o problemă
politică, ci şi una economică.
Prăpastia dintre normativitate şi realitate în viaţa socială a României este analizată
cu mult discernămînt de către prof. dr. Genoveva Vrabie care accentuează: "
...dacă ne referim la unele prevederi -precum cele din art. 134, lit. "f" privind
"creşterea calităţii vieţii" şi cele din art. 43, alin 1 referitoare la un nivel de trai
decent", nu putem să nu subliniem prăpastia dintre normativitate şi realitate. Dar,

55
Constituţia trebuia să prevadă sarcinile care dau expresie afirmaţiei de principiu
cuprinse în art. 1, alin. 3 care proclamă statul român ca stat social - "valoare
supremă " şi garantată"46.
Nu vom fi admişi în Europa doar în baza sloganurilor. Pentru a fi realmente
o parte componentă a UE, trebuie să muncim, să restabilim respectul pentru munca
cinstită şi nu pentru acţiuni ilicite, cum se mai procedează astăzi. Starea de drept
pozitivă a drepturilor omului, ca şi regulile economiei de piaţă, sînt binevenite,
pentru că permit o clarificare şi o evaluare mai corectă a contribuţiei şi a valorii
fiecăruia. Pînă a atinge aceste standarde mai avem mult, trebuie să instaurăm în
societate o adevărată scară a valorilor, o adevărată competiţie a aportului personal,
din păcate, însă, predomină corupţia, dezmăţul şi anarhia.

46
Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lumea contemporană, Chişinău 2003.

56
Capitolul III Mijloacele juridice de apărare a drepturilor omului

Unul dintre mijloacele cele mai importante şi mai eficiente pentru asigurarea
protecţiei şi respectului drepturilor omului îl constituie justiţia. Aceasta, prin
definiţie, trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri,
sancţionând pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind drepturile ce au fost
încălcate. Cu toate că aceste lucruri par astăzi fireşti, nu întotdeauna justiţia a avut
atât de clar stabilit profilul activităţilor sale, al sarcinilor pe care trebuia să le
îndeplinească. Ideea implicării justiţiei în apărarea drepturilor omului este, evident,
o creaţie modernă, legată de însuşi conceptul existenţei acestor drepturi. În
antichitate a avut la un moment dat o largă circulaţie, principiul , fiat justiţia
pereat mundus" (să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea). Originea acestui
principiu este îndepărtată. Filosoful Seneca povesteşte că la Roma exista un pretor,
Piso, celebru prin conştiinciozitatea, dar şi prin rigiditatea sa. Piso condamnase pe
un cetăţean pentru crimă de omor, dar în momentul în care cel condamnat a fost
dus în piaţa publică spre a fi executat, şi-a făcut apariţia însuşi omul care se credea
că a fost victima asasinatului. Centurionul a suspendat atunci execuţia şi a trimis
lui Piso un curier, aşteptând noi ordine din partea lui Piso, dat fiind caracterul ieşit
din comun al cazului. Piso i-a condamnat, însă, pe toţi trei la moarte: persoana deja
condamnată; pe Centurion, fiindcă n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă,
deoarece a constituit cauza morţii a doi oameni nevinovaţi.
Evident, o asemenea concepţie absurdă despre justiţie nu are nimic comun
cu apărarea drepturilor omului. Marele diplomat român Nicolae Titulescu, care era
în acelaşi timp şi un mare jurist, a arătat cu multă claritate că „Sub abstracţiunea
legilor se mişcă oameni şi, a-i sacrifica unui exces de logică, înseamnă a zice
«Omul este făcut pentru lege, iar nu legea pentru om», ceea ce e o absurditate". La
rândul său, marele profesor român Mircea Djuvara, care releva ideea că în practică
se poate produce o îndepărtare a instituţiilor juridice de la rolul lor firesc, preciza
că „prima sarcină a dreptului constituţional şi în special a legiuitorului în asemenea
materie, este să caute ca o asemenea deosebire între instituţiuni şi realităţi, să fie
57
cât se poate de mică, fără nădejdea însă ca vreodată să poată ajunge a acoperi acest
abis, care prin natura lucrurilor există în orice instituţie de drept".
În lumina acestor câteva gânduri de principiu voi preciza, în continuare,
numai unele aspecte legate de rolul justiţiei în apărarea drepturilor omului şi
anume: mecanismul actual de organizare judecătorească şi valoarea căilor de atac
ca mijloace de asigurare a respectării drepturilor omului.

§ 1. Mijloacele juridice interne

În baza legii cu privire la reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti,


instanţele judecătoreşti se reorganizează în felul următor:
 Judecătoria Supremă se reorganizează în Curtea Supremă de Justiţie
cu sediul în municipiul Chişinău.
 Arbitrajul se reorganizează conform legislaţiei care reglementează
activitatea instanţelor economice în Judecătorie Economică.
 Judecătoria militară.

 Curţi de apel.
 Judecătoriile de fond.
Curtea Supremă de Justiţie ca instanţă de recurs judecă hotărîrile Curţii de Apel,
Judecătoriei Economice; judecă în prima instanţă cauzele atribuite prin lege;
acordă asistenţă metodică judecătorilor; sesizeaza din oficiu sau la propunerea
instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra
constituţionalitaţii actelor juridice.
Curtea de apel judecă cauzele şi cererile date prin lege în compeţenta lor;
soluţioneaza conflictele de competenţă aparute între judecatoriile din
circumscripţia lor; generalizează practica judiciara.
Judecatorii economice - apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice si juridice în activitatea de întreprinzător şi în alte relaţii cu
caracter economic.
58
Judecatorii examenează toate cauzele şi cererile ce se depun în raza
circumscripţiei lor.
Judecatoria militara examineaza cauzele si soluţioneaza cererile privind
infracţiunili militare.
În faza judecăţii după dezbaterile judiciare în urma eliberării sentinţei sau a
hotărârii judecătoreşti apare o posibilitate de atac în instanţa mai ierarhic
superioară a hotărârilor emise de instanţa de judecată.
În lucrarea de faţa voi descrie căile atac: căile ordinare de atac (Apelul şi
Recursul) şi căile extraordinare de atac (Revizuirea, Recursul în anulare). Această
descriere este importantă prin faptul că numai după folosirea acestor căi apare
posibilitatea de adresare în instanţele internaţionale de apărare a drepturilor
omului.

Apelul
Hotărîrile care pot fi atacate cu apel şi instanţele competente să judece cererile de
apel:
(1) Hotărîrile pronunţate în prima instanţă de judecatorii pot fi atacate cu
apel la curţile de apel de drept comun.
(2) Hotărîrile pronunţate în prima instanţă de judecatoriile economice de
circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Economică.
(3) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în prima instanţă de
judecătoriile de drept comun şi de cele economice în litigii care rezultă din
raporturile de contencios administrativ, precum şi alte hotărîri prevăzute de
lege.
(4) Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în prima instanţă de curţile
de apel de drept comun, de Curtea de Apel Economică, de Colegiul civil şi
de contencios administrativ şi de Colegiul economic ale Curţii Supreme de
Justiţie.
(5) Hotărîrile pronunţate în prima instanţă după reexaminarea pricinii pot fi
atacate cu apel după reguli generale.

59
Persoanele în drept să declare apel
(1) Sînt în drept să declare apel:
a) parţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu sînt participante la proces, dar care, prin hotărîre
judecătorească, sînt lezate în drepturi;
c) reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul
stabilit de lege;
d) martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la
compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
(2) Persoana interesată care a renunţat expres la apel în privinţa unei hotărîri
nu mai are dreptul să declare apel.

Recursul
Pot fi atacate cu recurs:
a) hotărîrile pronunţate în prima instanţă de curţile de apel;
b) hotărîrile pronunţate în prima instanţă de Curtea Suprema de Justiţie;
c) alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.
Sînt în drept sa declare recurs:
a) parţile şi alţi participanţi la proces;
b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul cu privire la
compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.
Instanţele competente să examineze recursul:
(1) Curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva
hotărîrilor emise în prima instanţă fără drept de apel.
(2) Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, dupa caz, Colegiul
economic al Curţii Supreme de Justiţie examineaza recursurile declarate
împotriva hotărîrilor emise în prima instanţă de către Curtea de apel respectivă.
(3) Colegiul lărgit al Curtii Supreme de Justiţie, constituit în conformitate
cu prevederile art.431 alin.(3) CPP, examineaza recursurile declarate împotriva

60
hotărîrilor emise în prima instanţă de Colegiul civil şi de contencios
administrativ sau de Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie.
Temeiurile declararii recursului şi casării hotărîrii
(1) Parţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul
în care:
a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au
importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond;
b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de prima instanţă ca fiind
stabilite;
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu
circumstanţele pricinii;
d) au fost încalcate sau aplicate greşit normele de drept material sau normele de
drept procedural.
(2) Se consideră că normele de drept material sînt încalcate sau aplicate
eronat în cazul în care instanţa judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia sa fie aplicată;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
(3) Se considera că normele de drept procedural sînt încalcate sau aplicate
eronat în cazul în care:
a) pricina a fost judecată de un judecator care nu era în drept să participe la
examinarea ei;
b) pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces caruia nu i s-a
comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată;
c) în judecarea pricinii au fost încalcate regulile cu privire la limba
procesului;
d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în
proces;

61
e) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul
nemenţionat în hotărîre;
f) în dosar lipseste procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Revizuirea hotărîrilor
Pot fi supuse revizuirii hotarîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale
tuturor instanţelor judecătoreşti, în următoarele condiţii:
a) instanţa judecătoreasca a depaşit, la pronunţarea hotarîrii, atribuţiile
puterii judecătoreşti;
b) s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, ca unul dintre participanţii
la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legatură cu judecarea
pricinii;
c) au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii
care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
d) dupa emiterea hotarîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost
reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-
o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
e) prin sentinţa penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depozitiile
martorului, fals raportul de expertiză, incorecta traducerea, fals inscrisul ori falsă
proba materiala în al caror temei s-a emis hotarîrea;
f) s-a anulat ori s-a modificat hotarîrea, sentinţa sau decizia instanţei
judecatoreşti sau hotarîrea ori decizia unui alt organ care au servit drept temei
pentru emiterea hotarîrii sau deciziei a caror revizuire se cere;
g) instanţa a emis o hotarire cu privire la drepturile persoanelor care nu au
fost atrase în proces;
h) hotarirea pronunţată impiedica adoptarea unei hotarîri legale într-o alta
cauză;
i) a fost aplicată o lege declarată neconstituţională de catre Curtea
Constituţională;

62
j) Curtea Europeana pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă
într-o cauza unde figureaza ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova,
care considera ca prin hotarîrea instanţei s-a încalcat grav un drept prevazut
de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertaţilor Fundamentale;
k) Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a constatat o încalcare a
drepturilor sau libertaţilor fundamentale, precum şi faptul ca persoana interesată
poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin
anularea hotarîrii pronunţate de o judecată din ţară.
Sînt în drept să depună cerere de revizuire:
a) parţile şi alţi participanţi la proces;
b) persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin
hotarîrea sau decizia emisă;
c) Procurorul General, în cazurile prevazute de legislaţie.

Demersul în interesul legii şi Recursul în anulare


Procurorul General din oficiu are dreptul, pentru a asigura aplicarea unitara a
legii pe întreg teritoriul ţării, să adreseze Curţii Supreme de Justiţie un demers,
cerînd să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate în mod
diferit de instanţele de judecată.
Demersul Procurorului General se examinează la şedinţa Plenului Curţii
Supreme de Justiţie.
Hotărîrile adoptate de plen nu se rasfrîng asupra hotarîrilor examinate şi nici
asupra parţilor din acele procese. Hotărîrile adoptate asupra demersurilor în
interesul legii se aduc la cunoştinţa instanţelor de judecată şi sînt obligatorii pentru
ele.
Procurorul General şi adjuncţii lui, la cererea parţilor, pot ataca cu recurs în
anulare la Curtea Suprema de Justiţie orice hotărîre irevocabilă a instanţelor de
judecată.
Hotărîrile judecătoreşti irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în cazurile:

63
1) cînd hotărîrea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost adoptată cu
încalcarea legii sau cu aplicarea greşită a acesteia;
2) cînd instanţa judecătorească a depaşit atribuţiile sale;
3) cind s-au savirşit infracţiuni de catre judecatori în legatură cu hotarîrea
pronunţată.

După cum se vede, în ultimii ani au fost operate importante modificări


privitoare la exercitarea căilor de atac, atât a celor cu caracter ordinar, cât şi a celor
cu caracter extraordinar. Ele sunt menite să definească cu şi mai mare claritate
rolul acestor mijloace de a permite aflarea adevărului, corectarea unor soluţii care
nu au fost date cu respectarea legii, restabilirea unor drepturi cetăţeneşti care
solicitau apărare din partea justiţiei.

64
§ 2. Mijloacele juridice internaţionale

Mult timp, în doctrina şi practica de drept internaţional a dominat ideea


suveranităţii etatice, concepută în sensul ei strict, absolut şi restrictiv. Literatura de
specialitate a fostelor ţări socialiste, din motive lesne de înţeles, a contestat orice
drept al comunităţii internaţionale de a dezbate şi interveni în problemele mult mai
liberale şi mai puţin exclusiviste cu privire la raportul dintre individ şi stat la o
eventuală relaţie a acestuia cu comunitatea mondială. Importante premise ale
recunoaşterii unei calităţi active a individului ca reclamant al încălcărilor comise
împotriva drepturilor sale, chiar de către statul al cărui resortisant este, au derivat
din documentele internaţionale pe care le-a acceptat comunitatea statelor.
Mecanismele Organizaţiei Naţiunilor Unite au recunoscut, de pildă, dreptul
indivizilor de a adresa petiţii în legătură cu nesocotirea drepturilor lor de către
puterea titulară sau mandatară. O adevărată revoluţie în gândirea juridică a fost
efectuată însă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care, în 1950, a
fundamentat pentru prima dată ideea accesului direct al individului la organismele
de protecţie internaţională. Prin legea privind ratificarea Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor
adiţionale la această convenţie, se creează pentru prima dată posibilitatea pentru
cetăţenii moldoveni de a se adresa în mod direct organismelor europene. O
asemenea posibilitate - în trecut necunoscută - implică importante mutaţii pe planul
gândirii juridice, un efort continuu de sincronizare a legislaţiei moldovneşti faţă de
acest important instrument internaţional, dar şi o nouă perspectivă teoretică cu
privire la treptele şi gradele de jurisdicţie care sunt puse astăzi la dispoziţia
indivizilor şi care sunt în măsură să garanteze drepturile lor împotriva oricăror
eventuale încălcări sau abuzuri.
Avînd în vedere locul drepturilor omului în construcţia europeană, dar şi
faptul că prima jurisdicţie internaţională de protecţie a drepturilor fundamentale a
fost asigurată de Curtea Europeană a Dreptului Omului - organ judiciar creat de
Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale -

65
întelegem să supunem atenţiei sistemul de organizare, structura şi funcţionarea
Curţii Europeane a Dreptului Omului, subliniind aspectele privind procedura în
faţa Curţii, inlusiv cea de examinare a admisibilitaţii cererilor, procedura
referitoare la fond, audierea, procedura în faţa Marii Camere.
Sediul Curţii este fixat la Strasbourg, care este şi sediul Consiliului Europei.
Curtea poate totuşi, atunci cînd socoteşte că este util, să-şi exercite funcţiile în alte
locuri de pe teritoriul statelor membre ale Consiului Europei.
Plângerile trimise spre soluţionare Curţii trebuie să fie făcute împotriva
unui stat parte contractantă care a ratificat Convenţia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o instanţă de apel
împotriva hotărârilor instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile
lor, după cum nici nu poate interveni direct pe lângă autoritatea de care partea se
plânge.
Curtea poate fi sesizată cu privire la probleme ce ţin de responsabilitatea
unei autorităţi publice (legislaţie, instanţe de judecată, etc.). Curtea nu poate
cerceta plângeri împotriva persoanelor fizice sau a organizaţiilor private.
Înainte de a sesiza Curtea, trebuie ca reclamantul să fie încercat să-şi
afirme dreptul ce i-a fost încălcat exercitând toate remediile în statul respectiv
adresându-se tuturor autorităţilor juridice sau administrative care ar fi putut rezolva
cererea. Această epuizare a căilor de atac interne include şi sesizarea celei mai
înalte instanţe de judecată care este competentă a rezolva cererea.
După ce a fost pronunţată decizia de către cea mai înaltă instanţă de
judecată sau autoritate competentă, părţile dispun de un termen de 6 luni pentru a
se putea adresa Curţii.
Dacă nu se trimit detalii ale plângerii părţilor, chiar şi într-o formă sumară,
în cele 6 luni, Curtea nu va putea să examineze cererea, deoarece termenul de 6
luni este un termen de decădere, neexercitarea dreptului de a introduce plângerea în
intervalul indicat ducând la pierderea acestui drept.

66
Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Procedura poate fi o procedură contencioasă în cazul în care este vorba
despre o plângere privind încălcarea unei prevederi a Convenţiei, sau o procedură
necontencioasă în cazul în care o parte interesată cere Curţii emiterea unui aviz
consultativ.
În ceea ce priveşte procedura contencioasă, în principiu etapele
procedurale ale soluţionării unei plângeri introduse în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului sunt următoarele:
- procedura de examinare a admisibilităţii cererii;
- reglementarea pe cale amiabilă;
- procedura contencioasă posterioară deciziei de admisibilitate a cererii.
În ceea ce priveşte procedura de examinare a admisibilităţii cererii, odată
ajunsă la Curte, plângerea formulată este înregistrată de grefa Curţii şi este
repartizată unei Secţii.
Plângerea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să
cuprindă următoarele elemente:
- numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa petentului;
- dacă este cazul, numele, profesia şi adresa reprezentantului său;
- partea împotriva căreia este îndreptată petiţia;
- o expunere succintă a faptelor;
- o expunere succintă privind respectarea de către petent a criteriilor de
admisibilitate a cererii;
- obiectul petiţiei, ca şi descrierea în linii mari a cererii unei satisfacţii echitabile,
pe care petentul poate dori să o formuleze;
- copii ale tuturor documentelor pertinente, în mod special ale deciziilor judiciare
sau de alt fel, cu privire la obiectul petiţiei.
Preşedintele Secţiei numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori care
întocmesc un raport cu privire la admisibilitatea petiţiei.
Pentru pregătirea raportului, judecătorul raportor poate cere părţilor să
prezinte informaţii necesare şi documente.
67
Raportul judecătorului raportor conţine:
- o expunere succintă a faptelor;
- indicarea problemelor de drept ce se ridică în cerere;
- propunerea motivată, pe scurt, privind admisibilitatea sau respingerea petiţiei.
Raportul judecătorului raportor este înaintat Comitetului de filtraj compus
din trei judecători. Comitetul de filtraj examinează cererea şi având în vedere şi
raportul, va lua decizia asupra admisibilităţii cererii. Dacă, în unanimitate, toţi cei
trei judecători ai Comitetului de filtraj decid respingerea cererii, atunci petiţia este
declarată inadmisibilă şi radiată de pe rolul Curţii. Această decizie este definitivă.
Dacă însă, Comitetul de trei judecători nu ajunge la o concluzie unanimă
privind respingerea cererii aceasta este înaintată spre examinarea unei Camere. În
cazul în care Camera consideră că este necesar, din oficiu sau la cererea unei părţi,
poate să decidă ţinerea unei audienţe şi abia după aceasta se va pronunţa sub
aspectul admisibilităţii cererii.
Camera se pronunţă asupra admisibilităţii cererii cu majoritate de voturi. În
decizia pronunţată de Cameră cu privire la admisibilitatea cererii se va menţiona
dacă această hotărâre a fost luată în unanimitate sau cu majoritatea de voturi.
Dacă decizia Camerei este de a respinge cererea, cazul în discuţie se
încheie aici.
Decizia luată de Cameră este comunicată părţilor şi publicată în
„Culegerea de decizii oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.”
Dacă însă decizia luată a fost în favoarea admisibilităţii cererii, părţile au
la îndemână două posibilităţi: fie să încerce reglementarea situaţiei dintre ele pe
cale amiabilă, fie să continue procedura contencioasă posterioară deciziei de
admisibilitate a cererii.
Referitor la reglementarea pe cale amiabilă, dacă cererea formulată de
reclamant este reţinută ca fiind admisibilă, grefierul intră în legătură cu cele două
părţi ale litigiului în vederea concilierii.
În vederea reglementării pe cale amiabilă, părţile încep negocierile.
Negocierile purtate în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă sunt
68
confidenţiale şi nu prejudiciază observaţiile părţilor din procedura contencioasă.
Nici o comunicare scrisă sau orală, nici vreo ofertă sau concesie intervenite în
cadrul negocierilor nu pot fi menţionate sau invocate în procedura contencioasă.47
În cazul în care părţile ajung la o reglementare pe cale amiabilă a
conflictului dintre ele, comunică acest lucru Grefei care va încunoştinţa Camera
asupra acestui aspect.
În condiţiile în care Camera constată că reglementarea amiabilă între părţi
s-a făcut cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum sunt ele
prevăzute de Convenţie, radiază cauza de pe rol, încetând astfel procedurile în
cazul respectiv.
În situaţia în care părţile nu reuşesc sau nu doresc să ajungă la o înţelegere
pe cale amiabilă, atunci procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se
desfăşoară continuând cu procedura contencioasă posterioară deciziei cu privire la
admisibilitate.
În ceea ce priveşte procedura contencioasă posterioară deciziei de
admisibilitate a cererii, odată ce Camera a hotărât să reţină cererea spre judecare,
în principiu procedura va cuprinde două faze: faza scrisă şi faza orală.
În cadrul fazei scrise, Preşedintele Camerei ce are în sarcină soluţionarea
plângerii, va fixa, după consultarea prealabilă a părţilor, anumite termene în
interiorul cărora părţile trebuie să depună toate documentele şi observaţiile lor
scrise cu privire la fond.
În mod normal faza scrisă este urmată de faza orală, faza audierilor. În
timpul audierilor se discută numai probleme legate de fondul cauzei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului procedează la examinarea cauzei
în şedinţa publică, audierile fiind orale, publice şi contradictorii.
Ordinea luării cuvântului este stabilită de Preşedintele Camerei în care
reclamantul are primul dreptul la cuvânt, apoi în replică are dreptul la cuvânt
pârâtul, urmărindu-se ca timpul acordat părţilor să fie acelaşi.

Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi internaţionale de justiţie,


47

Bucureşti 2000.
69
Odată încheiate audierile, procedura orală se încheie şi ea începând
deliberările în vederea pronunţării unei hotărâri.
Dezbaterile sunt secrete şi se fac în Camera de Consiliu. Doar judecătorii
iau parte la deliberări , nici o altă persoană nu poate fi admisă la deliberări. Înainte
de a supune la vot o anumită problemă, Preşedintele Curţii îi invită pe judecători
să-şi exprime opinia.
Hotărârea se va lua cu majoritatea voturilor judecătorilor Camerei,
precedentele juridice având o importanţă deosebită în luarea deciziilor Curţii
Europene a Drepturilor omului.
Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie
să cuprindă următoarele elemente:
- numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, ca şi numele
grefierului sau al grefierului adjunct;
- data adoptării şi cea a pronunţării sale;
- indicarea părţilor;
- numele consilierilor părţilor;
- expunerea procedurii;
- faptele cauzei;
- un rezumat al concluziilor părţilor;
- motivele în drept;
- dispozitivul;
- decizia luată cu privire la cheltuieli de judecată;
- indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;
- dispoziţii referitoare la acordarea unei satisfacţii echitabile.
Hotărârea este semnată de Preşedintele Curţii şi de Grefier şi este citită în
şedinţă publică şi comunicată Comitetului de Miniştri, fiecărei părţi în parte,
terţilor şi oricărei alte persoane interesate.
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se publică în culegerile
oficiale de hotărâri ale Curţii.

70
În termen de un an de la data pronunţării, respectiv comunicării, oricare
dintre părţile interesate are dreptul de a cere Curţii să interpreteze anumite puncte
din dispozitivul hotărârii, pe care le consideră neexplicite.
Hotărârea Curţii este obligatorie pentru statele părţi la Convenţie. Dacă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului găseşte o încălcare a Convenţiei, ea nu are
dreptul să caseze hotărârea instanţelor naţionale sau să ordone alte măsuri. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului poate să acorde conform principiilor
echitabilităţii, o sumă de bani compensatorie pentru daunele morale şi materiale pe
care le-a suferit reclamantul, precum şi rambursarea tuturor cheltuielilor ocazionate
de soluţionarea acelui litigiu.48
Controlul executării hotărârilor este asigurat de către Comitetul de Miniştri
al Consiliului Europei. De asemenea, este tot în sarcina Comitetului de Miniştri să
verifice dacă statele care au comis încălcări ale Convenţiei au găsit şi au adoptat
măsuri care să prevină pe viitor astfel de încălcări, în conformitate cu obligaţiile
privind respectarea Convenţiei, aşa cum şi le-au asumat la semnarea şi ratificarea
Convenţiei.
În situaţia în care un stat refuză să aplice hotărârile care-l privesc,
Comitetul de Miniştri va face statului în cauză o recomandare în acest sens. Dacă
însă, statul în cauză nu înţelege să-şi îndeplinească obligaţiile, acest conflict poate
merge până acolo încât statul recalcitrant să fie exclus sau să se retragă el însuşi
din Consiliul Europei.
Obligaţiile care rezultă din hotărârile judecătoreşti sunt de natură
reparatorie. Ele au o importanţă individuală, acordându-se părţii vătămate o
satisfacţie echitabilă constând fie într-o sumă de bani, fie în retragerea unei măsuri,
fie în simpla constatare a violării unui drept recunoscut prin Convenţie.
În ceea ce priveşte procedura necontencioasă, trebuie precizat că rolul
Curţii Europene a Drepturilor Omului este nu numai acela de a soluţiona litigiile ce
au ca obiect încălcarea unui drept fundamental sau a unei libertăţi, dar şi emiterea

Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi internaţionale de justiţie,


48

Bucureşti 2000.
71
de avize consultative care să conducă la o interpretare şi aplicare unitară de către
statele membre a dispoziţiilor convenţiei.
Procedura prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului emite aceste
avize consultative este o procedură necontencioasă.

Alte instituţii de apărarea a drepturilor omului

Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este organul executiv al


Consiliului Europei, compus din miniştrii de externe ai ţărilor-membre sau
adjuncţii acestora. Comitetul decide asupra recomandărilor care îi sînt supuse de
către experţii guvernamentali, iar deciziile sale sînt puse în aplicare de comitetele
permanente, comitetele ad-hoc sau de unele comitete de experţi49. Deciziile sale
privesc şi statele-părţi la Convenţie, care n-au acceptat jurisdicţia Curţii50.
Totodată, unii autori au statuat că această prerogativă poate provoca anumite
nelinişti privind posibilitatea ca unele decizii ale Comitetului de Miniştri să fie
influenţate de factori nejuridici.
Alături de documentele ce tratează chestiunea drepturilor omului, un loc
deosebit îl ocupă Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, semnat la Helsinki la 1 august 1975. Deşi nu se prezintă ca un tratat, Actul
final al Conferinţei de la Helsinki depăşeşte efectele multor altor tratate prin
impactul pe care-1 are asupra procesului de securitate şi cooperare în Europa.
Astfel, însemnătatea şi importanţa căpătată i se atribuie ca punct de cotitură în
evoluţia gîndirii europene în acest domeniu şi nu numai51.
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului are la bază
Convenţia interamericană a drepturilor omului52 care a fost concepută după
modelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Pentru a se asigura respectul
drepturilor omului, definite în prima parte a Convenţiei, au fost create două organe:
49
Cînd un caz nu este înaintat Curţii, iar în legătură cu el nu s-a ajuns la o soluţie amiabilă, Comitetul de Miniştri ia
o decizie finală cu o majoritate de două treimi
50
Comitetului de Miniştri îi revine şi supravegherea executării hotărîrilor Curţii
51
Actul final prezintă în partea 1 cele zece principii fundamentale care guvernează raporturile dintre statele
participante, printre care principiul VII se referă la „respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
inclusiv libertatea de gîndire, conştiinţă, religie şi credinţă
52
A fost semnată la San Jose (Costa Rica) la 22 noiembrie 1969, în cadrul Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.)
şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978.
72
Comisia Interamericană a Drepturilor Omului53 şi Curtea Interamericană a
Drepturilor Omului54.
Atribuţiile Comisiei Interamericane a Drepturilor Omului, ca şi modul de
funcţionare, sînt asemănătoare cu cele ale Comisiei Europene a Drepturilor
Omului, cu doar cîteva particularităţi specifice. Comisia Interamericană a
Drepturilor Omului dispune de puteri privind toate statele-membre O.S.A., nu
numai acele care au ratificat Convenţia interamericană asupra drepturilor omului.
De asemenea, în categoria drepturilor protejate prin activitatea Comisiei sînt
incluse atît drepturile enumerate în Convenţia citată, cît şi cele cuprinse în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului nu poate fi sesizată decît de
statele-părţi la Convenţie sau de către Comisie, cu condiţia să fi fost epuizată, în
faţa Comisiei, o procedură prealabilă, fără caracter jurisdicţional. Competenţa
Curţii priveşte orice diferend legat de interpretarea sau aplicarea articolelor
Convenţiei, cu condiţia ca statele-părţi la diferendul respectiv să fi recunoscut
competenţa Curţii, fie printr-o declaraţie unilaterală, generală ori specială, sau
printr-un compromis cu privire la diferendul respectiv. În cazul în care Curtea
constată că a fost încălcată Convenţia, ea se pronunţă în acest sens printr-o hotărîre
în care indică drepturile ce urmează să fie restabilite în favoarea părţii vătămate55.
Spre deosebire de Curtea Europeană, Curtea Interamericană dispune de o
importantă competenţă consultativă. Orice stat-membru al Organizaţiei Statelor
Americane, ca şi organele acestei organizaţii, poate solicita Curţii avize
consultative asupra interpretării Convenţiei, precum şi a altor acorduri privind
protecţia drepturilor omului în statele americane. Curtea mai poate da avize, la
cererea oricărui stat-membru al O.S.A., referitor la conformitatea oricărei legi
interne a acestui stat cu dispoziţiile Convenţiei interamericane a drepturilor
omului.

53
Comisia a fost creată în 1959 şi primul său Statut a fost aprobat de Consiliul O.S.A. în 1960.
54
Curtea este alcătuită din şapte judecători, aleşi în cadrul Adunării Generale O.S.A., pe o perioadă de şase ani, de
către statele-părţi la Convenţia interamericană privind drepturile omului, cu o majoritate absolută, care acţionează în
nume propriu.
55
Curtea poate stabili şi plata unei compensaţii echitabile, iar în situaţii urgente şi de o gravitate deosebită, Curtea
este capabilă să stabilească şi diverse măsuri asigurătorii.
73
Sistemul african de protecţie a drepturilor omului are la bază Carta
africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată de Organizaţia Unităţii
Africane (O.U. A.) în 1981 şi intrată în vigoare în 1986. Carta încadrează nu
numai drepturile omului, dar şi drepturile popoarelor, printre care: dreptul la
autodeterminare, dreptul la dezvoltare economică, la pace şi securitate, dreptul la
un mediu I înconjurător satisfăcător şi global, dreptul de a dispune de bogăţiile şi
resursele I naturale. În scopul îndeplinirii prevederilor Cartei a fost înfiinţată
Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor, alcătuită din 11 persoane
numite de Conferinţa şefilor de stat şi de guvern ai statelor care compun O.U.A. În
comparaţie cu sistemul european sau american, sistemul african al drepturilor
omului prin prisma Cartei africane proclamă nu numai drepturi, ci şi îndatoriri ale
omului şi nu include vreo curte ce ar avea competenţă contencioasă sau consulta-
tivă în domeniu. Absenţa acestei instanţe ar putea fi explicată prin concepţia
africană privind dreptul, în general, care preferă concilierea procedurilor cu ca-
racter jurisdicţional.
În lipsa unei curţi specializate, Comisia africană a drepturilor omului şi
popoarelor poate acţiona în acelaşi timp atît pentru promovarea drepturilor
proclamate de Convenţie, cît şi în calitate de organ cvasijurisdicţional, acordînd
prioritate violărilor în masă ale acestora. Comisia poate face studii şi cercetări, dă
avize şi recomandări generale, propunînd soluţii juridice în cazuri concrete de
violare a drepturilor omului şi formulînd, prin interpretare sau codificare, norme
privind drepturile omului.

74
ÎNCHEIERE

În procesul de cercetare a temei Apărarea drepturilor omului în justiţie


putem afirma că problemele referitoare la asigurarea şi apărarea drepturilor omului
în diferite ţări ale lumii sînt aceleaşi, doar că modalităţile de abordare a lor sînt
diferite. La ora actuală, democraţia în ţara noastră este încă fragilă datorita lipsei
unor norme care să asigure drepturile politice, sociale, economice şi culturale.
Este necesară o colaborare amplă a tuturor organizaţiilor implicate în pro-
cesul de democratizare a societăţii şi de asigurare a drepturilor şi libertăţilor fun-
damentale ale omului. Această colaborare ar facilita traversarea căilor anevoioase
ale tranziţiei.
În acest sens, un rol aparte le revine organizaţiilor neguvernamentale, care
tind să ţină sub control strict activităţile funcţionarilor publici, contribuie la
promovarea . unor norme morale şi legislative corecte. De menţionat, însă, că
structurile existente au, din păcate, o activitate mai mult declarativă şi neeficientă,
iar obiectivele propuse de unele organizaţii nu întotdeauna corespund idealurilor
societăţii.
În opinia unor specialişti, în plan global, la moment, există cîteva mari
pericole în măsură să afecteze grav opera de afirmare şi asigurare a drepturilor şi
libertăţilor omului. Unul din ele ar fi aşa-numitul pericol al blazării. El planează
mai ales asupra ţărilor cu o democraţie deja consolidată şi unde, în virtutea acestui
fapt, atît guvernele, cît şi societatea civilă, subestimează importanţa implicării
active şi consecvente în procesul de protecţie şi promovare a drepturilor
cetăţeneşti. Şi mai dezastruos poate fi pericolul optimismului înregistrat în ţările
care au purces relativ nu demult pe calea democraţiei, el manifestîndu-se mai cu
seamă în inerţie, în falsa speranţă că lucrurile merg bine de la sine, fiind generat de
declaraţiile puterii şi lipsa la cetăţeni a cunoştinţelor suficiente în domeniul
drepturilor omului.

75
Avînd experienţa Republicii Moldova, există şi aşa-numitul pericol al
modei56. Acesta, întrunind şi pericolul optimismului, le paşte pe ţările cu o
democraţie fragilă şi care, pentru a fi în rînd cu lumea, se conformează juridic
standardelor universale de drepturi ale omului (prin ratificarea de către putere a
diverselor convenţii şi pacte internaţionale sau regionale), dar care practic
minimizează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. O atare situaţie poate
conduce la încălcări în masă ale principiilor democratice general acceptate, urmate
de explozii sociale imprevizibile, iată de ce, în acest context, devine imperioasă
necesitatea consolidării unei instituţii naţionale cu adevărat independente, care să
poată intra de fiecare dată în conflict cu statul, cînd situaţia o cere, pentru a proteja
interesele legitime ale individului. Ar putea contribui la perfecţionarea legislaţiei
naţionale şi a mecanismului de garantare a drepturilor omului instituţiei avocatului
parlamentar ca garant naţional privind asigurarea protecţiei drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
Instituţiei avocatului parlamentar nu este un organ care să se substituie altora,
ci, alături de alte autorităţi publice, în special de cele cu caracter executiv, sprijină
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, fiind astfel un protector al tuturor.
Instituţia avocatului parlamentar este democratică, independentă, a cărei
implementare cere timp, cadru democratic, cultură, în special politico-juridică,
solicitudine şi autorităţi dispuse a coopera şi înlătura din activitatea lor orice
greşeli sau abuzuri la adresa drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Funcţionarea acestei instituţii duce la înlăturarea unor practici şi mentalităţi de
natură totalitară prin cultivarea unor relaţii de colaborare, sprijin şi încredere
reciprocă între autorităţile publice, în special între administraţie şi cetăţeni.
Cele mai importante şi mai eficiente mijloace actuale pentru asigurarea
protecţiei şi apărării drepturilor omului îl constituie justiţia. Aceasta, prin definiţie,
trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri, sancţionând
pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind drepturile ce au fost încălcate.
Dacă autoritatea legiuitoare nesocoteşte normele constituţionale sau le încalcă
pentru cetăţini există posibilitatea controlului constituţionalităţii legii de către
56
Dorogan Ion, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău 1998
76
Curtea Constituţională sau de apărare a drepturilor sale prin intermediul sistemului
judecătoresc. Acest control este considerat a fi exterior şi de aceea garantează
obiectivitatea, avînd la bază independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor şi, prin
urmare, fiind pe deplin autoritar. Respectivul control este rafinat şi mai formalist
avînd ca scop în orice situaţie numai stabilirea dreptăţii. Chiar dacă organele de
jurisdicţie, soluţionînd litigiile juridice dintre cetăţeni (precum şi dintre cetăţeni şi
persoane juridice, dintre cetăţeni şi organe ale puterii etc), încalcă sau nu respectă
drepturile fundamentale ale omului, pronunţînd hotărîri ilegale sau neîntemeiate,
procedura de judecată stabileşte mijloacele prin care pot fi înlăturate astfel de
încălcări, instituind posibilitatea exercitării căilor ordinare sau extraordinare de
atac al hotărîrilor judecătoreşti.
În concluzie putem constata următoarele: Constituţia Republicii Moldova face
o sinteză relativ completă şi armonios articulată a gamei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Articolele constituţionale consacrate drepturilor şi li-
bertăţilor fundamentale ale omului cuprind, într-adevăr, ceea ce este mai semnifi-
cativ în concepţia modernă privind drepturile omului. Nu există nici un document
internaţional recunoscut de statele dezvoltate ale lumii care să nu aibă reflectare în
Constituţia Republicii Moldova.

77
Bibliografie
1. Macovei Monica, Libertatea şi siguranţa persoanelor, 2003.
2. Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Bucureşti 1998.
3. Moroşan Ion, Garanţii juridice privind drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, Chişinău 2002.
4. Munzberg Olav, Drept internaţional şi minorităţile etnice. Evoluţia
dreptului omului, Bucureşti 1998.
5. Popa Vasile, Care sînt şi cum se pot apăra drepturile omului, Timişoara
1994.
6. Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lume, Chişinău 2003.
7. Potînga Alexei, Asigurarea drepturilor omului în lumea contemporană
(analiza comparată ), Chişinău 2003.
8. Ciobanu Aristide, Societatea civilă şi drepturile omului, Chişinău 1997.
9. Convenţia Europenă pentru apărarea Drepturilor Omului, Chişinău 2000.
10. Convenţia Europenă pentru apărarea Drepturilor Omului protocol
adiţional, Chişinău 2002.
11. Dianu Tiberiu, Protecţia penală internaţională a drepturilor omului,
Bucureşti 1996.
12. Drepturile în viaţa de fiecare zi: impactul activităţii Consiliul Europei în
domeniul drepturilor omului, 1993.
13. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 1995.
14. Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului,
Bucureşti, 1996.
15. Ioan Demeter, Declaraţia drepturilor omului. Schiţă istorică, Bucureşti
1997.
16. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice,
Chişinău, 1998.

78
17. Aristide Cioabă, Lorena Păvălan, Rozmari Pogoceanu, Societatea civilă şi
drepturile omului. Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.
18. Aristotel, Politica. Bucureşti, 1976.
19. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1994.
20. Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Bucureşti 1998.
21. Freeden Michel, Drepturile, Bucureşti 1998.
22. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, intrată în vigoare
la 27.08.1994.
23. Legea Republicii Moldova cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349-
XII, adoptată la 17.10.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.
82-83.
24. Hotărîrea Republicii Moldova cu privire la aprobarea Regulamentului
privind Centrul pentru Drepturile Omului, a structurii, statutului de funcţii
şi modului de finanţare a acestuia nr. 1484 din 05.02.1998, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1998, nr. 36-37
25. Levin Leah, Drepturile omului: Întrebări şi răspunsuri, Chişinău 1998.
26. Rails Stephane, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, Iaşi 2002.
27. Ioan Santai, Competenta instanţelor judecătoreşti referitoare la
încălcarea legii in activitatea autorităţilor administraţiei publice, în Dreptul,
1995, nr. 1.
28. Dorogan Ion, Drepturile omului şi libertăţile publice, Chişinău 1998.
29. Elena Aramă, Cadrul legislativ şi protecţia eficientă a drepturilor omului,
în Buletinul Asociţiei Tinerilor Jurişti, nr. 3, Chişinău, 1997.
30. Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi
internaţionale de justiţie, Bucureşti 2000.
31. Moroşan Ion, Reglementarea juridică a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, Chişinău 2003.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate
79

S-ar putea să vă placă și