Sunteți pe pagina 1din 53

LITERATURA EDUCATORI DEFINITIVAT

1. CREAŢIA POPULARĂ
a) Genul liric – lirica populară
- Colinde
- Proverbe, zicători, ghicitori
- Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)
b) Genul epic
- Basmul popular :
Greuceanu, Prâslea cel voinic şi merele de aur
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
2. CREAŢIA CULTĂ
a. Genul epic
Fabula: Jean de La Fontaine – Greierele și furnica.
Legenda:
- Călin Gruia – Povestea florii-soarelui,
- Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Ştefan cel Mare.
Basmul cult:
- Mihai Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă;
- Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb;
- Basmul modern:
- Carlo Collodi – Pinocchio,
- Lyman Frank Baum – Vrăjitorul din Oz.
Povești:
- Ion Creangă - Fata babei şi fata moşneagului;
- Hans Christian Andersen – Răţuşca cea urâtă;
- Fraţii Grimm – Albă ca zăpada;
- Charles Perault – Scufiţa Roşie.
Povestirea şi schiţa:
Povestiri şi schiţe despre vieţuitoare:
- Emil Gârleanu – Căprioara/ Gândăcelul;
- Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti – Puiul;
- Ion Creangă –Capra cu trei iezi;
Povestiri despre copilărie:
- I.L.Caragiale – D-l. Goe/Vizită;
- Octav Pancu Iaşi – Iedul cu trei capre;
- Barbu Ştefănescu-Delavrancea –Bunica;
- Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată;
Povestiri şi schiţe care evocă trecutul istoric: Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea.
Romanul pentru copii şi despre copii:
Ion Creangă – Amintiri din copilărie;
Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer.
b. Genul liric
- Poezia despre copilărie: George Coşbuc – Iarna pe uliţă, La oglindă;
Elena Farago – Sfatul degetelor.
- Poezia despre natură şi vieţuitoare:
- Mihai Eminescu –Somnoroase păsărele;
- Vasile Alecsandri –Miezul iernei;
- Tudor Arghezi – Zdreanţă;
- George Topârceanu –Gospodina;
- Elena Farago – Căţeluşul şchiop.

1
I. CREATIA POPULARA
Genul Liric – lirica populara
1.a Colinde
Colinda este o specie folclorică de poezie cantata, uneori recitata, inspirată de obiceiurile calendaristice de iarnă.
aparţine genului liric prin caracterul de urare, celui epic - prin naraţiune şi are elemente dramatice concretizate uneori în
adevărate spectacole.Colinda religioasă cuprinde episoade biblice, majoritatea referindu-se la naşterea lui Domnului
Hristos. Pasajele epice se înrudesc cu teme de baladă, legendă sau basm.
Deşi textul cuprinde numeroase elemente creştine, originea sa păgână, este confirmată de reminiscenţele din
mitologia romană, de rostiri magice asemănătoare descântecului, de elemente de ritual, ca bătăi de tobe, refrenuri
neînţelese. Textele în întregime laice ale unor variante probează şi ele originea precreştină.
Funcţia a evoluat de la cea primitivă, magico-ritualică, la una actuală, de urare şi felicitare. Transmiterea urării se
face indirect, printr-o alegorie în care cel colindat este pus în situaţii favorabile şi i se atribuie calităţi excepţionale. De
pildă, pentru flăcău idealizează frumuseţea, iscusinţa şi vitejia tânărului, pe când colinda pentru fată cuprinde portrete
delicate ale unor fete harnice, înţelepte şi neasemuit de frumoase. În ambele tipuri se urează sub formă aluzivă sau directă,
să se căsătorească.
Cea mai frecventă structură compoziţională se bazează pe alternarea de planuri: real-fantastic-real, introducerea şi
finalul constituindu-se în formule cristalizate. Anumite colinde conţin refrene, al căror sens este, adeseori, greu de
descifrat. Marea varietate melodică se datorează păstrării melodiilor arhaice şi adaptării unora mai noi, de origine
liturgică.
În ajunul Crăciunului se practică două forme de colinde: aceea a copiilor şi aceea a colindătorilor tineri sau
maturi, care este tipul cel mai răspândit. Colinda este prezentată la fiecare casă, de multe ori cu acompaniament de
instrumente muzicale, şi fiecare gazdă răsplăteşte pe colindători.
Colinda se poate cânta dimineaţa („zăorit”), seara sau noaptea. De multe ori este individualizată după situaţia
socială sau civilă a gazdei. Există colinde pentru primar, preot, păstor, dar şi pentru copil mic, fată mare, flăcău, bătrân,
văduv. În ziua de Crăciun începe colinda „Cu steaua” - prin excelenţă religioasă, de origine cultă care se cântă până la
Bobotează. Colindătorii poartă cu ei o stea împodobită cu hârtii colorate şi iconiţe cu scene biblice. În ajunul Anului Nou
se colindă fie colinda de Crăciun, fie colinda agrară, pluguşorul (copiii şi bărbaţii). În prima zi a Anului Nou urările au
forme diferite după zona geografică.
În Moldova, se merge cu „semănatul”, ca o continuare a „aratului” din seara precedentă, făcându-se urări scurte şi
aruncându-se, simbolic, seminţe de cereale. În Muntenia, această formă de colindă se numeşte „sorcovă”. Urarea este
însoţită de lovituri uşoare cu crengi înflorite, sugerând, ca şi „semănatul” , un cult al fertilităţii
Colinda de Paşti şi cea de Sf. Nicolae apar sporadic. Elemente ale colindei se regăsesc în creaţia poetică a lui
Iosif, Blaga, O. Cazimir. Deşi obiceiul colindatului este răspândit la mai toate popoarele europene, românii l-au păstrat în
formele cele mai grăitoare pt originea şi semnificaţia lui.
Proverbe și zicători . Literatura aforistică și enigmistică este alcatuită din proverbe si ghicitori. Proverbul-
paremia, este o vorbă înțeleaptă, o succesiune de cuvinte pline de înțeles profund, exprimate într-o formă compactă,
minimalistă, sub forma unei expresii, a unei fraze scurte, sintetice. Ele constau in mesaje de dimensiuni reduse însă cu
informatie morală concentrată. Proverbele sunt expresii impersonale, de mare vechime, înzestrate cu autoritate şi
purtătoare de înţelepciune.
Principalele trasaturi:
- proverbul este un citat;
-proverbul este un text foarte scurt, proverbul minimal presupune 2 cuvinte autonome din punct de vedere prosodic si 2
termeni logici: un conditionant si un conditionat.
-intuitiv creatorii au încorporat elemente de poezie și mnemotehnică, proverbele au rimă și ritm, fiind ușor de memorizat,
reprodus și transmis.
- exista proverbe- strigaturi in care intervine dialogul: -Hai, nevasta la prasit! -Aoleu m-am bolnavit! -Hai nevasta la baut!
-Bodaproste mi-a trecut.
- expresii paremiologice sub forma unei propozitii enuntiative, afirmative sau negative,: Cine se scoala de dimineata
departe ajunge.
-exista o serie de proverbe exclamative : Barbatul bun si usturoiu dulce!
-cognitiv ele reflecta lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai largă, o insusire
sau un raport necesar intre obiectele lumii. Iata cateva exemple: Bine faci, bine găsești. Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!
-caracterul colectiv, oralitatea, anonimatul, sunt trăsături specifice ale creatiilor folclorice. .
Sunt mici opere literare incadrate in orizontul vietii ce cultivă frumuseţea morală prin transmiterea unor valori morale sau
descoperă defectele morale ca: minciuna, prostia, ingamfarea, lenea. Creează buna dispoziţie prin ironii mascate având un
rol educativ pozitiv și eficient
In literatura noastră proverbele impodobesc paginile cronicarilor: Ion Necule, Antim Ivireanu In 1895 apare la
Bucuresti primul volum din culegerea lui Julius Zanne: ,,Proverbele romanilor”, cuprinzand proverbe, zicatori, povatuiri,
povesti adevarate, si cimilituri culese din regiunile locuite de români.
Din punctul de vedere al expresiei artistice el poate fi metaforic sau nemetaforic. In orice formă, fie de enunt
propriu-zis, fie metaforă expresivă, ofera o lectie de intelepciune aplicată la contexte particulare.

2
1.c Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori)
Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si este un gen literar de sine
statator ce insoțește copilul în toate manifestările, dezvoltându-se de-a lungul secolelor în strânsă legătură cu
jocurile lor.
Trasaturile specifice creatiei populare:- caracter anonim; - oral; - colectiv; - popular, prin inspirate și
limbaj, caracteristice graiului popular –caracter sincretic, implica simultan diferite forme de arta: muzica,
poezie, jocul mimic, dans. -sunt atractive intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile șugubete,
poezii naive, jocuri hazlii. In continut regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de
familie, lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica copilariei.
Versurile sunt uneori cântate sau scandate de copii. Au un colorit propriu, realizat prin imbinarea
intâmplătoare și capricioasă a realului cu fantasticul ori cuvinte fără sens.
Trăsătura distinctivă rezultă din particularitățile de vârstă ale copilului și se caracterizează prin
simplitate și muzicalitate, au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune. sunt creatii in proza sau in
versuri, epice si lirice si nu au o forma fixa. Creatiile literare pot fi clasificate:
1.cântece –formule. In trecut acestea exprimau lupta omului impotriva fortelor ostile ale naturii, având
proprietăți terapeutice. În jocurile copiilor si-au pierdut fcț inițială devenind auxiliare ale jocului. Procedeul
artistic este invocarea : Soarelui, Lunii, ploii, vietăți și plante (gărgăriță, păpădie, melc) Melc, melc, codobelc;
a unor lucruri neinsufletite Cărămidă lucitoare, Dă Doamne să iasă soare, a unor personaje cu atribute
pozitive: Auraș păcuraș, ..Şi ţi-oi spăla cufele Şi ţi-oi bate tobele.
-cântecele pt păsări sunt mai noi” Sâc curcane că n-ai mărgele, ... că n-ai obrege, Cin te mai alege?”
2.recitative -numărători sau formule de eliminare, de tras la sort, sunt versuri scandate având o ritmică precisă
și o gestică ostentativă, mijlocind desemnarea conducătorului unui joc, când se fac echipe, cine începe jocul.
-pe langă descrierea nativă contin si o numărătoare incipientă care se incheie cu formule imperative . Un doi
trei baba la bordei, curăță ardei pt moș Andrei . Din oceanul Pacific,. Ele se imbogățesc din generatie in
generatie fiind o lume a poeziei fără granițe pt imaginație.
-o altă categ se bazează pe imbin unor silabe fără sens rational: Ina, mina dudurmina, treiar opa siticopa.
-structura poeziei-numărătoare este asemănătoare cu a primelor poezii pt copii: ritmuri ușoare, cu jocul
verbelor care nu spun prea multe singure dar, in versuri, produc incantația necesară cu incărcătură afectivă, in
jurul unei imagini infantile. Pisicuță, pis, pis, pis., un pitic, În alte versuri, copilul are o atitudine dojenitoare,
mimând rolul oamenilor mari: Cățeluș cu părul creț; alteori versurile iau naștere din lumea fictivă: un pitic atât
de mic , sau din lumea reală Jur cu mâna pe fundiță. La școală, dacă se contin gălăgia: La popa la poartă
3.literatură propriu –zisă –cuprinde
 versuri cântate ce insotesc jocul: și marchează fie momente fie finalul Țăranul e pe câmp, Trecui, trecui
pe lângă o casă, Văzui un șoarece pe masă, Podul de piatră, Mi-am pierdut o batistuță, Printre munti si
preintre văi, trece o fetiță...
 versuri recitate ce insotesc jocul, textul scandat putând consta intr-o simplă succesiune de silabe ce
insotesc gestica si bătăile din palme: Rem pom pim..
 formule cumulative: exersează număratul: Hai să zicem 1 să se facă 2, 2 mâini copilul are, 1 este luna
 frământări de limbă; au un rol deosebit in dezvolt limbajului, exersează auzul fonematic si dictia
deprinzându-l pe copil să pronunțe corect: 6sași in șase saci, rică nu știa să zică: R
 Oracolele și caietele de amintiri sunt elem comp ale folc pt copii. Constau in pagini personale completate
prin colaje, desene, elemente artizanale: inimiare, stelut..
 Versuri si formule ocazionale-un fenomen nesistematic, produse cu adresă ca solutii ad-hoc in timpul
jocurilor: Cine pleacă la plimbare; antroponimele –glume izvorâte din sonoritatea numelui: Florinel-coade de
purcel, Laura balaura...Ghiță nebunu, trage cu tunu.
Concluzie. multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva.

3
Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari fantastice ale
unor personaje imaginare. „o oglindire a vietii in moduri fabuloase, un gen vast, depasind cu mult
romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala”. G. Calinescu Estetica basmului
Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice pozitive
aflate in slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte sau
obiecte cu insusiri supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa
iubirea Ilenei Cosanzene. Dacă in debutul confruntării dintre cele două forte morale antagonice Zmeul
pare invingator, pe masura ce depaseste obstacolele din cale, prea tanarul Fat-Frumos capata
experienta, intelepciune.
Din punctul de vedere al continutului, se caracterizeaza prin fantasticul de esenta miraculoasa si
-prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect, basmul popular
-se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza intamplari si
personaje recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul popular
perspectiva narativa apartine rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin intermediul unor
formule de adresare, specifice vorbirii directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau o
secventa de evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o
aventura eroica urmata de refacerea echilibrului si rasplatirea eroului.
De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere pana la
punctul culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este intotdeauna
fericit, celebrand infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a personajelor,
reprezentante ale Binelui. Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii morale.
Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor este
dincolo de orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul,
imparateasa, baba, mosul, copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu
roluri bine definite (raufacatorul, adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza
personaje nazdravane care se afla la dispozitia eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite
intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice protagonistului pentru a-si infrange dusmanii.
In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca oamenii,
umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De exemplu, podul
semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la imaturitate la
maturitate. Pestera este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite eroului sa
experimenteze moartea initiatica si reluarea vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului sunt:
gemenii ucisi de mama vitrega, parintii fara copii, dorinta neimplinita, dragostea pentru o fiinta
nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite enumeram: calatoria, probele initiatice, catastrofa
naturala, metamorfoza s.a.
Intre marile colectii de basme ale lumii se numara 1001 de nopti, Povestile lui Charles Perrault,
cele ale fratilor Grimm. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si
Thompson, in naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, 140 tipuri comune altor
popoare si 130 autohtone. Cel mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu,
imparat lacom, boier carcotas), impunerea de catre bogat ca saracul sa implineasca sarcini
primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia nedreptatita, fata oropsita, modestia
rasplatita.
Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu fiind primul
mare culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie, de la parinti si de la rude
apropiate” si a carui activitate a fost elogiata de Hasdeu si de Alecsandri. In volumul Legende sau
basmele adunate din gura poporului el a strans 36 de titluri originale cel mai cunoscut este Tinerete
fara batranete si viata fara de moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda”, un „mit
disimulat”, „un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanitatii” (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire mondiala, in
care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale
nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri,
zmei, vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ".

4
Greuceanu
Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje
imaginare. „o oglindire a vietii in moduri fabuloase, un gen vast, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala”. G.
Calinescu Estetica basmului .Acest basm popular fantastic a fost cules de P. Ispirescu si publicat in 1882 in volumul
Legendele sau basmele romanilor.
1.Titlul nominal situează in centrul naratiunii personajul eponim, G, polarizând interesul epic și mesajul.
Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se intampla in alte basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se
afla un viteaz pe nume Greuceanu". Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz
care se incumeta pe ajutorul lui Dumnezeu si pe voinicia lui , sa-si ofere imparatului Roșu slujba pentru a
elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor, „acesti impielitati vrasmasi ai omenirii".
2.Tema recurentă basmelor populare intâlnită: lupta dintre bine si rau din care iese invingator binele.
Subiectul realizat printr-o impletire de fapte si situatii reale și fantastice predominante fiind cele supranaturale,
situează basmul in categ basmelor fantastice.
3.Stereotipii. Formula incipită „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un timp ireal, fabulos, intr-
un spațiu dincolo de orizontul vietii omenești la casele zmeilor, asezate unde-si intarcase dracul copiii.
4. Personajele: sunt tipice: pozitive, negative, reale și fantastice, ajutoare.
5. Actiunea : situatia initială de echilibru este tulburată de trei zmei astfel că Imparatul Rosu era foarte mahnit
au furat de pe cer Soarele si Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi pe fata lui de soție si
jumatate din imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste
drept si ferm in hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu care este meșter la cuvânt: „-Fie, marite
imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de
bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de oameni, care, fara
soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasterii) si fara luna (al linistii, al pacii si al poeziei) nu puteau trai.
Insotit de fratele sau, ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu virtuti supranaturale, un fel de
Hefaistos din mit greacă. Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte vicleniile zmeilor.
Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu, apoi porunci „sa arda
cusnita ziua si noaptea", focul simbol al purificării și pasiunii. La o rascruce de drumuri, cei doi frati se despart.
Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da de stire unuia despre soarta
celuilalt. Intors mai devreme, fratele constata ca e curat cutitul, iar Soarele si Luna au revenit pe cer.
Cifra magică 3: o calatorie de 3 zile, 3 nopti, 3 zmeoaice si 3 zmei, eroul se metamorfozeaza dupa ce se da de 3
ori peste cap, pe sfetnic il pedepseste cu 3 lovituri de palos, cărutas cu 3 cai de fier etc. Cifra 3este in general
cifra preferata in basme pentru numarul incercarilor ce trebuie depasite de erou. Tinand cont ca basmul este
cules pe taram romanesc, fundamental crestin, simbolistica cifrei 3 poate fi interpretata in stransa legatura cu
religia crestina, unde desemneaza Sfanta Treime,Dumnezeu-Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Este una din grilele de
interpretare a simbolisticii pentru basm deoarece chiar eroul invoca in dese randuri instanta divina drept calauză
a parcursului sau ca fiinta si destin.
In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in musca, afla de la zmeoaice cand se
intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram stapanit de zmei, locul tainic
unde erau Soarele si Luna in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe
fratele acestuia, el se lua la lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu:
,,Vino sa ne batem, in sabii să ne taiem, in suliti să ne lovim, ori in lupta să ne luptam". Lupta cu tartorul
zmeilor este descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se batura si se
rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la luptă: se zguduiau unul pe
altul de se cutremura pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!".
Cu ajutorul miraculos al corbului, unul din ajutoare, care-i aduce un cioc de apa dulce si capătă puteri, il
vârî pe pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de
la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula", eliberand Soarele si Luna. Gestul eroului capata
dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie
mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate: „Oamenii, cand vazura iarasi soarele si
luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva
impielitatilor vrajmasi ai omenirii". Formula de sfârșit: Si eu incalecai p-o sea, si va povestii voua asa.
Concluzia: Drumul strabatut de Greuceanu este un traseu al biruintei asupra fortelor care vor sa distruga viata.
basmul cuprinde ca valori credinta – speranta – dragostea. Valoarea educativa a basmului consta in atmosfera
de optimism, de incredere in fortele omului puse in slujba unei cauze nobile.

5
„Praslea cel voinic si merele de aur

Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene, Taranul roman si Unirea, basmul a fos
intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza in jurul a doua motive: cel al
initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate.
Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de
supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata
substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca
norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea
cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea,
reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa
vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea
hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete
surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza
vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit
printre oameni cu ajutorul unui zgripsor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele
salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun
pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare
simbolica: o furca cu caierul si fusul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea oferi fetei
obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu
fata care l-a asteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea impleteste doua conflicte: prinderea si
pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe
zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei
divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati.
Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un
fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie. Seria
probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de mitul
marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul
zmeilor si, in cele din urma, printre oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si
curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua
serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea
sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza datorita calitatilor morale deosebite:
generozitate si curaj.
Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive
literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si Hera,
mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii (de arama,
de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei
(dupa modelul Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri
ritualice ce desemneaza atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de
aur.
Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le
depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia morala a
eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente narative.
Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au valoare dramatica.
Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni,
merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare.
Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre
tata-sau, si-i zise:
– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul
acesta, sa-mi incerc si eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu
nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun
fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji.

6
– Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti
aduca nici un rau.
Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” .
O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a
conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se
luptara,/ zi de vara/ pana seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.
Tinerete fără bătrânețe

Basmul  i-a fost povestit lui Ispirescu, în copilărie, de către tatăl său. Cu acest titlu apare, mai
întâi, în Legende şi basmele românilor (1872).
Basmul se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm popular. Basmul îmbină
supranaturalul cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi originalitatea unică a
acestei creaţii.
Semnificaţia titlului relevă sensuri pline de substanţă ideatică, dubla negaţie („fără”) reliefând
fermitatea dorinţei omului de a atinge idealuri superioare.
Tema. este atipică, lupta nu se dă între forţele binelui şi cele malefice, ci relevă dreptul nativ al
omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită între limitele umanului.
Construcţia subiectului şi semnificaţiile basmului. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină
supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu ideile filozofice şi mitologice. Acţiunea nu
are la bază conflictul dintre forţele binelui şi răului, ci dintre ideal şi limita umană, iar deznodământul
constă în triumful legilor universal-valabile care guvernează condiţia de muritor a omului.
Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare, incipitul
fiind reprezentat de formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai
povesti”. Neobişnuită este continuarea cu elementele supranaturale în relaţii imposibile ceea ce ar
sugera faptul că aceste întâmplări nu s-au petrecut şi sunt de neconceput: „de când făcea plopşorul
pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se
sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-
arunca în slava cerului de ne aducea poveşti. Mai mincinos cine nu crede”. Această formulă de început
are menirea de a proiecta evenimentele narate într-un timp fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a
lumii şi într-un spaţiu miraculos.
Motivul împăratului fără urmaş. Un împărat şi o împărăteasă îşi doreau copii, dar degeaba au
umblat pe la vraci şi filozofi, pentru că nu-şi puteau îndeplini dorinţa. Aflând despre un unchiaş
priceput, ei s-au dus să-i ceară sfatul. Vrăjitorul le dă leacurile, dar îi avertizează că vor avea un singur
copil, de care însă nu vor avea parte.
Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, plângând şi refuzând să vină pe lume, deşi
împăratul îi făgăduia „toate bunurile din lume”. Când îi promite Tinereţe fără bătrâneţe, copilul tace
brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână întreagă. Copilul
este isteţ şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi învia de
bucurie”, iar împărăţia era mândră că o să aibă un conducător înţelept ca Solomon.
Motivul dorinţei imposibile. Când băiatul împlinea cincisprezece ani, i-a cerut tatălui să-şi respecte
promisiunea, dar împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi că
făgăduiala avusese drept scop împăcarea fătului. Tânărul este hotărât să plece în căutarea idealului
pentru care se născuse şi toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor au fost în zadar.
Motivul probelor depăşite. compun întâmplările următoare, cu scopul de a scoate în relief însuşirile
excepţionale ale eroului. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel mai „răpciugos şi
bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna sa, dându-i orz fiert în lapte. Sfătuit de cal, cere tatălui
„paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău”, ceea ce simbolizează
întoarcerea la valorile tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în această călătorie. Toate
pregătirile fiind terminate, calul se scutură „toate bubele şi răpciugă .. şi rămase un cal gras, trupeş şi
cu patru aripi”.
A 3 zi de dimineaţă pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute de
ostaşi, după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia voinicul împarte toată avuţia
soldaţilor, apoi o ia spre răsărit şi, după 3zile şi 3 nopţi, ajung într-o câmpie plină cu schelete umane.
Calul îl avertizează că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care omora pe oricine cuteza să calce pe
pământurile ei, de aceea să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar paloşul şi suliţa la îndemână.

7
Aceasta este prima probă pe care voinicul va trebui să o depăşească. Când se iveşte Gheonoaia,
calul zboară deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când era gata să-l lovească şi pe
celălalt ea îl roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă. Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi
acesta se lipeşte imediat la loc. De bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care
erau „frumoase ca nişte zâne”, dar voinicul refuză, urmărindu-şi împlinirea idealului. După ce au mers
„cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, soră cu Gheonoaia, dar fiind
atât de rele nu puteau convieţui. Ele deveniseră „lighioi” pentru că le ajunsese blestemul părinţilor, pe
care nu-i ascultaseră. Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi
vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi zboară un cap. Când să-i
săgeteze şi al doilea cap, se roagă de Făt-Frumos să o ierte şi-l ospătează cu bucate alese, apoi îşi
recapătă capul, care se lipeşte imediat la locul său. Aceasta este a doua probă din care voinicul
reuşeşte să iasă învingător. Făt-Frumos pleacă mai departe, până ce ajunge într-un câmp plin de flori
cu „un miros dulce”, unde un vânticel adia uşor, dar calul îl previne că aici vor avea parte de o
primejdie şi mai mare. Ei se află foarte aproape de palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe ..,
înconjurat de o pădure deasă, unde trăiau o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea
păzesc cu neadormire”. Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe
deasupra pădurii, aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care
strălucea atât de puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”. Când să coboare, atinse cu
piciorul vârful unui copac şi toate dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare
puilor ei” îi salvează oprind dobitoacele şi trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi
ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos.
Motivul dorinţei împlinite începe cu primirea entuziastă pe care le-o face „doamna palatului”, o zână
înaltă, „supţirică, drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, pentru că „nu mai văzuse până atunci suflet de
om pe la dânsa”. Ea îl priveşte”cu milă” pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi confirmă
faptul că acolo se găsea Tinereţe fără bătrâneţe ..Stăpâna mai avea două surori mai mari, îi face
cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca ei să se poată plimba în voie peste tot. Cu
timpul, s-au împrietenit, iar Făt-Frumos s-a însurat cu fata cea mică. El putea să se plimbe pe unde
dorea, dar este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu meargă, „căci nu va fi bine de el”. Făt-
Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de tânăr” ca atunci când venise, trăia
fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se din plin de viaţă.
Motivul dorului de părinţi. Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l
putuse nimeri cu săgeata, Făt-Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Deodată „îl apucă
un dor de tată-său şi de mumă-sa”, îşi aduce aminte de lumea din care venise şi îl cuprinde o nespusă
tristeţe. Revenirea memoriei şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea eroului şi redobândirea
condiţiei de muritor. aşa că se hotărăşte să meargă să-şi vadă părinţii, apoi să se întoarcă la palat. În
zadar soţia îi spune că trecuseră sute de ani, că părinţii nu mai trăiau de mult, că va pieri şi el dacă va
pleca, dar toate rugăminţile nu i-au putut ostoi dorul de casă.
Motivul reîntoarcerii la condiţia umană este şi ultimul ce se distinge în acest basm. Calul se învoieşte
în cele din urmă să-l ducă înapoi pe Făt-Frumos, dar numai până la curtea împărătească, de unde el se
va întoarce fără să-l mai aştepte. Meleagurile şi oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră
moşiile Scorpiei şi ale Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi întreba de
ele, ceea ce semnifică scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se părea că trecuseră numai câteva zile
de când trecuse pe aici.
Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, Urarea şi promisiunea
făcute calului poate sugera ipostaza de psihopomp a calului (care conduce sufletul mortului, asemenea
lui Caron, sau Orfeu), sugerând că ar putea fi călăuza sufletului stăpânului său, după ce acesta va muri.
„Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”. Văzând ruinele palatului peste
care crescuseră buruienile, Făt-Frumos lăcrimează amintindu-şi de copilăria petrecută cu părinţii.
Barba îi crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le ridice cu degetele ca să
vadă ce se afla într-o „chichiţă”, de unde „Moartea lui” se ridică şi-i trage o palmă, spunându-i cu
„glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Făt-Frumos cade mort şi
se preface în ţărână. Accentuarea ideii că Moartea era a lui reliefează concepţia că fiecare om are o
singură moarte.
Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită celebră, „Şi au
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece protagonistul

8
simbolizează motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor. Basmul se termină cu o formulă
finală tipică: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
Personajele basmului. sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase,
principale, secundare şi episodice. Călinescu definea eroii de basm ca pe nişte „fiinţe himerice,
animale, fiinţe neomeneşti” care au „psihologia şi sociologia lor misterioasă”.
Făt-Frumos este personajul principal, numele-generic de erou al basmelor româneşti,
protagonistul întruchipează modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.
Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către narator: „De ce creştea copilul, d-aceea se
făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ”, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun, el învaţă într-o lună cât
alţii într-un an şi se prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.
Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul
uman care îşi cunoaşte menirea în această lume. Omul se naşte cu aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea
nu vine de la sine, ci trebuie cucerită, de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-şi dobândi astfel
starea de beatitudine.
Curajos, îi săgetează Gheonoaiei un picior şi Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindecă şi
rămâne să ospăteze împreună cu fiecare dintre ele. Voinicul trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis,
provocată de amnezie şi de încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva, de fapt,
şi-a ratat viaţa reală. Revenindu-i memoria, flăcăul se topeşte „de-a-n picioarele de dorul părinţilor” şi
se întoarce la condiţia de om muritor, care nu poate intra în veşnicie decât prin moarte. Susţinând şi
dezvoltând această idee, M. Anghelescu afirma: „Aspiraţia omului către veşnicie, în basmul lui
Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea individului fie şi numai în sens
moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci acceptarea
destinului, a condiţiei umane, o dată ce această purificare simbolică a fost realizată”.
Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:
 formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”;
mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră
şi iară se mai duseră”; finală: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
 cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul T fără b;
 cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „puse la cale”, „îşi luă ziua bună”, „sunt
multe foarte”.

9
1.a Fabula:
Este o specie a genului epic, in versuri (mai rar in proza), in care sunt satirizate anumite forme de
comportament sau trasaturi caracteriologice si defecte omenesti puse pe seama umor animale, cu
ofinalitate morală expliită sau implicită.. In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine,
Krâlov. Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre: Gr. Alexandrescu, Arghezi, A. Baranga.
Trasaturi ale fabulei
-este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje
-textul fabulei este alcatuit din 2 parti:
1. poveste alegorica
2. morala: - explicita (formulata de catre autor)
- implicita (desprinsa de catre autor)
-actiunea este scurta, concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata personajelor
-cadrul spatio-temporal este vag conturat,
-universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, pe baza unei succesiuni de personificări
care se numeste alegorie. Alegoria este o figură de stil care constă in inlocuirea unei realităti abstracte
cu o imagine concretă pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o
succesiune de epitete, personificări, metafore, comparatii. Fabula - care este parte a genului epic -
aduce lumea animalelor in lumea oamenilor, facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici
omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne
vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre
-in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, prostia, credulitatea, parvenitism,
-numarul de personaje este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa legatura cu tipurile
umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic,
vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv
-personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu . De obicei,
in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior, cel putin aparent,
aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie neasteptata, plina de
intelepciune.
-modurile de expunere folosite sunt: naratiune, dialog, monologul. descrierile ocupa un spatiu redus
oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor
-atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este ironica, la adresa celor aflate pe o treapta
sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate
-fabulel au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o critica
virulenta la adresa societatii omenesti.

10
Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.
Fabula este o specie a genului epic, in versuri (mai rar in proza), in care sunt satirizate anumite forme
de comportament, trasaturi caracteriologice si defecte omenesti puse pe seama unor animale, având o finalitate morală
explicită sau implicită. In literatura romana: Alexandrescu, Arghezi, Baranga. In literatura universala: Esop, La Fontaine,
Krâlov. Fabulele lui La Fontaine sunt concepute clasic urmărindu-se un scop moralizator. În ele regăsim o frescă veridică
cu tentă hazlie a moravurilor din veacul Regelui Soare.
Fabula Greierul.., este tradusă de Arghezi în versuri sprințare și cu vocabule inconfundabile. Titlul
este enuntiativ,constand din numirea celor doua personaje, si a relatiei dintre ele, avand in vedere
caracteristicile definitorii.
Tema fabulei este satirizarea iresponsabilității oamenilor lipsiti de prevedere,
Compozitional, naratiunea este formata din II parti: o expozitiune in care se explica situatia
greierului si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si furnica
In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar viscolul
prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare pentru
anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga la furnica, rugand-o sa ii imprumute niste
bucate pana la vara. Modul de expunere este naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa
obiectivitatea naratorului.urmează dialogul este scurt, dar revelator. Furnica îl întreabă ce a pățit astă
vară. Motivația greierului nu o impresionează, replica finala a furnicii fiind chiar sarcastica: "Acum
joaca, daca poti,"
Prozodia fabulei se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in realizarea ritmului si
masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia dintre personaje. Rima
imperecheata (exceptia versului fara rima "are un ponos al ei?"). Limbajul artistic se remarca prin
simplitate, oralitate si stil colocvial.
Figurile de stil sunt reduse,trasatura specifica oricarei creatii epice.
Principalul procedeu artistic este personificarea: avand loc un dialog sugestiv in dezvaluirea
atitudinii si caracterului furnicii.
Morala fabulei este implicită, putand a fi extrasă cu usurinta din povestirea alegorica. Daca cei
prevăzători - reprezentati de furnica- muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la
adapost de eventuale evenimente nefaste, altii -intruchipati de greier- nu fac decat sa huzureasca, sa
traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva. Intr-o singura fraza, morala ar putea
fi: "Prevederea este mama intelepciunii".
Greierasul din fabula a ajuns, de la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului,
al omului neprevazator, iar partenera sa din fabula, furnica- reprezentanta celor harnici, care isi vad de
treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele.
In concluzia argumentarii, este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri, avand ca
moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in
actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de
personificare. Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la diferite niveluri de
intelegere, atat copiilor, cat si adultilor
Jean de La Fontaine – Greierele si furnica.

Petrecuse cu chitara -“Pe cuvânt de lighioană,


toată vara. voi plăti cinstit cucoană,
Însă iată că-ntr-o zi cu dobânzi, cu tot ce vrei!…”
când viforniţa porni, Dar Furnica, harnică,
Greierele se trezi are un ponos al ei:
fără muscă , fără râmă, nu-i din fire darnică
fără umbră de fărâmă. şi-i răspunde cam răstit:
Ce să facă?…Hai să ceară -Astă-vară ce-ai păţit?
la Furnică, pân’ la vară, -Dacă nu e cu bănat.
niscai boabe de secară. zi şi noapte am cântat
pentru mine, pentru toţi…
-„Joacă astăzi dacă poţi!”

1.b Legenda
Legenda este definită ca specie a literaturii populare sau culte, in versuri, dar mai ales in proză, redusă ca
dimensiune, in care prin evenimente miraculoase se tinde să dea o explicație cauzală unor fenomene, întâmplări,

11
caracteristici ale plantelor, animalelor, omului si insista asupra aspectelor tragice ale conditiei umane.
Calin Gruia – Povestea florii-soarelui 
. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale sunt subiectele preferate pentru legendele
etiologice de aceea sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari
Titlul este enuntiativ, etichetând tipul naratiunii, polarizând interesul epic asupra originii Florii
Soarelul.
Tema: transformarea fetei de impărat în floare ca o explicatie de natura cvasiștiinșifică pentru
insușirea plantei de a se orienta după soare..
Motive folosite: mâhnirea domnitorului a cărui fată suferă de muțenie, blestem, predestinare, Soarelui
si Lunei,
Personajele sunt pozitive și negative, ajutoare, reale și fantastice.
Compozitia. Cu o structura complexă, asemanatoare basmului, legenda este organizata in episoade
narative, intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund:
planul concret si cel transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Tesătura epică împletește două
elemente: elementul științific luat din domeniul botanic: planta numită F S, si caracteristica ei: aceea
de a fi mereu indreptata catre locul de pe cer unde se afla soarele in orice moment al zilei. Celălalt
element, atașează prin alegorie, ca explicație fabuloasă, destinul tragic al “fetei lui Stefan”.
Subiect. Naratiunea incepe firesc, aducand in prim plan imaginea “fetei lui Stefan”. Evenimentele
sunt circumstanțiale in “spatiul acestui pamant” încadrate în trecut (“pre vremea lui Stefan cel Mare”).
Fata, desi este de o frumusete unica, e mută, fapt ce provoaca o tristete coplesitoare voievodului.
Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturari si vraci vestiti ai timpului, dar fara rezultat. Intr-un tarziu,
o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l ajute. De la episodul
venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuantează. Batrana il povatuieste pe Stefan sa cheme
Soarele la un ospat, unde odrasla “avea sa prinda grai, daca o va saruta alesul invitat”. Un tânar căruia
ii era dragă fata se oferi să-i ducă Soarelui invitația și după ce de 99 de ori potcovi calul la 99 de
potcovari ajunse la muntele de argint. De aici i-au trebuit 7 zile și 7 nopti să ajungă la palatul de argint
al Soarelui unde ii inmânează invitatia, indirect prin mama lui. După alte 7 zile și 7 nopti Soarele
ajunge și e asteptat cu pâine și sare apoi este poftit la masă unde se simte atât de bine.
Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilorreal-fantastic si a fortelor
conflictuale: Luna, neobservată, urmărește ospățul . Când Soarele se hotărăște să redea fetei sărutul
tămăduitor, văzându-l că se apropie de ea, se mânie amarnic. Învăluie fata într-un abur galben-auriu.
Când se împrăştie aburul, în locul fetei rămase o floare mare, galbenă, înaltă de statura fetei.
Deznodamantul e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real.Soarele se supără de fapta
soţiei sale şi o alungă tocmai pe tărâmul celălalt, despărţindu-se pentru totdeauna de ea. După aceea se
sui în rădvan şi se urcă în înalt. Voinicul cel ce dusese răvaşul craiului tocmai în împărăţia Soarelui, şi
care nu mărturisise nimănui dragostea pentru fata craiului, rămase multă vreme lângă floare şi,
văzând-o că se ofileşte, o răsădi în grădina palatului.
Finalul înseamnă şi readucerea cititorului în planul concret, explicarea originii şi metamorfozei
florii-soarelui De atunci, luna a început să umble mai mult noaptea, singură și tristă, căindu-se de fapta
ei necugetată, şi dacă se întâlneşte cumva cu Soarele îşi pierde lumina. Iar floarea aceea înaltă,
galbenă, s-a răspândit pe întreg pământul. Şi de cum răsare Soarele, floarea se îndreaptă cu faţa spre
el, aşteptându-i parcă sărutarea, şi-l urmăreşte până apune, şi a doua zi iară, şi iară, până i se scutură
floarea.
Oamenii i-au spus Floarea-Soarelui, şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre.
In concluzie, Numele de florii  soarelui "Helianthus" , "Helios" insemnand "soare" , iar
"anthus" , "floare" provine dintr-un stravechi mit grecesc, se intâlnește in cultura mai multor popoare
și gratie culegătorului C G. iată-l cules și prelucrat si in folclorul nostru. Această legendă atribuie
Floarii soarelui simbolul al adoratiei, constantei in dragoste, dar şi ideea tragediei idealului în veci
neatins.

Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Stefan cel Mare

12
Cele istorice contin adevaruri bazate pe amănunte despre evenimente si oameni consemnate in documente.
 B abordează in Legendele sale diferite subiecte istorice, aflate pe paginile cronicarilor sau
imaginate, pe care le dezvoltă în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simțire și o
mare iubire de țară.
Titlul evidentiază statutul pers femini principal iar subiectul vizează relatia dintre Ștefan și mama sa.
Tema. M lui Ș este o legendă istorică, având ca temă relația dintre Stefan cel Mare și mama sa.
Titlul   evidențiază statutul personajului feminin principal. Tema este motivul maternității  
Structură: legenda conține trei tablouri dezvoltate conform viziunii artistice specifice romantismului
Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: un peisaj nocturn, intr-o atmosferă
extatică ce parcă așteaptă împreună cu tânara domniță. Este miezul noptii. Descrierea de elemente
are o tentă prin excelență, romantică: castelul vechi construit pe o stanca neagra contrastează cu
portretul domniței Dulce și suave, care deși e tristă emană strălucire și frumusețe: Ochii săi albaştri
ard în lăcrimele;Autorul folosește Epitete: Buclele-i de aur, Comparatii: Cum lucesc în rouă două
viorele; metafore.Rozele și crinii pe față-i se-ngân realizând o imagine onirică pe fondul negrei nopți.
Dar tânăra soție nu e singură: doamna soacră lângă ea veghează și cu dulci cuvinte o îmbărbătează
al doilea tablou ce debutează motivul trecerii inexorabile a timpului, o trecere ce poate deveni f
grea atunci când aștepți pe cineva drag mai ales când știi că se află în primejdie. («Un orologiu suna
noaptea jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»
Atmosfera romantică este risipită repede de un dialog sever in care apare evidentă ireductibilitatea
pozițiilor protagoniștilor.
Marele erou, suferise o infrângere și pare a ceda fizic si moral. Rănit, frânt de oboseală şi necaz
veni în faţa cetăţii Neamţului pentru a-i cere adăpost mamei aflată în cetate.
Motivul negării ne arătă patriotismul femeii române dus până la sublim, impletirea dragostei
materne cu dragoste de țară, de viață in libertate pt ea și fiul ei. De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!.
Astfel, mama nu-i acceptă slăbiciunea căreia vrea să i se lase pradă și-i aminteste adevarata lui
menire: „Du-te la ostire! Pentru tara mori!/ Si-ti va fi mormantul coronat cu flori"! Ștefan se
redreseaza gratie asprei lectii a neînduplecatei sale mame. Scurtul discurs eroic, cu substrat psihologic,
e incredintat aici unui personaj feminin, reluat si de alte eroine ce populeaza aceste balade.
Dar cine era mama? Odată cu valorificarea unui important lot de izvoare scrise s-a constat că pe
mama celebrului voievod o chema Maria-Oltea iar Ştefan, era fiul ei dorit: al 6lea. A jucat un rol
considerabil nu numai in educarea fiului, dar şi mai târziu, în organizarea acţiunilor sale politice.
Partea a III a redă pe scurt bătălia victoriei: Stefan se intoarce, își aduna oastea si luptă cu
dusmanii, invingandu-i. din această legendă înțelegem că cu toate că era de viţă nobilă Ș nu a crescut
ca un copil răsfăţat şi neinstruit, ba poate chiar a fost educat cu asprime şi dragoste tăinuită de părinţi.
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe…
Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
O oaste zdrobită care adunată de prin văi, la sunetul cornului lui Ștafan, se ridică și invinge
dușmanul – face să se vadă influența charismatică, mobilizatoare a domnitorului asupra oștenilor lui,.
Muma lui Stefan cel Mare se incheie epic, printr-unul dintre acele finaluri precipitate condensate
in care anunțarea victoriei nu mai presupune nimic de adăugat.
Concluzie Căutând să-i înţelegem opera putem spune că acesta aspira la o apropiere de iluştrii
reprezentanţi ai romantismului european. Amplă şi variată, emoţionează şi astăzi cititorii.

13
Basmul este o specie a genului epic in proza, ,,o oglindire a vietii in moduri fabuloase" (Calinescu ) opera
narativa, de intindere mica sau mijlocie, in care intamplarile povestite sunt fantastice, personajele sunt supranaturale în
care se prezinta lupta intre bine si rau, in care binele invinge intodeauna. Basmul cult prelucrează structurile populare
ale speciei în cadrul unor opere originale, în care elementele caracteristice sunt specifice unui scriitor.
Naraţiunea este punctată de pasaje ritmice şi rimate, de prezenţa unor numere cu semnificaţie magică şi simbolică:
trei, cinci, şapte. În basmul cult, povestitorul nu se limitează doar la reproducerea stereotipiilor, ci se implică în acţiune şi îi
conferă o viziune descriptiv-lirică ori una dramaturgică. Autorul-povestitor participă afectiv la evenimente, le comentează
din punctul de vedere moral şi acordă atenţie sporită detaliilor.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria
si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale (taramul acesta, celalalt), sunt imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului:acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt
individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru, b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial, c) aparitia donatorilor si a
ajutoarelor, d) actiunea reparatorie (trecerea probelor), e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

14
Mihai Eminescu - Fat-Frumos din lacrima
Basmul este o specie a genului epic in proza, ,,o oglindire a vietii in moduri fabuloase" (Calinescu ) opera narativa, de
intindere mica sau mijlocie, in care intamplarile povestite sunt fantastice, personajele sunt supranaturale în care se
prezinta lupta intre bine si rau, in care binele invinge intodeauna. Basmul cult prelucrează structurile populare ale speciei
în cadrul unor opere originale, în care elementele caracteristice poartă amprenta unui scriitor.
Publicat in 1870, în ,,Convorbiri literare", basmul respecta, in linii generale, schema epica a
prototipului popular prelucrat genial de Eminescu.
Titlul nominal este dat de numele eroului pricipal, Făt-Frumos, nume-generic de erou al basmelor
româneşti, modelul de cinste, dreptate şi adevăr- coroborat cu nașterea lui miraculoasă.
Tema recurentă basmului ar fi motivul imparatului fara succesor, dar intâlnim și m. nașterii
miraculoase, al călătoriei initiatice, victoria și răsplătirea eroului.
Subiectul : un cuplu imparatesc fără urmas;
Stereotipii. Formula introductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, nu erau decat germenii viitorului")
pastreaza timpul indefinit al lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate (,,ca niciodata") si proiectia in
fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii."); in schimb, autorul ii imprima o tenta filozofica,
oamenii fiind priviti ca potentia . Form. fianlă: S-au trait in pace . ani multi si fericiti, . poate c-or fi traind si az
Personajele și actiunea.într-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta
din urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un print pe
care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase).
Conform schemei narative a basmului popular, Fãt-Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand
ajunge la varsta barbatiei, pleaca in lume motivul calatoriei initiatice). Evenimentul care tulbura echilibrul
initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos si un imparat vecin, conflict care dura de 50 de ani; acesta este
cauza plecarii eroului hotarat sa se lupte cu urmasul imparatului vrajmas. Ni se spune despre el că era imbrăcat
in haine de pastor, camasa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, palarie cu flori, cu margele rupte de la
gaturile fetelor de-mparati . Era incins cu un buzdugan și.un fluier de hore si unul de doine. Pe drum horea si
doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, păstorașul impărat. Palatul in care Făt frumos venise pe
lume e descris sobru, auster singurul element remarcabil rămânând icoana și patul aurit da pustiu. Palatul
impăratului vecin e descris in mod strălucit, amintind de cetatea cerească biblică: Sala inalta, sustinuta de
stalpi si de arcuri, de aur, iar in mijlocul ei o masa, acoperita cu alb, talgerele sapate din cate-un singur
margaritar mare; Ajungand, Fãt este primit cu bucurie si tinerii devin frati de cruce. In virtutea acestui
legamant, Fãt- il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor (care cerea jertfa de copii si pe care o
invinge, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa si cu putere). Se pastreaza astfel eternul conflict dintre
Bine si Rau din basmele populare. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-F o primeste pe Ileana care-i va deveni mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca nu se incheiase inca. Rugat de tanarul imparat sa i-o aduca
pe fata Genarului, Fãt-F va fi supus si la alte incercari: aruncat de Genar in nouri si ars de fulger e transformat
in izvor. Dumnezeu ii redă infățișarea de odinioară. Acesta nu renunta și se intoarse pentru fata Genarului.
Transf in floare acesta aude unde poate găsi calul năzdrăvan. se tocmeste sluga la o baba, careia ii paste
iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al racilor (motivul vietuitoarelor
nazdravane); la capatul timpului juruit, isi alege un cal (din cei 7), drept plata a muncii sale. Ca si in basmul
popular, calul ales este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul lui, fata este rapita si adusa la cel
care o iubea. Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor. Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar
nunta va constitui finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului sunt respectate: situatia initiala, necazul plecarea
eroului de acasa, incercarile prin care trece personajul pozitiv, lupta, victoria eroului , intoarcerea acasa si nunta
Obiecte și numere: buzduganul, peria, cutea, năframa. 7 cai, 7 inimi,
,,Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa si unele deosebiri care ii confera caracterul de basm cult:
Personaje.... Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu
ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa
are fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei -
doua nopti turburi) Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si
multimea florara amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele marii"),
hiperbolele care tind spre colosal, , gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori" toate sunt ale
Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera atributele unui
erou biblic, David, Impăratul păstor. In concluzie: ,, Fãt-Frumos din lacrima" de M. Eminescu este un basm

15
cult, intrucat autorul imbogateste schema narativa folclorica si o completeaza cu elemente specifice creatiei
sale.
f. Tema lacrimilor apare mereu in basm: el e născut dintr-o lacrima, are cămașa tesută cu lacrimi, Ileana se
vindecă facând baie in lacrimi – referindu-se la condișia tragică a destinului uman, la pretul cu care se plătește
iubire sau poate la fiunctia catartică de purificare prin lacrimi.

Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb


Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului XIX- alaturi de Slavici,
Caragiale si Eminescu –Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”,
cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane „Povestea
lui Harap-Alb”. Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii
literare.
O prima trasatura este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”,
are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine
treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura este prezenta cifrelor magice, cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea
Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori
peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui
Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante sunt: tema, relatii spatio-temporale, actiunea,
relatia dintre inceput si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza
formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie initiatică, se va maturiza. Reprezentativi
pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila,
Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar pentru fortele raului sunt
Spanul si Imparatul Rosu, cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca. In final raul este invins. Se
observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol
aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care
il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului cu privire la
necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume
cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era
odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un
timp al fabulosului. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca
include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul,
regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea
echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la
echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea 3 feciori, primeste o scrisoare, de
la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni
imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a
vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal
nazdravan care il va ajuta pemanent. Naivitatea si lipsa de experiență il vor determina sa accepte
tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca
tatalui sau de a se feri de omul spân si de omul roș. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din
urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce
primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa
aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o
aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi,
la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe
care si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina
albinelor, regina furnicilor.

16
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata” cu rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l
determina sa accepte conventia conform careia, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile
neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care
sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea
reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul,
impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau.
Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, de fiu de crai, iar prin termenul
„harap”, om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de de sluga a Spanului, dupa ce l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la
varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii
aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la
aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor. Generozitatea si lipsa de
prejudecata ii aduc alaturi 5 prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot
ajuta la nevoie.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei
trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa nu isi pune
problema sa o intrebe cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit. De asemenea, nu se intreaba de
unde stie atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena
semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de
fiecare data cand ii apare pe drum ca sa para ca sunt 3 Spani, dar nici nu banuieste ca ii intinde o
capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta
schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui
Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou
sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca
aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a
ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten,
de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire demonstreaza ca
aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur
ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului este magistral subliniata, atat prin tema,
cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care
eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-
Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele cu ajutorul prietenilor sai, a
sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai
se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii
eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului
Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e
pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

17
Basmul este o specie a genului epic in proza, ,,o oglindire a vietii in moduri fabuloase"
(Calinescu ) opera narativa, de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care intamplarile
povestite sunt fantastice, personajele sunt supranaturale în care prezinta lupta intre bine si rau, in
care binele invinge intodeauna. Spre deosebire de basmul clasic, in basmul modern se regasesc mai
pregnant aspecte ale omului contemporan, realist, elementele fantastice si fabuloase nefiind atat
deputernice precum in basmele clasice.
Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum
Potrivit autorului, cartea de fata a fost scrisa sub semnul unei imaginatii fericite, în replica la
cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fratilor Grimm sau ale lui Andersen.
Naratiunea este simpla, progresiva si are un dublu sens: de axa in necunoscut si inapoi. Locul ce
urmeaza sa fie parasit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea traieste alaturi de unchiul Henry si
matusa Em, intr-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate intampla aici este un ciclon). Eul are
senzatia coplesitoare a solitudinii iar viata abia palpaie sub un soare dogoritor si intr-un peisaj cenusiu.
Astfel, expeditia fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vietii!) din tara lui Oz.
Cuplul parental se confunda cameleonic cu peisajul, lipsit de culoare si trist. Doar catelusul Toto o
impiedica pe fata sa devina si ea cenusie. El este duiosia, veselia, culoarea din viata ei. Elementul care
arunca in aer situatia este ciclonul. El o aduce pe Dorothea la inceputul noii sale vietii. Revenirea in
Kansas va fi a unei fiinte metamorfozate, constienta de sine.
După întâlnirea cu altinezii află despre orasul Smaraldelor unde locuia vrăjitorul Oz, cel ce putea
să o ajute să ajungă din nou in Kansas. situat in centru, marginit la miază noapte și miazăzi de tarile
vrajitoarelor bune iar spre răsărit și apus de vrajitoarelor rele, drumul pînă la el era din cărămizi
galbene. Tema vrajitoarelor este tema mamei bune si a celei rele. Vrajitoarea cea rea este anihilata
chiar de sosirea ei, fiind strivită de casa adusă de ciclon.
Pe drum fata intalneste imagini individualizate ale ei insesi: Sperietoarea, Omul de tinichea, Leul,
care asociindu-se duc la reusita. Astfel, Dorothea descopera ca natura umana se compune din creier,
inima, si curajul de a infrumuseta cenusiul vietii.
Se va dovedi in final ca lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier (găseste mereu solutii
ingenioase), si ajunge cârmuitorul Orașului de Smarald, Omul de Tinichea are prea multa inima, fiind
chiar un sentimental (lacrimile il fac sa rugineasca), si ajunge cârmuitorul winkiezilor Leul are curaj
(infrunta de la inceput pericolul), reluindu-si rolul de rege al animalelor din pădure.iar Dorothea detine
de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipseste este, deci,
constiința existentei organelor aparent lipsa. Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul
simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni
constient de tine si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui.
Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Drumul
nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire. Prin figura
vrajitorului-farseur (un simplu om, care, in loc sa dea, cere) povestea transmite un adevar: fiecare
poate gasi solutia tuturor problemelor in sine. Terapia propusa de vrajitor este decat o parodie cu
,,efect placebo, Drumul fetei este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului in
care intra mai multe ingrediente: inima, mintea, prietenii, increderea in sine,
Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea,
calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest ACASA.
Dintr-un alt punct de vedere, opera a fost privita ca o alegorie a vietii social-politice americane:
omul de paie – agricultorii, de tinichea – muncitorii din industrie, leul – puterea politica, iar Dorothea
– imaginea americanului de rand. Maimutele zburatoare, care au fost candva ,,un popor liber ce traia
fericit in padurea mare, situata in Vestul salbatic, sunt amerindienii adusi in stare de sclavie de catre
colonisti. Insasi lumea lui Oz ar fi ,,un Eden utopic pentru o constiinta americana,,

18
Aventurile lui Pinocchio – Carlo Collodi.
Basmul modern este o specie epică amplă în care se regasesc într-o proportie mai mare aspecte ale omului
contemporan, în defavoarea fabulosului care apare mai estompat. Basmul a fost publicat in 1883 și este considerat un lasic
al literaturii pentru copii 
Titlul nominal. A lui P , situează in centru naratiunii personajul (definit din această pricină eponim), polarizând
interesul epic și mesajul operei, un erou literar de mare forță, complex și viu.
Tema recurentă a basmului o reprezintă initierea si maturizarea treptată a eroului.
Structural basmul se inscrie in schema prozei picarești prin personalitatea obscură atât a personajului principal
cât și a unor personaje episodice: Manâncăfoc, Vulpoiul... ce provin din medii suspecte. In antiteză apar doua
figuri parentale: Geppetto, tatal adoptiv, si Zana, dublu ipostaziata: ca sora si ca mama.. Compozitional
basmul debutează alert prin formula clasică inițială”A fost...ce introduce micii cititori in mijlocul unei scene
amuzante menită să capteze atenția. Scena este creionată prin dialogul sustinut în ritm alert și replicile scurte
dintre Meșterul Cireșă și Geppetto,.
B. este redactat ca un jurnal de călătorie inițiatică, pe parcursul căruia observăm evoluția eroului principal.
La inceput naiv,credul,fără scrupule, trece printr-o serie de traume și încercări emotionale care ii vor căli voința,
tenacitatea si instinctul de supravietuire.
Cum se naste Pinocchio? Povestea ne spune că P, este prevazut de la inceput ca un copil-afacere, o marioneta
docila care sa-i aduca o oarecare bunastare tatalui sau. Numai ca papusa nu se lasa manevrata, anuntandu-se un
copil rebel, ce-l face pe bietul Geppetto sa fie arestat. E imun la sfaturi si isi omoara constiinta sa morala, pe
Greierasul-vorbitor.
Conflictul cu scoala si mirajul banilor. Gândul de a învăța este abandonat in fata tentației de a intra in Teatrul
de păpusi. Isi vinde abecedarul pentru un bilet de intrare. Provoaca un taraboi fantastic printre papusi si scapa
de mânia papusarului Mănâncăfoc. Banii, primiti de la papusar pentru a-i duce tatalui sau, ii pierde, escrocat de
Pisoi si Vulpoi. Ajungând la inchisoare este gratiat de imparat.
Intre bine si rau.Aventurile continua dupa modelul romanului picaresc: după ce mere să-și semene banii în
Câmpia Minunilor, este luat drept tâlhar de către judecătorul la care merge să reclame furtul banilor dar este
eliberat după 4 luni. Scapă de un șarpe uriaș dar cade intr-o capcană de dihori. Atunci un licuri, o sclipire de
conștiință, ii spune că nu trebuia să ia strugurii care nu erau ai lui. Țăranul ii dă drumul și ii pune la gât o
zgardă, să păzească găinile ii prinde pe hoți. După atâtea suferințe P incepe să-și regrete incăpățânarea. Fuge
spre casuta zanei dar ii gaseste doar lespedea de mormant. Află de la un Porumbel că tatal era in pericol pe
mare și Incercand sa-l salveze, ajunge accidental pe insula Albinelor Harnice – societate utopica a muncii la
superlativ -unde o intalneste pe zana ce devenise femeie. Ii promite că o să fie cuminte să se pună pe
învăţătură,pentru că s-a săturat să mai fie o marionetă şi vrea să devină un băiat acevărat. Se duce din nou la
scoala, dar se incaiera cu colegii si e acuzat, pe nedrept, de ranirea unui politist. Ca sa scape de caine se aruncă
in mare, este pescuit si gata sa fie gatit dar este salvat tot de Alidor.
Magarul si copilul adevarat. Leitmotivul basmului este revenirea la casa zânei, revenirea la inceputuri
când totul era frumos și curat. Transformat în baiat adevarat, nu rezista mult, deoarece fuge in Tara Distractiilor
unde se transformă in magar, simbolul Încăpățânarii. Ajunge iar sclavul unui director de circ. Circul si teatrul -
simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei Aruncat in mare redevine o papusa de lemn si este inghitit de
o balena in interiorul careia isi regaseste tatal, scapă si ajung pe uscat. Pinocchio este iertat si se transforma
intr-un copil adevarat.
Umplerea unei forme goale. Povestea are o tentă satiră socială si o structură seriala care ar putea prelungi
aventura la infinit. Acest picaro de lemn este imaginea anarhiei și a bunului plac, o expresie a instinctelor,
simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de orice impuls exterior, o persoană usuratică,
lipsită de caracter si principii” Nu e rău la suflet, nici bun. Insensibil, ca materialul din care a fost cioplit orice
impuls extern il dezechilibreaza.Problema lui este interioritatea goală, forma fara fond. Aventura are drept scop
descoperirea esentei.

19
Dansul intre ce sunt si ce as putea fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui, un regressus in
utero care pregateste transformarea. Simbol ce ne amintește de istoria biblică a lui Iona.
De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenei, P. isi regaseste constiinta de
sine care fuseses omorata simbolic odata cu Greierul-vorbitor. Regasirea constiintei este de fapt regasirea
identitatii, marea tema a cartii. Astfel, P. ajunge fiinta responsabila care se vede pusa in situatia sa ia initiative
pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si zâna bolnavă. Basmul marcheaza momentul
in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea existentială Cine sunt? prin Sunt altfel, sunt altcineva-un om, o
fiinta in carne si oase. Ce caraghios păream, când eram păpuşă! Şi ce mulţumit sunt acum c-am devenit şi eu
băiat ca toţi băieţii!

Povestea e o specie a genului epic în proză în care realul și fantasticul se impletesc armonios,
accentul fiind pus pe verosimilitatea elementelor ce caracterizează planul real. Are o intindere mai
mică decât basmul și mai mare decât povestire, personaje putine, un singur fir epic, actiunea relatând
un singur fapt.
Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga. Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” şi are ca
temă vestita dramă a copiilor orpsiți de mama vitregă. Construit prin antiteză, subiectul individualizează două tipuri
caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de către povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri
fizice şi trăsături de comportament. Pe măsura narării faptelor, aceste trăsături de caracter sunt motivate de acţiuni
individuale. Formula de început demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă;
moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”. După ce a folosit formula introductivă a basmului, Creangă urmăreşte în mod
realist comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, din viaţa obişnuită a satului.
Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj:
”fata moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare” EA duce tot greul
gospodăriei, ”fata moşului la deal, fata moşului la vale”. In sat, la șezătoare aceasta ”torcea câte un ciur pline de fuse„.Fata
moşului se ducea în pădure după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-un ciur de fuse, în vreme ce fata babei
răsfăţată şi leneşă viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei.
În contrast cu fata moşului „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă”. Pentru că soţia moşului a murit,
acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei aducând câte o fată.
Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură
cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în casă „cânta găina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici
un cuvânt. Pentru babă, fata moşneagului era „peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”. personajele basmului
sunt concepute conform unei structuri clasice, fiecare reprezentând o anumită trăsătură de caracter: fata moşului - bunătatea,
fata babei-lenea, moşul - un gură cască, iar baba - răutatea. Acestora li se adaugă conotaţii complementare.
Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei babei şi mamei vitrege „ce se întreceau cu dediochiul” şi astfel
fata moşului este nevoită să plece în lume după sfatul tatălui „ca să nu se mai facă atâta gâlceava în casa asta”. Autorul este
plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă, blajină şi harnică”, face observaţia că în casa lor
a avut parte de „mila părintească şi de îngăduinţă” şi în străini „nu ţi-ar putea răbda câte ţi-am răbdat noi”.
Evoluţia subiectului, din momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâmplările
fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului.
În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii, fata moşneagului îngrijeşte o căţeluşă
slabă şi bolnavă, curăţă un pom de omizi şi uscătură, humuieşte o fântână, lipeşte şi curăţă un cuptor în drumul său. Folosirea
personificării în dialogul fetei cu aceste „personaje” întreţine condiţia fantasticului şi argumentează caracterul frumos al
fetei. Momentul cel mai interesant, din punct de vedere al trecerii probelor, îl constituie modul cum slujeşte la Sfânta
Duminică care avea o ogradă plină de orătănii „balauri şi tot soiul de jivine, mici şi mari”, „copiii” Sfintei Duminici. Fata cea
harnică dă ultima probă a curajului, hărniciei şi modestiei pentru că Sfânta duminică când s-a întors de la biserică a găsit
copiii „lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute”. Din momentul acesta destinul şi statutul fetei se schimbă radical: de-acum
fata moşului este răsplătită de Sfânta Duminică cu o lădiţă în care se găseau „herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi”,
iar căţeluşa, părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese: salbă de aur, pahare de argint, pere gustoase, pâine
caldă, provocând mare necaz babei şi fetei sale.
Conflictul basmului adaugă prin paralelă antitetică, călătoria „probelor” (în plan negativ) pentru fata babei care
„porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind”. Pe acelaşi traseu, în faţa aceloraşi personaje, fata respinge orice ajutor. La Sfânta
Duminică bucatele „le-a făcut afumate, arse şi sleite” încât acesta când a venit de la biserică „şi-a pus mâinile-n cap de ceea
ce a găsit acasă”. Lacomă din fire, a ales lădiţa cea mai frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce
făcuse. Bineînţeles că, la întoarcere, căţeluşa, părul, cuptorul şi fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie şi mai tare pe fata
cea răsfăţată a babei.
În final, autorul sancţionează pe cele două personaje, acestea fiind mâncate de balaurii din lădiţa Sfintei Duminici,
de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume.

20
Ironia autorului asupra moşului revine în deznodământ unde aflăm că după moartea babei găinile nu mai cântau
cocoşeşte în ograda moşului, iar acesta a rămas pleşuv pentru că baba îl „mângâiase pe cap”, iar în spate avea o cocoaşă
pentru că-l „netezise” baba cu cociorva.
Pe lângă subiectul deosebit de captivant, basmul întrebuinţează multe expresii populare pline de savoare ce
vizează caracterul personajelor construite pe principiul simetriei antitetice: moşul-baba, fata moşului - fata babei: „sora cea
de scoarţă, fata mamei- busuioc de pus la icoane, peatră de moară, să se întreacă cu dediochiul”.
Povestea trebuie citită în cheie realistă şi în planul cel mai general transmite mesajul: 1. fiecare la locul lui, cu
treaba sa și responsabilităţile sale; în particular mesajul e unul „clasic” pentru istoriile cu o maşteră, o fiică vitregă şi o fiică
naturală. Tema aceasta (Cenuşăreasa, Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă a Fraţilor
Grimm, la noi, varianta lui Ispirescu, Fata moşului cea cuminte) a dovedit că 2. trioul ascute invidia şi răutatea mamei
malefice, orfana fiind oglinda în care se vede şi mai bine neputinţa propriei odrasle. În al 3 rând, este vorba despre cultul
muncii şi înfierarea parazitismului, despre un feminin activ şi unul pasiv, despre a face şi a profita, iar concluzia se impune
de la sine: după faptă şi răsplată, culegi ce ai semănat.

Rățușca cea urâtă. Dacă la Fr Grimm, poveștile cu animale plac mai ales prin întâmplările hazlii, povestite cu
umor, Andersen crează povești in care nota dominant e duioșia. Înțelegerea și compasiunea pt vietățile slabe și neajutorate se
degajă din frumoasa poveste R cea Urâtă. Micul cititor e introdus chiar de la inceput în lumea plină de intâmplări gingașe a
păsărilor. Sub un brusture, in apropierea unui eleșteu o rată plictisită își clocea ouăle. După un timp ouăle incep să crape și
rățuștele încep să iasă din ouă. Doar un singur ou, cel mai mare, întârzie și când crapă iese din găoace un pui mare și urât.
Naratiunea intâmplărilor se axează in continuare, pe surprinderea contactului cu viața a acestui pui deosebit de fragil
sufletește și cu o constituție diferită de a fraților săi, fapt ce-I produce un permanenet boicot din partea vietăților din jur.
Mica lebădă este considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu bobocii lor și, cum nici ea, nici rațele nu
văzuseră vreodată lebede, mica pasăre se încrede în părerile auzite.
După ce-I inavață să inoate, rața mama îi duce să vadă lumea în curtea ratelor. De aici încep dezamăgirile, clipele
grele pt rățușcă. Toate ortăniile o ciupeau și o ghonteau, până și surorile ei o ocărau, iar mama ii zise intr-o bună zi: Bine ar
fi să pleci și să nu te mai văd!” Și rățușca plecă. Mai intâi la balta mare unde erau ratele salbatice care o acceptră așa urâtă
cum e doar să nu se măritre cu cineva din namul lor. La stuf vin vânătorii si biata rățușcă abia scapă cu viață. De frică se
adăpostește in coliba unei bătrâne care avea un motan și o găină. Nu se poate adapta orizontului inchis din coliba babei și
apucăturilor mărginite și orgolioase ale motanului și găinii. De aceea se intoarce la baltă. Vine toamna, apoi iarna și rățușca e
salvată de la inec de un tăran în curtea căruia trăiește până primavera. Din nou pleacă la baltă, unde in compania unor lebede
descoperă că nu mai e rățușca cea urâtă ci o frumoasă lebădă.
Folosind procedeul personificării, scriitorul prezintă lumea păsărilor ca pe aceea a oamenilor. Unele sunt mai
puternice, altele mai slabe, primele le asupresc pe celelalte. Copiii invață că pt a putea trăi fiecare vietate trebuie să se
integreze într-un colectiv al speciei din care face parte. Micul cititor este fermecat nu numai de neprevăzutul întâmplărilor și
de dialogul sprinten și familiar dintre păsări ci si de frumoasele descrieri de natură care formează cadrul vietii de fiecare zi al
acestor vietăți. Descrierile sunt construite cu imagini vizuale, accesibile prin concretetea lor. Era vară, holdele erau galbene,
ovăzul verde...cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi și roșii și clămpănea pe egiptenește fiindcă limba asta o
invatase de la maică-sa.
Ratusca este una dintre cele mai frumoase povesti pentru copii, emotionanta si educativa. Pe lângă aspectul
instructiv – cunoașterea de către copii a vieții și obiceiurilor păsărilor povestea are un pregnant caracter educativ. Regăsirea
bobocului simbolizează faptul că există întotdeauna speranțe pentru cineva aflat într-un mediu nepotrivit. O perspectivă mai
largă reclamă acceptarea diferențelor dintre indivizi sau grupuri. „Ratusca cea urata” ii invata pe copii ca a fi diferit nu este
intotdeauna un lucru rau, desi uneori poate parea astfel. De asemenea, ii invata sa priveasca respingerea celor din jur ca pe un
lucru caruia ii pot face fata. Pentru o lume mai buna si mai frumoasa, avem nevoie de acceptare si empatie.Din poveste se
pot desprinde mai multe concluzii moralizatoare:
– Să nu-i judecăm pe ceilalți în funcție de aspectul fizic, copiii vor învăța că există calități mai importante; vor învăța să nu
se împiedice de prejudecăți, să nu se oprească la aparență și să caute esența.
– De multe ori se întâmplă ca străinii să te aprecieze și să te ajute, în timp ce apropiații îți întorc spatele. Așa s-a întâmplat și
cu rățușca– Să nu ne pierdem încrederea în noi, influențându-ne comportamentul după părerea celor din jur; chiar dacă nu
suntem iubiți de unele persoane, există altele capabile să ne ne aprecieze adevărata valoare. Din nou basmul este bun pentru
copii: atunci când vor trăi primele dezamăgiri și umilințe, se vor gândi la basm și nu se vor lăsa doborâți.

21
Povestea e o specie a genului epic în proză în care realul și fantasticul se impletesc armonios, accentul
fiind pus pe verosimilitatea elementelor ce caracterizează planul real. Are o intindere mai mică decât basmul,
personaje putine, un singur fir epic.
Alba ca zăpada este un renumit personaj folcloric de basm popular în multe țări europene. Versiunea culeasă
de F. Grimm în 1812 Albă .. și cei 7 pitici este una dintre cele mai reprezentative basme germane. Titlu nominal
rematic : Albă- situează in centrul naratiunii personajul definit drept pers eponim, polarizând interesul epic
asupra sa și a ajutoarelor sale.
Tema recurentă în povești este lupta ancestrală dintre fortele antagonice ale binelui si răului dublată de
acea a geloziei mamei vitrege față de copilul din altă căsătorie al Regelui.
Coordonatele diegetice sunt vagi, imprecise situând intâmplările în atemporal: intr-o iarnă in care
zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari și pufoși...”. Alba este întruchiparea unui vis de
mamă: ,,ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.Imaginile vizuale
create prin jocul de epitete cromatice ne dezvăluie simbolistica destinului viitoarei prințese: Albul zăpezii este
simbolul arhetipal al sufletului neintinat, al reginei-mame și al prințesei; Negrul ca abanosul contrastează cu albul
și reprezintă premonitoriu spectrul morții, abanosul fiind lemnul din care e făcut sicriul cu pereti de sticlă. Roșul
ca sângele reprezintă vitalitatea confruntată cu realitatea duală.
Desfășurarea narațiunii este punctată în momentele principale printr-o formulă mediană, dialogul
impărătesei cu oglinda fermecată: oglinjoară oglinjoară, Cine e cea mai frumoasă din țară? ...iar oglinda răspunde
in functie de intâmplările narate: Mărită împărăteasa ești cea mai frumoasă .. sau_A ca Z e mult mai frumoasă”
Tatăl său, Regele, este plecat la război şi nu-și poate proteja copila; având deci puterea de a decide
soarta fetiţei, Regina hotărăşte să o omoare, înlăturând astfel singurul ,,obstacol” prin care frumuseţea sa ar fi fost
recunoscută ca fiind unică. Sortită morţii pentru frumuseţea ei, Alba- nu este ucisă de vânător, ci lăsată
primejdiilor din pădure. Natura o ocroteşte şi fetiţa găseşte adăpost în căsuţa celor 7 pitici. Fata este modestă,
harnică, bună şi iubitoare. Pentru adăpostul oferit , ea le îngrijeşte gospodăria cu multă dragoste şi tragere de
inimă.
Comportamentul, recuzita și instrumentarul reginei reflectă implicarea maleficului: seducția combinată
cu prefăcătoria, atentatele repetate, crima reușită prin mărul otrăvit; instrumentarul său contine simboluri ale
vanității oglinda, pieptenul și cingătoarea, precum si recuzita prin care ia infățișări cameleonice, toate sunt aluzii
directe la intruchiparea biblică a răului ce ispitește și vrea să piardă_ șarpele din eden.
Mama vitregă, deşi la început era ,,cadră de frumuseţe”, va fi urâţită de marea-i trufie şi răutate.
Travestită se străduieşte să o piardă pe fată cu ajutorul cingătorii de mătase, al pieptenului. Din fericire,
încercările sale eşuează. Frica cu etapele ei de fobie și angoasă o determină să-i inducă moartea prin paralizie și
blocarea organului iubirii, inima printesei. Dar forţa binelui învinge și de data acesta;
Interpretări antropozofice găsesc in căsuta piticilor simbolul unui corp de copil, cei 7 pitici, fortele
elementare ce ghidează ființa infantilă în evolutia ei temporală, care se supune misticii cifrei 7, simbolul timpului
si al implinirii progresive, a misiunii asumate.
Împărțirea mărului otrăvit semnifică contopirea cu entitatea antagonică pt a o cunoaște, pt a-și invăța lectia,
a-și implini misiuneaaceea de a ajunge la contopirea sufletului cu spiritul (simbolizată prin nunta sacră cu
printul,).

22
A ca Z reprezintă spiritul ființei umane: la inceput este o copilă neprihănită și neștiutoare. Pt a cunoaște
fericirea adevărată însă este nevoie să ii cunoască valoarea, adică dificultatea cu care acesta se obtine. In rolul de
prințesă ar fi avut toate cele de trebuință la palat însă, în ciuda conditiilor date, tb să treacă prin traume și
incercări emotionale, să-și călească voința, tenacitatea și instinctul de supravietuire și să/și demonstreze chiar și
in incercări vitrege perseverența in bine căci ce valoare are aurul dacă incercat prin foc dispare..
Deznodământul lasă să se întrevadă pt copiii care ascultă fascinați firul poveștii, credința ce supravietuiește
oricărei incercări chiar și amenintării umbrei mortii. Alba ajunge la starea tât de mult dorită căsătorindu-se cu
sufletul pereche. La nunta celor două suflete, forta malefică se autodistruge (dansează cu papucii incinși in foc
până cade răpusă pt că si-a ratat misiunea.
În structurarea subiectului sunt întâlnite numerele miraculoase 3 şi 7: 3 travestiri ale mamei vitrege, 3
obiecte letale (cingătoare, pieptene, măr); piticii jelesc 3 zile,; 3 vietăţi jelesc lângă sicriu (o buhă, un corb, o
hulubiţă). În privinţa cifrei7, necazurile au început când frumuseţea devenise vizibilă deoarece împlinise 7 ani;
piticii sunt 7; în căsuţă se găsesc obiecte în seturi de câte 7; enumerarea piticilor prin numeralele ordinale până la
şapte; succederea celor 7 interogaţii; între casa piticilor şi castel sunt 7 munţi. Finalul anunță victorios disparitia
scorpiei jubilând că lumea a scăpat de o mare pacoste.

Scufița roșie de Charles Perrault


Scufița Roșie este o poveste din folclorul european cules de folcloristul Charles Perrault (cu
denumirea Le Petit Chaperon Rouge) și de frații Grimm (Rotkäppchen). În această poveste, ce aparţine
speciei epice, deși se respectă caracteristicile basmului clasic se constată o delimitare în favoarea
elementelor realiste. Formula introductivă localizează acţiunea la țară şi prezintă în acelaşi timp o parte
din personajele poveştii. Personajul eponim este o fetiţă simplă, farte frumoasă, fără puteri
supranaturale aşa cum suntem obişnuiti să intâlnim în poveşti, însă este harnică, ascultătoare, modestă,
și bună aşa cum sunt mai toţi protagoniştii acestei specii literare.
În general tema poveştilor este lupta dintre bine şi rău, fantasticul aici ocupă un loc secundar
sau chiar lipseşte. Tema poveştii în cazul nostru o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii
şi ale credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii de către copii.
Povestea are o naraţiune simplă, plăcută, uşor de înţeles pentru ei. Scufița este trimisă de mama
ei la bunica. (nu e avertizată asupra pericolelor, Scufiţa nu se fereşte de lupul întâlnit în cale şi în
naivitatea ei îi spune chiar unde se duce. Acesta va ajunge înaintea ei la casa bunicii unde le mănâncă pe
amândouă. Fr Grimm au extins subiectul cules de Perault si au pregătit un alt final prin care un vânător
il prinde pe ticălosul de lup, ii taie burta și la scoate pe cele două. Povestitorul sugerează micului cititor
o gândire pragmatică care să se adapteze in orice moment situatiilor neprevăzute.
Scriitorul foloseşte ca mijloace pentru realizarea structurii etice a personajelor: faptele
acestora, epitete caracterizatoare: blânda bunicuţă, biata fetiţă. Personajele apar simbolizând trăsături
esenţiale. Scufiţa este ascultătoare, naivă, credulă, bună, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii. Lupul
reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Mama este iubitoare, dar imprudentă, iar bunica este blândă şi
bună. Finalul tragic desprinde povestea din şirul celor încadrate într-o schemă tip, în care binele învinge
răul. Morala în versuri, parte specifică în structura compoziţională a basmelor şi poveştilor publicate de
Perrault, explică această atitudine a scriitorului, conform căreia povestea se adresează şi vârstelor în
care raţiunea trebuie să devină dominantă, cu menirea de a ne cenzura faptele.
Valoarea educativă constă în contribuţia pe care o aduce la formarea unei atitudini de
combatere a manifestărilor negative din comportamentul copiilor: neascultarea, imprudența, neglijenţa.
Poveştile, după Perrault, insuflă copiilor dorinţa de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiţi şi, în
acelaşi timp, naşte teama faţă de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla dacă i-ar urma pe cei răi: ”N-are
rost să fim măcar mirati, când de lup suntem mâncati!

23
Povestirea si schita
Povestirea (lb.slava povesti) este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse in care se relateaza un singur
episod, faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau
participant direct la intamplarile relatate.
Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul
În volumul în care este inclusă povestirea Puiul, apărută în colecţia Povestind copiilor, sunt
grupate un număr de schiţe şi nuvele în care autorul s-a apropiat de lumea copiilor, a animalelor şi a
păsărilor. In povestirea Puiul, tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. Valoarea instructiv-
educativă este reliefată foarte bine în motto: Sandi, să asculţi pe mămica! Este avertismentul pe care
autorul vrea să-l dea în legătură cu consecinţele care decurg din neascultare.
O prepelita venita din Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care depune 7 oua si
scoate 7 pui. Ea crește puii cu boabele ramase pe miriste.
Personajele au un caracter tipic. Prepelița reprezintă arhetipul mamei iubitoare, gata de orice
sacrificiu pentru puișorii ei, iubindu-i chiar înainte de a se naste. Ea a știut să împletească din
„bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân, un cuib pe un moșoroi de pământ”.
„..și ploua, ploua de vărsa și ea nu se mișca, ca nu cumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă”.
Micuța mamă devenise totuna cu cuibușorul ei, o sferă organică în care pulsau inimi embrionare ce
aveau să fie puișorii ei. Ea ii ocroteste sub aripile ei de soare, ploaie, frig. II cearta pe puiul cel mare
cand face prima greseala si din neascultare este prins de un flacau. Când se întâlnește cu consecința
neascultării nu o ia ca pe un avertisment. Frica pe care a simțit-o când s-a simțit strâns în palma, nu l-
a învățat decât că nu-i chiar așa cum spune mama, că se poate scăpa.
Prepeliţa îi învaţă să zboare, pregătindu-i pentru marea aventură de la sfârșitul verii, aventură
care cerea mari capacități de supraviețuire. Surprinşi în mirişte de sosirea vânătorului, prepeliţa le cere
puilor să stea nemişcaţi, căci care zboară e pierdut, în timp ce ea face o diversiune, atrăgând atenţia
asupra ei. Această atmosferă de tensiune datorată vecinătăţii pericolului, pare să fi fost insuportabilă
pentru puiul cel mare,singurul care nu-şi poate controla stăpânirea de sine şi nesocotind sfatul, a
zburat. Vânătorul l-a auzit şi a tras. Alicea i-a atins aripa şi l-a rănit. Neascultarea, lipsa instinctului de
conservare au făcut din el o pradă sigură. Prepeliţa l-a găsit rănit în lăstar şi a înțeles că e pierdut, dar
şi-a ascuns durerea.Urmarea neascultării este suferința adăugată la durerea fizică: „D-atunci au inceput
zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor, dimineata și seara”.
„Nu e așa c-o să merg și eu să-mi arăti cetăți mari și râuri, și marea?” Acești copii ratează minunatele
idealuri. Cetățile mari, râurile și marea nu vor fi existat decât în povești, pierderea e mare, eșecul
pustiitor, golul rămas imens.

24
Finalul este sfâșietor. „Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea” și cu
ea și rămășițele verii. În sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă pentru că zilele erau tot mai mici şi mai
înnourate, iarna își făcea simțită prezența prin semne de care trebuia să țină cont. A luat marea
hotărâre: a preferat să sacrifice doar unul, şi, fără a mai privi înapoi, a zburat cu puii sănătoşi spre
ţările calde. Rana morală pe care o trăieşte puiul abandonat este mult mai cumplită decât rana fizică,
iar povestea lui devine nu doar impresionantă, ci cutremurătoare.
Opera depăşeşte intenţiile creatorului prin deschiderea ei către o morală socială. A rămâne în
urma celorlalţi, la marginea lăstarului, a încerca, rănit fiind să te târăşti după cei puternici şi a rămâne
cu ochii aţintiţi în zarea pustie este la urma urmei un tragic aspect social, generat de indiferența faţă de
cei slabi. Drama puiului se naşte din aceea că ajunge să realizeze că astfel de indivizi nu au ce căuta în
lume, căci până şi fiinţele cele mai apropiate, mama în speţă, se dezic de ei, supuse instinctului de
conservare care îi împinge să meargă înainte.
Finalul este anuntat subtil. Porumbul este cules, miristea- arată, si cade bruma. Pasarile incep
sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea
crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la marginea lastarisului
sta zgribulit de frig. Scriitorul reda moartea puiului asemănând-o cu a oamenilor. La inceput, din
cauza frigului, are dureri mari, fiindca ingheata. Apoi simte o piroteala si retraieste crampeie din
scurta lui viata: carambul cizmei vanatorului, aripa calda a mamei, miristea. Singurătatea în care
moare puiul, cu degetele împreunate ca pentru închinăciune, este o singurătatea absolută. Povestirea
Stilul utilizat este realist. -termeni expresivi ca: lastaris miriste, parloaga, piroteala, schilod,
caramb, a se pitula.
-pentru a ne sensibiliza utilizeaza alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman
exprimat si prin dialoguri.:,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati
inteles?" Aceasta imbinare intre descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ochisorii ca niste margele verzi", "au intors
locul", "ger aprig","zburand in rasul pamantului",folosind comparatii, metafore, metonimii,
personificari, epitete.
În concluzie: Puiul este o alegorie prin care autorul îi avertizează micii cititori, întristându-i, în
legătură cu consecinţele ce decurg din neascultare.
Schita este o specie a genului epic in proza, de dimensiuni reduse, in care se relateaza o singura intamplare
semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se petrece intr-un interval de timp scurt, cel mult o zi intr-un spatiu
restrans.. Este ancorată în timp și spațiu
Caprioara - Emil Garleanu schiță
Schiţa face parte din volumul “Din lumea celor care nu cuvântă”, apărut în anul 1910.Lumea
marunta a celor care nu cuvantă nu este numai o lume pitorească, de un farmec aparte ci este si plina
de neliniște si intrebari, isi are dramele ei mute, zguduitoare uneori. Titlul nominal situează în centrul
naratiunii personajul principal polarizând atentia asupra lui. Tema - motivul jerfei materne pentru
puiul iubit.
Compozitia. Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti tragicul
deznodamant: „pe muschiul gros, cald, ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei.
Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa
dezmierdat.”
Este o scena plina de duiosie si gratie, sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Armonia
si linistea sunt punctate pt a scoate mai bine in relief lupta sfasietoare din sufletul de fugarnică al
caprioarei, coplesita de milă pentru „fiinta fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hranit-o cu laptele ei,
dar de care trebuie sa se despartă.” Acesta este momentul când puiul trebuie sa-si ia destinul pe cont
propriu. „Un muget inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingându-si dragostea
maternă, caprioara se hotari sa-si duca puiul la „țancurile de stancă, pe muchiile prapastiilor unde era
imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena se dinamizează, drumul pană la țancuri o impune, singura ei arma de aparare o constituie,
salturile indraznete, și fuga fulgerătoare prin locuri pline de primejdie iar iedul trebuie sa faca dovada
ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se avanta ca o sageata”.
Amenintarea pluteste in aer, lupul stă la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste incet”.
Natura salbatică este descrisă admirabil, ca un drum intre viata si moarte. De la luminozitatea
poienilor –viata, se ajunge in inima intunecata a padurii–moartea. Intr-o grandoare impresionanta,
25
lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. continuarea drumului este posibila numai pentru
ied iar caprioara se va sacrifica pentru acesta. Momentul culminant, in care căprioara atrage atentia
lupului asupra ei, este descris cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul
sa nu devina patetic. Căprioara dă un zbieret adânc, sfâsietor cum nu mai scosese incă
Finalul este magistral. Evocarea se încheie prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea
realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in adancul padurii”.
Prabusită in sânge, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si
numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i
se tulbură in apa morții.
Limba folosita este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si epitete sugestive. Stilul
este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
Schitele au o insemnata valoare instructiv-educativă. Ele constituie un mijloc de cunoastere a unor
aspecte ale vieții animalelor, păsărilor, insectelor redate intr-o forma literara accesibila.
Volumul Din lumea celor care nu cuvanta (1910) inspirat din Histoires naturelles de Jules Renard,
pune in valoare arta unui miniaturist. Cu bonomie, emotie infiorata și umor, scriitorul surprinde
contrastul dintre armonia naturii si aceste „tragedii de o clipa".

Ion Creanga – Capra cu trei iezi


Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat
această poveste în care prezintă drama mamei singure ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va
pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii.
Florica Bodiştean descrie structura compoziţională, ca fiind concisă, fără episoade inutile, în
două mari secvenţe concepute pe principiul acţiunii şi contraacţiunii; practic spune două poveşti, una
a omorului şi cealaltă, pedeapsa, e replica în oglindă a celei dintâi, momentul în care rolurile se
inversează, capra victimă devenind călău”.
Povestea incepe tipic ” Era odată o capră care avea trei iezi”. Principala sursa de inspiratie o
constituie satul traditional romanesc.
Expoziţiunea prezintă starea familială. Capra o „vaduva sarmana”,ce-și crește singură cei trei
iezișori.Fiind nevoită să plece după mâncare ii lasă singuri si le spune să nu deschidă uşa nimănui cât
timp ea va fi plecată. Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec ce poate fi considerat ca
formulă mediană : Trei iezi cucuieți folosită și de cumătrul lup.
Intriga e introdusă de formula „Păreţii au urechi şi fereştile ochi” lupului pândește, dorind să
profite de lipsa mamei. Plecarea caprei de acasă favorizează această zi neobişnuită, evenimentul.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor,
cântatul), discuțiile iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare, sărind
să deschidă uşa, este primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin este găsit f ușor, doar cel
mic scapă bine ascuns în horn.
Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că lupul
a ucis nu numai pentru hrană:„aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că
râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum”.
Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele întâmplate de către iedul cel
mic, bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în practică.
Povestea poate fi interpretată ca o lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti;
Personajele se grupează în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al copilăriei, „omul
negru”, „babau” dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează, prin limbaj, pietatea, mila

26
creştinească), ticălos, (sugerează că ursul ar fi vinovat); lupul e de la-nceput un duşman de lup care de
mult le pusese gând rău iezilor, încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei
când vorbea capra cu dânşii, -ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând până la acte
gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge).
E un artist al disimulării invocându-l cinic pe Dumnezeu: „Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui
D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”,. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi
„gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.
Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă, gospodină pricepută şi
harnică. Ea simte primejdia şi vrea s-o prevină insă evenimetele o depășesc. Plânge moartea iezilor şi
îi răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a
ars şi mie inima după iezişori...”.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de obraznici”,
neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură. cel mare este individualizat prin aceea că
îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul întâietăţii, superiorităţii în vârstă . nu vrea sa asculte
povata mezinului de a nu deschide usa. mezinul, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este
cel mai istet, cuminte, cumpătat, cu o inteligenţă pătrunzătoare, separă aparenţa de esenţă, arată
dragoste frăţească şi filială. El sfatuieste pe fratii mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in
primejdie, stie sa se ascunda bine.
mesajul basmului mai poate fi formulat şi prin referire la puterea omului care nu stă în forţă, ci
în puterea minţii, dovadă că o fiinţă slabă şi fără apărare reuşeşte să învingă un adversar de temut.
Ibrăileanu o numește „o nuvelă din viaţa ţărănească”. Capra cu iezii ei nu-s decât megieşi ai
feciorului lui Ştefan al Petrei, o biată văduvă necăjită cu trei copii. Puneţi în loc de capră - un nume
femeiesc, în loc de iezi - copiii, în loc de lup - un ţăran hain, şi veţi avea o nuvelă din viaţa ţărănească.
Acţiunea vindicativă a caprei este exemplul tipic de reacţie feminină în faţa nedreptăţii.  Acolo
unde un bărbat pedepseşte pe faţă , femeia se vede obligată să-şi recompenseze slăbiciunea fizică prin
viclenie şi disimulare . Scenariul poate fi găsit şi în proza realistă (şi capra şi Vitoria Lipan adoptă
aceeaşi soluţie, pedepsesc vinovatul, fără să-şi asume răspunderea morală a unei noi ucideri, ci
folosindu-se de o formulă creştină de circumstanţă „dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”).
Povestea este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din
lumea animalelor si cu un conflict usor de inteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei
lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor mai invarsta si cu mai multa
experienta decat ei.Majoritatea povestilor care personifică animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand
si aspecte din viața lor, lectura constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

27
Povestiri despre copilărie I.L. Caragiale – Dl. Goe
In literatura romana schita are un statut bine precizat și o tradiție de autoritate datorată in primul rând
lui Caragiale, ce i-a creat reputația prin Momente și schițe. După ce marea majoritate a operelor sale sunt
publicate în urma unei colaborări fructuoase in Convorbiri literare, Momentele și schitele sunt rodul colaborării
cu Moftul român și cu Universul. schițele sunt inspirate din lumea high-life-ului bucureștean.
Titlu nominal: situează in centrul naratiunii personajul definit drept pers eponim, polarizând interesul epic
asupra sa. Apelativul "Domnul" urmat de "Goe", probabil prescurtarea ironică de la Gheorghe sau Grigore nume
românești pline de substanță de altfel, urmat de puncte de suspensie argumentează inca o dată contradicția dintre
esență si aparență, dintre parerea cucoanelor si adevarata fata a copilului.
Tema frecventă a schitelor este educația copiilor din familiile burgheze. In "D-l Goe", Caragiale satirizeaza
incultura, prostia si snobismul familiilor burgheze ….
Continut: Scrierea prezinta momentul călatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele 3 insotitoare, nazbatiile
savarsite pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de
alarma - se subordoneaza, in plan narativ intamplarii principale , structurandu-se in momente ale subiectului
literar.
Actiunea este simpla, liniara, existand un singur fir narativ. Incepe cu expozitiunea (asteptarea trenului),
intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii (pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre
mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina, ca sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma). Odiseea
se va incheia cu sosirea la Bucuresti
Fiind o schita exista putine personaje:actantul Goe, cele 3 doamne, un pasager si conductorul.
Personaje. Goe este  tipul copilului rasfatat si prost crescut, consecinta unei educatii defectuoase prin
folosirea unor metode total gresite. Portretul moral se incheaga prin caracterizare indirecta, din comportament,
felul de a vorbi si relatiile cu celalalte personaje.
Face parte dintr-o familie burgheză din urbea X, care afisează ostentativ o preocupare pentru educatia
odraslei. Schita incepe prin a-l caracteriza direct prezentând un element specific ”educatiei„ făcute:
recompensa oferită cu scopul de a-i impulsiona stradania la invatatură, de unde reiese lenea ca prima trasatura
de caracter: "Ca sa nu mai ramaie repetent si anul acesta". Rasplata data in avans consta intr-o calatorie la
Bucuresti, cu prilejul unei sarbatori nationale, fiind insotit de "mam’ mare, mamitica si tanti Mita".
Naratorul nu dă amanunte referitoare la infatisare, ci descrie doar aspectul vestimentar care sugereaza starea
materiala buna a familiei, precum si lipsa de gust a damelor care se ocupă de cresterea baiatului. Goe "poarta un
frumos costum de marinar, palarie de paie, cu inscriptia pe pamblica "Le Formidable" si sub pamblica biletul de

28
calatorie infipt de tanti Mita, ca "asa tin barbatii biletul". Ridicolul reiese din contradictia intre esență si
aparență: Goe este numit "tanarul", dar este imbracat și tratat ca un copil mic deoarece costumul de marinar nu
se potriveste nici cu palaria de paie si nici cu scopul calatoriei. Lipsa detaliilor legate de fizionomie, ca si
originea in urbea X reliefeaza intentia autorului de a crea un arhetip ce poate exista oricand si oriunde.
Rasfatat peste masura, nu-si poate stapani nerabdarea in asteptarea trenului si vorbeste "incruntat", "pe ton
de comanda", fiind obisnuit sa le porunceasca damelor. Infatuarea, dublată de incultura a celor doua cucoane
se evidentiaza, in urma discutiilor e in legatura cu forma corecta a cuvantului "marinar"; Goe le face proaste pe
amandoua si decide ca se zice "mariner".
Lipsa de respect fata de cei in varsta, se concretizeaza in atitudinea obraznică pe care o are cand este sfatuit
de un calator sa nu scoata capul pe fereastră: "- Ce treaba ai tu, uratule? zice mititelul smucindu-se", apoi se
strâmba la el. Calificativul uratule si strambaturile demonstreaza infantilismul "tanarului Goe", care se
comporta ca un copil mult sub vârsta de elev, probabil, destul de inaintata, din moment ce ramasese repetent.
Inevitabil palaria zboara pe fereastra impreuna cu biletul, dar cucoanele considera  ca baiatul n-are nicio vina ,
relevand metodele cu totul gresite neresponsabilizându-l .
Din comportamentul lui Goe rezulta o alta consecinta a educatiei gresite: manifestarile necivilizate. Cand se
afla in pericol sau nu-i convine ceva, apeleaza la metode primitive, are reactii penibile si caraghioase, urla, tipa,
bate din picioare sau cu pumnii in usa. Cand se reazema in nas de clanta usii, "incepe sa urle", iar cand se
inchide in toaleta, bate cu pumnii in usa, "zbiara desperat".
Incapatanarea pe care o dovedeste scotând iar capul pe fereastra după este sfatuit sa nu mai faca, trage
semnalul de alarma, cu toate ca mam'mare ii spusese sa stea "binisor", demonstrază dim plin proverbul Errare
humanum est, perseverare diabolicum. Urmarea: damele il saruta si-i asaza pe cap "un beret tot din uniforma
canonierii "Le Formidable", apoi, "scuipandu-l sa nu-l deoache", il saruta din nou "dulce".
Intrucat bunica indraznise sa-l dojeneasca pentru ca pierduse biletul, Goe se bosumfla si, la intrebarea
acesteia "- Sa moara mam'mare?", el hotărăște impertinent "- Sa moara!", ceea ce dovedeste ca este rasfatat si
rautacios, lipsit de sensibilitate.
Metodele educative sunt defectuoase, ridicole si total ineficiente:
-primeste recompense stupide:"Cine ma pupă... uite! ciucalata!",
- tratat ca un copilas;I se aduc laude exagerate și nefondate: Mamita simuleaza ca plange si pentru ca Goe isi
da seama, mam'mare exclama cu entuziasm: "E lucru mare cat e de destept!"
Insotitoarele sale creionează un fals portret al lui Goe pe care nu contenesc a-l admira pentru cat este
de "destept" si "simtitor".
Prezenta naratorului se face simtita, ca in orice opera epica, la modul obiectiv, la persoana a IlI-a .
Modul de expunere predominant este naratiunea ce se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul
de mare dramaturg al lui Caragiale. Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile
personajelor, se degaja un comic savuros. Din limbajul viu, colorat si natural transpare indirect
sentimentele de dezaprobare fata de comportamentul copilului prin contextul in care acesta pune
personajele sa actioneze.
Concluzie. Atitudinea scriitorului, evident satirica, transpare din tonul ironic, din situatiile jenante
create de Goe, precum si din felul acestuia de a vorbi. Goe starneste rasul prin ridicol si prostie,
constituind un exemplu negativ, care indeamna la un comportament diferit, pentru a nu fi la fel de
penibil.

29
O P Iași Iedul cu trei capre

Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca a cenzurii să dăruiască
copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase. "Iedul cu trei capre", e o poveste inedită, specie a
genului epic în proză scrisă pentru copiii din toate timpurile, care departe de răsfăţul părinţilor,
mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fii
niciodată păcălit de cei răi! 

Personajele sunt relative numeroase: iedul mama, bunica, mătușa, lupul, ursul, vecina,actiunea
desfășurându-se în jurul iedului și a pățaniei acestuia, celelale nefăcându-se remarcate.

Începe așadar actiunea textului și il vedem pe iedul cel răsfățat care de când se trezea și până
adormea striga in stânga si dreapta după ajutor. Caprele roiau in jurul iedului si îi făceau tot ceea ce un
iezisor de vârsta lui ar fi putut face și singur. Zilnic era imbracat și incălțat de mama-capră, masa ii
era servită de tusa-capră. Nici să se culce singur nu putea chemând-o pe bunicuță să-l legene seară de
seară. Însă un eveniment neprevăzut strică dulcele ambient al iedului. Intr-o zi o vecină le rugă pe
capre să meargă să o ajute cu niște treburi. A doua zi iedul incepe să cheme mama să-l imbrace și să-l
incalțe insă e de negăsit. Vulpea care tocm,ai trecea pe acolo auzind urletele iedului ii ceru hainele
mintindu-l că il va ajuta să se imbrace dar fuge lăsându-l fără haine. Tot plângând de supărare il apucă
foamea și strigpă la mătușa ce-I dădea in fiecare zi să mănânce însă nici aceasta nu e de găsit. Și de
această data iedul e păcălit de ursul care promitându-I că o să ii dea el să mănânce ii infulecă mâncarea
si pleacă. Venise seara și iedul era tot dezbrăcat și infometat si I se făcuse somn. Cum ii era obiceiul o
strigă pe bunică să vină să il legene ca să adoarmă dar la fel ca si celelalte era de negăsit. Extenuat si
supărat acceptă ajutorul lupului care se oferise să-l adoarmă. Auzind că acesta plănuiește să il mănânce

30
se smulge și fuge afară. S-a intors târziu când cele 3 capre erau deja acasăși spunându-le că le va
povesti ce a pătitdoar că inainte vrea să si caute niște haine și să se imbrace, să mănânce ceva că ii era
foame și pe când să le povestească pățania, adormi buștean. ramanad singur acasa iezisorul nu s-a
putut descurca fara ajutorul celor trei capre.

Modurile de expunere sunt armonios imbinate: naratiune impletită cu dialog presărată pe


alocuri cu pasaje descriptive.

Mai remarcăm si faptul că se regăsesc toate trăsăturile unei povestiri: are un singur fir narativ,
accentul cade pe intâmplări si nu pe personaje iar dimensiunile se situează intre nuvelă și schiță.

Autorul relatează faptele d pdv al unui narator care este martor și participant la even povestit
de unde rezultă o perspectivă subiectivă, adică naratorul are comentarii si remarci proprii la adresa
personajelor: eu, copiii, vă doresc …”

Tema textului o constituie răsfățul și incăpățânarea atât de des intâlnite la copii de azi.

La fel ca multe povestiri din lit rom și aceasta are un impact pozitiv pt copii având o valoare
formative-educativă, educatorul avțnd rolul de a evidentia comportamentele negative ale preșc
inlocuindu-le cu cele positive.
În concluzie, opera intrunește toate trăsturile speciei epice – povestire fiind printre cele mai
reprezentative din lit pt copii.

Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica


Prozator si dramaturg, eseist si publicist, a contribuit la dezvoltarea literaturii romane, in perioada
de trecere de la marii clasici la literatura interbelica.
Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de
amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au intiparit in
mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul
cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in
jos". Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce
ascunde, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care bunica niciodata nu-l
ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie
albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta- pentru a cata oara? - basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un batran mic,
barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci cand
cei doi meri din gradina vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau,
dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug.
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zana
florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a fi prefacut
"in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa, pune
capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul.
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul in
poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si
adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea caruia
lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Bunico, e rau sa
nu ai copii?", " - Cat era de mic?", " - De ce nu legasera rod, bunico?"

31
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor al inocentei", cand copilul concluzioneaza
raportand totul la propria persoana: "—Bunico, e rau sa nu ai copii?— Fireste ca e rau. Casa omului
fara copii e casa pustie.— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?— Poate sa fi fost ca tine.— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rafinament artistic este prezentata si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de somn prin
"acea placuta ingânare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit descrescendo". (Al.Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei,
dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...— Alune! -Nu.— Stafide! -Nu!— Naut!"etc.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu parul cret
si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si
dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este generoasa,
("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".)
Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a
basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si
intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu
duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in
crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie
teribila asupra lui, si de aceea poala ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe nesimtite si
adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor.
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc),
al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea inainte,
si fusul sfar, sfar...")
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"),
repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga
comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta
realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile
si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales in
basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite" etc., a
vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele
imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o
noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt
insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata


,,Dumbrava minunată”, este o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului
copil, mesajului artistic fiind aspiraţia spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de
categoria socială căruia aparţin. A fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior a
fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, 1922.
Titlul numeste mostenirea eroinei principale, Lizuca Vasiliu, o fetita de 6 ani. Orfana de mama,
ea devine victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava din
padurea Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale. Pentru a sugera atmosfera
dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul naratiunii sentimental-romantice: un barbat

32
vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i
nedreptateasca fata din prima casatorie
Structură . Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei
obligata a suporta rautatile unei femei fara suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei
in dumbrava bunicilor. Cele 9 capitole au la randul lor titluri sugestive. Capitolul I, Se vede ce soi
rau este duduia Lizuca, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei. Celelalte capitole evoca
expeditia fetei prin dumbrava, Duduia Lizuca planuieste o expeditie indrazneata, si intalnirile ei cu
personaje de poveste:Sora Soarelui, sfanta Miercuri, prichindeii, zana inchipuirii, incheindu-se
fericit cu ultimul capitol: Bunicii aveau livada si albine.
Personaje. Lizuca era o fetita „maruntica dar voinica și plinuta, imbracata intr-o rochita de doc
albastru ce ii venea stramb, cu botinele pline de praf și nămol si cu sireturile desfacute, cu coltunii
cazuti si cu piciorusele parlite de soare. Genunchii nu tocmai curati” și năsucul care ar fi avut nevoie
de batistă arată un copil neîngrijit; ţinuta ei era neglijentă, în comparaţie cu cea a doamnei Mia,
mama sa vitregă. „Nu era deloc frumusica si delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti de
gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina”. Doamna Mia o priveşte şi o tratează ca pe ceva
îngrozitor, iar atunci când Lizuca îşi înfige degetele în şerbetul de portocale ( gest pe care-l fac
majoritatea copiilor de vâsta ei), în loc să îi explice cum şi ce trebuie să facă, sau să o pună pe
servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet, aceasta o tratează ca pe un animal oribil, iar servitoarei îi
este permis să o bată de fiecare dată. Pentru doamna Mia, acest copil este o nenorocire, o ruşine.
Pentru Mia Vasiliu fetita este „o rusine si o nenorocire”, iar servitoarea o ameninta ca-i
„spanzura chelea pe bat”, considerand-o „dihanie si soi rau”. Ea nu este un copil needucat, cum
adeseori o numeşte „mămica ei”, ci mai degrabă un copil care are nevoie de afecţiunea şi dragostea
părintească
Intristată, copila ii marturiseste singurului sau prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri,
m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi”. Hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru
o asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta, aduna
cenusă pentru a o presara pe drum. Paraseste casa tatalui „spre toaca”. Deşi zburdalnică, ea este
aproape matură, atunci când rătăceşte drumul, ea ştie să privească spre cer şi îşi dă seama că
Dumnezeu este cel care aprinde luminile
Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile
bunicilor: niște prichindei cu bărbi cărunte care insotesc o Domnita in jurul careia se aduna jivinele si
pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui Statu-Palma, morarul. De asemenea, asculta
povestea Zânei inchipuirii, cea „subtire si alba”, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant”,
de care se indragosteste Fat-Frumos. Din poveştile spuse de bunici, sau pe care le-a ascultat de la
mama ei, pe când încă aceasta trăia, ea ştie că pentru a marca drumul trebuie să presare cenuşă, mai
ştie că furnicile au o împărăteasă, de la care, cel care o ajută, primeşte un pai; când e în primejdie,
este suficient să privească paiul, că împărăteasa vine cu toate furnicile în ajutor.
Toate dialogurile fetiţei (cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu Sfâta Miercuri) denotă
imaginaţie, dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitate, dar şi suferinţa pe care copila o simte până în
adâncul inimii, datorită pierderii mamei sale („Mama mea a murit, Sora Soarelui.”).
Personajele imaginate (piticul Statu Palmă, cei şapte prichindei şi Zâna) o fac să pătrundă într-
o lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut, unde bursucul de care fetiţa se temea devine un
dansator (asemeni unui ursuleţ de la circ). Imaginea mamei sale, pe care o regăseşte în povestea spusă
de bătrânică, o face pe să-i picure lacrimi în inimă, dar totodată să se simtă protejată, deoarece
bătrânica semăna foarte mult cu bunicuţa ei.
Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care, afland de plecarea ei o cauta si o gasesc adormita
intr-o scorbura. Dimineata, mama vitrega insotita de servitoare vin sa ia fetita acasa, numai ca bunicii
refuza sa o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii Miei Vasiliu, ci si
Dumbrava de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea petrecuta in padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-
au inrait si nu mai protejeaza natura si vietatile ei. Copila devine ocrotitoarea acestui loc minunat,
solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care salasuiesc aceste vietuitoare.
De la Zana inchipuirii invata ca fantezia poate atribui lumii reale o imagine mai atragatoare.
Patrocle este prietenul care îi înţelege suferinţa, el are ochi omeneşti, anii experienţei vieţii
îi încărunţise perii din jurul botului; el este pentru fetiţă ca un părinte sau un frate mai mare care o

33
iubeşte şi o apără. El este cel care-i linge lacrimile sărate, iar cu Patrocle lângă dânsa, Lizuca nu se
mai temea de nimic. Patrocle este curajos şi înţelept, vrednic şi viteaz, iar Lizuca îl priveşte cu
admiraţie şi îi împărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile.
Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară, care încearcă atât cât este posibil să înlocuiască
absenţa mamei. Bunicul este tipul răzeşului român, harnic şi cumpătat, cu o inteligenţă înnăscută
specifică ţăranului român. El a simţit că trebuie să o caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită în pădure.
Bunicuţa măruntă şi firavă, cu ochii ca două cicori şterse, este tipul femeii de la ţară, harnică precum o
albinuţă, ea o primeşte pe fetiţă în chilioara ei albă şi-ntr-un pat curat. Totul în căsuţa ei este alb,
(perdelele sunt de borangic, pereţii albi), iar mireasma de busuioc şi icoanele simbolizează liniştea
sufletească pe care fetiţa o regăseşte în căsuţa bunicilor. În acest spaţiu imaginea mamei sale este mai
vie ca oriunde, mama Lizucăi a dormit şi ea în acelaşi pătuţ. Ea va rămâne pentru fetiţă ca o icoană
vie, iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da, vor rămâne pentru totdeauna în inima fetiţei: „Când
eu nu voi mai fi, tu să nu plângi şi să nu-ţi uiţi jocurile...”.
Personajele negative sunt mama vitrega si servitoarea. Mia Vasiliu care provine dintr-o familie
bogată, cu o educaţie nobilă, cu servitori în livrele, guvernantă şi cu moşie mare în Buzău. Ea este
tipul femeii viclene, care face orice pentru a-şi atinge scopurile, care ştie să leşine şi să joace teatru în
faţa tuturor, inclusiv în faţa bărbatului pe care îl struneşte. Glasul ei cristalin, fandoselile, fineţea,
toaletele ultra elegante, salonaşul grena, intră în contrast cu ţinuta modestă a Lizucăi, care era tunsă
băieţeşte şi era murdară. Deşi pretinde că are o educaţie nobilă, nu ştie nimic despre educaţia
unuicopil. Casatorită cu un barbat mai in varsta cu 15 ani, nu se sfieste sa cocheteze cu tinerii ofiteri.
Vorbirea ei este destul de incultă(unele lucruri o ,,horipilează”). Cochetăriile schimbul de
complimente, acel zâmbet pe care oricât s-ar sili, nu-l poate avea nici o femeie din târgul acela, denotă
că ea este femeia căruia nici un bărbat nu-i poate rezista, mai mult soţul ei, Jorj care-i satisface toate
capriciile. Pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani de aceea averea Lizucai devine tinta
acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea este pedepsita de vietuitoarele acesteia,
devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucai.
Deşi este o „persoană importantă”, (avocat), Jorj Vasiliu este dus de nas în propria casă, fără ca să
aibă nici cea mai vagă bănuială. În faţa acestei femei căreia nu-i poate refuza nimic, el îşi neglijează
propriul copil, căruia nu-i mai dă voie să-şi viziteze bunicii. El se face vinovat prin neimplicare.
Descrierea naturii este o adevărată simfonie. Întreaga natură se află în concordanţă cu stările
sufleteşti ale Lizucăi deschizându-și portile ei fermecate celor mici. Vietuitoarele sunt pasnice si
protectoare, copacii devin gazde primitoare.
În călătoria sa, fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei,
căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea
plantei la dialog, aprobarea călătoriei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun.
Un mierloi mirat cu mare indrăzneală strigă către Lizuca: -Chiorcoșeto, hăi! E cam obrăznicuț,
dumnealui...gândim Lizuca. Și-l intrebă cu blândetă: ce ti-am făcut eu matale de spui că-s urâtă și
incrucișată? Eu sunt o fetiță necăjită și mă duc la bunicii mei! Mierloiul sări pe o grenguță apropiată,
privi blând pe L si ciripi moale: L..L.. Fetița incepu a râde.
Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm Sadoveanu foloseşte o serie de
metafore, epitete, comparaţii (crengile păreau nişte plete, florile îşi pleacă capetele şi dorm, în
întuneric clipesc candele de licurici), apariţia lunii este un adevărat spectacol (luna dungată de pe
ţărmul celălalt iese în răsărit la marginea dumbrăvii). Lizuca ştie că sălciile sunt oameni şi dihănii
înţeleniţi din veacuri de o vrajă, fetiţa caută adăpost într-o scorbură la o mătuşă răchită; aici are saltea
şi pernuţă de muşchi; apele sunt trandafirii, pletele sălciilor - argintii, apa spune un cântec cristalin
Trăsăturile peisajului tind spre mirific. cititorul copil se va recunoaşte în personajul cu care
simpatizează, sau va refuza identificarea cu un model negativ, pe care îl antipatizează. Lumea
basmelor şi a poveştilor va fi permanent căutată de om, indiferent de vârsta pe care o are, va rămâne
spaţiul viselor spre care va aspira mereu.

Moş Ion Roată şi Unirea


Ciclul Moş Ion Roată, din Povestirile lui Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată şi Vodă
Cuza), surprinde atitudinea principalelor categorii sociale: ţărănimea şi boierimea faţăde evenimentele

34
istorice ale vremii culminând cu unirea de la 1859. Anecdotă tipărită în Albumul macedo-român,
Bucureşti, 1880;
Titlu nominal: Ion Roată precedat de apelativul Moș, aici cu sensul de bătrân ințelept, situează in
centrul naratiunii personajul eponim polarizând interesul epic asupra sa față în față cu idealul. Numele
de familie arata apartenenta la un anumit neam si reprezintacateg socială din care se trage:șărănimea.
Povestirea începe simplu și direct, in stil jurnalistic: ”La 1857, pe când se fierbea Unirea în Iași, boierii
moldoveni liberali, ca alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu au găsit cu cale să cheme la
Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul de fiecare județ, spre a lua și ei parte la acest măreț și nobil
act național” Au ajuns la Iași și, ferchezuiti frumos i-ar fi dat pe seama unuia dintre boieri să-i facă a
înțelege scopul chemării lor.
Moş Ion Roată este exponentul omului din popor, ce incearcă să-și prelucreze aceste transformările
prin prisma pozitiei in care se află, el și ai lui și ce schimbări benefice ar putea să aibă.
Naraţiunea se realizează în continuare printr-o economie maximă de fapte.
Unul dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani, sensul şi importanţa Unirii şi
încearcă printr-o suită de argumente să pledeze în vederea secării Milcovului şi a realizării înfrăţirii,
“dorită de strămoşii noştri care n-au putut să o facă în împrejurările grele de pe atunci”.
Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani, cu excepţia lui moş Ion, care se arată nedumerit de
apelul acestor boier, minți luminate la niște țărani ce știu doar a invârti sapa, coasa și secera. Vorba
ceea, cucoane: "Ţăranul, când merge, tropăieşte, şi când vorbeşte, hodorogeşte", Pe când boierii
știutori de carte ar trebui să hotărască pt popor. Boierul le spune că ” Astăzi toți, de la vlădică până
la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile și la fericirea țării” dându-le mai multe pilde : cu smocul de
nuiele, cu taurii învrăjbiți și, în sfârșit, aducându-le aminte că tot „pentru unirea tuturor” se roagă și
sfânta biserică în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
Când părea că totul era limpede, Ion Roată răstoarnă argumentele, indeptățindu-și numele : el tot nu
pricepe. Atunci boierul încearcă să îi demonstreze că puterea se constituie prin unirea forţelor și
recurge la o demonstraţie faptică, cu bolovanul, pe care unul singur nu îl poate ridica, dar mai mulţi,
da. În final moș Ion , demonstrează că el înţelesese cu adevărat evenimentele: “iar de la bolovan am
înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere;
însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre”
Dincolo de umorul personajului se simte însă o adâncă amăraciune, generată de înţelegerea faptului
că ţărănimea, în fond, continuă să rămână o categorie oprimată: „Dumneavoastră, ca fiecare boier,
numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi, cum ne spuneaţi
dinioarea, că de acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică la opincă.”
Această povestire evidenţiază oralitatea şi expresivitatea stilului lui Creangă, erudiţia lui
paremiologică şi talentul de a găsi cele mai potrivite expresii populare pentru ilustrarea dimensiunii
realiste a operei sale: căci la război înapoi și la pomană năvală şi expresivitate prin folosirea
regionalismelor, cum ne spuneaţi dinioarea , vocativelor şi interjecţiilor. Iar boierul, luându-i înainte
cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum.
Concluzia: Povestirea „Moş Ion Roată şi Unirea” prezintă crudul adevăr şi trista realitate în care trăieşte
clasa de jos; pe umerii acestor oameni simpli va cădea întodeauna greul ţării.

Romanul pentru si despre copii


ROMANUL: Este specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu actiune complexa ce se poate desfasura pe mai
multe planuri, cu personaje numeroase cu personalitate bine individualizata si al caror destin este determinat de
trăsăturile de caracter si intamplările ce constituie subiectul operei.

35
Ion Creanga - Amintiri din copilarie Este opera de maturitate al lui C, un bildungsroman-un roman al
devenirii și formării unei personalități care in cazul de față e chiar pers autorului.
Amintirile cuprind 4 capitole, 4 etape ale copilăriei în care sunt condensate istoria și tradiția satului
românesc. Opera urmărește maturizarea lui Nică de la o vârstă fragedă in satul Humulești apoi o adolescență
rebelă până la pregătirea sa pt intrarea în rândul preoțimii în Fălticeni și Iași. Cursul narațiunii e întrerupt de
multe ori de monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele autorului. Vocabularul caracteristic e bogat în
particularitati dialectale din Moldova.
Compozitia e clasica, contine din 4 capitole. In I parte, naratorul fixeaza locul, satul Humulesti si
timpul, varsta fericita a copilariei. Structura aduna, prin tehnica colajului, episoade din viata de scolar a lui
Nica, pigmentată cu proverbe, zicatori, datini, obiceiuri, care dau textului un caracter national, unicat.Autorul
incepe prima parte cu locul nasteii sale si prezentarea istoriei Humulestiului, din care face un epicentru al
lumii, un adevarat axis mundi. Prin magia amintirii, isi retraieste propria copilarie pe care o inscrie in
universalitate. se concentreaza pe mai multe personaje legate direct de oprimii ani de școală ai lui
Nică:Smarandita- fata preotului, tatăl lui Creangă, Stefan si mama Smaranda, preotul . Creanga isi aminteste
dezamagirea fata de activitatile scolare si dorinta de a chiuli, mergand la scoala pt ca i s-a promis o cariera
preoteasca, din dorinta de a o impresiona pe Smarandita si de a beneficia material prin cantatul in corul
bisericesc. După ce invatatorul lui e recrutat in armata, inlocuitorul sau moare intr-o epidemie de holera,
parintii lui Nica isi trimit fiul in afara satului. Ia calea transhumantei si e dat in grija unor ciobani. Imbolnavit,
se reintoarce acasa. Va merge la Brosteni cu bunicul sau David pt a-și continua studiile, la scoala cu varul sau
Dumitru. Cei doi locuiesc la o femeie Irinuca, unde se imbolnavesc, deoarece stau prea aproape de capre. In
incercarea de a se vindeca, ajung sa distruga casa femeii. Cei doi fug la Borca.
In partea a II avem evenimente din viata de copil la casa parinteasca. scriitorul nareaza cateva din
intamplarile foarte cunoscute ale copilariei sale: “La cirese “, “Pupaza din tei”, “La scaldat”
La cirese. Nica se hotaraste sa se duca la varul sau Ion pentru a manca cirese. Pretextand ca vrea sa–l ia
pe Ion la scaldat afla de la matusa Marioara ca acesta nu este acasa. Isi ia ramas bun de la matusa dupa care se
strecoara in gradina si se urca in cires. Matusa il zareste, incepe sa-l ameninte, iar drept urmare Nica sare din
cires si, pentru a scapa, incepe sa alerge printr-o plantatie de canepa. Urmarit de matusa, cei doi reusesc sa
culce la pamant toata canepa cultivata. Nica a reusit sa scape sarind gardul,dar seara mos Vasile impreuna cu
primarul au venit la parinti pentru a cere daune pentru canepa si cirese. Nica primeste “o chelfaneala “ zdravana
de la tatal sau pentru stricaciunile produse de el.
Pupaza din tei. Intr-o dimineata mama lui, Smaranda, il trezeste pe Nica inainte de rasaritul
soarelui,cand era somnul mai dulce, ca sa nu-l spurce “ cucul armenesc”. Smaranda il trimite pe Nica sa duca
mancare oamenilor angajati la prãsit. Pe drum, Nica se abate pe la teiul in care isi avea pupaza cuibul cu gandul
s-o prinda. Cand o vede, se sperie de creasta ei si ii da drumul in scorbura. Pune in gura scorburii o lespede si
pleaca sa duca mancare lingurarilor. La intoarcere prinde pupaza si o ascunde acasa in pod.Dupa doua zile, de
frica sa nu fie prins ,Nica se duce cu pupaza la iarmaroc sa o vanda. Un mosneag, sub pretext ca vrea sa
cumpere pupaza,o dezleaga si ii da drumul. Nica ii cere mosneagului sa ii plateasca pasarea. Mosneagul
incearca sa-l potoleasca si-l ameninta in final ca-l va duce la taica-sau. Speriat,Nica fuge acasa. Ajuns
acasa,fratii ii spun ca parintii sunt plecati la targ,iar matusa Mariuca ridicase tot satul din pricina pupezei.Dar
tocmai atunci, se aude pupaza, care canta.
La scaldat. Intr-o zi,Smaranda il roaga pe Nica sa o ajute.El promite sa stea acasa,dar in gandul lui
planuieste sa plece la scaldat.Smaranda vazand ca baiatul nu mai este acasa, se duce la balta si-l vede tolanit in
pielea goala pe nisip. Ea asteapta sa intre in apa, apoi ii ia toate hainele. Nica se gandeste cum sa ajunga acasa
fara haine. O ia prin papusoi, prin gradinile oamenilor, il latra cainii, apoi ajunge, cu chiu cu vai, in ograda casei
sale.Dupa aceasta intamplare, Nica devine ascultator si harnic,pana cand, impresionata, Smaranda il iarta.
In partea a III Nica este acum adolescent, urmeza cursurile Scolii Domnesti din Targu Neamtului, apoi pe cele
de la Scoala de Catiheti din Falticeni. este f interesantă deoarece pt prima oara in literatura noastra se descriu
modelele pegadogice dintr-o scoala și viața acestei școli. Creanga face haz de modul de predare al cursurilor, în
special al gramaticii romane, de felul de a prosti pe tarani, care nu inteleg limba pasareasca din manualele
partizanilor latinizarii. Desprinderea de sat se realizeaza pentru o perioada mai lunga, urmarind procesul
formarii lui Nica, raporturile lui cu viata sociala, cu noii colegi de scoala, intre care Ion Mogorogea, varul sau,
Gatlan, Trasnea, Oslobanul, impreuna cu care statea in gazda la Pavel Ciubotarul, unde isi aduceau merinde de
acasa si se ingrijeau iarna de lemne de foc.
La inceputul capitol IV se fixeaza timpul actiunii, toamna anului 1855 si spatiul, satul Humulesti. Dorinta
Smarandei era ca baiatul ei sa devina popa si de aceea insistã sã plece la Seminarul de la Socola. Cum nu se dă
ursul scos din bârlof, tăranul de la munte strămutat la câmpie și pruncul dezlipit de la sânul mamei saleașa nu
mă dam eu dus din Humulești
Aceasta semnifica ruperea definitiva din universul Humulestilor, iesirea din taramul copilariei. Departe de ele
incepe targul si mahalaua in care Creanga, trecand peste adolescenta sa rurală, devine el insusi erou de roman,

36
prilej de batjocura pt oraseni. Nica pleacã impreuna cu Zaharia lui Gatlan, ducandu – i mos Luca. Sosirea la
Socola, intr-un tarziu, noaptea si rãmânerea in caruta trasa sub un plop mare, deci sub cerul liber, simbolizeaza
lumea necunoscuta in care urma sa intre Nica si in care se simte stingher.
Arta lui Creangă consta in autenticitatea episoadelor, maiestria de a surprinde tipuri umane, prin umorul
robust, limbajul viu, colorat, construind imaginea unui univers rural romanesc in plina miscare. Eroii sai
reprezinta categorii sociale, tipuri umane bine conturate, care traiesc felii de viata autentica,
romaneasca.personajele sunt conturate din câteva linii sigure, impregnat de specificul national moldovenesc:
port, obiceiuri, datini, proverbe, zicăroit, expresii, oameni, locuri obiecte, folosind o economie de mijloace un
stil autentic incât Călinescu il numea ”Creangă e insusi poporul român intr-un moment de genială exopansiune!
Eroul principal este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu „prichiciul cel
humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se ridica in
picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu acareturile ei,
ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta invataturii el
descopera scoala. Nica avea destule motive sa se teama: Calul Balan", Sfantul Nicolae" impletit din
curele, ascultarile cu insemnarea greselilor pe raboj. Toate acestea il fac sa fuga de la scoala si sa se
opuna mai staruintelor mamei de a se inscrie la alte scoli. Dar Nica nu e un copil fara dragoste de
carte. Cand i se fac indemnuri cu vorba buna se arata sarguincios si culege repede roadele straduintei
sale. Cand e convins de foloasele muncii sale, Nica este foarte harnic. La cusut si la tors, se lua la
intrecere cu fetele (poreclit Nica Torcalaul), fiind nelipsit de la sezatorile si claci. Nica apare ca un
copil indragostit de locurile natale, de parinti, de oamenii in mijlocul carora s-a nascut si a trait. lata de
ce sufletul lui se umple de durere atunci cand trebuie sa plece la Socola.
Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii.
Nica este calificat cel mai adesea drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”, „dorit
de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slăvit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”.
Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui
performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes”, pentru matusa
Marioara este un „zbântuit ”.
Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si
oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si
a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si
placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un prilej
de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei.
- seninatatea si neastamparul, specifice copilariei, sunt prezentate prin comparatii cu elemente din
natura: "Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa";
- este fericit; - traieste intr-o lume imaginara, despre care crede ca este aievea (se crede un Fat-Frumos
incalecat pe bat ca pe un cal nazdravan, care alearga cu voie buna, si-l bate cu biciul, si-l struneste cu
tot dinadinsul si racneste la el din toata inima de-ti ie auzul..")
- dupa ce toata ziua o tineau intr-un joc, caci de treaba nici nu putea fi vorba (vorba mamei "se codesc,
se dramboiesc, se sclifosesc"), seara la culcare "ne luam la harjojoana si nu puteam  adormi de incuri";
- nu este un insingurat, el apare in permanenta fie in sanul familiei, fie in comunitatea satului;
- scriitorul are capacitatea de a vedea in sine copilul de pretutindeni si de oricand,: "asa eram eu la
varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copii de cand lumea asta si pamantul";
- intamplarile prin care trece sunt toate "evenimente de cunoastere", deoarece prin ele Nica isi largeste
sfera de intelegere, se complica sufleteste, se formeaza ca om.
Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi distincte
Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si sceptic in ceea
ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului. El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-
si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa.
Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si ajute
fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el. Bisericoasa si credincioasa, cunoaste si practica
obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste
misterele naturii. Harnica, ambitioasa, severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei
lui Nica: „Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, Si sange din sangele ei si
carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”.-reprezentativă pentru acest
personaj este sensibilitatea;- este autoritara, dar totodata iertatoare, isi cearta cu asprime barbatul si
copii dar la fel de repede le iarta greselile si revine la obisnuita ei blandete; - are un dezvoltat  simt al
37
umorului, isi lasa flacaul (pe Nica) fara vesminte, cand pleaca la scaldat fara voia ei;- Nica este
sustinut moral si determinat sa invete carte din cauza optimismului mamei sale;
La sfarsitul partii a doua Creanga isi alcatuieste un "autoportret"miscator: "Ia, am fost si
eu in lumea asta, un boţ  cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la
douazaci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut."

-personajele sunt caracterizate succint, prin trasaturi definitorii;


- dupa G. Calinescu, pot fi identificate mai multe tipologii de personaje: tipul batranului
ntelept (David Creanga, Parintele Duhu),  batranul hataru (cel care da drumul pupezei), gurmandul
(Oslobanu), zgarcitul (Mogorogea);
- personajele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune sau prin limbaj;
- multe dintre personaje se retin din lapidarele si expresivele caracterizari, pe care le face autorul
insusi: Smarandita este o "zgatie de fata", badita Vasile - "harnic si rusinos ca o fata mare", dascalul
Iordache "clampanea de batran si avea darul suptului", Traznea e "bucher de frunte si tamp in felul
sau",

38
Aventurile lui Tom Sawyer.
Opera lui Mark Twain, Aventurile lui Tom Sawyer, este în bună parte un roman
autobiografic (Tom fiind scriitorul însuşi), care surprinde universul copilăriei cu tot farmecul ei.
Năzdrăvăniile lui Tom ne amintesc de cele ale lui Nică din Amintirile lui Creangă. Ele plac cititorului
copil, cât şi celui matur, pentru că surprind o mentalitate specifică unei anumite vârste care face
trecerea de la copilărie la adolescenţă. Scriitorul impresionează prin modul în care surprinde
psihologia copilului, dar mai ales prin măiestria şi umorul cu care narează întâmplările, captivându-l
pe cititor. El satirizează prin umor şi ironie unele obiceiuri, credinţe şi datini mai rigide şi absurde.
Copilul sărac și orfan, Tom Sawyer este crescut împreună cu fratele său vitreg, Sid și verișoara Mary
de mătușa Polly în „St. Petersburg” de pe malul fluviului Mississippi Autorul prezintă cu simpatie,
înțelegere și umor, aventurile personajului său principal, o povestire care îl face pe cititor să-și
reamintească de zilele fericite și fără griji ale copilăriei sale.
Despre personajele sale autorul mărturiseste că Huck Finn este luat din viață; Tom Sawyer la
fel, dar modelul lui n-a fost o singură persoană; Tom Sawyer e îmbinarea caracterelor a trei băieți pe
care i-am cunoscut și ține așadar de ordinul compozit al arhitecturii.”
Sid este un copil model dar îl pârăște la fiecare ocazie pe fratele său neastâmpărat Tom. Acesta
chiulește de la școală, ducându-se la scăldat, se bate cu alți copii și se împrietenește cu Huckleberry
Finn, un vagabond al cărui tată este un bețiv.
Tom în peripețiile sale este în căutare de comori. Cu această ocazie este martorul unei crime
comise în cimitir. În cele din urmă Tom îl descoperă pe Joe Indianul într-o peșteră. Cu ajutorul lui
răufăcătorul este prins de autorități, iar Tom este sărbătorit ca erou.
Valoarea moralizatoare merge de la satirizarea pedanteriei şi bigotismului până la afirmarea celor mai
înalte idealuiri: libertatea omului şi egalitatea în drepturi.
Umorul lui Mark Twain se transformă într-un mijloc de dezvăluire realistă a psihologiei umane (în
primul rând a copiilor).
Chiar dacă faptele nu sunt culese din realitatea directă, prototipurile personajelor, atmosfera,
conflictele sociale şi, mai ales, aspiraţiile au existat în viaţa scriitorului. Elementele ostile, periculoase,
ce apar în calea lor, poartă amprenta convenţionalului, caracteristic pentru literatura de aventuri, şi de
aceea nu înfricoşează cu adevărat. fenomenele realiste st pigmentate de umorul lui Twain, învăluind
cititorul în căldură şi beatitudine.
Cu o veridicitate uimitoare autorul redă lumea interioară a tinerelor fiinţe umane, care nu şi-au întinat
încă puritatea sufletească şi graţia poetică. Twain avea capacitatea genială de a înţelege copiii,
cunoştea caracterul şi psihologia lor.
În Aventurile lui Tom Sawyer umorul fin, delicat conferă eroului central, precum şi altor personaje,
sinceritate, profunzime sufletească. Autorul glorifică viaţa liberă, fericită, iar râsul, umorul şăgalnic
serveşte drept expresie a dragostei sale pentru oamenii simpli şi mărinimoşi.
Twain desigur nu a fost singurul scriitor american care a pus umorul în slujba scopului suprem:
afirmării valorii omului şi frumuseţii vieţii. Însă marele talent de umorist-psiholog şi de umorist-poet
al scriitorului 1-a ajutat să realizeze o lucrare de mare şi neobişnuită valoare estetică. Paradoxal că
atunci când lucra asupra povestirii Twain a pornit de la nemulţumirea sa faţă de realitatea americană
contemporană lui. Şi totuşi, tendinţa sa de a oglindi, bazându-se pe amintirile sale din copilărie, o
lume mai fericită, mai plină de bucurii, decât aceea pe care a văzâut-o şi a trăit-o, 1-a condus la
scrierea unei cărţi în care comicul joacă rolul de element afirmativ.
Povestirea are, incontestabil, şi unele nuanţe romantice, dar acestea nu umbresc câtuşi de puţin
tonalităţile realiste.

39
Mark Twain a fost un scriitor satirist şi umorist american, renumit pentru umorul şi buna sa dispoziţie,
bucurându-se de o popularitate imensă în întreaga lume. El s-a bucurat de prietenia multor celebrităţi,
fiind considerat “ părintele literaturii americane”.
Tom Sawyer este un personaj ce reprezintă copilul orfan, dar fericit, care este dornic de aventură, de
dinamism, atribute specifice vârstei lui. Autorul îl caracterizează pe Tom în stil indirect prin acțiunile
sale și prin comportament. Este tipul copilului energic, vioi, vesel (caracterizare directă), care este
uneori certat de mătușă Polly pe nedrept, însă el îi înțelege necazurile și o respectă, ceea ce
subliniază aspecte comportamentale ale personajului nostru: un copil care se manifestă conform
vârstei sale și care are valori etice și morale bine conturate. El este un nonconformist în raport cu
verișorii săi, Mary și Sid (sper să nu greșesc numele lor), pentru că nu este adeptul învățăturii, însă e
un copil isteț. În momentul în care i se cere să dea cu var gardul, reușește să își convingă prietenii să
îl ajute, motivând că este ceva spectaculos ceea ce are de făcut. De asemenea, în secvența în care se
rătăcește împreună cu prietena lui, Backy, în peșteră, el este cel care găsește ieșirea și totul se încheie
cu bine. 
Este un copil cu o imaginație bogată, acest lucru fiind ușor vizibil din acțiunile sale: crede că poate
să găsească comori nebănuite în case bântuite, pentru șapte zile se crede pirat împreună cu prietenii
săi, Huck și Joe, după care revine în St. Petersburg exact în momentul în care celor trei copii li se
făcea slujba de înmormântare, crede că poate scăpa de negi dacă face incantații în cimitir.

40
1. Genul Liric
Poezia despre copilarie

George Cosbuc - Iarna pe ulita

Poezia Iarna pe ulita, a fost publicata in revista „Vatra” 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in
volumul Fire de tort. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte,
Cosbuc reușește sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; intr-un
decor familiar, el își rememorează propria copilarie, retrăind intamplari asezate in tainele sufletului
juvenil.
Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata
intr-o serie de secvente gradate abil și echilibrat, urmeaza un tablou plin de viata, al copiilor care se
bucura de venirea iernii.
TEMA  Pastelului Iarna pe uliţă descrie scene de iarna in mediul rural, imaginile, personajele
siatmosfera fiindu-i familiare poetului din propria sa copilarie.
TITLUL POEZIEI indica, inca de la inceput, locul si momentul descrierii lirice: satul romanesc,
intr-o zi de iarna.
CONTINUT Poezia debuteaza cu un frumos tablou de iarna, fiind o demonstratie a viziunii solare a
liricii naturii lui Cosbuc.  Desi este iarna si nu apare soarele, iar cerul este senin si lipsesc
intemperiile: A-nceput de ieri sa cada Cate-un fulg,acum a stat,Noriis-au mai razbunat.Nu e soare,
dar e bine, Si pe rau e numai fum.Vantu-i linistit acum,
Versurile urmatoare pun in evidenta un un tablou in care domină mişcarea, veselia, spre
deosebire de pastelurile lui Alecsandri, în care domină stagnarea, nemişcarea, chiar gravitatea.Copiii
aduc cu ei agitatia si dezinvoltura plina de umor.
Ei ies afara cu mic, cumare, sa se dea cu saniutele, tipa, se imping, sar, rad, cad in zapada, intr-
un cuvant se joaca si se bucura.Poezia abunda de imagini vizuale, dar mai ales a celor auditive care
reda larma Şi se-mping şi sar râzând; Stau pe-ncăierate puşi;
Folosind un ton glumet, poetul introduce in prim plan un copil, atat de mic„caci pe carare/
Parca nu-i”, care urcă anevoie pe o uliţa troienită. este trimis de mama sa in sat dupa treburi. Intalnind
ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii il iau in
deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare
Portretul micului copil poate fi al oricui copil de la tara:cu haina mai mare decat el,cu caciula de miel
data pe spate si mai “voinica decat el”, sub care isi pot gasi adapost sapte sate
Copiii mai mari ii închid drumul „micului Barbă- Cot”, făcând haz de căciula lui, care li separe „ cât o
zi de post”.In jocul lor este prinsa si o bătrânică care trecea pe drum. Vazand ce se intampla, ea a
incercat sa-l scape pe cel mic din hârjoana celor mari, dar a ajuns ea insasi sa nu se maidescurce intre
copiii care o inconjoara, rad si tipa. Sensul falsei suparari ne aminteste de Smaranda din Amintiri din
copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea si dragostea fata de copii.
Poezia reda inocenţa, veselia si bucuria din jocul copiilor: Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară Şi-o
petrec cu chiu cu vai, Şi se ţin de dânsa scai, Plină-i strâmta ulicioară De alai.

41
Larma copiilor atrage toata suflarea satului, cainii din curti sar nedumeriti, femeile ies lagard,
barbatii ies din casa.
Poezia se sfarste cu un dialog intre copii si babuta,dialog exprima dragostea si intelegerea
celor in varsta fata de copiii si strengariile lor:  Ce-i pe drum atata gura?"- "Nu-i nimic. Copii
strengari."- "Ei, auzi! Vedea-i-as mari, Parca trece-adunaturaDe tatari!"
COMPOZITIE Pentru redarea scenei de iarna autorul folosește:
 personificarea: "Norii s-au mai razbunat"
 imagini vizuale, auditive. Dar năvalnic vuiet vine De pe drum. 
 comparatia: "gura fac ca roata morii".
 inversiunea: "haina-i maturand pamantul"
 Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i
nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Prozodia.-Masura versurilor este de ……………. Silabe-Rima-Ritm........
Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire
neumbrita. amanuntele sunt zugravite cu grija, observare fina si precizie.

Sfatul degetelor.
Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a ramas legat
pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a cotidianului , poeta a creat
mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la intelegerea copilului.
"Gindacelul", "Catelusul schiop"," Pedeapsa mâţei, ”Doi fraţi cuminţi” Sfatul degetelor, sunt poezii
indragite si cunoscute de aproape toti copiii.
Sfatul degetelor este de fapt scrisă de de Jean Aicard, în traducere de Elena Farago 
− Este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor
− INCADRARE: este o scurta povestire în versuri in care se foloseste puterea exemplului pentru a
indemna copiii la hărnicie
− TITLU− sintetizeaza imaginea personajelor principale al actiunii lirice
− TEMA – chiar mânuța copilului
− Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
− CONTINUT− este scurt, concis si consta in descrierea unui tablou de familie, dar a unei familii
mai aparte – cea a degetelelor, si are scopul a capta atentia copilului si a-l implica
− Mesajul este usor de receptat de copii si are un puternic caracter educativ
− Versurile din final sunt edificatore in acest sens: un indemn, care cu siguranta e indemnul tuturor
mamelor pentrucopiilor lor
− Este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor si are un
puternic caracter educativ
− COMPOZITIE
− Compozitional poezia de bazeaza pe dialog
− Are la baza personificarea
− o imagine auditiva care sensibilizeza ascultatorul
− Versificatia asigura muzicalitate
− Ritm:−
− Rima:−
− Masura: alterneaza versul cu 8 silabe cu cel cu 7 silabe

Spune degetul cel mare Nu mai sunt deloc bucate,


Către-arătător, Şi de foame mor!
Spune degetul cel mare
- N-am fărâmă de mâncare, Se apleacă mijlociul 
Frate-arătător! Către inelar,
Şi îi spune-atâta numai:
Spune, către mijlociul, - Ce e de făcut acuma,
Cel arătător, Frate inelar?
Spune-arătătorul: - Frate,

42
Leneş cată inelarul Mai isteţ ca ei:
Către ei, şi-apoi, - Ce tot plângem şi ne frângem?
Cam în silă, le răspunde: Hai la muncă să ne strângem
- Ce să faci când nu-i de unde? Toţi uniţi, că nu rămâne 
Vom răbda şi noi!... Niciodată fără pâine
Cel ce vrea să şi-o câştige,
Prinde atunci cel mic să strige Frăţiorii mei!...

2.b Poezia despre natura si vietuitoare

Revedere
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri
Hterare", 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este
simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua
modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri
filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic,
altfel spus, poezia exprima conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu
eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul
poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca
antiteza. Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia
pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor,
cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand si sensul de scurgere a
timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra
timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu
doua valente, s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa
implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea,
vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul uman si
celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri,
ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental
-"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si
bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, /
Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat",
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata
aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult".
Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l
ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar

43
armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al
timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului
insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/
Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru
natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului. accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce mi-i
vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia. Ideea existentei perene a codrului, ca simbol al naturii, al
Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l
atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-
mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge ireversibil si implacabil:
"Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-
simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului
este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/
Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor
lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla
in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in trecut, ca simbol al efemeritatii, iar codrul se
exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului. Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele si
care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost
asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - sugereaza tonul mangaietor, prietenos, pentru codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult",
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul
poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare
insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel
sublim impersonalism poporan".

44
Vasile Alecsandri – Miezul iernei
Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelrilor inchinate anotimpului alb, fiind
publicata 1869, '' Convorbiri literare ''. Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger
cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care
compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului
sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si
propriile sentimente produse de maretia naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la
inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului
de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si
cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in
paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea
diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu
maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane ''
sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic
de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata
solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si
celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '',
muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima
parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada
nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i
spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe
armonia, granduarea si misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Alecsandri evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al imensitatii cosmice
'' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind
elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru, zapada, campiile
stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul,
razele, bolta cerului.

45
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale
poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe
primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '',
'' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice faclii
'', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore
[ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe sonore
'', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor
descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri.
Tudor Arghezi Zdreanță
In lirica lui Arghezi un loc aparte il ocupa poezia pentru copii. El descrie universul marunt al
vietuitoarelor ( gâze, furnici, flori, catei , pisici, greieri si furnici) Zdreanta este una dintre cele mai
frumoase poezii destinate copiilor.
Este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel pentru a satiriza
deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula .Poezia are in structura o prima parte - povestirea
propriu-zisă si o a doua- morala. Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.
CONTINUTUL. Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului
si a-limplica sufleteste L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,Cel cu ochii de faianta?
Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta. Datorita
infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:E un câine zdrenturos, De flocos, dar e
frumos.Parca-i strans din petice,Ca sã-l tot impiedice,Ferfenitele-i atarna Si pe ochi, pe nara
carna,Si se-ncurca si descurca, Parca-i scos din calti pe furca. Are insa o ureche De pungas fãrã
pareche” . Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul gainilor,
sta la panda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.Da tarcoale la
cotet,Ciufulit si-asa laiet, Asteptand un ceas si doua O gaina sã se oua, Care canta cotcodace, Proaspat
oul când si-l face. De când e-n gospodarie Multe a-nvatat si stie,Si, pe branci, taras, grabis,Se
strecoara pe furis.
Pune laba, ia cu botul Si-nghite oul cu totul. Este insa prins de gospodina si pedepsit.
Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pus in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta
cand a vrut sa-l manance s-a fript."Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mancat!" "Stai nitel, ca te
dezvat Fara matura si bat. Te invata mama minte." Si i-a dat un ou fierbinte.Dar de cum I-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat Si-a-njurat cu un latrat.
Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi te
smercherul catel a dat roade. Când se uita la gaina, Cu culcusul lui, vecina, Zice Zdreanta-n gandul lui
"S-a fãcut a dracului!" Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se
pedepseste
COMPOZITIE Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice
− epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna,ciufulit, laiet,
- comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche”
−aliteratii: “pe branci, taras, grabis,”
−personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
−dialogul
−interogatia retorica
Versificatia asigura muzicalitate
−Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
−Rima:imperecheata
−Masura:7- 8 silabe
Tudor Arghezi îi mai dedică o poezie lui Zdreanţă, intitulată A fost, în care tonalitatea devine gravă.
După moartea câinelui, poetul îi simte lipsa şi mărturiseşte”: „Plânge sufletul din mine / Îl aştept şi nu
mai vine /.../ Vremea deapănă şi toarce / Şi ce-a fost nu mai se-ntoarce”.

46
"Balada unui greier mic", publicata în saptamânalul "Lumea bazar", 1923, fiind apoi inclusa
îneditia urmatoare a "Baladelor vesele si triste".
Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu monologul
greierului prin care "exprima o mare delicatete si duiosie. Sosirea neasteptata a toamnei "celei
întunecate" este prezentata expeditiv în primele patru versuri, poetul insistând asupra rapiditatii
actiunii, asupra surprizei ("A venit asa, deodata") si a dimensiunilor impresionante ale peisajului
luat în stapânire de anotimp ("Pestedealuri zgribulite./Peste tarini zdrentuite"). Elementele cadrului
natural sunt caracterizate prin epitetele zgribulite si zdrentuite careatribuie însusiri celor doi termeni ai
enumeratiei peste dealuri, peste tarini, iar epitetul cea întunecata evidentiaza una din trasaturile
anotimpului ² atmosfera mohorâta. Topârceanu insista apoi asupra chipului toamnei
prin intermediulepitetului triplu lunga, slaba si zaluda, cu rol personificator, eaaparând asemenea uni
duh malefic care lasa în urma sa toate releleposibile: "Ploi marunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tina./
Guturai./" Enumeratia ploi, frunze, stropi de tina, guturai între termenii careia se intercaleaza epitetele
marunte si moarte reliefeaza într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp si transmite un
sentiment de neliniste si de teama. Natura reactioneaza diferit în fata toamnei care "|vine de
lamunte/Blestemând si lacrimând": cuprinsi de panica, ciulinii "se pitesc prin vagauni", macesii o
întâmpina "cu grabite plecaciuni", iar greierasul îsi face aparitia "pe coasta, la urcus" iesind "din
casuta luide huma". Atât toamna, care blestema si lacrimeaza (vântului si ploii), cât si celelalte
elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de miscare: "se
pitesc","întâmpina", "a iesit".
Cu o arta desavârsita de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zaboveste asupra imaginii greierului
insistând asupra coloritului prin folosirea enumeratiei "negru, mic, muiat în tus..., pudrat cu bruma".
Duiosia si compasiunea cu careTopârceanu vorbeste despre greier, gingasia acestuia suntevidentiate
atât de enumeratia anterioara, cât si de diminutivele"casuta" si "greieras". Partea finala, care cuprinde
monologul greierului, copleseste prindelicatete si duiosie, depasind cu mult gingasia existenta în
altecreatii, cum ar fi "Rapsodii de toamna". Toamna îl gaseste pe greiercu camara goala, fapt pe care-l
motiveaza prin credulitatea saizvorâta dintr-un calcul gresit ("Nu credeam c-o sa mai vii/ înaintede
Craciun./ Ca puteam si eu s-adun/ O graunta cât de mica/").Drama micii vietati este cu atât mai mare,
cu cât posibilitatea împrumutului la "vecina furnica" este exclusa atâta timp cât orice încercare este
urmata de refuz si de bârfa: "Fi'nca nu-mi daniciodata,/ Si-apoi umple lumea toata/ Ca m-am dus si i-
amcerut../". De aceea, în cuvintele greierului îsi face loc disperarea siresemnarea ("Dar de-acus, [...]/
Dar de-acus s-a ispravit.../"),singura consolare ramânându-i autocompatimirea: "Cri-cri-cri,/Toamna
gri,/Tare-s mic si necajit/" In cuvintele greierului ca si în întregul text îsi face loc umorul,"folosit ca
mijloc de transmitere a duiosiei" (D. Micu), caci scriitorulpriveste cu îngaduinta, cu întelegere
pasivitatea, neglijenta,naivitatea, ca atribute specific omenesti. Un rol important în reliefarea atitudinii
poetului îl au si epitetele "toamna gri", glas sfârsit", diminutivul ..piciorus", repetitia "dar de-acus'\ si
adjectivele cu rol de nume predicativ "mic si necajit", care îmbogatesc registrul stilistic. Prin
personificarea greierului "care poate fi totodata un om sarmant,[...] un umil functionar. [...] un poet
necunoscut, neanteles" (D.Micu), prin atitudinea acestuia, Gcorge Topârceanu prefigureaza fabulele
de mai târziu, scrise între 1930-1936, aceasta balada putând fi socotita un exercitiu preliminar, ce are
nota ei de originalitate evidenta
Cățelușul schiop
Elena Farago este una din cele mai îndrăgite scriitoare din literatura română pentru copii. Poezia
ei are un caracter didactic, în sensul bun al cuvântului, pentru că adeseori, sub forma fabulei transmite
norme de viaţă, un îndreptar de comportament mai ales pentru copii.
Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul, înfăţişând adeseori
„drame” „din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea a căţeluşului şchiop din
poezia, pe care o povesteşte înduioşător, impresionant el însuşi: „are numai trei picioare” şi e poreclit
în derâdere „cuciu şchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a şchiopat.
Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie să ia parte la
jocurile şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Pentru că el iubeşte copiii, pe copiii
cuminţi, cu care i-ar plăcea să se joace şi să-i asculte. Sunt însă şi copii răi la suflet, care chinuiesc
animalele, cum este cel care l-a ologit. Pe aceştia nu-i poate iubi.

47
Drama căţeluşului este şi mai impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă şi dorinţa
firească a bucuriei jocului: „Şi stau singur toată ziua / Şi plâng mult când mă gândesc / Că tot şchiop
voi fi de-acuma / Şi tot trist am să trăiesc / Şi când mă gândesc ce bine / M-aş juca şi eu acum / Şi-aş
lătra şi eu din poartă / La copiii de pe drum”.
Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru că acum vine şi-i dă zahăr
căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l pedepsească, să se răzbune muşcându-l de picior,
cum îi trece uneori prin gând. Dar „răzbunarea” sa este alta: îl lasă să înţeleagă că un biet căţel are un
suflet mai bun decât al său.
Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima strofă (prin
contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea copilului) ci în întreaga poezie, îndemnând la grija faţă
de micile vieţuitoare.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”


Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat
datorita faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si
datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si
pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem
lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este
important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt
valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le
dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de
el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste
sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand
unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele
dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm
a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si
ocrotire.Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni
de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o
copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu
fac parte din lumea copilariei.

48
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de
Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care
traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a
realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor,
transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta
imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se
comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii
scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu
toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin
adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in
continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.
Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez schita
„Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura
intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de timp
scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare accesibile
copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de protejare
nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii
pline de pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne. Lectura acestor
texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si creste interesul pentru
conoasterea vietuitoarelor contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica
schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind
un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere, naratiune si descriere, le este prezentat copiilor tabloul
natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele la care
sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca o
blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat si
umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei subtire
aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si gratie,
elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru a
scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai
pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata,
pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna
noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum
inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice
si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari
unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care
stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei arma
de aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri pline de
primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine voiniceste„ si „se
avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei mame
pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste peste tot:
lupul sta la panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant este descris
cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul
49
este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii
se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in adancul padurii fiind un simbolul
salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare
instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor
si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.

Eseu tema - anotimpurile

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare accesibile
copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a acestora
referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza pe copii
cu perioadele referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele naturii
specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de
transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual
ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin
de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului
vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza
la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n
valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are
atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna,
zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in
viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri
exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi
albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa
repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o
transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care
amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu
frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice
fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile
zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce
cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care
oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul
liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia
bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci
si micile vietuitoare. Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri :
“A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de
faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru
iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele
muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca
de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut
provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun
/ Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).

50
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si
uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc
– „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia
hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa
o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa
inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze
mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De
asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si
responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri,
vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

MODEL DE ARGUMENTARI

Argumentare – text apartinand genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri
literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin
intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar
structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in
desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj.
Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care
o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... .
El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise
de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de
caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile
scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului epic, deoarece
autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al
personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca…………………………………..............

51
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in
prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de
catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj /
vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul /
monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin
insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta.
Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare
ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a
singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat
valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv,
deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret,
valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele
prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale /
auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale
(substantive, adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind
un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................),
comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.
…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind
la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din
opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in


expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .

• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare
directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

52
• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din
succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte
personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,


deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care


doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat

53

S-ar putea să vă placă și