Hinterlandul urban şi

impactul conflictelor
militare – studiu de caz -
Bârladul secolului al XIX-
lea şi prima jumătate a
secolului al XX-lea

Editura SFERA
Bârlad - 2013

1
 În loc de motto:

„Întunericul
nu poate alunga întunericul; doar lumina poate să facă
aceasta .
Ura nu poate alunga ura: doar iubirea poate să facă aceasta”
–Martin Luther King, Jr.

„Când războiul s-o sfârşi

Lupta mea gata va fi.
Cu haine mândre îmbrăcat
Ah! ce mai vesel bărbat.
Cu slujbele s-o termina
Şi cu gândul n-oi mai sta.
O permisie să-mi dea.
Pe sergent l-oi săruta.
Şi de dor eu voi plângea,
Zău aşa, eu voi plângea”.

(What a friend we have in Jesus)

2
 I. BÂRLADUL ÎN ANI DE RĂZBOI
1. EVOLUȚIA SOCIETĂŢII BÂRLĂDENE ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL

“Războiul este o problema de o importanţă vitală pentru Stat, domeniu al vieţii şi al morţii,
calea care duce spre supravieţuire sau spre nimicire. E neaparat necesar să fie studiat
temeinic.”
(Sun Tzu, Arta războiului)

I. 1. 1. Consideraţii generale

Ideea că oraşul exprimă imaginea societăţii înscrisă pe sol este, se pare unanim acceptată.
Dat fiind rolul jucat de oraşe de-a lungul istoriei, în dinamica lor sunt reflectate caracteristicile
esenţiale ale evoluţiei societăţii, putând fi marcate principalele etape ale dezvoltării economice şi
social-culturale1 şi în cazul studiului de faţă ne referim cu precădere la cele politice, naţionale şi
a traumelor în masă provocate de războaie. Vizionarul istoric Fernand Braudel le caracteriza
astfel: ,,Oraşele sunt ca nişte transformatori electrici: ele ridică tensiunile, grăbesc schimbarea,
agită la nesfârşit viaţa oamenilor...” 2. Toate marile momente de tensiune se exprimă în general în
mediul urban, mai dens populat, alfabetizat, dispunând mai uşor şi rapid la informaţie prin
intermediul mass-media şi fiind receptiv la diferitele schimbări din societate. Fiecare oraş îşi are
o trăire proprie, o anumită percepţie a vieţii zilnice şi a evenimentelor ce ies din strictul cotidian,
creând o omogenizare şi sentimentul apartenenţei la comunitatea locală, şi din acest punct de
vedere Bârladul nu a făcut excepţie.
Reputatul istoric Michael Howard considera că războiul trebuie studiat contextual: ,,a
izola războiul de mediul în care se situeaza şi a-i studia tehnica aşa cum se studiază regulile unui
simplu joc înseamnă a ignora o dimensiune esenţială pentru înţelegerea nu numai a războaielor,
ci şi a societăţilor care participă la ele”3. Un alt mare şi clasic teoretician al războiului Carl
Philipp Gottfried von Clausewitz în lucrarea Despre război  (Vom Kriege, Berlin, 1832; On
War, London, 1873) ajunge la aceleaşi concluzii contribuind la întelegerea acestui fenomen
complex, la promovarea unui spirit realist şi responsabil necesar abordarii războiului, ca fenomen
social.
Studiile de filosofie a conflictelor militare tratează nu numai elemente de tactică şi
strategie militară ci şi factorul uman, impactul asupra colectivităţilor umane, aspectele
economice, sociologice, antropologice, psihologice, traumele post-stres etc. Dacă studiem
istoria, se pare că războiul face parte din însăşi construcţia noastră umană, afirmă profesorul de
filosofie budistă, David Nichtern, într-un editorial din Huffington Post. Ca să înţelegi mecanica
unui conflict, scrie Nichtern, trebuie doar să analizezi doi oameni care stau împreună. Mai
devreme sau mai târziu, vor apărea situaţii divergente, în care interesele lor sunt opuse, chiar

1
Dorel Abraham, Introducere în sociologie urbană, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 68.
2
Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p.
264.
3
Michael Howard, Războiul în istoria Europei, traducere de A. Genescu şi V. Mitu, Timişoara, Editura Sedona,
1997.

3
dacă ei au cele mai bune intenţii. Când aceste interese nu sunt rezolvate, conflictul este
inevitabil.
În război nimic nu este drept. Nu este vorba doar de faptul că Dumnezeu este de partea
batalioanelor mari şi că cei ce sunt mai bine echipaţi îi înfrâng pe adversarii lor mai prost
echipaţi şi instruiţi, trădaţi de aliaţi, flămânzi 4 şi bolnavi5. Nu este vorba doar de faptul că cei din
linia întâi îşi varsă sângele neştiuţi de nimeni, în vreme ce comandanţii, cantonaţi confortabil în
cartierele lor generale, la sute de mile îndărătul tranşeelor, dobândesc glorie şi faimă. Nu este
vorba doar de faptul că Ion este ucis şi că Constantin este schilodit pentru tot restul vieţii sale, în
vreme ce Alexandru se întoarce acasă deplin sănătos şi se bucură de toate privilegiile acordate
veteranilor. Războiul în sinea sa conţine cele mai oribile fapte, deoarece nu există război fără
pagube, atât materiale cât şi omeneşti. De aici apare şi legătura între om, război şi diferite
comunităţi urbane şi rurale care sunt afectate sub diferite aspecte şi în diferite grade. Cel mai
mult suferă desigur cele din zona de conflict, cele aflate sub ocupaţie străină dar asta nu exclude
şi suferinţa celor ce nu se situează pe linia frontului.
Primul război mondial a lăsat răni adânci care s-au cicatrizat foarte greu. Milioanele de
morţi, răniţi şi dispăruţi sunt cea mai elocventă dovadă. Pierderile materiale au fost şi ele
considerabile. La sfârşitul celei dintâi conflagraţii mondiale a apărut însă un nou flagel, o
maladie cunoscută sub numele de gripa spaniolă, care a secerat peste 20 milioane de oameni în
întreaga lume, inclusiv în România Mare.

4
Soldaţii şi ofiţerii aflaţi în tranşee îşi „omorau” timpul jucând cărţi sau consumând băuturi alcoolice. C. Băran
susţine în amintirile sale că: „Băutură aveam din belşug. La aceasta se adăuga şi raţia de ½ litru de vin pe zi. Cu
mâncarea am stat mai prost. Cum nu se putea comunica cu tranşeele decât noaptea, în fiecare zi pe la orele 22
primeam mâncare pentru toată ziua şi ofiţerii şi soldaţii, cafea neagră, supă, sau ciorbă, friptură etc. Aceasta o
încălzeam pe turte oleaginoase şi natural până dimineaţa o consumam toată ca să ne scăpăm de o grijă. Ziua
următoare trăiam din pachet. Slănină şi şuncă afumată aveam totdeauna. Pâinea de un kilogram la zi ne ajungea”. O
altă modalitate de a-şi omorâ timpul în tranşee, ori de a estompa dorul de cei aflaţi acasă erau scrisorile, jurnalele ori
versurile compuse de militarii nostalgici. Coriolan Băran, Reprivire asupra vieţii. Memorii, ediţie de Vasile
Popeangă, prefaţă de Aurel Ardelean, Arad, 2009, p. 116.
5
Datorită condiţiilor grele din tranşee mulţi soldaţi sau ofiţeri se îmbolnăveau de „febră de tranşee”, dizenterie,
tifos exantematic, variolă, meningită. Alţi ofiţeri şi soldaţi români au contractat boli incurabile. Păduchii aflaţi la tot
pasul constituiau cauza principală a îmbolnăvirilor, apoi umezeala, dar şi menţinerea picioarelor încălţate perioade
destul de lungi de timp, lipsa igienei elementare. Cele mai frecvente probleme ale picioarelor erau legate de rosături
determinate de bocanci, dar în special degerăturile provocau dureri foarte mari. Aflat pe frontul galiţian,
locotenentul (r.) român Octavian C. Tăslăuanu arată în jurnalul său de război transformările negative provocate de
viaţa din tranşee: „Am părăsit câmpul de luptă cu mâinile şi picioarele îngheţate, secătuit de puteri, zdrenţăros şi
murdar. Noroaiele Galiţiei şi sudorile morţii şi-au întipărit adânc amintirile hidoase pe trupul meu chinuit de calvarul
războiului. Barba albă, aspră şi încurcată, crescută în voie pe pielea cărămizie, ochii tulburi de neodihnă rotindu-se
speriaţi în fundul orbitelor îmi dădeau înfăţişarea unei stafii scăpată din torturile iadului. Din linia de tranşee am ieşit
târându-mă pe brânci prin acele hârtoape, dosindu-mă pe după copaci şi strecurându-mă printre casele dărâmate de
ghiulele ruseşti ale satului Havai”. Oct. C. Tăslăuanu, Hora obuzelor. Scene şi icoane din război, Bucureşti, 1916,
pp. 27-28; Ofiţerul Cassian R. Munteanu, care de altfel ne-a lăsat şi el nişte interesante memorii de război (Cassian
R. Munteanu, Bătălia de la Mărăşeşti. Proză, versuri şi articole, ediţie de Nicolae A. Roşu şi Nicolae Ţirioiu,
Timişoara, 1977 ), spre exemplu, a contractat o formă de tuberculoză, care după câţiva ani îi va fi fatală. Apud C. I.
Stan, Activitatea lui Cassian R. Munteanu pentru realizarea şi consolidarea Marii Uniri, în „Acta Musei
Porolissensis”, tom XXVIII-XIX, 2006-2007, p. 186; vezi şi Ibidem, Viaţa în tranşee în anii Primului Război
Mondial (1914-1918), în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, Seria 19, Istorie, tom IX, 2010, pp. 73-89.

4
 I.1. 2. Cotidian şi urban în timpul războiului

În anticamera Marelui Război

Context general
silion
Prezentare a intrarii in razboi
"Victoria este obiectivul principal al razboiului."
(Sun Tzu, Arta războiului)

La 15/28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, în urma căruia arhiducele Franz
Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, şi soţia sa au fost asasinaţi de Gavrilo Princip,
un tânăr naţionalist sârb. Această crimă a fost pregătită încă din anul 1912 de organizaţia
paramilitară sârbă „Mâna Neagră”, condusă de colonelul Draguli Mitrievici, componentă a
„submasoneriei”1. Această organizaţie terorist-naţionalistă era susţinută discret de ataşatul
militar rus la Belgrad, Viktor Alexeevici Atamanov, care promova politica Curţii Imperiale Ruse
de sprijinire a formării unei Serbii Mari, independente, fapt care submina tendinţele de
hegemonie promovate cu asiduitate de Austro-Ungaria în Balcani2. Sub presiunea Germaniei,
monarhia dualistă a impus condiţii inacceptabile statului sârb, în special a propus deplasarea unei
comisii austriece la Belgrad pentru a ancheta asasinarea lui Franz Ferdinand. La refuzul
acceptării tuturor propunerilor de către autorităţile de la Belgrad, pe 28 iulie 1914, imperiul
bicefal a declarat război Serbiei. Câteva zile mai târziu, pe 1 august 1914, Germania a declarat
război Rusiei. A doua zi, Imperiul German a făcut acelaşi lucru Franţei. Pe 3 august, Anglia a
declarat război celui de-al II-lea Reich. În aceeaşi zi, Germania a declarat război Belgiei;
expediindu-i un ultimatum în data de 4 august 1914, Austro-Ungaria a intentat război Rusiei3.
Cea dintâi conflagraţie mondială a secolului al XX-lea începuse.
Declanşarea Primului Război Mondial nu a surprins nepregătite cele două blocuri militare,
deoarece contradicţiile dintre ele deveniseră deja ireconciliabile. Se aştepta doar momentul care
sosise. Fiecare tabără se găsea, prin urmare, cu arma la picior. Atât Antanta, dar mai ales Puterile
Centrale doreau un război fulger care să ducă la o victorie rapidă, cu sacrificii umane şi materiale
cât mai mici. Germania şi aliaţii ei mizau pe un astfel de deznodământ favorabil, întrucât
resursele lor erau relativ limitate, mai reduse comparativ cu cele ale adversarului.
Marele teoretician Sun Tzu a realizat o impresionantă analiza a razboiului şi a modului
în care acesta trebuie desfăşurat. Ideea directoare este ca razboiul nu trebuie pornit făra a fi bine
pregătit şi fără a anticipa manifestările şi consecinţele posibile ale acestuia. După Sun Tzu, arta
războiului trebuie să integreze "cheile victoriei".3
Strategul chinez insista pe problema aprovizionarii materiale a operatiunilor de lupta,
chiar daca la acea vreme tehnica de lupta nu juca rolul decisiv pe care il are in prezent in
desfasurarea conflictelor armate. Pe langa resursele si cheltuielile necesare operatiunilor
razboiului, strategul include si un alt factor decisiv: durata razboiului. Aceasta trebuie sa fie
scurta, datorita efortului material mare pe care-l necesita actiunile militare de durata.

5
 Situaţia din oraş

Refugiul în Moldova şi continuarea rezistenţei a fost grevată de existenţa a numeroşi

răniţi şi bolnavi, de condiţiile precare de igienă şi de asprimea iernii. Tifosul exantematic a făcut
ravagii aproximându-se că a afectat peste 30000 de oameni, inclusiv numeroşi locuitori ai
oraşului. Bârladul fiind situat la o distanţă mică de Mărăşeşti şi linia frontului, a trăit din greu
proximitatea războiului. În urbe au fost cantonate numeroase trupe, iar populaţia era afectată de
rechiziţii, frig, foamete şi diferite boli. La acestea se adăugau suferinţele morale determinate de
rănirea ori pierderea celor apropiaţi în luptă. Treptat ororile războiului au făcut ca în oraş să
apară numeroşi infirmi şi orfani de război.
Aspectul Bârladului în perioada primului război mondial a fost descrisă de către dr.
Vasile Bianu, devenit datorită nevoilor frontului medic militar având rangul de colonel (r).
Anterior a funcţionat ca medic primar al Spitalului “I. C. Brătianu” din Buzău şi fiind senator de
Huedin. În drum spre Iaşi el a făcut şi un popas la Bârlad între 23 decembrie 1916 şi 5 ianuarie
1917 descriind atmosfera din oraş în lumini destul de sumbre: ,,Oraşul Bârlad ni s-a părut cu o
înfăţişare greu de descris: lume multă de tot felul circula pe străzile-i pline de noroi. Pe lângă
orăşeni, treceau în sus şi în jos soldaţii români şi soldaţii ruşi între care cazaci călări cu suliţele
lor înfiorătoare, toţi erau trişti, nicăieri nu vedeai feţe vesele şi grăbite să cum ar fi trebuit să fie
în preajma Crăciunului”. BOA I, pp.134-135. De asemenea menţionează că în momentul sosirii a
remarcat de la fereastra vagonului un monument, situat pe o movilă, ridicat în memoria soldaţilor
tutoveni morţi de holeră în campania desfăşurată de armata română în Bulgaria NOTĂ din 1913.
Ibidem
Familiile soldaţilor bârlădeni concentraţi pe front, ca de altfel întreaga populaţie a
oraşului, deşi afectată de numeroase calamităţi şi de lipsuri materiale greu de imaginat astăzi au
dat dovadă de spirit de sacrificiu, abnegaţie dând tot sprijinul persoanelor refugiate în faţa
urgiilor războiului şi pe care i-a găzduit Bârladul. S-au făcut numeroase ofrande şi donaţii pentru
armată şi pentru răniţi.
Lipsa bărbaţilor mobilizaţi le-a făcut pe femei să suplinească forţa de muncă a acestora
asumându-şi roluri altădată de neconceput pentru acestea. Dincolo de schimbarea de mentalitate
şi creşterea importanţei acestora în societate se produc restructurări şi în planul vestimentaţiei
care devine mai lejeră în consonanţă cu noile sarcini asumate. De pe la 1910 începe să dispără
corsetul, în urma campaniilor de presa în favoarea unor haine accesibile femeilor active şi
muncitoare dar mai ales în perioada următoare ca urmare a necesităţilor impuse de război. Acum
juponul dispare, iar slipul îşi reduce volumul. Tot acum apar şi ciorapii susţinuti de jartiere şi
brodaţi cu o ,,baghetă” (dungă verticală laterală). La periferii, vestimentaţia locuitorilor era mult
mai simplă şi mai puţin dependentă de schimbările modei: ,,chiar dacă şi cea mai de jos
muncitoare vrea în toaleta ei să fie ca soţia boierului, cea mai săracă mamă îşi împodobeşte fata
cu cele mai scumpe stofe şi merge cu ea în fiecare seară la expoziţie, în grădina publică” 67. În
mahalale, în pofida modificările modei nu a produs mutaţii. Aici femeile erau obişnuite să fie

6
1Radu Comănescu, Emilian Dobrescu, Francmasoneria, o nouă viziune asupra lumii civilizate, vol. I,
Târgovişte, 1991, pp. 31-32.
2 Traian Valentin Poncea, Aurel Rogojan, Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest, Bucureşti, 2009, p. 73.
3Apud, Constantin I. STAN, Viaţa în tranşee în anii Primului Război Mondial (1914-1918), în Analele
Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, Seria 19, Istorie, tom IX, 2010, pp. 73-89.

7
Dan Berindei, Societetea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 271.

6
implicate în activităţi casnice, fiind obligate mai întâi să-şi îngrijească casa şi, abia în ultimul
rând, propria persoană, inclusiv ţinuta vestimentară. De obicei, ele purtau rochii simple din
material ieftine, iar părul şi-l ascundeau sub un batic. Doar în zilele de sărbătoare sau de
duminică, femeile se îmbrăcau, atât ele, căt şi copii, întreaga familie, cu hainele bune8.
Îvăţătorii şi profesorii necombatanţi nu au rămas cu nimic mai prejos confraţilor de pe
front în susţinerea efortului de război. D. Mironescu, directorul Şcolii Normale “Principele
Ferdinand”9 a preluat conducerea Spitalului militar organizat în şcoală 10, punând la dispoziţia
armatei toate resursele acestei instituţii. Clădirea dispunea de zece săli de clasă, plus trei clase ale
şcolii proprii de aplicaţie, opt dormitoare, două laboratoare, amfiteatru, sală de spectacole şi două
biblioteci. Se întindea pe o suprafaţă de cca. 6.500 m2. Şcoala mai dispunea de o infirmerie
situată la intersecţia Bulevardului Epureanu cu Bulevardul Gh. Palade, baie, spălătorie, magazie,
grajduri şi o fermă cu o suprafaţă de 11 ha. Infirmeria aflată la sud –vest faţă de imobilul
instituţiei, separată de corpul principal al şcolii era alcătuită dintr –un salon mare pentru bolnavi,
un salon pentru izolare, două camere mai mici şi locuinţa infirmierului. De asemenea, fapt demn
de remarcat era şi singura instituţie ce avea o uzină electrică proprie, fapt ce a permis ca
iluminatul să fie asigurat permanent, chiar şi în cazuri de criză. Dispunea şi de o sursă de apă
proprie. Bazinul de apă alimenta internatul şi baia. În aceste condiţii este lesne de înţeles de ce a
fost preferată şi utilizată, în diferite scopuri, de armata română şi rusă pe toată durata războiului.
Impozantul edificiu a suferit în această perioadă importante deteriorări deoarece aici a
fost cantonat, după cum am amintit, Spitalul nr. 112; după aceea Marele Cartier general al
armatei române, ulterior Cartierul general al armatei a IV-a ruse şi apoi încă două spitale.
Neajunsurile s-au resimţit până în 1932, ele fiind parţial înlăturate după 1918, când după o serie
de reparaţii, localul şcolii a putut fi repus parţial în stare de funcţionare. Din nefericire cea mai
reprezentativă clădire, emblematică pentru urbe prin arhitectură şi focar de cultură, a fost afectată
în continuare de diferite calamităţi naturale, precum au fost cutremurele din 1934 şi 1940.
Finalul a fost reprezentat de incedierea clădirii de către trupele germane, aflate în retragere, în
noaptea de 23 spre 24 august 1944. Ultimele vestigii au fost distruse în perioada regimului
comunist între 1957 şi 1965/1967.
Vicisitudinile războilui şi utilizarea lor cu destinaţie militară a afectat şi alte instituţii
şcolare. Putem aminti în acest sens Şcoala Nr. 2 „Vasile Pârvan” (vechiul sediu) unde au fost
cazate trupe şi prizonieri, Şcoala profesională de ucenice „N. R. Codreanu” care a servit drept

8
L. Moscalu, op. cit., p. 202.
9
Ca urmare a eforturilor Societăţii pentru învăţătura poporului român-secţiunea Tutovei (1867), la 29 noiembrie
1870, s-a înfiinţat la Bârlad Şcoala Normală a 6-a din Vechiul Regat şi după Liceul Naţional “Gh. Roşca Codreanu”
al doilea mare focar de cultură al oraşului. Într-o primă etapă, şcoala a funcţionat în casele lui Panainte Velicovici,
din cartierul Podeni, şi din 1893, în casele “Drouhet” unde a existat şi un pension cu acelaţi nume.
Simţindu-se necesitatea unui local propriu, între 1893-1897, s-a construit în partea nordică a oraşului o impunătoare
clădire după modelul Arsenalului din Veneţia, edificiu ce a constituit o adevărată “bijuterie” arhitectonică a
oraşului. Deasupra intrării se afla un ceas din bronz aurit, ce a supravieţuit până în anii '60. După 1918, în
perimentrul din faţa şcolii, a fost ridicat un monument închinat eroilor din primul război mondial şi un bust a lui I.
Popescu (fost director al Şcolii Normale), inaugurat la 3 iunie 1924, opera sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad. Tot aici
îşi avea sediul şi Societatea culturală “Ion Popescu”, denumită după marele cărturar ardelean ce a jucat un rol
primordial în înfiinţarea acestei noi instituţii de învăţământ.
Pe locul unde a fost cea mai frumoasă clădire din oraş s-au ridicat “Blocul tineretului” (astăzi Palatul de
Justiţie) şi blocul Z1 de pe strada Republicii. Din ansamblul de clădiri ce a aparţinut Şcolii Normale s-a menţinut
doar locuinţa directorului – “Casa Roşie” (astăzi Centrul Eminescu).
10
Gh.Clapa

7
spital pentru Crucea Roşie, armatele ruse şi sediu pentru spitalul militar de evacuare nr. 2, iar
Şcoala de aplicaţie şi-a întrerupt cursurile, care au fost reluate abia în toamna anului 1918.
La Bârlad se înfiinţează “Azilul de refugiaţi” unde copii veniţi din alte zone ale ţării, au
primit asistenţă medicală, fiind ajutaţi să-şi continue studiile şi preparaţii pentru susţinerea unor
examene. Dr. Cerchez, pensionar din 1914, a continuat să predea cu aceeaşi însufleţire şi
devotament în cadrul Şcolii Normale, obiectele de igienă şi Medicină generală, fiind totodată şi
medic al internatului acestei şcoli. El a susţinut aceste cursuri în mod gratuit atât la instituţia
amintită anterior cât şi la Liceul “Gh. Roşca Codreanu”.
Un alt profesor G. Constantin Râmniceanu a susţinut lecţii tot în mod gratuit elevilor
adunaţi la Primărie şi Casa Naţională, elevi veniţi în refugiu cu familiile lor. În acelaşi mod au
procedat şi alte cadre didactice precum: P. Gheorghiu, V. Teodorescu, părintele econom I.
Artenie, D. Severin care a fost mobilizat în funcţia de contabil la Spitalul nou înfiinţat şi la
Spitalul de Campanie Francez din garnizoana Bârlad. Ibidem, p. 137.
Preotul Iacov Antonovici, viitorul episcop al Huşilor şi-a adus şi el contribuţia în mod
benevol, în timpul primului război mondial fiind membru al cenzurii şi preot la Spitalulul Crucea
Roşie Nr. 210 din Bârlad11, în cadrul căruia a îndeplinit şi funcţia de inspector al serviciului
statistic de fişe şi mutaţii12.
Grădina Publică a depăşit simpla calitate de spaţiu vegetal şi de promenadă, şi a devenit
ferment spiritual în anii de intensă activitate culturală bârlădeană de la începutul secolului al
XIX-lea, menţinându-şi acest statut şi în timpul războiului datorită numeroselor personalităţi
culturale bârlădene ori refugiate aici. Rolul cel mai important în acest sens l-a jucat Academia
Bârlădeană ce l-a avut ca leader, în acele vremuri de restrişte pe George Tutoveanu.
Generalul Eremia Grigorescu, aflat la comanda Armatei a I-a având Cartierul general la
Bârlad, făcea plimbări seara, aici, însoţit de scriitorul Radu Cozmin sau de alţii 87. Loc de
desfătare şi refugiu temporar a fost şi pentru marele muzician George Enescu, care îşi va exprima
ulterior nostalgia faţă de acest oraş şi, mai ales, faţă de liniştea resimţită în grădina aşa de
frumoasă în zilele înnegrite ale pribegiei din primul război mondial 88. Tot în aceeaşi perioadă a
refugiului moldav, după şedinţele de joia ale Academiei Bârlădene, din casa profesorului Eugen
Bulbuc, datorită oboselii, marele poet local George Tutoveanu se grăbea să plece pentru
continuarea discuţiilor în Grădina Publică, la “şedinţele de sub felinar” 89. În momentul de faţă,
unul din cele mai vechi parcuri moldave reprezintă încă destinaţia predilectă a promenadei
berladnice, fiind o punte peste timp când Bârladul putea fi comparat din punct de vedere cultural
de George Călinescu cu “Weimar-ul” Moldovei.

Lipsurile, inerente, determinate de participarea României la război şi afluxul mare de

refugiaţi a avut consecinţe negative şi asupra acestei oaze de linişte şi pace. Romulus Dianu îşi
aminte cu întristare că “lipsa de combustibil făcuse din garduri şi copacii grădinii publice un jaf
licit”. Indiferent de greutăţile resimţite, “şedinţele de sub felinar” au continuat să se ţină,

11
Iacov Antonovici, În slujba Bisericii şi a Şcoalei. 1880-1923, Atelierele Zanet Corlăteanu, 1926, Huşi, p. 305.
12
Ibidem, p. 306.
87
G. G. Ursu, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în B. O. A., vol. I, Bârlad, 1980, p. 52; Gh. Vasiliu,
Bârladul de altădată, (album), Editura Sherpa, Târgu-Mureş, 2000, p. 26.

88
Ibidem.
89
Ibidem.

8
reunind tinere condeie în jurul personalităţii lui Vlahuţă, precum: George Tutoveanu, Tudor
Pamfile, I. M. Raşcu, G. M. Vlădescu, Vasile Voiculescu90.

De la război la pace

Mulţi soldaţi ruşi, contaminaţi de ideile bolşevice, refuzau să execute ordinele

comandanţilor, mai cu seamă după înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea, în februarie 1917.
Numeroşi martori oculari au descris această stare de spirit din ce în ce mai gravă. Youri
Damilov, de pildă, arăta în memoriile sale publicate la Paris, după un deceniu de la derularea
evenimentelor, între altele: „Sute de agitatori au fost trimişi din interior pe front. Cuvântările lor,
la început moderate, au luat caracter din ce în ce mai violent. Armata a fost otrăvită cu politici,
prestigiul comandanţilor militari a fost puternic zdruncinat, iar ofiţerii au fost insultaţi pe faţă
[…]. Soldaţii preferau să nu se mişte, să rămână culcaţi în adăposturi să fumeze sau să joace
cărţi, ceea ce a adus până la urmă scorbutul şi alte boli. Ei nu dădeau ascultare decât ordinelor
venite de la propriile lor comitete”69. La rândul său, generalul Anton Ivanovici Denikin preciza
în amintirile sale că „În acest ultim război mondial, în afară de aeroplane, tancuri, gaze asfixiante
şi alte minuni ale tehnicii militare şi-a făcut apariţia un nou şi puternic mijloc de luptă. Era
propaganda […]. Neavând capacitatea de a lupta împotriva propagandei engleze şi franceze,
Germania a folosit, în schimb această armă cu cel mai mare succes faţă de adversarul său din
răsărit. Într-adevăr, cel de-al II-lea Reich a urmărit să scoată cu orice preţ Rusia din război.
Procesul de descompunere a armatelor ţariste înainta vertiginos. Potrivit acelu martor
ocular, ideile bolşevice penetrau într-o formă deja simplificată în rândurile soldaţilor, care din
nefericire erau în mare parte analfabeţi ignoranţi”70. Generalul Basil Gourkov, care va prelua
şefia Marelui Cartier General Rus după prăbuşirea ţarismului, înfăţişează în memoriile sale
starea de spirit din armata rusă de la sfârşitul războiului astfel: „Guvernul provizoriu dăduse
ordine de abolire a pedepsei capitale în toate cazurile chiar şi a unor spioni inamici prinşi asupra
faptului. Totuşi un asemenea ordin a rămas fără urmări, comandanţii au primit o bază pe care se
puteau întemeia în lipsa lor cu dezorganizarea armatei […]. Dar cea mai mare luptă a şefilor
militari a fost dusă împotriva agitatorilor izolaţi care îşi făceau apariţia în diferite locuri ale
frontului şi care incitau masa de soldaţi în cursul mitingurilor să distrugă ordinea internă din
unităţile lor”71.
Aceeaşi atmosferă o regăsim şi la trupele ruseşti de pe teritoriul României. O inedită, dar
nu mai puţin interesantă, este o relatare privind modul în care trupele ruse, staţionate în Bârlad,
au ales să sărbătorească ziua de 1 Mai 1917. Nu vom insista asupra contextului internaţional
deorece el este destul de bine cunoscut, dar vrem să surprindem o pagină din istoria modernă a
oraşului. Autorităţile române îngrijorate atât de numărul soldaţilor adunaţi cât şi de lozincile pro-
bolşevice strigate, au supravegheat cu atenţie desfăşurarea manifestaţiei: „Bârlad, 1917, 1 Mai –
Dare de seamă din partea brigăzii de siguranţă, către Prefectura judeţului Tutova, asupra serbării
de 1 Mai, de către armatele ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele învecinate.
Astăzi a avut loc în localitate serbarea zilei de 1 Mai de către armatele ruse aflate în
garnizoana Bârlad şi în comunele de prin împrejurul oraşului. La această serbare au luat parte ca
la 6000 persoane; ofiţeri superiori, inferiori, grade inferioare şi soldaţi din diferite arme, cum şi
vre-o 30 de doamne de Crucea Roşie. Serbarea a decurs în modul următor:
90
Ibidem.

9
Mai întâi toţi soldaţii cu ofiţerii lor s-au adunat pe câmpul de aviaţie, unde erau construite trei
tribune pentru vorbitori. Încă de la orele 9 dm. au început a trece în grupuri, purtând steaguri
roşii şi plancarde cu diferite inscripţii ca: „Trăiască republica democratică”,
„Vrem pământ”, „Trăiască Pacea între popoare”, „Război până la izbândă”, „Uniţi-vă muncitori
din toată lumea”, „Să se păzească tânăra libertate ca să nu se piardă” etc. “
La acestă serbare au mai luat parte şi delegaţi din Rusia, delegaţi de pe frontul Tecuciului
şi delegaţi din partea flotilei din Marea Neagră . La ora 12 a. M. Când toţi soldaţii s-au adunat
complet, muzica militară a întonat rugăciunea pentru cei căzuţi pe câmpul de luptă, apoi pe
fiecare tribună s-a suit câte un ofiţer, arătând însemnătatea zilei de 1 Mai pentru poporul rus.
Le spune apoi să se aranjeze câte opt soldaţi în rând, pentru a manifesta prin oraş. Plecând în
ordine au parcurs strada Regală, strada Dobranici, Bd-ul Ferdinand, apoi s-au înapoiat iarăşi pe
strada Regală la locul de unde plecase pe câmpul de aviaţie. În tot timpul manifestaţiei, soldaţi şi
ofiţeri au intonat cântece socialiste. Fiecare soldat purta pe piept cocarde roşii, iar care ţineau
ordinea purtau o lenţă albă.
Muzicele militare care era în număr de două, intonau din când în când „Marsilieza”.
La orele 2 jum. Manifestanţii au ajus la locul tribunelor. Aici au vorbit 40 de persoane: ofiţeri,
soldaţi, cum şi un deputat venit din Petrograd. Toţi au arătat asistenţei însemnătatea zilei de 1
Mai a proletariatului din Rusia, care sub vechiul regim au fost robi, neavând nimeni o palmă de
pământ, muncind din greu pentru boierii care aveau moşii nemărginite.
Arată că astăzi când poporul rus a recăpătat libertatea, ştie pentru ce luptă...” 13.

Antanta a acţionat la rândul ei pe diferite căi pentru subminarea Puterilor Centrale.

Anglia, Franţa şi Italia au urmărit atragerea de partea lor a naţionalităţilor asuprite din imperiul
bicefal. Ele urmăreau ridicarea la luptă a cehilor, slovacilor, românilor, polonezilor, sârbilor, cu
scopul de a duce la prăbuşirea şi destrămarea dublei monarhii. Acest lucru se va realiza în
toamna anului 1918, când marile imperii se vor destrăma, iar pe ruinele lor se vor constitui state
independente şi unitare: Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România întregită.
Populaţia Bârladului, deşi din 1916 suferea de pe urma războiului care cerea noi şi noi
sacrificii umane şi materiale, a primit cu entuziasm veştile despre capitularea statelor inamice şi
despre unirea tuturor provinciilor româneşti (Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat) cu
Vechiul Regat.
Realizarea României Mari a reprezentat şi pentru bârlădeni un ideal şi un deziderat
naţional la care şi-au adus şi ei aportul. Membri ai unei comunităţi naţionale marcată de destinul
românilor aflaţi sub dominaţie străină şi de sacrificiile participării României la Primul război
mondial Marea Unire a pătruns în mentalul colectiv ca un eveniment ce marchează destinele unei
naţii. Imediat ce s-a aflat de rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia conexată cu
intrarea regelui Ferdinand şi a autorităţilor româneşti în Bucureşti, duminică pe 2 /15 decembrie
1918 s-a iniţiat o manifestaţie organizată de Liga Culturală şi Societatea ortodoxă naţională a
femeilor române - secţia Bârlad. La această manifestaţie au participat mii de bârlădeni, care au
parcurs străzile Regală (actuala str. Republicii) Epureanu şi Dobranici oprindu-se lângă Podul
roşu unde au luat cuvântul mai mulţi reprezentanţi ai Ligii Culturale, politicieni locali,
reprezentanţi ai autorităţilor şi în entuziasmul existent mulţimea adunată s-a prins într-o horă
românească. Pe lângă bucuria realizării unităţii naţionale a fost omagiată şi comportarea eroică a
fiilor Bârladului în războiul de întregire a României.
13
I. Antonovici, op.cit., pg. 298-299.

10
 Sărbătorirea Marii Uniri a continuat în aceaşi zi, până în seară, printr-o festivitate
organizată la Cafeneua Manzavinatos, reunind în acelaşi loc persoane din diferite categorii
sociale şi orientări politice. Sentimentul patriotic în timp de pace se recunoaşte uşor în asemenea
aspecte aparent minore dar profund umane. Ibidem, boa i,p negrep 313

Bârladul monumentelor

Cultul Eroilor – o pledoarie pentru trecut și istorie

“Monumentele şi statuile sunt zestre nepereche a neamului. Monumentele au glasul lor, ştiu
grăi poveşti, asemeni marilor bătrâni ce refac, ca nimeni alţii, icoana vremii lor. Mărturia lor
e fagure de înţelepciune, frumuseţe şi durată. Fiecare silabă a acestei rostiri e istorie, viaţă
timp, idei caractere, omenie, creaţie, slavă, meşteşug, artă, fierbinte memorie, numele
transformat în renume.”
Pop Simion

Cinstirea memoriei celor care și-au jertfit viața pentru România, protejarea
mormintelor lor din țară sau străinătate sunt inerent în obligația statului și ale
fiecărui cetățean, fiind în primul rând o datorie morală și mai apoi una
cetățenească.
Grozăvia dezastrului provocat de Primul Război Mondial a sensibilizat
opinia publică mondială, comemorarea celor cazuți pe altarul interesului național
(circa 300.000 de soldați români morți) fiind reglementată juridic. Astfel, în
România, la 12 septembrie 1919 a fost înființată Societatea "Mormintele eroilor
căzuți în război", sub înalta ocrotire a Reginei Maria și prezidată de Patriarh. În
1927, prin “Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război din
România”, instituția și-a schimbat denumirea în Societatea "Cultul Eroilor", în
1940 devenind Așezământul Național "Regina Maria" pentru Cultul Eroilor.
Printr-o muncă tenace și entuziastă, Societatea "Cultul Eroilor" a reușit să
amenajeze o multitudine de cimitire și monumente în majoritatea localităților din
țară.
În 1948, această organizație a fost desființată, cultul eroilor rezumându-se la
"eroii sovietici și luptătorii antinaziști", chiar și Mormântul Eroului Necunoscut
fiind strămutat, în 1959, din Parcul Carol la Mărășești. În 1975, regimul
mormintelor și operelor comemorative de război a cunoscut o nouă reglementare,
rămasă valabilă pâna în perioada post-decembristă.
De asemenea trebuie să subliniem că locuitorii oraşului Bârlad au ştiut
întotdeauna să-şi respecte fiii, pe cei care au căzut la datorie atunci când patria le-a

11
cerut-o ridicând în decursul timpului mai multe monumente și din care nu a mai
rămas decât o vagă amintire, precum urmează:

Monumentul eroilor căzuţi în războiul pentru cucerirea Independenţei de stat

(1877-1878)
A fost ridicat în anul 1907, find amplasat în faţa Şcolii Normale “Principele
Ferdinand”, prin contribuţia şi la iniţiativa profesorului de pedagogie Grigore
Patriciu. După demolarea în 1965/1967 a ultimelor rămăşiţe ale acestei clădiri
emblematice pentru urbea noastră nu a mai rămas nimic din vechiul ansamblu
arhitectonic.
Monumentul Eroilor după campania din Bulgaria -1913
La 22 iunie 1914, ora 9 dimineaţa, la movila Prodana, de lângă cazărmi, a
avut loc inaugurarea unui monument constând dintr-un stâlp de piatră, bine lustruit
şi cu numele ostaşilor tutoveni morţi în campania din 1913. Cu această ocazie s-a
tipărit, pe cheltuiala lui Lupu Costache, o broşură de 16 pagini pentru a fi împărţită
în dar tuturor ostaşilor din garnizoana Bârlad. Broşura conţinea un material
educativ întocmit de profesorul Gheorghe Alexandrescu de la Liceul „Gh. Roșca
Codreanu” intitulat „Cuvântare pentru aniversarea mobilizării”. Istoricul garnizoanei Bârlad, în
mss.
De asemenea viitorul episcop al Hușilor, Iacov Antonovici a ţinut o
rugăciune la rugămintea primarului, aflat în funcție atunci, N. Simionescu:
„Rugăciune alcătuită de preotul I. Antonovici pentru Monumentul Eroilor din 1913, ridicat şi
inaugurat la Bârlad, la 22 Iunie 1914.
Domnului să ne rugăm,
Doamne, Dumnezeule Atotputernice şi a toate Proniatorule, Ceia ce ai întocmit cu o aşa măsură şi cu o aşa
înţelepciune pre toate făpturile Tale din lume, încât noi ne minunăm nu numai de a lor frumuseţă, dar şi de scopul
sau rânduirea fiecărui lucru zidit de tine. Cela ce ai pus în sufletul omului simţul datoriei şi al recunoştinţii şi cu
îmbelşugare ai revărsat asupra lui toate bunătăţile şi binefacerile Tale. Cela ce ai primit şi cu ce reasca Ta
binecuvântare ai răsplătit Altarele ridicate de strămoşii noştri, drept mulţămită pentru biruinţele ce li-ai hărăzit
asupra vrăjmaşilor Legii, Moşiei şi Neamului nostru Românesc. Şi acum, cu firească umilinţă căzând înaintea Ta, Te
rugăm să priveşti cu ochiul Tău cel plin de îndurare şi asupra momentului acestuia, ridicat pentru veşnica pomenire
de părinteasca Ta binecuvântare, ce a fost şi în trecutul an asupra slujitorului Tău devotat şi cumpănit, Măria Sa
Regele nostru Carol I, şi asupra Poporului Român.
Şi fă, o Doamne, ca acest Monument pururea să amintească ostaşilor noştri şi nouă tuturor celor de faţă şi
viitori, ale Tale binefaceri, — însuflețându-ne dragoste unui către altul şi îmbărbătându-ne în vremea nevoiei la fapte
măreţe şi vitejești: spre a păstra cu scumpătate moşia ce o stăpânim, şi a neredobândi şi părţile acele ce sunt răpite
de la ţara noastră, de lăcomia şi de slava cea deşartă omenească. Şi ne învrednicește ca, servindu-ți întotdeauna cu
statornică credință și urmând întru toate poruncilor Tale, să-Ţi înălţăm neîncetat mulțumire şi mărire, Ţie unuia
Dumnezeu, celui în Treime, Tatăl, Fiul şi Sf, Duh,— acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
NOTĂ: Rugăciunea aceasta am alcătuit-o, din trebuiț-a ce am simțit-o atunci când, cu adresa Nr. 8042, din 20 Iunie 1914, am fost invitat
de domnul Primar al oraşului Bârlad, N. Simionescu, ca să oficiez la inaugurarea monumentului, în termenii următori: „Cucernice Părinte, un
comitet de inițiativă a hotărât să se ridice un modest Monument de pioasă aimintire pentru Patrie, în campania anului 1913. În acest scop am onoare a
mă adresa Cucerniciei-Voastre, rugându-vă să binevoiţi a oficia serviciul religios, pentru pomenirea celor morţi şi inaugurarea Monumentului,
care va avea loc Duminică, 22 Iunie, ora 9 dimineaţa, pe platoul de la Cazarma Regimentului 12 “Cantemir”.” Iacov Antonovici, În slujba
bisericii și a școalei (1880-1923), Atelierele Zanet Corlățeanu, Huși, 1926, pg. 221-222.

12
 Dovadă a spiritului epocii și a modului în care era considerat necesar să fie comemorată
memoria eroilor este și această propunere inedită susținută de același membru marcant al
comunității locale, după cum aflăm din următorul discurs apărut în presa locală:
“Prea Sfinţitul Iacov şi Catedrala Eroilor din Bârlad (4 August 1919).
În ziua de 4 August a. c. a avut loc în Sala Palatului Administrativ o întrunire a
fruntaşilor oraşului nostru, convocată de P. S. S. Arhiereul Iacov Antonovici-Bârlădeanul, care,
primind locul de preşedinte al întrunirii, a arătat în cuvinte frumoase că scopul convocării este a
se lua iniţiativa ridicării în oraşul Bârlad a unei mari catedrale care să fie în acelaş timp o lucrare
monumentală demnă de admiraţia urmaşilor. La ideia ridicării unei asemenea catedrale se poate
uni ideia de a ridica un monument în amintirea eroilor, din judeţul Tutova, morţi în războiul
pentru întregirea neamului. În acest mod noua catedrală, supranumită a eroilor, va vorbi
generaţiilor viitoare de vitejia celor care s-au jertfit penru ţară şi neam, al căror nume va fi înscris
cu litere de aur într-un loc ales al catedralei şi pomenit în toate rugăciunile. Catedrala va vorbi
totodată urmaşilor de pietatea noastră şi de gustul frumosului care va rezulta din opera de artă
care va fi catedra din Bârlad.
Cuvintele calde ale P. S. S, au găsit cel mai puternic ecou în numeroasa asistenţă.
După P. S. S. au luat pe rând cuvântul şi au vorbit în sensul arătat mai sus, d-nii Grigore
D. Vasiliu, G. Alexandrescu profesor, Dr. Teodor Cerchez, S. S. Preotul Ghia şi Dr. I, Boian.
Procedându-se la alegerea unui comitet a fost proclam preşedinte de onoare P, S, S. Arhiereul
lacov A, Barlădeanul”
S-a proclamat apoi ales un comitet activ compus din a foştii, actualii şi viitorii senatori,
deputaţi, prefecţi şi primari ai judeţului Tutova şi oraşului Bârlad, care va putea coopta membri
în comitet şi alte persoane care vor găsi cu cale.
În momentul ridicării ședinței s-au și subscris aproape 8000 lei.
Ședința a fost ridicată în mijlocul celei mai calde însuflețiri.” Ibidem, pg. 250-251.

Și să nu uităm:
Poarta Regimentului 12 „Cantemir” era străjuită de o sculptură masivă care
înfăţişa un dorobanţ, opera sculptorului Popoiu, membru al Academiei Bârlădene.
De la acest sculptor - Popoiu a rămas şi un bust al lui G. Tutoveanu, care se afla în
holul casei poetului. Strada Mare, p. 301

Monumetul eroilor C.F.R.-işti căzuţi în timpul primului război mondial

A fost ridicat din iniţiativa Ateneului C.F.R. şi prin contribuţia personalului
ceferist, dezvelit la 3 iunie 1924. Din păcate a fost demolat în cel de al VII-lea
deceniu al secolului XX, odată cu începrea lucrărilor de construcţiea noii clădiri a
gării.

Monumentul Regimentului 2 Roşiori Bârlad – dispărut după 23 August 1944

(de fapt un simplu proiect care nu a fost niciodata pus in aplicare)

Monumentul eroilor-profesori şi elevi-căzuţi în primul război mondial

13
 Monumentul a fost ridicat în faţa Şcolii de Arte şi meserii. A fost demolat în
deceniul al VII-lea al secolului trecut, în locul său ridicându-se sala de sport din
zona cunoscută sub numele de “Cetinei”.
Un popor şi inclusiv un oraş precum Bârladul, cu un trecut încărcat de
spiritualitate şi cultură, nu-şi poate refuza sau uita istoria.

14