Înainte de toate, merită menționat, că viața lui Charlie Chaplin este ilustrată în

extraordinarul film biopic - “Chaplin”, 1992 în regia lui Richard Attenborough (care, în
1982 a creat filmul pentru care a obținut 2 premii Oscar - un alt film biografic -
Ghandi) având în rolul central pe Robert Downey Jr., care cu excelență a demonstrat că
este demn de a interpreta un om - legendă.

Filmografia lui Charlie Chaplin, ca regizor:

1921 Piciul (The Kid)

1923 Pariziana, Opinia publică sau Parizianca (A Woman of Paris)

1925 Goana după aur (The Gold Rush)

1928 Circul (The Circus)

1931 Luminile orașului (City Lights)

1936 Timpuri noi (Modern Times)

1940 Dictatorul (The Great Dictator)

1947 Domnul Verdoux (Monsieur Verdoux)

1952 Luminile rampei (Limelight)

1957 Un rege la New York (A King in New York)

1967 Contesa din Hong Kong (A Countess from Hong Kong)

1
 Ca la oricare personalitate legendară (din cultura vestică) din ultimele secole viața lui
Charlie Chaplin are mult conținut trist și o perspectivă care nu promitea splendoare, plină de
sărăcie.

S-a născut pe data de 16 aprilie 1889, în Londra într-o familie de ce se numea pe atunci -
animatori. Ambii părinți erau actori și vocaliști. Următoarele evenimente au stat la baza
formării principiilor viitorului artist legendă: Divorțul părinților înainte să împlinească 3 ani.
Mamă-sa a ajuns la azilul pentru bolnavii mentali, nu o singură dată. Tatăl său moare din
cauza alcoolismului.

Și totuși, primul lucru învățaț de la părinți - era să cânte. 

După divorț, mamă sa - Hannah Hill, a rămas să trăiască cu micul Charles și fratele său
vitreg, Sydney. Bunica din partea mamei era jumătate țigancă, lucru de care era extrem de
mândră, dar a fost descrisă și ca „Scheletul din dulapul familiei”. Tatăl lui Chaplin, Charles
Chaplin Sr., fiind alcoolic nu a avut comunicare suficientă cu fiul său, cu toate că acesta și
fratele său vitreg au locuit cu tatăl lor și concubina lui o perioadă. Cei doi frați vitregi au stat
cu tata, în timp ce mama lor, a fost dusă la azilul pentru bolnavii mental Cane
Hill din Culdson. Tatăl său a murit din cauza alcoolismului când Charlie avea 12 ani, în anul
1901. După asta, Charlie locuia împreună cu o organizație de artiști numită The Eight
Lancashire Lads, condusă de John William Jackson (fiul unuia dintre fondatori).

Condiția laringelui a încheiat cariera muzicală a mamei lui Chaplin. Prima criză a lui
Hannah a fost în anul 1894, în timpul unui spectacol de la teatrul The Canteen din Aldershot.
Teatrul era frecventat de protestanți și soldați. Hannah a fost rănită de obiectele pe care
publicul le-a aruncat spre ea. În spatele scenei, ea a plâns și s-a certat cu managerul ei. Între
timp, Chaplin, care avea 5 ani, a urcat pe scenă și a cântat celebrul cântec „Jack Jones”.

După ce mama lui Chaplin (care avea numele de scenă Lilly Harley) a fost internată din
nou la azilul Cane Hill, fiul ei a fost mutat la casa de săraci din Lambeth, în sudul Londrei și
de acolo, a fost transferat, după câteva săptămâni la școala pentru săraci Central London
District, din Hanwell. Tinerii frați Chaplin au avut o relație strânsă pentru a supraviețui.
Aceștia au urmat cariera muzicii încă din tinerețe și au dat dovadă de talent scenic. Primii ani
de sărăcie disperată l-au influențat pe Chaplin când a creat multe din personajele sale.

Mama lui Chaplin a murit în anul 1928 în Hollywood, la șapte ani după ce a fost adusă
în America de către copiii săi. Charlie și Sydney nu știau pe atunci că mai au un frate vitreg

2
din partea mamei lor. Fratele său, Wheeler Dryden, a fost crescut separat de către tatăl său,
dar apoi s-a reunit cu restul familiei și a fost chemat să lucreze pentru Chaplin la studioul său
din Hollywood.

O trăsătură a unui caracter, care rămâne uman în pofida condițiilor drastice a vieții?

Primul tur în America a lui Charlie Chaplin a fost cu grupul lui Fred Karno între anii
1910 și 1912. După cinci luni pe care le-a petrecut în Anglia, acesta s-a întors în Statele Unite
pentru un al doilea tur, ajungând cu trupa Karno pe data de 2 octombrie 1912. În aceeași
companie se afla și Arthur Stanley Jefferson, care va fi mai târziu cunoscut ca Stan Laurel.
Aceștia au fost colegi de cameră într-o pensiune. Stan s-a întors în Anglia, dar Chaplin a
rămas în SUA. În anul 1913, Chaplin a fost văzut cu trupa de către Mack Sennett, Mabel
Normand, Minta Durfee și Fatty Arbuckle. Sennett l-a angajat în studioul lui, Keystone
Studios, ca înlocuitor al lui Ford Sterling. După debutul în film, în „Making a living” - 1914,
Sennett a simțit că a făcut o greșeală scumpă luându-l pe Chaplin. Mulți oameni susțin faptul
că a fost nevoie pentru mai multă lume să convingă pe Normand să ofere o a doua șansă lui
Chaplin.

Mark Sennett nu l-a primit pe Chaplin imediat, iar acesta credea că Sennett vrea să îl
concedieze din cauză că nu s-a înțeles cu Normand. Cu toate acestea, filmele lui Chaplin au
avut mare succes, iar acesta a devenit unul dintre cele mai mari staruri de la Keystone.

Pionier în industria filmului

Primele filme ale lui dr Chaplin au fost făcute pentru studiourile Keystone ale lui Mack
Sennett, unde și-a dezvoltat personajul Micul Vagabond și a învățat foarte repede arta de a
face filme. Publicul l-a văzut pe Vagabond când Chaplin avea 24 de ani, în cel de-al doilea
film al carierei sale, lansat pe data de 7 februarie 1914 „Kid Auto Races at Venice” (Puștiul
face curse de mașini în Veneția)

Cu toate acestea, el a inventat costumul de vagabond cu câteva zile înainte să aibă loc
filmările, dar care a avut soarta să fie lansat mai târziu, pe data de 9 februarie 1914, Mabel's
Strange Predicament (Charlot la hotel). Mack Sennett i-a cerut lui Chaplin să „preia un
machiaj de comedie”, conform autobiografiei lui Chaplin.

În biografia sa Charlie Chaplin spune:

3
 „N-am avut idee ce machiaj să îmi fac. Nu mi-a plăcut cel de reporter (în „Making a
Living”). Cu toate acestea, în drum spre dulap, m-am gândit să îmi pun niște pantaloni
lăbărțați, pantofi mari, un baston și un melon. Am vrut ca totul să fie contradictoriu:
pantalonii foarte largi, haina strâmtă, pălăria mică, iar pantofii mari. Nu eram decis dacă să
arăt tânăr sau bătrân, dar mi-am amintit că Sennett se aștepta să fiu mai bătrân și am
adăugat o mustață mică, pe motivul că mă va îmbătrâni puțin, fără să îmi ascundă expresia.
Nu știam nimic de personaj. Dar când m-am îmbrăcat, hainele și machiajul m-au făcut să mă
simt că sunt chiar el, în persoană. Am început să-l cunosc, iar când am urcat pe scenă era
deja născut.”

Fatty Arbuckle a contribuit cu melonul socrului și proprii săi pantaloni (de dimensiuni
mari). Chester Conklin a contribuit cu un palton, iar Ford Sterling cu pantofii de mărimea 44,
care erau așa de mari, încât Charlie trebuia să îi poarte pe dos ca să nu cadă. Și-a conceput
mustața din păr artificia. Singurul lucru care îi aparținea lui Chaplin era bastonul său
din bambus. Personajul Vagabondul s-a bucurat de o popularitate deosebită în audiențele de
cinema.

La început, Chaplin folosea formula lui Sennett de a face comedii, bazând-se primordial
pe elemente de gest și alte forme expresive legate de fizic. Pantomima lui Chaplin era mai
subtilă și mai adecvată pentru farsele romantice sau domestice, decât pentru urmăririle
specifice celor de la Keystone. Glumele, erau totuși în stilul Keystone; vagabondul atacându-
și dușmanii în mod agresiv cu șuturi și cărămizi. Amatorilor de film le-a plăcut acest nou
personaj vesel, chiar dacă criticii l-au marcat vulgar. Chaplin a fost apoi lăsat să își redacteze
și regizeze propriile filme. El a realizat 34 scurt-metraje în primul său an.

Principalul personaj al lui Chaplin a fost „Vagabondul” (cunoscut ca „Charlot”

în Franța și țările francofone, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, România și Turcia, „Carlitos”
în Brazilia și Argentina și „Vagabond” în Germania). „Vagabondul” este un personaj fără
adăpost cu maniere rafinate, haine și distincția unui gentleman. Acesta poartă o haină strâmtă,
pantaloni și pantofi foarte mari și un melon; poartă un baston de bambus și o mustață
caracteristică. Acest personaj a apărut în primul trailer al unui film, pentru a fi expus la un
teatru de film din SUA. În anul 1915, Chaplin a semnat un contract mult mai favorabil
cu studiourile Essanay, unde și-a îmbunătățit în continuare talentele artistice, adăugând noi
nivele și adâncimi stilului Keystone. Majoritatea filmelor de la Essanay au fost mai
ambițioase, având o lungime dublă față de cele de la Keystone. Chaplin și-a întemeiat propria
companie, în care erau angașați Edna Purviance și comicii Leo White și Bud Jamison.

4
 Odată cu grupurile numeroase de imigranți veniți în America, filmele mute au putut să
treacă toate barierele dintre limbi și vorbeau cu toate nivelele sociale americane. Pentru că
erau mute. Chaplin ieșea în evidență pentru că el însuși era emigrant din Londra. Vagabondul
lui Chaplin nu doar trecea prin situații comice, ci ridica problemele oamenilor și a
imigranților, lupta constantă de la fundul prăpastiei și supraviețuia adversităților fără să
ajungă în vârf și astfel și-a păstrat audiența. Filmele lui Chaplin erau de asemenea foarte
subversive. Micii funcționari cu ifose erau făcuți de imigranți să râdă la cei de care se temeau.
Cel mai bun exemplu fiind polițiștii.

În anul 1916, Corporația Filmelor Mute i-a oferit lui Chaplin 670 de mii de dolari
americani pentru a produce o duzină de filme de câte două role de peliculă. I-a fost dat
aproape tot controlul artistic și a produs 12 filme într-o peroadă de 18 luni și astfel, este
considerat unul dintre cele mai influente filme de comedie din istoria cinematografiei.
Practic, toate comediile mute sunt clasice: Easy Street, One AM, The Pawnshop, și The
Adventurer.

Edna Purviance a rămas interpreta rolului principal feminin, iar Chaplin i-a adăugat
pe Eric Campbell, Henry Bergman și Albert Austin. Campbell a adus o infamie superbă, iar
Bergman și Austin au rămas cu Chaplin zeci de ani. Chaplin a considerat perioada filmelor
mute drept cea mai fericită din cariera sa, deși își făcea griji că filmele sale deveneau
superficiale din cauza termenelor de finalizare pe care le impuneau contractele. Când Statele
Unite au intrat în primul Război Mondial, Chaplin a devenit purtătorul de cuvânt al Liberty
Bonds, împreună cu prietenii săi apropriați Douglas Fairbanks și Mary Pickford.

Majoritatea filmelor lui Chaplin sunt din perioada mută, Keystone sau Essanay. După ce
Chaplin și-a asumat controlul asupra producțiilor sale în anul 1918 (și i-a lăsat pe exponanți
și audiență să îi aștepte), întreprinzătorii au acoperit cererea de filme cu Charlie Chaplin
aducând înapoi comediile sale mai vechi. Filmele au fost re-editate, li s-au pus titluri noi și au
fost emise din nou, mai întâi pentru teatre, iar apoi pentru comercializare. Chiar și cei de la
Essanay au fost vinovați pentru această practică readucând filme „noi” cu Charlie Chaplin din
filme și clipuri vechi. Cele 12 comedii mute au fost readuse ca filme cu sunet în anul 1933,
când producătorul Amadee J. Van Beuren a adăugat noi efecte sonore.

Chaplin nu a prea vorbit despre tehnicile lui de a face filme, susținând că asta ar fi ca și
cum un magician și-ar dezvălui propriile iluzii. De fapt, până să înceapă să facă filme cu

5
dialog (primul fiind „Dictatorul”), Chaplin filma mereu înainte de a avea o variantă finală a
scenariului. Metoda pe care a dezvoltat-o, odată ce contractul său cu Essanay i-a permis să își
scrie și regizeze propriile filme, a fost să înceapă de la o premisă vagă cum ar fi „Charlie intră
la saună” sau „Charlie lucrează la un magazin de amanet”. Apoi, Chaplin și echipa sa
dezvoltau ideea și aveau grijă de acțiune și glume. Odată ce ideile erau finalizate, se adăuga o
structură narativă, din cauza căreia Charlie trebuia să refilmeze unele scene deoarece acestea
nu corespundeau unui plot. Tehnicile unice ale lui Chaplin au devenit cunoscute abia după
moartea sa, când filmele sale au fost examinate în anul 1983 de către documentarul britanic
„Necunoscutul Chaplin”. Acest fapt ne vorbește nu doar de creativitatea artistică excepțională
ci de un talent care întrecând perioada vieții sale, generează formele actuale peste 50-100 de
ani.

Dar această abordare este cauza din care Chaplin își termina filmele într-un timp mai
lung decât rivalii săi. Chaplin era un regizor extrem de exact și le arăta actorilor săi minuțios
ce voia el să fie adus în joc. Acesta era în stare să filmeze o scenă de foarte multe ori până ce
obținea rezultatul final. Animatorul Chuck Jones, care locuia lângă studioul lui Chaplin când
era copil, spunea că își amintește cum tatăl său îi zicea că l-a văzut pe Chaplin filmând
aceeași scenă de aproape 100 de ori până a ieșit cum și-a droit-o el. Combinația dintre
improvizările pe platou și perfecționismul ce consuma atât efort cât peliculă prețioasă,
desigur că a fost cauza închiderii a mai multor proiecte pe care le-a început Chaplin. Dar, în
același timp, este ceea ce l-a înscris pe Charlie Chaplin, cu litere de aur, în istoria
cinematografiei.

La sfârșitul contractului său în anul 1917, Chaplin a semnat un nou contract cu First
National pentru a produce 8 filme de lung-metraj. First National a finanțat și distribuit aceste
filme (între anii 1918-1923), dar i-a oferit controlul creativ, lucru care i-a permis să joace
mult mai relaxat și să se concentreze pe calitate! Chaplin și-a creat propriul studio la
Hollywood și, folosindu-și independența, a creat un conținut de lucru care a continuat să
rămână distractiv și influent. Deși First National se aștepta ca Chaplin să vină cu niște
comedii scurte, precum filmele sale mute, însă el a devenit mai ambițios și și-a extins
proiectele în filme mai lungi, printre care și Shoulder Arms (1918), The Piligrim (1923) și
filmul clasic The Kid (1921).

În anul 1919, Chaplin a fost cofondatorul companiei de distribuție United Artists,

împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks și D.W.Griffith, care voiau să scape de
puterea în creștere a distribuitorilor din sistemul studiourilor din Hollywood. Această

6
mișcare, împreună cu controlul total al producțiilor, datorată studioului său, au asigurat
independența lui Chaplin ca producător de film. A făcut parte din United Artists până în anii
1950.

Toate filmele sale din cadrul acestei companii începeau cu o dramă, în care Chaplin avea
doar un rol superficial. Niște exemple pot fi A Woman of Paris (1923), care a fost urmat de
clasicele The Gold Rush (1925) (Goana după aur) și The Circus (1928) (Circul).

După ce au apărut filmele cu sunet, Chaplin a făcut filmul mut Luminile orașului (City

Lights, 1931), precum și Modern Times (1936) înainte să treacă la sunet. Acestea erau filme
mute, la care a adăugat propria muzică și efectele sonore. City Lights a fost filmul în care a
combinat cel mai bine comedia cu sentimentalismul. Despre ultima scenă, criticul James
Agee a scris în revista Life în anul 1949 că este „cea mai bine jucată scenă care a fost văzută
vreodată într-un film”.

Filmele cu dialog ale lui Chaplin pe care le-a făcut la Hollywood sunt: The Great
Dictator (1940), Monsieur Verdouse (1947) și Limelight (1952)

Cu toate că filmul Modern Times (1936) este mut, conține replici, care vin de la obiecte
neanimate, precum un radio sau un televizor. Acesta a fost creat pentru audiențele din anii
1930, în care oamenii nu mai erau obișnuiți să urmărească filme mute. Modern Times a fost
primul film în care s-a auzit vocea lui Chaplin (în cântecul de la sfârșit, care a fost scris și
interpretat de Chaplin). Cu toate acestea, pentru majoritatea spectatorilor acesta este tot un
film mut—și sfârșitul unei ere.

Cu toate că filmele cu dialog au devenit dominante la scurt timp după ce au fost

introduse, în anul 1927, Chaplin a refuzat să facă un astfel de film în anii 1930. El considera
că arta pantomimică este esențială pentru cinematografie. El a declarat că „Acțiunea este
înțeleasă mult mai general decât cuvintele. Precum simbolurile chinezești, aceasta reprezintă
lucruri diferite, în funcție de contextul scenic.

De asemenea, Chaplin a fost coregraful filmului Limelight (1952) și cântăreț în filmul

The Circus (1928). Cele mai cunoscute cântece compuse de el sunt „Smile”, compus pentru
filmul Modern Times (1936) și a folosit versurile pentru a promova o revenire a filmului în
anii 1950, cântat de Nat King Cole. „This is my song”, din ultimul film al lui Chaplin „A
Countess From Hong Kong” a fost nr. 1 în mai multe limbi în anii 1960 (mai ales versiunea
lui Petula Clark și o versiune care nu a fost publicată, descoperită în anii 1990 înregistrată

7
de Judith Durham de la trupa The Seekers, precum și piesa lui Chaplin din Limelight, care a
fost un hit în anii 1950 cu titlul „Eternally”.

Primul film cu dialog al lui Chaplin, The Great Dictator (Dictatorul, 1940), este o
parodie la adresa dictatorului german Adolf Hitler și a nazismului. Filmul a fost realizat și
lansat în Statele Unite, cu un an înainte ca S.U.A. să intre în cel de-al Doilea Război Mondial.
Chaplin a jucat rolul lui „Adenoid Hynkler”, dictator în Tomania, personaj care îl parodiază
și îl ridiculizează pe Hitler. În acest film a jucat și Jack Oakie în rolul lui „Benzino
Napaloni”, dictator în Bacteria facând parodie pe Benito Mussolini.

Paulette Goddard a filmat din nou alături de Chaplin, jucând rolul femeii din ghetou.
Filmul, perceput ca un act de curaj dacă luăm în considerare climatul politic din acea vreme,
ridiculizează nazismul și pentru că conține personaje evreiești, ilustrând persecuția acestora.
Chaplin a jucat atât rolul lui Adenoid Hynkler, precum și a unui frizer evreu care arăta la fel
ca acesta și era persecutat de naziști. Frizerul seamănă la fizic cu vagabondul lui. Ca o
concluzie, cele două personaje ale lui Chaplin fac schimb de locuri printr-un șir complex de
evenimente și filmul părăsește caracterul său comic, frizerul adresându-se mulțimii printr-un
discurs în care denunță dictatura, lăcomia, ura de rasă și intoleranța caracteristice nazismului
și se pronunță în favoarea libertății și a fraternității. În 1941, filmul a fost nominalizat pentru
Premiile Oscar ale Academiei de Teatru și Film la cinci categorii.

Deși filmele sale mute din prima perioadă nu au un mesaj clar politic, filmele sale de mai
târziu, din anii 1930, au fost mai evazive. Timpuri Noi (Modern Times) înfățișează muncitori
care sunt exploatați și oameni care trăiesc în condiții mizere. Discursul dramatic de la
sfârșitul filmului The Great Dictator, care critică naționalismul deșănțat și necenzurat și
suportul fără echivoc pe care Chaplin l-a manifestat public pentru deschiderea în anul 1942 a
unui nou front în Europa, care să ajute Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război
Mondial au fost mai târziu criticate. În cel puțin unul din aceste discursuri, conform unui
comentariu modern din ziarul Daily Worker, Chaplin a lăsat să se înțeleagă că la sfârșitul
celui de-al Doilea Război Mondial comunismul va domina lumea și este singurul mod in care
poate avea loc progresul omenirii.

În afară de discursurile controversate din anul 1942, Chaplin a negat faptul că ar fi un

susținător al războiul, așa cum o făcuse în Primul Război Mondial, ceea ce a generat reacții
adverse în public, în ciuda faptului că cei doi fii ai săi au luptat în Europa. În timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, Chaplin s-a confruntat cu acuzații penale și civile pentru relația sa

8
cu actrița Joan Barry. După război, criticii săi s-au concentrat pe ceea ce Chaplin
considera capitalism în comedia neagră Monsieur Verdoux, ceea ce a dus la și mai multă
ostilitate, filmul având ca subiect protestele din mai multe orașe din Statele Unite. Ca
rezultat, ultimul film făcut în America al lui Chaplin, „Limelight”, a fost mai puțin politic,
acesta fiind mai mult o autobiografie. Următorul său film, făcut în Europa, A King in New
York (1957), satiriza persecuția politică și paranoia epocii McCarthy, care îl făcuseră să
părăsească SUA cu 5 ani înainte. După acest film, Chaplin a renunțat să mai facă filme cu
subiect politic, declarând mai târziu că comedianții ar trebui să fie „deasupra politicii”.

Cu toate că filmele lui Chaplin s-a bucurat de un succes major în Statele Unite și el a fost
rezident din 1914 până în 1953, actorul a menținut o atitudine naționalistă neutră. În timpul
erei „McCarthismului”, Chaplin a fost acuzat de activități antiamericane și a fost suspectat că
ar fi comunist, iar J. Edgar Hoover, care le ordonase subordonaților săi de la FBI să țină
dosare secrete detaliate care îl aveau ca obiect pe Chaplin, a încercat să îi anuleze acestuia
rezidența SUA. Presiunea FBI-ului asupra lui Chaplin a crescut după ce acesta a susținut
deschiderea unui al doilea front în Europa în anul 1942 și a ajuns la un nivel critic la sfârșitul
anilor 1940, când membrii ai Congresului SUA l-au amenințat că îl vor chema să dea
declarații. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, probabil de frica aptitudinilor dovedite ale
lui Chaplin de a satiriza investigațiile. În anul 1952, Chaplin a părăsit SUA cu intenția de a
face o excursie scurtă acasă, în Marea Britanie, pentru premiera de la Londra a
filmului Limelight. Hoover a aflat de această excursie și a negociat cu cei de la Serviciul
Imigrări pentru a-i anula actorului permisiunea de a reintra în țară. Chaplin a decis să nu se
întoarcă în Statele Unite, scriind: „... De la sfârșitul ultimului război mondial am fost ținta
unor minciuni și a propagandei unor grupuri puternice care, prin influența lor și cu ajutorul
primit de la presa americană, au creat o atmosferă nesănătoasă în care liberalii pot fi
marginalizați și persecutați. În aceste condiții îmi este imposibil să îmi continui munca în
SUA, așa că am renunțat la rezidența mea în această țară.” Chaplin s-a mutat la Vevey, în
Elveția. Mai târziu, în 1972, Chaplin a revenit pentru scurt timp în SUA în aprilie 1972
împreună cu soția sa pentru a primi un premiu Oscar și pentru a discuta despre cum vor fi
redistribuite filmele sale, fiind primit cu căldură.

Ultimele două filme ale lui Chaplin au fost făcute în Londra: A King in New York(1957)
în care a fost actor, regizor, producător și scenarist; și A Countess from Hong Kong(1967), pe
care l-a scris și a fost regizor și producător. În cel din urmă joacă Sophia Loren și Marlon
Brando, iar Chaplin și-a făcut ultima apariție în rolul unui stewart cu rău de mare. De

9
asemenea, a compu muzica pentru ambele filme, cântecul din filmul A Countess from Hong
Kong, „This is my song” ajungând pe locul 1 în Marea Britanie cu varianta cântată de Petula
Clark. De asemenea, Chaplin a compilat filmul The Chaplin Revue din trei filme care le-a
făcut la First National A Dog's Life(1918), Shoulder Arms(1918) și The Piligrim(1923) pentru
care a compus muzica și a înregistrat o narațiune introductivă. Pe lângă regizarea acestor
ultime filme, Chaplin a scris My Autobiography (autobiografia mea), între anii 1959 și 1963
și a fost publicată în anul 1964. În autobiografia sa pictorială My Life in Pictures, publicată în
anul 1974, Chaplin indica faptul că a scris un scenariu pentru fiica lui, Victoria, intitulat The
Freak, ea având rolul unui înger. Conform lui Chaplin, scenariul a fost completat, iar
repetițiile pentru film au început (cartea include și o poză cu Victoria în costum), dar au fost
întrerupte după căsătoria Victoriei. „Vreau să îl fac într-o zi” a scris Chaplin. Cu toate
acestea, sănătatea lui a început să se deterioreze în anii 1970, ceea ce a distrus orice speranță
ca filmul să fie produs.

Din anul 1969 până în 1976, Chaplin a scris melodii originale pentru filmele sale mute,
iar apoi le-a relansat. A compus melodii pentru toate scurt-metrajele sale de la First
National The Idle Class în 1971 (împerecheat cu The Kid pentru a fi relansat în 1972), A
Day's Pleasure în 1973, Pay Day în 1972, Sunnyside în 1974, iar pentru lung-metrajele sale
au fost The Circus și The Kid în 1969 și 1971. Chaplin a lucrat la melodiile sale împreună cu
Eric James.

Ultima lucrare a lui Chaplin a fost o melodie pentru filmul său din anul 1923 „A Woman
of Paris”, care a fost terminată în anul 1976. La acea vreme Chaplin era extrem de fragil,
chiar și comunicarea fiindu-i dificilă.

Sănătatea fragilă a lui Chaplin a început încet să se deterioreze spre sfârșitul anilor '60,
după terminarea ultimului său film, „A Countess from Hong Kong” și într-un ritm mai
accelerat după primirea Premiului Oscar al Academiei de Film (Academy of Motion Picture
Arts and Sciences (AMPAS)) în anul 1972. În 1977 avea deja dificultăți în comunicare și se
deplasa într-un scaun cu rotile. Chaplin a murit în somn în ziua de Crăciun a anului 1977, la
vârsta de 88 de ani.

Chaplin a fost înhumat în cimitirul Corsier-Sur-Vevey, Vaud, Elveția. Pe data de 1

martie 1978, cadavrul său a fost furat de un mic grup de mecanici elvețieni, cu scopul de a
cere bani de răscumpărare de la familia lui Chaplin. Planul lor a eșuat. Aceștia au fost prinși ,

10
iar cadavrul a fost recuperat după 11 săptămâni lângă lacul Geneva. Corpul său a fost
reînhumat sub 1,8 metri de beton pentru a preveni alte incidente.

11