Sunteți pe pagina 1din 284

MARCEL PROCA

Viaţa cotidiană
în Bârlad

Editura SFERA
Bârlad - 2020
1
Lector:
Copertă: Marcel Proca
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PROCA, MIRELA
Viaţa cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea
/ Mirela Proca, Marcel Proca. - Bârlad: Sfera, 2020
ISBN 978-606-573-156-1

I. Proca, Marcel

394(498 Bârlad)"18/19"

2
În loc de motto:

ORAŞUL MEU

Oraşul meu e o fantomă


În care cred fără sfârşit,
Reală e a lui aromă
Dar eu l-am înălţat în mit.

Îmi spun prietenii mereu


Că nu e o cetate rară
Din câte strălucesc în ţară
Dar eu rămân la visul meu.
Ce-mi pasă dacă iarba-i mică
Faţă de muntele ceresc,
Când basmu-acesta mă ridică
Şi mă ajută să trăiesc?

Prieteni fără fantezie


Oraşul meu rămâne sfânt
Şi prin suava-I poezie
Şi prin străvechiul lui pămănt.
( G. G. Ursu)

3
4
5
CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................. 7

I.BÂRLADUL DE LA TÂRG MEDIEVAL LA ORAȘ MODERN


I.1. Evoluții urbanistico-edilitare ......................................................... 14
I.1.1. Generalități ....................................................................... 14
I.1.2. Geneza orașului ................................................................ 15
I.1.3. Mahalalele și străzile orașului .......................................... 18
I.1.4. Planul orașului (trama – textura stradală) ........................ 29

I.2. Edilitatea ........................................................................................ 32


I.2.1. Probleme edilitare – străzile ............................................ 32
I.2.2. Salubritatea ...................................................................... 38
I.2.3. Sănătatea .......................................................................... 42
I.2.4. Piețe, târguri, oboare ........................................................ 49
I.2.5. Serviciile primăriei .......................................................... 60
I.2.6. Incendiile. Comanda pojarnicească ................................. 65
I.2.7. Iluminatul public al orașului ............................................ 68

II. STRUCTURILE COTIDIANULUI


II.1. Modele temporale-modul de petrecere a timpului liber și a
sărbătorilor .................................................................................... 73
II.1.1. Generalități...................................................................... 73
II.1.2. Promenada - orașul ca spațiu al relaxării ........................ 75
II.1.3. Balul - sau visul de o noapte ........................................... 79
II.1.4. Loisirul sau timpul liber.................................................. 85
II.1.5. Paradele – sau spectacolul străzii.................................... 98
II.1.6. Iarmarocul sau bâlciul ................................................... 109

II.2. Stilul de viață ............................................................................... 112


II.2.1. Habitatul........................................................................ 112
II.2.2. Alimentele și alimentația .............................................. 122
II.2.3. Vestimentație, modă, croitori ....................................... 126
II.2.4. Condiția femeii în societate – viața conjugală.............. 136
II.2.5. Sărbătorile religioase .................................................... 144
II.2.6. Cele trei laturi ale existenței umane: nașterea,
căsătoria, moartea........................................................ 147

II.3. Stabilimente publice .................................................................... 154

6
II.3.1. Hanuri – istoria evoluției de la han la hotel .................. 154
II.3.2. Hotelul........................................................................... 162
II.3.3. Cârciumi, moravuri și figuri pitorești ........................... 165
II.3.4. Restaurante și viața de noapte ....................................... 174
II.3.5. Berării, grădini de vară, birturi, cabarete ...................... 177
II.3.6. Mentalități cotidiene – cluburile și cafenelele .............. 181
II.3.7. Cofetării ........................................................................ 184
II.3.8. Magazine, prăvălii, comerțul cu amănuntul .................. 186

II.4. Politica, spiritul civic, diverse ..................................................... 192


II.4.1. Politica .......................................................................... 192
II.4.2. Presa locală și modul de manifestare a spiritului
național ......................................................................... 198
II.4.3. Zilele naţionale - mod de impregnare a spiritului
civic în mentalul colectiv ............................................. 201
II.4.4. O scurtă incursiune în istoria transporturilor bârlădene.
De la trăsură... la
automobil...........................................203
II.4.5. Fotograful – martor invariabil al vieții citadine ........... 211
II.4.6. Structuri etnice și confesionale .................................... 213

CONCLUZII .................................................................................................. 227


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ................................................................. 231
ABREVIERI ................................................................................................. 241
ANEXE ........................................................................................................... 243

7
INTRODUCERE

Prin această lucrare am dorit să prezentăm o pagină importantă din


istoria acestui oraş în condiţiile în care, până în prezent, această temă nu a
constituit obiectul unui studiu de sine stătător. În acelaşi timp am considerat
necesar să aducem la cunoştinţa celor interesaţi repere ale evoluţiei urbanistice,
mentalităţii şi structurilor cotidiene specifice Bârladului pe parcursul unei
perioade ce transcende limitele unui secol, iar transformarea și modernizarea
sunt cuvintele de ordine.
Tematica abordată se integrează, credem noi, antropologiei istorice, un
domeniu complex, ce include deopotrivă cotidianul, mentalităţile, elemente de
sociologie urbană şi chiar de literatură cum a demonstrat autoarea mai multor
lucrări de referință – Ioana Pârvulescu1. În tratarea subiectului au intervenit și
motivații subiective, determinate de situația actuală a orașului, de originea
autorilor, dar și de un program de cercetare realizat după terminarea studiilor
universitare care se cerea și se cere continuat.
Cartea de față s-a născut ca urmare a interacțiunii cu operele unor
istorici deja consacrați, precum cea a scriitoarei amintite anterior, Adrian
Majuru ori Constanța Vintilă Ghițulescu2 ce ne propun o nouă istorie, o lectură
mai facilă și, de ce nu, mai interesantă pentru cititor, dar nu neapărat mai
lipsită de substanță. Istoria uită de multe ori că un oraș este în primul rând un
univers viu, populat de oameni, cu traiul lor zilnic, cu necazurile şi bucuriile
lor, vibrând la impulsurile sociale. Am intenţionat, ca în cele ce urmează, să
pătrundem dincolo de locul în care se desfăşoară actul istoric şi să reînviem
aspecte cotidiene, uneori chiar mai puţin “oficiale” din viaţa unei urbe
moldave, în a doua jumătate a secolului al XIX - lea și în prima jumătate a
secolului al XX-lea. De asemenea facem precizarea că nu am dorit să realizăm
o lucrare științifică, în care subiectul să fie riguros tratat, ci mai ales în măsura

1
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic (eseu), Editura Humanitas, București,
2003; Idem, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005.
2
Constanța Vintilă Ghițulescu, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate,căsătorie și divorț în
Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, 2004; Idem, Focul amorului: despre
dragoste și sexualitate în societatea românească (1750-1830), Humanitas, 2006; Idem,
Evgheniții, Humanitas, 2006.

8
în care condeiul ne-a ajutat să dăm o anumită savoare și cartea să se constituie
într-o lectură ușoară și plăcută.
În alt plan, am dorit să valorificăm prin această modalitate preocupările
privind vechea imagine urbanistică a oraşului şi dinamica cotidiană. Dorind o
lărgire a câmpului de informare, ca şi a unghiurilor de vedere, revenim cu
analiza de faţă pentru a examina aceeaşi chestiune dintr-o perspectivă lărgită şi
în profunzimea ei, opţiune care explică orientarea noastră spre informaţiile
oferite de izvoare. Încercarea noastră este, îndrăznim să credem, cu atât mai
necesară cu cât tema în discuţie s-a concretizat până în acest moment, doar în
câteva studii având un caracter general.
O strategie frecvent folosită de către analiştii fenomenelor istorice la
începutul demersului lor, constă, invariabil, în a deplânge lacunele ori
imperfecţiunile ce caracterizează istoriografia subiectului explorat. Utilizat din
raţiuni de legitimitate sau de simplă “captatio benevolentiae” – când
deficienţele nu sunt, totuşi, reale – procedeul pare a fi devenit locul de trecere
pentru orice nouă întreprindere în domeniu.
Invocarea acestor neajunsuri în problematica cercetată nu are nimic
retoric. În decursul timpului au apărut numeroase lucrări ce se referă la istoria
oraşului Bârlad, oferind un câmp larg de cercetare istoricilor, existând în acest
sens o bibliografie vastă, dar din păcate având caracter general ori abordând
doar anumite subiecte. Un alt element ce merită luat în considerare îl reprezintă
faptul că în aceste studii, accentul nu a fost pus decât foarte puţin pe relevarea
conţinutului şi trăsăturilor, de evoluţie a structurilor cotidiene şi de evoluţie
urbanistică, făcând obiectul acestei lucrări. Fără să exagerăm putem afirma că
în istoriografia bârlădeană nu a existat o lucrare de sinteză de acest gen pentru
perioada secolelor al - XIX – a şi al - XX - lea.
Din perspectiva subiectului abordat de un real folos au fost lucrările ce
abordează tematica istoriei şi culturii locale: Ioan (Iacov) Antonovici,
Documente bârlădene3; Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria
Bârladului4, cele patru volume Bârladul odinioară şi astăzi. Miscellaneum5;
Monografia Municipiului Bârlad6; C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu,

3
Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene, vol. I-IV, Bârlad, 1911-1912 şi V, Atelierele
Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926. Desigur printre acestea putem aminti și alte lucrări mai puțin
cunoscute: Monografia judeţului Tutova, Bârlad, 1943 de Al. Crăciun, Monografia judeţului
Tutova, Bârlad, 1937 de D. Balan, Monografia oraşului Bârlad, Bârlad, 1940 de Lucia
Revalet.
4
Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, vol. I-II, Bârlad, 1998; Ediția a II-a,
Editura Sfera, Bârlad, 2002.
5
Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneum, Bucureşti, vol. I-III,1980-1984, (vol. IV, în mss.).
6
Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1974. Din păcate multe din lucrările apărute după
cel de-al doilea război mondial, sunt de regulă, realizate în grabă și nu oferă decât informaţii
parţiale prelucrate conform cerinţelor comuniste precum: Judeţul Vaslui. File de monografie,
Iaşi, 1973.

9
marea pianistă, cronică7 şi cele ale regretatului profesor - Traian Nicola,
Colegiul naţional “Gh. Roşca Codreanu”8; Idem, Valori spirituale tutovene.
Biobibliografii9, Elena Monu10, Ion N. Oprea11 etc. - prezintă un mozaic de
informaţii despre această localitate atât sub aspect istoric cât şi cultural. Alte
lucrări mai nou apărute în peisajul istoriografic bârlădean exced, din păcate,
subiectul și perioada abordată12. De asemenea, au fost utilizate informaţiile
găsite în fondurile: Direcţiei Arhivelor Statului Iaşi şi Direcţiei Arhivelor
Statului Vaslui, ale Muzeului Vasile Pârvan”- Bârlad, Bibliotecii Municipale,
presa locală, memorialistica, mărturii orale, colecţii particulare şi personale,
pagini web şi o lucrare (în mss.) - Monografia Municipiului Bârlad13, Bârlad,
1968; Marcel Proca, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea14.
Un adevărat noroc pentru noi, pentru a depăşi consideraţiile generale şi
teoretice permiţându-ne să realizăm, în mare parte o frescă a societăţii de
atunci, a fost descoperirea unor memorii inedite aparținând unui fost elev
bârlădean, pe care le-am denumit generic Amintiri15. La acestea vom face
deseori referire, pentru acurateţe şi inclusiv pentru reconstituirea atmosferei
epocii. Scrise din prisma unui tânăr, devenit proaspăt citadin, conțin informații
incitante, inedite și, deseori, apelând la înțelegerea și răbdarea cititorului, am
reprodus diferite fragmente, chiar exagerând în acest sens pe alocuri. Acesta
era, aflat din punct de vedere al mentalităţii, încă la graniţa dintre rural şi
urban, două lumi între care oscilează, tranziţia realizându-se cu timiditate şi
sfială, şi, de ce nu, cu umor. Personajul nostru, real desigur şi nu fictiv, poate
stârni un fin amuzament cititorului avizat, dar și posibilitatea de a ne oferi
informaţii dintr-o zonă a istoriei locale, aflată încă în zodia pionieratului.

7
C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică, ed. a 2-a, Editura Vitruviu,
Bucureşti, 2008.
8
Traian Nicola, “Liceul Gheorghe Roşca Codreanu”, Iași, 1971; Idem, Colegiul naţional “Gh.
Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996.
9
Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, vol. I-VI,
1999-2004.
10
Elena Monu, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011.
11
Ion, N. Oprea, Bârladul în presa vremurilor. De la revista “Păreri” la “Steagul roșu” -
1932-1942, Editura Pim, Iași, 2007; Idem, Mari personalități ale culturii române într-o istorie
a presei bârlădene (1870-2008), Editura Pim, Iași, 2008; Idem, Lumânărică. Sfântul de la
Tutova și pacea în care a trăit, Editura Pim, Iași, 2009; Idem, Campanie electorală. Fostul
domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în “Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III,
2009; Idem, Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iași, 2010.
12
Dr. Constantin Teodorescu, Aspecte și mărturii ale trecutului recent al Bârladului (1944-
2007), vol. I-II, Editura Dacri, Bârlad, 2009.
13
Monografia Municipiului Bârlad, Bârlad, 1968, (dactilografiată, în mss.).
10
Marcel Proca, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009.
15
Gh. Silion, Amintiri, în mss.

10
Studiile distinşilor specialişti Florin Constantiniu16, Alexandru Duţu17 şi
Răzvan Theodorescu18, Civilizația românilor între medieval și modern.
Orizontul imaginii (1550-1800), s-au constituit în adevărate jaloane într-un
domeniu vast şi puţin cercetat. Contradicțiile teoretizante din istoriografia
română nu au condus până în prezent la un punct de vedere comun, fiind încă
tributare formulelor utilizate în Occident, insuficient racordate la realitățile
concrete din România. Inexistenţa unui model unanim acceptat, pe lângă
greutăţile pe care le-a generat, a adus însă şi bucuria ineditului, a noului ce se
cerea relevat.
De un real folos şi care ne-au deschis noi câmpuri de cercetare şi
abordare a istoriei citadine au fost lucrările unor tineri istorici ce au abordat
tematici privind sociologia urbană şi, mai nou, antropologia istorică. Din
această pleiadă se remarcă, și cităm aleatoriu, prolificul Adrian Majuru19, dar şi
alţi cercetători fascinaţi de ideea depăşirii limitelor impuse de perceperea
istoriei în mod pozitivist: Florin Al. Platon20, Laurenţiu Rădvan21, Dan
Dumitru Iacob22, Ovidiu Buruiană23, Adrian Silvan-Ionescu24, Cezara
Mucenic25, Luminiţa Moscalu26, Iolanda Ţighiliu27, Alexandru Ofrim28, Paul

16
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1997.
17
Al. Duţu, Dimensiunea umană a istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.
18
Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii
(1550-1800), Editura Meridiane, București, vol. I-II,1992.
19
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura
Compania, Bucureşti, 2003; Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delicvenţă,
vagabondaj, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Idem (coord.), Bucureştiul subteran.
Sinuciderea, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006; Idem, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu
prunci, şcolari şi adolescenţi, Editura Compania, Bucureşti, 2006; Idem, Bucureşti. Povestea
unei geografii umane, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2007; Idem (coord.),
Prostituţia. Între cuceritori şi plătitori, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007; Idem, Cum se distrau
românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011; Idem, Șapte variațiuni pentru flautul
fermecat, Editura „Oscar Print”, București, 2011.
20
Florin Al. Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în
antropologia istorică, Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2000.
21
Laurenţiu Rădvan (editor), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia
de la medievalitate la modernitate, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
22
Dan Dumitru Iacob, Balurile înaltei societăţi din Principatele Române la mijlocul secolului
al XIX-lea, în Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la
medievalitate la modernitate, pg. 263-324. Menţionam că acesta este doar unul din
numeroasele articole publicate de tânărul cercetător și doctor în istorie.
23
Ovidiu Buruiană, Incursiune în cotidianul Iaşului interbelic. Despre Iaşi şi ieşeni între cele
două războaie mondiale, în Iaşi-memoria unei capitale, (Gh. Iacob coord.), Editura
Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2008.
24
Adrian-Silvan Ionescu, Modă şi societate urbană în România epocii moderne, Editura
Paideea, 2006.
25
Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea, Bucureşti, 2004.
26
Luminiţa Moscalu, Cotidian şi mentalităţi în Piatra – Neamţ (1864-1914). Studiu de
antropologie istorică, Editura Timpul, Iaşi, 2009.

11
Dominte29, Ion Bulei30, Alin Ciupală31, Alexandru Lancuzov32, Silvana
Rachieru33, Ion Scurtu34, Lelia Zemani35 etc. sunt doar câteva din numele ce
pot fi amintite.
În accepţiune particulară, antropologia urbană poate fi considerată o sub -
ramură a antropologiei culturale, care studiază modul de viaţă al actorilor
urbani, stabilind diferenţele şi asemănările sociale şi culturale ale acestora.
Interesul pentru cercetarea acestui domeniu a apărut în urmă cu câteva decenii,
antropologii dorind, în primul rând, să stabilească orientările acestei ştiinţe
apărute ca urmare a dezvoltării fulminante a vieţii urbane. Identitatea citadină
este creată de clădiri, monumente, nume şi configuraţii ale străzilor, gesturi şi
preocupări ale locuitorilor, modul de petrecere a timpului liber etc. Prin
unitatea formată din material şi spiritual, oraşul se constituie într-un organism
menit să transmită valorile intelectuale şi spirituale, să oglindească
transformările de orice fel, pe care le traversează societatea. Ţinând cont de
calitatea de “purtători ai unui trecut rural” a subiecţilor, iniţial, oraşul a fost
studiat ca o prelungire a satului, un loc unde se desfăşurau, încă, practicile
rurale. Însă viaţa urbană s-a dezvoltat cu repeziciune, apărând, astfel, moduri
de existenţă diferite de cele arhaice.
Cartea a fost structurată pe două capitole: capitolul I - Bârladul de la târg
medieval la oraș modern și capitolul al II-lea – Structurile cotidianului. Dacă
în prima parte am tratat aspecte urbanistice și edilitare din evoluția urbei în cea
de-a doua ne-a preocupat existența cotidiană – fără a o neglija pe cea publică
determinată de diferitele interacțiuni cu mediul urban. Ne-am propus asfel ca
individul să apară în toată plenitudinea sa de ființă socială, ancorată în
realitățile vremii sale.
Cotidianul uman – adică viața de fiecare zi - constituie reperul cel mai
important al existenței umane. Fiecare persoană își are o viață proprie cu
trăirile ei intrisece care este jalonată de elementele celei publice: profesie,

27
Iolanda Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova secolele XV –
XVI, Editura Paideea, 1997.
28
Alexandru Ofrim, Bucureştii de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a, 2011.
29
Paul Dominte, Viaţa cotidiană în Constanţa (1878-1918), Constanţa, 2010, (teză de
doctorat- în mss.).
30
Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea, Editura Eminescu, București, 1990; Idem, Românii
în secolele XIX. Europenizarea, Editura Litera internațional, București, 2011.
31
Alin Ciupală (editor), Despre femei și istoria lor în România, București, 2004.
32
Alexandru Lancuzov, București. De la tramvaiul cu cai la automobil, Editura Paralela 45,
București, 2007.
33
Silvana Rachieru, Includerea/exluderea socială a femeilor în România modernă (1878-
1914), în Despre femei și istoria lor în România, ediția de Alin Ciupală, București, 2004.
34
Ion Scurtu, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Tipo Moldova, Iași,
2010.
35
Lelia Zamani, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, 2007; Idem,
Negustori, negustorași și negustoreli în vechiul București, Editura Vremea, București, 2009.

12
condițiile de muncă, veniturile și cheltuielile, nașteri, căsătoria, moartea
apropiaților, familia, habitatul, vestimentația, alimentația, starea de sănătate,
școala, biserica, tipul liber și loisirul etc. Componenta esențială a vieții
cotidiene este, bineînțeles, viața privată, în accepțiunea de cea particulară,
individuală. Cercetarea ei poate oferi o perspectivă mai amplă și mai exactă a
societății la un moment dat.
Atmosfera celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea se încheagă
din date de arhivă, din anunţuri înserate prin ziarele timpului, din impresiile
călătorilor, din corespondenţă, regulamente, afişe, proclamaţii etc. Orice
detaliu (vestimentar, arhitectural, familial, politic, literar) devine important în
dificilul proces de reconstituire a intimităţii acestei epoci. Sistematizat,
reprodus coerent şi laconic, summum-ul de date, evenimente relevă aspecte din
viaţa femeilor, a bărbaţilor şi cea a copiilor, obiceiuri şi prejudecăţi, scene
cotidiene şi de sărbătoare, canoane ale eticii matrimoniale şi reguli de
comportament în societate, descrieri ale unor maladii şi, respectiv, ale unor
metode de vindecare, informaţii despre lecturi literare, spectacole, concerte,
călătorii etc. Din rândul sociologilor care s-au remarcat în fundamentarea
acestei subramuri a antropologiei culturale îi putem aminti pe: Mihu Achim 36
şi Nicolae Panea37.
Oraşul Bârlad, având drept centru vital Curtea Domnească, a apărut şi s-
a dezvoltat datorită poziţionării sale pe importantul drum comercial ce lega
Marea Neagră de Marea Baltică. De-a lungul veacurilor, aşezarea a crescut
treptat ca întindere. În absenţa mărturiilor cartografice şi în nesiguranţa de
identificare pe care o dau descrierile călătorilor din epocă, se pot cu greu stabili
etapele de amplificare a teritoriului Bârladului de la acest nucleu central format
în jurul Curţii Domneşti până la oraşul reprezentat cartografic în secolul al
XIX-lea.
Baza documentară şi bibliografică vastă a înlăturat, considerăm noi,
parţial, deficienţele prezentate anterior constituind o sursă suficientă de
informaţii pentru a da lucrării un aspect unitar şi bine structurat. Tratarea unei
asemenea teme presupune nu numai o abordare interdisciplinară, dar și o bună
cunoaștere a tehnicii de a folosi informații dobândite din variate surse și o cât
mai bună corelare a acestora.
Bârladul de astăzi reprezintă, pentru cei mai mulți dintre noi, un oraș
lipsit de obiective turistice și de patrimoniu cultural. Istoria unui oraș,
indiferent de mărimea sa, nu este decât suma istoriilor particulare a celor ce au
locuit aici, a poveștilor care le-au marcat vremelnica existență. A dezvălui
poveştile necunoscute sau uitate ale Bârladului, a vorbi despre destinele unor
personaje fascinante, a pune în lumină locuri ce încă mărturisesc despre trecut,
înseamnă paşi pe care este necesar să-i parcurgem pentru a înţelege şi îndrăgi

36
Mihu Achim, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
37
Nicolae Panea, Antropologie culturală şi socială, Editura Omniscop, Craiova, 2000.

13
oraşul. Bârladul este un loc plin de povești ce așteaptă să fie împărtășite și de
locuri ce se lasă, mai greu sau mai ușor, descoperite. Este un oraș cu multă
istorie, legende și cu o atmosferă la limita mai multor lumi, pe scurt, un
adevărat oraș. Nu putem înțelege moștenirea CETĂȚII fără să cunoaștem
poveștile ce vorbesc despre domni, doamne și domnițe, despre casele în care au
locuit și locurile lor de promenadă, despre moravuri, despre veselii și tristeți,
într-un cuvânt despre viața așa cum înțelegeau să o trăiască bârlădenii noștri. În
aceste condiții a scrie despre Bârlad a fost, este și va fi, încă, o permanentă
tentație pentru cei care se simt legați sufletește de acest oraș care surprinde prin
melanjul cultural și arhitectonic.
Considerăm demersul nostru drept un început pe o cale la capătul
căreia, chiar dacă nu sunt surprize spectaculoase, se va contura măcar o
minimă imagine urbanistică, a unor structuri de mentalitate și viață cotidiană a
localităţii considerată, poate nu întâmplător, de George Călinescu “Weimarul
Moldovei”.
Dar începutul trebuie făcut eventual calăuzindu-ne după cuvintele
regretatului Georges Duby din prefaţa de la interesanta lucrare Istoria vieţii
private: ,,Ne aflăm pe un teren necercetat în tot ansamblul său”.
Nu existau înaintași care să fi ales, sau cel puțin, reperat materialelei
anchetei. La prima vedere, acestea sunt numeroase, dar împrăștiate în toate în
diferite cărți și materiale de arhivă. Ne vedem siliţi să străpungem pe alocuri,
în măsura posibilităților, amalgamul de informațiii, să jalonăm terenul; aidoma
arheologilor care, pe o suprafaţă neexplorată, ale cărei bogăţii le cunosc, dar
mult prea vastă pentru a fi cercetată sistematic pe toată întinderea ei, se
mulţumesc să sape doar câteva tranşee de reperaj, putem doar sonda teritoriul,
fără a nutri iluzia de a scoate la iveală ansambluri întregi”38. Constrânşi să
bâjbâim, ne-am resemnat, de la bun început, să oferim cititorilor nu un bilanţ,
ci un eventual program de cercetare.

BÂRLADUL DE ODINIOARĂ

Îţi place să călătoreşti? Sunt convins că da! Atunci vă propun o


călătorie mai puţin obişnuită, o întoarcere în timp în Bârladul de altădată.
Imaginile din această prezentare surprind o părticică din viaţa citadină, în sec.
XX. Obiectivul fotografului nu a surprins decât foarte palid pulsul oraşului.
Orice aşezare umană are o trăire proprie ce cuprinde atât evenimente cotidiene
dar şi spectaculoase precum parăzile de 10 mai sau 23 august, baluri, recepţii,
alegeri cu peripeţii, scandaluri gazetăreşti. Rolul textelor ce însoţesc imaginile
este de a vă revela dincolo de înfăţişarea sa urbanistică, o altă imagine a

38
Philippe Aries şi Georges Duby, Istoria vieţii private, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti,
pg. 5-6.

14
Bârladului,cu aspecte privind istoria, economia, personalităţi născute aici sau
care au trecut prin oraş, şi mai ales intensa viaţă culturală ce l-a făcut pe
George Călinescu să îl considere “Weimarul Moldovei”.
Acestea pot fi completate de apelul la imaginaţie. Pătrunzănd în
Bârladul începutului de sec. XX observai încă de la început mişcarea pe străzi
şi aspectul de mic târguşor ce păstra cum îl descria N. Iorga “icoana satului
românesc”. Spre periferie casele erau modeste şi ascunse de o verdeaţa
abundentă caredădea un farmec aparte oraș, dar pe măsură ce te apropii de
inima oraşului el începea să se schimbe. Trăsuri săltând pe caldarâmul plin de
gropi, case mari cu etaj (mai ales pe B-dul Epureanu, considerat cartierul
protipendadei bârlădene) frumoase, magazine evreieşti, amestec de culoare şi
cenuşiu la “poarta Orientului”. Dacă te nimereai dimineaţa, înainte de prima
orăa zilei, înainte de a se deschide magazinele, puteai să observi cum fiecare
gospodar ori negustor îşi mătură partea de stradă din faţa magazinului sau
casei, iar cei care nu faceau acest lucru erau amendaţi. Gunoiul era adunat de
un car cu boi care cutreieră străzile şi, foarte curând era urmat de care cu
butoaie pline cu apă. Pe timp de noapte străzile erau în penumbră, felinarele
abia reuşind pe ici pe colo să străpungă întunericul, mult mai accentuat în
zilelele cețoase.
Pe strada Ştefan cel Mare, Srâmbei (ulterior Fagului) sau chiar pe cea

Regală (Principală, azstăzi Rpublicii) puteai să vezi o multitudine de prăvălii


care îşi prezintau marfa direct în stradă, în saci, butoaie ori lăzi, din care
răzbateau mirosuri ameţitoare de afumături şi sărături.
Un furnicar de lume de tot felul: meşteşugari cu şorţuri lungi până
aproape de călcâie şi mânecile suflecate; vânzători cu farmecul lor aparte – ce
ținea de culoarea epocii respective.

15
Aceștia te trageau de mână sau te asurzeau îmbiindu-te cu tot ce se
puatea imagina; cucoane şi slujnice plecate la târguit şi care în trecere vorbesau
de divorţul Doamnei cutare, de copilul unor Domnişoare sau de flirturi
romantice; ţărani desculţi dar cu căciulă. Dar cel mai interesant era să surprinzi
viaţa plină, clocotitoare și plină de culoare a oraşului în sine și a oamenilor săi.

Pe lângă diferitele biserici, şcoli, librării și magazine mai existau:


cofetării (Compotecas, Guguianu, Bursa), cafeneaua Liverdis, restaurantul şi
grădina Manzavinatos, renumitul cabaret Plevna, care folosea în separeuri
programe cu dansatoare exotice aduse din Franţa, Austria, Budapesta, ori alte
localități mai mul ori mai puțin cunoscute în epoca respectivă.
Posibilităţile de petrecere a timpului liber erau completate de o varietate
de posibilități de distracție, din care am pute enumera, doar sumar, câteva
dintre cele mai cunoscute, precum: cinemastografe, grădini de vară, bâlciuri,
parăzi militare, restaurante (“restaurantul Majestic” înfiinţat în 1912 unde
cânta celebra trupă a lui Constantin Tănase, “Renaşterea”, înfiinţat în anii
1924-1925), săli de cinema (“Francez”, “Manzavinatos”, “Lux” şi “Regal”)
etc.
În toamna anului 1929 a apărut la Bârlad și filmul sonor. Până atunci,
ca de alfel peste tot, spectatorii erau obişnuiţi cu filmul mut, pe un fundal sonor
relizat de pianiști ori diferiți muzicanți. De obicei flmele care rulau erau

16
acompaniate în surdină, la un pian din sală, de maestrul Ilie Şerbănescu,
profesor de muzică la Liceul Codreanu. Sălile de cinematograf erau arhipline,
gemeau balcoanele, galeria şi stalurile unde cânta, pe atunvi - celebrul - Titi
Bădărău, considerat de contemporani - Rudolf Valentino al Bârladului.
Plimbarea la Şosea (foarte populară în epocă), unde se legau şi se
desfăceau dintr-o ocheadă căsătorii, era la fel de obişiuită ca și astăzi. Aceasta
se făcea pe Strada Mare (Republicii), de-a lungul bulevardelor Palade şi
Regală.

Strada era mai largă, asfaltată cu trotuare largi şi un şir de pomi pe


fiecare margine de trotuar. Între pomi erau bănci vopsite în verde. Bulevardul
Palade era mândria oraşului şi era locul de refugiu sentimental al tineretului. În
zilele cât ţinea iarmarocul, 15-30 august, bulevardul se însufleţea. Pe partea
stângă, printre pomii bătrâni erau legate funii pe care atârnau spre vânzare
covoare aduse din toate provinciile. Seara perechile se refugiau pe băncile
frumos vopsite, care se întindeau de-a lungul gardului Şcolii Normale şi a
Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”.

O lume interesantă şi diversă, într-un oraş… obişnuit!

Cine cunoaşte aceste imagini le va revedea cu plăcere, cine nu, va


descoperi importanţa unui trecut ce reprezentat temelia actualului oraș.

17
I. 1. 1. Generalităţi

Ideea că oraşul exprimă imaginea societăţii înscrisă pe sol este, se pare,


unanim acceptată. Dat fiind rolul jucat de oraşe de-a lungul istoriei, în
dinamica lor sunt reflectate caracteristicile esenţiale ale evoluţiei societăţii,
putând fi marcate principalele etape ale dezvoltării economice şi social-
culturale39. Vizionarul istoric Fernand Braudel le caracteriza astfel: ,,Oraşele
sunt ca nişte transformatori electrici: ele ridică tensiunile, grăbesc schimbarea,
agită la nesfârşit viaţa oamenilor... Toate marile momente de creştere se
exprimă printr-o explozie urbană”40.
Spre deosebire de spaţiul occidental, unde în secolul al XIX-lea,
revoluţia industrială a fost urmată de o dezvoltare urbană fără precedent, nu
acelaşi lucru putem afirma despre zona din spaţiul est european, şi, în speţă,
cel al Principatele Române, care va cunoaşte o tranziţie mai lentă spre
elementele caracteristice unui oraş modern. Evoluţia s-a făcut treptat,
dezechilibrele şi decalajele înregistrate menţinându-se şi în perioada
următoare.
Societatea românească se va afla în plin proces de modernizare abia în
timpul controversatei perioade regulamentare, când asistăm la o juxtapunere a
structurilor oraşulut al VIII-lea oraşele şi târgurile nu mai dispun de autonomie,
introducându-se spre sfârşitul acestuia o nouă formă de administraţie
orăşenească – Epitropia obştii, dependentă de puterea centrală cu atribuţii
edilitare şi de asistenţă socială. Regulamentul Organic reorganizează
epitropiile sub forma eforiilor. Regulamentul stabilea, de asemenea, detalii
referitoare la delimitarea spaţiului urban, pavarea uliţelor şi străzilor, lărgirea
lor, salubrizarea, înfiinţarea de pieţe, alimentarea cu apă, iluminarea, aspecte
care anterior făcuseră obiectul doar unor dispoziţii administrative. Se înfiinţau
cimitirele, interzicându-se înmormântările pe lângă bisericile din oraş.
Prefacerile majore se produc mai ales în a doua jumătate a secolului.
Actele legislative adoptate în vremea domniei lui Al. I. Cuza au fost definitorii
din acest punct de vedere.

39
Dorel Abraham, Introducere în sociologie urbană, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 68.
40
Fernand Braudel, Structurile cotidianulu: posibilul şi imposibilul, vol. II, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1984, p. 264.

18
I. 1. 2. Geneza oraşului

Oraşul Bârlad, așezat în cadrul Podișului Central Moldovenesc, atestat


documentar din 1408, a apărut şi s-a dezvoltat pe malul drept al râului Bârlad,
pe un teritoriu delimitat de dealurile înconjurătoare. Locul ocupat este la
contactul dintre subunități ale Podișului Bârladului: Colinele Tutovei spre Vest
și Dealurile Fălciului spre Est. În zona orașului afluează câteva văi care au
înlesnit amenajarea de drumuri spre acest loc: Jeravățul, Trestiana, Valea
Seacă. Dealurile ce-l înconjoară sunt: Dealul Mare, Dealul Vârlezul, Dealul
Cimitirului și Dealul Țuguieta. Din valea Bârladului, orașul ocupă o parte a
albiei majore, terasa de 3-5 metri și terasa de 25-30 metri altitudine relativă41.
Deși au fost descoperite urme de locuire încă din perioada neolitică, ca
așezare urbană, Bârladul începe să se formeze și să se dezvolte în perioada
premergătoare întemeierii statelor medievale românești. Pentru această
perioadă nu există date certe, privind întemeierea târgului, documentele
nefăcând referiri. iar asupra celor existente istoricii îşi exprimă rezerve. La fel
de controversate sunt şi opiniile privind originea numelui oraşului, fiind
avansate în decursul timpului mai multe ipoteze.
De-a lungul existenței sale orașul a cunoscut perioade de înflorire care
alternau cu cele de declin. Marcus Bandinus, care a vizitat Bârladul în 1646,
spunea că orașul avea 600 de case și peste 5000 de locuitori. Referindu-se la o
perioadă mai târzie, mai precis - 1708, Dimitrie Cantemir arată că „acest oraș
era odinioară foarte mare”42. Ceva mai târziu, în 1762, demnitarul englez J.
Porter, ne conferă o imagine la fel de imprecisă și ne arată că în oraș „sunt
câteva ulițe bunișoare și case de neguțători cu un singur rând” 43.
Prosperitatea orașului era asigurată de comerț, de aici și numele generic
de târg pe care l-a primit Bârdul (fiind situat pe drumul principal care făcea
legătura dintre Sudul și Nordul Moldovei, continuând până la Marea Baltică –
(vezi și denumirea de Podul Pescăriei).

41
Judeţul Vaslui. File de monografie, Iaşi, 1973, p. 212.
42
Al. Papadopol Calimah, Bârlad-notiță istorică, Bârlad, 1889, pg. 3-4.
43
Ibidem, p. 65.

19
Pe lângă importanța economică, Bârladul și-a menținut importanța și ca
centru politic, administrativ fiind, multă vreme, reședință a vornicului Țării de
Jos și a Ținutului Bârlad, apoi a Ținutului Tutova (între 1434 și 1864),
reședință de județ (1864-1950), reședință de Regiune și de Raion (1956-1968),
iar după 1968 a devenit doar municipiu în cadrul județului Vaslui44.

44
Judeţul Vaslui. File de monografie.

20
Ca şi în cazul celor mai multe dintre oraşele româneşti, şi de altfel pe
întregul glob45, evoluţia treptată pe vatra actuală a fost condiţionată în mod
complex de factorii economici şi de condiţiile urbigene ale cadrului natural 46.
Evoluţia sa rapidă şi menţinerea poziţiei de târg important al Moldovei a fost
favorizată în primul rând de funcţia comercială, afectată ulterior de
transformările geo-politice din zonă datorate expansiunii Imperiului otoman.
Bârladul se înscrie, ca atare, în rândul oraşelor de poziţie geografică47,
pentru care rolul unor resurse sau condiţii naturale locale a fost secundar în
raport cu rolul dominant al unui element poziţional major – situarea pe un
important traseu comercial. Astfel, pe aici trecea principalul drum care făcea
legătura dintre Marea Neagră şi Marea Baltică (pe linia Liov-Colomeea-Siret-
Suceava-Iaşi-Bârlad-Cetatea Albă)48, fiind loc de vad şi de popas49. Opera de
consolidare a oraşelor de pe acest drum, care a început sub Alexandru cel Bun
a fost continuată de urmaşii săi, mai ales de Ştefan cel Mare care a acordat
privilegii negustorilor ce se vor stabili în Bârlad şi Vaslui 50, a constituit o
importantă premisă pentru dezvoltarea acestora. Oraşul s-a dezvoltat, potrivit
cercetătorului Cristian Onel, pornind de la malul drept al râului Bârlad, în
apropierea actualei biserici Vovidenia de-a lungul Drumului cel Mare care

45
Arnold Toynbe, Oraşele în mişcare, Editura politică, Bucureşti, 1979, p. 60.
46
N. Barbu, Al. Ungureanu (coord.), Geografia municipiului Iaşi, Iaşi, 1987, p. 121.
47
Vasile Cârcotă, Premisele apariţiei şi evoluţiei municipiului Bârlad, în “Şcoala bârlădeană”,
1971, p. 83. Pentru detalii și considerații actualizate vezi lucrarea – Cristian Onel, Procesul de
constituire urbană a Bârladului, București, 2008 -, (teză de doctorat - în mss.; pe site-ul
Universității București, Facultatea de Istorie - putând fi consultat un rezumat al acestei lucrări).
48
Alexandru I. Gonţa, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XII-
XVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 20.
49
I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui, Universitatea
“Al. I. Cuza” Iaşi, 1988, p. 35.
50
Alexandru I. Goanţă, op. cit., p. 31.

21
intra în Bârlad prin podul Gospod (Domnesc) și care continua spre Biserica
Domnească. Tot aici, “drumul împărătesc”51 sau al Ţarigradului52, era
intersectat de drumul secundar ce venea dinspre Bacău spre Galaţi ori vechea
reşedinţă de ţinut - Fălciu - şi vadul Prutului53.
Târgul s-a dezvoltat pe o structură liniară, cel mai răspândit tip
morfostructural din ţara noastră, de oraş - stradă. Pentru acest tip urbanistic
este specifică concentrarea întregii vieţi comerciale şi administrative de-a
lungul unei străzi sau mai multor străzi în cadrul cărora se distinge “Strada
Mare”54 (Regală – actualmente Republicii) şi care a evoluat treptat prin
înglobarea (aglutinarea într-o structură unitară din punct de vedere urbanistic)
mahalalelor. Această caracteristică a avut importane urmări importante
structura stradală fiind neregulată, cu diferite case amplasate la întâmplare şi
care dispuneau de vaste spaţii înconjurătoare (de exeplu proprietatea fraților
Greceanu – actuala Protoierie).
Oraşul vechi se compunea din târgul propriu-zis sau așa numita vatră a
târgului cuprinzând şi părți din moşia din jurul orașului, care conținea un
teritoriu în diametru de aproximativ 18 km. Putem încerca să realizăm o
delimitare a spaţiului vechii vetrea târgului, utilizând documentul realizat de
Constantin Mihai Racoviţă din anul 1757 şi după “Tabla măsoriştei târgului de
la anul 1815”, care redă aceleaşi limite ce coincid şi cu vechile delimitări din
alte documente similare55.
Vechea vatră cuprindea centrul oraşului, mărginită la miazănoapte de
gârla/pârâul numit în mod popular‚ “Cacaina” (Valea Seacă) - la răsărit de apa
Bârladului; la miazăzi de o linie ce începe de la râul Bârlad, trece prin dreptul
bisericii Sf. Gheorghe (pe timpuri în curtea bisericii Sf. Gheorghe era biserica
Ungurească), de care se face menţiune în documente, şi mergea până în
Drumul Mare; la apus se mărginea cu Drumul Mare care trecea la apus de
biserica Gospod – biserica Domnească - şi care corespunde cu strada Vasile
Lupu de astăzi – fostă Ţarigrad56. În concluzie și în accepțiunea cercetătorilor
problemei supuse sumarei noastre analize – vatra veche a târgului era
mărginită la nord de cimitir şi la sud de terenul unde aveau loc execuţiile
publice, punct numit Movila Spânzuraţilor (actualmete – Biserica Sf.
Voievozi ).
Spaţiul pe care a evoluat Bârladul era întretăiat de străzile: Uliţa Veche
fostă Paloda, apoi Ion Iacomi; Uliţa Mare astăzi strada Ştefan cel Mare; Uliţa
Nouă (fostă Cojocărească); Uliţa Armenească (fostă Cojocari), - astăzi M.

51
Ioan (Iacov) Antonovici, Documente bârlădene, vol. II., Bârlad, 1912, p. 79.
52
Ibidem, p. 127.
53
I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, op. cit..
54
Vasile Cucu, Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 120.
55
Gheorghe Clapa, Vatra târgului Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, nr. 7, 2000, p. 10.
56
Ibidem.

22
Sadoveanu; Uliţa Strâmbă (astăzi str. Fagului+; Drumul Mare (fostă strada
Ţarigrad (astăzi Vasile Lupu). Înfăţişarea oraşului nu diferea substanțial de
celelalte aşezări urbane din Moldova sau Ţara Românească.
De jur împrejurul centrului oraşului erau dughene; obloanele prăvăliilor
şi beciurilor se deschideau direct în stradă. Aici se făceau, în anumite zile
fixate, târgurile de vite şi de produse agricole. Locuitorii mai ales cei din
centru, practicau predilecție negoţul (români, evrei, turci,), iar cei din suburbii
se ocupau în principal cu agricultura şi creşterea vitelor (vezi denunirea de
Cartierul Munteni).
Pentru deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, dispunem din
informaţiile de arhivă de două importante documente: ,,Tabla măsoriştei târgului
de la 1815 pe toate mahalalele mărginaşe şi Vatra Veche”, şi ,,Condica visteriei
Moldovei din 1816”, care ne oferă date cu caracter demografic 57. “Tabla
măsoriştei târgului de la 1815” ne interesează atât pentru cunoaşterea structurii
sociale şi etnice a populaţiei Bârladului cât şi pentru indicarea noilor dimensiuni
teritoriale ale oraşului. Condica Visteriei din 1816, ca document oficial,
înregistrează impozitele pe care birnicii urmau să le achite din fiecare mahala, de
asemenea, şi numărul celor care erau scutiţi. Este greu după aceste date totuşi să
se precizeze populaţia oraşului, întrucât nu figurează toate categoriile sociale, şi
cu atât mai puţin să putem constata modificările teritoriale.
În strânsă legătură cu sporul demografic, vom urmări şi evoluţia
târgului Bârlad la începutul secolului al XIX - lea. Până la mijlocul secolului
nu avem indicaţii precise în legătură cu perimetrul vetrei oraşului. Abia noua
hotărnicie, elaborată la 20 februarie 1757, de domnitorul Constantin M.
Racoviţă, stabilea şi vatra oraşului, între malul râului Bârlad în direcţia
Bisericii Domneasca şi a Văii Seci ce vine de la Perieni, margintă de Drumul
cel Mare ce merge mai sus de Biserica Domneasca şi până la malul vâlcelei în
colţul de la deal şi de sus; în colţul de jos şi de la deal în dreptul Bisericii
Ungureşti; malul râului Bârlad înspre partea de aval și de biserica
Ungurească58.

I.1.3. Mahalalale şi străzile oraşului

Istoria Bârladului se defineşte, ca în cazul atâtor altor târguri


româneşti, printr-o perpetuă extindere a periferiei, a marginilor de oraş. Între
aproximativ 1500 şi 1830, termenul de mahalla59, venit din turcă, desemnează
un cartier, indiferent dacă era marginal sau central. Înţelesul de district
periferic apare după 1834, când oraşele moldave şi valahe preiau elemente de

57
Ibidem.
58
Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, vol. I, 1998, p. 67.
59
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura
Compania, 2003, p. 8.

23
viaţă urbană occidentală, iar mahalalele centrale se topesc în sânul unui oraş
cosmopolit. Noul oraş dincolo de a fi europenizat a continuat să fie alcătuit din
vaste cartiere cu un mod de viaţă aproape rural, cărora li s-a aplicat indistinct
eticheta de mahala. Periferia reprezintă dintotdeauna o situaţie de tranziţie de la
sat la oraş, tranziţie care a persistat şi în prima jumătate a secolului al XX-lea,
când dicţionarele statistice mai menţionează că jumătate din numărul
locuitorilor continuau să se ocupe cu agricultura60.
Târgul extinzându-se în toate direcţiile, mahalalele erau despărţite de
maidane, islazuri, păduri, vii sau livezi; prin urmare, delimitarea lor nu putea fi
decât aproximativă. Este de presupus că datorită modului de evoluţie erau
numeroase asemenea maidane şi locuri virane neîngrădite, încât aproape că
egalau suprafaţa ocupată de clădiri. Pe aceste întinse şi numeroase locuri goale
staţionau carele ţăranilor în zilele de târg sau cirezi de vite şi mai târziu circuri.
Maidanele situate în poziţii mai bune, mai cercetate, erau mai rentabile şi
trezeau interesul negustorilor. Astfel, la 15 octombrie 1825, târgoveţii
bârlădeni se ,,jăluiesc” domnitorului Ioan Sandu Sturdza, pentru acei din
partea de jos sau de miazăzi a oraşului de a ,,se regula şi pentru partea aceea
de târgu un meidan, unde să-şi adune carele şi lumea ce aduce diferite lucruri
de vânzare să poată face alijverişuri, hotărăşte ca, afară de meidanul de la
biserica Gospod, să fie şi locul acesta cumpărat de dânşii de la vistiernicul
Canta”61. La fel de numeroase erau islazurile şi viile, ultimele o prezenţă
constantă în peisajul urbanistic al oraşelor moldave62. În Bârlad, un plan al
oraşului din 185163 precizează pe dealul Ţuguiata o uliţă a Vinului, iar altul, de

60
Al. Lahovary, Dicţionarul statistic al României, Bucureşti, 1912, p. 74.
61
Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 296-300; N. Corivan, C. Turcu, Comerţul între anii
1848 şi 1864, în Dezvoltarea economiei Moldovei 1848-1864, Editura Academiei, Iaşi, 1963,
p. 287. Atotstăpânitoarele maidane erau o prezenţă constantă nu doar în mici târguşoare de
provincie cum era Bârladul, ci chiar şi în capitală: ,,Asemenea locuri virane pe care se aruncau
toate impurit ăţile, ba chiar cadavre de animale, fincă nu exista serviciu comunal de
salubritate, erau în Bucureşti pe toate uliţele şi din centru şi de la periferie, dar mai cu seamă
pe acestea din urmă. Ce era câmpul Moşilor şi chiar grădina lui Heliade care umbrea fosta casă
a lui Ioan Heliade Rădulescu, decât un întins maidan ce se cerceta numai pe timpul târgului
Moşilor? Dar maidanul rămas după dispariţia grădinii de pomi înnobilaţi ai lui Ioanid, de unde
se aprovizionau toate grădinile de pomi roditori din Bucureşti şi din ţară chiar, maidan ce se
împreuna cu cel aflat pe actuala Grădină a Icoanei, formând pe vreme ploiasă o baltă cu lintiţă
verde deasupra? Dar nenumăratele maidane cu suprafeţe de pogoane, de pe la margini? Dar
cele aflate pe întinderi mai restrânse, inundate pe vremea ploilor, care după următoarea secetă,
evaporându-se mlaştinile, erau gata să primească o panoramă cu cadou sau vreo comedie, un
fel de magherniţă improvizată din scânduri sau sub un cort, în care se expuneau: femei cu
barbă, copii lipiţi, înghiţitori de foc şi de săbii, scamatori…”. Victor Bîlciurescu, Bucureşti şi
bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 23.
62
Evreii din România în texte istoriografice. Antologie, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p.
259.
63
Partea arsă a târgului Bârlad, Bucureşti, 1951. Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”.

24
la 189564, ne indică nu mai puţin de cinci vii, una dintre ele pe dealul
menţionat fiind aproximativ de două ori mai mare decât suprafaţa Grădinii
publice.
Imaginea unei astfel de lumi suburbane din prima jumătate a secolului
al XIX-lea este surprinsă, am putea spune aproape fotografic – şi de aceea ne
permitem să o reproducem aproape integral –, în memoriul institutorului I.
Vasiliu şi publicat în extrem de utila lucrare a episcopului I. Antonovici,
Documente bârlădene: ,,Mahalaua Poştei-vechi, ce făcea parte din qvartalul
lui cuconul Gheorghe Taşcă, prezenta o deosebită importanţă economică.
Partea cuprinsă între strada Principală, începând de la magazia Cerbul de
Aur, şi strada Traian până la Gară, era locuită aproape în întregime de
locuitori, care se ocupau cu agricultura, cu recoltarea viilor, cu creşterea
vitelor şi cu cărăturile cerealelor în portul Galaţi. Nu numai moşia oraşului,
dar şi dealurile moşiilor Odaia Bursucani, ce era pe atunci moşie închinată la
greci şi stăpânită de un egumen grec, şi mai toată moşia Dealul Mare, era pe
atunci proprietate a fraţilor Nicolae şi Gheorghe Roşca Codreanu, fondatorii
liceului de atunci, toate acestea erau arendate de locuitorii din mahalaua
Poşta-veche, cari locuitori se mai ziceau şi munteni, se vede că aveau şi acest
nume, întrucât aveau ocupaţia locuitorilor de la munte.
Aproape toţi locuitorii din această mahala erau fruntaşi şi fiecare
fruntaş era situat pe o întindere de loc destul de mare pe care se vedea o casă
de locuit cu toate adaosurile ei, saivane bine făcute şi încăpătoare, unde
puteau să se adăpostească ca într-o casă toate vitele ce se ridicau la unii
fruntaşi până la 30 de capete, şoproane cu poduri mari, unde se aşezau carele
uriaşe şi unde se punea nutreţul tăiat de stohuri, ca să fie uscat şi să-l
mănânce vitele cu gust, o grădină plină cu copaci, mai ales aguzi, căci fiecare
gospodină se ocupa în timpul verii cu creşterea viermilor de mătase65, de la
care aveau un folos destul de mare şi table de verdeţuri, aproape toate
verdeţurile ce trebuiesc în gospodărie, coşere pline de porumb, chilere cu
două despărţituri, într-una se păstra secara, ce se măcina şi se făcea în casă
de către gospodine pâinea de secară, şi în cealaltă despărţitură se păstra
orzul, cu care se hrănea caii, căci fiecare fruntaş avea şi o căruţă cu unul sau
doi cai, şi în fine coteţe, unde se creşteau câte patru sau cinci scroafe cu
purcei căci fruntaşii cu toţi servitorii lor, de cum începea iarna şi până se
isprăvea, se hrăneau cu carne de porc curată şi gustoasă, ce provenea de la
porcii lor.

64
Harta judeţului Tutova, Bucureşti, 1895. Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”.
65
La mijlocul secolului al XIX-lea în Moldova o mare răspândire a căpătat-o creşterea
viermilor de mătase care se produceau în ţinuturile din Ţara de Jos: Covurlui, Tecuci, Tutova,
Vaslui, Fălciu. Emanoil Darie, Dezvoltarea economică şi socială a fostului ţinut Tutova în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea gradului
didactic I), Iaşi, 1980, p. 8.

25
Dacă fruntaşii locuitori se ocupau cu cele din afară ale gospodăriei,
plugăria şi transportul cerealelor la Galaţi, apoi femeile lor se ocupau cu cele
dinăuntru ale gospodăriei. Mulsul vacilor, căci fiecare fruntaş avea până la
cinci vaci cu viţei, transformarea laptelui până la unt şi brânză, căci fiecare
fruntaş avea în zemnice putini de brânză şi unt, ţesutul de in, cânepă şi
bumbac, din care preparau toate albiturile familiei întregi, precum şi ţesutul
scoarţelor sau covoarelor de lână, cu care se mobila casa întreagă, creşterea
păsărilor ce dau ouăle ce este hrana cea mai gustoasă şi mai hrănitore a
omului, toate acestea erau încredinţate braţelor viguroase ale femeii. […] A
doua parte din qvartalul lui cuconu Gheorghe Taşcă, ce se numea tot
mahalaua Poştei-vechi, venea în stânga stradei Traian, cum mergi spre gară,
Strada Principală, Strada Sf. Gheorghe, Strada Pompieri până la râul Bârlad
și până la podul Treierarhi, în care se află bisericile Sf. Gheorghe şi Sf.
Treierarhi. În cea mai mare parte aceste mahalale se aflau locuitori fruntaşi,
ce se ocupau cu plugăria, creşterea vitelor şi cărăturile66, restul însă era
ocupat de locuinţele negustorilor, care aveau prăvălii în centrul oraşului, de
meseriaşi cismari, care lucrau ciubote cu tureatcă până la genunchi, de
fabricanţi de brahă, ce preparau o brahă gustoasă şi hrănitoare şi care era
băutura principală a muncitorului, căci pe atunci se bea foarte puţin vin, se
bea numai la zile de sărbătoare şi foarte puţin, nu se vedeau oameni beţi, cum
se văd în ziua de astăzi, de cirezari, adică negustori, care făceau strânsoare de
vite, le vindeau sau le tăiau la sahanaua, ce era construită în apropiere de
malul râului Bârlad şi în direcţiunea Gării”67.
Dezvoltarea urbană din prima jumătate a secolului al XIX-lea va
determina transformarea mai vechilor mahalale în uliţi, străzi sau cartiere.
Tabla măsoriştei târgului de la 1815 inventariază ca situându-se pe spaţiul
vetrei de origine al acestuia următoarele uliţe şi mahalale: Uliţa Veche, Uliţa
Mare, Uliţa Nouă, Uliţa Armenească, Uliţa Strâmbă; Mahalaua din Jos de
Cacaina şi Mahalaua de Jos de Podul Domnesc68.
Un planul al orașului din 1851 ne oferă şi el informaţii importante
asupra principalelor străzi şi cartiere ale oraşului, la epoca la care ne referim.
Titulatura acestora reflectă factori cu un caracter divers: sociale (Uliţa
Boierească), vechimea (Uliţa Nouă), situarea geografică (Uliţa Cacainei),
comunitatea etnică a locuitorilor (Uliţa Jidovească, Uliţa Ţigănească, Uliţa
Armenească), profesiile exercitate în zonă (Uliţa Ciobotarilor, Uliţa
Soponarilor, Uliţa Casapilor, Uliţa Silitrei), edificiile mai importante sau
instituţii aflate în zonă (Uliţa Vovideniei, Uliţa Sf. Ioan, Uliţa Sf. Spiridon,

66
Se confirmă concluzia că în majoritate oraşelor moldave, ca şi în Bârlad, un loc important în
ocupaţiile locuitorilor continua să fie practicarea agriculturii şi creşterea animalelor.
67
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926, pg. 234-237.
68
Ibidem, vol. II, 1912, pg. 343-389. Vezi şi Oltea Răşcanu-Gramaticu, op.cit., pg. 66-71.

26
Uliţa Şcoalei şi Uliţa Codreanului), sau altele (Uliţa Gociului, Uliţa Poleită,
Uliţa Fanariului, Uliţa Oarbă, Uliţa Focului, Uliţa Stamati, Uliţa Lupaşcu) 69.
Un alt util document de lucru este un raport al Eforiei Bârlad70, din 8
iunie 1850, către Departamentul Lucrărilor Publice ce enumeră majoritatea
străzilor şi cartierelor bârlădene din acea epocă. În mediul urban extracarpatic,
primele proiecte de identificare şi semnalizare a străzilor, prin denumiri şi
numere oficiale, se plasează în contextul programului de sistematizare urbană
susţinut prin Regulamentul Organic.
Cu toate că stipulaţiile acestuia au intrat în vigoare cam în acelaşi timp
în Ţara Românească şi Moldova, la numai jumătate de an diferenţă, punerea lor
în practică a înregistrat în ambele principate decalaje substanţiale. La Bârlad,
proiectul demarat în principate din 1832, se pune în aplicare, şi atunci parţial,
abia din 1850. Dacă întârzierea/reticența recţiei autorităţile locale nu s-a
datorat doar unei inerţii birocratice, atunci o altă posibilitate ar fi problema
identificării reale pe teren, a unor uliţe şi huidiţe, în contextul deteriorării
naturale sau deschiderii din iniţiative particulare a unor căi de comunicaţie şi a
dezvoltării nesistematice a localităţii.
Din analiza sumară a documentului precedent şi a celui următor se
poate lesne observa că majoritatea străzilor şi uliţelor nu erau desemnate la
acea dată prin nume proprii, ci prin racordarea la o serie de repere cu rezonanţă
în mentalul colectiv al vecinătăţii, ocupaţiei ori naţionalităţii.

69
Dan Dumitru Iacob, Denumirea străzilor şi numerotarea caselor din oraşele şi târgurile
Moldovei la mijlocul secolului al XIX-lea. Documente, în “Historia Urbana”, tom. IX, 2001, nr.
1-2, pg. 105-106; Hartă, Partea arsă a târgului Bârlad,1851, Fond Muzeul “V. P. Pârvan”.
70
Ibidem.

27
Eforia Bârlad, 1850 iunie 8

Listă de numire uliţălor şi a hudiţălor din târgu Bârladu făcută după


porunca cinstitului Dipartament Public şi di cătră însărcinatu din parte
Eforii Târgului Bârladu.
No. Arătare
1 Uliţa:
1 Uliţa spre podu Năutenilor;
1 Uliţa spre Cotu Negru;
1 Uliţa spre Sfântu Spiridon;
1 Uliţa spre Grosu;
1 Uliţa spre Boier Sturza;
1 Uliţa spre Crângu;
1 Uliţa spre Ovidenii şi scoalii publică;
1 Uliţa Mari spre podul di pi Bârlad;
1 Uliţa spre ocolu di cară;
1 Uliţa jidovească spre Crângu;
1 Uliţa jidovească spre Sfântul Ilii;
1 Uliţa cojocărească spre podul di pi Bârlad;
1 Uliţa spre ocolu di viti;
1 Uliţa spre Pocită;
1 Uliţa tij spre Pocită;
Uliţi
16
Hudiţile:
1 Hudiţa spre săidăcării;
1 Hudiţa spre biserica Ovidenie;
1 Hudiţa spre hanu jidovăsc;
1 Hudiţa spre bisărica Vovidenie;
4 Adică şaisprezăci uliţi şi patru hudiţi.

Chiar dacă listele de străzi nu sunt complete şi uniforme, ele oferă


informaţii preţioase despre morfologia urbană, toponimia urbană, existenţa şi
poziţia unor unor proprietăţi private, servind în coroborare cu alte date,
studiilor de urbanism, sociologie, economie şi demografie referitoare la oraşul
Bârlad.
Primul cartier al târgului a fost Uliţa Veche, care cuprindea zona
centrală locuită de negustori şi meşteşugari. Uliţă Veche era considerată prin
raport şi cu alte oraşe, una din cele dintâi uliţe ale târgului, deşi a fost
menţionată târziu, abia în 16 martie 1777, într-un document prin care mai mulţi

28
negustori cercetează “un loc domnesc ce se află pe Uliţa Veche”71. Aici erau
amplasate numeroase dughene şi prăvălii şi de aceea constituia una din
principalele artere comerciale ale oraşului. Calificativul de veche i s-a atribuit,
după ce au luat fiinţă alte uliţe ca: Uliţa Nouă, Uliţa Mare.
Uliţa Mare (str. Ştefan cel Mare) apare în documente abia la 26
decembrie 1758, deşi se poate aprecia că era mult mai veche, fiind cunoscută
în epocă cu numele de “Uliţa cea Mare ce vine de la podul gospod şi merge
spre biserica gospod”72. Strada avea un specific deosebit, reprezentând un
adevărat centru cultural şi comercial al oraşului, prin numărul mare de librării
(Librăria Nouă ,“Eminescu” a fraţilor Sava şi Nicolae Petroff unde -

Librăria Petroff – Str. Ștefan cel Mare

Nicolae Tonitza a cunoscut primele sale fioruri artistice), cele opt


tipografii ale târgului (a lui Lupaşcu, Peiu, Munteanu, Librăria Şcoalelor şi a
fraţilor Chiriac), financiar (sediile băncilor “Moldova”, Banca de Credit), două
farmacii (Droc şi Silvestru) şi numeroase dughene spre Podul Pescăriei
descrise cu talent și atât de plastic de scriitorul Victor Ion Popa – în cunoscuta
piesă – “Take, Ianke şi Cadîr”.
Aflată în mijlocul oraşului, ea se desfăşura pe o întindere de
aproximativ 300 de metri de la strada Regală perpendicular pe râul Bârlad,
până la Podul Pescăriei, pod ce cu mult talent a fost redat pe pânză de pictorul
bârlădean Mihai Adamiu. Pavată cu piatră cubică, având clădiri vechi, din care
numai câteva cu etaj, datorită înclinării către râu, era o stradă curată, deşi fără
canalizare, ploile având grijă să care la vale tot ce apa putea duce din ceea ce

71
Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit., p. 68.
72
Ibidem.

29
viaţa de oraş lăsa pe străzi73. Strada era importantă prin faptul că făcea
legătura între strada Regală cu cartierul Podeni şi prin strada Paloda, cu piaţa
Sf. Ilie, având un specific aparte, reprezentând centrul cultural şi comercial al
oraşului. Tot aici se afla şi celebrul hotel Traian, una din cele mai impunătoare
clădiri din oraş, şi cel mai important.
În ceea ce priveşte tipul de construcţie ce se găsea aici, o mare parte din
clădiri s-au păstrat până la procesul de sistematizare din anii 1980, în forma lor
de sfârşit de secol XIX - chiar dacă unele au dispărut (mai ales în urma
incendiilor), ele au fost înlocuite cu case construite după aceeaşi tipologie, de
ocupare densă a terenului, pe loturi înguste şi cu front continuu la stradă.
Acesta este atipic însă pentru Bârlad, oraş plin de curţi şi grădini, ce înglobau
chiar terenuri agricole până târziu, în secolul al XX-lea. Cred că o explicaţie a
acestei dezvoltări după principii diferite faţă de restul oraşului se datorează
tocmai destinaţiei comerciale a zonei, ce a determinat străzi dens ocupate gen:
Ştefan cel Mare, Strâmba, Ion Iacomi, Cojocăreasca, Paloda, Jidovească-
Templelor etc. Acestea formau vechea vatră a târgului de altădată.
Dezvoltarea intensă a oraşului de după Regulamentele Organice şi mai
ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea vor adăuga vocaţiei comerciale
şi religioase a zonei o nouă funcţiune: cea financiar-bancară. Este momentul
afirmării statului modern, iar instituţiile acestei modernităţi se vor manifesta,
multe dintre ele, în această inimă vie a cetăţii: Banca Moldova, de Credit,
Tutovei, viitorul C.E.C., Cercul Comercial Industrial, Palatul Poştelor. Această
modificare a structurii urbane, venită probabil pe calea influenţei franceze şi a
necesităţilor de creditare a activităţilor economice, poate fi considerată, drept o
,,desacralizare” a zonei. În orice caz, chiar dacă oraşul se va dezvolta în secolul
al XX-lea mai ales către nord, funcţiunea moştenită a centrului istoric se va
păstra până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După aceea, interesul
pentru păstrarea specificului şi pitorescului acesteia a început să scadă şi
calitatea urbanistico-economică de asemenea (comerţul cade în derizoriu şi
kitsch, structura socială şi etnică a populaţiei se modifică, mai ales în urma
naţionalizării).
Denumirea unei alte străzi – Uliţa Nouă (str. Mihail Sadoveanu),
amintită într-un act de vânzare din 2 iulie 1777 şi, ulterior, în altul, din 22 iunie
1780, trebuie raportată la Uliţa Veche, ambele denumiri fiind caracteristice
evoluţiei demografice şi, implicit, teritoriale înregistrate de târgurile
moldoveneşti din secolul al XVIII-lea şi, mai ales, în cel următor74.
Pe Uliţa Jidovească se întâlneau numeroase magazine aflate în
proprietatea comercianţilor evrei, aşa cum reiese şi din titulatură. Aceasta se

73
Neculai Dragomir, Strada Ştefan cel Mare la sfărşitul secolului XIX, în Bârladul odinioară
şi astăzi. Miscelaneum, vol. II, 1983, p. 613. În continuarea lucrării vom folosi abrevierea – B.
O. A.
74
Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit..

30
prelungea dincolo de strada Principală spre Piaţa Sf. Ilie, porţiune care, datorită
configuraţiei sale, a căpătat numele popular de Strâmba. O denumire
întâmplătoare, anostă chiar, care majorităţii bârlădenilor nu le sugerează nimic
dacă nu am încerca o introspecţie atemporală a vechii urbe. Din strada Regală
(astăzi srada Republicii), imediat în dreapta, după marele magazin de băcănie,
considerat, “de lux” al lui “Goldstein – Băcăuanul” se situa Lipscaniada
berladnică redenumită ulterior Fagului, după deplasarea ei mai spre sud, dar cu
păstrarea specificului de inimă comercială a cetăţii.
Aflată în mijlocul oraşului, cu o întindere redusă de circa 150-200 m,
făcea o legătura organică cu Piaţa Mare “Sf. Ilie”. Traseul curbat i-a adus şi
denumirea populară şi încetăţenită de uliţa Strâmbă, locuită preponderent de
evrei, ca şi cea a Templelor, dar şi de români şi mai rar armeni .
Pavată cu piatră cubică era mărginită pe ambele laturi de clădiri vechi,
din care numai câteva cu etaj. După specificul vremii şi al proprietarului, la
parter se afla prăvălia, şi la etaj, locuinţa. Beciuri mari şi încăpătoare pentru
mărfuri, ori necesităţi casnice de tot felul, veneau să întregească un peisaj
urbanistic undergraund.
Lipsa canalizării şi a unui paviment de calitate făcea să fie o stradă nu
tocmai curată şi uşor inundabilă, nimic deosebit de altfel pentru Bârladul de
atunci ori de mai târziu ce oscila nestatornic, după capriţiile vremii bineînţeles,
între nori de praf înecăcios şi o mare de noroi cleios. Presa vremii atrăgea
atenţia acestor neajunsuri, astfel, la 13 octombrie 1894, în ziarul “Paloda” 75 se
critica igienizarea necorespunzătoare a zonei, ce devenise un pericol public şi
se solicita maliţios edililor urbei prezenţa unui sergent care să aibă în vedere
menţinerea curăţeniei.
Alături de strada Ştefan cel Mare concentra activitatea comercială a
oraşului, la fiecare pas putând fi întâlnite prăvălii mărunte, dughene aparţinând
evreilor, armenilor, românilor şi chiar altor naţii, cum plastic ne introduce într-
un mental colectiv şi atmosferă de epocă celebrul scriitor bârlădean V. I. Popa,
unde se vindea şi se cumpăra aproape tot ce se putea imagina. Forfota, agitaţia
cumpărătorilor şi acel du-te-vino al orăşenilor şi ţăranilor ce treceau dinspre
sau înspre piaţă îi conferea un pitoresc aparte. Peste tot vedeai o mulţime de
prăvălii care îşi prezentau marfa direct în stradă, în saci, în butoaie sau lăzi, din
care răzbăteau un amalgam de mirosuri ameţitoare: dulciuri, mirodenii,
afumături şi sărături. Un furnicar de lume de tot felul: meşteşugari cu şorţuri
lungi până aproape de călcâie şi mânecile suflecate; vânzători care te trăgeau
de mână sau te asurzeau îmbiindu-te cu tot ce se poate imagina; cucoane şi
slujnice plecate la târguit şi care în trecere vorbeau de divorţul Doamnei cutare,
de copilul Domnişoarei cutare sau de flirturi romantice; ţărani desculţi, dar cu
căciulă. O amalgamare de culoare, moravuri, figuri pitoreşti, desprinse parcă
din creaţiile lui Caragiale, V. I. Popa ori Tănase şi… , totul la porţile

75
“Paloda”, 13 octombrie 1894.

31
Orientului, cu o viaţă citadină diferită de a Occidentului, dar nu mai puţin
plină de farmec.
În perioada comunistă majoritatea imobilelor aflate în zonă au fost
naţionalizate sau părăsite de foştii proprietari care au emigrat în Israel. Treptat,
nemaiexistând o preocupare constantă pentru întreţinerea lor şi un plan
urbanistic unitar, s-au degradat, prezentând imaginea sumbră a unor clădiri
dărăpănate cu tencuiala căzută şi mâncată de igrasie. La cutremurul din 1977
marea lor majoritate au fost afectate şi, în anii următori, demolate ca parte
infimă a unui plan mirabolesc în care trecutul, fie el şi urban, nu trebuia să se
întâlnească cu un prezent mereu reconstruit. Vechea Strâmbă nu mai există,
astfel, decât în memoria bunicilor noştri şi în casetele cu imagini de arhivă, în
memorialistică, la colecţionari, ori mai nou în albume (Gheorghe Vasiliu,
Sergiu-Marian D. Găbureac76, C.D.- ul Bârladul de odinioară şi astăzi 77etc.).
Desigur că existau şi alte trasee stradale importante precum Strada Gării
ori mai cunoscută, astăzi, sub denumirea de Bulevardul Primăverii care îşi au
şi ele propria istorie. Racordarea la mai vechea şi strălucitoarea stradă
Principală se realiza la început de secol XX prin două artere de circulaţie:
Bulevardul Elisabeta şi strada Traian. Dezvoltarea acestei zone s-a realizat din
punct de vedere teritorial în o mai veche mahala a Bârladului şi anume
Mahalaua Poştei – Vechi. Desigur, fondul construit nu era foarte numeros, dar
rolul de spaţiu de tranziţie spre căile ferate (cea mai modernă modalitate, de
atunci, pentru transportul mărfurilor şi călătorilor) a avut drept consecinţă
apariţia unor noi cârciumi, magazine, depozite şi case ce au ajuns să
mărginească drumul de o parte şi de alta.
În spatele gării se afla un mic rond, unde a fost amplasat un monument
închinat eroilor CFR-işti bârlădeni căzuţi la datorie în primul război mondial,
asemănător cu cele din faţa Şcolii Normale “Principele Ferdinand” şi al “Şcolii
de Arte şi Meserii”. Un alt monument de pe aceeaşi stradă a fost cel al omului
politic Manolache Costache Epureanu. Bustul realizat din bronz, a fost
amplasat iniţial pe Bulevardul Elisabeta şi, ulterior, mutat în faţa Casei Sturdza
(actualmente Muzeul colecţiilor). Monumentul a dispărut în perioada
comunistă ca şi cel la care am făcut referire anterior în jurul anilor ’50. Trebuie
totuşi menţionată existenţa unei noi reprezentări statuare, cu titlu poate
reparatoriu, apărută relativ recent în peisajul urbanistic bârlădean, cel din faţa
Poliţiei municipale.
De la gară începeau şiruri de case mărunte, nici una cu etaj, unele
aşezate la stradă, altele în fundul unor curţi mari. Drumul era iniţial nepavat şi
din el se ramificau, ca şi astăzi, străduţe ce duceau spre: cimitir, vărărie,

76
Sergiu-Marian D. Găbureac, Bârladul odinioară şi în zilele noastre –monografie-album-,
Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2008.
77
Marcel Proca, C. D - ul, Bârladul de odinioară şi astăzi, soft educaţional, omologat de
M.E.C.T. ca mijloc didactic auxiliar în 2002.

32
cişmeaua Gura Leului şi alta către piaţa Sf. Ilie. Tot aici erau numeroase
depozite de materiale de construcţie atât datorită apropierii de linia ferată, cât
şi a spaţiilor libere existente, precum cele aparţinând lui: Wilhelm Rosenstrich
(cherestea şi lemne de construcţie), Hari Grimberg, S. Goldenberg and H.
Camiel, Ad. Lobel and B. Bercovici (lemne de construcţie şi var), Şaraga etc.
Pe lângă acestea şi locuinţele particulare mai existau două frizerii (Vasile
Constantinescu şi cea de lux a lui Petrică Niculau), brutăria Steaua a lui
Noaimer, cofetăria lui Pavel Pitpinic, băcăniile lui Balaban şi Caracaş, fabrica
de tăbăcărie – Petrache Peiu, un Atelier special de reparat galoşi şi şoşoni din
gumă intitulat pompos: “La cizma roşie” – proprietar I. Sălcianu şi 3 fabrici
de sifoane.
Clădirea construită cu destinaţia de a deveni gară a fost grav avariată la
cutremurul din 1940 şi s-a recurs la modalitatea demolării etajului considerat
instabil. În anul 1965 a fost înlocuită cu o construcţie modernă din oţel şi sticlă
ce există şi astăzi.
Zona a fost periodic afectată de calamităţi, mai ales inundaţii ca urmare
a colmatării fundului văii largi a râului Bârlad. Această situaţie a determinat
amplificarea fenomenului de inundaţie, resimţit cu violenţă în secolul al XIX-
lea, dar și ulterior în anii 1932-1934 şi cele succesive din 1969 (17 martie şi 15
iulie), când apa acoperise casele până aproape de turea în zona Gura Leului şi
Cerbul de Aur.
Raportul dintre centru şi periferie se modifică la rândul lui. Dintr-un
spaţiu exclusiv marginal, de mahala, fosta periferie devine unul tranzitoriu,
urbanistic, economic, social şi mental. Dintr-o lume suburbană, ce-şi păstrase
cu consecvenţă rădăcinile săteşti, intrăm într-una preurbană în care
modernitatea îşi face simţită stângaci prezenţa, impusă de conectarea la
Europa.
Dar dincolo de această zonă centrală, plină de farmec şi nostalgii,
treptat, prin extinderea teritorială, au fost înglobate şi alte mahalale în jurul
vetrei vechi a oraşului: Podeni, Munteni, Mahalaua din Sus de Cacaina,
Mahalaua din Jos spre Ocolul de Vite, Mahalaua din Jos spre Poştă, Mahalaua
din Jos de Promoroci.
Condica liuzilor, din 1803, indică Mahalaua de Mijloc şi Mahalaua
Sârbilor, aceasta din urmă după cum indică numele era locuită de etnici slavi,
în majoritate sârbi78. Uliţa Armenească îşi trăgea numele de la negustorii
armeni care îşi aveau aici prăvăliile (astăzi str. Paloda), prezenţa comunităţii
armeneşti fiind menţionată din secolul al XVII-lea. Mahalaua de Jos de podul
Domnesc şi-a luat numele prin raportare la vechea vatră a Bârladului, dar şi
privind mahalalele din jur.
La sud, peste apa Bârladului, de unde începea moşia lui Pallade, moşie
dăruită de Vasile Lupu, în 1637, a luat fiinţă cartierul Morănilor, deoarece

78
Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit, p. 69.

33
locuitorii din partea locului se ocupau cu industria morăritului - îndeletnicire
frecventă pe atunci de-a lungul cursului Bârladului. Mai târziu, numele
mahalalei Morănilor (Morăriilor) s-a schimbat în Podeni, probabil din cauza
numeroaselor poduleţe peste ochiurile de apă ce rămâneau de pe urma
inundaţiilor, situat la răsărit de albia râului Bârlad, într-o foarte sinuoasă
curbură a râului. Mahalaua la care ne referim, atestată documentar într-un act
din 1 septembrie 1696 ca făcând parte din hotarul Bârladului, era cuprinsă între
apa Bârladului şi Gârla Tupiloaiei. De la gârla menţionată, în jos era satul
Morăni, care va fi înglobat târgului la începutul secolului al XIX-lea79.
Mahalaua Munteni, din punct de vedere toponimic, se referă la originea
locuitorilor veniţi de la munte şi aşezaţi aici, probabil în secolul al XVIII-lea.
În aceeaşi perioadă, Mahalaua din Sus de Cacaina apare în documente sub
forma Mahalaua din Sus până în Cacaina, sub motivul apropierii de acest pârâu
al mahalalei, apoi sub denumire dublă - Mahalaua Cacaina de Sus, numită Cotu
Negru pentru ca să se impună astăzi toponimicul Cotu Negru. Mahalaua din
Jos spre Ocolul de Vite se întindea de la biserica Sf. Dumitru până la Ocolul de
la Movilă, iar în continuare urma Mahalaua din Jos de Ocolul de Vite spre
extremitatea sudică oraşului.
Vizavi se situa Mahalaua din Jos de Poşta Veche, cuprinsă între Strada
Poştei Vechi (str. Dr. Bagdasar) şi strada Principală (str. Republicii) până la
magaziile de la Cerbul de Aur şi de acolo spre Gară (str. Primăverii). S-a numit
aşa după numele poştalioanelor, mijloace de locomoţie atât de caracteristice
timpului .
În ceea ce priveşte Mahalaua din Jos de Promoroaci, aceasta era mai
izolată şi s-a format odată cu extinderea oraşului pe şesul Bârladului, presărată
cu mulţi tumuli sau movile de mărime redusă de pe vremea migraţiei. Din
secolul trecut şi până astăzi, este menţionată în acte sau denumită de localnici
sub forma simplă de Promoroaci. O stradă cu acest nume s-a păstrat până în
timpurile noastre.
Mahalaua Bujoreni denumea la început un sat din apropierea târgului şi
care a fost înglobat Bârladului.
Dezvoltarea şi diversificarea meşteşugurilor s-a concretizat în
structurarea unor uliţe şi mahalale în funcţie de profilul meseriilor locuitorilor,
toponimia lor reflectând în consonanţă acest fapt: Mahalaua Căsăpiei,
Mahalaua Tăbăcarilor, Mahalaua Tălparilor, Mahalaua Mungeriei, Uliţa
Bogasâiarilor, Uliţa şi Mahalaua Silitrei, Mahalaua Morilor de Vânt, Uliţa
Cizmăriei, Uliţa Soponarilor.
În jurul Uliţei Căsapilor (str. Vasile Conta) şi al pârâului Cacaina era
situată Mahalaua Căsăpiei, indicând artera pe care locuiau aceşti meşteşugari.
Mahalaua Tăbăcarilor, consemnată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,

79
Gh. Clapa, în op. cit.

34
odată cu sporirea numărului de meşteri în această ramură, s-a dezvoltat în
preajma Uliţei Tăbăcarilor.
Mahalaua Tălparilor se învecina cu a tăbăcarilor, atelierele lor fiind
amplasate în apropierea râului Bârlad, ca urmare a necesităţilor de preparare.
Cojocarii, blănarii erau grupaţi pe Uliţa Nouă, numită şi Uliţa Cojocarilor sau
Uliţa Cojocărească.
Mahalaua şi Uliţa Mungeriei, menţionată într-un act abia din 10
septembrie 1810, se situa în apropierea bisericii Vovidenia. Precizăm că în
secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, producătorul şi vânzătorul de lumânări era
denumit mungiu80.
Într-un document din 23 ianuarie 1813, era indicată Uliţa Bogasâiarilor
care şi-a luat numele de la bogasier (turcă-bogasy = pânză colorată care se
întrebuinţa la căptuşit). De multe ori negustorii bogasieri îşi lăsau mărfurile în
păstrare în incinta bisericii Vovidenia pentru a fi ferite de jafuri şi incendii 81.
Deşi atestată documentar în secolul al XVIII-lea, Mahalaua şi Uliţa
Silitrii (str. Deşteptării), credem că era mai veche, deoarece silitrarii bârlădeni
au fost menţionaţi în acte, cu un secol înainte. Uliţa şi mahalaua cu acest nume
indica zona unde locuiau târgoveţii care produceau silitra.
Uliţa Cizmăriei sau a Ciobotarilor, precizată la începutul secolului al
XIX-lea, grupa meşteşugarii de profil (str. Stroe Belloescu), ca şi Uliţa
Saponarilor, şi era cu mult mai veche, ţinând cont de tradiţia celor ce se
ocupau cu fabricarea săpunului.
Mahalaua Morilor de vânt s-a constituit în secolul al XIX-lea, dar
elementul de raportare geografic a fost cu mult mai vechi, deoarece morile de
vânt bârlădene erau menţionate din secolul al XVIII-lea, iar tradiţia Dealul
Morilor s-a păstrat până astăzi.
În anul 1932 își face apariția Cartierul Nou, situat în partea de apus a
oraşului pe toată lungimea sa, până la cimitirul Eternitatea. Astăzi se continuă
mărirea Cartierului Nou, numit şi Cartier Deal, pe dealul Cimitirului. Oraşul,
deşi aşezat pe şes, în lunca Bârladului, cu posibilităţi de a se întinde, a avut
totuşi obstacole, din cauza părăsirii vechilor albii ale râului, prin formarea de
belciuge, iar primăvara prin revărsări care împiedicau circulaţia.

I.1.4. Planul oraşului (trama – textura stradală)

Totalitatea trăsăturilor exterioare ale unui oraş alcătuiesc, potrivit


diferitelor manuale şi dicţionare, morfologia urbană sau fizionomia sa. În mod
direct ori indirect aceasta este determinată de o serie de cauze precum:
specificul natural, caracteristicile evoluţiei teritoriale în timp, ocupaţiile
locuitorilor şi altele. În acelaşi timp, particularităţile fizionomice (morfologice)

80
Oltea Răşcanu – Gramaticu, op. cit, p. 70.
81
Ibidem.

35
se pun în evidenţă prin trei elemente componente de bază: planul oraşului,
profilul urban, precum şi tipul clădirilor82. Structura fiecărui oraş este rezultatul
evoluţiei în timp a dezvoltării acestuia, având o configuraţie relativ radială în
centrul aglomerării urbane se află CETATEA, în jurul căreia gravitează, ca
“subsisteme urbane”, celelalte cartiere. Datorită dezvoltării lor independente
acestea prezintă caracteristici diferite atât funcţional, cât şi arhitectonic.
Textura stradală este unul din elementele cele mai caracterizante ale
fizionomiei unui oraş, dându-i acestuia trăsăturile care îl individualizează.
Planul oraşului Bârlad a fost determinat de condiţiile de topografie locală, de
particularităţile dezvoltării istorice, de evoluţia economică, dar şi de factorul
uman cu diversitatea sa. Condiţiile naturale, dar mai ales cele istorico-
economice au determinat pentru acest oraş un plan dezordonat şi haotic.
Reţeaua sinuoasă de străzi prezenta tendinţe rectangulare doar în zonele
nucleului comercial – meşteşugăresc reprezentat de străzile sale principale:
strada Ştefan cel Mare şi Strada Principală, pentru care se încearcă o oarecare
sistematizare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Muzeul “Vasile Pârvan” din Bârlad dispune de o colecţie de planuri din
perioada 1851-1906 (Partea arsă a târgului Bârlad, 1851; Harta judeţului
Tutova – cu planul oraşului, 1895; Planul oraşului Bârlad, 1900; Planul
oraşului Bârlad, 1900-1906) ce pot oferi informaţii valoroase despre structura
stradală şi evoluţia teritorială a oraşului.
Bârladul, aşa cum reiese din statistici, se afla în plin proces de
dezvoltare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărându-se printre
primele oraşe din Moldova din punct de vedere social şi economic şi tot atunci
apar, ca fiind evidente, semnele tranziţiei din zona Orientului spre cea
Occidentală. Urbea intersectată de râul cu acelaşi nume, de-a lungul veacurilor,
a constituit un important vad comercial. Negustorii şi meşteşugarii au stat la
baza dezvoltării vieţii citadine, dând târgului şi oraşului moldovenesc, în
general, un caracter comercial – meşteşugăresc, umbrit însă de numărul mare
al celor ce continuau să se ocupe cu agricultura şi creşterea animalelor.
Nu numai viaţa economică, ci şi întreaga înfăţişare a oraşului cunoaşte
prefaceri adânci, în toate domeniile vieţii publice, fiind evident procesul de
modernizare în administraţie, în justiţie, în activitatea poliţienească şi prin
reorganizarea unor servicii publice. Transformările erau evidente mai ales în
imaginea arhitectonică a oraşului, în aspectul său urbanistic, care începea să
corespundă tot mai pronunţat accepţiunii şi imaginii generale despre o astfel de
aşezare. Însăşi concepţia despre urbanistică a devenit mai modernă, lucru
vizibil, pe alocuri, în forma rectangulară a reţelei stradale, în lărgirea vechilor

82
Mihail Apăvăloae, Piatra-Neamţ – Studiu monografic, Editura Cetatea Doamnei, Piatra-
Neamţ, 2005, p. 335.

36
străzi – denumite mai nou emfatic bulevarde, după model francez şi, nu în
ultimul rând, în înfăţişarea arhitectonică a clădirilor.
Evoluţiile politice, economice şi sociale declanşate după 1821/1829 şi
mai ales din perioada regulamentară, cunosc un proces de accelerare după
Unirea din 1859, la care se adaugă voinţa de sincronizare culturală, s-au tradus
în activitatea constructivă la nivelul României prin câteva aspecte esenţiale:
1) apariţia de noi tipuri de clădiri / programe de arhitectură (imobile de
locuinţe plurifamiliale, gări, clădiri administrative, pentru învăţământ, de
spectacol, industriale, comerciale, şi hoteluri în loc de hanuri etc.);
2) importul şi asimilarea noilor materiale şi tehnologii de construcţie
(metalul şi betonul armat, aplicate la început la construcţii de geniu civil şi
industriale, apoi la toate tipurile de construcţii şi având ca finalitate formarea
unor serioase antreprize moderne de construcţii);
3) necesitatea exprimării prin arhitectură a noului etos modernizator. La
acestea se adaugă dezvoltarea fără precedent a oraşelor, constând atât în
modernizarea celor existente (prin înlocuirea fondului construit de proastă
calitate, limitarea extinderii necontrolate a suprafeţei, adaptarea structurilor
stradale la noile funcţiuni şi ierarhizarea lor, densificarea ţesutului construit,
creşterea nivelului de înălţime în mod special în centru, zonificarea
funcţională, construirea şi punerea în evidenţă a clădirilor reprezentative,
crearea unui nou tip de reprezentativitate urbană etc.), în restructurarea radicală
a altora (Giurgiu, Brăila), cât şi în edificarea de noi oraşe pe plan prestabilit
(Turnu Severin, Turnu Măgurele, Olteniţa etc). Odată cu Regulamentele
Organice se instituie şi se perfecţionează formele şi instrumentele de control
care vor administra modernizarea urbană. Acestea atestă oficial (prin
regulamente şi legi urbanistice, planuri directoare etc.) cristalizarea treptată şi
evoluţia unei voinţe constructive şi a unei gândiri urbanistice din ce în ce mai
clar orientate funcţional şi formal. Primele legi de urbanistice apar în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea: “Legea comunelor” (1864), planurile de
aliniere şi regulamentele de construcţie (1890) la care se adaugă diferitele
reglementări locale.
Tot acest program urbanistico-edilitar, realizat în cea mai mare parte
nesistematic şi asincron, vine să reabiliteze în mod paleativ o realitate sumbră
regăsită în descrierile călătorilor străini din prima jumătate a veacului.
Relatările acestora despre fostele sau actualele capitale, din spaţiul extra şi
intra - carpatic, reprezintă pentru speciștii din diferite domeni importante surse
documentare pentru reconstituirea aspectului urbanistic și a unui mod de viaţă
de mult dispărut83.

83
Ileana Căzan, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi modernitate, văzută
de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie”,
Număr Special, 2005, p. 4.

37
Călătorii străini au poposit, cum era firesc, şi în oraşele de provincie,
oprindu-se în descrierile lor asupra problemelor edilitare care li se par a fi mai
importante. În general, acestea erau: sistematizarea oraşului, organizarea şi
modernizarea reţelei de străzi, canalizarea, iluminarea, organizarea spaţiilor de
agrement. În plus, se acorda atenţie arhitecturii oraşelor, avându-se în vedere
tipul de construcţii şi materialul din care erau realizate.
Din punctul de vedere al acestora şi implicit al modului de soluţionare
a tranziţiei de la oraşul medieval la cel aparţinând epocii moderne, se
conturează mai multe tipuri de oraşe. Pe de o parte sunt cele din Principate şi
Basarabia, iar pe de alta, cele din Banat şi Transilvania. Diferenţele nu sunt
întâmplătoare constituind, după opinia diferiţilor cercetători a acestui fenomen,
o zonă gri de demarcaţie între civilizaţii precum: cea orientală, căreia i se
subsumează Principatele şi cea habsburgică, din care fac parte Banatul şi
Transilvania84.
La cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea elementele de
urbanizare au fost percepute şi consemnate de călători străini, în special
apuseni, dar şi de cei ruşi sau din spaţiul otoman.
Oraşele din Ţara Românească şi Moldova nu se bucură, de aprecierea
călătorilor străini. În principal aici sunt surprinse elemente legate de ruina
provocată de războaiele ce au devastat tot secolul al XVIII-lea spaţiul
românesc, aspectul oriental al aşezărilor urbane, lipsa unei arhitecturi civile, a
unor edificii publice impunătoare, care să dea prestigiu centrului administrativ
al urbei85. La polul opus, oraşele din Banat şi Transilvania se prezentau ca fiind
încadrate în aria civilizaţiei central-europene. Barocul târziu se făcea simţit în
stilul arhitectonic, iar sistematizarea, canalizarea şi iluminarea erau probleme
deja rezolvate la nivelul mijloacelor specifice epocii86. Este clar că la începutul
secolului al XIX-lea, pe toată aria geografică locuită de români, nu existau
oraşe autohtone de tip occidental, decât cu excepţii în arealul transilvănean.
Acest fapt a reieşit în mod destul de clar din descrierile călătorilor străini – în
special al celor veniţi din Apusul continentului – care remarcau, de asemenea,
izbitorul contrast al influenţelor receptate din Orient şi Occident.

84
Ibidem.
85
Ibidem.
86
Ibidem.

38
I. 2. Edilitatea

I. 2. 1.Probleme edilitare – străzile

În cadrul administrării urbei şi a lucrărilor de interes public, liniile


directoare ale edililor au avut drept obiective, în funcţie de posibilităţile
financiare şi gradul de imperiozitate, elemente implicite ale urbanităţii şi
modernităţii: asigurarea transportului şi a salubrităţii, combaterea diferitelor
calamităţi, reorganizarea spaţiului urban, apă potabilă, alimentarea cu energie
electrică etc. Au fost introduse şi diferite reglementări privind modul de
iluminare, de încălzire, poliţia comunală, comercializarea produselor, toate
menite compatibilizării, măcar relative, cu spaţiul urban occidental.
Situaţia străzilor şi a pavajului era extrem de precară în prima jumătate
a secolului al XIX-lea. Domnitorul Mihail Sturdza, conştient de persistenţa
acestei probleme, a căutat să îşi facă la nivelul întregului principat un titlu de
glorie din rezolvarea problemei căilor de comunicaţie87. În fiecare ,,mesagiu”
adresat Obişnuitei Obştii Adunări, el prezenta un adevărat bilanţ înşiruind
propagandistic numărul de stânjeni de şosea construit şi costul acestor lucrări.
Această realitate este redată şi în jalba obştei târgului Bârlad din luna
iunie 1835, cu ocazia trecerii domnitorului Mihail Sturdza prin oraş. Arătând
că iraturile (veniturile provenite din impozite), ,,nu ar ajunge şi pentru
închipuirea facerii uliţelor, s-au socotit să se încarce pe vinul şi rachiul ce-ar
intra în târg pe toată vremea până ce vor găti facerea şoselelor câte 10 parale la
vadra de vin şi 5 lei la vadra de rachiu”88. În continuare, arătându-se că
lucrarea din 1835 ,,neputând păşi după neîndemânarea vremii au rămas pe
1838, când atunci, potrivit cu îmbunătăţirea Obşteştei Adunări pentru lucrarea
drumurilor s-au dat isprăvniciei poruncă la 5-a curgătoarei de a scoate
locuitorii la lucru”89.
Situaţia mai mult decât negativă a pavimentului localităţii este descrisă
şi în memoriul lui Andrei V. Ionescu, care arăta că în anul 186, când fusese
ales membru al municipalităţii oraşului Bârlad a propus pentru remedierea
problemelor și trebuit să se recurgă la măsuri exceționale și nepopulare:
,,paveluirea oraşului cu piatră de Putna” 90-, lucrare ce a costat la vremea
respectivă 12.000 de galbeni – să “pună biruri, adică de 8.00 limitate și a

87
Emanoil Darie, Unele aspecte ale dezvoltării economiei fostului ţinut Tutova în prima
jumătate a secolului XIX, în “Acta Moldavie Meridionalis”, nr. VII-VIII, 1995-1996, p. 232.
88
Ibidem, p. 233.
89
Ibidem.
90
Memoriul lui Andrei V. Ionescu, în Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 262.

39
trebuit să se recurgă la măsuri extraordinare 0 de galbeni, căci municipiul
nu dispunea decât de 4.000 galbeni anual”91.
Aşa zisul pavaj, format în general din bolovani de râu (mai târziu și pe
străzile mai importante– pietre cubice din bazalt), nu înlătura gloderia nespus
de mare92. Ca şi în alte oraşe, la începutul secolului al XIX-lea, mijlocul cel
mai des utilizat pentru asigurarea unei circulaţii rezonabile pe uliţe, a fost
podirea cu bârne. La sfârşitul anului 1836, Eforia din Bârlad arăta că a
cumpărat ,,două tulumbe, a meretemisit podurile şi a făcut un hambar de pus
orzul cailor eforiceşti cu îngrăditură şi pentru fân”93. Deşi constituind o
problemă edilitară de primă prioritate, cea a întreţinerii uliţelor, nu a putut fi
asigurată la un nivel satisfăcător decât la începutul secolului XX. Astfel,
dintr-un ,,Inventar pe toată averea mobilă a oficiului Cancelariei Primăriei” 94
din anul 1885 rezultă că eforturile în acest sens s-au soldat cu o creştere
constantă, chiar dacă insuficientă şi nu întotdeauna de calitate, a suprafeţei
pavate:
Strada Stânjeni pavaj
Principală 6492,02
Ştefan cel Mare 741,11
Cojocari 313,70
Canalu de la Căldărari 35,49
Piaţa ocolului de vite 4179,32
Soponarii 416,58
Fierarii 198, 73

Potrivit unei statistici din anul 1887, existau ,,46235,72 stânjeni strade
de piatră, 1578 strade de prund, 26 poduri de lemn, 2 poduri de piatră şi 3
canaluri” 95. Situaţia străzilor ocupa un loc important şi în cadrul rubricilor
ziarelor bârlădene. Cu multă vehemenţă şi periodic se criticau indiferenţa
autorităţilor comunale, faţă de aspectul necivilizat al oraşului, care devenise un
adevărat lait-motiv aproape la fiecare ediţie.
Jurnaliștii bârlădeni, mânaţi de dorinţa de se constitui ca element al
comunităţii locale sau din interese partinice, au atras permanent atenţia asupra
acestei lipse de civilizaţie urbană: ,,Am zis şi altădată că sunt câteva străzi
uitate de Dumnezeu, uitate şi de primărie, unde zace veşnic noroiul şi onor
primăria nici nu se gândeşte nicidecum la astfel de lucruri. Aşa se află într-o
completă mizerie strada vechiului cimitir orăşenesc, pe unde nu eşti în stare să
treci cu niciun chip, şi nici birjarii nu vor să-şi mâne caii în aşa noroiu şi

91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.189.
94
Ibidem, p. 191.
95
Ibidem, p. 192.

40
păcătoşii, măcar să se îngrijească să pună o leacă de nisip - pace; apoi câte
sunt în halul acesta! precum şi mica stradă ce trece pe lângă “Şcoala de fete
nr. 2” lângă domnul Buşilă, unde era chiar şi o copilă ce trecea pe acea
stradă, căzând cu gherghef cu tot înotând prin glod” 96. Imaginea de târguşor
oriental se regăsea surprinzător şi pe strada Principală considerată, din acest
punct de vedere, o ,,adevărată ruşine”97.
Problemă esenţială şi atemporală pentru Bârlad a fost și este cea a
drumurilor. Deși promisiunile electorale de ieri cuprindeau și refacerea
infrastructurii, inițiativele aveau tendința de a se „înțepeni” în spațiul temporal
dintre alegeri, chipurile din lipsa fondurilor. Promisiunile făcute de fiecare
guvern înaintea alegerilor sunt repede uitate sau amânate sine die fiindcă: ,,cea
dintâi grijă e de a-şi căpătui sateliţii săi, după ce s-au căpătuit mai întâi pe
sine”98. Străzile nereparate, praful, mormanele de gunoaie, bălţile improvizate
în timpul ploilor, glodul: ,,unde foarte bine te poţi înfunda până la urechi”
erau aspecte curente ale târgului de provincie. Se critică de presă, de
asemenea, situaţia deplorabilă a mahalalelor, unde ,,glodul e în împărăţia lui
şi în care edilii noştri, n-au trecut niciodată prin asemenea locuri”99.
Lipsa de fonduri, indiferenţa, corupţia administrației comunale
constituiau cauzele stării deplorabile ale Bârladului, care avea ,,aspectul unui
oraş turcesc din cele mai înapoiate”100. Se insista, de obicei în van, asupra
luării unor măsuri rapide, pentru a se evita izbucnirea unor epidemii: ,,Nici
strade în bună regulă şi nici îngrijite, nici pavagii în condiţiile altor oraşe cu
bazalt sau cu lespezi, pe unde să meargă lumea ca într-un oraş puţin civilizat,
nici curăţenie, nici serviciu pentru stropirea stradelor. Cadavre de animale în
putrefacţie, aruncate pe la colţuri şi pe maidane, infectând aerul, aşa că
ferească Dumnezeu de holera asiatică ce ne ameninţă, va secera cu sutele din
populaţia Bârladului”101.
Într-un raport prezentat Consiliului Comunal de primarul George Vidra,
în şedinţa de la 23 ianuarie 1908, acesta arăta că între lucrările întreprinse de
Consiliului Comunal a fost şi pavarea câtorva străzi cu piatră cioplită de Putna,
asfaltarea bulevardului Gării cu piatră de granit, facerea şi şoseluirea a două
porţiuni din stradelele Speranţa şi Cerealele102. Potrivit datelor cuprinse în
recensământul din 1912, existau nu mai puţin de 137 de străzi, 6 bulevarde, o
şosea, 6 stradele în lungime de 70 km, suprafaţa oraşului totalizând 581 ha 103.

96
“Bârladul”, nr. 19, 1887, p. 5.
97
“Paloda”, nr. 41, 1895, p. 3.
98
“Vocea Tutovei”, nr. 6, 1897, p. 3.
99
Ibidem.
100
“Paloda”, nr. 6, 1892, p. 4.
101
Ibidem.
102
Expunerea situaţiei Comunei Bârlad, pe anul 1906-1907, Bârlad, 1908, p. 5.
103
Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.191.

41
Norocul orășenilor erau reprezentate de diversele campanii electoralăe
(care avea loc la fiecare patru ani), iar cu acest prilej se desfăşura o acţiune de
amploare - marea „pavare”. „...chiar acum se continuă pe strada Principală,
cu mare iuțeală, asfaltarea trotuarelor în vederea alegerilor comunale”. Din
nefericire, alegerile comunale nu se fac decât la intervale de patru ani104.
Reacția administrației locale a fost clasica și eterna „cârpoceală” după
principiul atât de specific şi păgubos al românului - lasă că merge și așa. După
cum sesizau jurnaliștii vremii, edilii nu făceau altceva decît să „astupe”
temporar gropile cu nisip. Și să vezi iarna. Ehe nenicule… iarna era altceva
dacă este să ținem seama de clasica expresicelebra expresie devenită clasică de
acum – „iarna nu-i ca vara”. Expresie filosofică şi plină de înţelepciune care
este valabilă oricând, implicit și acum o sută de ani, pentru că politicienii se pot
schimba, dar politichia nu. Când binefăcătoarea zăpadă, prin aspectele sale
estetice și „agricole”, se așternea peste oraș problemele bârlădenilor se
agravau, după cum se menţiona în ziarul “Bârladul”: „Nu vreau să vorbesc de
efectele bune ale zăpezii pentru ogoarele noastre”, de faptul că acoperea
mizeria de pe străzi, „ci văzând-o acum cum se topește, mă gândesc la efectele
ei din punct de vedere higienic...”105. De altfel unul din marii primari ai
oraşului, nimeni altul decât Grimbergoriade, gândindu-se la „ciolanele”
bârlădenilor a dat o ordonanţă prin care interzicea „mistreţilor” producători de
scuipat, să-şi mai practice obiceiul deoarece produsul cu pricina îngheaţă şi
lumea alunecă.
Și ca și cum toate acestea nu erau de-ajuns, înainte de reabilitare, albia
râului Bârlad traversa orașul, cu tot „cortegiul” de neajunsuri ce decurgeau de
aici. Astfel, din când în când, locuitorii din anumite zone ale orașului
„beneficiau” de o baie periodică, ritualică chiar, „stradele orașului în special
spre Grădina publică, spre gară, strada Prut, Traian sunt inundate cu apă, iar
trăsurilor le trece apa până la butuc”106. Iar autoritățile, mult prea obișnuite cu
situația, erau pregătite să răspundă prompt: „netrebnicii acestei administrații...
benchetuiau la Hotel Europa înconjurați de fel de fel de mâncări în risipă de
vin și șampanie” (sic!)107. Unii bârlădeni mai cu umor, au făcut haz de necaz și
au compus o epigramă, onor întregii administrațiuni locale:

„Cu cât apa în Bârlad crește,


Crește jalea tuturor,
Numai Vidra și cu Pește,
Sunt în elementul lor”108.

104
“Paloda”, nr. 7, 1894.
105
“Bârladul”, nr. 12, 1905.
106
“Bârladul”, nr. 20, 1912.
107
“Bârladul, nr.13, 1908.
108
Ibidem.

42
Astăzi, e drept, au trecut o sută de ani, Vidra nu mai este, Bârladul nu
mai inundă, dar mai sunt străzi neasfaltate în care ai șansa să te împotmolești la
prima ploaie, gunoaiele mai „tronează” nederanjate pe străzile lăturalnice, apa
mai curge la robinet cu nisip și rugină, iar... Cacaina, celebra și minunata
Cacaină..., e plină de aceleași mizerii de îți mută nasul în zilele caniculare. Ce
vremuri minunate ...!
Cea mai reprezentativă şi cu un aspect mai îngrijit era Strada Regală
căreia bârlădenii îi spuneau în mod curent Strada Mare sau Strada Principală şi
care a fost descrisă astfel, de martorii oculari: ,,Se întindea de la căzărmi şi
până la Grădina publică, având circa trei kilometri. Era pavată cu bolovani
rotunzi de râu, prin centru cu piatră cubică de granit, iar spre Grădina
publică era asfaltată, de altfel singurul asfalt din tot oraşul. Pe toată
lungimea ei, era mărginită de trotuare, iar canalizare nu exista. Zoile şi
lăturile se aruncau la rigolă, în stradă. Excepţie făcea o mică porţiune din
centru. Prin curţi existau fântâni, iar în centru se aflau două cişmele care
aprovizionau apă tot centrul oraşului. La periferie erau locale.
La zile mari, strada era măturată de cei câţiva lucrători ai salubrităţii.
Aceştia, înarmaţi cu târnuri, adică nişte măturoaie cu coadă lungă de doi-
trei metri, stăteau în mijlocul străzii şi învârteau în semicerc târnurile, astfel
că dintr-o învârtitură parcurgeau toată lăţimea străzii şi praful se ridica în
nori. Gunoiul era încărcat într-o căruţă hodorogită, trasă de un cal deşelat.
În urma măturătorilor se înălţau nori de praf şi de aceea operaţia aceasta se
executa dimineaţa, când se crăpa de ziuă, înainte de a se trezi oraşul, praful
depunându-se pe firmele şi obloanele magazinelor.
Vara, ucenicii magazinelor ieşeau cu un fel de stropitori cu burlui jos
şi desenau pe trotuarul cenuşiu, înfierbântat, un şir nesfârşit de opturi negre
care stingeau arşiţa zilei109.
Strada Regală, spre ieşirea din urbe, nu avea aspectul unei mahalale
periferice, ci din contra. Aici şi pe bulevardul Epureanu se aflau cele mai
frumoase case din oraş: ,,Rar un târg moldovenesc, care să nu se termine
printr-o periferie săracă. Oraşul nostru făcea excepţie”110.
Înfăţişarea mai plăcută a bulevardului era determinată şi de
numeroşii arbori plantaţi pe porţiunea dinspre Grădina Publică 111, precum şi

109
George D., Dumitru Stoica, Mielu Moldoveanu, Lulu Macarovici, Strada Mare a oraşului
Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în B. O. A., vol. III, 1984, pg. 298-
299.
110
Ibidem, p. 317.
111
“Bârladul”, nr.1, 1903, p. 3. “Strada Principală a luat un aspect particular, datorită iniţiativei
edililor de a o înfrumuseţa. Plantarea a început de la podul de piatră şi până la Grădina
Publică”. “Bârladul”, nr. 8, 1911, p. 4.

43
a zonelor verzi din jurul Şcolii Normale112 şi a Spitalului “Bârlad şi Elena
Beldiman”113.
Un alt element indispensabil legat de infrastructură în afară de străzi, au
fost podurile, având în vedre structura hidrografică a târgului Bârlad în
perioada supusă analizei.
Harta oraşului Bârlad din 1906 ca şi cea din 1895, realizări cartografice
de excepţie şi importante surse de informaţie, dacă ne este permis să ne
pronunţăm (întocmită la scara 1/5000) conturează cu claritate limitele
localităţii, reprezentând totodată relieful zonat pe cartiere, cu detalii topo-
cadastrale (reţea de străzi, cursuri de apă, proprietăţi, sedii, terenuri virane, ape
etc.)114.
Astfel, Bârladul de la începutul de secol XX prezenta, nu doar imaginea
unui peisaj urbanistic haotic şi neunitar, ci şi unul complementar datorat unei
reţele hidrografice ce îngloba în spaţiul citadin: râul Bârlad, pârâul Valea
Seacă, zone mlaştininoase, gârle şi iazuri temporare, ce se schimbau ca
importanţă şi suprafaţă în funcţie de variaţiile climatice şi a precipitaţiilor.
Albia râului Bârlad avea până în anul 1934 un cu totul alt traseu pătrunzând în
perimetrul aşezării prin partea nord-estică şi făcând un cot care cuprindea în
zona interioară întregul cartier Podeni. În urma inundaţiilor catastrofale din
1932 s-a luat hotărârea efectuării unor lucrări hidrotehnice pentru modificarea
cursului şi de realizare a unei albii în afara zonei locuibile, prin partea estică a
localităţii, reluate în anii 1950 şi 1970. Totodată, o altă consecinţă a fost
înfiinţarea şi dezvoltarea a noi cartiere Deal, Ţuguieta şi Cotu-Negru.
Chiar după schimbarea cursului râului Bârlad şi scoaterea lui în afara
localităţii, precum şi înlăturarea altor gârliţe mărunte, zonele mlăştinoase s-au
păstrat până în a doua jumătate a secolului XX, când procesul de urbanizare şi
sistematizare a luat amploare procedându-se la drenarea şi secarea lor pentru a
permite construirea pe suprafaţa rezultată a unor obiective cu caracter civil şi
industrial. Merită menţionat că dincolo de aceste eforturi urbanistico-edilitare,
pânza freatică de suprafaţă se menţine în zona cartierelor Podeni, Munteni şi
Gară, iar cei mai în vârstă încă mai pomenesc de cele două inundaţii succesive
din anul 1969 (17 martie şi 15 iulie), când apa acoperise casele până la turea în
zona Gura Leului.
Frecvenţa inundaţiilor mai ales din cartierul Podeni, care se afla în
interiorul buclei râului Bârlad, a determinat pe edilii localităţii, din diferite
perioade de timp, să aibă în vedere construirea ori întreţinerea unui număr
însemnat de poduri şi punţi. Dincolo de calitatea lor, materialul din care erau

112
S. Haliţa, Raport privitor la înfiinţarea de grădinişi şi pepiniere pe lângă şcolile normale
de învăţători şi şcolile rurale prezentat domnului ministru al cultelor şi instrucţiunii publice,
Bucureşti, Imprimeria statului, 1899, p. 11.
113
“Bârladul”, nr. 1, 1903, p. 4.
114
Th. Negrutzi, Planul oraşului Bârlad. 1900-1906; vezi şi Harta judeţului Tutova-1895.

44
construite (lemn, piatră şi mai apoi metal) au jucat un rol fundamental, din
punct de vedere funcţional, asigurând o legătură organică, chiar şi temporară –
până la următoarea viitură, între diferitele părţi ale localităţii. Harta realizată de
inginerul Th. Negrutzi menţionează nu mai puţin de 29 de poduri (pod de
piatră Pânzăreasca, la bariera Tecuciului şi pe strada Principală; poduri de
lemn: Nastea, la bariera Munteni, Mocani, Roşu, bariera Cotu-Negru, Cotu-
Negru, Verde, Sf. Ioan, Lăteasca, Şargu, Raita, Pescărie, Buliga, la bariera
Fălciu, Tuchiloaea, Galaţi, Teohari, Negru, Trei-Ierarhi, la bariera Gării, la
bariera Trestiana, la bariera Siret, Tutova, Chirăuş şi Apostol) şi 8 punţi
(Chiper, Codrescu, Belloescu, Dancu, Balan, Sf. Spiridon, Gorga, la Cimitirul
Eternitatea)115.
Dintre acestea se mai păstrează Podul Roşu, Podul Verde, Podul
Pescăriei şi al lui Buliga.
Deşi ruptura dintre modern şi arhaic începe să îşi facă loc în mod
evident, dincolo de neajunsurile semnalate, rămâne observabilă confruntarea
dintre formele exterioare împrumutate din apus şi fondul românesc.

I.2.2. Salubritatea

Secolul al XIX-lea avea să acorde o importanţă însemnată igienei,


parte integrantă a modernizării statului. Evident că tema nu este românească,
Europa naţiunilor acordă un loc important medicalizării societăţii, iar medicul
îşi ţese încet, încet un câmp de acţiune care îl va face indispensabil pentru orice
proiect de viitor116.
Trebuie menționat şi surprins decalajul acestui proces – dacă “Europa“
se arată preocupată de sănătate şi igienă, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
şi această grijă devine argument capital în creşterea populaţiei, în Țările
Române, dezbaterile, rapoartele şi legiferările prind cu adevărat contur abia
spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Fiecare lucru dovedit util şi fiecare lucru considerat periculos capătă o
lege şi un regulament: vaccinarea, industriile insalubre, transportul cadavrelor,
comerţul cu substanţe medicamentoase şi otrăvitoare, verificarea morţilor,
igiena şi salubritatea locuinţelor combaterea conjunctivitei granuloase,
fabricarea alimentelor şi băuturilor, alienaţii şi spitalele, prevenirea bolilor
molipsitoare, funcţionarea căminului moaşelor, curăţenia din ogrăzile
particulare. De pildă, la 1893 se decide înfiinţarea unor Consilii de igienă şi
salubritate publică, pentru fiecare judeţ, cu atribuţii destul de largi, întrucît

115
Ibidem.
116
Alina Ioana Şuta, Oana Mihaela Tămaş, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad
Popovici, Legislaţia sanitară în România modernă (1874-1910), Presa Universitară Clujeană,
2009, p. 745.

45
igiena şi salubritatea publică pot însemna la un moment dat foarte multe. Or, la
această epocă consiliile ar trebui să se ocupe de alimentaţia populaţiei, să ia
„măsuri ca ţăranii să fie povăţuiţi asupra traiului care le convine mai bine”, „să
redigeze (sic!), la caz de trebuinţă, poveţe populare pentru populaţia rurală”,
„să intervină... unde hrana nepotrivită devine cauză de boli”, să supravegheze
şi să dea sfaturi cu privire la fabricarea şi comercializarea băuturilor alcoolice,
alimentarea cu apă potabilă, să privegheze prostituţiunea, curăţenia uliţelor,
construirea instituţiunilor publice...117.
Multe, mult prea multe pentru nişte consilii formate totuşi din oameni
feluriţi... dar dotaţi cu legi şi regulamente. Dacă este să ținem seama de
regulamentul din 1889 accentul era pus pe curăţenia generală din septembrie şi
martie; pe măturarea curţilor cel puţin o dată pe săptămână, iar în fiecare
sâmbătă strada jumătate ar trebui, de asemenea, măturată; pe spoirea caselor la
fiecare trei luni, cu var curat, fără „alte amestecuri de culori”; pe curăţirea
grădinilor de buruieni şi plantarea de arbori, „care aduc răcoarea casei şi curăţă
aerul”, fără ape mocirloase pentru porci şi gâşte prin curţi sau pe străzi; pe
interzicerea sacrificării vitelor mari în curţi sau, şi mai rău, în stradă, şi pe
amenajarea unui loc destinat unei astfel de activități, pe curăţirea şi spălarea
locului unde a fost sacrificat porcul sau mielul; pe curăţenia din preajma
cârciumilor, cu obligaţia cârciumarilor de a mătura în fiecare zi, a ridica
gunoiul strâns o dată pe săptămână etc. Primăriile sunt direct responsabile de
aplicarea acestui regulament şi mandatate să aplice pedepse, urmând Codul
penal. Multe altele sunt reglementate acum, e de-ajuns să privim această
colecţie de documente utilă şi interesantă, datorată unor cercetători harnici şi
devotaţi, nu numai celor care studiază secolul al XIX-lea, ci tuturor celor
implicaţi în permanenta şi interminabila modernizare a societăţii româneşti118.
Şi dacă tot ne întrebăm cât de înapoiaţi suntem... îi suficient să privim
prin casele şi curţile României de azi şi să observăm că multe, mult prea multe
dintre ele nu corespund nici măcar unui regulament de la 1893...
Revenind la particular, în cazul nostru – Bârladul –, igiena și
salubritatea orașului depindeau în cea mai mare măsură, de modul în care erau
construite casele, respectarea legislaţiei, dar mai ales de modul în care se
realiza curățenia din piețe, străzi și curțile particulare. În 1890 se constată, într-
un raport anual al primăriei, că foarte puține locuințe întruneau condițiile
igienice corespunzătoare”119.
O problemă importantă o constituia mizeria din locuințele și curțile
particulare („țăranul român nu se teme de gunoaie, din contră, el crede că sunt

117
Constanța Vintilă Ghițulescu, Nevoia de igienă şi legislaţie sanitară în România modernă,
în “Dilema veche”, nr. 378, 2011.
118
Ibidem.
119
Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, 1890, pg.
14-15.

46
priincioase sănătății și de aceea nu se îngrijește să le îndepărteze dinaintea
casei”)120. Lipsa de igienă favoriza izbucnirea epidemiilor, „în nenumărate
rânduri orășenii au avut a suferi de boli epidemice precum anghina difterică,
ciuma, holera sau tuberculoza, boli ce făceau ravagii în rândul populației” 121.
Măsurile luate de edilitate erau în cele mai dese cazuri anemice, sau
lipseau cu desăvârșire. Spre exemplu, poliția avea sarcina de a încheia procese
verbale și de a amenda proprietarii care nu-și ridicau gunoaiele din curți. Dar
asta nu rezolva problema. Jurnalele vremii constatau „înapoierea” orașului din
acest punct de vedere și propuneau măsuri precum constituirea unui serviciu
care să ridice periodic gunoiul cetățenilor și de asemenea înființarea unui obor
unde să fie duse animalele care sunt lăsate să „vagabondeze” pe străzi („prin
stradele orașului nostru întâlnești oricând tot soiul de animale: porci, vaci,
bivolițe... care pe lângă că ocazionează stricăciuni... sunt și un obiect de spaimă
pentru femei și copii”)122.
Igiena orașului era influențată și de pârâul Cacaina, pe care bârlădenii
obișnuiau să îl folosească drept groapă de reziduri menajere, după cum
constata un raport al edilităţii care se plângea de lipsa de civilizaţie: „depun
gunoaie,... depun și diferite imundicii, în dauna sănătății publice, dacă
mijloacele nu permit o canalizare”123.
În anul 1908 primarul de atunci - Gheorghe Vidra, are inițiativa de a
muta closetul public „din fața cazinului pe pârâul Cacainei – nume cu deviza
activității sale”124. Nu este cazul să amintim care era mirosul în oraș atunci
când treceau, „vidanjele”, (ca să le spunem elegant), după curățarea latrinelor,
și rapiditatea cu care erau închise ferestrele. De altfel bârlădenii, cu umorul
care îi caracterizează, au făcut un cântecel cu specific pentru a mai parfuma
atmosfera:
,,Chiar de mănânci
Icre negre sau fasole cu cârnați
Totul se transformă în.....”125

120
Dr. Gheorghe Crăiniceanu, Igiena țăranului român, București, 1895, p. 30.
121
“Progresul”, nr. 9, 1885.
122
Ibidem; Interesantă este şi o menţionare a lui Iacov Antonovici că în spaţiul Cetăţii de
pământ, Primăria din acea vreme a considerat necesar să: „destineze interiorul cetăţii, ca loc
unde să arunce murdăriile closetelor târgului. N-am cercetat care anume primar a început să i-a
asemenea măsură, căci nu interează numele lui şi nu voim să facem personalităţi. E destul să
arătăm, că toţi edilii de 50 de ani încoace au continuat, parcă inconştienţi, fapta celui dintâi.
Dar, dacă foştii edili să poată – cu drept cuvânt – intelectuali şi gospodari, nu e mai puţin
adevărat, că şi corpul didactic – că şi corpul didactic – care are răspunderea educaţiei
patriotice a tineretului – trebuie să atragă atenţia Primăriilor ca să destineze alt loc pentru
depozitarea mrudăriilor ”. Nicolaie I. Antonovici, Cel mai vechi monument istoric al
Bârladului: Cetatea de pământ, Bucureşti, 1938, pg. 4-5.
123
Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, p. 15.
124
“Bârladul”, nr. 13, 1908.
125
Mărturie orală - Helen Sheinfeld.

47
„Reterădiile” (latrinele) din oraș erau în mare parte primitive, iar în
unele locuințe chiar de loc, excrementele erau depuse „împrejurul casei,
împrejurul gardurilor, coșarelor. Adică oriunde se găsea un loc mai retras, fără
să aibă un loc ales pentru trebuință naturală”126.
Pentru că o asemenea stare de fapt nu mai putea fi tolerată, Primăria a
luat hotărârea de a-i obliga pe proprietari să-și construiască toalete
corespunzătoare normelor de igienă de atunci și să le desființeze pe cele
improprii, instituind măsuri punitive care trebuiau aplicate de poliția
administrativă127. Curățenia orașului era realizată de către Primărie care
dispunea de un serviciu format din „16 căruțe de un cal și 12 pălmași în 6 luni
ale anului”, pentru care era alocată suma de 19.900 lei. Ei aveau sarcina de a
stropi străzile principale pe timpul verii și întreținerea sacalelor cu care se
transporta apa128.
Deși în oraș existau numeroase fântâni, apa acestora nu era potabilă,
după cum se semnala în presă și în diferite rapoarte: „apa lor și mai ales a celor
ce sunt pe sub cimitir, este parte văroasă, parte încărcată cu microbi și gaze
vătămătoare sănătății”129.
Alimentarea cu apă potabilă în sistem centralizat este o caracteristică
edilitară a unui oraş modern, dar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se
făcea din puţuri în general insuficiente şi adeseori, după cum am văzut, având
apă nepotabilă. În aceste condiții aprovizionarea cu apă a orașului se făcea,
parţial, de la Dealul Mare din bazinul Tuchiloaia. La început bazinul era
acoperit cu scândură și tablă, ulterior el a fost modernizat de către primarul N.
N. Gregoriade în 1911. Nevoile populației erau asigurate şi cu ajutorul
sacagiilor. Cele trei sacale ale orașului, care aveau forma unor trunchiuri de
con, erau conduse de doi bărbați și o femeie: „auzi sacaua cum trăncăne pe
două roți descentrate, trasă de un cal cu profilul coastelor ieșit vizibil prin
piele, mânat agale de sacagiu” 130. Elixirul argintiu era transportat din casă în
casă, pe toate străzile, drămuind căldarea să nu se piardă nici o picătură din
prețiosul lichid, „venea sacaua acasă, cumpărai două, trei găleți cu apă” iar
pentru alte necesități se folosea apa de ploaie strânsă în butoaie așezate sub
streșini131.
În “Darea de seamă a primăriei din 1878”, serviciul sanitar al orașului
era asigurat de doi medici care aveau sarcina ca pe lângă îngrijirea bolnavilor
din oraș, să se ocupe de salubritatea alimentelor și inspecții la „debitele pentru

126
Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Modernizarea lumii rurale din România în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, București, 2005, p. 65.
127
Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, p. 16.
128
Ibidem, p. 14.
129
“Bârladul”, nr. 5, 1903.
130
Ciucă Octavian, Romulus Botenu, Spațiu tutovean, în B. O. A., vol. I, p. 326.
131
Sergiu Brandea, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010, p.168.

48
îndestularea publică”, „vor verifica condițiunile igienice de întreținere ale
halelor, abatorului, pităriilor internatelor, teatrelor, hanurilor, birturilor,
crâșmelor, băilor și altor locații insalubre”132.
Medicul veterinar al târgului, avea îndatorirea de a „priveghea oborele
de vite, a inspecta vitele din iarmarocul orașului, ... halele de carne, pește,
brânză... oprind punerea în consumare a acestor materiale nesănătose, dând
judecăței pe contravenitori”133. De asemenea, poliția sanitară veterinară a luat
măsuri împotriva turbării având în vedere că au fost semnalate și astfel de
cazuri134.
Desele epidemii care izbucneau ca urmare a unei igiene necorespunză-
toare i-au determinat pe edilii orașului să găsească soluții, mai mult sau mai
puțin eficiente, pentru a le preveni. Andrei V. Ionescu, care vizitase Parisul, a
încercat să aducă orașului de pe malurile Bârladului și Cacainei (sic!), obiceiuri
ca pe malurile Senei: „pe căsapi îi îmbrăcasem în alb, având fiecare câte o
bonetă albă franceză pe cap. Brutarii trebuiau să fie tunși și rași, cu unghiile
tăiate, îmbrăcați anume în haine albe, curate... pâinea, carnea și orice obiecte
de îndestulare publică, trebuiau să fie drept măsurate; cafenelele, locantele și
crâșmele asemenea erau inspectate ca să fie în bune condițiuni. Laptele se
grăduia în fiecare zi, cel rău se lepăda în Bârlad, peștele sărat și proaspăt
asemenea se inspecta și tot ce găseam stricat îl trimeteam afară din oraș și
acolo îngropându-l cu var în pământ, în anumite locuri destinate pentru
aceasta; cheltuiala îi privea pe vinovați”135.
Cu toate acestea, lipsa unui spațiu amenajat unde să fie sacrificate
animalele, punea în pericol sănătatea bârlădenilor. „În strada Orientului, lângă
podul cel mare de peste Bârlad, se permite în fața agenților publici tăierea
mieilor și mascurilor (porcilor). Malul Bârladului fiind prea înalt, apa râului nu
poate ajunge... spre a spăla sângele închegat care clocește în gunoi în
dimensiune de mai bine de o palmă”136. În aceste condiții construirea unui
abator devenea imperativă. Cum nimic nu se face fără bani, iar bugetul orașului
nu permitea o asemenea cheltuială, edilii au impus o taxă de cinci bani pentru
ficare kg. de carne, taxă care era colectată în fondul „abatorul”137.

132
Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria
Basarabia, 1878, p. 7.
133
Ibidem, p. 8.
134
Ibidem.
135
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 271.
136
“Progresul”, nr. 3, 1898.
137
“Bârladul”, nr. 2, 1908.

49
I. 2.3. Sănătatea

„Să fiți sănătoși și


veseli”
(I. L. Caragiale)

Urarea din Caragiale: „Să fiți sănătoși și veseli” era pertinentă dacă ne
gândim că în secolul al XIX-lea când problemele de sănatate reprezentau o
problemă curentă ca urmare a lipsei de igienă și a medicamentelor, iar așa -
zisa veselie era de la sine înțeleasă. Astăzi, numeroase boli au fost „eradicate”,
dar în ceea ce privește veselia ea s-a ,,îmbolnăvit”, nu mai știe românul să facă
haz ca altădată.
De-a lungul vremii, patologia românilor s-a transformat în funcție de
contextul social, istoric și economic, iar sărăcia a ridicat mari probleme
populației indiferent de perioada la care ne referim.
Problema curățeniei, a aprovizionării cu apă, a infrastructurii, a
serviciilor medicale nu a putut fi rezolvată de autoritățile bârlădene datorită
mijloacelor materiale insuficiente fapt care „a dus deseori la izbucnirea unor
molime pustiitoare”. Menționăm în acest sens epidemia de ciumă din 1829 în
timpul căreia au murit 750 de persoane și cele de holeră din anii 1831-1832,
1840138.
Cea din 1831 a făcut ravagii printre locuitorii orașului, numărul
morților ajungând la 499, aproape nouă la sută din populație. Că situația era cu
adevărat dezastruoasă o dovedește și atitudinea medicului primar Lazecico de
la spitalul din Bârlad care anunță că renunță la indemnizația de 300 de lei pe
care o primea lunar, pentru a o pune la dispoziția îngrijirii bolnavilor de holeră
din oraș139.
Cum preparatele medicale nu erau – și nu sunt – pentru punga tuturor,
așijderea consultațiile medicale, lumea nu se codea să apeleze la ajutorul
vracilor, vrăjitoarelor sau la babe, care, cu unsorile și descântecele lor, fie te
puneau pe picioare, fie te trimiteau în lumea de dincolo. „Când era vorba de
suferința mea, mama recurgea la toate “doftoroaele” pentru a mă vindeca.
Babele erau de tot felul de specialități …de deochi, de năjit, de săgetătură, de
întâlnitură cu ducă-se pe pustii, buba cea rea, stingă frigările…”140.
Pentru tratarea „boalelor mai erau utilizate și metodele empirice,
realizate de neprofesioniști. Este cazul „bărghierului” Ciortoloman care făcea
concurență stomatologului Vainfeld deoarece reușea să scoată măselele „cu
șfoara și fără durere”, iar crizele de reumatism, durerile de șale și alte celea, le

138
Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A., vol. II, p. 534.
139
Ibidem.
140
G. Silion, în mss, f. p.

50
trata cu ajutorul lipitorilor care tronau falnice în borcane pe rafturile
stabilimentului personal141.
Totuși, din când în când, autoritățile îi pedepseau sever pe vracii care
dădeau prea des greș. Astăzi îi zicem pompos... malpraxis. Deosebirea este că
azi, deși sunt prea dese aceste episoade, adeseori nu-i mai pedepsește nimeni.
În același timp nu trebuie să fim prea sceptici. În țările noastre exista o
adevărată „farmacopee” tradițională ce avea la bază rădăcini, ierburi, flori,
semințe din care se făceau alifii și fierturi ce deseori își dovedeau
eficacitatea142. Situația nu trebuie însă exagerată imaginându-ne că singurele
metode de tratare a bolilor erau doar cele empirice, tradiționale. Evident că de-
a lungul timpului și-au făcut apariția în oraș și specialiștii în medicină precum
și instituțiile abilitate să rezolve problemele de sănătate ale bârlădenilor.
Potrivit dr. N. Botezatu, care a realizat un istoric al spitalului bârlădean,
prima instituție de acest gen a luat ființă în 1838, însă nu din inițiativa
autorităților locale, așa cum am fi tentați să gândim, ci la inițiativa unei
persoane particulare, vorniceasa Elena Beldiman. Prin testamentul pe care l-a
lăsat, a impus moştenitorilor săi, fraţii Neculai şi Iancu Greceanu, obligaţia de
a întreţine un spital cu 10 „crivate”-paturi. La rândul lor frații Greceanu au
cerut sprijinul Epitropiei Generale Sf. Spiridon din Iaşi, care și-a dat acordul
pentru un număr de 20 de paturi. Dintre acestea, 12 „sponsorizate” de frații
Greceanu, iar 8 intrau în sarcina instituției mai sus menționate143.
Localul ales iniţial a fost însă cu totul necorespunzător activității căreia
îi era destinat, astfel, Epitropia Generală este nevoită să cumpere un nou spațiu
în 1843, schimbat în 1872, datorită condițiilor improprii, cu…un han144.
Obştea oraşului s-a angajat să-și aducă propria contribuție la
întreţinerea spitalului, obligând contractanţii care livrau pâine, carne şi
lumânări spitalului, de a da o anumită parte din aceasta fără plată. Așa cum s-a
dovedit, spitalul s-a lovit permanent de probleme financiare care îi amenințau
funcționarea. O serie de documente arată că instituția a avut de suferit din
punct de vedere al întreţinerii localului şi gospodăririi, precum şi în ceea ce
priveşte capacitatea sa şi îngrijirea bolnavilor.
Medicamentele folosite pentru tratamentul bolnavilor erau livrate pe
bază de contract de către spiţerul din târg, care se obliga să le furnizeze la un
preț cu 50% reducere faţă de Taxa Vienei. Cum spitalul nu și-a putut onora
plățile la timp, spițerul Brubkner a refuzat în 1841 să mai livreze

141
Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p. 849.
142
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne,
Editura Humanitas, 1995, p. 223.
143
I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944), în B. O. A., vol. II, p.
541.
144
Ibidem.

51
medicamente145. De-a lungul vremii, spitalul, dacă poate fi numit așa, a suferit
transformări periodice în ceea ce privește dotările. În ceea ce privește numărul
de bolnavi care au fost tratați, statisticile vremii arată că „în perioada 1841 -
1862 s-au spitalizat anual, în medie câte 243 bolnavi, cu o durată de spitalizare
mijlocie de 36 zile. Mortalitatea în spital era destul de scăzută (4,2 %) în
comparaţie cu alte spitale. Din totalul numărului de paturi, numai 1/3 erau
afectate femeilor, dar în realitate proporţia lor ajunge abia 13% din totalul
internărilor”146.
Bolnavii internați în acele zile aveau norocul de a fi tratați de medici
bine pregătiți, fapt dovedit de documentele statistice ale instituției.
Diagnosticele erau clare, precise și variate, spitalul bârlădean „rivalizând” din
acest punct de vedere cu multe instituții de acestă natură din țară.
Cu toate acestea, dacă este să ne raportăm la infrastructură, situaţia
spitalului în această perioadă era dificilă. În raportul de inspecţie din iunie
1859 protomedicul Moldovei, directorul Iacob Cihak constata că spitalul
cuprinde numai 14 paturi, iar localul „ar fi rău pentru o crâşmă, mai vârtos
pentru un spital”. El mai constată lipsuri grave în starea veselei, ferestre şi uşi
defecte: „oghialuri” vechi şi uzate, halate neschimbate de 13 ani, lipsă de baie,
de gheţărie şi instrumente. Spitalul nu avea nici chirurg, nici hipodoctor 147.
De asemenea, în 1863, alt document, întocmit de epitropul C. Iamandi,
cu prilejul vizitei făcute de Domnitor la spital, mai puţin detaliat, arată lipsurile
materiale în care se zbătea instituţia.
Spitalul a fost inaugurat cu 20 de paturi, dar capacitatea sa nu a rămas
constantă, ea variind până în 1870 între 14-28 paturi (crivaturi); în dosarul cu
acte al inspecţiei făcute de epitropul Lupu în ianuarie 1869 se arată situaţia
materială rămasă tot precară, iar clădirea era „în cea mai deplorabilă stare”.
Deoarece aceasta nu merita nicio reparaţie, spitalul se va muta în 1872, într-un
han la marginea oraşului, unde va rămâne până în 1881, când se va instala în
noul local148.
Una dintre cele mai luminoase figuri de medici bârlădeni a fost doctorul
Constantin Codrescu. Născut la Bârlad (1840), după ce a absolvit şcoala
primară în oraşul natal, face studii secundare la Iaşi, pe care le termină în 1859.
Considerat ca unul dintre cei mai distinşi studenţi, i se acordă o bursă a statului
pentru Universitatea din Paris, unde îşi ia teza de doctorat în 1865, întorcându-
se la Iaşi ca medic secundar la spitalul central. Trimis în acel an să inspecteze
spitalele, filiale din Moldova, dependente de casa Sf. Spiridon din Iaşi, găseşte
tocmai spitalul din oraşul său natal, în condiţiile cele mai vitrege.

145
Gh. Clapa, Noi date privind istoricul spițerilor și drogheriilor din Bârlad (II), în „Pagini
medicale bârlădene”, nr. 8, 1998, p. 7.
146
Ibidem.
147
Ibidem.
148
Ibidem.

52
Venit la Bârlad în 1866, dr. C. Codrescu, preluând conducerea de la dr.
Dronescu, găseşte localul spitalului într-o stare deplorabilă, acoperământul şi
duşumelele putrede, zidurile crăpate şi infiltrate de umezeală, acoperite de
mucegai. Capacitatea paturilor era înăduşitoare, deşi nu conţineau decât 15
paturi, mobilierul era însă murdar şi zdrenţuit, aşa că inspira „oroare
privitorului”, aşa cum va scrie el însuşi. Revenise însă la Bârlad, hotărât să-şi
îndeplinească proiectul pe care-l concepuse, acela de a vedea oraşul natal dotat
cu un spital modern149.
Noua clădire a spitalului, a cărui plan a fost realizat de către arhitectul
A. Orăscu, a fost inaugurată pe 26 aprilie 1881. La această dată, spitalul a
început să funcţioneze cu 72 paturi, deşi capacitatea sa era de 130 paturi 150.
Spitalul avea un sistem de calorifere în pereţi ce îmbina încălzirea cu ventilaţia
naturală, ceea ce făcea să nu se simtă în saloanele de bolnavi, acel miros
caracteristic, care exista în toate spitalele de atunci. Mirosul provenea datorită
faptului că bolnavii erau internați la comun, indiferent de afecțiune, astfel
lângă bolnavii cu afecţiuni de boli interne, fiind spitalizaţi bolnavi cu cangrenă
gazoasă. Fiecare salon avea în continuare o cameră a deliranţilor, un cabinet de
baie separată pentru publicul din oraş şi o canalizare proprie151.
În, “Analele Medicale ale Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman din anul
1898”, se menționează că în acel an au fost realizate 262 operaţii - „44 au fost
suturări de plăgi, 79 incizii de flegmoane şi panariţii şi ca operaţii mai mari: o
histerectomie, 3 fibroame uterine, 2 chiste de ovar, o nefrectomie şi 16
herniotomii”152. Cazurile diverse reclamau necesitatea înființării unei secții
de153 chirurgie și a angajării unui chirurg. Pavilionul de chirurgie şi cel de boli
contagioase au fost construite mai târziu, între 1911 şi 1915, la inițiativa
familiei Corbu154.
De altfel, în 1915 documentele meționează primul specialist în domeniu
în persoana dr. Alexandru Vrânceanu. În același an a fost înfiinţată și o ,,secţie
specială de boli contagioase şi sifilitice”, așa cum afirma dr. Codrescu,
„realizarea cât mai curând a unui asemenea deziderat, se impunea prin faptul
nenorocit că afecţiunile sifilitice sunt atât de răspândite în populaţia noastră, şi

149
Ibidem.
150
Sama Generală a Epitropiei Spitalului Bârladu şi Elena Beldimanu, Tipografia
Asociaţiunii “Unirea”, 1886, p. 25. În faţa spitalului a fost amplasată în 1903 o statuie
reprezentându-l pe dr. Constantin Codrescu, opera sculptorlui Fritz Stork. Clădirea spitalului a
fost demolată în 1978, deși era una din cele mai monumentale din oraș.
151
I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944, op. cit., vol. II, p. 546.
152
Analele Spitalului „Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia George Catafany, 1898, p. 36.
153
Dare de seamă a Epitropiei spitalului Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia și legătoria de
cărți Constantin D. Lupașcu, Bârlad, 1911, p. 21.
154
Ibidem.

53
cu deosebire în cea rurală, că ar putea da loc unui întreg serviciu de spital” 155.
În Rapoartele statistice anuale, aceste afecţiuni predomină în proporţie de 20 –
30 %; “această proporţiune considerabilă pare a fi permanentă pentru acest
judeţ, cel puţin după cât am avut ocaziunea să constat în curs de 20 ani, de
când sunt medic primar al Spitalului din Bârlad”. Personalul medical şi auxiliar
se compunea dintr-un medic primar, un medic secundar, 8 infirmiere şi un
bărbier – subchirurg, după 1892 adăugându-se un intern şi un ajutor farmacist.
Infirmirele nu erau calificate, căci nu exista nici o şcoală în ţară pentru
pregătirea personalului mediu, lucru de care se plânge dr. C. Codrescu, cerând
,,crearea unui corp sanitar mediu pentru serviciul spitalelor, căci aceasta este o
plagă de care suferă toate spitalele”156.
Regulamentului instituției, elaborat în 1892, a fost aplicat abia din iulie
1894. Privitor la consultaţiile gratuite şi internările în spital, Regulamentul
precizează că erau admise următoarele categorii de bolnavi: “muribunzii lipsiţi
de tot felul de adăpost, stâlciţii şi răniţii prin accident, detunaţii, înecaţii şi
turbaţii, orfanii şi vagabonzii bolnavi, acei cuprinşi de boale grave sau de boli
chirurgicale lipsiţi de mijloace, bolnavii cuprinşi de boala sifilitică. Se vor
primi în spital şi la orice oră, orice bolnav a cărui afecţiune i-ar pune viaţa în
pericol, în al doilea rând pe cei cu boale acute şi grave şi în al treilea rând toţi
bolnavii lipsiţi de mijloace şi care nu au posibilitatea de a se înapoia la
domiciliul lor, dacă sunt din altă localitate”. Cum funcționarea spitalului era
asigurată doar de către organizațiile filantropice, regulamentul avea și scopul
de a limita internarea unui număr mare de bolnavi nevoiași care asaltau
instituția. Ca și astăzi viața, moartea, sănătatea nu este pentru toți la fel, fiecare
își are prețul ei157.
Se refuza primirea în spital a contagioșilor, bolnavi de ciumă, holeră,
variolă, a bolnavilor incurabili, a infirmilor şi alienaţilor. Pentru bolnavii cu
plată au fost instituite 3 clase: - Cl. I – bolnavii trataţi câte unul singur într-o
rezervă; Cl. II – mai mulţi într-o rezervă; Cl. III – bolnavii erau trataţi în
salonul comun.
Costul pentru zilele de tratament era stabilit la 12 lei pentru cl. I, 8 lei
pentru cl. II şi 3 lei pentru cl. III, plata făcându-se anticipat pentru zece zile.
Din 1892, se mai adaugă cl. IV pentru militari. În Regulament se stabilea de
asemenea organizarea, funcționarea și conducerea spitalului158.
În ceea ce privește personalul medical sunt menționați o serie doctori
precum dr. Hubert sau Uber159. De asemenea, în Tabla măsoriștii oraşului

155
I. Graur, Nicu Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944), în B. O. A., vol. II, p.
545;vezi şi Constantin Codrescu, Microbii morbigeni, Tipografia Asociațiunei Unirea,
Bârlad, 1886.
156
Ibidem, p. 546.
157
Ibidem.
158
Ibidem
159
Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad, 1912, p. 383.

54
Bârlad din anul 1815 găsim menţionat ,,că a locuit în mahalaua de prin Vatra
Veche nr. 4, un oarecare Nicolae Doftorul, fără a şti dacă era un medic cu
studii de specialitate sau un empiric şi doi spiţeri: Samoil şi Gheorghe” 160.
Alt medic de care avem cunoştinţă la începutul secolului trecut era dr.
Emanoil Costin. Strănepot al cronicarilor Miron și Nicolae Costin și-a făcut
studiile medicale la Viena, la Bârlad a îndeplinit funcţia de “physicus”, iar în
1857 a fost ales deputat de Bârlad în divanul “ad-hoc”. Înmormântarea
celebrului doctor a fost făcută pe spezele comunei, având în vedere
“eminentele servicii în interesul umanităţii, oferite cu un rar devotament timp
de 30 ani”161.
Dr. Cerchez a condus spitalul până în 1914, sub conducerea sa
constituindu-se pavilioanele de chirurgie şi boli contagioase. În perioada 1892-
1898, dr. Cerchez a tipărit “Analele medicale ale Spitalului Bârlad şi Elena
Beldiman” care erau rapoarte ştiinţifice ale activităţii spitalului şi în care se
publicau observaţiile clinice şi terapeutice ale cazurilor mai importante,
constituind o bună documentare asupra morbidităţii din acea vreme.
În ianuarie 1922, după revenirea trupelor de pe front, i-a ființă primul
spital militar la Bârlad care a funcționat pentru început sub forma unei
infirmerii de garnizoană. Odată cu spitalul s-a reînființat și farmacia
garnizoanei care asigura nevoile de medicamente. Clădirea spitalului consta
din două pavilioane de trupă care aveau o capacitate de 100 de paturi. Anexele
spitalului cuprindeau „bucătăria, dormitorul trupei, grajdul, pivnița, ghețăria,
morga”162.
Personalul spitalului cuprindea un medic, șeful spitalului, un farmacist,
un ofițer contabil, un plutonier sanitar și câțiva oameni de trupă. În sprijinul
bolnavilor, spitalul a fost dotat cu un laborator clinic pentru examene, o cameră
obscură pentru examene de nas, gât și urechi. Igiena bolnavilor era asigurată de
„o bae de abur, căzi și dușe pentru ofițeri alături de baia trupelor” 163.
Datorită numărului mare de bolnavi și a bolilor variate, spitalul a fost
împărțit în patru secții în cele două pavilioane:
- Pavilionul chirurgo-veneric, 50 de paturi;
- Pavilionul medico-contagios, 50 de paturi164.
Dosarul observațiilor clinice arată că în acest spital au fost tratați 7384
de bolnavi, la care se adaugă 21000 de consultații date la bolnavii din afară165.
Localul vechiului spital a fost demolat după cutremurul din 1977, în
cadrul procesului de sistematizare urbană inițiat de vechiul regim comunist.

160
Ibidem, p. 353
161
“Semănătorul”, nr. 7, 1871.
162
Dare de seamă științifică asupra spitalului militar și a serviciului sanitar din Garnizoana
Bârlad dela 1 ianuarie 1922 la 31 decembrie 1928,Tipografia N. Peiu, Bârlad, p.1.
163
Ibidem.
164
Ibidem, p. 2.
165
Ibidem, p. 3.

55
56
I.2.4. Pieţe, târguri, oboare

Piaţa urbană, ca element al planului oraşului, a jucat un rol semnificativ


în comercializarea produselor având caracter agricol, dar şi în proiectarea
modificărilor urbanistice, pe termen mai lung ori mai scurt. Introdusă relativ
târziu ca preluare a modelului occidental, poziţia acesteia, ori mai precis
acestora, a fost în general subsumată spaţiului central al oraşului, punct de
legătură cu alte zone comerciale complementare. Tot în acelaşi perimetru
nucleu, gravitau şi alte spaţii având acelaşi rol funcţional. Trebuie să
menţionăm că dezvoltarea lor cuprinde mai multe etape, pornind de la târgurile
medievale şi oboarele de vite la caracteristici primitive ale pieţelor moderne.

Piaţa Sf. Ilie

Oraşul dispunea de trei pieţe (Domneasca, Sf. Ilie, Oborul de vite166) şi


locul unde se ţinea iarmarocul anual, numărul lor fiind impus de faptul că
Bârladul servea ca loc de desfacere a mărfurilor din tot judeţul Tutova şi chiar
şi pentru judeţele vecine. Adiacent acestora diferite spații virane, din mahalale
ori zone centrale, au fost utilizate pentru comercializarea unor produse, în
general agricole dar și diverse alte tipuri de mărfuri. Potrivit surselor
documentare ele erau destul de numeroase cele mai importante fiind cele de pe
locul unde a fost construită “Casa Națională”167 (actuala Bibliotecă
Municipală), din apropierea bisericilor Sf. Dumitru și Vovidenia 168. Constatăm

166
,,În acesta din urmă, o piaţă destul de vastă şi pavată se face iarmarocul săptămânal de vite,
precum şi vânzarea nutreţului şi a lemnelor, celelalte două pieţe, Domneasca şi Sf. Ilie, au
destinaţii prin dispoziţii municipale pentru vânzarea obiectelor de îndestulare publică şi altele”.
“Expunerea administraţiunei comunei urbei Bârlad făcută de primar în şedinţa de la 5 martie
1890. Cu ocasiunea presentării budgetului pe anul 1890-1891, Bârlad, Tipografia George
Caţafany, 1890, p. 17. Spațiul respectiv a fost utilizat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea
și ca spațiu de pedeapsă, execuție publică și de vânzare a robilor.
167
,,Acest ocol format din locul cumpărat de la vistiernicul Canta, pe la 1825, a existat acolo,
unde prin 1879 se numea grădina ,,tiriptic”. Nu știu (?) pentru ce se numea astfel. Pe acel loc
se află astăzi “Casa Națională”, zidită de Stroe Belloescu și dăruită Primăriei orașului Bârlad.
În fața clădirii acelei case, drept lângă trotuarul străzii mari, a existat și ,, fântâna roată “, care
s-a desființat când s-a zidit “Casa Națională”. Că în acel loc a fost piață, țin și eu minte că,
până la înființarea grădinii, se aduna acolo carele cu poloboace sau butoaie cu vin, ce se
aduceau de sătenii podgoreni spre vânzare, fiind cotite de un funcționar al comunei. […]
Meidanurile de la Biserica Sf. Dimitrie și Vovidenia au dispărut după ce s-a făcut
răscumpărarea moșiei târgului, și deci acele locuri libere au fost vândute și ocupate cu clădiri.
Iacov Antonovici, op. cit., vol. IV, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu,
Bârlad, 1924, pg. 299-300.
168
Ibidem.

57
că, pentru prima parte a secolului al XIX-lea, este valabilă influența orientală
ce permite folosirea maidan-urilor drept zone utilizabile pentru comerț.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se accentuează funcţia comercială,
dispunând, în anul 1898, de nu mai puţin de 976 stabilimente comerciale169.
Dintre acestea se detaşau ca număr cele care comercializau: coloniale, articole
de manufactură, măcelării, de băuturi spirtoase, articole de fierărie, lemn,
cherestea, de galanterie, pielărie etc. Majoritatea mărfurilor, cu excepţia
cerealelor şi vitelor, se vindeau în cadrul prăvăliilor şi depozitelor, pieţele
nedispunând de amenajări specifice, cu excepţia celei de lângă biserica Sf. Ilie.
Titulatura pretenţioasă de pieţe li se acorda, fie din neglijenţa acelora
care nu văzuseră una în Occident, fie tocmai din ştiinţa unora ce putuseră
aprecia facilităţile de care dispuneau. Mai conforme cu realităţile autohtone
erau denumirile: de Piaţa Otcupului, Piaţa Carelor sau Obor de vite. Focul cel
mare de la mijlocul veacului, care a distrus în mare parte fondul construit, a
permis şi primele intervenţii urbanistice majore, aşa cum a fost sistematizarea
zonei din jurul bisericii Sf. Gheorghe şi Sf. Ilie (denumită la un moment dat și
“Cuza vodă”). Faptul că la mică distanţă coexistau două instituţii de cult ne
demonstrează că densitatea de locuire era ridicată, aici constituindu-se un
important vad comercial. Atunci marele dezastru a afectat şi biserica Sf. Ilie
construită din lemn, situaţia fiind diferită în cazul celeilalte ce dispunea de
ziduri de piatră. Se pare că focul, ajuns la maxima sa intensitate, şi-a oprit
tocmai aici năprasnica distrugere, încât harta ce s-a făcut drept mărturie ne
înfăţişează locurile ca un adevărat deşert.
Pe spaţiul liber ce a rezultat, Casa Obştii Bârladului170 a hotărât, la 1
iunie 1851, cu ocazia sosirii Ministrului Lucrărilor Publice, înfiinţarea pieţei
“Sf. Ilie”, pe locurile Bisericii “Sf. Gheorghe”, între strada principală şi strada
Dobranici cu motivaţia de a se ,,înlesni adunarea carelor şi a norodului la ziua
de iarmaroc”171 - fapt care ne arată, dacă mai era nevoie, destinaţia acestor
spaţii publice - denumite modern pieţe. La 28 octombrie 1857172 este emis
actul prin care a început formarea noii pieţe, făcându-se un schimb de
proprietate între biserică cu Casa Obştei (dând locul ce-l avea în schimbul
altuia din strada Principală), a treia din oraş după Piaţa Domnească şi Oborul
de vite, singura care şi-a păstrat destinaţia de piaţă alimentară până în ziua de
astăzi.
Dezvoltarea comerţului a dus şi la o specializare a acestor pieţe. Piaţa
Domnească îşi va pierde treptat din importanţă, fiind mai mult amenajată ca un

169
I. Lahovari, op. cit., p. 449.
170
Pentru considerații generale privind atribuțiile acestei instituții vezi- George Oprișanu, Casa
Obștiei din Bârlad, “Tipografia Nouă”-Toriceli Slobozeanu, Bârlad, 1928.
171
Iacov Antonovici, op. cit., Tipografia Neculai P. Peiu, vol. I, Bârlad, 1911, pg. 199-200;
Gh. Vasiliu (cu texte de Gh. Clapa), Bârladul de altădată, (album ilustrat apărut sub egida
Primăriei Municipiului Bârlad), Editura Sherpa, Târgu-Mureș, 2001, p. 9.
172
Ibidem.

58
parc central, şi comerţul cu vite va fi scos treptat din zonele centrale fiind
respins treptat spre periferie, iar piaţa Sf. Ilie se va transforma într-una
alimentară. Aceasta din urmă dispunea şi de marele avantaj că străzile din jur
concentrau principalele activităţi comerciale ale oraşului, aici fiind Lipscaniada
bârlădeană.

Piaţa Sf. Ilie

Situată în fața bisericii cu același nume avea configurația unui


patrulater. Spre ea convergeau mai multe străzi precum: Cojocăreasca,
Strâmba, Paloda, Iacomi, făcând legătura cu principalele artere stradale cum
erau Ștefan cel Mare și Republicii. Prelungirea străzii Strâmba forma latura de
nord a pieței și mergea până la piața de păsări, înglobată acesteia 173. Aici erau
vândute rațe, găini, gâște, curcani, dar și purcei și miei cu ocazia sărbătorilor
de Crăciun și Paște. Pe latura din sud se aflau amplasate prăvăliile de pește
care vindeau marfă pentru toate gusturile, buzunarele și necesitățile. Pe lângă
dughenele care vindeau diferite produse precum galanterie și mărunțişuri, erau
magazine de sticlărie, oale, vopsele, pantofi și pânzeturi. În spatele acestora se
afla un alt șir de dughene care comercializau produse de băcănie. Piața propriu-
zisă era formată din câteva rânduri de mese așezate ca băncile la școală, unele
învelite cu tablă, vreo 20-25, unde țăranii își expuneau spre vânzare produsele
agricole: zarzavaturi, brânzeturi, flori, ouă, lapte, smântână, făină.

173
Sergiu Brandea, op. cit., pg. 193-194.

59
În partea de nord a străzii erau amplasate măcelăriile, de unde puteai
cumpăra orice pofteai, de la muşchiuleț de porc și vițel, la măruntaie și alte fel
de fel de cărnuri expuse de măcelari pricepuți în a-și vinde marfa174.

Imagine din Piața Sf. Ilie în anii `30

Fără a dispune, ca în cazul Bucureştiului sau alte oraşe mai avansate


urbanistic, de hale, mijloc modern de comercializare a produselor ţărăneşti,
cele care se vând direct de la producător, planul oraşului din 1895 175 ne
prezintă la punctul 51. Căsăpii şi la punctul 52. Zarzavagii. În oraș funcționau
și două zalhanale (abatoare) - ce existau deja în 1815, în funcție de locație una
“de sus” și una “de gios”176, ori de dimensiuni variate fiind amintite abatoarele
mare și mic177.
În “Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad”, din
1890, se preciza necesitatea înfiinţării lor datorită condiţiilor precare în care se
făcea comercializarea unor produse: ,,Localurile unde se expune spre vânzare
carnea, în mare parte barăci de o construcţie improprie, lasă mult de dorit în
privinţa conservării mai ales în timpul verii” 178. Micile hale ce abia se
propuneau a fi construite beneficiau deja de un pompos Serviciu al halelor cu
un personal compus dintr-un: perceptor, un intendent şi un gardist179.
Într-un perimetru în care domina comerţul a apărut ca o necesitate
adaptarea locuinţelor prin transformarea parterului în prăvălie, înfiinţarea

174
Ibidem.
175
Harta județului Tutova, (incluzând și un plan al orașului Bârlad), 1895. Fondul Muzeului
,,Vasile Pârvan”- Bârlad, nr. inv. E 10395.
176
Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 343-349; Ibidem, vol. V, p. 237.
177
“Bârladul”, 12 februarie 1912.
178
Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, p. 17.
179
Ibidem, p. 18.

60
pentru mulţimile venite în zilele de târg a hotelurilor succesoare a hanurilor
(care își vor continua totuși existența sub forma cârciumilor-hanuri și în prima
jumătate a secolului al XX-lea) şi a băncilor. În acest sens putem aminti
existenţa a nu mai puţin de trei hoteluri situate pe strada Ion Iacomi, ce
intersecta Strada Strâmbă: Europa, Bristol şi Traian180.
Vechea piaţă a fost sistematizată în anii ’80 când toată zona a fost
curăţată cu buldozerele şi din vechiul peisaj urbanistic a rămas doar biserica Sf.
Ilie. Neputând să o înlăture şi pe aceasta se proiectase construirea de blocuri de
jur împrejur astfel ca să nu mai poată fi observată. Abia în acest moment, ca
urmare a unor eforturi urbanistice modernizatoare şi remarcabile ale edililor
din ultimii ani, se poate vorbi de o piaţă cu un aspect civilizat.

Piaţa - parcul Domneasca

Examinând izvoarele istorice, constatăm existenţa, în a doua jumătate a


secolului al XIX-lea, a mai multor spaţii vegetale amenajate pe locul unor mai
vechi piețe ale oraşului. Pe lângă Grădina publică apare menţionată o alta,
numită “grădina mică din oraş”181 sau alteori “Grădina Primăriei”182 - situată
pe strada Parcului -, la care erau necesare diferite îmbunătăţiri precum gard de
împrejmuire şi “gratie de lemn la canalul” ce trece prin aceasta. Parcul era
situat pe strada principală, pe o parte din amplasamentul actual al Bibliotecii
“Casa Națională – Stroe S. Belloescu”183, unde îl regăsim în planurile oraşului
din 1895184 şi 1900185. Cu întreţinerea ambelor grădini, „locuri de distracţie
pentru orăşeni”186, se cheltuia anual 5600 de lei, alţi 1500 fiind alocaţi pentru
muzică şi festivităţi187. Având forma unui dreptunghi şi o suprafaţă de cc. 2000
m², dispunea de câteva alei cu forme geometrice, gazon, boschete, flori şi
câţiva arbori.
Cu un spaţiu mult mai generos, dar dispunând multă vreme de
amenajări mai sumare, a fost şi Parcul Domneasca (ce şi-a luat numele de la
Biserica Domneasca cu hramul Adormirea Maicii Domnului). Situat pe
180
Strada Iacomi făcea legătura între Piaţa Sf. Ilie şi strada Ştefan cel Mare. Pe parcurs era
întretăiată de strada Fagului (Strâmba).
181
Direcția Județeană a Arhivelor Statului Vaslui, Fond Primăria Bârlad, dosar 2/1868 , f. 167.
182
Ibidem, f. 166.
183
,,În grădina Parcului de pe strada Principală s-a clădit un frumos şi admirabil aşezământ în
stil românesc (Casa Naţională)”. Traian Nicola, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, vol.
1, A-B, Primăria Municipiului Bârlad, 1999, p. 237.
184
Harta judeţului Tutova, 1895.
185
Th. Negrutzi, op. cit.
186
Regulament pentru organizarea serviciului comunei urbei Bârlad, Tipografia George
Cațafani, 1899, p.16.
187
Ibidem.

61
teritoriul unei mai vechi pieţe, menţionat în planul din 1851 188 cu denumirea de
piaţa carelor, apariţia acestui nou loc de agrement s-a aflat în seria de activităţi
edilitare ale fostului primar Andrei V. Ionescu. Cu o viziune modernă,
civilizatoare chiar, acesta a înscris printre realizările sale mai importante:
pavări de străzi, iluminat public, înfrumuseţarea Grădinii Publice şi
sistematizarea centrului actual189 unde în trecut a existat o piaţă numită
Domneasca şi mai târziu, în perioada interbelică, Piaţa Unirii190.

Parcul Domneasca

În memoriile sale, ne oferă informaţii despre cum a amenajat zona în


1875: ,,În Piaţa Domnească am construit un bazin pentru apă şi rezervor pentru
caz de incendii, ca să fie apă abundentă şi să se poată lua cu uşurinţă. Vizavi de
magazinul lui Hagi Lazăr Cambur, astăzi proprietatea domnului Paveliu,
comerciant de coloniale, era o piaţă ce se numea a Otcupului, mlăştinoasă şi cu
totul murdară, acolo staţionau carele cu poloboace de vin, adesea pentru
desfacere şi tot aici se coteau de însărcinaţii primăriei. Am oprit a se mai vinde
vinurile acolo şi am strămutat Otcupul în Piaţa Ocolului de vite, iar în locul

188
Partea arsă a târgului Bârladul (Plan al arașului).
189
I. Antonovici, op. cit., p. 265. Aici a existat până în 1971 și un bazin suspendat, el
constituind o importantă rezervă de apă în cazurile deselor incendii de care Bârladul nu a fost
ferit. Monografia municipiului Bârlad, în mss., 1968, p. 246.
190
M. Dobranici, Geografia judeţului Tutova, Bârlad, 1936, p. 34. Vezi şi Marcel Proca,
Evoluţia urbanistică a zonei centrale a oraşului Bârlad în secolele XIX-XX, în “Academia
Bârlădeană”, nr. 16, trim. III, 2004, p. 10; Idem, Evoluţia urbanistică a zonei centrale a
oraşului Bârlad. Piața civică, în “Studii și articole de istorie”, tom LXXVI, 2010, p. 241.

62
rămas fără nici un serviciu am făcut Scuar, prevăzându-l cu copaci, gazon şi
flori, de către grădinarul comunei, adus de mine din Paris”191.
După Unirea Principatelor şi constituirea României moderne, a început
un proces alert de modernizare a ţării şi, implicit, a oraşelor. Adoptarea de
modele occidentale se regăseşte, după cum putem constata, până şi în acest târg
de provincie, care era Bârladul secolului al XIX-lea. Arta grădinăritului se
doreşte a se ridica la standardele etalon ale vremii, care este reprezentat de cel
francez, care îşi va impune şi aici trăsăturile aparţinând clasicismului. Cele
două noi parcuri vor completa în mod fericit amenajările vegetale ale oraşului
ele concurând, mai vechea grădină publică, drept spaţiu de distracţie şi
promenadă prin amplasamentul lor central. Dar prăpastia uriaşă dintre intenţie,
rezultat al unor vizite de câteva luni pe an în Elveţia, Franţa sau aiurea, şi
realitatea moldavă continuă să ne arate că civilizaţia urbană românească se afla
într-o zonă, gri, de tranziţie dintre Orient şi Occident. Centrul pe care edilul
Ionescu l-a vrut constituit ca o cetate utopică a rămas ancorat mentalităţilor
periferice şi tributar unei vecinătăţi cvasigeneralizate a oraşelor noastre ce sunt
străbătute de mici pârâuri transformate, de românul inventiv şi în lipsă de
altceva, în ,,canalizări naturale” - denumite popular Cacaine. Doar din
considerente sociologice ori retorice s-ar putea face un studiu câţi din
bârlădenii de ieri sau de astăzi cunosc denumirea reală a acestuia de pârâul
Valea Seacă.
Pavarea zonei era o stringentă necesitate căci, aşa cum relatează Andrei
V. Ionescu, într-un memoriu din 1861, în centru ,,gloderia era nemaipomenit
de mare , astfel că în dosul Hotelului Grandes s-a înecat un cal şi altul vizavi
de Leizer Kaufman pe strada Principală”192. Acum, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ne aflăm parcă la 1837, când călătorul rus Demidov,
descrie Bârladul ca ,,o mare de pământ cleios în care caii înoată până la
pântece”193 şi notează, în continuare, plin de amuzament, că ,,are de gând să
ajungă oraş după locul mare pe care se întind străzile, din care nu lipsesc decât
casele şi oamenii”194.
Aspectul urbanistic dezolant al spaţiului din mijlocul oraşului, cu
exagerările de rigoare, îl regăsim şi la 1881. Dincolo de diferitele amenajări

191
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 267. În epocă, deja se încetăţenise ideea înfrumuseţării
spaţiilor urbane. La 1870, Consiliul Comunal din Bucureşti lua, spre exemplu, hotărârea să
pună în mijlocul Pieţei Zarafilor; ,,fântână cu basin şi cu statuă - Diana de Gabies […] adusă
din Franţa” alegere firească într-o epocă în care studiile clasice erau la mare preţ, iar Franţa era
modelul demn de urmat. Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura
Vremea XXI, Bucureti, 2004, p. 70.
192
Ibidem, p. 261.
193
Anatol Demidov, O călătorie în Principatele Române, Alcalay, f. a., p. 81.
194
Ibidem, p. 82.

63
urbanistice potrivit celor precizate în ,,Expunerea administraţiunei comunei
urbei târgului Bârlad”, din 1890 avea totodată şi rolul de piaţă195.
Bârladul apare ca un oraş al hilarului şi al paradoxurilor. Pospăiala
Occidentală reprezentată de aceste parcuri, insule de Europă, care constituiau
buricul oraşului, se prezintă sub un aspect grotesc accentuat de revărsarea
mahalalei duminica şi în zilele de sărbători. Făcând un efort de imaginaţie, ne
putem închipui atmosfera de acum o sută de ani, din piețele ori parcurile
bârlădene: „slugărimea cu simbrie […] cu oribilele rochii multicolore de
stambă ori cu pantalonii de lână albă strânşi pe pulpe, cu vorba tare, râsete
gălăgioase, glume triviale, pumnii daţi în semn de iubire. […] Se gâdilă, se
îmbrâncesc, se pupă, în indiferenţa generală, fiecare fiind ocupat identic”.
Modificări se vor produce abia în prima decadă a secolului următor,
odată cu amplasarea aici a unei statui. Aceasta, reprezentându-l pe Nicolae
Roşca Codreanu, operă a sculptorului I. Scutaru, a fost inaugurată la 6
decembrie 1908, cu ocazia sărbătoririi jubileului de 50 de ani a Liceului “Gh.
Roşca Codreanu”. La manifestarea prilejuită de dezvelirea statuii, au participat
numeroşi bârlădeni, personalităţi ale timpului, foşti elevi ai liceului şi chiar un
grup de studenţi ieşeni. În condiţiile în care imobilul unde funcţiona Primăria
oraşului, aflat în cartierul Podeni, Strada Dimitrie Cantemir nr. 2, 3 devenise
impropriu ca urmare a repetatelor inundaţii de la începutul anilor ‘30, în 1934
au început lucrările la noua clădire, prilej cu care statuia lui Nicolae Roşca
Codreanu a fost mutată pe amplasamentul actual, în faţa instituţiei ctitorită de
acesta - Şcoala Secundară Profesională de Fete “N. Roşca Codreanu”- actualul
orfelinat.

195
Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 17. Cu toate eforturile
diferiţilor gospodari ai urbei, trecerea timpului nu pare să afecteze acest spaţiu central, carte de
vizită la urma urmei a unui târg ce se voia mai răsărit, şi care continua să creeze o proastă
impresie diferiţilor vizitatori, cum rezultă din descrierea scriitorului I. Simionescu (1926):
„Chiar în mijlocul oraşului nu se simte dragostea de arbori, nici de pajişte verde. Aproape de
liceul cel nou, de vreo 40 de ani clădit, este vechiul liceu de lângă Biserica Domnească, cu
clopotniţa de scânduri, gata să se prăbuşească. În faţa lui se află un parc, iar în mijlocul
parcului se ridică statuia unuia din fraţii Codreanu, Nicolae, al căror nume e legat de instituţiile
culturale ale Bârladului. În loc ca statuia să impuie, invocând amintirea unui om de bine, îţi
deşteaptă mila, răsfrântă bineînţeles asupra celor care nu pricep, ce rost are o statuie. Parcul
este plin de bălării, prin împrejmuirea sărăcăcioasă de sârmă ghimpată a străbătut un măgăruş,
care păştea ce mai găsea verde. De jur împrejur, dragă Doamne, s-au plantat arboraşi.
Neîngrijiţi, neudaţi, cu pământul bătut la rădăcină, păreau nişte crengi uscate, înfipte în
pământ, cum stau înfipte la capetele mormintelor din satele de munte, brădişori descetinaţi,
semnul tinereţii celui înmormântat. În acel moment, privind de o parte clădirea dărăpănată a
liceului vechi, care adăposteşte acum Poliţia sau un Comisariat, alăturea Biserica Domnească
şi ea lăsată în părăsire, iar de cealaltă parte a drumului, Parcul, în jurul statuii unui om căruia
Bârladul îi datoreşte atâta, mi se pare că mă aflu în cimitirul simţămintelor noastre de pietate,
de respect pentru trecut, de dragoste şi grijă pentru locul în care ne ducem viaţa”. I.
Simionescu, Bârlad, în BOA, vol. III, 1984, p. 295.

64
Modificarea compoziţiei spaţiale a parcului şi pieţei a început la 21
octombrie 1934, când a avut loc solemnitatea punerii pietrei de temelie a
localului Primăriei Bârlad, cu concursul primarului Teodor Buzescu, şi a
arhitectului C. Moşinschi. Parcul Domneasca a fost din nou amenajat, ca
dovadă a interesului pentru mobilarea stradală, iar în centrul lui fiind ridicat un
bust din bronz reprezentându-l pe filantropul Stroe Belloescu, ceremonie la
care au fost prezenţi episcopul Nifon al Huşilor şi C. Angelescu, ministrul
Educaţiei Naţionale. Apărut câţiva ani mai târziu în acelaşi loc, la 14 iunie
1936, rodul contribuţiei şi activităţii Ateneului Popular C. F. R., bustul a
dispărut în anii ’50, ca atâtea alte monumente bârlădene. Festivitatea a avut loc
în prezenţa ministrului Educaţiei Naţionale, prof. dr. Constantin Anghelescu, şi
a episcopului Huşilor, Nifon Criveanu, politicieni locali şi elevi.
După 1945, au fost realizate modificări şi amenajări succesive. Între
1952-1953 parcul a fost reamenajat şi a primit denumirea de Parcul Eroilor
Sovietici. Cu această ocazie, aici s-a amplasat o placă funerară în amintirea
eroilor sovietici “eliberatori”, căzuţi în luptă în timpul celui de-al doilea
război mondial în preajma oraşului. Tot în aceşti ani, în faţa Primăriei s-a
amenajat un scuar semicircular, iar în 1965 s-a construit o fântână arteziană şi
două peluze. Pavat cu gresie colorată şi încadrat cu spaţii verzi a pus în
evidenţă unul din principalele monumente ecleziastice ale Bârladului, Biserica
Domnească, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi una din puţinele clădiri
monumentale de atunci – cea a primăriei. Parcul, în care decenii de-a rândul
generaţii de bârlădeni au petrecut clipe plăcute, a dispărut după construirea
Casei de Cultură “George Tutoveanu” şi alegerea unei soluţii nefericite pentru
modificarea traseului principalei artere de circulaţie, în anii 1971-1972.

Oborul de vite

Un alt spaţiu urban ce a cunoscut evoluţia de la piaţă a oraşului spre


alte destinaţii a fost Parcul Renaşterea. Pe locul acestuia, în apropiere de
Biserica “Sf. Voievozi”, s-a aflat în secolul al XIX-lea Oborul de vite sau Piaţa
ocolului de vite. Planul oraşului din 1851, la care am mai făcut referire,
prezintă zona sub denumirea de Piaţa Pompierilor, dovadă şi a primei locaţii a
serviciului de pompieri din oraş.
Fântâna de aici, subliniată pe hartă, constituia probabil un ajutor la
îndemână în caz de incendii, alături de apa Bârladului sau cea şi mai utilă a
Cacainei, până la construirea bazinului din Parcul Domneasca.
Dincolo de funcţia sa comercială şi de spaţiu de socializare este
menţionat, în izvoare, ca având destinaţie de loc de pedeapsă şi execuţie 196.
Barbară, dar conformă cu legislaţia epocii, pedeapsa publică îşi avea rolul său
social bine determinat, constituind tiparul unui adevărat ritual. Potrivit lui

196
Gh. Vasiliu, op. cit., p. 6.

65
Michel Foucault197, această manifestare îmbracă mai multe aspecte: face din
condamnat vestitor al propriului sfârşit, repetă scena mărturisirii, fixează
supliciul pe crima însăşi198 şi pune în centrul scenei poporul – spectator, dar nu
în ultimul rând martor al exemplului dat prin execuţie199. Pedeapsa vizibilă,
explică, se justifică într-o cetate punitivă care consideră criminalul un
,,material educativ”200 şi pe care îl exploatează într-un astfel de mod în diferite
locuri publice: la răscruci, în parcuri şi grădini, la margine de drumuri etc. 201.
Fără a încerca să facem un studiu asupra aspectului de spaţiu public -
spaţiu de pedeapsă, dorim să identificăm o astfel de legătură în Bârlad, graţie
memoriilor lui I. Vasiliu: ,,Pedeapsa corporală, pe acea vreme, se executa la
capitala judeţului de unde era criminalul. Atât Buzu cât şi Moacă au fost
torturaţi sub ochii orăşenilor. Se anunţa cetăţenilor ziua de tortură a
criminalului. El era pus liber într-un careu de călăraşi cu săbiile scoase, în afară
de careu era călăraş nearmat, dar cu un biciu plumbuit în mână, ce trebuia să
aplice loviturile pe corpul vinovatului, doboşarii mergeau înainte şi băteau
tobele, din care ieşeau nişte sunete lugubre, ca şi cum ar fi fost nişte sunete ce
anunţau moartea cuiva, şi înaintea toboşerilor era un amploaiat de la
isprăvnicie, îmbrăcat în uniformă rusească, căci pe atunci toţi funcţionarii
administrativi purtau uniforme, care amploiat ţinea în mână un sul de hârtie, pe
care era scris faptele vinovatului şi numărul loviturilor pe care urma să le
primească. […] Cortegiul lugubru trebuia să se oprească în patru răspântii:
piaţa domnească, chiar la marginea stradei de intrare în curtea bisericei; în
colţul stradei principale, vizavi de magazinul Broder, pe atunci era prăvălia de
bogasierie a lui Pavilică; colţul unde se încrucişează strada Ştefan cel Mare şi
Paloda, unde a fost clădirea teatrului; piaţa ocolului de vite, în apropierea
locului unde este o fântână. În fiecare dintre aceste puncte avea să se oprească
cortegiul. Amploaiatul se urca pe un scaun, ca să fie văzut de lume, citea
sentinţa şi însemna pe o bucată de hârtie numărul loviturilor hotărâte; vinovatul
îşi expunea trupul gol şi jandarmul aplica loviturile mortale; puţini puteau să
sufere loviturile la cele patru răspântii; mulţi cădeau ameţiţi sub lovituri; mulţi
mureau după de la a doua sau de la a treia, sau de la a patra răspântie” 202.

197
Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, Humanitas, Bucureşti, 1997.
198
Ibidem, p. 86.
199
Ibidem, p. 102.
200
Ibidem, p.174.
201
Ibidem, p. 175.
202
Iacov Antonovici, op. cit., p. 253. Vezi şi Apud , I. Zănescu, Osândiţi şi osânde în
Bucureştii de odinioară, în “Magazin istoric”, august 2005, p. 13-15. ,,Pe lângă pedeapsa cu
moartea, care rămăsese în vigoare ca şi alte articole din codul lui Caragea, se mai dădeau
pedepse ca acestea: gradul I — bătaia prin mijlocul stradelor. Vinovatul era dezbrăcat în pielea
goală, până la brâu, şi bătut cu nuiele pe două, trei sau mai multe strade de prin oraşe; şi de aci
s-a născut vorba: „că l-a dat prin târg”. Acei care se încercau a face răscoală erau sluţiţi prin
tăierea nasului. Gradul II: ţintuirea de cercelul urechei la colţul unei strade mai umblate;
vinovatul stătea ţintuit de dimineaţa până la apusul soarelui. Această pedeapsă se dădea acelor

66
Execuţia publică, până la eludarea ei, cu rol demonstrativ se realiza în
locuri ce permiteau aglomerarea umană şi, de obicei, în zilele de târg. Acelaşi
autor ne relatează un astfel de exemplu: ,,Pe vremea domniei lui Mihalache
Sturdza, după povestirea tatălui meu, în piaţa ocolului de vite, s-a ridicat două
furci şi un odgon, unde s-a spânzurat vestitul bandit Munteanul. Corpul a stat o
zi şi o noapte, pe urmă s-a săpat o groapă chiar lângă furci, unde s-a aruncat
corpul spânzuratului şi s-a acoperit cu ţărnă”203. Pentru a fi cât mai vizibile în
secolul al XVIII-lea condamnările la moarte erau duse la îndeplinire pe movila
din apropiere unde, pentru iertarea păcatelor celor spânzuraţi aici, în 1802 a
fost ridicată biserica “Sfinţii Voievozi” de Ecaterina Drahnea şi alţi donatori 204.
Pe coordonatele fostului obor de vite, în 1935205, a fost amenajat Parcul
“Regele Carol al II-lea” şi căruia edilii, extrem de atenţi la schimbările
politichiei naţionale, îi vor schimba numele în 1940 în cel de “Mihai I”. În
mijloc exista o fântână cisternă, iar de jur împrejur era un spaţiu pentru
staţionarea carelor. După 1948 s-a amplasat şi s-a construit Uzina de apă a
oraşului care a cuprins o parte din acest parc (de la centru spre str. Stroe

negustori ce înşelau lumea la cântărit sau falsificau alimentele de hrana zilnică, de întâia
trebuinţă. Gradul III: închisoarea în puşcărie, pe timp mai îndelungat, pentru mofluzi; gradul
IV: tăierea mâinilor de la încheieturi, pentru plastografi; gradul V: osândirea la ocne, pe timp
mărginit sau pe viaţă; cei osândiţi pe un timp mărginit mai erau scoşi la lumina zilei din când
în când, iar pe cei osândiţi pe viaţă nu-i mai scoteau niciodată din fundul ocnii, unde lucrau, ca
şi cei dintâi, la tăierea sării.
La ocnă pe viaţă se osândeau omorâtorii de neveste, de amante, de rude de copii şi alţi
omorâtori comuni, iar omorâtorii de părinţi şi ai mai multor oameni deodată erau osândiţi, în
cea mai mare parte, la punerea în ţeapă şi lăsarea cadavrelor lor, ca şi pe spânzuraţi, trei zile în
câmp, pe locul de executare, cu o hârtie pe piept, în care era scris numele mortului cu aceste
cuvinte: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească”.
Osândiţii la puşcărie purtau butuc de lemn la picioare, făcut din două părţi, scobit aşa
ca să intre piciorul şi ţintuite, împreună, cu cuie de lemn; cu butucele astea de picioare,
puşcăriaşii erau scoşi la muncă, cu păzitori, de curăţau podurile de gheţuri, noroaie; la alte
munci private nu erau puşi. În puşcărie stau ca într-o cazarmă, în odăi încăpătoare, de câte 50
indivizi. Odăile nu aveau paturi, ci pe jos erau aşternute rogojini, pe marginea cărora
puşcăriaşii îşi lungeau picioarele îmbutucate. Era o odaie spaţioasă pentru bolnavii mai uşor;
acolo se afla un butuc mare, obştesc, lucrat din două grinzi mari de stejar, scobite cât intra
piciorul; o grindă era aşezată jos, şi alta deasupra, iarăşi scobită, servea drept capac. Bolnavii
se aşezau, seara, pe rogojină şi băgau câte un picior în câte o gaură, apoi se lăsa bârna de
deasupra, ca un capac, şi i se punea lacăt la căpătâi. Cei rău bolnavi se trimeteau, sub pază, la
spitalul Colţea, unde era santinelă compusă din 20 seimeni, ce se schimbau de la cazarmă în
toate zilele, precum se face şi astăzi schimbul santinelelor pe la diferite autorităţi. Toate astea
au durat până la anul 1823, când a venit Grigore Ghica domn”. Apud, Dimitrie Papazoglu,
Istoria fondărei oraşului Bucureşti, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 11.
203
Ibidem, p. 257.
204
Iacov Antonovici, În slujba bisericii şi a şcoalei. 1880-1923, Huşi, 1926, p. 163; Dragoş
Stoica, Repertoriul bisericilor şi aşezămintelor monahale ortodoxe din fostul judeţ Tutova,
(lucrare de diplomă), Iaşi, 1998, p. 54.
205
M. Dobranici, op. cit., p. 32.

67
Belloescu), în restul spaţiului continuând să existe, până în anii ‘70, un parc al
copiilor intitulat - Parcul Libertăţii206.

206
Monografia municipiului Bârlad, în mss., 1968.

68
I.2.5. Serviciile primăriei

În anul 1878, serviciile administrației oraşului erau organizate din punct


de vedere tehnic, după cum urmează: Serviciul biroului central, Serviciul
sanitar, Serviciul tehnic, Serviciul financiar, Serviciul actelor de stare civilă,
Serviciul de verificare, Serviciul de întreținerea locurilor publice, Serviciul
poliției comunale, Serviciul biroului de avocatură207.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este cel care, în 1864, a înființat
poliția comunală de pe lângă primării, în fruntea căreia se afla însuși primarul.
Foştii gardişti devin sergenţi de stradă, constituiţi într-un corp şi sunt
însărcinaţi cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea
circulaţiei vehiculelor, combaterea cerşetoriei, îndrumarea cetăţenilor,
supravegherea indivizilor suspecţi. Ordinea în oraș era asigurată de serviciul
poliției comunale condus de un șef. Poliția comunală avea angajați: un șef de
poliție, un comandant de sergenți, cinci comisari administrativi, cinci
subcomisari, doi comisari comunali, doi subcomisari comunali, un
supraveghetor al iluminatului, 123 gardiști208.
Comisarii constată toate contravențiile și „execută ordonanțele și
lucrările ce le sunt puse în vedere; însoțesc pe ajutorul de primar și medici la
inspecțiuni”209. Subcomisarii comunali sunt atașați la hale, oborul de cereale și
piețe. Ei supraveghează menținerea ordinii și curățeniei și constată
contravențiile. De asemenea ei îi ajută pe medici în inspecții și fac rapoarte
zilnice cu privire la evenimentele întâlnite210.
După cum vedem atribuțiile poliției administrative sunt destul de vaste
cu respectarea art. 81 al Legii comunale și a celorlalte dispoziții și regulamente
ale primăriei.
Funcția de șef al Poliției comunale se cere să o îndeplinească polițaiul
administrativ, căruia i se acorda o diurnă echivalentă salariului cuvenit șefului
poliției comunale, fiind obligat să îndeplinească toate atribuțiile șefului poliției
comunale. Salariul său ca și al secretarului și a unui scrib era asigurat de către
stat. Anual, deși primăria cheltuia 64.000 de lei, numărul angajaților nefiind
suficient în raport multiplele obligații și mărimea orașului211.
Ca reşedinţă de judeţ, oraşul dispunea şi de o închisoare cunoscută sub
denumirea de arest preventiv, situat în zona unde se află acum Spitalul T. B. C.
Acesta ca şi multe alte edificii publice se afla la începutul secolului al XIX-lea
într-o stare precară, după cum aflăm din următorul document: ,,Arestul

207
Raport asupra administrațiunei și trebilor comunei urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria
,,Basarabia” Gh. Cațafany, 1978, p. 7.
208
Ibidem, p. 19.
209
Ibidem, p. 12.
210
Ibidem.
211
Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 17.

69
preventiv este instalat tot în vechiul local, proprietatea judeţului, care nu mai
corespunde destinaţiunei sale având nevoie de o reparaţiune radicală. Cu
ocazia împrumutului de 98000 lei din anul 1905, se hotărâse în mod expres ca
suma aceasta să servească nu numai la construirea unui nou local de curte cu
juraţi şi judecătorie de ocol, ci şi la reparaţiunea radicală a arestului preventiv.
Suma de mai sus a fost însă complet absorbită şi nici nu va ajunge pentru plata
clădirei curţei cu juri şi a judecătoriei. Prin urmare, arestul preventiv va
rămânea în starea în care se află, pentru că mijloace noi nu se pot găsi.
Numărul arestaţilor intraţi anul trecut a fost de 1084 faţă cu 901 intraţi
în anul 1907. Diferenţa în plus de 183 se explică din cauza răscoalelor
ţărăneşti. Zilele de hrană au fost în număr 17.591 faţă de 16.077 ale anului
1906”212.

Până și găinarii trebuie să se reprofileze.

Corpul sergenților din oraș executa paza de zi și de noapte. Poate ziua,


că noaptea tot omul doarme, iar omul legii, dincolo de toate, e și el om. Vorba
conului Caragiale „famelie mare, renumerație după buget, mică”. Pentru
exemplificare cităm un articol din Bârladul, anul 10, nr. 9, din 12 aprilie 1900,
intitulat sugestiv ”Poliția doarme”: „Știm că niște indivizi s-au introdus în
nopțile anului trecut în pravălia domnului Constantin Dumbravă din strada Prut
furându-i mai mulți bani și obiecte. Cu ajutorul sergentului a fost prins unul
dintre hoți, care a mărturisit fapta și a descoperit și pe ceilalți doi, care au fost
cu el.

212
Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport prezentat consiliului general în
şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii ordinare, Bârlad, Tipografia
Comercială C. S. Leţcae, 1907, pg. 12-13 .

70
Biata poliție pentru moment a luat lucrurile de furat găsite la hoți, în
urmă însă a dormit, n-a mai restituit nici azi obectele găsite, iar indivizii se
plimbă azi liberi prin orașul Bârlad.
O altă spargere urmează la prăvălia domnului Ioan Berbeciu tot din
acest oraș, furându-i în valoare de 600 de lei tutun, timbre, mărci și cărți
poștale:
S-au făcut denunțuri, dar liniște!
Poliția a dormit! Chef pe capul pungașilor!
Ce, adică numai noaptea să întrebuințăm mijloacele ia să încercăm și
ziua că poliția deja de mult a adormit”.
Caracteristica perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este
reprezentată de schimbarea sediilor, a funcţionarilor poliţieneşti, implicarea
politică a Poliţiei, deoarece una din atribuţiile nescrise ale Poliţiei fiind aceea
de a garanta partidului aflat la guvernare reuşita în alegeri. Existau mai multe
sedii ale comisariatelor, legate de sediul central prin legături telefonice încă din
1906.
La începutul secolului al XX-lea, pază era un fel de a zice, dacă te
gândeai că numărul vardiștilor angajați nu trecea de zece, din care unul stătea
permanent de pază la prefect acasă, altul la sfântul Sisoe, șeful partidului
liberal, altul la conu Vasile, șeful partidului țărănist, unul în centru la
Manzavinatos, unde instruia birjarii, și toți zece, erau înarmați cu sticle de
trascău înfundate în buzunarele mantalelor, pentru a-și dezmorți iarna
ciolanele, iar vara pentru întărirea balamalelor213.
Cum reușeau ei să asigure ordinea în oraș și securitatea cetățenilor, ne
dovedesc numeroasele știri publicate de ziarele bârlădene: „În noaptea de joi
spre vinerea trecută, un îndrăzneț hoț, a scos fereastra cu geamul de la
magazinul de ceasornicărie a domnului Ștein din strada Principală, furând mai
multe ceasornice și lanțuri ce erau expuse la acea fereastră. Cu toate că
fereastra era lumintă de un felinar ce este postat lângă ea, hoțul nu s-a putut
vedea de sergentul de noapte. Marfa furată se zice că a fi de 400 de lei”214.
Dar spargeri nu erau doar la stimabilii concetăţeni, însăşi sediile
prefecturii, poliţiei (sic!) şi arestului au fost călcate de hoţi. Acest fapt se
datora „directorului Lalu care fiind umanitar lăsa liberi pe arestaţi. Pe lângă că
aceştia îi făceau fel de fel de servicii, le-a dat drumul spre anul nou să umble
cu uratul. De data asta câţi-va au găsit de cuviinţă să evadeze”215.
Serviciile poliţiei mai presupuneau şi arborarea drapelului naţional pe
diferite sedii cu ocazia sărbătorilor naţionale. Şi voi care credeaţi că Pristanda
nu a fost decât o „invenţie” a conului Caragiale. Cu un astfel de prilej, oneştii
bârlădeni atrăgeau atenţia administraţiei locale că poliţaiul oraşului lasă să

213
Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p. 842.
214
“Paloda”, 6 aprilie 1895.
215
“Bârladul”, nr. 6, 1909.

71
arboreze drapele „care prin nuanţa culorilor şi ordinea lor nu au nimic comun
cu drapelul nostru naţional decât... cotorul” 216. Spre o mai bună informare s-au
făcut precizările de rigoare şi anume că tricolorul ţării noastre e roşu, galben şi
albastru, şi că această din urmă culoare începe de la cotor iar benzile colorate
sunt paralele cu acesta.
Preocupările primăriei erau extrem de diverse. De la cele de natură:
edilitară, urbanistică, igienă, sănătate, transport și altele până la cele care
priveau problema orfanilor.
Potrivit unei statistici din 1890 putem considera că numărul acestora era
destul de ridicat. Astfel, până la 1 ianuarie 1889, au fost găsiți 70 de orfani, din
care 42 erau băieți și 28 fete. În decursul anului au mai fost luați în îngrijire
încă 11 copii. Din diferite cauze, între care putem suspecta și îngrijirile sumare
acordate au mai rămas până la sfârșitul anului 67. Dintre aceștia 7 au fost dați
spre îngrijire, conform regulamentului, și doi au fost încredințați ca ucenici
unor meșteșugari. Cu întreținerea celor aflați la diferite familii, primăria
cheltuia anual peste 9000 lei, suma alocată pentru doicile copiilor mici
ajungând la 10-12 lei, iar pentru cei mai mari era de 15 lei. De asemenea,
Primăria, prin serviciul său medical, exercita controlul în ceea privește
sănătatea și buna îngrijire a orfanilor217.
Spre a veni în sprijinul acestor copii, a luat ființă din inițiativa
Societății doamnelor bârlădene un azil de copii orfani.218. Ca urmare a donației
făcute de Elena Pruncu în 1918 (casa și mobilierul aferent din Cotu-Negru)
instituția se va numi Azilul Elena, Constantin Maior Pruncu219. Azilul era
condus de o administratoare și dispunea de un personal format din o
bucătăreasă, doici și un om de serviciu220.
Situația copiilor instituționalizați era dintre cele mai cumplite, astfel,
potrivit mărturiilor unei fetițe, Macsim Dumitra, care a crescut la azil, puțini
au fost cei care au reușit să supraviețuiască condițiilor îngrozitoare de aici.
„Dintre copiii sugari, aduși în perioada mea la azil, numai Jana a supraviețuit,
ceilalți au murit, plângând de foame sau uzi și înghețați. Seara, când li se făcea
baie, se deschidea ușa de la dormitor și ferestrele, dezbrăcau copiii, care după
câteva zile se îmbolnăveau și mureau. Noaptea îi duceau la cimitir” 221.
În anul 1898, cu sprijinul Casei regale din iniţiativa regelui Carol I, a
luat ființă Orfelinatul agricol “Principele Ferdinand” pe moșia regală de la
Zorleni222. Construcția clădirii a început din 1897 când Principele Ferdinand

216
“Bârladul”, nr. 10, 1909.
217
Ibidem, p. 25.
218
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p.145.
219
Ibidem.
220
Alexandru Căpățână, Tata vals, în B. O. A., vol. II, p. 831.
221
Ibidem, p. 832.
222
“Albina”, anul I, nr. 16, 18 ianuarie 1898.

72
era grav bolnav și se dorea obținerea grației divine pentru facilitarea
însănătoșirii acestuia.
Obiectivul acestui aşezământ era acela de a ,,creşte cu îngrijire un
număr de orfani săraci, aleşi din clasele muncitoare şi a fiilor de militari,
pentru a fi pregătiţi la viaţa agricolă prin practică şi prin dobândirea
cunoştinţelor necesare unui ţăran bun gospodar”223. La dispoziţia orfelinatului
au fost puse 25 ha teren arabil, fără a se plăti impozite.
Întreaga activitate se desfăşura după regulamentul de organizare
elaborat în anul 1889 şi revizuit în 1903 şi 1906 224. Din acest regulament se
remarcă faptul că ,,din munca orfanilor se va opri anual 5 % pentru cheltuieli
de hrană şi echipament, restul de 95% se va împărţi anual în părţi egale, numai
pentru orfanii care au împlinit vârsta de 17 ani. Zestrea orfanului nu i se va da
în bani ci în natură (casă, vite, instrumente agricole) când se va statornici pe
pământul moştenit sau pe moşia Slobozia – Zorleni”225. În caz contrar,
autoritățile doreau ca acești copii să termine ciclul primar de învățământ și apoi
să intre la diferite meșteșuguri.
Inaugurarea a avut loc la data de 18 octombrie 1898, în prezența
Ministrului de finanțe, domnul George Palade, Episcopul de Huși, Iacov
Antonovici, administratorul domeniului privat al M. S. Regelui, domnul
Basaet, și directorul Orfelinatului, Mihai Lupescu226.
Tot în serviciul primăriei intra ajutorul pentru infirmi și neputincioși.
De menționat că în anul 1889-1890, suma alocată în buget pentru această
categorie socială era de 7500 lei. De asemenea, pentru bolnavii „cu o gravitate
accidentală sau acei lipsiți cu totul de mijloace, comuna întreține 50 de paturi
în „Spitalul Bârlad și Elena Beldiman” la a cărui construcțiune a pus mijloacele
sale”227.
În 1915, Primăria Comunei Bârlad înființează și un azil pentru infirmi,
instalat în casele Comunei din Simila. Primăria se obliga să asigure din bugetul
propriu suma necesară funcționării acestui spațiu. Regulamentul de funcționare
al azilului stabilea reguli stricte privind internarea și îngrijirea persoanelor
încadrate în această categorie228. Personalul care se ocupa de îngrijirea
infirmilor era format dintr-un medic care făcea vizite de două ori pe
săptămână, doi infirmieri și un îngrijitor229.
În ceea ce privește condițiile asigurate în azil, fiecare infirm avea un pat
de fier, un mindir de paie, două perne, o pătură, patru prostiri de pat, un halat

223
Ibidem.
224
Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol „Ferdinand”, de pe
moșia regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1906.
225
Ibidem, p. 10; Vezi şi I. Duma, File de monografie, 1994.
226
Gh. Vasiliu, op. cit., p. 29.
227
Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p. 25.
228
Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P. Peiu, 1915, p. 1.
229
Ibidem, p. 7.

73
pentru iarnă, patru cămăși, o cană pentru băut...”230. De menționat faptul că se
încerca astfel limitarea cerșetoriei pe străzile orașului și în piețele publice 231.

I.2.6. Incendiile. Comanda pojarnicească


(Pompieria)
Este absolut normal ca Bârladul secolului al XIX-lea alcătuit din case
care nu aveau în construcţia lor decât materialul caracteristic regiunii, adică
lemn şi pământ, să sufere mult de pe urma incendiilor. Pe uliţele strâmte şi
întortocheate, casele, construite în cea mai mare parte după modele arhaice,
acoperite cu paie, stuf, scânduri sau şindrilă, cu coşuri defectuoase, erau
permanent la discreţia diferitelor calamităţi: incendii, inundaţii şi cutremure.
Izbucnirea unui foc de altădată – după cum ne relatează Paul de Alep,
călător străin, care a trecut prin ţara noastră în secolul al XVII-lea – se anunţa
prin “tragerea clopotelor”, care, cu acea ocazie, băteau numai într-o parte,
adică în dungă, cum spunea poporul, şi prin sunetele lor jalnice şi triste chemau
oamenii să le dea ajutor232. Frecvenţa lor a determinat autorităţile să organizeze
servicii specializate care au apărut în marile oraşe din Muntenia şi Moldova, în
principal la Iaşi şi la Bucureşti, încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Eficienţa respectivelor servicii era mult diminuată în contextul slabei
organizări şi motivaţii pentru pregătire şi intervenţie, fie datorită inexistenţei
unor reglementări clare în domeniul prevenirii incendiilor (mai ales în
Muntenia şi Moldova, întrucât în Transilvania erau valabile reglementările
impuse de Cancelaria de la Viena).
Primele reglementări moderne în ceea ce priveşte organizarea şi
sistemul de prevenire şi pază a incendiilor în Ţările Române l-a avut, ca în
atâtea alte domenii, Regulamentul Organic. Prevederile sale au asigurat
organizarea într-o formă occidentală pentru acele timpuri, a serviciului de
stingere şi prevenire a incendiilor233. Autorul ideii de organizare militară a
pompierilor a fost un general rus, aflat în Muntenia, pe nume Starov. Iniţiat la
1833, proiectul de organizare – “Formiruirea comandei de foc sub denumirea
de roata de pompieri pentru oraşul Bucureşti”, va fi aplicat iniţial de domnul
Moldovei, Mihail Grigore Sturdza, la Iaşi, în anul 1835. Practic, după o
perioadă scurtă, de numai patru luni şi jumătate, la 15 mai al aceluiaşi an “roata
de pojarnici” de la Iaşi îşi intra în atribuţii. După modelul companiei din Iaşi,

230
Ibidem, p. 4.
231
Ibidem, p. 10.
232
George Potra, Din Bucureştii de altădată, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, p. 177.
233
Cană Alecsandru, Monografia grupului judeţean de pompieri Vaslui, 1995, p. 6.

74
s-au înfiinţat pe rând companii de pompieri în toate oraşele din Moldova, la
Bârlad comanda pojărnicească apărând în anul 1841, iar la Huşi în 1850234.
Astfel, în 1841, Departamentul Treburilor din Lăuntru anunţă că în
târgul Bârlad se va înfiinţa o ,,comandă pojărnicească de douăzeci de oameni”
şi ,,se va ţine la mezat pentru procurarea celor necesare”. Pentru dotarea
acesteia, Eforia din Bârlad anunţă că a cumpărat două tulumbe, iar
Departamentul Treburilor din Lăuntru se pronunţă în vederea ţinerii unei
licitaţii pentru ,,îmbrăcămintea slujitorilor isprăvniceşti şi ai pojarnicilor”235.
Înfiinţarea unui asemenea serviciu de pompieri sau tulumbagii, cum se
spunea pe atunci, era foarte interesant şi util, în contextul deselor calamităţi ce
au afectat oraşul. Astfel, în 14 octombrie 1826, ,,Uliţa mare” (Paloda de astăzi)
a ars timp de şase ore, cu care ocazie a ars şi biserica Vovidenia cu tot ce era în
ea. Foarte pustiitor a fost incendiul şi din 17 aprilie 1851, păstrat în amintiri ca
focul cel mare. Oraşul a ars timp de 23 de zile fără întrerupere, “focul pornind
de la Solomon, feciorul lui Leiba stolerul. Au ars 2500 de case, printre care şi
biserica Sf. Ilie”236. În Bârlad mai fuseseră asemenea focuri care au consumat
câteva case de pe o singură stradă şi chiar parte dintr-o mahala, dar o asemenea
distrugere nu mai cunoscuse şi nici nu avea să mai cunoască.
Însăşi menţiunea de Uliţa arsă, dintr-un document datat 20 mai 1855,
pare să amintească acest dezastru237. Existenţa Uliţei focului situată lângă Piaţa
Pompierilor arată că şi-a luat denumirea de la Foişorul de foc al Bârladului,
existent în prima jumătate a secolului al XIX-lea238. Pericolul permanent al
unor incendii devastatoare a impus nu numai organizarea serviciului de
pompieri în oraşul Bârlad, ci şi stabilirea unor reglementări privind modul de
realizare a construcţiilor.
În a doua jumătate a secolului, se acordă o importanţă sporită stabilirii
unor reguli, care să rezolve spre binele ambelor părţi relaţia oraşului cu
locuitorii din punct de vedere al spaţiului construit. La început, regulamentele
de construcţie ce se întocmesc vor mai ales să ferească urbea de pericolul
teribil al incendiilor, apoi, încetul cu încetul, se adaugă celelalte aspecte
specific citadine: aliniera, înălţimea, calitatea construcţiilor, igiena şi chiar
estetica faţadelor. Înşişi târgoveţii, puşi în faţa unor asemenea nenorociri, în
reconstruirea caselor afectate luau şi măsuri de prevedere. Coşurile de fum erau
mai înalte, sobele erau mai îngrijit realizate şi cuptoarele de copt pâine au
început a fi amplasate cât mai departe posibil de pereţii casei239.
La începutul organizării acestei companii de pojarnici, situaţia, atât a
personalului cât şi a uneltelor din dotare, era destul de precară. Cu timpul însă,

234
Ibidem, p. 7.
235
Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p.187.
236
Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B.O.A., vol. I, pg. 534-536.
237
Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit..
238
Ibidem.
239
Cezara Mucenic, op. cit., p. 49.

75
starea acestor companii s-a modificat simţitor. Li se construiesc cazărmi şi
foişoare de foc, li se îmbunătăţeşte dotarea cu mijloace de stingere, li se pun la
dispoziţie ,,căciuli de tinichea”240. Prima locaţie a unităţii de pompieri a fost în
zona oborului de vite, unde, pe harta din 1851- Partea arsă a târgului Bârlad -
apare menţionată Piaţa Pompierilor241. Odată cu terminarea turnului –
clopotniţă a bisericii Sf. Gheorghe - în iunie 1858, acesta a devenit şi punct de
observaţie pentru prevenirea incendiilor sediul unităţii fiind în imediata
vecinătate242. Din 1908, primarul Gheorghe Vidra a mutat sediul pompieriei în
cel al primăriei, situat cu aproximaţie pe amplasamentul actual, iar cel al
edilităţii în cartierul Podeni243.
În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin decretul nr. 143 din
24 septembrie 1860, se hotăra că ,,…pompierii districtelor din Moldova până la
înfiinţarea unei noi legi vor fi supuşi legii ostăşeşti, precum dorobanţii şi
grănicerii din Ţara Românească.” Un alt decret, nr. 702 din 28 martie 1874,
venea să stabilească structura noilor unităţi de pompieri. Organizarea lor era
pe: ,,divizioane, baterii, semibaterii şi secţiuni conform cu importanţa
oraşului”. În cadrul acestei forme de organizare, la Divizia a III-a Galaţi, erau
înfiinţate Bateriile Galaţi - cu o secţie la Brăila, una la Focşani şi o alta la
Bârlad244.
Prin Ordinul General nr. 3149 din 9 iulie 1891 se hotăra desfiinţarea
bateriilor de pompieri artilerişti şi înfiinţarea unor secţii de pompieri 245. La 1
august 1891 s-au înfiinţat serviciile de pompieri în funcţie de mărimea oraşului
respectiv. Pentru a nu înființa propriul serviciu de pompieri, Primăria Bârlad a
recurs la plata unei subvenții către stat pentru a rămâne încadrat cu militari.
Secţia Bârlad avea următorul efectiv: 1 sergent major, 3 sergenţi, 6 caporali, 30
de soldaţi şi 20 de cai246, care la începutul secolului al XX-lea îşi mută sediul

240
Cană Alecsandru, op. cit., p. 7.
241
Partea arsă a târgului Bârlad.
242
Nicolae I. Antonovici, Ioniţă Titinaş , Bucureşti, 1943, p. 7.
243
“Bârladul”, nr. 3, 1908, p. 5. Strada Dimitrie Cantemir începea din apropierea Podului
Pescăriei şi se termina în dreptul Podului Negru (…). La începutul străzii, colţ cu strada Cuza
Vodă, se afla vechea primărie. Colţul fiind teşit, în aceată teşitură, pe colţ, era o potcovărie.
Spatele primăriei se afla pe strada Cuza Vodă, iar faţada pe strada D. Cantemir. Localul
primăriei, într-un trecut mai îndepărtat, a servit ca sediu Şcolii Normale şi al externatului de
fete ,,Charles Drouhet”. Această proprietate: construcţii, curte şi grădină, avea o faţadă de
peste 100 de metri. În grădină creştea liliacul în boschete înalte înconjurate de frumoase
ronduri de flori (…). În faţa corpului principal, în mijlocul curţii, se afla un bazin circular din
care apa aruncată în înalturi, recădea pulverizată în culorile curcubeului. Alături, la umbra unui
brad bătrân se afla o cişmea din fontă, din care apa curgea prin gura unui leu. Partea de sus a
teului se afla în fundul curţii, cu direcţia de la nord la sud. Din mijlocul acesteia o aripă se
îndrepta spre stradă, terminându-se cu un demisol”.Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie
Cantemir pe la 1900, în B.O.A., vol. II, p. 602.
244
Cană Alecsandru, op. cit..
245
Ibidem.
246
Ibidem.

76
în apropierea amplasamentului actual. Totuși, autoritățile locale erau
nemulțumite de suma pe care trebuiau să o plătească247.
Pentru întreținerea pompierilor din oraș în anii financiari dintre 1891 și
1897 Bârladul era nominalizat alături de celelalte orașe mari al țării: București,
Iași, Galați, Craiova, Ploiești, Brăila etc.248 cu suma de 32.000 mii de lei care
se adăuga chiria șoproanelor.
Oraşul a fost afectat în timp şi de alte calamităţi naturale: cutremure
(1802, 1813, 1814, 1838, 1864, 1934, 1940)249, inundaţii (1805, 1817, 1825,
1865, 1933, 1934)250, furtuni, molime etc.

I.2.7. Iluminatul public al oraşului Bârlad

După instituirea noii administrații în 1831 aceasta a devenit preocupată și


de iluminatul public. Felinarele instalate pe ulițe, cu lumânări de seu erau în
număr de 60, între 1841 și 1860251. În anul 1849, Eforia orașului anunță în
“Bulentin. Foaie oficială” că se va ține o licitație pentru procurarea unei
cantități de 2268 de ,,olio curat, luminarisirea cu olio a 50 de lampe” din orașul
Bârlad252.
Documentele aflate în cadrul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale
Vaslui, fond Primăria oraşului Bârlad, din a doua jumătate a veacului al XIX-
lea, confirmă că problema iluminatului a preocupat Consiliul Comunal al
oraşului Bârlad. Analiza documentelor de care dispunem astăzi dovedesc
existenţa iluminatului, cu gazâncă. Astfel, printr-o adresă din 4 decembrie
1870, către arhitectul oraşului, se cerea ca împreună cu antreprenorul
iluminăsirii oraşului să constate starea fanarelor “ şi maşinilor şi a stâlpilor” şi
împreună cu “Dl. Adjutor să raporteze de toate stricăciunile şi lipsurile ce vor
fi în cel mai scurt timp”253.
Regulamentul iluminării oraşului a fost pus în aplicare la 1 ianuarie
1871, “regulând numărul lampadarelor ce au fost în purtare fiecărui
lampistru”254. Dacă pentru anul 1871 se cerea arhitectului oraşului să prezinte
devizul pentru “facerea din nou a 57 de fanare”, precum şi “56 fanare cu stâlpii
lor la strada spre gară fiindcă de la 1 septembrie viitor urmează a se pune în

247
Expunerea administraţiunei comunei urbei târgului Bârlad, 1890, p.19.
248
Istoricul garnizoanei Bârlad, în mss., p. 6.
249
Traian Nicola, op. cit.; Gheorghe Clapa, Marile seisme care au zguduit Bârladul, în
“Bârladul”, nr. 109 din 2006, p. 12.
250
Ibidem; Gheorghe Clapa, Caracteristicele şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”,
nr.116 din 2006, p. 13.
251
Traian Nicola, op. cit., p. 535.
252
Ibidem.
253
D. J. A. S. V., fond cit., dosar 2/1870, f. 2.
254
Ibidem, f. 3.

77
circulaţie calea ferată şi este necesitate a se aşeza la gară nişte asemenea
fanare”, ne confirmă o adresă datată la 14 august 1872255.
Potrivit “Expunerii Administraţiei urbei Bârlad” făcută de primar în
şedinţa din 5 martie 1890, cu ocazia prezentării bugetului pe anul 1890-1891,
serviciul iluminării oraşului s-a făcut de antreprenori angajaţi cu contract,
cărora li s-a plătit anual peste 27000 lei, având îndatorirea de a ilumina 580
fanare în oraş şi 30 în grădinile Comunei ,,arătîndu-se că numai în timpul de
vară, anul curent, numărul fanarelor din oraş s-au înmulţit cu 36, aşezându-se
pe unde trebuinţa a reclamat”. În această atmosferă, contractul a expirat la 10
octombrie 1891. Antreprenorii aveau obligaţia ca până la încetarea contractului
să înlocuiască 400 stâlpi, fanarele şi maşinile lor, deşi comuna a cheltuit o
sumă considerabilă pentru serviciul iluminatului public, el nu era
satisfăcător256.
Din lucrarea Lumina electrică în Bârlad, Dare de seamă prezentată
Consiliului comunal de Th. G. Emandi, Bucureşti, 1906, reiese că poliţaiul
oraşului, în urma inspectării făcute, a constatat că ,,lămpile ce sunt aşezate pe
la diferite puncte pentru iluminarea oraşului, sunt parte din ele stricate pe la
geamuri, altele plecate într-o parte şi în sfârşit neregulate cum se cade”257. Până
în anul 1910, iluminatul public consta în utilizarea felinarelor. Lampagiul cu o
scară mică, pe când se însera, aprindea lampa la fiecare felinar şi în zorii zilei
stingea lămpile, le curăţa şi le făcea plinul.
Conform dosarului nr. 176 din anul 1896 al primăriei urbei Bârlad, în
acel moment iluminatul public se făcea prin lămpi cu petrol. Părerile celor din
Consiliul comunal erau împărţite. Unii propuneau înlocuirea iluminatului cu
petrol lampant prin lămpi cu gaz aerian, aşa cum se folosea parţial în capitala
ţării, iar alţii cereau menţinerea iluminatului existent și înlocuirea doar a
modelului de lămpi, motivând propunerea prin pericolul de moarte pe care l-ar
fi prezentat electricitatea sau eventualitatea unor explozii în cazul gazului
aerian258.
În anul 1903 s-a tratat cu casa Muntz & Teodorovici pentru întocmirea
unui studiu preliminar privind iluminarea oraşului, după care s-a adjudecat
altora întocmirea proiectului. “Proiectul de iluminat general cu electricitate a
oraşului Bârlad” întocmit de Muntz & Teodorovici a fost prezentat în ianuarie
1904 şi a fost înaintat spre aprobare, Consiliului Tehnic Superior, aşa cum era
procedura legală. Din proiect reiese că oraşul Bârlad dispunea de 850 lămpi cu
petrol ordinar, de 10 lumânări intensitate şi 40 lămpi de petrol sistem

255
Ibidem, f. 4; 44; 53; 54.
256
Expunerea Administrației Urbei Bârlad..., Bârlad, 1890, p. 13.
257
Lumina electrică în Bârlad. Dare de seamă prezentată Consiliului Comunal de Th. G.
Emandi, București 1906, p. 5.
258
Ibidem, p. 5.

78
Washington cu 300 lumânări intensitate cerută, cele mai multe din ele având
necesitate de reparaţii radicale259.
Forul superior nu avizează favorabil proiectul, având în vedere lacunele
importante conţinute de proiect şi atrăgând atenţia asupra unor grave erori
constatate, aşa după cum rezulta din Jurnalul nr. 108 din 1904 al Consiliului 260.
Dacă acest proiect ar fi fost studiat în mod corespunzător din punct de
vedere tehnic, oraşul ar fi beneficiat încă de atunci de iluminatul cu
electricitate.
Consiliul Comunal nu demobilizează în faţa acestui eşec, însărcinând
conducerea primăriei să continue iniţiativa, căutând un nou proiectant.
Primarul oraşului Bârlad - Theodor Emandi, apelează la sprijinul organelor
centrale care recomandă doi specialişti din Bucureşti. Întocmirea proiectului
este încredinţată inginerului inspector general Al. Davidescu şi inginerului I.
Ştefănescu-Radu. Proiectul întocmit este avizat favorabil de către Consiliul
Tehnic Superior în şedinţa din 29 iulie 1905, prin Jurnalul nr. 141 din 1905261.
Prin Ordinul nr. 20136 proiectul este aprobat de ministerul de
interne262. Șeful Consiliului Tehnic Superior era inginerul Anghel Saligny, care
a semnat și jurnalul. Problema este supusă votului Camerei Deputaţilor şi al
Senatului, care aprobă legea prin care Comuna urbană Bârlad era autorizată să
contracteze lucrarea263. În şedinţa camerei cel care s-a opus modernizării
iluminatului la Bârlad a fost doctorul chirurg Ernest Juvara, deputat de Tutova,
care a afirmat că oraşul nu va putea suporta cheltuiala de exploatare a
instalaţiilor electrice şi că ar fi bine ,,să se aştepte ultimul cuvânt al ştiinţei,
deoarece zilnic se fac noi invenţiuni”.
De remarcat că noul proiect prevedea montarea în iluminatul public al
oraşului a 670 lămpi cu incandescenţă - cu filament de cărbune - fiecare a câte
,,25 de lumânări” şi a 98 lămpi cu arc electric a câte ,,650 lumânări”. Proiectul
mai cuprindea şi un studiu privind iluminatul locuinţelor, al şcolilor, diverselor
instituţii şi al unităţilor militare existente, precum şi un calcul al rentabilităţii,
din care rezultă că valoarea cheltuielilor necesare în noul sistem de iluminat nu
depăşea pe cele existente în iluminatul cu lămpi petrol 264.
Datorită faptului că raza oraşului era sub 2 km - oraşul cuprindea o
suprafaţă de 300 ha – s-a proiectat o centrală de distribuţie în curent continuu –
2 ori 220 volţi, cu posibilitatea de a se folosi şi curentul alternativ produs prin
comutarea cu inele colectoare la dinamurile generatoare. Energia electrică era
transportată de la centrală prin “6 feederi” instalaţi în 6 puncte din oraş, de
unde reţeaua se ramifica în cele 6 sectoare. Amplasamentul uzinei electrice s-a

259
Ibidem, p. 7.
260
Ibidem.
261
Ibidem, p. 43.
262
Ibidem, p. 47.
263
Ibidem, pg. 121-122.
264
Ibidem, p. 133.

79
stabilit pe un teren central, situat în incinta şcolii primare din oraşul Bârlad,
local în care a funcţionat anterior clasul real al lui Gheorghe Roşca Codreanu,
ctitorul renumitului liceu, teren completat cu o proprietate particulară alăturată.
Aici s-a construit hala de maşini, precum şi instalaţiile anexe auxiliare,
devenind mai târziu sediul Întreprinderii de reţele electrice 265.
Mai precizăm că se prevăzuse o instalaţie electrică aeriană, iar pentru
centrul oraşului cabluri subterane. Pe străzile principale, stâlpii trebuiau să fie
din tuburi de oţel “cu oarecare ornamenturi de fantă”, iar “în celelalte părţi s-au
prevăzut stâlpi de stejar daţi la rândea”. Pe data de 14 decembrie 1905,
Consiliul de miniştri şi la data de 21 decembrie 1905 Parlamentul au aprobat
instalarea iluminatului în oraş şi contractul cu Societatea Ganz & co. din
Budapesta. Astfel, adjudecarea lucrărilor s-a făcut prin licitaţie publică de către
Societatea sus amintită, specializată în astfel de lucrări, valoarea contractată
fiind în final de 396973 lei plătibilă în timp de 12 ani, începând cu 1 iunie
1906, cu o dobândă de 6 %. În contractul încheiat se preciza că pe timpul
duratei anului de garanţie, va pune la dispoziţie personalul necesar pentru
menţinerea serviciului, plata acestui personal căzând în sarcina oraşului.
Societatea era datoare să instaleze 98 de lămpi cu arc voltaic de 8 amperi, 108
lămpi incandescente trebuind să înlocuiască în timp de o jumătate arcurile
voltaice, 557 lămpi incandescente care vor arde toată noaptea, în total 98 arcuri
voltaice şi 665 incandescente plus 20 la uzină266.
În “Expunerea situaţiei comunei Bârlad pe anul 1907-1908 şedinţa din
23 ianuarie 1908”, la pagina 7 se arată că, intrarea în funcţiune a uzinei
electrice în anul 1906 a dovedit că această lucrare va trebui să coste mai mult.
În loc de 396.974 lei, instalaţia a costat 773.994 lei şi în loc 30.000 lei anual,
102.406 lei întreţinerea anuală, afectând bugetul comunei. Din “Expunerea
situaţiei comunei Bârlad, la 14 decembrie 1910” rezultă că profitul ce-l trage
din această instalaţie cu abonamentele particularilor nu poate să acopere
cheltuielile şi “interesele capitalului întrebuinţat”. În 1907 fusese elaborat,
deja, “Regulamentul exploatării uzinei şi instalaţiei electrice comunale pentru
iluminatul public şi particular”267.
Ca expresie a creşterii puterii economice, oraşul Bârlad şi-a construit
din buget propriu o uzină electrică, care a intrat în funcţiune în anul 1906. Prin
aceasta s-a asigurat iluminarea parţială a oraşului şi au fost înlocuite felinarele
cu gaz care fuseseră introduse în 1870. S-au pus globuri de sticlă mată
protejată printr-o plasă de sârmă.
Globurile puteau fi urcate cu ajutorul unui scripete şi un dispozitiv
montat pe un stâlp care era acţionat cu o cheie specială. Oraşul Bârlad a făcut
un mare salt pe calea urbanizării, realizându-se o mutaţie specială de opaiţ,

265
Ionel Selbinschi, Lumina electrică la Bârlad, în B. O. A., vol. III, p. 291.
266
Oltea Rășcanu-Gramaticu, op. cit. , p. 197.
267
Ibidem.

80
lumânare şi gazorniţă – lampa cu petrol, la iluminatul electric. De la cazărmi la
Grădina publică, pe strada principală, stâlpii şi lampioanele erau amplasate pe
partea dreaptă. Pe Bulevardul Epureanu, lampioanele erau suspendate de un
cablu ancorat la doi stâlpi aflaţi faţă în faţă, astfel că lampioanele erau
suspendate deasupra mijlocului străzii. Uzina funcţiona cu curent continuu şi în
fiecare glob era montat un arc electric. Iluminatul public s-a extins şi bârlădenii
au beneficiat de un confort sporit în casele lor luminate cu becuri.
Adevărul este că, pentru o populaţie de 27000 locuitori, cât avea
Bârladul în 1906, cele două motoare a câte 95 cai putere, prevăzute pentru a
furniza energia necesară atât iluminatului public cât şi celui particular, s-au
dovedit în scurtă vreme insuficiente, fapt care a determinat Primăria să
amplifice puterea instalată cu încă un grup electrogen, reprezentând în total
circa 200 kw suficientă pentru a face faţă tuturor solicitărilor de atunci 268.
Oricât de ciudat ar părea, un incendiu a provocat distrugerea centralei în
anul 1924, oraşul rămânând neiluminat o perioadă de timp. În aceste condiţii,
în mod provizoriu, s-a instalat în sala maşinilor o locomotivă cu aburi, care
acţiona un dinam, putând deservi doar unele prăvălii şi instituţii. Iluminatul
oraşului a fost concesionat unei societăţi pe acţiuni, constituită în acest scop,
societate care a repus în funcţiune instalaţiile, reparând unele agregate
existente şi importând maşini noi. După primul război mondial, uzina a trecut
din nou în patrimoniul statului, sub egida Primăriei, apoi în exploatarea
Întreprinderii comunale, până la electrificarea ţării şi intrarea oraşului în
sistemul naţional de distribuţie a energiei electrice269.
Evoluția urbanistică a orașului Bârlad a fost un proces complex și
îndelungat dominat deseori de lipsă de viziune și de perspectivă.
Orașul nu a avut niciodată un proiect care să vizeze evoluția sa în timp,
în ciuda numeroaselor tentative de sistematizare după modelul unor mari orașe
europene. Încercările disperate de a da o nouă față orașului nu au fost însă
susținute de competențe de arhitectură și de mijloace financiare, astfel că
rezultatul a fost dezvoltarea haotică a orașului, lucru care se poate constata și
astăzi

268
Ionel Selbinschi, op. cit..
269
Ibidem, p. 292.

81
II. STRUCTURILE COTIDIANULUI

II. 1. Modele temporale - modul de petrecere a timpului liber


şi a sărbătorilor

„Istoria mentalităţilor: extrem de seducătoare şi


înspăimântător de grea”- spunea Lucien Febre

II. 1. 1. Generalități

Structurile mentale au constituit acele structuri de percepţie,


comportament şi atitudine, proprii şi comune tuturor grupărilor umane şi,
implicit, diferitelor structuri sociale şi nivelelor cultural - spirituale. La urma
urmei, fiecare civilizaţie are un sistem dominant de valori, care serveşte drept
cadru oricărei gândiri, acţiuni, sentiment sau creaţie artistică.
Spaţiul şi timpul sunt coordonatele existenţiale ale societăţii omeneşti.
Nici o societate nu poate trăi în afara spaţiului sau în afara timpului. Cele două
noţiuni au fost analizate, în general, fie ca elemente fizice (mai ales de Albert
Einstein), fie din punct de vedere al categoriilor filozofice.
Timpul activează, în primul rând, asemenea unei linii vii, Platon
definindu-l ca „o imagine în mişcare a eternităţii”. Se răsfrânge atât asupra
vieţii sociale cât şi cotidiene. Mentalul colectiv îi urmează fluxul suferind
transformări şi dobândind noi şi noi valenţe pe parcursul evoluţiei acestuia. Dar
nu numai aceste elemente ale societăţii au tras sforile în diferitele transformări
ci şi cele din sfera politicului. Aşa cum vesteşte titlul său, acest capitol are două
volete: el încearcă să decupeze timpul şi apoi structurile cotidiene aferente
acestuia. Cum scria Fernand Braudel (teoreticianul „duratei lungi”) în
monumentala lucrare Timpul lumii: „Nu este oare prezentul, mai bine de
jumătate, pradă unui trecut care se încăpăţânează să supravieţuiască? Şi nu este
trecutul, prin regulile, diferenţele şi asemănările lui, cheia indispensabilă pentru
orice înţelegere a timpului prezent?”1
Concepţia despre timp a locuitorilor din Bârlad reprezintă o
componentă a viziunii despre lume pe baza căreia se prefigurează viaţa
cotidiană. Bârlădenii şi-au armonizat viaţa după diferitele cicluri: zi-noapte,
lună, anotimp, an. Diviziunile timpului sunt indicate prin repere alimentare

1
Fernand Braudel, Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. II, p. 83; Interesantă de
analizat este şi dizertaţia despre timp a lui Pierre Chaunu în lucrarea Istorie şi decadenţă,
Editura „Clusium”, Cluj-Napoca, 1995. Pentru considerații generale vezi și Philippe Aries,
Timpul istoriei, Editura Meridiane, București, 1997.

82
(mic-dejun, prânz, five o clok-pentru protipendadă, cină), de sărbători şi
Duminica clopotelor bisericilor din oraş, ca şi în cazul înmormântărilor. Exista
un timp laic (al vieţii cotidiene şi al activităţilor obişnuite) şi unul al Bisericii
determinat prin calendar şi frecvenţa sărbătorilor religioase (pe lângă
Duminică, Paşte, Crăciun, Anul Nou şi altele, extrem de numeroase la români).
Utilajul mental al timpului şi spaţiului, ca să folosim expresia lui Emmanuel Le
Roy Ladurie, din Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 13242, cuprinde şi
alte diferenţieri legate de durata deplasărilor folosind diferite mijloace de
transport. Desigur, putem adăuga şi altele: timpul negustorului, cel al muncii,
al pauzelor, al siestei, al vizitei, al promenadei, al sărbătorilor etc.
O bună organizare a timpului dispune de un instrument esenţial: modul
de folosire a timpului, pe care în genere stăpâna casei îl respectă şi, totodată, îi
obligă pe executanţii săi membrii familiei şi servitorimea, acolo unde există, să
îl respecte. Legea fundamentală a unei bune gestionări a timpului este
regularitatea. Cel mai important este trezitul de dimineaţă. Stăpâna casei este,
în general, prima care se scoală şi ultima care se culcă. Ea are misiunea de a
pune pe prim plan momentele când familia se reuneşte în jurul mesei pentru a
se înfrupta din bucate3.
Într-o astfel de societate în care nota predominantă este tranziţionismul,
şi să ne explicităm, de la feudalism – la modernitate şi contemporaneitate, de la
Orient spre Occident, de la arhetipuri arhaice la celebrele forme fără fond etc.,
timpul se subînscrie unei mentalităţi a multiplului. Astfel, timpul nu mai poate
fi perceput ca având drept caracteristici omogenitatea şi continuitatea. Desigur,
el poate fi fracţionat în diverse moduri (mai putem adăuga: timpul rural, timpul
urban, timpul protipendadei şi timpul clerical; timpul muncii, al negustorului şi
al patronului), după cum am încercat să demonstrăm în acest excurs. Abia după
apariţia şi introducerea pe scară largă a orologiilor, s-a făcut trecerea de la
timpul creştin la timpul tehnologic (modern) 4.

2
Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 1324, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1992, vol. II, p. 133.
3
Philippe Aries şi Georges Duby (coord.), Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti,
1997, vol. VIII, p.186.
4
Daniel J. Boorstin, Descoperitorii, Editura Meridiane, Bucureşti, vol. I, p. 57; dr. Laurenţiu
Chiriac, Timpul în viziunea creştină a Occidentului medieval, în “Elanul”, Anul XII, nr. 100,
iunie 2010, p. 21.

83
II. 1. 2. Promenada - oraşul ca spaţiu al relaxării

Pentru a reda atmosfera epocii şi a oraşului din secolul al XIX-lea şi din


prima jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv ceva din mentalitatea
bârlădeanului de atunci, trebuie investigate diversele spaţii de socializare,
indiferent de natura acestora, dar în principal cel al străzii. Un tablou privind
Bârladul nu poate fi completat fără surprinderea unor momente din viaţa de zi
cu zi a urbei. Strada este unul dintre principalele spaţii publice ale oraşului. Ea
este un indicator al cotidianului, prezentând multiple funcţii – utilitare,
economice, sociale –, fapt care o plasează cu prioritate între spaţiile care merită
a fi cercetate.
Modernitatea înseamnă deseori şi descoperirea străzii. Oamenii
încearcă şi reuşesc treptat, mai ales spre sfârşitul secolului în oraşe de
provincie cum era Bârladul, să recupereze spaţiul public, preluând asincron pe
niveluri de generaţii, repere ale urbanismului european ce încep să se manifeste
în obiceiuri, preocupări şi comportament. Citadinul epocii moderne, în
momentul părăsirii spaţiului privat, se conectează invariabil, la realităţile fizice
şi psihologice, inerente pătrunderii în cel public al străzii, cu elementele sale
determinante. Petrecerea timpului liber în afara locuinţei oferea nu doar
prilejuri de întâlnire şi de valorificare a timpului liber, ci şi un mod al etalării
publicităţii/brandului: prestanţă fizică, vestimentară – indicator al bunului gust,
etalon al bogăţiei şi al statutului social, discuţii cu diferite persoane – simbol al
socializării, rafinamentului intelectual şi, de ce nu, ca o recunoaştere a
popularităţii şi importanţei personajului în cadrul comunităţii locale. Şi unde se
putea mai bine etala acest element de reprezentare exterioară decât într-un
spaţiu public?
Promenada a însemnat şi un „tip de cultivare a mersului, a artei
conversaţiei, o diversificare a formulelor de salut, de prezentare ori de invitare
către o destinaţie sau alta”. De la obiceiul rural, transmis locuitorilor
mahalalelor de a sta pe băncuţe la poarta casei, s-a aflat acest obicei mai activ,
ce presupunea şi o comunicare mai apropiată5.
Zgomotul străzii, cu fundalul sonor inconfundabil, al circulaţiei
permanente, cu persoane grăbite aparţinând unor diferite categorii sociale,
reprezenta pentru mulţi o eliberare dintr-un spaţiu privat plin de restricţii
privind conversaţiile tacticoase şi galante faţă de doamne şi de exponenţii
generaţiilor trecute. Dar să nu exagerăm... convenienţele şi conduita sunt cu
atât mai sever de respectat, cu cât persoana în cauză este mai cunoscută, mai
ales în mici localităţi de provincie cum era Bârladul acelor vremi. Era vremea
când se definește o cultură a străzii ce reclamă rafinarea comportamentului și
manierelor, politețea, atitudinea prevenitoare față de ceilalți trecători, cenzura
5
Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Bucureşti, Editura Institutul
Cultural Român, 2007, p. 72.

84
gesturilor, tonul civilizat al conversației, diversificarea formelor de salut –
deprinderi însușite, în primă instanță de protipendadă6. În orice caz delimitarea
nu era una exclusivă existând zone de tranziţie şi de intruziune ambivalentă.
Persoanele rămase în cadrul spaţiului privat admirau de la fereastră ori de la
balcon spectacolul mulţimii revărsate pe stradă, salutând ori discutând
ocazional cu diferiţi cunoscuţi, comentând ultimele toalete- de…!!! după moda
de la Paris, ori criticând ironic (persoanele în vârstă şi în orice caz nostalgicii),
mai ales după primul război mondial, spiritul de economie al doamnelor ce
începuseră să-şi dezgolească braţele şi umerii.
Remarcăm că deşi, la mijlocul secolului al XIX-lea existau străzi
rezidenţiale (Principele Ferdinand – fostă Karl Marx şi actualmente cu denuirea
de Str. Manolache Costache Epureanu), locuite preponderent de membrii elitei
sociale şi străzi centrale pe care se aflau instituţii administrative în care lucrau
funcţionarii, străzi cu un preponderent caracter economic (Strâmba/ Fagului,
Ştefan cel Mare, Paloda, Bulevardul Elisabeta/ B-dul Primăverii etc.),
manifestările protipendadei sunt mai rare în acest spaţiu şi, ca atare, mai greu
de identificat, strada rămânând spaţiul predilect al activităţilor populare.
Singura prezenţă mai consistentă a elitelor în acest spaţiu este determinată de
plimbarea cotidiană, când străzile erau aglomerate, pentru scurt timp, şi de
echipaje care se îndreptau spre zonele de promenadă.
Un fost elev bârlădean, Gheorghe Mangu se destăinuie evocând
asemenea promenade: „În vremea aceea, la Bârlad erau trăsuri elegante şi
confortabile, trase de cai frumoşi şi bine îngrijiţi. Seara trăsurile treceau cu
perechi la promenadă spre Grădina publică. Punct de atracţie al oraşului,
aceasta era o oază de pomi şi flori, un parc natural cu alei, bănci şi un chioşc în
care cânta fanfara militară”7.
Reţeta succesului monden cuprindea, evident, şi vestimentaţia, indicator
al bunului gust, al stării materiale şi, implicit, al celei sociale. Şi unde se putea
mai bine etala acest element de reprezentare exterioară decât într-un spaţiu
public? Alecu Russo, vizitând Iaşul, remarca şi el că, din acest punct de vedere,
se evidenţiază Copoul, care este, potrivit autorului: „arena în care cucoanele
noastre, mari şi mici, tinere şi bătrîne, urâte ori frumoase, se întrec în
strălucirea toaletelor”8, indicându-ne o altă funcţie a promenadei, desfăşurată
de-a lungul bulevardelor principale sau în parcurile oraşului, aceea de estradă
publică a paradelor de modă cotidiene.
Aici erau afişate multe dintre piesele vestimentare şi accesoriile de
maximă noutate, abia primite din străinătate, pentru care se cheltuiau sume

6
Idem, Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011, p. 25.
7
Gheorghe Mangu, Amintiri despre Bârlad, în Bârladul odinioară şi astăzi. Miscelaneum,
Bucureşti, vol. I, 1980, p. 728. În continuare vom utiliza prescurtarea B. O. A.
8
Alecu Russo, Iassy et ses habitants en 1840, în Alecu Russo, Scrieri, Bucureşti, 1908, p. 252.

85
considerabile. Promenada nu era doar un mod de petrecere a timpului liber, dar
şi o feminizare a spaţiului public, în sensul că, cel mai adesea, în jurul femeilor
se concentra întregul ritual. Intra în cutumele sociale ca o damă să se plimbe la
şosea cel puţin de două ori pe săptămână. Femeile purtau toalete strălucitoare şi
bijuterii care frapau prin numărul şi valoarea lor. Bărbaţii nu se lăsau mai
prejos, purtând elegante şi scumpe costume civile sau uniforme militare de
gală. Toate acestea erau etalate cu ostentaţie, în ciuda prafului stârnit de trăsuri.
Pentru o parte însemnată a societăţii şi cu precădere a clasei mijlocii - mai
puţin apetentă la lucruri de bon-ton, plimbarea era evenimentul cel mai
important al zilei, aşteptat cu nerăbdare şi pregătit din vreme, după cum aflăm
din sursele timpului: „Localnicii, în special femeile, au o slăbiciune atât de
mare pentru această plimbare, încât nici un fel de urgenţă nu-i poate face să
renunţe; a nu lua parte la plimbare ar însemna pentru ei o mare amărăciune.
Toate doamnele, în special cele din clasa de mijloc, aşteaptă cu nerăbdare
îndrăgita plimbare, pentru care se gătesc ca pentru bal”9.
Nerăbdarea poate fi pusă, desigur, pe seama satisfacţiilor pe care le
furniza plimbarea, dar şi a faptului că cei care doreau să iasă la plimbare
trebuiau să se conformeze unui program zilnic, fixat de convenienţele sociale,
dar depinzând şi de anumite necesităţi administrative, aleile folosite şi în scop
de promenadă trebuind, în prealabil, stropite vara şi curăţate de zăpadă iarna.
Astfel, în programul cotidian al protipendadei de la începutul veacului al XIX-
lea, plimbarea de după-amiază era frecvent urmată de vizite amicale sau de
complezenţă care ţineau până noaptea târziu.
Plimbarea la Şosea, cu boschetele unde perechile amoroase strâns
înlănţuite – depăşind strictele convenienţe sociale ale vremii –, unde se legau şi
se desfăceau dintr-o ocheadă căsătorii în eterna simfonie a dragostei, era la fel
de populară ca şi astăzi. Colţul vegetal al grădinii constituia şi constituie un
adevărat rai pentru anumiţi citadini – ale căror intenţii clar şi bine stabilite –,
nu pot fi eludate, cu excepţia celor ce rămân nepăsători la poezia naturii şi a
refugiului şi care se delectează cu spectacolul mulţimii şi al conversaţiei. Tot
acest spectacol se desfăşura de-a lungul Străzii Mari şi, implicit, de-a lungul
renumitelor bulevarde: Elisabeta, Palade şi Regală.
Prin structura sa aparent haotică, aleile întortocheate şi vegetaţia pe
alocuri abundentă, care obturează perspectiva, grădina este o oază de linişte şi
solitudine, mediu apreciat de unii – îndrăgostiţi, poeţi -, dar detestat de alţii. În
consecinţă, ea nu oferă societăţii cadrul ideal de coagulare, socializare şi
reprezentare publică pe care i-l pune la dispoziţie promenada. Pentru corijarea
acestor carenţe, s-a abdicat de la canoanele arhitecturii peisagere, în care
deschiderile picturale aveau prioritate, fiind concepută ca o sală de spectacol
în care publicul să se poată admira din cât mai multe unghiuri şi zone ale

9
Pagini inedite despre Bucureştii anului 1833, în “Revista Arhivelor”, anul XII, nr. 1, 1969, p.
274.

86
grădinii. Luând în consideraţie afluxul de vizitatori, arhitectul a conceput două
alei pentru promenadă; aleile din centrul grădinii se intersectau perpendicular,
pentru ca lumea să se poată vedea, iar o serie de spaţii au fost lăsate deschise
sau înălţate, cum este cazul Pavilionului de muzică, pentru a permite
perspectiva asupra publicului10.
În programul cotidian, plimbarea are un loc bine determinat, ocupând
un interval orar plasat între siestă şi căderea întunericului, singurele variabile
care interveneau în configurarea acestui orar fiind ciclurile climatice. Indiferent
de ora zilei sau a nopții ori de programul mai riguros sau mai lejer al
trecătorului, îngăduia mici plăceri și capricii de moment: drumul la servici era
adesea însoțit de aroma unei băuturi răcoritoare, cu iz alcoolic ori nu, de la vreo
braserie, iar acel înapoi către casă, la orele târzii ale după-amiezii, trecea mai
întâi fie printr-o cafenea cu atmosferă intimă, la club, ori prin saloanele unui
restaurant, unde clientela se putea delecta cu meniuri pentru orele dimineții,
prânzului, amurgului și nopții11. Dacă plimbarea era în familie ea putea avea ca
finalitate oprirea la un spectacol de teatru, varieteu ori cinematograf.
Publicul ce ieşea la promenadă mergea într-un ritm imprimat atât de
aglomeraţie, cât şi de necesitatea de a putea privi societatea sau chiar de a
conversa în trecere. Cu excepţia străinilor, peisajul sau monumentele, destul de
puţine de altfel, nu atrăgeau în mod deosebit atenţia celor ieşiţi la plimbare.
Punctele principale de interes, spre care se îndreptau mulţimile erau rondurile
care delimitau fie capetele unor tronsoane de promenadă, cum era rondul din
Grădina publică din jurul havuzului şi, ulterior, a bustului lui George D.
Palade, fie finalul promenadei, cum era cel de la capătul Străzii Regale din
dreptul Parcului Domneasca, ori “Parcul cel mic” de la “Casa Naţională”.
Cuplurile se roteau în jurul acestor ronduri sau mergeau în sus şi în jos de-a
lungul aleilor, respectându-se, de obicei, un singur sens. În amintirile
bârlădenilor au rămas celebrele bătăi cu flori ale doamnelor, aflate în trăsuri şi,
ulterior, în automobile, din timpul plimbării de-a lungul bulevardului, mai sus
amintit, sau de la intrarea în parc.
Indiferenţa mulţimii faţă de amenajări, atenţia fiind concentrată pe
spectacolul promenadei, nu va constitui însă o piedică în calea interesului
autorităţilor sau a membrilor comunităţii de a înfrumuseţa spaţiile publice, din
varii motive, cu monumente. În 1903, Grădina publică va beneficia de un prim
monument, din considerente mai mult electorale decât artistice, dedicat omului
politic bârlădean George D. Palade, inaugurat la 27 mai, dată nefastă pentru cel
reprezentat statuar, ce a decedat în faţa propriei imagini cu ocazia banchetului
organizat festivist de oficialităţi12. Pe o alee secundară apare, din septembrie

10
Marcel Proca, op. cit., p. 103.
11
Adrian Majuru, op. cit., 2011.
12
“Răzeşul”, 1926, p. 19. O relatare, a acestui nefericit moment, o avem datorită amintirilor
generalului Constantin Vasiliu Răşcanu: „Remarcarea unui trist eveniment şi în acelaşi timp

87
1924, un bust al lui Alexandru Vlahuţă, opera cunoscutului sculptor Ion
Dimitriu – Bârlad, graţie iniţiativei Societăţii Culturale “Academia
bârlădeană” şi a “Ligii pentru drepturile şi datoriile femeilor din Bârlad”,
societăţi reprezentate de poetul George Tutoveanu 13.
Animaţia intensă de pe străzi şi din parc în serile canicularelor zile de
vară, este şi astăzi o caracteristică a urbei. Orice bârlădean care se respectă face
“faleza” și contribuie cu propriul ansamblu trupesc la “conducta spartă”,
furnicarul de lume care bântuie fără țintă străzile orașului. Bulevardul
Republicii, fost Regal ori Palade, Bulevardul Primăverii, fost Elisabeta, erau
saturate în asemenea momente de o masă amorfă de persoane ce parcurgeau
ritualic zona delimitată de grădină şi centrul oraşului. De aceea, din pricina
aglomeraţiei, existau şi există intervale orare în care era un adevărat supliciu
să străbaţi aceste artere importante ale oraşului.

II. 1. 3. Balul – sau visul de o noapte

O lume care dansează, trăind din plin farmecul şi bucuria unei


frumoase nopţi de carnaval. Pe vremuri lumea ştia a petrece.

De-a lungul anilor balul a făcut furori în Europa şi în lume, indiferent


de clasele sociale: bal la curte, bal câmpenesc, bal mascat, bal de sală sau bal
republican. Încercăm să redăm măcar o părticică din atmosfera secolului al
XIX-lea și a ceea ce a însemnat “Belle Epoque”.
Obiceiul balului modern a apărut la noi în secolul al XIX-lea, cu
aproximaţie între 1806 şi 1812, când Principatele Române au fost administrate
de armata rusă şi ai cărei ofiţeri, cel puţin din punctul acesta de vedere
adoptaseră moda occidentală. Adrian Majuru în lucrarea, ,,Povestea unei
geografii umane” citând-ul pe Neagu Djuvara, menţionează: ,,În lumea aceasta,
atât de multă vreme lipsită de plăceri, ofiţerii ruşi aduc cu ei două năpaste,

înălţător îndemn îmi este şi acum viu în inima mea: era către sfârşitul lunii mai, elev în clasa a
VII-a de liceu, cu cartea de istorie în mână, la umbra pomilor seculari din Grădina publică, mă
preocupam pentru examen. În grădină la o masă, în apropierea bufetului, erau douăsprezece
persoane între care era şi Gh. Palade, fostul ministru de finanţe, pe care revista “Furnica” de
atunci îl înscria mereu cu numele de “Don Paladu”. Era o masă de oameni politici liberali. Se
ţineau cuvântări. Începuse a vorbi Gh. Palade şi eu şi prietenul meu Gogu Alexandrescu,
curioşi ne-am apropiat de locul unde era masa şi am putut să aud câteva ultime cuvinte
pronunţate de Gh. Palade, după care a căzut mort”. Constantin Vasiliu – Răşcanu, Oraşul
natal, în Şcoala bârlădeană, 1974, p. 95. Vezi şi O. Răşcanu – Gramaticu, op. cit., vol. II,
1998, p. 349.
13
Gh. Vasiliu, op. cit., p. 28.

88
două boli care, de acum încolo, aveau să devină endemice: jocul de cărţi şi
adulterul”14.
Dar influenţele sunt de fapt mult mai profunde. Desele războaie ruso-
austro-turce, din epoca fanariotă, au dus la succesive ocupaţii ruso-austriece
asupra Principatelor. Musafirii nepoftiţi şi nedoriţi vor aduce cu ei în
Principate o modă nouă, cea occidentală, o limbă nouă, cea franceză, plăceri şi
distracţii noi, baluri, muzică apuseană, jocul de cărţi, o mentalitate nouă,
emanciparea femeii, năravuri bune şi rele, moda banchetelor, pofta de petreceri
cu dans şi băutură din belşug, fără o semnificaţie anume.
Ulterior s-a consolidat cu prilejul ocupației rusești din 1828-1834 și a
celei din timpul războiului Crimeii (1853-1856). Prin Bârlad s-au succedat
atunci armatele turcești, rusești și austriece ,,cu beneficiile implicite”.
Institutorul I. Vasiliu surprinde aceste momente în memoriile sale și redă
documentar atmosfera de atunci: „Nici n-a apucat să zică lumea cuvântul:

14
Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, p. 106; Apud Neagu Djuvara.
Între Orient şi Occident. Ţările Romîne la începutul epocii moderne (1800-1848), Humanitas,
Bucureşti, 2006, pg. 116-117 . Din punctul de vedere al călătorilor occidentali orice petrecere
chiar cu specific românesc, semăna cu un bal așa cum ne dăm seama din următoarea relatare a
contelui Emanuel D’ Antrigues ce trece prin Bârlad, la 7 iunie 1779, și ne prezintă o atmosferă
oarecum fantezistă și bizară, rod al unei imaginații bogate și probabil al lipsei de informație:
„În cinstea călătorilor, ocârmuirea găsise de cuviinţă să dea un bal, obligând vreo 20 de fete să
vină să danseze forţat în cinstea oaspeţilor; mirându-se de tristeţea dansatoarelor şi mai ales de
jalea uneia ce juca şi plângea totodată, domniţei i se spuse că bietele fete erau supărate fiindcă
în ziua aceea fiind o mare sărbătoare bisericească, un lăsat de sec (!), obiceiul era ca tineretul
să petreacă, iar ele hotărâseră înainte de sosirea noastră, să facă între ele o mică petrecere,
pentru care părinţii, lor cheltuiseră şi bani. Dar cum sosirăm noi, cârmuirea crezând că va face
plăcere domniţei să le vadă jucând, trimisese poruncă fetelor să vie toate acolo. Trei din ele,
pentru că n-au venit îndată, au şi fost întemniţate (!). Celelalte trebuiau să-şi petreacă ziua
jucând fără voie şi fuseseră chiar ameninţate că vor fi bătute şi ele şi părinţii lor, dacă ar
îndrăzni să se tânguiască domniţei. Cât despre fata care era cea mai mâhnită din toate,
cruzimea cârmuirii era revoltătoare. Mama ei murise cu o zi înainte, dar fiindcă era frumoasă, o
sileau să joace cu ochii înlăcrămaţi şi cu inima frântă // de durere.
Aflând despre toate acestea, domniţa chemă pe ispravnic şi, pretextând că e obosită şi
doreşte să se odihnească, 1-a rugat să trimită fetele acasă. Acestea, bucurându-se foarte mult,
s-au dus să petreacă în voie la mica serbare ce-o pregătiseră. Domniţa le trimise fel de fel de
băuturi răcoritoare şi o masă bună. Când cheful fu în toi, merserăm cu toţii acolo. Cea care
pierduse pe mama sa, se dusese acasă la ea. Domniţa îi trimise de mâncare şi, ştiind că e săracă,
îmi spuse să-i dau şi o sută de ţechini (!). în viaţa ei nu văzuse fata atâţia bani, pe care, de
altfel, nu i-am dat dânsei, ci tatălui ei pe ascuns, de teamă să nu-i fie luaţi. Petrecerea a ţinut
până la miezul nopţii. Iţi jur că mie, care nu pot suferi balurile şi care găsesc că jocurile
moldoveneşti seamănă cu ale urşilor (!), mi-a plăcut balul acela mai mult decât mi-au plăcut
sau îmi vor place vreodată cele de la Operă. Era atâta veselie. Copilele acelea binecuvântau pe
domniţă şi se uitau la ea ca la o zână... Li se părea aşa de ciudat că rangul, demnitatea, puterea
să poată fi în mâinile cuiva un mijloc de a face bine... Ea însăşi se bucura, de plăcerea ce o
făcea acestor sărmane, făcându-le să uite, pentru câteva ceasuri măcar, marea lor sărăcie. În
sfârşit, după ce le-am dat la fiecare câte un mic dar, ne-am întors la gazdele noastre foarte
mulţumiţi de ziua pe care o petrecuserăm...”. Călători străini despre Țările Române, vol. X,
partea I, Editura Academiei Române, București, 2000, pg. 295-296.

89
Doamne, bine că ne-ai scăpat de ruși și cuconu Gheorghe Tașcă vine la noi și
spune părinților mei că vin nemții. [....] Ocupația rusească a fost bătaia cu
biciul; ocupația nemțească, cum o numea poporul, a fost bătaia cu scorpii.
Dacă ocupația austriacă pentru țărănime era o povară insuportabilă,
pentru boierime această ocupație era un deliciu. Ofițerimea austriacă devenise
pentru boierime, mai ales pentru cucoane, niște adevărați intimi ai familiei.
Splendoarea uniformelor, deprinderea jocului de cărți, cochetăriile de dans și
de salon, faptul că erau străini și se recomandau feciori de grafi și de conți,
toate aceste lucruri deșerte înnebunise pe unele femei ale unor boieri, ce se
credea cea mai nenorocită ființă pământească, dacă nu s-ar fi găsit în adorația
unui ofițer graf, sau ofițer conte. Casele boierimii se transformaseră în niște
adevărate saloane de jocuri de cărți, în niște adevărate saloane de picnicuri, în
niște adevărate restaurante de libațiuni, la care ofițerii austrieci erau primii
invitați. Cucoanele, în conversațiile lor, credeau (că își fac n.ns.) o mare
favoare, când ziceau: astăzi am avut la dejun pe graf ofițer X, astăzi la jocul de
cărți pe conte ofițer Y, cutare sau cutare este în relație amoroasă cu ofițer baron
Z”15.
Dar dincolo de considerațiile critice și realitatea neplăcută a ocupației
străine jocurile erotice sub forma cochetăriile de salon și dansurile la recepții
și baluri combinate cu șarmul și frumusețea bârlădencelor au avut și efecte pe
măsură. Doi ofițeri austrieci cantonați la Bârlad au demisionat din armată și
s-au căsătorit aici: căpitanul de cavalerie Șolț și doctorul maior Șabner. Acesta
din urmă s-a căsătorit cu una din fetele lui Alecu Tuduri. Din această căsătorie
a rezultat Alexandru Șabner Tuduri personalitate marcantă în orașul din a doua
jumătate a secolului – viitor doctor, deputat și senator16.
Obișnuința acestor baluri era atât de mare că se organizau asemenea
evenimente – la mijlocul secolului al XIX-lea – și pentru copii ca modalitate de
a învăța să danseze și a manierelor de societate: „….Aproape de sfârșitul
carnavalului de iarnă, când copii familiilor de mai sus, împreună și cu mine,
ajunseserăm să învățăm toate jocurile ce se jucau pe atunci într-un bal, dl. Fătu,
văzând că copii săi erau ascultători și aveau multă silință la carte, s-a hotărât să
dea un bal, în care să nu joace decât copii, dintre care eu nu puteam să lipsesc,
și după bal să urmeze o copioasă și aleasă gustare.
Invitații la această petrecere erau familia Lăjescu, Coroiu și toți
profesorii de la gimnaziu. Jocul, sub privegherea celor de mai sus, a început la
ora 8 și a continuat până la ora 12. Fiecare joc se termina în aplauzele de bravo

15
Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. V, Huși, 1926, pg. 242-243; Pentru contextul
internaţional al războiului Crimeii, vezi şi - Gh. Cliveti, România şi crizele internaţionale.
1853-1913, Editura Fundaţiei “Axis”, Iaşi, 1997.
16
Ibidem, p. 243.

90
ale asistenței. După joc a urmat masa, la care au luat parte părinții, invitații și
toți copii”17.
Orice trecere a domnitorului ori a unei înalte oficialități prin oraș ducea
inevitabil la primiri fastuoase, ospețe, recepții și baluri18.
Indiferent de modul de realizare și amploare, ele nu se constituiau în
excepții și apanajul boierimii, ci erau elemente ale cotidianului pentru
protipendada orașului din diferite timpuri. Forme de socializare, de relaţionare
cu alţii diferiţi, aflaţi pe trepte sociale sau cu alte niveluri de cultură şi educaţie,
moda de salon și a five-o-clock-urilor, balurile – şi ceaiurile dansante de mai
târziu – au stimulat considerabil comunicarea între reprezentanţii aceleiaşi
generaţii ori fiind o punte între acestea.
Despre costumele și fantezia vestimentară sau rigorile etichetei sau a
manierelor în lumea aristocrată se cunosc multe lucruri cu ocazia balurilor.
Importanța lor în viața socială a epocii a fost reliefată și de însuși Principele
Carol, care pe vremea când era adolescent a scris câteva rânduri ce compun o
scurtă povestire și redă atmosfera unui bal și tipul de concurență care se
desfășura prin saloane.
Când prezentul ni se pare prea greu şi apăsător, putem să evadăm în
ireal și să visăm la o viață mai puțin agitată și stresantă a vremurilor de aur
când și petrecerile aveau un ritm al lor propriu cu reguli parcă imuabile.
Balurile, cu vise de început de drum, carnete de bal (ce cuprindeau lista tuturor
dansurilor pentru ca doamnele, cochetele, de atunci să nu uite cui au promis
diversele dansuri ale serii), povești de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au
dus. Nu poți să nu zâmbești, citind numele dansurilor, care erau atunci la
modă: Valse, Quadrile, Polka, Lenciers, Mazurca, Pas quatre, Pas de patineurs
şi celebrul Cotillon compus din: Les Bouqets, Les Arcades, Moulinet etc.
Îţi poți, închipui de asemeni emoţiile stârnite de aceste baluri, sălile
luminate feeric, uniformele sclipitoare de fireturi ale ofiţerilor, fracurile şi
rochiile vaporoase ale doamnelor, ce dădeau un deosebit aer festiv. Pe atunci se
mai păstra încă obiceiul ca în asemenea ocazii, tinerele fete din boierime să
poarte frumoasele noastre costume naţionale.
Forfota inerentă pregătirilor măcina gândurile domnițelor tot anul
dinaintea sezonului de baluri... Premergător intrării în societate a
domnișoarelor, primul dans aducea, de regulă, și primii fiori de dragoste... Dar
la bal... tineretul dansa cu patimă, cu nesațiu, de la fetița care de abia începuse
să umble până la fetișcana care mânca dans cu pâine; de la băiețașul cu
pantaloni scurți până la ,,donjuanul” care-și amaneta paltonul ca să-și
închirieze ,,un costum de seară”. Costumele erau motiv de competiție și
principala preocupare a mondenilor ce nu puteau lipsi de la niciun bal și care
deveneau actori pentru o seară. Convenienţele de societate silesc un om de

17
Ibidem, p. 220.
18
Ibidem, pg. 244-245 .

91
lume să meargă la bal, dar nu oricum, ci îmbrăcat în ţinută obligatorie. Spre
mijlocul secolului fracul este obligatoriu pentru domni, rochia de bal pentru
doamne şi mănuşile pentru toată lumea.
Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a prins
aristocrația în acorduri de Strauss, învârtit în haine scumpe de la Paris și stropit
cu parfumuri franțuzești. Era clar că Orientul pierdea teren în favoarea
manierelor și finețurilor importate din Occident. Pe lângă balurile private, se
organizau numeroase baluri publice, unele găzduite tot în casele particulare,
când nu exista vreo sală publică disponibilă sau când se dorea un fast sporit.
Dar cele mai multe baluri publice se desfăşurau în sălile de teatru, datorită în
principal raţiunilor legate de spaţiu.
Pe vremuri lumea ştia a petrece. Iar eleganţa celor de altădată se mai
păstrează doar în fotografiile cu chipuri uitate, de oameni care au zâmbit şi au
râs ca şi noi, ori mărturii așa cum este aceasta redată de un ziar de epocă:

BALUL SOCIETĂŢII DOAMNELOR ROMÂNE

„Sâmbăta trecută a avut loc la Palatul Administrativ balul anual dat


de Societatea Doamnelor Române din oraşul nostru şi care are ca preşedintă
pe M. S. Regina. Frumoasele saloane ale Prefecturii, luminate a giorno şi
aranjate cu mult gust, erau neîncăpătoare pentru mulţimea elegantă, care-şi
dăduse întâlnire la această petrecere reuşită. Trebuie să recunoaştem cu
plăcere că amabilele doamne, care formează comitetul societăţii, au dat şi de
astă dată proba că ştiu să asocieze cu mult talent utilul cu frumosul şi că au
tactul, ca atunci când ne obligă să contribuim la fapte de caritate, să ne dea
în schimb momente de plăcere, care ne fac să iubim în viitor binefacerea.
Balul s-a deschis la ora 11 la sunetele armonioase ale muzicii
Regimentului 12 „Cantemir” şi numeroasele perechi au început să alunece
în vârtejul valsului ameţitor. S-a dansat cu multă vioiciune şi s-a petrecut
admirabil până când Aurora, cu degetele de roză, începuse să deschidă
porţile cerului. Surprizele de cotilion, confecţionate cu mult gust de către
însăşi membrele societăţii – căci cele comandate nu sosiseră la timp, ca şi
anul trecut - au fost foarte reuşite. Cotilionul a fost condus cu multă
îndemânare de domnii Colonel Naumescu şi Balli.
Din eleganta şi distinsa asistenţă am remarcat pe doamnele Vasiliu-
Cristescu, vicepreşedită a Societăţii, în verde, Dr. Davidoglu în negru, Elena
Eamandi în gri, Portăşescu în mauve, Fogtberg în gri, Colonel Tocineanu în
negru, colonel Steriade în alb cu dantele, Aglae Juvara în chaudron, Colonel
Naumescu în verde perlat, Maria E. Juvara în gri, Ana Drăgănescu în rose
perlat, Gr. Vasiliu în vieux-rose cu dantele, Viola Balli în bleu cu dantele,
Ema Gane în rose cu negru, Căpitan Gheorghiu în verde, căpitan Steriade în
bleu, Pastia în bleu, Maior Harhas în orange, Benedetto di Luca în alb, Dr.
Constantinescu în alb, Mironescu în negru, Stănescu în rose, Moscu în

92
bleu, Roşianu în negru, Lascăr Davidoglu în negru, Barbu în rose, Vrioni în
gri, Antonescu în bleu, Vorochievici în bleu etc.
Domnişoarele Florica Juvara în rose, Ghica (Vaslui) în alb, Steriade
în alb, Romano în alb, Ghimuş în alb, Clement în alb, Vasiliu în alb,
Loulache Cristescu în alb, Pogonat în rose, Atanasiu în alb, Chiricuţă în
bleu, Antonescu în rose, Davidescu în negru etc.
Fracul şi epoletul erau reprezentate prin domnii Teodor Emandi, E.
Juvara, Gr. Vasiliu, Drăgănescu, Pastia, Simionescu, Paruş, Davidoglu,
Vernescu, Petrescu-Dâmboviţa, Moscu, Albu, Balli, căpitan Roşianu, Nica,
Benedetto di Luca, Alexandrescu, Atanasiu, Eremia, Arthur Anastasiu,
Stoenescu, Gâţă ( Focşani), Miciora, Puiu Emandi ( Focşani).
Colonel Tocineanu, Colonel Steriadi, Colonel Naumescu, Maior
Harhaş Căpitanii Gane, Pleşoianu, Dârzetano, Panapol, Gheorghiu, Dr.
Constantinescu, Locotenenţii Cociu, Castano, Margaitopol, Băleanu, Cealâc,
Iacovache, Popovici, Pană, Dobrescu, Nicolau etc.”19.
Balurile erau un eveniment monden atât pentru protipendadă cât și
pentru locuitorii mahalalelor. Acestea se desfășurau atât în spații publice, cât și
în cele particulare. Fiecare casă, cu pretenții aristocratice își avea stabilită seara
de primire pentru recepții, eventual baluri ori alte evenimente socializante, cel
puțin, o dată pe săptămână. Toate acestea trebuiau să surprindă și participarea
diferitelor notabilități locale. Uneori, aceste evenimente nu aveau altă țintă
decât una “frivolă” legată de “etalarea toaletelor”, dar alteori au avut și caracter
politic ori umanitar20.
Așa – numitele - ,,Baluri”, cu un pregnant caracter popular, aveau loc
și în mahalale, depășind rolul de divertisment și fiind locuri de socializare.
Reacțiile critice din epocă subliniază faptul că acestea încurajau în subsidiar
potrivit mentalității epocii –imoralitatea. Dincolo de acest aspect, moda balului
mascat făcea o tranziție subtilă spre înlăturarea barierelor sociale, făcând
posibilă o înlăturare flexibilă a diferitelor tipuri de “caste” și tabuuri sociale.
Interesantă, pe alocuri, este și modalitatea de publicitate incipientă, prin
folosirea de afișe colorate, postate în diferite locuri vizibile din oraș.

19
“Bârladul”, 5 februarie 1912; La țară și chiar și în mahalale erau gustate și rămân de bază:
hora, sârba, sau muzica de petrecere. Mai târziu, după primul război mondial, imaginea
modului de distracţie va suferi transformări radicale. Cine voia să danseze mergea la localurile
publice. Cercurile exclusiviste vor cădea în valurile unei democraţii crescânde. Ceaiurile
dansante erau și ele din ce în ce mai prezente. Foxtrotul, conga, tango-ul, cucaracea vor lua
locul valsului, mazurcii şi cadrilului. Domnişoarele vor lăsa, de acum, acasă pe mamiţica lor
pentru a se putea distra în voie. Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea..., Editura Eminescu,
Bucureşti, 1990, p. 361; Romeo Chelaru, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948), (lucrare
ștințifico - metodică pentru obținerea gradului didactic I în învățământ, în mss.), pg.83-84.
20
Luminița Moscalu, Cotidian și mentalități în Piatra Neamț (1684-1914). Studiu de
antropologie istorică, Editura Timpul, Iași, 2009, pg. 165-166.

93
Persoanele ce se simțeau încorsetate de diferitele tipuri de cutume
aveau posibilitatea să-și afirme în mod incognito personalitatea, chiar pentru un
moment temporar în lungul drum al vieții, ori pentru o clipă cât viața unui
fluture de noapte21.
Inițial, reticenți la noile tipuri de petrecere a timpului liber, locuitorii
orașului încep să fie atrași de teatru, spectacole muzicale, plimbări prin parcuri
sau pe bulevarde, sport și frecventarea cluburilor. Dacă în cadrul elitei
societății, elementul de modernitate se concretiza disproporționat, în funcție de
educație și modalitatea de adaptare la o Românie ce mereu regăsește în istoria
trecută, ori din păcate prezentul actual, formele fără fond. Mahalalele păstrau
tradițiile în diferite forme de divertisment, de la horele de sărbători făcute cu
participarea întregii comunități, la diferitele sărbători având conotație
religioasă, sau eventual cele legate de viața familială.
În Bârladul din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-
lea se organizau numeroase asemenea recepții și baluri ce reunea tot ce era mai
select în orașul de atunci, completate cu retrageri cu torţe şi iluminaţie în
centru. Balul recruților, al copiilor, carnavalurile cu măști sunt amintiri.
Cântecul ce chema altădată la bal, acompaniat de aroma de cafea și prăjituri,
ce era cântat de buzele doamnelor: ,,pregătește-ți pantofii, îmbracă-te frumos,
că deja se anunță balul...” nu mai este astăzi decât o simplă amintire.

II. 1. 4. Loisirul sau timpul liber

Prin aceste două modele de petrecere a timpului liber, apanajul cu


precădere al protipendadei, dar nu numai, observăm că modul de petrecere a
timpului liber cunoaşte diferite forme de manifestare ca şi forme diferite de
percepere a acestuia din unghiuri diferite. Concepţia despre timp este totuşi una
integralistă, jucând un rol fundamental în configurarea vieţii cotidiene.

Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, București, Editura
21

Compania, 2003, pg. 165-166.

94
Vedere de epocă
Avem, pe de o parte, distracțiile prilejuite, prin tradiție, de diferite
evenimente din viața fiecăruia, ca de pildă nașterea, botezul, logodna sau
căsătoria, emanciparea și majoratul, dar și de sărbători creștine, zilele sfinților
cărora le purtăm numele, Anul Nou, iar pe de altă parte, de sărbătorile oficiale,
mai vechi ori mai noi, cum ar fi Ziua Națională, 1 Mai, Ziua Femeii, Ziua
Tineretului etc. Toate acestea au fost și sunt celebrate anual, cuprinse parcă
într-un calendar cu reguli fixe și imuabile22.
Grădinile, în special, erau locurile în care bârlădenii petreceau de
Sfântul Gheorghe, Florii, Paști, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Maria ori
Sfântul Dumitru23. Timpul liber putea fi petrecut, de asemenea, prin
intermediul plimbărilor în diferitele parcuri ale orașului: Grădina publică
(unde Duminica şi de sărbători concerta fanfara militară şi conex se organizau
diferite serate, spectacole, teatru, cinematograf şi alte manifestări având
caracter distractiv), Parcul Domneasca, din centrul urbei, şi Parcul Primăriei
situat pe locul unde se află acum Casa Naţională “Stroe S. Belloescu”.
Dintre toate acestea cea importantă și cu rezonanțele cele mai adânci în
mentalul colectiv era desigur Grădina publică. În centrul acesteia, atestând
persistenţa modelului oriental, potrivit unei relatări din 1857, se afla “un
havuz24 înconjurat de bănci şi grilaje de lemn”25. Aici în zilele de sărbătoare
sau la sfârşit de săptămână, pe lângă “dulcele vers” al păsărilor, puteau fi
22
Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară, p. 26.
23
Luminița Moscalu, op.cit., p. 167.
24
Havuz = bazin de apă, descoperit, construit în parcuri, în scuaruri, de obicei cu fântână
arteziană în interior (n. ns).
25
Dan Berindei, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire (1857-1859), în “Studii şi
cercetări ştiinţifice”, seria Istorie, Iaşi, nr.1-2, 1959, p. 191; Traian Nicola, Bârladul în
perioada Unirii, în B. O. A., vol. I, p. 85.

95
audiate reprezentaţii ale tarafurilor formate din lăutari26, nelipsiţii lăutari ţigani,
care “cântau la ureche, de inimă albastră”27, mulţumindu-se cu bacşişurile ce
li se dădeau, sau ale fanfarei militare 28. Fanfara condusă de căpitanul
Pănculescu susţinea adevărate concerte în grădină. Spre deliciul celor care se
plimbau pe alei unul su doi cântăreţi se urcau în copacii din apropiere şi dădeau
răspunsuri fanfarei sau interpretau duete. Cum în acele vremuri nu existau
televizoare, radiouri sau alte mijloace de audiţie în afară de greoaiele patefoane
cu pâlnie mare, fanfara militară şi lăutarii erau singura muzică din oraş 29.
Din această perspectivă, Grădina publică moşteneşte modul de conduită
social specific spaţiilor naturale de agrement. Masele populare nu au reuşit să
facă o distincţie netă între locurile naturale de agrement şi cele amenajate. Şi în
pădure, şi în Grădina publică, ele se comportă la fel, într-un mod direct, simplu
şi gregar, debarasate de convenţiile sociale care, în mod obişnuit, guvernează
comportamentul în spaţiile publice moderne. Grădina publică era o creaţie
nouă pe care omul de rând, ignorant, a apreciat-o după educaţia şi sistemul său
de valori. Dovada o reprezintă unele instrucţiuni, cu iz balcanic, impuse în
secolul al XIX-lea în Grădina Cişmigiu: ,,Preumblarea prin gradină este
slobodă tuturor… de la răsăritul soarelui pâna la 10 ceasuri seara, şi în
timpul nopţii cu lună pâna la 12 ceasuri” ”; Dobitoace, precum şi alte sunt
poprite cu totul de a intra în grădină”30.

26
Ibidem.
27
C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878-1884), Editura Eminescu, Bucureşti, vol. II,
1993, p.135; G. Potra, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1981, p. 237.
28
D. A. Sturdza şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României, Bucureşti, vol. III,
1889, p. 371. Constantin Bacalbaşa ne evocă atmosfera unei astfel de petreceri într-o grădină
bucureşteană: „…toţi se aşezau pe iarbă sau pe pături, şi începeau masa, adică petrecerea în
timpul căreia multe oale cu vin alb sau roşu se goleau. Bărbaţii dezbrăcaţi la jiletcă ori la
cămaşă, femeile cu testemenelele desfăcute, cu coadele resfirate, toţi învioraţi de băutură,
vorbeau deodată ori cântau. […] Când soarele începea să apună, grupurile se sculau şi începeau
să plece, lăutarii se mai ţineau după câte unii mai damblagii, iar pocnetele oalelor sparte
răsunau neîncetat până ce grădina se deşerta”, modul de distracţie al bârlădenilor neputând fi
desigur decât asemănător. Constantin Bacalbaşa, op. cit., p. 135.
29
George D., Dumitru Stoica şi alţii, Strada Mare a oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX
şi începutul secolului XX, în B. O. A., vol. III, pg. 302-303.
30
G. Potra, op. cit, p. 256. Referatul arhitectului oraşului, din 16 decembrie 1880, făcea
următoarea precizare - ,,gardul de la Grădina publică este cu totul ruinat, şarampoii sunt
putrezi şi chiar au început a cădea mai vârtos cu ocasiunea încât grădina este expusă a fi pradă
vitelor”. D. J. N. A. V., Fond Primăria Oraşului Bârlad, dosar 2/1868, f. 53. Pentru parcul
bârlădean riscurile erau cu atât mai mari, cu cât, una din principalele ocupaţii a târgoveţilor o
constituia creşterea animalelor şi, după constituirea Obştei Bârlad, doar membrii acestora
aveau drept de imaş gratuit. Potrivit “Statisticeştilor ştiinţe” din 1842, la ocolul Târgului este
trecut şi oraşul Bârlad, cu nu mai puţin de 850 de vite de arat, 440 de cai ai orăşenilor şi 180 ai
boierilor, precum şi 1940 de cornorate. D. J. N. A. I., Fond Departamentul din Lăuntru, Tr.
1772, op. 2020, dos. 1933, f. 31.

96
Pe lângă pavilionul menţionat anterior, un proces-verbal din 7 august
1897 menţionează recepţia altor două pavilioane (a căror necesitate era
susţinută de arhitectul oraşului încă din mai 1894)31 - unul de ploaie şi unul
pentru fântâna din mijlocul aleii principale32. Dar cel mai solicitat şi mai
important pentru rolul său social a fost “Pavilionul de muzică”. Potrivit
cerinţelor vremii: ,,capela de muzică trebuia să cânte de la un punct mai înălţat
şi de la un loc mai ferit de razele soarelui”33, comisia ţinând seama în alegerea
locului de faptul că ,,este atât pentru vederea cât şi audiul publicului”34.
Cu sau fără Pavilion de muzică, locul tarafurilor de ţigani, din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, l-a ocupat mai puţin pitoreasca, dar, în schimb,
mult mai riguroasa fanfară militară. Aceasta avea un program bine stabilit,
pentru beneficiul publicului bârlădean, concertând de trei ori pe săptămână:
marţi, joi şi duminică de la orele 15 la 18, iar în zilele caniculare de la 18 la
2135. Pe lângă aceste amenajări permanente, comandamentele sociale impuneau
şi amenajări temporare, cum este cazul unei estrade pentru o tombolă de
binefacere organizată de Comitetul Doamnelor din localitate în data de 26
august 189336.
Dar parcul public bârlădean nu reprezenta doar spaţiul unor petreceri
populare, cu muzică şi dansuri, ci, după cum am văzut, şi al unor manifestări
publice: exerciţii şi parade militare, diverse solemnităţi, tombole, serate
muzicale, banchete, adunări populare etc. Astfel de locuri aveau, deci, funcţii
multiple, inclusiv cea de coagulare civică 37. În 1912 “Liga Culturală” a făcut
un marş de la “Casa Naţională” la Grădina publică, cu prilejul comemorării
Basarabiei: ,,Cortegiul însoţit de societatea muzicală “Armonia” care a
intonate cântece de vitejie, ajunge la Grădina publică, unde pe o estradă

31
D. J. N. A. V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 52.
32
Ibidem, f. 58.
33
Ibidem.
34
D. J. N. A. V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 45.
35
“Bârladul”, nr. 37, 1888, p. 2.
36
D. J. N. A. V., Fond cit., dosar 1/1892, f. 22.
37
În 1857, în anii luptei pentru Unire, parcul bârlădean a devenit o adevărată „tribună” în care
a fost promovat dezideratul naţional al vremii. În acel moment, partida naţională locală a
profitat de sărbătoarea ce reunea potrivit tradiţiei lumea din oraş: ,,pentru a face manifestare
naţională… şi plătind lăutarilor îi sili să cânte Hora Unirii, ce era interzisă la acea epocă de a fi
cântată în locurile publice. Pe la ora 5 p. m., era plină grădina de lume, când iată că apare
Comitetul Unionist la havuz. La auzul fermecătoarelor sunete s-a iscat un entuziasm de
nedescris, în public. Ispravnicul timpului, Alecu Dia, cu slujbaşi ce erau în grădină, au trebuit
să plece prin fundul grădinii, ca să nu fie expuşi mulţimii ce se îmbătase de bucurie. Membrii
comitetului unionist, cu muzica în frunte, urmaţi de mulţime, au venit în centrul oraşului unde
s-au adus vase cu vin şi s-a încins o horă ce a ţinut toată noaptea la lumina putinilor de păcură
ce ardeau şi iluminau sărbătoarea”. Dan Berindei, op. cit., pg. 190-194; Se reedita, astfel, la
alte proporţii, desigur, modelul din 1848 al Marilor Adunări populare de pe câmpiile de la Blaj
sau Filaret.

97
împodobită cu flori şi steaguri are loc: un serviciu religios, cuvântarea lui Stroe
S. Belloescu, corul lui Eugen Bulbuc, orchestra şi corul lui V. Buică etc.”38.
Inovaţiile peisagere şi îmbunătăţirile edilitare de care Grădina publică
şi celelalte parcuri ale oraşului au beneficiat în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea au trebuit permanent să se raporteze la legătura intrinsecă dintre spaţiu
şi rolul său socializant. În anumite momente teritoriul acesteia reprezenta
centrul vieţii sociale a oraşului. Un articol din presa timpului ne oferă
perspectiva asupra unor asemenea momente: ,,Serata veneţiană anunţată şi
amânată de atâtea ori din cauza timpului nefavorabil s-a dat în seara zilei de 10
iulie în Grădina publică din urbea noastră. Luminaţia splendidă, artificiile bine
executate şi ariile frumoase cântate de muzica regimentului nostru au delectat
cu prisosinţă publicul asistent. Am observat cu părere de rău că aşteptările d-lor
Comisari ai Comitetului expoziţiunii Cooperatorilor Români n-au fost
încununate de succes din cauză că foarte puţin public a răspuns la apelul
domniilor lor”39. Acest episod nu reprezintă decât unul din multiplele
manifestări sociale, cotidiene sau nu, ce se petreceau pe scena arenei publice
oferită de spaţiul generos al parcului citadin.
Inimă a comunităţii locale şi a celei culturale, Grădina publică este
deseori surprinsă ca un tărâm mirific în amintirile foştilor elevi şi oameni de
cultură bârlădeni. Amintirile lui Paul Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi,
coleg cu Vlahuţă, la Liceul “Codreanu”, sunt deosebit de interesante. Elevii
liceului bârlădean prin anii 1875-1877 grupaţi în jurul lui Vlahuţă, nu
cunoşteau altă distracţie decât cititul cărţilor în afară de manualele şcolare şi
plimbările pe aleile din grădină. În Grădina publică s-a refugiat Vlahuţă o zi
întreagă, cînd era pe punctul de a isprăvi liceul, pentru a scrie poemul “Dormi
în pace”, corectându-l şi perfecționând-ul. ,,Desigur e grădina cea mai
frumoasă din Moldova” spunea Paul Bujor. Vlahuţă şi Bujor, chinuiţi de
nostalgie, s-au întâlnit la Bârlad în vara anului 1905, au mers în Grădina
Publică, plimbându-se pe toate aleile în căutarea fantomei primei tinereţi 40.
Garabet Ibrăileanu, elevul aceluiaşi liceu, între 1887-1890, şeful spiritual
al societăţii literare “Orientul”, se lăsa furat în amintirile din copilărie şi
adolescenţă, de nostalgia grădinii bârlădene, pe care o considera mai frumoasă
decât grădina din Roman din anii gimanziului. ,,O altă fericire, scrie
Ibrăileanu, era grădina publică mare şi misterioasă ca o pădure, în care am
auzit într-o seară cu lună, după o zi cu ploaie, un flaut dintre copaci, iar în iunie
când preparam examenele ne duceam să învăţăm în pădure la patru
dimineaţa”41.

38
“Liga culturală” (Buletin), Bârlad, nr.2, aprilie – iunie 1912.
39
“Paloda”, nr. 2, 1894, p. 2.
40
G. G. Ursu, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în BOA, vol. I, Bârlad, 1980, p. 52;
Gh. Vasiliu, op. cit, p. 26.
41
Ibidem, p. 53.

98
Alt moment literar al grădinii bârlădene a fost în 1904, când Emil
Gârleanu, George Tutoveanu şi Dimitrie Nanu au luat hotărârea de a întemeia
revista “Făt-Frumos” “după nesfârşite preumblări şi discuţii, pe sub bolţile
prinse de fior ale grădinii publice, într-o primăvară timpurie, scăldată în viorele
şi senin”, cum îşi aduce aminte Tutoveanu într-un interviu publicat în 1928, în
revista “Scrisul nostru”42. Corneliu Moldoveanu, alt scriitor bârlădean, îşi
aminteşte cum plecau la Grădina publică, Tutoveanu, Nanu, Mândru şi el,
străbătând strada Principală, după ce porniseră de la tipografia Catafany de pe
Ştefan cel Mare, unde coborau la ziarul “Paloda”43.
Modurile de distracție erau extrem de variate, contemporaneitatea
impunându-și propriile repere pe harta loisirului și al ludicului: curse de cai sau
automobile, călătorii în țară sau străinătate, înotul, tenisul, echitația, spectacole
sportive, teatrul, cinematograful, concertele, velocipedul apoi bicicleta etc.
Plimbările la şosea reprezentau doar una din distracţiile elitei alăturat
promenadei, dar şi a celor din clasa de mijloc care aspirau să fie acceptaţi în
lumea bună şi, câteodată, chiar şi pentru cei din clasa de jos.
De asemenea, cititul unui ziar, al unei reviste, reprezenta şi el o
modalitate de petrecere a timpului liber, fie că se realiza în spaţiul intim al
locuinţei ori în spaţii publice, cum erau cluburile şi restaurantele, ce permiteau
un spaţiu colocvial şi comentarea ultimelor ştiri, mai ales dacă stârneau patimi
electorale. În Bârlad au apărut de-a lungul timpului numeroase publicaţii
abordând diferite orientări politice: “Bârladul”, “Paloda”, “Progresul”, “Vocea
Tutovei” etc. Altele aveau caracter literar, științific ori cele ce reflectau
posibilitățile de petrecere a timpului cum este ziarul sportiv, apărut în 1908,
“Hipodromul”, iar în 1912 își făcea apariția la Bârlad prima revistă
cinematografică din țară. În plus preţul de vânzare al ziarelor şi abonamentele
era rezonabil, mai ales în condiţiile în care acestea încercau să acopere domenii
cât mai variate. Lectura era completată de alte distracţii în cafenele, sălile de
dans ori de muzică, petreceri la restaurant, jocul de cărţi, mai târziu apărând şi
biliardul.
Mai elitiste dar nu mai puţin plăcute, ba chiar dimpotrivă, erau
concertele. Marele maestru George Enescu a concertat de mai multe ori la
Bârlad, peste ani fiindu-i ridicată o statuie în Grădina publică, drept
recunoştinţă (singulară, sub acest aspect, în ţară - sculptor - Ion Vlad -1958)44.
Putem enumera cu precădere, printre acestea, concertele Principesei Elena
Bibescu, care revenea periodic de la Paris, deşi nu îi era tocmai facil. Aflăm
din presa vremii diferite știri cu rol informativ, dar care stârneau entuziasmul

42
Ibidem.
43
Ibidem.
44
Celebrul George Enescu a onorat cu concertele sale Bârladul, în anii 1917-1918, 1923, 1927,
1929, 1936. Ionel Selbinschi, Statuia lui George Enescu la Bârlad, în Bârladul odinioară şi
astăzi. Miscelaneum, Bucureşti, 1984, ol. III, , p. 288.

99
melomanilor: „Duminică, 24 aprilie 1882, la iniţiativa lui Al. Exsarcu, a dat un
concert de binefacere, în Sala Renaşterea”45. Spre mijlocul lunii martie,
inundaţiile au adus importante prejudicii Bârladului. Apele dezlănţuite, ca de
atâtea ori, provocând importante pierderi, iar prinţesa cu gentilețea ce o
caracteriza, profund impresionată, promite primăriei un concert ale cărui
beneficii să fie date sinistraţilor46.
Desigur că, pe lângă această mare personalitate, au fost și numeroşi alţi
artişti ce au contribuit la dinamizarea vieţii cultural-artistice bârlădene.
Violonistul Toma Micheru, cu o solidă reputaţie internaţională, se va produce
în faţa publicului cunoscător din urbe, la 13 ianuarie 1886. Feeria sonoră, ca
urmare a unei invitaţii entuziaste, în cadrul unei serate muzicale, s-a desfăşurat
în casele aparţinând lui I. Palladi-Susanu. Aici, vioara boemului Toma Micheru
a fost secondată de pianul principesei Elena Bibescu47. La 1 martie 1897 marea
soprană Elena Teodorini, aflată în culmea gloriei europene, susţine un concert
la Teatrul Iasculovski… iar orchestra Regimentului 12 Cantemir un concert de
muzică clasică48.
În afară de saloanele boiereşti, concertele în Bârlad aveau loc şi în
frumoasa Grădină publică, dar mai ales la Teatrul Iasculovski, a cărui
directoare fusese o vreme Fany Tardini, actriţa legată de un episod al biografiei
lui Eminescu, în aula Liceului “Gh. Roşca Codreanu”, ori în Sala Renaşterea
din parcul cu acelaşi nume, numită şi „Baraca grecului”, pe al cărei loc, după
dărâmarea ei în 1894, avea să se construiască Pavilionul cu acelaşi nume.
Grădinii i se mai spunea şi „Ţarcul grecului”, deoarece şi ţarcul, şi baraca
fuseseră amenajate de negustorul P. Manzavinatos, care-şi desfăcea aici
colonialele. Design-ul grădinii şi înzestrarea sălii fuseseră asigurate de Jean
Goldhaber. După cum era starea vremii, concertele, conferinţele ori seratele se
ţineau fie afară, fie înăuntru. Potrivit regulamentului “Societăţii pentru
învăţătura poporului român”, redactat şi publicat de profesorul Ion Popescu în
anul 1882, accesul se făcea cu taxă de intrare. Întâi sală, apoi pavilion,
Renaşterea găzduia concertele artiştilor din străinătate ori străini de oraş, cât şi
concertele formaţiunilor de muzică instrumentală şi vocală ale Liceului

45
“Paloda”, aprilie 1882; Apud C. D. Zeletin, Principesa Elena Bibescu, marea pianistă,
cronică, ed. a 2-a, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008, p. 481. Muzica de cameră a rămas și peste
ani o tradiție în societatea bârlădeană. Peste ani, fostul profesor codrenist, Gh. Neștian,
mărturisea referindu-se la perioada interbelică: ,,Aș putea zice că în casa mea a fost cel dintâi
dar și ultimul cvartet bârlădean. Nici la Iași, cu Conservatorul său nu era organizată muzică de
cameră ca în Bârlad”. Autobiografia profesorului G. Neștian, în B. O. A, vol. II, 1982, pg. 226-
231.
46
Ibidem, p. 486; ,,Progresul”, 20 martie 1883.
47
Apud C. D. Zeletin, op.cit., p. 491.
48
Ibidem, p. 523.

100
,,Gh.Roşca Codreanu”, ale Gimnaziului real Manolache Kostaki Epureanu, ori
ale Şcolii Normale49.
Ca să ne facem o idee despre intensa activitate muzicală din oraş nu
putem să nu remarcăm desele apariţii, pe diferite scene, ale corului “Armonia”
ori a “Societăţii Filarmonice” (înfiinţate de Eugen Bulbuc), multe dintre ele
având loc în casa (care era un adevărat creuzet al vieţii culturale bârlădene)
profesorului de muzică de la Liceul “Gh. Roşca Codreanu” – Eugen Bulbuc,
precum şi existenţa unui magazin specializat în vânzarea de instrumente
muzicale şi librete50. În cadrul acesteia din urmă, concertele erau dirijate de
Eugen Bulbuc şi Oscar Hinche. Deseori la aceste concerte îşi dădeau concursul
Maria de Maujoreni (pian) şi, mai ales, Clotilda Averescu (soţia viitorului
mareşal, fost comandant al garnizoanei Bârlad, 1898-1899, n. ns.).
Numărul acestor activităţi cultural-artistice este extrem de numeros,
inventarierea lor nefăcând în sine obiectul lucrării de faţă. Ne-am dorit însă să
reliefăm măcar sumar, impactul acestora asupra cotidianului bârlădean.
Dincolo de aspectul urbanistic precar al unui târg de provincie, animaţia
culturală de aici a stârnit mirarea, admiraţia, uneori dorinţa de ajutor şi chiar de
implicare. Sub acest aspect nu aş da decât două exemple, primele care îmi vin
în minte: N. Iorga – care iniţial în 1906 nu remarcă, cu acribia caracteristică,
decât aspectul vetust al unei aşezări urbane ce seamănă mai mult a sat decât
oraş, pentru ca, ulterior, sentimentele sale faţă de el să se schimbe gradual,51 de
la aprecierea revistei “Făt-Frumos”, pe care o considera a doua din ţară după
revista “Semănătorul”, la conferinţe susţinute aici, donaţii de cărţi şi sume de
bani nu a fost decât un pas, mic pentru o personalitate marcantă ca Iorga, dar
mare și benefic pentru Bârlad. Clotilda Averescu, un nume aproape necunoscut
– reversul existând doar în asociere cu celebritatea soţului şi sprijinul
consistent acordat culturii berladnice.
Trecerea cuiva pe aici, mai mult ori mai puţin temporară, poate da
naştere la sentimente duale, fie de respingere superficială, fie de ataşament. Un
sentiment inexplicabil, pe care nimeni nu poate să îl definească asemeni
dorului (a cărui definiţie o găsim în dicţionar, dar impalpabil), dar pe care cei
atinşi de virus i-au spus ,,bârlădenită cronică”. Această femeie cultă şi rafinată,
după o scurtă imersiune în societatea bârlădeană, va dezvolta o formă a acestei

49
Ibidem , p. 533.
50
Traian Nicola, Colegiul naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996, p. 116; Idem, Valori
spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, 1999, p. 368. Acest cor,
“Armonia” și-a creat un bogat repertoriu și clasic cu care a reușit să facă turnee de succes la:
Iași, Galați, Focșani, Vaslui, Tecuci depășind cadrul strict al localității și confirmând calitatea
și valoarea acestuia. Dar, elementul de consacrare națională a fost reprezentat de concertul de
la Arenele Române din București, cu ocazia Expoziției regale din 1906, când a primit medalia
de Aur și Diploma de onoare. “Paloda”, Bârlad, nr. 6, 1906.
51
Apud, C. D. Zeletin, op.cit., p. 537.

101
boli, fără antidot, medicamentaţia paleativă constând la revenirea frecventă șe
de asociere la diferite activități culturale.
În cele mai mari orașe din țară – București, Iași, Cernăuți, Galați, Brăila
etc., dar și la Bârlad – existau teatre care prezentau uneori chiar și 2-3
spectacole pe săptămână. Activitatea teatrală bârlădeană debutează din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Aici au funcționat în decursul timpului mai
multe teatre precum “Iasculowschi”, “Carol” ori simple barăci sau săli, unde
începând cu anul 1860 trupe de actori conduse de M. Millo, Al. K. Robescu,
vasluianul Constantin Tănase etc. au poposit pe diferitele scene bârlădene. Din
lectura presei vremii și afișe putem constata că activitatea teatrală cuprindea cu
precădere turnee ale teatrelor bucureștene sau ieșene, și piesele de amatori ale
liceelor bârlădene52. În secolul al XX-lea a mai existat un Ateneu Popular și un
Teatru Muncitoresc a căror activitate a făcut posibil ca în anul 1953 să ia ființă
Teatrul de stat “Victor Ion Popa”.
Teatrul “Carol” fusese construit în anul 1915 în locul mai vechiului
teatru “Iasculowschi”53 existând până la un puternic incendiu din anul 193654.
Din nr. 9 al revistei “Răzeșul” din 1926 aflăm că „în prezent este proprietatea
doctorului Fridman care l-a reparat și îmbunătățit”55. Denumirea de teatrul
Carol nu se trăgea şi nu avea nici o legătură cu numele regelui Carol, cum s-ar
putea crede, provenind în fapt de la prenumele întemeietorului și anume primul
proprietar - Carol Zisman. Actualmente acolo unde a fost clădirea teatrului se
regăsesc în peisajul urbanistic ruinele Băii comunale.
Dar unde există teatru pot să existe şi alte genuri de spectacole. Iar
teatrul “Carol” cunoscut și ca cinematograful “Carol” devenea periodic gazdă
nu numai pentru piese de teatru ci şi conferinţe, spectacole de operă, de
operetă, filme sau festivaluri muzicale. De asemenea, cum arta nu aduce
întotdeauna profit sala era închiriată și pentru spectacole din viața cotidiană:
nunți, baluri, festivități, întruniri56. Presa, mai ales cea interbelică, abundă de
informații privind spectacolele desfășurate aici57.

52
Liceenii diferitele instituții școlare bârlădene au făcut treptat din teatrul de amatori o
adevărată tradiție. În 1905 montaseră cu success la public piesa “Domnul și doamna Popescu”,
iar în 1909 “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Romeo Chelaru, op. cit., p. 94.
53
Aici în 29 decembrie 1906, N. Iorga a susținut o conferință având ca temă “Bibliotecile
publice”. Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A., vol. I, p. 540.
54
“Răzeșul”, nr. 9, 1926. vezi și Romeo Chelaru, op. cit., p. 93.
55
Ibidem.
56
“Viitorul”, din 27 august 1922.
57
Astfel ziarul “Viitorul”, din 27 august 1922, anunţa că teatrul “Carol” a trecut sub o nouă
direcţiune şi va fi renovat în curând: ,,se închiriază pentru nunţi, baluri, festivităţi, întruniri”.
Revista “Graiul nostru”, numerele 4-6 pe 1925 ne semnalau că la teatrul , “Carol” concertează
artiştii de la Opera Română din Bucureşti. Aflăm de aici că Emilia Guţianu şi Costescu Duca
au cântat arii străine din Haydn, Verdi, Gounodsau Rossini dar şi arii româneşti: ,,public cu
ovaţii şi ploaie de flori. Frumoasă sărbătoare a Bârladului”.

102
Nu putem să nu amintim de spectacolele teatrului “Carabuş” condus de
Constantin Tănase, întemeietorul teatrului de revistă, şi care atunci când erau
jucate pe scena teatrului “Carol” stârneau isterie. Spectacolele lui Tănase sunt
descrise savuros de memorialistul Romulus Boteanu în volumul doi din
“Bârladul odinioară şi astăzi”: ,, ...Sosirea la Bârlad a lui Costică Tănase, care
aducea în trupa sa celebrele actrițe: Nutzi Pantazi, Silly Vasiliu, Natalița
Pavelescu, Elena Burmaz, Mia Apostolescu, înconjurate de un reprezentativ
grup de balerine... constituia în orașul nostru un mare eveniment. [...] De
obicei, Costică Tănase era întâmpinat la gară de toate oficialitățile orașului
care, cu regularitatebla mijlocul nopții, după spectacol, îi organizau un banchet
la Manzavinatos. Dar, până seara la începerea spectacolului, în trăsuri reținute
din vreme de Iancu Braunstein, artiștii principali în frunte cu Costică Tănase
plecau acasă la colonelul E. Boteanu unde coana Lenuța îi aștepta cu vestitele
sărmăluțe moldovenești și cu delicioasele plăcințele poale-n brâu, stropite cu
vin puterea ursului adus direct de la Dealul Mare. Aici se mai organiza și câte-
un pokeraș, în timp ce ofițerii cei mai frumoși ai Bârladului dansau în draci sau
la mare tandrețe pe marile dive, așa ca să țină minte orașul, Bârladul!...”58.

La rubrica Însemnări din “Graiul nostru”, numărul 5 pe 1926 se vorbea de turneul


trupei teatrului Naţional din Iaşi în frunte cu V. Ghiţescu şi Sorana Ţopa. Cronicarul
pomenea de două spectacole intitulate ,,Gelozia” şi ,,Cuiburi sfărâmate” şi se spunea că ,,din
mulţimea atâtor trupe care ne-au vizitat iarna asta …este aproape singura care a venit să joace
nu să se joace”. Cronica teatrală din aceeaşi revistă “Graiul nostru”, numărul 7 pe 1926, ne
semnala o nouă piesă jucată la Bârlad, nu ştim dacă tot pe scena teatrului “Carol”, e vorba de
,,Manechinul sentimental” de Ion Minulescu.
Din numărul următor al revistei descoperim că ,,teatrul “Carol”, proprietate a doctorului
Fridman, în urma reparaţiilor, şi-a deschis porţile. Stagiunea aceasta o va deschide trupa d-lui
Ioan Livescu cu piesa ,,Tartuffe” de Moliere”. O interesantă cronică teatrală ne face G. Ponetti
în numărul 10 pe 1926 din revista “Graiul nostru” relativ la piesa Naţionalului ieşean,
,,Strigoii” de H. Ibsen jucată la Bârlad: ,,Piesele marelui gânditor scandinav sunt puţin gustate
de marele public de la noi, unde teatrul uşor de reviste ,vodeviluri şi operete face săli pline.Nu
ne-a mirat lipsa ,,intelectualilor” noştri şi nici ,,reţeta” slabă de la casă. Actorii Agata Bârsescu,
A. Braeski şi C. Vernescu au jucat magistral”. Revista îşi continua cronica teatrală şi în
numărul 3-4 pe 1927 de unde aflăm că ,,una din piesele slabe care au venit anul acesta în
turneu la noi e ,,Mitu boerul” o comedie de moravuri de Barbu Alinescu”. În acelaşi număr al
revistei este lăudat festivalul artistico-literar dat de elevii codrenişti la teatrul “Carol” în martie
1927. Comentatorul descria evoluţia orchestrei liceului condusă de maestrul Şerbănescu ,corul
condus de profesorul E. Bulbuc şi comedia lui Moliere jucată tot de liceeni şi intitulată
,,Vicleniile lui Scapin”. Din ziarul “Veacul nostru” din 1 iunie 1934 aflăm de o serbare şcolară
dată la teatrul “Carol” de către Liceul de fete “Iorgu Radu” cu scopul de a strânge fonduri
pentru trimiterea la băi a elevelor sărace. După imnul regal a urmat corul cu cântece naţionale,
apoi dansurile şi în final filmul cultural ,,Regele copiilor”.
O şezătoare care s-a dat la teatrul “Carol” cu sprijinul societăţii literare “Academia
Bârlădeană” este semnalată în revista “Scrisul nostru” numărul 9-10 din 1930. S-a recitat din
scriitorii: Nedelea, Tutoveanu, Cozma iar trioul de vioare şi violoncel (Saşa, Paloda şi Stoica)
au cântat serenada de Beethoven. Romeo Chelaru, op. cit., pg. 94-95.
58
Romulus Boteanu, Titanic Vals, Ramona și Costică Tănase, în B. O. A., vol. II, pg. 857-862.

103
După spectacolele de revistă, C. Tănase era condus cu fanfara la
Manzavinatos unde, după tradiționalul banchet, cu inima înmuiată actorul
devenit filantropul Tănase dăruia bani pentru biserica din Murgeni sau pentru
școala din Puiești, spre adânca disperare a consoartei59. Tabloul ne creeză
impresia lecturii unei schițe de Tudor Mușatescu, cu turnee de teatru jucate
aproape gratis pentru ,,invitați”.
Oamenii veneau la teatru sau la concert îmbrăcați elegant; pentru femei
fiind un bun prilej de a-și etala cele mai moderne costume, croite la case de
modă din țară sau străinătate ori la croitorii bârlădeni. La balcon sau în spate, în
zone ce nu permiteau o perspectivă foarte bună, erau rezervate locuri pentru
studenți și pentru cei ce nu aveau dare de mână.
Cinematografia a avut, poate, dintre toate formele artistice, cea mai
rapidă traiectorie ascensională şi, raportându-ne şi la zilele noastre, putem
afirma cu certitudine că procesul de transformare continuă cu aceeaşi uluitoare
viteză. Cu aceeaşi viteză a influenţat cotidianul, mentalităţile, ideea de a
petrece timpul liber şi modul de distracţie. Orice familie respectabilă îşi dorea
să petreacă o seară la cinematograf, excepţie făceau tinerele fete şi eleve, ori
elevi cărora le era interzis categoric, prin regulamentul şcolar şi convenienţe.
Dar cum… fructul oprit este cu atât mai atrăgător, prin diferite
subterfugii se găseau soluţii de a pătrunde în lumea magică… de vis. De la
îmbrăcămintea civilă, utilizarea hainelor părinţilor şi metode de îmbătrânire
prematură nu era decât un pas. Lumea feerică a adolescenţei combinată cu
magia marelui ecran a creat idile, uneori viitoare căsătorii, farmecul artiştilor
făcându-le pe domnişoare să viseze, iar pe tinerii şi băieţaşii ce urcau ori se
strecurau printre garduri să conceapă aventuri şi fapte de eroism. Prima
proiecţie cinematografică din Romania a avut loc pe 27 mai 1896 prin
prezentarea filmelor La Lumière în birourile editoriale ale ziarului de limba
franceză “L'Independence Roumaine” din Bucureşti, unde este organizat și
primul cinematograf de francezul Andre Forese 60; în mai 1897 au fost produse
primele jurnale româneşti şi în 1912 a fost prezentat primul film artistic
Independenţa României/Romania's Independence. Cinematograful, cea de a
şaptea artă, inventată de fraţii francezi La Lumière în anul 1895, a devenit o
prezenţă vie şi în spaţiile publice bârlădene după anul 1900, când a început să
se răspândească exponenţial şi în oraşele de provincie. Presa vremii
semnalează prezenţa mai multor săli în Bârlad unde se proiectau filme. Găsim,
astfel, menţionate cinematografele: “Majestic”61, “Carol”, “Lux” şi “Francez”.
Pentru atragerea clientelei restaurantul Stănică Cojocaru – fost Gabor, îşi făcea

59
Ibidem.
60
Adrian Majuru, Cum se distrau românii, p. 152.
61
Înaintea grădinii - cinema “Majestic” acolo fusese grădina teatrului “Renașterea”. Ulterior la
începutul secolului al XX-lea (cca. 1910) în zonă se construiește clădirea Băncii Naționale.
Actualmente pe acel spațiu se află Hotelul și restaurantul “Premier”.

104
o intensă reclamă, atrăgând atenţia că în fiecare seară oferă potenţialilor clienţi
spectacole cinematografice. Dar această nouă artă vizuală nu era folosită doar
în scop distractiv, ci şi cu valenţe educaţionale, Şcoala Normală şi Liceul de
fete “Iorgu Radu” dispuneau de propriile aparate de proiecţie. În anul 1941
oferta se diversifică şi se îmbunătăţesc condiţiile prin apariţia mai noului şi
modernului cinematograf “Unirea”, condus de Zamfir Tăbăcaru.
Cum la început filmele erau mute şi alb-negru, spectacolele erau
însoţite de muzică de pian sau trompetă care era destinată să creeze o coloană
sonoră, să confere emotivitate publicului la anumite scene şi să ofere dinamism
episoadelor de acţiune. Printre primele menţiuni din presă (“Viitorul”, 6
septembrie 1919) se numără o reprezentaţie, din august 1919, în beneficiul
Azilului de copii găsiţi “Elena şi Maior Pruncu”. Intrat în graţiile publicului,
care începe să savureze cu entuziasm această nouă posibilitate de distracţie, îl
regăsim ulterior cu un program regulat şi diversificat. Duminica şi lunea rula
frumosul film al casei Pathe-Frères numit ,,Femeia necunoscută”, iar marţi
seria a treia din ,,Ravengar” 62. Tot din același ziar suntem informaţi că
,,publicul amator de cinematograf a început să se plictisească de filmele care se
dau în atâtea serii şi continuări. Aşa că spre beneficiul onor clientelei, ca să
respectăm limbajul de epocă: ,,Direcţiunea a contractat filme noi cu case de
filme din străinătate’’. După cum se poate constata trend-ul contemporan al
continuării filmelor şi serialelor de box-office avea precedent şi în epoca la
care ne referim, demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că istoria şi
istorioarele se repetă... şi nu neapărat ciclic. Drept urmare, în 1922 se putea
viziona filmul ,,Instinctul”, în zilele de duminică şi luni, iar în viitorul apropiat
era anunţată o comedie spumoasă ,,trilogia lui Max Linder, succes colosal,
două ore de râs continuu”, ne relatează ziarul “Brazdă nouă”, din 1 decembrie
1922.
Apariția gramofonului, a patefonului și apoi a radioului a reprezentat o
adevărată revoluție în modul de petrecere a timpului liber în cadrul spațiului
privat și de aducere a plăcerii de a asculta muzică în mediul familial. Radioul
își face simțită prezența în oraș după 1925. Primul aparat de acest gen a
aparținut doctorului Weinfeld, impresionând, nu doar prin deliciile oferite, ci și
prin dimensiunile sale mare cât un garderob și cu zeci de butoane”.
Răspândirea sa a fost rapidă căci pe strada Regală se găsea și un atelier
de reparat radiouri aparținând evreului Blecher. Presa locală ne prezintă o listă
cu o ofertă surprinzător de variată de tipuri și mărci de asemenea produse. Din
“Veacul Nostru”, datat ianuarie 1934, aflăm că la Carol Zisman (strada Regală
78) se vindeau aparate de radio marca: Columbia, Eumig, Schlaub și
Lumophon. Reclama omniprezentă și de... ,,sufletul comerțului”, chiar în
condiții de criză și de război, încerca să influențeze cumpărătorii interesați.
Astfel, conform ziarului “Vocea Tutovei”, 15 noiembrie 1941, constatăm și

62
“Libertatea”, 26 septembrie 1920.

105
existența unor alți comercianți de profil, cum este cazul și al lui Mitică
Munteanu ce deținea magazinul “Universal Radio”, aflat pe strada Regală nr.
62.
Apariția gramofonului, a patefonului și apoi a radioului a reprezentat o
adevărată revoluție în modul de petrecere a timpului liber în cadrul spațiului
privat și de aducere a plăcerii de a asculta muzică în mediul familial. Radioul
își face simțită prezența în oraș după 1925. Primul aparat de acest gen a
aparținut doctorului Weinfeld, impresionând, nu doar prin deliciile oferite, ci și
prin dimensiunile sale ,,mare cât un garderob și cu zeci de butoane”.
Perioada interbelică a adus cu sine o nouă modă și o eliberare de
inhibițiile și tabuurile bunicilor. Odată cu aceasta, mai cu seamă după 1900,
sporturile mai lejere au pătruns treptat în universul distracțiilor, oferindu-le
alternativă și celor care doreau amuzament și relaxare activă: oina, tenisul de
câmp, golful, fotbalul, voleiul, handbalul, în vreme ce sporturile mai dure (deși
nu avem relatări despre practicarea lor la noi în oraș) precum pugilismul,
atletismul etc., au fost îmbrățișate de toți cei cu spirit competitiv și dornici să
facă performanță63. Astfel, alte modalități de petrecere a timpului liber,
îndrăgite de generaţiile tinere, erau și activitățile sportive.
În evocările sale, profesorul Gh. Gâlcă menționează că în copilăria sa,
dinainte de 1918, sportul cel pasionant și mai practicat era oina. În fiecare an,
pe 21 mai, se organiza o întrecere între echipele Școlii Normale și cele ale
Școlii de arte și meserii. Competiția era urmărită cu sufletul la gură de întreaga
populație, iar învigătorii ce deveneau adevărate vedete erau aclamați și purtați
triumfal până în oraș64. Cu prilejul unui asemenea meci, din 1910, două
personalități ale culturii bârlădene Iacov Antonovici și Tudor Pamfile au fost
primiți în audiență de ministrul Spiru Haret65. Un eveniment de excepție în
viața sportivă a urbei a avut loc în 1915, când aici s-au desfășurat lucrările
Congresului anual al Federețiilor române de gimnastică. Cu acest prilej au
rostit alocuțiuni personalități militare și politice locale precum generalul
Năsturel și prefectul județului de Tutova, Grigore Vasiliu 66.
Ziarul “Sportul”, din aprilie 1924, menționa cu entuziasm activitatea
echipei de fotbal ,,Paloda”67 din Bârlad. Echipa activa din 1921 și a avut
meciuri cu echipe similare din Tecuci și Galați. O altă asociație sportivă,
,,Avântul”, înființată în 1942, dispunea și ea de echipe de oină și fotbal.
În orașul Bârlad, verile au fost întotdeauna toride, iar locurile răcoroase
aveau mare căutare. Un astfel de loc era în curtea Bisericii Eşanu din cartierul
Podeni unde se desfăşurau, cu precădere în vacanţe, multiple activităţi

63
Adrian Majuru, Cum se distrau românii, pg. 27-28.
64
Gh. Gâlcă, Evocări, în B. O. A., vol. I, pg. 497-500.
65
“Ion Creangă”, nr. 6, 1910.
66
Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în loc. cit., p. 541.
67
Aceasta dispunea de un teren pe latura de nord a Grădinii publice, amenajat cu sprijinul
elevilor codreniști a Primăriei și a colectelor publice.

106
recreative, cum putem afla din memoriile lui Neculai Costăchescu: „Aici se
făcea sport prin jocuri de: cadril, ogoi, ţicu şi oină într-un spaţiu mai larg, dar
pe un teren viran din apropiere. Se făcea gimnastică la bară şi paralele. Se juca
şah şi table şi se pleca la scăldat, la Păruş, unde am deprins înotul fără mâini,
numai prin activitatea picioarelor. Malul apei Bârladului de pe dreapta era
mărginit de o plajă largă unde se făcea şi plajă. Mai existau asemenea plaje la
locurile de scăldat: la Moara lui Bălan, la Călugăru, la Căldare şi la Ghiolul cel
mare. Acestea erau ştrandurile unde ne bălăceam şi stăteam la SOARE toată
vara”68.
După cum putem observa orașul nu dispunea de un ștrand modern și
nici de locuri special amenajate. Ostroavele și apa râului Bârlad erau suficiente.
Generații diferite, în posturi diferite se puteau bucura în egală măsură de
răcoarea oferită de plăcerea scăldatului. Nu mai conta goliciunea trupului,
pescarii de ocazie ori animalele rătăcite în zonă, cu toții putând să împartă
luciul apei într-o comuniune aproape perfectă. Abia în perioada interbelică își
va face timid apariția costumul de baie și accesoriile pentru plajă: creme
împotriva arsurilor solare, uleiuri aromate, colace și bărcuțe de cauciuc etc.
Desigur că existau şi alte modalităţi de a te spăla şi de a te bucura de
beneficiile apei, dar în condiţii mult mai confortabile. Fie în cadrul locuinţei69,
fie la băile publice. În oraş funcţionau două asemenea stabilimente, Diana şi
Maria - ultima aparţinând lui Ioan Manoliu. Prima nu era prea apreciată pentru
că oamenii riscau să ,,răcească”, dar ambele, dincolo de serviciile oferite,
reprezentau şi un spaţiu de socializare, unde puteai să petreci în mod cât se
poate de plăcut câteva momente ale zilei. Oricum, doamnele, în aşteptare, nu
scăpau ocazia de a colporta ultimele noutăţi. Programul pentru partea feminină
era stabilit, lunea şi joia după-amiază. Tot din presă aflăm că pentru o şedinţă
la clasa I se plătea 1,50 lei, iar la clasa a II-a-0,75 bani70. Pe lângă băile publice
amintite exista şi o baie evreiască71.
De cele mai multe ori îmbăierea se făcea cu regularitate săptămânală,
deși erau și categorii de persoane pentru care baia era un eveniment lunar. Vara
aceștia puteau să profite de beneficiile râului Bârlad, ori ale unei averse de
ploaie.
În anii puterii populare a fost amenajat și primul ștrand al orașului, însă
baia publică nu a dispărut, mai ales datorită dificultăților în furnizarea apei
calde la domiciliu.

68
Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p. 609.
69
Deși, din mărturiile de epocă rezultă că lipsa canalizării făcea ca, în perioada interbelică, să
nu fi existat, în general, băi private.
70
“Bârladul”, nr. 16, 26 aprilie 1889.
71
“Veacul Nostru”, Bârlad, 15 iulie 1934.

107
I.1.5. Paradele – sau spectacolul străzii

Pe lângă promenadă, cotidianul stradal cuprindea o multitudine de


activităţi ce presupuneau interacţiunea umană, strada şi spaţiile aferente,
dincolo de aspectul util, fiind prin excelenţă un loc favorizant socializării.
Dincolo de manifestările cotidiene existau şi evenimente având caracter
spectacular şi care trezeau temporar din amorţire provincialul târg moldav.
Situat la intersecţia unor importante artere de comunicaţie oraşul a fost
tranzitat, şi nu numai, de mai marii epocii, inclusiv de personalităţi cultural-
artistice ce determinau reacţii pe măsură din partea oficialităţilor şi a
populaţiei.
Cele mai cunoscute şi cu cele mai detaliate relatări se referă desigur la
conducătorii statului: domnitorul Mihail Sturdza,72 domnitorul Grigore Ghica,

72
,,La anul 1859, ianuarie, soseşte la Bârlad Domnitorul Mihail Sturza venind din ducatul
„Baden - Baden", cu dorinţa de a fi reales Domnitor al Ţării, lucrând contra fiului său, Grigore
M. Sturza, carele, de asemenea, îşi pusese candidatura în Adunarea Ţării de pe atunci -
consemnează preotul Carp Ion: răspândindu-se prin oraş vestea cum că soseşte fostul domnitor
Mihail Sturza, toată lumea însemnată, boieri şi cucoane, negustori şi negustorese, au căutat să-i
iasă în întâmpinare; în acel timp era o petrecere la Crâng şi anume la via cuconului Neculai
Alexă, Frumuzache Fendulea, Gheorghieş Dragu Mamii, Constantin Jemnariu, Dumitrache
Păruş, Manolache Barbu zis Brişcu, Hagi Lazăr, Ion Velea şi alţi negustori fruntaşi, în frunte
cu sfinţiile lor economul Iorgu Chiru şi catihetul Neculai Păun au ieşit întru întâmpinarea
musafirului la Sărăria oraşului, în partea de jos.
Sosind domnul Mihail Sturza, negustorii mai sus notaţi, dimpreună cu preotul Iorgu
Chiru şi catihetul Neculai Păun au scos caii de la trăsura de poştă în care era Domnitorul fost şi
s-au înhămat ei şi aşa l-au condus în gazdă la conu Alecu Sturza. Ceilalţi, obosiţi de petrecerea
de o săptămână ce o făcuseră în via de la Crâng, încântaţi fiind de mirosul şi dulceaţa vinului şi
a muzicilor cele mai vestite de pe atunci, s-au retras fiecare pe la casele lor,
Domnul Mihail Sturza a stat în gazdă la conu Alecu Sturza 3 zile vizitat fiind de
aristocraţia oraşului, în mod de nedescris. La plecare, candidatul la domnie Mihail Sturza a fost
condus ca şi la venire. Adică de negustorii de mai sus care fiind odihniţi după petrecerile pe
care le făcuseră mai înainte la Crâng, iarăşi s-au înhămat la trăsura Domnitorului şi au mers
până în dreptul Grădinii publice.
Domnul Mihail Sturza, drept mulţumire, le-a oferit prin comandierul său, un fişic în
care erau 100 de galbeni. Încântaţi de acest dar, ei iarăşi s-au întors în via de la Crâng şi au
petrecut alte trei zile şi trei nopţi.
În timpul petrecerii reluate, domnul Constantin Jemnariu, vestitul mucalit din oraşul
Bârlad din timpul acela, fără să fie observat de nimeni, se îmbracă cu giubeaua de mătase a
părintelui Iorgu Chiru, puse patrafirul lui după gât, luă bastonul de protopop în mână şi se
aruncă în râmnicul cu peşte. De unde, în cele din urmă, ieşi plin de murdărie şi de apă. Cu
potcapul în mână, plin cu peşte viu, ducându-se în casă, în mijlocul celor ce petreceau şi care,
văzându-l, au făcut, vă închipuiţi, mare şi îndelung haz. Numai părintele Iorgu Chiru plângea
de necaz, din cauza giubelei şi a potcapului care arătau aşa cum s-a spus.
Ca să pună capăt supărării preotului, cei de faţă i-au dat cu cea mai mare mulţumire
50 de galbeni din fişicul de 100 primiţi de la fostul domnitor Mihail Sturza. Această veste
răspândindu-se prin oraş a făcut ca multă vreme lumea să nu mai vorbească decât de petrecerea
de la Crâng, rămânând proverbială până în ziua de azi”. Ion N. Oprea, Campanie electorală.

108
caimacamul Vogoride,73 domnitorul Al. I. Cuza şi, ulterior, domnitorul Carol
I, viitorul rege.

Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim.
III, 2009, p. 16; Idem, Ioan Antonovici depozitarul. Opere, Editura Pim, Iaşi, 2011, vol. I, pg.
205-206.
73
,,După ce domnitorul Gr. Ghica îşi luase firmanul de aşezare în scaunul Moldovei şi trecuse
prin oraş de la Galaţi şi Tecuci, se anunţase sosirea sa în oraş. La bariera Tecuci i se pregătise
un frumos arc de triumf, împodobit numai cu flori artificiale sau, cum se zicea pe atunci, flori
de târg. Sosirea sa a avut loc cam pe la ora patru de seara; era un timp ploios. Se formase o
călărime de vreo două sute de flăcăi din toate clasele societăţii: ţărani, negustori şi boieri, toţi
îmbrăcaţi în costume naţionale. Această călărime a ieşit înaintea domnitorului la hanul lui
Epure. Domnitorul era într-un cupeu, tras de poştalioane, excortat de o sută de călăreţi înainte
şi de o sută în urmă. Ajuns la arcul de triumf, cortegiul se opreşte, aerul răsună de urale,
domnitorul se scoboară din cupeu, însoţit de un aghiotant, amândoi îmbrăcaţi în uniformă
rusească, îşi scoate şapca din cap, se întoarce şi priveşte mulţimea, făcând în toate părţile
închinăciuni, şi cu glas tare şi cam tremurător zice: „oameni buni liniştiţi, a trecut potopul ! Cu
ajutorul lui Dumnezeu voi cârmui ţara cu înţelepciune şi voi aduce bine la toată suflarea
omenească”.
După ce a terminat cuvântarea către popor, domnitorul cu aghiotantul său s-a suit în cupeu,
având înaintea şi în urma cupeului câte o sută de călăreţi, urmând apoi la rând trăsurile
boiereşti, a apucat pe strada Principală şi a intrat în curtea caselor lui Alecu Sturza, unde
trebuia să fie găzduit. Seara, după ospăţ, a adunat pe toţi boierii din oraş, pe cei mai însemnaţi
neguţători şi un număr de fruntaşi ţărani şi au ţinut cu ei un mare sfat. A doua zi, în zori de
ziuă, a plecat spre Vaslui şi de-acolo spre Iaşi.
În urma Tratatului de la Paris, domnitorul, care părăsise ţara din cauza ocupaţiei ruseşti şi
austriece, se reîntoarce a doua oară în scaunul Moldovei. De astă dată domnitorul pleacă de la
Iaşi la Bârlad, era în timpul verii. Primirea s-a făcut la bariera Iaşi, unde era arcul de triumf. A
fost condus în alai până la casa lui Alecu Sturza, unde era găzduit. După ce s-au făcut recepţiile
şi prezentările obişnuite, s-a suit în cupeu urmat de un şir de trăsuri şi a venit drept la Şcoala
Nr. 1 de băieţi.
Ion Popescu, care era directorul şcolii, concentrase pe toţi băieţii în sala dinspre râul Bârlad
şi recomandă băieţilor să fie cuminţi şi să strige ura, când va apare domnitorul. Apare
domnitorul, un om mic la stat, bine făcut, cu o căutătură binevoitoare. În câteva cuvinte spune
elevilor scopul învăţăturii şi le recomandă silinţă şi ascultare. Cere lui Popescu să-i prezinte o
carte de citire şi, după câteva momente, i se prezintă cartea ce se citea pe atunci. El o ia în
mâini, se uită pe prima pagină, trece la a doua, la a treia, până ce ajunge la ultima, fixând câte
un moment ochii la fiecare, încât ţi se părea că vrea să se convingă de conţinutul ei. Pe urmă o
închide, o dă lui Popescu şi zice: „e bună”. Pe urmă se uită din nou la copii, îi priveşte cu drag,
parcă nu-i venea să se mai ducă, apoi pleacă capul, face o mişcare cam silită, zicând: ,,voi
sunteţi viitorul şi fericirea ţării! vă las sănătoşi” ! A plecat !
După ce a vizitat mai multe părţi ale oraşului, între care şi podul de lemn de peste Bârlad, s-a
reîntors la locuinţa lui Alecu Sturza şi a doua zi a părăsit oraşul.
Potrivit Tratatului de la Paris de la 1856, domnitorul Grigore Ghica s-a retras din domnie şi,
până la alegerea domnitorului de Adunarea Ţării, conform convenţiei din 1853, se numeşte
caimacan Vogoride, un nepot al lui Conache de la Ţigăneşti. În jurul, anului 1857, Vogoride
trece prin oraş. La bariera Iaşi i se pregătise un arc, unde îl aştepta o mulţime de lume. În sfârşit
soseşte. Se dă jos din cupeu. Era îmbrăcat în costum militar turcesc cu obişnuitul fes roş. Pe
fes, pe mânerul săbiei şi pe bumbii de la tunică era semiluna, marca Imperiului otoman. La un
mic discurs ce i se adresează de către unul din boierii prezenţi, el îi răspunde câteva cuvinte,
într-o românească stricată, în vârful limbei, cam cum vorbesc chelnerii greci de pe la cafenelele

109
Al. I. Cuza, de altfel originar din Bârlad, s-a interesat îndeaproape de oraşul
natal; voia să fie bine informat, prin rapoarte trimise direct de şefii instituţiilor;
uneori cerceta personal şi pe neaşteptate aceste instituţii. Desigur, nu era un caz
singular, dar avea un statut special pentru domnitor. Numai în 1860 avem două
atestări ale periplurilor bârlădene (la 21 iulie şi în august)74. Anterior, pe 18
iulie a avut loc o vizită de lucru a ministrului de interne Mihail Kogălniceanu,
unde trece în revistă autorităţile politice, principalele instituţii ale urbei, cu
excepţia protoieriei75. Tradiţia populară a consemnat în memoria orală, cum,
îmbrăcat în haine obişnuite, cutreiera oraşele, spre a-şi da seama, la faţa
locului, de starea adevărată a lucrurilor, de felul cum vindeau negustorii marfa,
în special alimentele de primă necesitate, dacă măsurau sau cântăreau drept,
dacă agenţii administraţiei îşi făceau datoria. Când trece, în august 1860, prin
Bârlad, Cuza e informat în scris de preşedintele municipalităţii care-i prezintă
bugetul oraşului şi-i arată preţurile medii ale articolelor de primă necesitate:
făina, pâinea, carnea de vacă, lumânările. Un raport scris îi prezintă şi unul
dintre magistraţii locali, indicând stadiul lucrărilor tribunalului, precum şi suma
de bani aflată în păstrarea acestei instituţii 76. Asemenea rapoarte scrise privind
Bârladul mai primeşte Cuza şi la 15 ianuarie 1863.

greceşti. Se suie în cupeu, urmat de un lung şir de caleşti şi se opreşte la casele lui Alecu Sturza
unde era găzduit şi cu care era în legătură de înrudire, după cucoana Smărăndiţa, soţia lui
cuconu Alecu, căci ea se cobora din familia Conache”. Iacov Antonovici, op.cit, pg. 244-245.
74
Costin Clit, Mihail Kogălniceanu în vizită de lucru la Bârlad (1860) – Document inedit, în
,,Academia Bârlădeană”, Nr. 14, trim. I, 2004, p. 15.
75
Ibidem.
76
,,Până la unirea definitivă a Principatelor, trecerea domnitorului Cuza de la o capitală la alta,
se făcea prin acest oraş. Acest domnitor avea un dispreţ pentru alaiuri, le refuza şi nici nu se
mai încerca să i le facă. Îmi amintesc de o împrejurare. Se anunţase sosirea domnitorului în
oraş şi i se preparase un arc de triumf la bariera Iaşi, unde era o mulţime de lume: oficiali şi
notabilităţi ale oraşului. Cupeul domnitorului se opreşte ceva mai sus de Grădina Publică, cam
la cantonul cu două rânduri a judeţului, unde îl aştepta un escadron de jandarmi călări. Noi,
care eram lângă arcul de triumf şi priveam în sus, vedeam cum călăraşii se reîntorc înapoi şi
cupeul domnitorului în loc să vină spre noi, apucă spre drumul ce trece pe lângă clădirile lui
Nastea şi, călăraşii, care sosiseră, ne spune că aşa a poruncit domnitorul. Ne-am întors toţi cu
impresia, că am căscat gura.
Locul, unde se găzduia domnitorul Cuza, erau casele Costăchescu, ce vin mai sus de
piaţa ocolului de vite. Acest personaj era aghiotant al domnitorului şi prefect al judeţului. După
ce Costache Costăchescu a demisionat din aceste demnităţi şi prefect al judeţului a urmat
Iordache Lambrino, ce era cumnat cu domnitorul, căci ţineau în căsătorie două surori,
găzduirea domnitorului se făcea la casa lui Lambrino, ce vine pe Strada Speranţa, la o mică
depărtare de Podul-Roş. De multe ori domnitorul, la ducere spre Bucureşti şi la reîntoarcere
spre Iaşi, se oprea la moşia Banca, proprietate a cumnatului său, mai ales când era să stea o
noapte, ca să se repauzeze; trecerea prin oraş era absolut necunoscută”. Iacov Antonovici,
op.cit., p. 247; vezi în acest sens și Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 399; Elena Monu, Alexandru Ioan Cuza și Bârladul, în
Posteritatea lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Sfera, Bârlad, 2008, pg. 134-135.

110
Cu prilejul primei călătorii prin Moldova prinţul Carol I, venind de Iaşi
prin Vaslui, poposeşte la 25 august/6 septembrie 1866 la Bârlad, prilej cu care
sunt consemnate următoarele: ,,Soarele arzător chinuieşte mult pe călător pe
drumul prăfuit până la Bârlad. Bârladul e un oraş frumuşel, capitala districtului
Tutova; primirea aici ca pretutindeni e nespus de călduroasă, se vizitează
biserica, şcoala şi spitalul, şi la două se urmează drumul printr-un ţinut frumos,
păduros, spre Tecuci...”. Acesta este primul contact al monarhului cu urbea
noastră şi nu cel din anul următor pomenit de I. Antonovici, în atât de utila sa
lucrare - Documente bârlădene, deja amintită. De la acesta toţi scriitorii
ulteriori preocupați de istoria locală, şi nu numai, au preluat informaţia,
omiţând ori neluând în considerare scurta vizită din primul an de domnie77.
În anul 1867, când oraşul Bârlad a avut onoarea de a-l primi din nou pe
domnitorul Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen, autorităţile locale au decis ca
să fie găzduit la reşedinţa Greceanu, actualul sediu al Protoieriei. La masa
festivă au luat parte şi o serie de personalități locale precum: Manolache
Kostaki Epureanu şi Scarlat Vârnav – devenit ulterior călugărul Sofronie. Cei
doi se cunoşteau foarte bine pentru că studiaseră împreună la Paris şi militaseră
pentru unire. În perioada la care facem referire erau contracandidaţi la alegerile
pentru Camera deputaţilor. Manolache Kostaki Epureanu a profitat de acest
prilej pentru a-şi tachina insistent adversarul politic, amintindu-i de tinereţea
tumultoasă când jucau cancan la Paris în tovărăşia demimondenelor grizete.
Savurosul şi spumantul schimb de replici, potrivit relatărilor contemporanilor,
au înviorat atmosfera spre deliciul asistenţei, poate cu excepţia lui Carol I mai
riguros din fire78.
Viaţa cotidiană a fost determinată și influențată și de existența
garnizoanei oraşului Bârlad cunoscând dincolo de elementele obișnuite şi alte
aspecte mai interesante și spectaculare. Spre exemplu, ne putem referi la
diferitele manevre militare desfășurate pe raza orașului. Astfel, în baza
Decretului din 28 august 1882, o parte din armata permanentă şi din cea
teritorială a fost concentrată între Focşani şi Bârlad, pentru instrucţie şi
manevre, în perioada 20 septembrie - 4 octombrie 1882. Cu această ocazie
oraşul a primit vizita M. S. regelui Carol I, care și-a stabilit aici cartierul
general, a reginei Elisabeta, a episcopului Calinic Dima al Huşilor, a
reprezentanţilor armatelor străine ce au participat ca observatori la manevre.

77
Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular), Erc Press, 2011, vol. II, p. 31.
78
,,În 1867, Vodă Carol când au venit pentru prima oară în oraşul Bârlad, au tras în casele lui
Iancu Greceanu, astăzi aparţinând avocatului M. Cristescu-Vasiliu. La recepţia ce s-a făcut lui
vodă, am luat şi eu parte ca notabil şi fruntaş al comerţului, oprit fiind apoi la Masa
Domnească, ce s-a dat în seara zilei aceleia”. Iacov Antonovici, op. cit., p. 277; C. D. Zeletin,
op. cit., p. 534; Pentru consideraţii prvind familia Greceanu şi casa unde a fost primit
domnitorul vezi: Elena Monu, Casa Greceanu - Actualul sediu al Protopiatului Bârlad, în
,”Păstorul Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, 2009, pg. 26-28.

111
În onoarea tuturor acestor oaspeţi, la 12 octombrie 1882 s-a dat un
spectacol muzical, urmat de un banchet în grădina şi sala „Renaşterea” (în fapt
după descrierile contemporanilor o simplă baracă), având bineînţeles şi o latură
culinară79. A luat parte, de asemenea, principesa Elena Bibescu, și episcopul
Hușilor Calinic Dima Ploieşteanul. Slujba religioasă care a precedat festinul s-a
ţinut, în prezenţa cuplului regal, la biserica Sfântul Ilie. Şi cum scrie cu fineţea
sa caracteristică domnul C. D. Zeletin: ,,Puţinele descrieri din presă ale
interiorului barăcii nu redau, totuşi, acea demnitate care, cu siguranţă, o
făcea, vrednică să-l primească pe regele ţării. În privinţa exteriorului, baraca
nu era decât o baracă....”. În orice caz rămâne plăcut impresionat de
frumuseţea doamnelor prezente80.
De asemenea, o bună impresie au lăsat locuitorilor Bârladului
manevrele militare din septembrie 1894 desfăşurate în zona Bârlad-Crasna la
care au participat regele Carol I şi principele Ferdinand. Deşi oraşul a găzduit
timp de 5 zile 20.000 de militari - „nici o nemulţumire nu avem a înregistra”,
se scria într-un ziar local „nici cel mai mic incident, căci, spunem cu
mândrie că, de la general şi până la soldat, s-a observat o perfectă ordine, o
delicateţe ce indică o distinsă cultură”.
Desfăşurarea acestor manevre pe lângă aspectul spectacular al
parăzilor, recepțiilor, banchetelor, balurilor, spectacolului uniformelor ofiţerilor
de diferite grade şi arme, producea înviorarea comerţului local şi înflăcăra
imaginaţia tinerelor domnişoare ce începeau să viseze la o posibilă partidă.
Dincolo de acestea mai erau şi alte părţi pozitive pentru locuitori. “Înainte de
începerea manevrelor în zona Bârladului a sosit un batalion de geniu care
„a pus în bună stare podurile, fântânile ce începuseră să sece şi alte lucruri
care puteau să împiedice executarea regulată a planului de manevre”81.

79
Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.).
80
Apud C. D. Zeletin, op.cit., pg. 533-534; O sumară descriere a acestei vizite o avem şi
datorită memoriile unui institutor din acele vremuri: ,,Cu ocazia manevrelor din toamna anului
1882, ce a avut loc în împrejurimile orașului nostru, M. S. Regele, având cartierul pe tot timpul
manevrelor în oraș, a binevoit să viziteze școlile, între care și școala unde funcționam eu,
întovărășit la această vizită, pe lângă alți demnitari, și de ministrul de Instrucțiune publică,
Gheorghe Chițu.
M. S. Regele a vizitat și apus întrebări din diferite obiectele din program la toate
clasele, dar în special la elevii din clasa a IV-a unde funcționam eu în calitate de institutor.
Întrebările ce au fost puse de M. S. Regele au fost asupra istoriei patriei: domnia lui Mihai
Viteazul, din geografie, Țările Române din imperiul Austro-Ungar. Răspunsurile sigure, clare
și precise ale elevilor a mulțumit pe M. S. Regele și domnul ministru al instrucțiunii publice,
care, acesta din urmă, adresându-se către mine mi-a zis „Vei fi decorat din ordinul M. S.
Regelui”.
Domnul ministru al Instrucțiunii publice cu ordinul No. 1831 din 24 februarie 1884
îmi înaintează brevetul No. 1458, prin care M. S. Regele îmi conferă Ordinul Coroana
României în grad de cavaler”. Memoriu scris şi subscris de Ioan Vasiliu. Institutor onorific, în
Iacov Antonovici, op. cit., pg. 227-228.
81
Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.).

112
O asemenea desfăşurare de forţe şi mai ales prezenţa majestăţii sale
Regele, nu putea să nu intre în atenţia opiniei publice bârlădene şi a presei,
care va aloca pagini substanţiale evenimentului, din care vom face doar spicuiri
pentru a avea o radiografie a evenimentului în epocă: „…Zilele de 20, 21 şi 29
vor rămâne memorabile în amintirea concetăţenilor noştri, în aceste zile
peste 20.000 de oameni au fost aşezaţi în corturi în partea nordică a oraşului
nostru, parte ce prezintă o întinsă câmpie, înconjurată la est şi vest de dealuri
şi udată de râul Bârlad.
Joi 22 curent, orele 9 şi jumătate dimineaţa, trenul regal sosise în
gara noastră, aducând pe principele Ferdinand cu toată suita sa şi batalionul
I de vânători. Oraşul era frumos decorat. Lumea compusă din bărbaţi, femei
şi copii, începuse să se adune pe stradă încă de la ora 8 dimineaţă. Prefectul
judeţului, dl. G. Emandi, a dat dispoziţii ca la recepţia principelui, ce a avut
în salonul gării, destul de bine şi cu gust decorat să se vadă o deplină ordine.
[…]
Toate trupele au fost scoase în ordine în stradă. Principele, după
marşul de o oră făcut pe Bulevardul Elisabeta şi pe străzile Traian şi
Principală, ce lega Gara cu Grădina Publică, soseşte cu batalionul său.
Trecerea marţială făcută în faţa trupelor, a atins sublimul. Muzica şi uralele,
ce izbucneau din piepturile a 20.000 de oameni făceau să răsune văile. […]
După dejun, porni spre Zorleni, proprietatea casei regale, unde şi-a aşezat
cartierul Princiar.
Seara, toţi generalii şi coloneii din regimente fiind poftiţi la Zorleni
au luat cina împreună cu Alteţa Sa Principele Ferdinand. A doua zi a trecut
prin oraş M. S. Regele, însoţit de principii de Saxa Meiningen şi Coburg” 82.
Acelaşi ziar „Paloda”, din 9 și respectiv 11 mai 1894, preciza, spre
exemplu, următoarele: „Informațiuni. Programul serbării zilei de 10 mai:
I) La ora 10 și jumătate dimineață se va celebra la Biserica Catedrală
un Te deum de către părintele protoiereu al județului, înconjurat de cler, în
asistența domnului prefect de județ și a autorităților civile și militare.
II Sergenții de oraș vor fi așezați pe străzi între Catedrală și străzile
principale.
III Elevii Școlii Normale, ai Liceului și ai Gimnaziului cu drapelele lor,
vor asista la ceremonie în piața bisericească, aranjați de profesori în
înțelegere cu comandantul paradei.
IV După terminarea serviciului divin defilarea și felicitările, se vor primi
la palatul Prefecturii.
V Toate magazinele din oraș, în semn de respect pentru această mare
sărbătoare, până la orele 13 din zi să fie închise.
VI De la orele 3 până la 6 p. m. muzica Primăriei execută diferite arii în
Grădina Publică a orașului.

82
“Paloda”, 29 septembrie 1894.

113
VII La ora 8 seara muzica Regimentului va face o retragere cu torțe pe
străzi după care, la ora 10, va cânta în centrul orașului, lângă Podul de
piatră.
Făcut astăzi 6, Mai 1895, în cabinetul Prefecturii judeţului Tutova.
Prefect, Şutzu
Comandantul Garnizoanei, Lt.- Col. Diculescu.
Primar, N. C. Budu”83.
Şi serialul continuă... se publică desfăşurarea Zilei Naţionale la
Bârlad: „Ziua de 10 Mai s-a serbat în orașul nostru în toată splendoarea.
Străzile: Principală, Ştefan cel Mare şi strada Speranța până la Palatul
administrativ sunt decorate cu steaguri tricolore. Pe la orele 10 s_a oficiat un
Tedeum la biserica catedrală Domneasca de Protoiereul judeţului
înconjurat de clerul oraşului, la care au luat parte toate autoritățile civile şi
militare, garnizoana din orașul nostru, elevii școlilor primare şi secundare
şi un public numeros. După terminarea serviciului divin, Grigore Șuțu,
prefectul județului, a primit felicitări în sala de recepție a Palatului
Administrativ, din partea autorităților pentru M.S. Regele, mulțumindu-le
pentru aceasta și încredințându-le că va fi interpretul fidel către guvernul M.
S. pentru aceste felicitări. Seara, orașul a fost splendid iluminat când
armata, cu muzica în frunte, a executat retragerea cu torți prin cele mai
importante străzi. Focuri bengale și rachete au fost aruncate din balconul
clubului conservator, a cărui inaugurare s-a făcut chiar în această seară”84 .
Nu exista televiziune şi documentare de arhivă, dar presa o suplineşte în
epocă cu succes prezentându-ne peste ani evenimentul aproape fotografic, cu
toate etapele sale.
Militarii garnizoanei Bârlad au contribuit activ la viaţa comunităţii în
care îşi făceau misiunea. Sărbătorile laice sau creştineşti erau prilejuri pentru
desfăşurarea unor ceremonialuri militare la nivelul oraşului cu: parade,
retrageri cu torţe etc. Totodată, se organizau concursuri sportive, activităţi
cultural-artistice cu un pronunţat caracter educativ. Ei au sprijinit material
unele societăţi de binefacere, cum a fost cea a „Doamnelor Române
Bârlădene”85.
Orice trecere prin urbe a unor personalităţi, mai mult ori mai puţin
marcante, avea drept consecinţă organizarea unor primiri festive, oraşul
îmbrăcând haine de sărbătoare. Din păcate aceştia plecau şi Bârladul se
întorcea la imaginea sa reală, anostă, colbuită sau înnoroiată, după cum dicta
vremea şi la celelalte racile. Pe 20 noiembrie 1889 Bârladul este vizitat de
primul ministru, de atunci, G. Gr. Cantacuzino. Ei şi ce? par a spune bătrânii
clătinând uşor din cap. Dar tinerimea se bucură: ,,Nenumăraţii privitori

83
“Paloda”, 9 mai 1895.
84
“Paloda”, 11 mai 1895.
85
Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, (în mss.).

114
adunaţi pe ambele trotuare au salutat cu urale zgomotoase. Toate străzile
sunt frumos pavoazate cu drapele tricolore şi ghirlande de verdeaţă, iar din
mai multe balcoane doamnele aruncă flori”86.
Unul din cele mai spectaculoase evenimente a fost primul zbor aviatic
deasupra oraşului, efectuat de un fiu al său Gh. Negrescu şi căruia i s-a făcut o
primire triumfală la 27 mai 1912. Foştii lui profesori de la Liceul Codreanu au
organizat un banchet la Restaurantul Manzavinatos şi i-au oferit un ceas de
aur87. A doua zi i-a făcut o demonstraţie de zbor regelui Carol I sosit la Bârlad
de la Iaşi, unde, cu o zi înainte, asistase la dezvelirea statuii lui Al. I. Cuza, din
Piaţa Unirii. Dacă venirea aviatorului Gh. Negrescu a reprezentat o plăcută
surpriză, cea a regelui era cunoscută şi minuţios planificată88 .
O inedită, dar nu mai puţin interesantă, este o relatare privind modul în
care trupele ruseşti, staţionate în Bârlad, au ales să sărbătorească ziua de 1 Mai.

86
“Bârladul”, 20 noiembrie 1889.
87
Gh. Negrescu, Amintirile unui pionier al aerului, în B. O. A., vol. III, p. 269; Pentru
informaţii privind personalitatea aviatorului şi evenimentul în sine, vezi: Constantin Chiper,
Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului Bârlad, 2001, p. 38; Radu Coroamă,
Piese din patrimoniul cultural naţional referitoare la viaţa şi activitatea generalului vasluian
Gheorghe Negrescu, în ,,Acta Moldaviae Meridionalis”, p. 122; Traian Nicola, Valori
spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad, 2003, vol. V, p. 270; Un alt
fost bârlădean pomeneşte de un miting aviatic în 1911, dar nefiind susţinută de nici o altă sursă
din cele cercetate ne permitem să ne exprimăm îndoiala, fiind posibilă o eroare de memorie.
,,Pe acelaşi câmp (al iarmarocului n. ns.) am fost dus de părinţi la primul miting de aviaţie ce a
avut loc la Bârlad, prin 1911 (???) , cu aeroplane felurite…” . Pompiliu Voiculeţ – Lemeny,
Primele amintiri, în B. O. A., vol. I, p. 716.
88
,,PROGRAMA- recepţiunii Majestătii Sale Regelui în ziua de 28 Mai 1912 la Bârlad: I. La
ora 10 jum. Majestatea Sa Regele va sosi în automobil la biserica Catedrală, unde se va oficia
un tedeum de protoereul judeţului, înconjurat de întreg clerul oraşului, şi cor; II. La ora 11 a.
m. Majestatea Sa Regele va traversa oraşul pentru a merge la căzărmi, unde va inspecta
trupele; III. La ora 12 Majestatea Sa Regele va primi la palatul Administrativ în sala de
recepţiune; pe reprezentanţii naţiunei, autorităţile locale şi cetăţenii judeţului şi ai oraşului, cari
vor binevoi a se aşeza în modul următor: În dreapta intrării: 1) D-nii Senatori şi Deputaţi. 2)
Comandantul garnizoanei. 3) Primarul cu Consiliul Comunal. 4) Clerul. 5) Preşedintele
Consiliului judeţean şi membrii Consiliului. 6) Preşedintele tribunalului cu membrii
tribunalului, Judele instructor, procurorul, Judecătorii de ocol şi toţi stagiarii. 7) Decanul cu
întreg baroul avocaţilor, 8) Administratorul financiar cu şefii de secţie. 9) Corpul medical şi
veterinar al oraşului şi judeţului. 10) Camera de comerţ. 11) Preşedintele comitetului
Comunităţii Israelite. 12) Banca Naţională şi reprezentanţii celorlalte bănci.
La stânga: Viceconsulul Austro-Ungariei, Foştii demnitari şi foştii reprezentanţi ai
judeţului şi oraşului, rugaţi a se aşeza după poziţiunile ce au ocupat. Corpul didactic secundar,
normal, şi primar. Domni şi doamne care doresc a saluta pe Majestatea Sa Regele.
De la Palatul Administrativ Majestatea Sa Regele va porni la gara Bârlad, iar la ora 2.00 va
avea loc plecarea trenului Regal din Bârlad.
Elevii şi elevele şcoalelor, vor fi aşezaţi pe bulevardul Gării, şcoalele de băieţi
ocupând partea dreaptă, iar cele de fete partea stângă a bulevardului.
Prefectul jud. Tutova V. Călinescu”. Iacov Antonovici, op. cit., pg. 297-298.

115
Nu vom insista asupra contextului internaţional deoarece el este destul de bine
cunoscut, dar vrem să surprindem o pagină din istoria modernă a oraşului.
Autorităţile române îngrijorate atât de numărul soldaţilor adunaţi cât şi de
lozincile pro-bolşevice strigate, au supravegheat cu atenţie desfăşurarea
manifestaţiei: „Bârlad, 1917, 1 Mai – Dare de seamă din partea brigăzii de
siguranţă, către Prefectura judeţului Tutova, asupra serbării de 1 Mai, de către
armatele ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele învecinate.
Astăzi a avut loc în localitate serbarea zilei de 1 Mai de către armatele
ruse aflate în garnizoana Bârlad şi în comunele de prin împrejurul oraşului.
La această serbare au luat parte ca la 6000 persoane; ofiţeri superiori,
inferiori, grade inferioare şi soldaţi din diferite arme, cum şi vre-o 30 de
doamne de Crucea Roşie.
Serbarea a decurs în modul următor:
Mai întâi toţi soldaţii cu ofiţerii lor s-au adunat pe câmpul de aviaţie,
unde erau construite trei tribune pentru vorbitori. Încă de la orele 9 dm. au
început a trece în grupuri, purtând steaguri roşii şi plancarde cu diferite
inscripţii ca: „Trăiască republica democratică”, „Vrem pământ”, „Trăiască
Pacea între popoare”, „Război până la izbândă”, „Uniţi-vă muncitori din
toată lumea”, „Să se păzească tânăra libertate ca să nu se piardă” etc. “
La acestă serbare au mai luat parte şi delegaţi din Rusia, delegaţi de
pe frontul Tecuciului şi delegaţi din partea flotilei din Marea Neagră .
La ora 12 a. m. Când toţi soldaţii s-au adunat complet, muzica
militară a întonat rugăciunea pentru cei căzuţi pe câmpul de luptă, apoi pe
fiecare tribună s-a suit câte un ofiţer, arătând însemnătatea zilei de 1 Mai
pentru poporul rus.
Le spune apoi să se aranjeze câte opt soldaţi în rând, pentru a
manifesta prin oraş. Plecând în ordine au parcurs strada Regală, strada
Dobranici, Bd-ul Ferdinand, apoi s-au înapoiat iarăşi pe strada Regală, la
locul de unde plecase pe câmpul de aviaţie. În tot timpul manifestaţiei,
soldaţi şi ofiţeri au intonat cântece socialiste. Fiecare soldat purta pe piept
cocarde roşii, iar care ţineau ordinea, purtau o lenţă albă.
Muzicele militare care era în număr de două, intonau din când în
când „Marsilieza”.
La orele 2 jum. manifestanţii au ajuns la locul tribunelor. Aici au
vorbit 40 de persoane: ofiţeri, soldaţi, cum şi un deputat venit din Petrograd.
Toţi au arătat asistenţei însemnătatea zilei de 1 Mai a proletariatului din
Rusia, care sub vechiul regim au fost robi, neavând nimeni o palmă de
pământ, muncind din greu pentru boierii care aveau moşii nemărginite.
Arată că astăzi când poporul rus a recăpătat libertatea, ştie pentru ce
luptă...” 89.

89
Iacov Antonovici, op.cit., pg. 298-299.

116
Paradele, defilările, retragerile cu torţe şi chiar manifestaţiile
reprezentau pentru bârlădeni un adevărat spectacol a străzii şi o binevenită
ieşire din cotidian. Oraşul se însufleţea, mulţimile se adunau alături de toţi
gură-cască, pentru a gusta ceva din aerul de sărbătoare ce plutea deasupra
oraşului. Doamnele şi domniţele şi nu numai se arătau impresionate de
uniformele şi ţinuta ofiţerilor, de mustăţile lor falnice şi de întreaga desfășurare
a unităţilor militare din garnizoană. Cum să te poţi opri din a admira
uniformele celor din Regimentul 2 Roşiori: „Soldaţii purtau cizme negre
lucitoare înalte, pantaloni albi cu găetane negre pe pulpe, veston roşu încheiat
cu nasturi strălucitori de alamă în care erau prinse brandenburguri negre,
căciuli de iepure cu capace şi pompoane albe. Mândri în şiruri de câte patru,
ţinând în mâna dreaptă suliţa, având în steguleţe în două culori-alb şi roşu-
rezemată în scara şeii”90.
Mai târziu, în perioada interbelică, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii -
24 ianuarie, a avut loc o defilare spectaculoasă ce a rămas impregnată în
mentalul colectiv şi care merită consemnată măcar pentru ineditul situaţiei 91.

90
Pompiliu Voiculeţ – Lemeny, op. cit..
91
„Trecuse de vreo două săptămâni de la 24 ianuarie cu tradiţionala defilare şi care, pentru că
fusese cu totul ieşită din comun, era încă comentată de bîrlădeni mai ales prin modul în care se
desfăşurase. Dar să v-o povestesc şi pe asta. Fusese un ger de peste minus 25 grade, de crăpau
pietrele, şi totuşi defilarea trebuia să aibă loc. De cum se făcuse ziuă, trupele în frunte cu
ofiţerii ieşiseră din cazărmi, parcurseseră toată strada Regală, mergînd pînă dincolo de Grădina
Publică, pe şoseaua Zorlenilor, unde se reîncolonaseră cu faţa spre centru având în frunte
Regimentul 12 infanterie, urmat de Regimentul 10 călăraşi, Regimentul 2 roşiori, şi 23 arti-
lerie, în faţa trupelor, aşa se obişnuia pe atunci, urmau să defileze elevii şcolilor Codreanu,
Normală, Comercială şi Meseriilor.
Comandantul garnizoanei, generalul Constantin Filiti, chemat urgent în ajun la
Bucureşti, printr-un curier special, l-a însărcinat pe colonelul Emanoil Boteanu, ca cel mai
vechi ofiţer din garnizoană, să primească defilarea trupelor. Coana Lenuţa, nevastă-sa, de
dimineaţă începuse să-1 împopoţoneze cu uniforma de paradă, cu zeci de fireturi, leduncă,
rozetele ele la cizme care sclipeau de te vedeai în ele, şirul întreg de decoraţii şi barete montate
la tunică, apoi, sabia, chipiul şi cu cei doi “cocheri” după dânsul, în trăsura care-1 aştepta afară
la locuinţa din fundătura Nicolae Iorga, astăzi casa Niţu.
În fine ajuns la locul de defilare al cărui punct central se afla lângă chioşcul marelui
florar al Bârladului, Diaconu, montat chiar lângă Podul de Piatră, alături de cinematograful
Majestic. Cu tot gerul de afară, o mulţime de lume era adunată şi pe dreapta şi pe stânga,
veniseră aşa cum se obişnuia pe atunci pe familii, fiecare să-şi vadă odrasla din şcoala cutare
defilând. dar mai ales să vadă- tradiţionala întrecere în prezentare între cele două mari şcoli
Codreanu şi Normală. Mai erau acolo şi fetele, multe-multe fete, parcă ieşiseră cu toatele din
casă. Erau fetele care se dădeau în vînt pe atunci — ca şi acum — după ofiţerime; care după
infanterişti, că erau mai iuţi, care după călăreţi, că erau mai frumoşi, care după artilerişti că
aveau bătaia cea mai lungă. Îngheţ-îngheţ, dar aproape că nimeni nu rămăsese acasă, toată
lumea voia să vadă parada şi stătea ciucure înşirată pe trotuare, de la Grădina Publică până la
Casa Naţională, ba chiar şi mai departe pînă la Cerbul de aur. Mulţimea ţopăia din cauza
frigului, în aşteptare. De cum a ajuns la Podul de Piatră, colonelul Boteanu a observat ostaşii
fanfarelor reunite zgribuliţi, cu ţurţuri la mustăţi şi cu instrumentele sub braţ, suflând în pumni
şi aşteptând ordinul de începere.

117
Fiecare oraş îşi are o trăire proprie, o anumită percepţie a vieţii zilnice
şi a evenimentelor ce ies din strictul cotidian, creând o omogenizare şi
sentimentul apartenenţei la comunitatea locală.
Inerent între locuitorii unui anumit oraş şi respectivul oraş - cel natal
sau locuit mult timp - se stabileşte în timp o legătură intimă, dublu formativă:
relaţia biunivocă dintre orăşean, ca purtător al unei anumite amprente culturale

Aghiotantul i-a raportat colonelului că defilarea trebuie începută imediat deoarece


trupele sunt aproape înghețate. Colonelului Boteanu i-a venit pe loc o idee năstruşnică făcînd
ceea ce nu se mai făcuse niciodată în ţară, a executat cea mai originală defilare. A pus fanfara
să joace pe picioare timp de două-trei minute ca să se dezgheţe şi în loc de marşurile obişnuite,
a dat ordin ca trompeţii şi tobele să execute ,,atacul de război” şi acestea au început: Ra-ta-ta-
ra-ta-ta, ra-ta-ta-ta-ra-ta, ura ! ura !
Noi, elevii, care eram în capul coloanei şi trebuia să deschidem defilarea, am rămas o
clipă descumpăniţi deoarece ceea ce auzeam era cu totul neprevăzut în program. Dar, din rîndul
oficialităţilor a sărit in salturi spre noi profesorul de gimnastică Vasile Bădărău, acela care ne
pregătise pentru defilare şi care cu o voce de tunet ne-a ordonat: „elevi !! mâinile strînse pe
piept, ca pentru pas de alergare, în rînduri ordonate şi în cadenţă, cu onorul la dreapta în pas
alergător, înainte marş ! Ura !!” Şi cu dînsul în frunte, exact ca la război, elevii şcolilor au
pornit ca la atac, strigând cât puteau de tare Ura !-Ura !-Ura ! strigau ostașii, ura! striga plin de
entuziasm publicul de pe trotuare, care flutura pălării, căciuli, batiste şi fulare, ura ! strigau toţi
elevii şcolilor care mai mult ţopăiau decît defilau, făcînd în plus şi ca toţi dracii. Normaliştii,
copii aproape toţi de la ţară.
Începuseră a chiui ca pe văile Tutovei. Ura ! începură a striga oficialităţile şi invitaţii
surprinşi de împrejurare, în timp ce fanfarele cu trompeţii aruncau în văzduh din ce în ce mai
strident acordurile atacului la baionetă: „ra-ta-ta, ra-ta-ta, ra-ta-ta-ta-ta, ra-ta-ta, iar tobele
băteau de spărgeau auzul, astfel că într-o euforie generală, au trecut repede dincolo de aşa-
zisa tribună oficială şcolile, în timp ce lumea uitase de ger şi juca de bucurie pe picioare. Noi
elevii, odată împrăştiaţi, ne-am lipit de marginea trotuarelor pînă înspre drogheria lui
Perlmuter, cam pe la Băcăuanu, să vedem ce va mai urma . Şi ce a urmat a fost o poveste ca de
vis.
În fruntea regimentelor aliniate, se aflau glorioasele drapele cu faldurile lucrate în fir
de aur, din care, sfîrtecate de gloanţele duşmanilor în marile bătălii la care luaseră parte,
rămăseseră doar două trei fâşii de care atîrnau cele mai înalte decoraţii ce le fuseseră acordate.
La auzul sunetului trompetelor pentru atac, drapelele au fost înălţate de către majurii „port-
drapel” şi încărcaţi de decoraţii, sus în bătaia vîntului: Munteanu la 12 infanterie, Atanasiu la 2
roşiori, Vasile Ariton la 23 artilerie, iar la 10 călăraşi, Costică Mînzatu de stătea pe la Morile
de Vânt. Cînd colonelul Dumitrescu, comandantul lui 12 Cantemir, care se afla cu trupele în
faţă a auzit goarnele executînd atacul, şi-a dat seama imediat de ceea ce se petrece, a ordonat
ostaşilor să pună baionetele la arme şi cu acestea în poziţie de atac, în pas alergător mărunt şi
cu onorul la dreapta, a dat drumul trupelor cu Ura ! înainte marş !
La auzul comenzii ofiţerii şi-au tras săbiile şi-au trecut rapid cureluşele de la chipiu
sub bărbie, declanşînd în rîndul trupelor un Ura ! general, astfel că într-o jumătate de oră
defilase tot regimentul. Cu celelalte unităţi, treaba a mers mai repede, deoarece călăraşii şi
roşiorii şi-au plasat lăncile ca pentru şarjă şi cu călăreţii aplecaţi pe grumajii cailor, a căror
potcoave aruncau scântei, au trecut ca o vijelie peste Podul de Piatră, în timp ce regimentul 23
artilerie, care încheia defilarea, în galop şi într-un zgomot asurzitor de tunuri alergate, a trecut,
cum s-ar spune cu caii pe burtă. Trebuie să vă mai spun că acest iureş, acest pas alergător de
atac s-a încheiat cu un Ura ! strigat de toate trupele”. Romulus Boteanu, Iarnă grea în Bârlad,
în B. O. A., vol. II, pg. 854-856.

118
specifice locului, şi oraş, ca expresie materială a atitudinii culturale a
locuitorilor săi92.

II.1.6. Iarmarocul sau bâlciul

Trăsuri săltând pe caldarâmul plin de gropi, case mari cu etaj şi


frumoase, magazine evreieşti, armeneşti, amestec de culoare şi cenuşiu la
poarta Orientului. Iată un aspect al Bârladului de secol XIX.
Un amestec insolit de circ, de negustorie şi tradiţii populare. Eveniment
de excepţie în viaţa socială şi comercială, prilej de amintiri şi reverii pe
parcursul întregului an, îl constituia şi îl constituie încă acest vestit iarmaroc
anual, stabilit din 1863, între 15 şi 29 august. Dispunea de un cu totul alt regim
spaţial în comparaţie față de comerţul cu vite şi cereale, care erau vândute în
cadrul târgurilor săptămânale, în zilele de marţi şi miercuri. Dezvoltarea
comerţului în secolul al XIX-lea a făcut să crească substanţial numărul
iarmaroacelor şi a zilelor de târg. Aproape că nu era proprietar de moşie care să
nu ceară să i se dea prin hrisov privilegii de a avea iarmaroace sau zile de târg
pe moşie. Acelaşi lucru îl constatăm şi în mediul orăşenesc. La o jalbă a
neguţătorilor bârlădeni, din 22 iunie 1835, domnitorul Mihail Sturdza stabileşte
la 10 februarie 1837 patru zile de iarmaroc în cursul anului93.
Activităţile comerciale erau însoţite de activităţi distractive şi petreceri
populare cunoscute sub denumirea de bâlciuri. Acestea sau altfel numite –
târguri – reprezentau, neîndoielnic, spaţiul public unde se putea vinde tot ce
prisosea în fiecare gospodărie şi se putea cumpăra ceea ce lipsea. Bâlciul în
integralitatea sa nu era numai un loc de negoţ, de distracţii, ci şi un loc de
„socializare”, de schimb de opinii.
Vraja bâlciului aduna şi continuă să adune întreaga populaţie a oraşului
şi a satelor înconjurătoare de la periferie. Paiaţele circului, acrobaţiile, defilarea
femeilor tinere, frumoase, sulemenite din belşug şi pe jumătate dezgolite,
alcătuiau petrecerea numeroşilor vizitatori, ori de alde cască-gură, atât de
familiar românului. Căldura şi praful completau tabloul acestei sărbători
zgomotoase şi cu generoase accente bahice.
Atmosfera era încărcată (de altfel nimic nou că istoria se repetă ciclic)
cu parfumuri de, piei de oaie, bărbaţi asudaţi, cu mirosuri condimentate de
mititei şi usturoi, stropite cu zeama de prună, strugure şi bere. Pe acelaşi loc,
eludând stricte convenţii sociale, se înghesuiau mici burghezi, târgoveţi, ţărani,
persoane din protipendadă şi nelipsiţii alogeni. Să nu uităm atracţiile de tot
felul, pornind de la diferitele maşinării, circul, cele culinare şi mai ales modul
de realizare a publicităţii (a brand-ului) ce s-a impregnat într-un fel ori altul în

92
Rodica Crişan, Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale, Editura Paideea, 2004, p. 81.
93
I. Antonovici, op. cit., vol. II, 304.

119
mentalul colectiv. Vedem, astfel, un exemplu în următoarea descriere: se striga
„calde gogoşele, tare-s bunicele, când dai banii pe ele, şi copii fug după ele.
Haideţi, cu 5 bani gogoaşa şi zece bani franzela le dau!” 94.
Veneau aici negustori şi geambaşi din toate colţurile ţării. Se vindeau
haine, diverse produse, cai, vite, oi, capre, porci. Misiţii făceau preţul, treaba se
încheia nu după prea multă tocmeală şi chibzuire, urma adălmaşul şi… ţine-te
băiete ! Mehengiii le mai subtilizau celor chercheliţi chimirul, strângeau
bănuţii sătenilor, geambaşii, speculanţii şi înşelătorii cu glume şi vorbe de
clacă; din când în când un sergent de stradă trecea prin mulţime urmat de
păgubaş. Într-o parte a iarmarocului se întindeau căruţele cu grâu, porumb,
fasole, linte, floarea-soarelui, harbuji, pepeni, struguri timpurii şi câte şi mai
câte… Într-o altă parte, putini de murături, căzi, poloboace şi butoaie de toate
mărimile, butoaie mai ales, deoarece nu cu mult timp după încheierea bâlciului
urma culesul viilor care, altădată, se întindea uneori până la cea dintâi zăpadă.
Iarmarocul era un straniu amestec de miez sătesc şi de periferie orăşenească, de
folositor şi gratuit, de emoţie şi de rutină, de candoare şi de şiretenie 95.
Alte amintiri, alţi ani, dar aceeaşi imagine: ,,Trecem în revistă
„minunăţiile” întâlnite, cârciumi cu tarafuri de lăutari - predominând
acordeonul şi ţambalul, butoaie cu vin, miros de pastramă friptă la grătar,
prăvălii improvizate sub rogojini şi prelate de corturi, cu fel de fel de mărfuri,
ceramică, vase, oale smălţuite, ceaune din aluminiu. Un sector numai cu
dogărie - putini, găleţi, butoaie şi chiar budane sau căzi mari.
Este o hărmălaie de nedescris - drept ca de bâlci. Pocnete (de petarde),
strigăte „Hai, neamule, dă 2 lei şi intră şi vezi femeia şarpe şi viţelul cu 2
capete!”, Păpuşari ce mânuiesc sfori ascunse şi scot ţipete piţigăiate din gura
„Mărioarelor”-, Roata norocului, încercarea puterilor cu barosul sau berbecul
de fontă, zidul morţii, circul cu clovni şi artişti exhibiţionişti, cu o mică estradă
la intrare, pe care evoluează trei dansatoare şi pe lângă care eu, de ruşinea
bunicului, las ochii în jos când văd rochiţele dansatoarelor scurte până în
dreptul genunchilor!
Dar peste toate aceste construcţii improvizate, zboară până în înaltul
cerului lanţurile lui Iuju învârtite de un motor puternic ce alimentează electric
sutele de becuri multicolore ce scaldă noaptea „măgăoaia de lumini, în sunete
de alămuri”. În partea de sud se află iarmarocul de vite - cai, vaci cu sau fără
viţei, oi sau capre. Printre toate aceste animale, foiesc tot felul de „geambaşi
veniţi din toată ţara”96.

94
Gh. Silion, în mss., f. p.
95
Nicolaie Dimoftache, Menţiuni bârlădene, în B. O. A.,vol.I, p. 386; Pentru o descriere a
iarmarocului la Bârlad, vezi şi – Romulus Boteanu, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., vol. I,
pg. 558-562.
96
Dumitru Leonte, Iarmarocul de la Bârlad, în ,,Academia Bârlădeană”, Nr. 6, trim. III, 2004,
p.7.

120
În spaţiul public s-a configurat o istorie, a cărei analiză dezvăluie detalii
interesante despre realităţile timpului. Acesta reprezintă o structură spaţială
difuză, indiferentă la tipul de manifestare urbană ori cel de proprietate.
Caracteristica principală a spaţiului public constă în transmiterea prin
semiologia lor proprie, către locuitorii oraşului, a unor semnale care invită la o
participare in corpore şi afectivă la cotidian97.

97
Ciprian Mihail (coord.), Artă, tehnologie şi spaţiu public, Paideea, Bucureşti, 2003, p.187.

121
II. 2. Stilul de viaţă - tipologia locuinţelor

II. 2. 1. Habitatul

O incursiune în acest segment al structurilor cotidianului 98 înseamnă o


multiplicitate a domeniilor de investigat. Locuinţa, alimentaţia, vestimentaţia,
modul de manifestare în spaţiul privat şi public ne configurează stilul de viaţă
al locuitorilor oraşului. O casă nu este doar un spaţiu utilitar, ci o adevărată
lume, un cosmos ghidat după propriile legităţi şi cutume, făcând o trecere
graduală şi temporală de la rural la citadin şi de la micro-cosmosul salonului şi
al locuinţei la macro-cosmosul reprezentat de oraş.
Orăşeanul se află situat permanent într-un sistem complex de relaţii cu
oraşul, ce au ca centru social familia, iar ca centru spaţial locuinţa. Ca atare, nu
este deloc indiferent în ce fel locuim. Personalitatea unui oraş nu se face simţită
decât în măsura în care el oferă plimbări în trecut; ceea ce înseamnă că oraşul
trebuie să păstreze întotdeauna o anumită valoare istorică de referinţă, pe baza
căreia să-şi definească firesc viitorul.
Locuinţele au jucat şi continuă să joace unul din cele mai relevante
roluri în evoluţia oraşelor şi în determinarea caracterului acestora, având în
vedere nu numai contribuţia lor cantitativă şi calitativă la definirea cadrului
construit, dar şi calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene, trecute, prezente şi
viitoare. Nu atât unicatele de excepţie, cât clădirile de rând sunt cele care
determină caracterul unui oraş, prin agregări micro-urbane generatoare de
atmosferă specifică, purtând amprenta unei istorii trăite zi de zi, ceas de ceas99.
Caracterul de „oraş-grădină” al Bârladului, remarcat în timp de diverşi
călători români şi străini pentru pitorescul vegetaţiei plantate haotic, puţinele
parcuri având o organizare riguroasă fundamental diferit faţă de oraşele
occidentale ale epocii. Spaţiul vegetal generos a determinat un anumit tip de
ordine urbanistică născută spontan şi, dincolo de calitatea locuirii din zonele
rezidenţiale, ca expresie a unei legităţi interioare în care oraşul impune
construcţiilor regulile sale100.
Iniţial, oraşul a avut un profil scund, dominante fiind casele fără etaj,
consecinţă a folosirii unor materiale puţin rezistente şi a condiţiilor economice,
ca să nu mai vorbim de cele istorice. Invaziile repetate şi distrugerile adiacente
au determinat un anumit profil de construcţie în spaţiul extra-carpatic ce putea
fi reconstituit cu uşurinţă.

98
Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1984, vol. I-II.
99
Rodica Crişan, Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale, Editura Paideea, Bucureşti, 2004, p.
83.
100
Ibidem, p. 85.

122
Ceea ce întâlneau călătorii străini în peregrinările lor era rareori privit
cu bunăvoinţă şi observaţiile în plan urbanistic sunt pe măsură. Excepţie face
oraşul Botoşani, categorisit drept un “un oraş mare şi însemnat” sau un “orăşel
destul de frumos”. În rest, târgurile din Moldova apăreau prăfuite, cu case
modeste, cu o viaţă economică anemică, localităţi care nu se desprinseseră încă
de lumea rurală, nici prin aspectele edilitare, nici prin cele culturale. 101
Dacă, în ciuda lipsurilor edilitare semnalate, călătorii străini îşi exprimă
surpriza - ea trebuie semnalată. Astfel, abatele Boskowich şi cei care îl însoţeau
găsesc la Bârlad “însufleţire şi chiar oarecare belşug”, 102 “câteva străzi mai
bunişoare”103 şi case gospodăreşti cu ferestre de sticlă104. Nu aceeaşi imagine o
păstrează însă contele d’Hauterive (diplomat francez), care remarca numărul
extrem de redus al caselor din piatră sau lemn, marea majoritate a clădirilor
fiind construite din chirpici sau cărămidă.105 Anterior, Elvia Celebi (călător turc
din a doua jumătate a secolului al XVII-lea) ne descrie oraşul aşezat pe un deal
cu râpe format din 200 case acoperite cu şindrilă, scânduri şi cu trestie. Străzile
erau înguste, cu magazine instalate în clădiri joase; în alte uliţe atelierele celor
mai felurite meşteşuguri cunoscute după numele acelora care le practicau:
cizmarii, pe uliţa cu acelaşi nume, uliţa Casapilor, Mungeriei, mahalaua
tăbăcarilor, tălparilor etc.106.
Chiar şi la sfârşit de secol XIX întâlnim o imagine nu foarte diferită a
modului de construcţie a locuinţelor şi a materialelor folosite. La data de 5
martie 1890 primarul prezenta, cu regret, în Expunerea Administraţiei
Comunei Urbei Bârlad constatarea, că: „puţine din locuinţe se construiesc în
cerinţele corespunzătoare igienice, unde şi unde câte una pe la centru, iar în
suburbii mai toate construcţiile se fac din paiante de vălătuci” 107.
Persoanelor cu posibilităţi financiare din oraşul Bârlad, le este
caracteristică, în continuare, tipologia de casă aristocratică (clădiri masive, cu
un singur etaj, construite pe bolţi de formă pătrată sau în cruce, cu patru faţade
asemănătoare, cu intrarea acoperită şi o ornamentaţie în care se făcea simţită
linia clasicismului, barocului, neoclasicimului şi ulterior eclectică), deşi în
număr mic, s-au impus în fizionomia acestui oraş, prin dimensiuni, masivitate,
durată, şi de ce nu, o anumită distincţie arhitecturală, clădiri aparent fastuoase

101
Ileana Căzan, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi modernitate,
văzută de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de Politica Ştiinţei şi
Scientometrie”, Număr Special, 2005, p. 4.
102
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne,
Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 189.
103
Ibidem, p. 190.
104
N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 357.
105
Ibidem.
106
Haricleea Preda, Bârladul văzut prin ochii călătorilor străini, în Bârladul de odinioară şi
astăzi. C.D.- Rom omologat de M. E. C.T. ca mijloc didactic auxiliar.
107
Ibidem.

123
pentru cei neavizaţi, uneori cu gust, dar ignorând anumite reguli urbanistice 108.
Potrivit recensămintelor în 1832 existau 1714 case, din care 266 aparţineau
boierilor (vaste şi înconjurate de grădini), 11 biserici şi o mânăstire 109.
Clădirile cu etaj au apărut, în special, la începutul secolului al XX-lea şi
în principal în zona centrală a oraşului. O statistică arată că dacă în anul 1898,
existau 3926 de case, în anul 1912, erau 4009 clădiri locuite şi 257 nelocuite.
Dintr-o altă statistică a clădirilor, întocmită pe baza recensământului din 1912,
rezultă că 1057 erau cu o singură încăpere, 1621 cu două încăperi şi 1057 cu
trei. Din aceeaşi statistică rezultă că şi numărul de clădiri ce compuneau o
locuinţă varia în funcţie de starea socială, 2923 dispuneau de o singură clădire,
801 de două, 184 de trei, iar 101 de 4 sau chiar mai multe110.
Conform surselor documentare disponibile, locuinţa urbană arhaică
este în mod obişnuit aşezată cu faţada principală spre sud şi întotdeauna spre
curte. În majoritatea cazurilor este constituită din subsol (demisol) şi parter.
Anexele gospodăreşti nu fac corp comun cu casa, ci sunt construite izolat, cu
excepţia atenanselor. Indiferent de starea socială a familiei, organizarea
spaţiului interior al locuinţei urbane, cuprinde în general 4-5 încăperi
aproximativ pătrate şi oarecum egale ca suprafaţă (cca. 5x5-5x6 m.) dispuse
simetric de o parte şi de alta a unui spaţiu central relativ îngust şi alungit
(corespunzător tindei din locuinţa rurală, sală de 12-14 mp.), ax transversal al
casei şi spaţiu de legătură între camere, care comunică şi între ele. Spaţiul
interior se prelungeşte către exterior cu un foişor pătrat orientat spre curte
şi/sau cu un pridvor relativ îngust-doar în faţa intrării principale, uneori
desfăşurat pe una ori trei laturi mai rar pe două.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea se modifică orientarea casei,
faţada principală, cu foişor sau pridvor sprijinit pe stâlpi fiind întoarsă spre
stradă. Această nouă orientare determină apariţia unor elemente înnoitoare, mai
ales de ordin decorativ, în legătură cu accentuarea funcţiei reprezentative.
Faţadele încep să fie realizate în diferite stiluri specifice epocii: baroc, rococo
(nesemnificativ la Bârlad), neoclasic, dar mai ales eclectic majoritar pentru
casele de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Stâlpii de susţinere ai
pridvorului au aspectul unor coloane zvelte din lemn, terminate cu capiteluri
decorate modest şi legate prin arcade simple sau polilobate (casa Tuduri, casa
Bulbuc şi o casă de pe aceeaşi stradă de la numărul 16)111. În cazul altora (casa
Juvara- cca. 1867) îl întâlnim realizat din cărămidă masivă (1,5x5,5 m.) în stil
neoclasic având capiteluri în stil eclectic, cu o bogata ornamentaţie. Acelaşi
amestec de stiluri îl regăsim, de altfel, şi la alte case de epocă.

108
Oltea Răşcanu-Gramaticu (coord.), Istoria Bârladului, Primăria Municipiului Bârlad, vol.
II, p.193.
109
Al. Ungureanu, Oraşe din Moldova, Bucureşti, 1980, p. 121.
110
Oltea Răşcanu-Gramaticu, op. cit., p. 185.
111
Ibidem, pg. 215-216.

124
Locuinţele târgoveţilor au acelaşi tip de spațiu, dar sunt compuse din
camere mai puţine (2-4) şi mai mici, cu sală pe mijloc şi pridvor deschis pe una
sau mai multe laturi ale casei112. Aici se impun, pe de altă parte, şi o serie de
diferenţieri. În funcţie de destinaţie şi meseria proprietarului în zonele de densă
locuire din centrul comercial, în partea din faţă se afla prăvălia ori atelierul, iar
în spate ori la etaj locuinţele proprietarilor. Acestea erau construite conform
tipologiei de casă vagon, din lipsă de spaţiu. Acelaşi tip îl întâlnim şi în alte
zone, dar având rolul mai mult de locuinţă, intrarea se făcea prin lateral, prin
curte.
Imobilele boiereşti continuă să fie amplasate în cadrul unor spaţii vaste,
cu faţada spre curte sau stradă şi rareori lipsite de un spaţiu de delimitare faţă
de carosabil (una dintre acestea ar fi fostul Bankoop).
Casele în sine oferă un spectacol curios făcându-se câteodată trecerea
de la cele cu o înfăţişare sărăcăcioasă la altele mai aspectuoase. În funcţie de
poziţia socială şi financiară a proprietarului este mai mult sau mai puţin
dezvoltată, ca număr de încăperi şi suprafeţe. Diversele mărturii descriu casele
vechi: ,,În 1914 toamna, ne-am mutat în Bulevardul Epureanu, 32, în casele lui
Jenică Lupu, cumpărate cu 22 000 lei. Aici am stat boiereşte: patru odăi şi una
de colo-colo, sufragerie, plus două odăi în subsol, una pentru cămară şi alta
bucătărie, beci bun şi mare sub casă, două kioşcuri, unul pentru lucruri şi altul
sufragerie de vară. În fine atenanse etc., plus grădina cu fântână, care avea apă
bună de băut, căreia i-am făcut colac de ciment, apoi erau pomi fructiferi, la
care am adus alţii de la pepiniera cumnatului Georges Lecca, de la Vladnic-
Crasna. Am pus şi viţă-de-vie, fetească, adusă de la Tecuci, 241 butaşi”113.
Construcţia casei Greceanu a fost realizată pe un teren aflat la 1815 în
,,mahalaua din gios, spre ocolul vitelor” 114. Ea a fost începută de Ioan
Greceanu (1770-1831) şi a fost finalizată de fiul său Neculai (1815-post 1851),
încadrându-se în arhitectura specifică Moldovei din secolul al XIX-lea. Casa
Grecenilor, durată din cărămidă, pe o temelie din acelaşi material, era compusă
din demisol, unde erau două camere, casa scărilor şi beciul, iar etajul cuprindea
şase camere dispuse de-a lungul unei săli spaţioase. Prin analogie cu
reşedinţele boiereşti ale vremii în casă se intra pe sub o boltă de cărămidă (cum
este şi la Palatul Administrativ), susţinută de stâlpi masivi, acolo unde trăgeau
trăsurile pe vreme rea; mai târziu bolta s-a înlocuit cu un balcon de stâlpi din
metal, aşa cum este şi astăzi115.
Casa Tuduri, de pe strada Belvedere, devenită Epureanu, 143 (astăzi
numărul 3), a Catincăi Tuduri fusese cumpărată de aceasta, conform dreptului

112
Rodica Crişan, op.cit., pg. 88-89.
113
Ibidem.
114
Gheorghe Ivănescu, Profesorul G. Neştian, trubadurul Academiei Bârlădene. Însemnări
autobiografice, în B. O. A., vol. II, p. 232.
115
Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, p. 380.

125
de preempţiune de la un oarecare Iacob Kimber. Proprietatea dispunea de un
teren de 1500 mp., o casă cu etaj – casa mare – şi casa mică „care servea drept
atenanse. Casa mare, zidită din cărămidă, pe fundaţie din pietre de râu, avea la
parter saloanele despărţite printr-o sală cu lungimea de 5,50 m, şi alte trei
camera mai mici, precum şi o hrubă; lăţimea pereţilor la parter fiind de 0,90 m.
La etaj erau patru dormitoare, separate printr-o camera de zi cu o lungime de 6
m., care servea drept sufragerie. Casa mica, tot din cărămidă, legată printr-un
culoar suspendat de casa mare, cuprindea camerele servitorilor, bucătăria,
toaletele, cuptorul de pâine, ce se situau de-a lungul unui culoar în formă de L.
Aşadar, pe orice vreme, vară sau iarnă, atât stăpânii, cât şi servitorii
circulau numai în interior. Când s-au construit casele, pe la 1840, meşterii au
tăiat dealul de două ori, amenajând trei curţi. Sus fusese plantată via, unde era
şi un chioşc de lemn, care era separat de curtea mică printr-un zid format din
patru rânduri de cărămidă. Peretele de vest al parterului casei mari s-a realizat
pe o a doua intervenţie umană asupra dealului, fapt ce a contribuit la sporirea
rezistenţei casei, fapt dovedit de supravieţuirea după cinci cataclisme cu
magnitudinea ridicată.
Un alt factor favorizant, a fost ideea constructorilor, în distonanţă cu
tradiţia epocii, de a situa beciurile în exteriorul locuinţei principale şi, anume,
unul sub casa mică şi unul sub vie. În faţa casei erau grădini, pomi fructiferi,
nelipsiţii brazi şi nuci, magazii, fântână şi grajdurile pentru trăsurile cu cai116.
Oraşul Bârlad dispune încă, cu toate vicisitudinile trecutului, de un
important fond construit, ce reprezintă o importantă parte componentă a
patrimoniului local şi naţional. Pentru a înţelege dimensiunile şi semnificaţia
prezentului se impune, din respect pentru cei care au trăit şi au zidit aici,
înaintea noastră – să se păstreze urmele trecutului – singurul element de
comparaţie materială între trecut, prezent şi viitor. A lăsa în uitare sau în
paragină monumentele istorice şi de arhitectură înseamnă a nega trecutul,
inclusiv ştergerea urmelor civilizaţiei create aici de generaţiile dinaintea
noastră.
Casele aristocrate aveau curţi spaţioase dispunând de case somptuoase,
parcuri, livezi, numeroase dependinţe şi atenanse, cu o arhitectură remarcabilă,
cum erau cele ale familiilor: Greceanu, Cuza, Lambrino, Sturdza, Palade,
Tuduri, Emandi, Juvara, etc.
Din documentele de arhivă se constată astfel, nu numai numărul în
creştere al caselor, cât mai ales rafinarea acestora, unele putând fi considerate
adevărate repere arhitectonice.
Inventarierea caselor reprezintă o altă modalitate de investigare a
perioadei aflată în atenţie. Din fondul construit în perioada la care ne referim,
marea majoritate au dispărut datorită cataclismelor, lipsei de reabilitare şi, mai

116
Elena Monu, Casa Greceanu – Actualul sediu al Protopopiatului Bârlad, în ,,Păstorul
Tutovei”, serie nouă, Nr. 2, anul 2009, p. 26.

126
ales ca urmare a procesului de sistematizare urbană ceauşist. Unele se mai
păstrează având statutul de monument istoric, iar altele, deşi au importanţă
numai ca urmare a rezonanţei numelor persoanelor ce au locuit acolo, nu
întrunesc condiţiile de clasificare. Datorită imaginilor de arhivă şi
documentelor putem constata care au fost şi o să încercăm să enumerăm câteva
dintre ele117.
Aceeaşi similitudine o întâlnim şi în cazul imobilelor. Privite din
exterior, casele sunt un prim spectacol; văzute din interior, un al doilea. Nimeni
nu poate spune că unul ar fi mai simplu decât celălalt. Nu dispunem de
suficiente date pentru a face o analiză pertinentă asupra modului de decorare a
interiorului. Testamentele, actele de vânzare - cumpărare, donaţiile,
falimentele, memoriile, observarea unor vestigii ce au supravieţuit vremurilor,
pot constitui tot atâtea surse de informare şi reconstituire. Parfumul aparte de
epocă, graţia pieselor de mobilier de secol XIX, nu se mai regăseşte decât arar.
Pentru pasionaţi farmecul design-ului de epocă poate fi regăsit, doar în muzee,
case memoriale, anticariate ori colecţionari.
De-a lungul secolelor mobilierul a evoluat ca o ramură a artei
decorative având stil, calitate şi uzabilitate. Dezvoltarea lui a fost strâns legată
de dinamica istoriei sociale, iar schimbarea modului de viaţă cotidian a dus la
crearea unor noi tipuri. Stilul şi ornamentele folosite reflectă perioada în care a
fost lucrată mobila. Mobilierul era somptuos cu mobile de epocă, covoare
scumpe, tablouri, obiecte de colecţie şi chiar biblioteci.
O incursiune într-un ambient de epocă ne permite un testament (semnat
în data de 20 februarie 1918, la Bârlad) al doamnei Elena Maior C. Pruncu.
Chiar dacă nu sunt pomenite toate elementele de mobilier şi vestimentaţie, ci
doar cele lăsate moştenire, impresionează numărul şi varietatea lor, arătând
potenţa financiară a proprietarei, și putem enumera o listă lungă de obiecte:
lampă pe picior de sticlă verde cu flori de bronz înaltă cu abajur-oglindă stil
veneţian, lavabou de iatac cu oglindă mare, vas garnii cu cireşi de porţelan,
toaletă de nikel cu măsuţa ei, covoare, măsuţă de lemn negru încrustată cu o
placă neagră cu floare albă, două candelabre de bronz, măsuţă de marmură gris
pe picior de bronz, farfurie de metal argintat oval, două teracote (evrei),
candelabru Sèvres, o pereche candelabre şi pendula lor cu garnitură de argint,
bahut (bufet, scrin, n.ns.) de lemn cu bustul lui List, samovar de argint cu un
trepied pentru spirt, samovar de nikel, zaharniţă de argint, oglindă rotundă cu
cadru argintat, paravan pictat pe atlas negru, serviciul de vin, de şampanie,
pomiere de fructe, două statuete pe bronz negru, tablou brodat în salon, tablou
aquarelă semnat -„Voinescu”, tablou semnat - „Voinescu”, tablou pictat -
Floarea Cactus, şi numeroase alte tablouri prin odăi, icoană- Maica
Domnului, o farfurie metal argintat rotundă pentru bucate, albume, flori,

117
Idem, Case şi destine: Tuduri, în ,,Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III,
2009, pg. 2-3.

127
şifonier cu oglindă, lenjeria şi napagiul aflate în dulapuri, scaunele de fantezie,
tingiri şi tacâmuri aferente, lampă de bronz cu picior înaltă, oglinda Psiché, o
masă de lemn incrustată cu motive tot din lemn colorant, măsuţa de lac crém,
mesuţă fantezie având o ţesătură de sârmă, tava de metal oval, canapea de pluş,
o dormeză, perdele, fotolii, cufere, maşină de cafea de argint cu ibricele ei,
lingura de peşte de metal, servici pentru ceai Sèvres etc.118.
Atmosfera ambientală specifică unui anumit stil de viaţă, din Bârladul
sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, permite perceperea unor
repere interesante ale acelui univers cotidian citadin cu un farmec aparte, în
epocă. Maniera de alegere a unei mobile anume, stilul ei, dispunerea ei în
planimetria imobilului ne poate oferi informaţii relevante pentru diverse
aspecte ale vieţii de zi cu zi a locuitorilor unei astfel de case, statutul social,
situaţia financiară, studii, gusturi, mentalitatea epocii etc.
Conturarea pe baza documentelor a cadrelor ambientale din locuinţe, ce
aveau ca centru al universului cotidian - salonul (sfârşitul secolului al XIX-lea
– începutul secolului al XX-lea), ne permite să analizăm şi diverse aspecte ale
socializării zilnice a locuitorilor. Salonul, considerat un spaţiu privat, deschis şi
socializării, subliniază mai ales acele elemente ce pot evidenţia delimitarea
sensibilă a dublei sale funcţionalităţi, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea: locul de reunire zilnică a unei familii elitiste şi,
totodată, locul de primire a vizitelor, mai mult sau mai puţin oficiale (care
impun nu numai plăceri ceremonial, dar şi respectarea regulilor severe impuse
de etichetă). În funcţie de mărimea imobilului erau şi spaţii cu alte
destinaţii. Departajarea locuinţei a introdus pe lângă salon: sufrageria,
dormitorul bucătăria şi cămara.
Salonul pentru ceai şi cafea a fost considerat mai mult locul destinat
conversaţiilor feminine, pe teme casnice sau mondene, sau pur şi simplu un
refugiu mai intim pentru timpul liber al membrilor familiei. A dispune şi a ţine
un salon este o obligaţie pentru femei, care trebuie să fie atentă la ceremonial,
la alcătuirea asistenţei, la evitarea aglomerării, să-l pună pe fiecare în valoare.
Acestea sunt şi o modalitate de promovare a feminismului, permiţând
doamnelor să participe la diferite modalități de sociabilitate specifice timpului
respectiv119. De asemenea cel pentru jocul de cărţi e menit să reliefeze zona de
conversaţie, cu precădere masculină (pe subiecte economico-sociale sau
politice), după servirea mesei. Piese de mobilier specifice unui astfel de cadru
ambiental (sunt cu precădere măsuţa pentru jocul de cărţi şi măsuţa pentru
fumat), alături de obiecte ce pot sugera faptul că muzica avea locul ei bine
marcat în viaţa de altădată, mai ales pentru relaxare şi în cazul seratelor.
Biroul a fost considerat spaţiul de relaxare, prin lectură, dar şi de
rezolvare a problemelor mărunte ale gospodăriei, precum şi a diverselor

118
I. Antonovici, op. cit., vol. V, pg. 145-149.
119
Michel Vovelle, Omul Luminilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 302.

128
activităţi profesionale ce se impuneau atenţiei şi în timpul liber al
proprietarului. Timpul bărbaţilor este acela al vieţii publice, folosirea lui fiind
dictat de ritmul afacerilor şi, eventual, de viaţă politică. Puţini sunt cei care îşi
pot permite să îl regleze după bunul lor plac. Viaţa privată devine portul în care
bărbaţii vin să-şi tragă sufletul după munca zilnică şi solicitările lumii
exterioare. De aceea nici un efort nu este prea mic pentru a face acest port cât
mai armonios cu putinţă. Casa este cuibul, locul în care timpul se opreşte
pentru a face loc fericirii vieţii interioare şi micilor bucurii ale colţului de lângă
sobă120.
Garnituri de mobilier, în stil eclectic, Émpire, neo-baroc, neo-rococo, ori
derivat din Biedermeier, picturi şi fotografii de familie, obiecte utile sau
decorative, piese de vestimentaţie (definitorii pentru simţul estetic al
locatarilor, dar şi pentru bunăstarea lor materială) toate sunt elemente specifice
interioarelor de epocă.
Spre periferie casele din cartierele Podeni şi Munteni dispuneau, de
asemenea, de terenuri vaste în jurul imobilului, dar având o altă amenajare şi
destinaţie, ele fiind folosite pentru agricultură şi făcând mai mult o tranziţie
între mediul rural şi cel urban. Latrina în cazul în care exista, se găsea
invariabil în exteriorul locuinţei, în curte. Dar sunt şi excepţii pentru clasa
mijlocie: „Cuconul Leon, secretatarul Primăriei şi om cu putere şi vază în
oraşul Bârlad… avea canapea şi pe masa din odaia curată foarte multe lucruri
de artizanat… cutii mici cât palma sau cât o cutie de chibrituri”. Majoritatea
locuinţelor aveau cel puţin 1-2 odăi („Bulgarul alviţar şi bragagiu, ginerele
mamei Profira, locuia aproape, în aceeaşi ogradă, într-o casă cu o odaie şi o
tindă” - Gh. Silion, Amintiri), din care una era ţinută „de curată”, după cum se
vede din textul anterior, dar se puteau întâlni şi mai multe aşa cum rezultă din
anunţurile din ziare, care ne ajută să ne formăm o imagine generală asupra
tipologiei caselor din zona urbană, aparţinând târgoveţilor:
- „De Vânzare casele foste ale d-lui Ion Manoliu din oraşul Bârlad
strada Lascăr Costin compusă din: 3 odăi şi un antreu, pivniţă, bucătărie,
grajd şi fântână, grădină şi ogradă spaţioasă”.
- „De Vânzare casele din strada Epureanu nr. 40 (Vila-Herjeu),
compuse din patru odăi, atenanse, grajd, şură, hambar şi beci, toate în bună
stare, spre a putea servi la o gospodărie”.
- „De Vânzare casele din strada Corbea compuse din trei odăi şi o
livadă”121.
- „De Vânzare Locul din Piaţa Sf. Ilie compus din o căsuţă cu beciul
ei, un hămbăraş, un grajd etc.
- De închiriat sau de vânzare de la 1 Octombrie viitor, 3 prăvălii cu 4
odăii jos şi 4 la etajul de sus, 2 beciuri zidite, un şopron înfundat şi alte

120
Philippe Aries, Georges Duby. op. cit, p. 176.
121
“Vocea Tutovei”, 6 aprilie 1908.

129
atenansele posed în acest oraş lângă biserica Sf. Dimitrie din piaţa
Domneasca, foste ale defunctului Nicolae Popa.
- „De închiriat Casele mele din acest oraş mahalaua Munteni strada
Podul- Roş No. 432, compusă din 4 odăi, antreu încălzit, cameră rece, odaie
de servitori, bucătărie, pivniţă, hambar, lemnărie, grădină cu pomi roditori,
ogradă bună; de la Sfântul Gheorghe viitor se închiriază. Doritorii se pot
adresa la subsemnatul.
N. B. La necesitate se pot construi grajduri şi şură.
Gr. I. Handoca „
- „De închiriat Casele mele din strada Orient, în dosul bisericii Sf.
Ilie, compuse din trei camere, bucătărie, grajd, şură, hambar şi pod pentru
fân. Aceste case se dau cu anul sau cu luna mobilate. Doritorii se vor adresa
la subscrisa proprietară care locuieşte în aceste case.
Ruxandra Cipescu”122.
O altă referinţă indică cu uimire şi uşoară ironie, chiar dacă excede
tipologia caselor cercetate, ne permitem să prezentăm o locuinţă cu utilităţi
moderne, fapt aproape cu totul neobişnuit în acea vreme, dar care ne arată în
linii mari gradul de civilizaţie în urbe din moment ce este semnalată ca o
excepţie: ,,Casa aceasta mare avea la stradă doar două camere şi un antret între
ele, apoi în spate camere mici, scunde. În curte se mai aflau trei-patru odăi şi
mai mari şi mai mici. Totuşi, casa era modernă, una dintre puţinele case din
oraş cu chiuvetă la bucătărie, baie şi calorifere în camere. Aceasta aparţinea
antreprenorului de origine italiană Francisc Giotta123. Lecturând asemenea
referiri la modernitate ne abținem de a face un simplu exercițiu de imaginație și
să ne închipuim cum arătau restul, care se conformau cotidianului.
Din punct de vedere al regulilor de aşezare în teren, până în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea se poate vorbi mai ales de o situare spontană şi
aleatorie, poziţia caselor fiind determinată în raport cu clădirile existente şi
reţeaua stradală neregulată configurată pe parcele. Primează casele individuale
izolate pe loturi (cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 5000 mp), înconjurate de
mari grădini cu un pitoresc de sorginte rurală, pătruns pe alocuri de elemente
civilizatoare.
În ceea ce priveşte tipul de construcţie ce se găsea în zona centrală, o
mare parte din clădiri s-au păstrat până la procesul de sistematizare din anii
1980, în forma lor de sfârşit de secol XIX - chiar dacă unele au dispărut (mai
ales in urma incendiilor), ele au fost înlocuite cu case construite după aceeaşi
tipologie, de ocupare densă a terenului, pe loturi înguste şi cu front continuu la
stradă. Orientarea locuinţei către stradă a determinat şi apariţia unor elemente
înnoitoare, mai ales de ordin decorativ, în legătură cu accentuarea funcţiei
reprezentative. Faţadele sunt tot mai mult puse în evidenţă prin decoraţiuni

122
“Paloda”, 21 iulie 1894.
123
Mielu Moldoveanu, Strada gării la începutul la veacului XX, în B.O.A., vol. III, p. 321.

130
aparţinând unor stiluri diferite, dar şi a introducerii balconului cu parapet din
fier (majoritar după cum se poate observa în imaginile de epocă) sau zidărie
(exemplul vechiului C.E.C.), marcând în plan estetic şi arhitectonic schimbarea
mentalităţilor şi orientarea către modelul occidental.
Deşi progrese în plan urbanistic s-au produs treptat şi la nivelul
Bârladului, acestea s-au făcut anarhic, dând unor cartiere înfăţişări dintre cele
mai bizare. Despre o sistematizare propriu-zisă nu se poate vorbi până la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, asta în condiţiile în
care între anii 1900-1906 s-a întocmit primul plan topografic, de către inginerul
George T. Negrutzi124, ce a constituit un important reper de proiectare edilitară
pentru specialiştii de atunci. În anul 1920 a fost întocmit şi un prim proiect de
sistematizare de către inginerul Davidescu, în baza căruia s-a realizat
amplasarea unor obiective din zona centrală a oraşului: sediul Primăriei, Banca
Naţională etc125.
Târgul era în continuare lipsit de anumite facilităţi specifice unui oraş
modern: fără canalizare, fără lumină, cu mici bălţi şi noroi permanent, înlocuit
în lunile călduroase de un praf înecăcios, cu străzi strâmbe, fără nici o aliniere,
fiindcă cetăţenii când clădeau îşi aşezau casele cum voiau 126.
Oraşul era străbătut de râul Bârlad şi de o Cacaină (Pârâul Valea Seacă)
ce se plimba prin urbe, pe străzi sinuoase şi întortocheate, inundând cu apele
lui murdare după câte o aversă curţile, pivniţele, casele oamenilor şi întreţinând
gârle şi zone mlăştinoase127. Că Bârladul era din punct de vedere arhitectonic
un târg de provincie uitat parcă de lume, o spun şi alte mărturii. Pictorul N. N.
Tonitza îl descrie plastic astfel: ,,o hudiţă, încadrată de case mărunte, care se
termină în fund cu o punte de lemn ce trecea peste gârliţa târgului” 128.
Contrastele edilitare129 dintre centru şi mahalalele sărăcăcioase de la
periferie nu trebuie estompate, dar nici exagerate, ele înscriindu-se în contextul
firesc al epocii şi introducerii târzii a unei legislaţii moderne şi eficace în
această privinţă. Preocupările conducătorilor oraşului erau îndreptate mai ales
spre anumite direcţii prioritare precum: pavarea străzilor şi întreţinerea celor
centrale, alimentarea cu apă potabilă, menţinerea în limite civilizate a
curăţeniei, prevenirea incendiilor şi a diferitelor molime. Deşi de importanţă

124
M. Georgescu, Urbanizarea şi sistematizarea, în Monografia municipiului Bârlad, 1974, p.
157.
125
Ibidem.
126
Gh. Clapa, Evoluţia, structura şi fizionomia oraşului Bârlad, în “Bârladul”, 2-8 martie,
2006, p. 10.
127
Idem, Caracteristicile şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”, 23-29 martie, 2006, p. 13.
128
Gheorghe Gohoreanu, Alexandru Vlahuţă, în B.O. A., vol. II, 1983, p. 68.
129
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Militară,
Bucureşti, 1992, p. 75.

131
majoră, rezolvarea acestor probleme s-a făcut gradual şi fără rezultate notabile
datorită bugetului redus130 şi apariţiei târzii a unor reglementări urbanistice131.
După cum am încercat să demonstrăm în acest capitol că orăşeanul sau
mai bine zis târgoveţul s-a aflat situat permanent într-un sistem complex de
relaţii cu urbea, având ca centru social familia sa. Locuinţele au jucat şi
continuă să joace unul dintre cele mai relevante roluri în evoluţia urbanistică a
oraşelor şi în determinarea caracterului acestora, având în vedere nu numai
contribuţia lor cantitativă şi calitativă la definirea cadrului construit, dar şi
calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene, trecute, prezente şi viitoare.

II. 2. 2. Alimentele şi alimentaţia

Alimentaţia a reprezentat şi reprezintă un element important al vieţii


cotidiene, marcând gusturi diferite, preferinţe, obişnuinţe culinare specifice
unui popor sau a unei anumite zone. Locuitorii se alimentau în funcţie de
venituri, tradiţii, mediul de locuire, sezon, dar şi de mentalitatea epocii. În
raport cu posibilităţile financiare ale fiecărei gospodării şi cu diferitele
momente ale zilei, meniul putea cuprinde unul sau mai multe feluri de
alimente. Mesele locuitorilor oraşului variau în funcţie de anotimp, dar şi de
ocazie.
O particularitate a alimentaţiei era reprezentată de schimbarea
meniurilor în perioada de post a marilor sărbători creştine, de Paşti sau de
Crăciun, (şase săptămâni înainte de Paşti, patru săptămâni înainte de Crăciun),
cărora li se adăugau patru săptămâni înainte de Sfântul Petru; două săptămâni
înainte de Sfânta Maria, toate miercurile şi vinerile din fiecare săptămână şi
ajunul tuturor sărbătorilor. Abstinenţa alimentară era însoţită şi de o stare de
tranziţie spre sacralitate: rugăciune, meditaţie, în general, arătând o
predispoziţie spre un comportament în societate adecvat momentului132.
Interesant de remarcat este faptul că în mediul urban pauper a fost preluat din
zona rurală obiceiul de a se asigura în alimentaţia zilnică un singur fel de
mâncare, predominate fiind următoarele: fasole (eternul borş ţărănesc de
fasole), cartofi, varză sau lactate. Hrana principală era mămăliga, dar care de
cele mai multe ori, după mărturiile contemporanilor, era o hrană cu puţine
calorii şi din păcate mult prea adesea chiar periculoasă din cauza folosirii de
mălai şi porumb stricat ori necopt, reflectându-se în mod decisiv şi asupra stării
de sănătate a populaţiei.

130
Ibidem, p. 192.
131
Ibidem, p. 193.
132
L. Moscalu, op. cit, p. 188.

132
Vedere de epocă

Alimentaţia ţăranului, mai bine zis lipsa de alimentaţie, bazată după


cum am arătat pe porumb a dus în 1905 la 150.000 de pelagroşi. Şi colac peste
pupăză, spunea P. P. Carp într-un discurs, la toată această nenorocire se mai
adaugă şi cele 184 de zile de post pe an. Înaltul Sinod, mai ortodox şi decât cel
al Rusiei, nu îngăduia nici postul cu peşte şi untdelemn, aşa încât bieţii ţărani şi
orăşeni mâncau fructe necoapte, vişine, coarne, curechi şi fasole 133. Ca factor
agravant era consumul de alcool. După statistica lui L. Colescu, în perioada
1889-1893, media pe cap de locuitor a fost de 7,3 litri. Cantităţile cele mai mari
îngurgitate se înregistrau acolo unde sărăcia era mai mare, adică la sate şi în
mahalale.134 Oraşele, biete târguri de provincie în fond, din Vechiul Regat,
constituiau totuşi, adevărate oaze de civilizaţie. În comparaţie cu lumea
satelor, oraşul se voia un adevărat „Rai” , cu toate că nu ajunsese nici la
porţile Purgatoriului.
Pelagra făcea ravagii nu doar la sate ci şi în oraşe, tocmai datorită
faptului că din punct de vedere alimentar se păstrau aceleaşi cutume. Studiind
Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman” pe anul 1892, constatăm
existenţa unui număr record de 133 de bolnavi care au fost diagnosticaţi şi
trataţi, cu acest diagnostic, categoria cea mai numeroasă afectată de maladii cu
caracter general (81 bărbaţi, 48 femei, doi băieţi şi două fete). Din investigaţiile
doctorului Cerchez mai mult de jumătate dintre pacienţi au declarat că nu au

133
Mircea Bălan, Beția la români, Editura Eurostampa, Timișoara, 2004, p. 249.
134
Ibidem.

133
consumat porumb alterat, dar au avut un regim alimentar de post, preponderent
bazat pe vegetale precum: borş cu buruieni, mămăligă cu zeamă de mămăligă,
ceapă, usturoi, castraveţi, fasole verde, mai rar mazăre şi linte, varză foarte des;
cartofi, fasole uscate, prune uscate numai iarna şi în general destul de rar. Mulţi
dintre bolnavi au declarat că au mâncat foarte puţin ori chiar niciodată carne de
vită; uneori, dar nu foarte des, carne de porc, oaie şi de pasăre; brânza şi laptele
era consumat mai frecvent de cei ce aveau vaci, dar nici pentru ei nu constituia
obişnuinţă cotidiană fiind în genere păstrat pentru comercializare 135.
Această analiză sumbră a ceea ce mânca bârlădeanul sărac în toate
zilele şi în mediul familial pe la 1906 - este confirmată şi de memoriile unui
fost elev bârlădean Gh. Silion:
,,La masă: dimineaţă ceai cu pâine, de-amiază şi seara borş cu fasole
şi tacâm cu orez şi puţin zahăr. Rar când aceste bucate preferate se schimbau
pe perje fierte cu slănină sau alte feluri. Borşul îl mâncam în strachina
comună, iar tacâmul în talgere de lut pentru fiecare, aşezaţi în jurul unei
mese rotunde pe trei picioare scurte de o palmă în mijlocul casei, iar băieţii
pe scăunele cu trei picioare în jurul mesei. Mama Profira se ţinea de obiceiul
de la ţară şi îl lăuda ca fiind mai sănătos”. [….]
,,Mătuşa Zoiţa Nour îmbrăcată permanent cu haine ca la ţară ne
servea alternativ, doar două – trei feluri de bucate: borş cu fasole sau cartofi
în care punea şi câte o sfeclă sau chiar câte o bucată de slănină, apoi tocană
de cartofi, tochiţală făcută din jumări de porc - cu mămăligă şi murături,
cartofi fierţi cu slănină şi varză fiartă cu mămăligă făcută tare ca pământul
(cum spunea moş Alec- numai bună de împuşcat vrăbii)”. Lipsurile
alimentare erau completate a la I. Creangă cu „gorgoaze”, adică vişine şi
cireşe din copacul gazdei şi al vecinei. [….] ,,Pe lângă acestea primăvara
aducea cu ea adevărate delicatese: ,,În momentele libere alergam cu mare
bucurie pe islazul Bârladului, la nord de cişmeaua lui Bogdan şi spre apus
până pe culmea văii - unde se găseau cele mai frumoase brânduşi a căror
bulb dulce puţin făinos făcea şi stimula interesul tineretului la cules bulbi cu
flori sau fără flori”136. Constatăm că deşi era o hrană simplă, pentru oamenii
obişnuiţi, constituia o adevărată delicatesă.
Pentru gurmanzi o masă bună este întotdeauna o plăcere: „Ehe…..Îmi
convenea la gazdă la domnul Leon, fiindcă doamna Sultănica gătea bucate
foarte bune şi mai ales dulciuri după masă şi-mi dădea în voie ... deoarece
avea de unde”137.

135
Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, Bârlad, Tipografia George
Caţafany, 1893, p.8.
136
Gh. Silion, în mss., p. 96.
137
Ibidem.

134
Nici la internatul Şcolii Normale hrana oferită elevilor nu era prea
abundentă sau suficient de consistentă încât să potolească nevoile alimentare
ale unor tineri în dezvoltare:
„La ieșirea de la orele 12.00, toată lumea cu șervetele de masă în
mână se plasa pe coridoare în aceeași ordine și în același loc pe clase. La 12.
30 se făcea intrarea la masă cu aceeași ordine. După rugăciune se așezau în
dreptul tacâmului compus dintr-o treime din pâinea de un kilogram, două
farfurii adânci de aluminiu, o lingură și o furculiță. Apoi se servea cu elevii
de serviciu din clasa a doua, castroane mari de borș, supă pentru zece elevi la
castron, apoi felul doi în castroane mici de doi, patru la castron de pilaf de
orez îndulcit, cu stafide, compot, sau chiar friptură cu sos odată pe
săptămână.
Responsabilitatea împărțirii în farfurii o avea cel desemnat de grupa
de elevi din jurul castronului. Vai de el dacă nu împărțea bine, risca să
rămână flămând fiindcă i se lua porția lui.[...]
Regulile de etichetă și bun simț erau cu strictețe aplicate de toți elevii
după diferite cărți. Eu citeam pe „Nu se cuvine”, o carte tradusă din
englezește.
Era vai de cel care greșea ceva în timpul mesei: ,,să pleznească
buzele, să soarbă zgomotos, să înghită prost, să stea urât, să țină coatele în
sus ca două aripi, să țină furculița cu două degete și să înfigă în sus cu ea, să
țină lingura rău în mână sau să o ducă prea plină în gură, să mănânce
hulpav, să se stropească pe haine ...că se pomenea cu râsul celor din jur, i se
punea o poreclă care i se repeta de câte ori îl vedeam.
Tot la masă se făceau anunțuri pentru serbări, chemări, pedepse,
dispoziții”138.
Un episod izolat, dar nu mai puţin interesant, îl reprezintă petrecerea
Crăciunului anului 1910, în cadrul Şcolii Normale:
„Înaintea vacanței de Crăciun se pusese o iarnă grea. Viscolele își
făceau de cap cu zăpadă și ger, iar la față ardea ca focul.
Cele trei zile ale Crăciunului l-am avut între noi în capul mesei pe
directorul şcolii dl. Radoveanu, cu o căldare mare de vin bun lângă el, din
care în timpul mesei ne umplea de două ori cănile cu ceai ce le aveam drept
pahare. Mulți dintre noi se chefuiau ușor și-l întrebau pe dl. Radoveanu –
îndrăzneț – multe lucruri la care răspundea cu bunăvoință, zâmbind...
Meniul celor trei zile și a zilei de Sf. Vasile a fost în permanență: borș
de carne de porc cu zarzavat mult, cartofi prăjiți cu friptură de porc, varză
călită cu cârnați fripți. Felul trei era pilaf, prăjituri de cofetărie, mere, nuci,
stafide, smochine, compot, dulceață și alte delicatese pe care noi le vedeam și
gustam pentru prima dată.[…]

138
Ibidem.

135
Tochițală în schijer ....toți spuneau cum se pune slana și carnea în
schijer și altul cum se grăbesc să întingă boțul de mămăligă făcut ciuciulete
(urs) în mână și apoi în strachina cu brânză de oi. Și dacă se întâmpla ca
unul să-şi înece remediul era cofăelul cu vin dus cu rapiditate la gură”139.
Antitetică acestui tip aproape spartan de alimentaţie al oamenilor de
rând era cel al persoanelor cu stare, ori cel practicat cu ocazia meselor
festive organizate cu ocazia anumitor evenimente (sărbători, vizite oficiale,
ceremonii). De asemeni, în diferite localuri şi restaurante, proprietarii,
interesaţi în atragerea şi menţinerea clientelei, asigurau un meniu divers,
bogat şi cu mâncăruri bine preparate, asortate cu băuturi fine şi deserturi pe
măsură.
Astfel, Tache Ionescu, împreună cu invitaţii, serveau la Teatrul
Iasculovschi, cu prilejul uneia din vizitele electorale la Bârlad140, un meniu
impresionant prin cantitate, diversitate şi calitate: „rulou cu pates, şalău cu
sos Revingotte, pateu de iepure, mazăre cu crutoane Principesa Maria,
salate, friptură de curcan şi viţel, brânzeturi, sote, Charlottes Russes, fructe
variate, vin alb şi negru, Champagne, Cognaq Martel”.
Dar meniul putea să fie foarte divers şi pigmentat electoral... din
ziarul ,,Bârladul”141 datat – 15 februarie 1911, putem afla, peste timp, şi câte
ceva din limbajul politic folosit în disputele electorale şi introducerea în
discursuri pentru gurmanzi şi unele specialităţi culinare mai „deosebite”,
după cum reiese din relatarea unei noi vizite a aceluiaşi Tache Ionescu la
Bârlad. Cu ocazia banchetului inerent – pe la ora 8 spre seară – 20 de
persoane au servit următorul meniu: „supă cu gogoşi junimiste, peşte
marinat a la P. P. Carp, muşchi de modă pe canapea ciocoiască, sparanghel
cu sos demagogic alb, friptură de curcan transfug (referire probabil la
părăsirea Partidului Conservator de ilustrul politician n. ns.), îngheţată
democratică, brânză electorală, fructe verzi şi uscate, vin de Odobeşti şi
Nicoreşti - 1598, vin Pomery sec”NOTĂ.

II. 2. 3. Vestimentaţie, modă, croitori

A încerca reconstituirea aventurii ideii de modă în secolul nostru, de la


inventarea primei case de mode, “Worth”, pe la 1860, înseamnă, în fond, a
pătrunde în adâncurile intime ale mecanismelor ce au dat naştere ideii de secol
XX, de noutate, de modernism şi de identitate. Înseamnă, în fond, a reconstitui
gesturi şi metehne. Siluete şi interioare. A reconstitui o viaţă demult trecută,
dar încă vie în amintiri şi imagini nostalgice.

139
Ibidem.
140
“Bârladul”, 19 octombrie, 1902.
141
“ Bârladul”, 15 februarie, 1911.

136
Veşmintele, luxul, eleganţa, stilul, culorile, bijuteriile, accesoriile au
fascinat dintotdeauna deopotrivă femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. O întreagă
lume se dezvoltă în jurul acestei ,,industrii” a modei. Cu alte cuvinte, o
incursiune în modă este imposibilă fără cunoaşterea moravurilor epocii, a
personalităţilor care puteau lansa moda şi o susţineau.
Vestimentaţia a constituit una din preocupările locuitorilor Bârladului,
în special a segmentului feminin. Tendinţele modei poartă amprenta stilului de
viaţă din perioada analizată. Acestea pot oferi indicii despre concepţiile, ideile,
sentimentele ori aspiraţiile locuitorilor epocii respective.
Se consideră chiar că un costum, de pildă, poate avea o semnificaţie
socială – semnul intrării în societate, eventual un simbol al civilizaţiei.
Îmbrăcămintea locuitorilor era diferită, în funcţie de context, de situaţia
financiară, statutul social, de mentalitatea şi preferinţele individului sau nu în
ultimul rând a comunităţii din care făcea parte. În timp ce, pentru anumite
persoane, îmbrăcămintea avea mai mult un rol practic de protecţie fizică,
pentru altele, contau mai mult elemente ce ţin de modă, gusturi, principii
estetice ori chiar de exprimare în public a personalităţii.
Îmbrăcămintea poate transmite, totodată, informaţii relevante despre
ocupaţia, poziţia socială sau referitor la originea etnică a persoanei în cauză.
Din punct de vedere al psihologiei sociale, mentalul locuitorilor epocii este
strâns legat de costum, atitudine, stil142. De asemenea, ea se diferenţia şi prin
gradul de funcţionalitate, conexat la tipul de activitate prestat, Avem astfel
haine pentru activităţi casnice, serviciu, diverse ceremonii şi sărbători.
În prima jumătate a secolului a predominat îmbrăcămintea tradițională
după moda orientală: ,,Atât cuconul Ioniță Chirănuș, cât și cuconul Ștefănică
Gâlcă au purtat până la moarte costumul vechiu, vara șapcă, antereu de cutnie
subțire, taclit și fermenea; iarna, căciulă, antereu mai gros, taclit, cațaveică și
giubea. Prin curte și chiar în casă purtau ghicilicuri”143. Odată trecerea timpului
se schimbă accesorii, mobile, maniere, trăsuri. Cu ocazia diferitelor ocazii şi
ceremonii, bărbaţii îmbrăcau costume tip smoching, cămaşă albă, papion, sau
cravată, iar pe cap joben. Schimbarea spectaculoasă de imagine a început să fie
persiflată astfel:

“De la papucii galbeni, işlic şi anterie


Să treci la frac d-odată, mănuşi şi pălărie,
Îmi pare c-astă treabă e foarte minunată
Şi ţara are dreptul să fie încântată.
Ieri noi vorbeam cu toţii turceşte şi greceşte,
Azi chiar şi mitocanii vorbesc toţi franţuzeşte”.

142
L. Moscalu, op. cit., p. 199.
143
Memoriile Institutorului I. Vasiliu, în I. Antonovici, op. cit., p. 237.

137
La sfârşitul secolului, pălăriile arătau ca adevărate ,,grădini de
zarzavat”, acoperite cu egrete, aripi de păsări, flori şi panglici, iar modistele
numesc acest aranjament ,,varză”. La spectacole acestea trezeau vociferări din
partea publicului, deoarece pălăriile acopereau vizibilitatea scenei. Luminiţa
Moscalu relatează că la Piatra-Neamţ apăruse pe un afiş publicitar al unei
reprezentaţii teatrale precizarea că doamnele cu pălării nu sunt admise în
staluri144. La 1891, pentru o simplă rochie de interior se foloseau 4,25 m de
mătăsică, 10 m de mătase broşată, 3 m de crepdeşin, 1,5 m de fai, în timp ce o
rochie de seară avea nevoie de 4,25 m de mătăsică, 12 m peching (ţesătură de
mătase), 3 m de crepdeşin, 1 m de panglică de catifea şi o garnitură de flori.
Bărbaţii vor opta pentru moda engleză, astfel încât, la mijlocul secolului al
XIX-lea, tipul de dandy englez cucerise populaţia masculină şi asta pentru că,
ne asigură istoricul Adrian-Silvan Ionescu, era mult mai economic ,,să fie
purtate exclusiv haine închise la culoare, din materiale rezistente, care nu
trebuiau curăţate şi reparate prea des”.
Lenjeria feminină şi-a revelat din nou dantelele în decolteuri generoase
din secolul al XVII-lea. Piesa principală era atunci corsetul cambrat, care juca
şi rol de sutien, ce se continua cu cercurile fustei. Secolul al XIX-lea readuce în
modă juponul pe care au fost aplicate diverse broderii şi dantele. Anul 1900
promovează imaginea unei femei ce are ca atuuri fragilitatea şi delicateţea.
Talia de ,,clepsidră” se obţinea prin strângerea nemiloasa a corsetului. Acesta
comprima toracele şi imobiliza ultimele coaste apăsând plexul. Obiceiul acesta
provoca desele leşinuri ale doamnelor care, pentru a-şi reveni, purtau în geantă
săculeţe de săruri cu miros înţepător.
În schimb, slipul lung până la genunchi şi juponul din pânză, cu tivuri
late din dantelă sau broderie, susţineau poalele înfoiate ale fustei, dându-i o
formă de corolă. Mai târziu, circa 1910, a dispărut corsetul, în urma
campaniilor de presă în favoarea unor haine accesibile femeilor active şi
muncitoare. Acum juponul dispare, iar slipul îşi reduce volumul. Tot acum apar
şi ciorapii susţinuţi de jartiere şi brodaţi cu o ,,baghetă” (dungă verticală
laterală).
Costumelor propriu-zise li se adăugau accesorii vestimentare de tipul
pălăriilor, mănuşilor, pantofilor şi lornionului în cadrul serilor petrecute la
teatru. Acestea erau asortate genţilor, umbrelelor sau bastoanelor, importante
nu atât prin funcţionalitate, cât mai ales, prin plusul de imagine pe care îl
ofereau persoanelor care le purtau. Ne putem face o vagă idee despre aceste
accesorii tot din testamentul doamnei Elena Pruncu, pe care l-am pomenit
anterior: ,,o pereche cercei diamante cu antici albe, broşă émail albastru cu
floricică, perle şi diamante, broşă cu portretul iubitului meu bărbat, şal turcesc
alb pătrat, şal turcesc alb cu flori, un X încrustat cu sidef (stil oriental), un
évantail écaille negru, inel de aur cu briliante în greutate de 8 carate, marchiză-

144
L. Moscalu, op. cit., p. 205.

138
inel de safir înconjurat cu 36 briliante, o brăţară aur cu email albastru sistem
vechi cu un briliant mare înconjurat cu briliante mici, un ceasornic remontoir
pentru dame, trei volane de dantelă Point d’Angletere, 23x25 m., un şal turcesc
de aproape 5 m de mare valoare, doi piepteni de argint sistem vechi, o
tabacheră de aur masiv mică frumos lucrată, un săculeţ mic de argint”145.
Încălţămintea feminină era reprezentată de pantofi cu toc înalt şi botine cu
diverse decoraţii: catarame, şireturi etc. Pe perioada verii, doamnele purtau un
gen de încălţăminte mai uşoară şi comodă - sandalele. Un alt element
vestimentar indispensabil erau mănuşile, semn al statutului social. De
asemenea, important era evantaiul confecţionat din diverse materiale şi care era
folosit în diferite situaţii, de la plimbările cu trăsura, până la teatru ori la bal.
Domnii nu ieșeau niciodată în oraș fără sacou și vestă, chiar dacă era vară și
foarte cald.
Coafura feminină a cunoscut, de asemenea, o evoluţie interesantă; părul
era cel mai adesea prins în coc, acoperit într-o plasă de mătase. În Bârlad a
apărut un salon de coafură şi parfumerie al lui Marcel Coiffeur, iar la începutul
secolului al XX-lea coaforul Măceanca. Dincolo de firma impozantă este
vorba, credem noi, de o frizerie cu ,,pretenţii franţuzite”146. După cum se poate
observa, un alt element al modei este segment al parfumurilor şi al
cosmeticelor. Anunţurile publicitare din presa locală a timpului reprezintă o
dovadodă a utilizării unei varietăţi de cosmetice. Farmacia Bistriţeanu din piaţa
Sf. Ilie comercializa o celebră pudră de flori, iar Magazinul de confecţii ,,La
Marcel” pudra L’Imperatrice şi Mignardise (care ca pudră era ,,cea mai
inocentă şi folositoare, albă, roză, brună fără bismut, după întrebuințarea căreia
pielea devine moale și fină”)147.
În anii '20-'30 are loc o revoluţionare a costumului feminin datorită
intrării în activitate a primelor doctoriţe, avocate etc., ceea ce a dus la o
simplificare atât a hainelor, cât şi a lenjeriei. Aşadar este eliminat furoul şi, tot
în această perioadă, a apărut şi primul combinezon-slip, strămoşul body-ului.
La periferii, vestimentaţia locuitorilor era mult mai simplă şi mai puţin
dependentă de schimbările modei, ,,chiar dacă şi cea mai de jos muncitoare
vrea în toaleta ei să fie ca soţia boierului, cea mai săracă mamă îşi împodobeşte
fata cu cele mai scumpe stofe şi merge cu ea în fiecare seară la expoziţie, în
Grădina publică”148. În mahalale, în pofida modei imitaţiilor, respectarea
tendinţelor modei era extrem de dificilă, pentru că locuitorii nu-şi puteau
permite aceste cheltuieli, pijamaua, de pildă, era considerată un produs de lux
inaccesibilă acestora. Mai mult, femeile erau implicate în activităţi casnice,

145
I. Antonovici, op.cit., vol. V, p. 146-149.
146
L. Moscalu, op. cit., pg. 204-205
147
“Bârladul”, 1 aprilie 1895.
148
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, Editura
Militară, 1992, p. 271.

139
fiind obligate mai întâi să-şi îngrijească locuinţa şi, abia în ultimul rând, de
propria persoană, inclusiv ţinuta vestimentară. De obicei, ele purtau rochii
simple din material ieftin, iar părul şi-l ascundeau sub un batic. Doar în zilele
de sărbătoare sau de duminică, femeile se îmbrăcau, atât ele, cât şi copii,
întreaga familie, cu hainele bune149. O situaţie deosebită şi pe care o putem
considera un adevărat studiu de caz era uniforma elevilor de la Şcoala Normală
“Principele Ferdinand”, actualul Liceu pedagogic “Al. Vlahuţă”. Pentru a
consemna, pentru generaţiile viitoare ce însemna să fii în trecut elev normalist,
putem încerca să facem o incursiune în trecut şi să reproducem din memoriile
unui fost absolvent, Gh. Silion:
,,O mare plăcere care mi-a încântat privirea şi a deşteptat simţul
frumosului în sufletul meu a fost vederea normaliştilor îmbrăcaţi în costume
naţionale mergând perechi pe trotuarul bulevardului (G. D. Palade - actualul
Republicii) din faţa spitalului „Bârlad şi Elena Beldiman”.
Am spus mamei, atunci, cu bucurie în cuvinte puţine: vreau tare mult să
învăţ şi eu la şcoala lor. Nu-mi puteam da seama ce va fi însemnând această
şcoală, ca şi cuvântul normală. Nu-mi închipuiam încă pentru ce se pregătesc,
după cum nu ştiam şi nici nu îmi spusese nimeni de învăţatul la liceu.
Pregătirile au fost complicate şi îndelungate după examenul de concurs din
septembrie 1909 şi a dat multă bătaie de cap mamei la confecţionarea lucrurilor
necesare (aproape ca la o fată mare de măritat !).
,,Trusoul” începea cu aşternutul:
- plapumă cu două cearşafuri, saltea de lână cu două cearşafuri, două
sau o pernă mare de puf cu două feţe, pătură de pat, papuci la pat,
ţolic;
- 4 cămăşi, 4 ismene, două şervete de şters pe faţă, două şervete de
masă; două perechi de ciorapi, ½ m molton pentru obiele, batiste,
căciulă, pălărie, ghete, cizme;
- pastă de dinţi, periuţă de dinţi, săpun de faţă, săpun de baie, aţă albă
şi neagră - câte o mosorea cu 10 ace de diferite mărimi - perii de baie,
ghete cu cioc, o cutie de cremă sau vacs;
Cine nu avea trusoul complet la intrarea în şcoală stătea cu bagajul
la portar până le procura. Celelalte: uniforma şi costumul naţional se
convenea depunând costul lor la cancelarie pentru confecţionare prin
licitaţie.
Pentru uniformă se dădeau 60 de lei: manta, veston şi pantaloni;
pentru costumul naţional părinţii dădeau o declaraţie scrisă că îl vor procura
până la data de 1 aprilie.
Termenul era scurt, de la examenul de admitere situat temporal la
mijlocul lunii septembrie şi până la începutul cursurilor, erau aproximativ
două săptămâni. Dar problema cea mai grea pentru părinţi o constituia

149
L. Moscalu, op. cit., p. 202.

140
achitare taxei, achitată în avans pe jumătate de an în valoare de 150 de lei
plus încă 200 de lei pentru haine şi garanţie în eventualitatea unor geamuri
sparte şi uşi de reparat”- situaţie inevitabilă pentru orice elev mai
neastâmpărat indiferent de epocă. Încercând să conştientizăm valoarea acestei
sume în perioada începutului de secol XIX, putem face precizarea, pe baza
acestor memorii, că suma de 500 de lei echivala cu doi boi din cei falnici, ori
două hectare de teren arabil de bună calitate.
Educaţia impunea sacrificii, mai ales pecuniare, dar reprezenta şi o
posibilitate de a transcede pe scara socială, în o perioadă în care veniturile
reprezentau un etalon al participării la viaţa politică. Dincolo de remarca
evidentă că doar elevii mai înstăriţi puteau accede în ciclurile superioare de
învăţământ, chiar dacă predomina în tranziţia spre modernitate amprenta
iluministă, putem remarca şi obiectele indispensabile în îmbrăcăminte şi
lenjerie. Cei care se doreau în pas cu moda criticau îmbrăcămintea tradiţiona-
listă a normaliştilor, făcându-se auzite remarci nu tocmai favorabile: „Toţi
cunosc cum aceşti elevi, flăcăi prin etatea lor, purtând cămaşe peste izmene
încât când îi priveai îţi făceau impresia unor ţărani de carnaval, ceea ce provoca
râsul şi dezgustul publicului”150. Ulterior, acest costum naţional a fost înlocuit
cu o uniformă de tip occidental. Nu mai era naţională, nici nu mai stârnea nici
admiraţia, nici amuzamentul, dar era în consonanţă cu tendinţele modei.

Croitorii

Una din cele mai numeroase categorii de meşteri la cumpăna secolelor


XVIII şi XIX erau croitorii. Prima mărturie asupra existenţei acestui meşteşug
datează din 1548 când era amintit un oarecare Lucaci Croitorul, de origine
maghiară151. O altă importantă menţiune, dintr-un act de vânzare-cumpărare de
la sfârşitul secolului al XVIII-lea menţionează trei croitori: Panica, Ianciu,
Botezatu, care îşi aveau atelierele pe strada principală, de atunci, a oraşului
(Uliţa Mare, ulterior Regală). Se respecta astfel unul din principiile de bază ale
comerţului, firma să fie aşezată în locurile cu dever, adică tocmite la loc cu
mare trecere, des utilizate şi cunoscute de clientelă. Tot în aceeaşi perioadă
figurau nu mai puţin de 21 croitori, ceea ce reprezenta un număr apreciabil
raportat la numărul de locuitori. Sunt pomeniţi, de asemeni, şi alţi meşteri:
ceaprăzari, găitănari, cojocari, blănari, cizmari, ciubotari, tălpălari152. În funcţie
de poziţia socială şi de modă croitorii executau îmbrăcăminte complicată
pentru târgoveţii bogaţi şi boieri. Călătorul Boscowich vorbea despre influenţa
modei poloneze, cel puţin în cazul evreilor. Oricum, la începutul secolului al
XIX-lea şi în prima jumătate a celui de al XX-lea elementele dominante ale

150
Gh. Silion, op. cit., în mss.
151
Oltea Rășcanu Gramaticu, op. cit., vol. I, p.100.
152
Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, p. 343-388.

141
modei sunt predominant tot de origine orientală (anterie de mătase sau mai
groase în funcţie de anotimp, dolmane, caftane de catifea cu blană, ferigele,
taclit, caţaveică şi giubea).
Croitorii încercau să-şi câştige clientela prin adoptarea unor denumiri
de firmă asociate în mentalitatea colectivă ca fiind de rezonanţă, alţii a
propriilor nume pe două considerente, de obicei meseria se moştenea în familie
şi implicit se miza pe un brand deja cunoscut şi, de altfel, că teoretic în timp
locaţia atelierului era deja cunoscută. De obicei, la parter era prăvălia sau
atelierul şi la etaj locuinţa. În caz de schimbare a locaţiei se anunţa în presă sau
prin cunoscuţi şi clienţi fideli. Nu toţi sunt inspiraţi să îşi facă o reclamă
elocventă şi atractivă. Uneori erau alese nişte firme care puteau stârni ilaritatea
clientului avizat.
În orice gazetă, anunţurile publicitare aveau drept constantă elemente
cheie, că marfa provenea din locaţii Occidentale, că totul este după ultima
modă de la Paris, Londra, Viena, Berlin - capitalele eleganţei și că serviciul
este întotdeauna prompt şi de calitate. Croitorii cei importanţi nu îşi făceau
aproape niciodată publicitate în presă bazându-se tocmai pe renumele lor solid.
Exista şi o poezioară care circula în epocă:

”Croitorul bun nu bucăţeşte materialul.


Croitorul bun nu leapădă nici un petec.
Croitorul umblă cu haina descusută.
Croitorul umblă rupt şi ciubotarul desculţ.”

Dar acestea sunt excepţii, majoritatea apelează la presă pentru


publicitate, iar în alte cazuri se apelează la aceasta dacă îşi schimbă locaţia
atelierului, ori nou veniţii doresc să se remarce ori să devină cunoscuţi. Spre
exemplificare vom face, în paranteză, o analiză a acestui element indispensabil
promovării produselor de confecţii şi celorlalte. În general era nelipsită ca şi
astăzi din presa vremii. Mai mult sau mai puţin creativă, încearcă, primitiv din
punctul contemporanului, o promovare a marketingului de piaţă. Apelul la
brand-uri cunoscute, şi neapărat Occidentale, nume de localităţi, capitale
europene, obiective turistice, bătălii celebre, firme, produse, este aproape
nelipsit într-o societate de tranziţie şi care adoptă indiferent cum, orişice care
nu mai este Oriental. De la turban la ţilindru (joben), de la barbă la favoriţi
englezeşti etc. Alţii, firi mai poetice, realizează o adevărată proză în scrierile
lor. Nu toţi dispun de inspiraţia necesară pentru a face o reclamă elocventă şi
atractivă. Uneori erau alese denumiri de firmă ce aveau un efect contrar celui
scontat, stârnind, pe alocuri, buna dispoziţie a clientelei ori a trecătorului
avizat153.

Adrian-Silvan Ionescu, Modă și societate urbană în România epocii moderne, Editura


153

Paideea, 2006, p. 481.

142
În anul 1880 David Adania fondează prima agenţie de publicitate din
România, care purta numele său. Până acum, publicitatea la noi a trecut prin
mai multe faze: strigatul mărfurilor în faţa prăvăliilor şi în zonele cele mai
circulate; ,,anunciurile” (,,înştiinţările”), sau ,,mezaturile“, ,,vânzările” sau
,,înştiinţările particulare”, care erau informaţii despre marfă sub forma unor
texte scurte şi apăruseră în ziarele vremii începând cu anul 1829. Acestea din
urmă aveau o forma concisă pe care azi o numim ,,mică publicitate”, care va
evolua însă în a doua jumătate a secolului la anunţuri mai substanţiale şi chiar
jurnale de modă.
Parisul, Londra, Berlinul erau considerate capitale ale modei. Parisul, în
speţă, reprezenta în plan european centrul noutăţilor şi al inovaţiilor privind
tehnicile şi stilul vestimentar. De asemenea, se remarcă încercarea croitorilor şi
a proprietarilor de magazine de confecţii de a se adapta la preferinţa
locuitorilor oraşului pentru moda europeană. Drept dovadă, este existenţa în
paralel a caselor de modă, cu atelierele de croitorie. Anunţuri publicitare cu
trimitere expresă la mărfuri occidentale întâlnim la mai mulţi croitori: August
Wisconsil (cu stofe aduse din Anglia, Franţa şi Brun – intitulându-se pompos
absolvent al Academiei din Dresda), Magazinul ,,La Marcel” (olandă de
Ronnburg), Ioan N. Popa (stofe din Anglia şi Franţa, confecţii după ultimul
jurnal), R. Goldstein (procură de la Paris şi Berlin tot ce are ca model în acest
sezon). Interesantă este şi dispunerea lor în planimetria urbană sau pe străzile
Principală (Radu Căruţaşu, M. Ratner, Ioan N. Popa, August Wisconsil, Moritz
Segall, R. Goldstein, Henriette Witzling, Mihalache C. Topală, Magazin „La
Ursu”), Strâmba şi Ştefan ce Mare (Vasile G. Antonescu, Magazin „La
Marcel”). După cum se poate remarca majoritatea erau pe Strada Principală
(Regală) unde erau mai la vedere, dacă ne putem exprima aşa, iar celelalte pe
alte două artere stradale ce concentrau comerţul oraşului constituind în fapt
„Lipscanii” Bârladului.
În continuare vom da numeroase exemple în acest sens, în speţă
anunţuri publicitare:
,,Croitoria Radu Căruţaşu - Strada Ştefan cel Mare Nr. 45
Execută tot felul de haine civile, militare şi de gală în cel mai scurt timp
posibil, cu preţuri convenabile şi confecţionate în mod ireproşabil.
Croitoria M. RATNER- str. Principală”154.

„Atelierul special de Croitorie Vasile G. Antonescu care se mută la 26


octombrie 1909 pe Strada Ştefan cel Mare lângă magazinul de Fierărie a
domnului Adolf Broder”.

„Nou atelier român de croitorie. Civilă şi militară. Bârlad, strada


Principală”.

154
“Vocea Tutovei”, 15 decembrie 1941.

143
„Aduc cu onoare la cunoştinţa onor public şi în special bine-voitorei
mele clientele că am adus un asortiment de stofe din Franţa şi Anglia pentru
sesonul de: vară şi toamnă.
Pe lângă aceasta posed haine de copii, care se confecţionează după
ultimul jurnal.
Rog deci pe onor public a-mi visita atelierul meu, asigurându-i că va
rămâne mulţumit de calitatea stofelor şi preţurile moderate care le voi face
având ca devisă concurenţa străină.
Cu deosebită stimă,
Ioan N. Popa
Absolvent al Academiei de croitorie Dresdan dr.”

„Atelier de Haine bărbăteşti” - Wisconsil


Aduc cu onoare la cunoştinţa onor public şi în special bine-voitorei
mele clientele că mi-am mutat atelierul de croitorie pentru haine bărbăteşti
în strada Principală, alături de hala cu Bere, şi că am adus un asortiment de
sofe din Franţa şi Anglia pentru sesonul de primăvară-vară şi vară. Pe
lângă aceasta posed stofe pentru haine de copil, care se confecţionează după
ultimul jurnal.
Cu deosebită stimă August Wisconsil absolvent al Academiei de
croitorie din Dresda”.

144
„La Magasinul „Marcel”

A sosit tot ce este mai modern în stofe de bluze şi rochii etamine,


colen, grenadin şi diferite lenagiuri, muselin de lână de aţă şi zefiruri
speciale pentru bluzi de damă şi cămăşi bărbăteşti.
Pălării pentru dame, modele de lars, umbrele albe, negre şi culori.
Bogat asortiment de furnituri pentru trusouri ca: Broderii, mantale,
turchon şi veritabile dantele valensien. Olandă de Ronnburg, demi-olandă,
șifon, batist bonje, de aţă în toate culorile.
Specialitate în parfumerie şi sopunerie franceză.
Diferite articole de bronz, argint şi nichel pentru cadouri de logodnă, nuntă
etc. etc.
Renumita pudră secretul frumuseţii L ’IMPERATRICE
cutia 2 lei, cutia mică 50 de bani”.

„Marele şi Frumosul Magazin confecţiuni de dame şi HAINE GATA


pentru bărbaţi, băieţi şi copii a d-lului R. Goldştein din Strada Principală
menţionează că este ca întotdeauna bine asortat cu ultimele noutăţi.
Proprietarul acestui magazin fiind însă un profund cunoscător în ale
confecţiilor va procura tot ce Parisul şi Berlinul are ca modele în acesta
ramura industrială pentru sesonul actual.
Onorabila clientelă este asigurată că va rămâne mulţumită atât de calitatea
excelentă a hainelor, cât şi de preţurile cele mai convenabile”155.

„Magazin de mode – Strada Principală, alături de Librăria şcoalelor


G. P. Vasile
Henriette Witzling”.
„Atelier Ceaprăzărie şi croitorie Mihalache C. Topală

155
“Bârladul”, 7 decembrie 1898.

145
Strada Principală şi Ştefan cel Mare în colţ”.
„Atelier special de Reparat galoşi şi șoșoni în gumă „La Cizma Roşie” ,
Str. Gării nr. 12 . I . Sălcianu”156.
„Magazinul nou La Ursu”
Strada Mare în casele d-lui Jacob Abeles, un Magazin de Manufactură,
Galanterie şi Confecţiune- oferă – frumos asortiment de Mătăserie, Lenjării
pentru Rochii, Paltoane de Dame, Pălării de Dame şi Bărbăteşti, încălţăminte
cele mai elegante de Dame şi Bărbăteşti, Stofe pentru haine Bărbaţi. În fine
diferite articole de fantasie şi Mărunţişuri se vor găsi în permanenţă” 157.
Pe strada Strâmbă, la început de sec. XX, au existat magazinele de
confecţii: “La doi cocoşi”, “Cocoşul de argint”, “Cocoşul cel mare” (poreclit
“La Chantecler”) aparţinând fraţilor Finkelman, “La concurenţa” aparţinând lui
Lupu Haimovici şi “Fluturele de aur”. Spectrul era foarte larg şi, adecvat
pentru toate gusturile şi mai ales pentru toate buzunarele. De la stofele de
calitate comercializate de Wisenfeld căutate cu predilecţie de protipendadă la
cele din “aţâcă” ale lui Luju Rosemblum ori Lică Solomonovici. În capătul
străzii, colţ cu piaţa “Sf. Ilie” se afla magazinul de manufacturi “La Printz”
alături de magazinul de coloniale “La Greci”. Tot aici se găseau prăvălii cu
articole de fierărie aparţinând lui Zissu ori Sava A. Petroff, cel ce deţinea de
altfel şi o farmacie pe strada principală. În piaţă se afla una din numeroasele
farmacii ale oraşului “Bistriţeanul” – proprietatea lui Mihai Şomlea care
comercializa o renumită pudră de flori extrem de apreciată de doamnele vremii.
Pentru a reda măcar aparent ceva din culoarea epocii şi mai ales din
farmecul ei, reproducem una din reclamele apărute în presă:
„A sosit la “Cocoşul cel Mare” un bogat asortiment de pufuri de
iarnă, precum şi articole pentru nunţi şi botez. Acest nou magazin l-am
asortat cu cele mai noi mărfuri din fabricile din ţară şi străinătate şi vând cu
preţurile cele mai convenabile. Specialitate de furnituri de croitorie, lucruri
de nunţi şi de botezuri diferite, parfumuri franceze şi germane, diferite
mătăsuri, luizinuri, taftalinuri, ponjeuri şi musalinuri cu preţuri foarte
ieftine.
Nu perdeţi ocaziunea de a vizita magazinul meu ca să vă convingeţi
de bunătatea şi ieftinătatea mărfurilor mele.
Cu stimă, Hal Finkelman
Mare asortiment de cămăşi şi gulere, galoşi şi şuşoni, bastoane şi
umbrele.”
Viaţa de zi cu zi a locuitorilor oraşului în perioada analizată a fost
marcată de antimonia între rural şi citadin. Locuinţa, alimentaţia, vestimentaţia
sunt asociate mai ales categoriei sociale căreia îi aparţine individul.

156
“Progresul”, 9 septembrie, 1889.
157
Ibidem.

146
Sensul modernizării la români a fost sincronizarea dezvoltării spaţiului
românesc cu aceea a Occidentului. Stilul de viaţă european a fost introdus, atât
de tinerii care veneau de la studii din străinătate, cât şi datorită imigraţiei din
Europa Centrală şi de Apus.

II. 2. 4. Condiţia femeii în societate - viața conjugală

Motto: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine


Dar fiindcă azi mi te dai toată
Am să te iert,
E vechi păcatul și nu ești prima vinovată.”
(Ion Minulescu)

Prezentarea de față se propune a fi o privire de ansamblu, de


reconstituire socio-culturală a societăţii româneşti în latura sa burgheză, în
perioada care, în Franţa, a primit numele de ,,Belle époque”. Într-un veac în
care oamenii, mai puţin ameninţaţi zilnic de vâltorile vieţii, tihneau în liniştea
iatacurilor şi în separeurile restaurantelor, mecanismele noii societăţi
româneşti, în curs de modernizare, produceau transformări intime în mentalul
românului mai ales din clasa de mijloc. Un nou tip de femeie, mai voluntară,
independentă, desprinsă măcar parţial de umbra soţului, un nou tip de bărbat,
acum cetăţean cu drepturi, cu glas civic şi o gamă mai variată de funcţii
liberale, un nou tip de copil, educat în spiritul blândeţii, tratat ca un adult
pentru a-i dezvolta gândirea analitică şi nu pentru a-l maturiza forţat alcătuiesc
acum familia. Perspectiva acestor oameni de „Belle époque” asupra vieţii
merită observată şi analizată, deoarece se situează, la fel ca şi perioada în care
trăiesc, la răscrucea dintre vechi şi nou, dintre două moduri destul de diferite de
a privi realitatea şi de a se privi pe sine.

De la pensioanele de domniţe... la şcolile de stat

Aşa cum afirma Peter Burke, „istoria femeilor oferă o nouă perspectivă
asupra trecutului, ale cărei consecinţe încep abia acum să se întrevadă” 158 şi ca
urmare şi în cazul României studiile dedicate istoriei femeilor trebuie
încurajate. Izvoarele oferă mult mai mult decât construirea unui discurs istoric
axat pe politic şi militar, ignorând practic individul şi concentrându-se pe

158
Peter Burke, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 64. Pentru consideraţii
generale vezi şi Kristina Popova, Petar Vodencearov, Snejana Dmitrova, Familia în istorie.
Secolele XIX-XX. Material didactic auxiliar, Seminarul Internaţional pentru Studii Balcanice,
Universitatea de Sud-Vest, Blagoevrad, 2002.

147
comunitate. În paragrafele care urmează, voi insista asupra vizibilităţii ca şi a
includerii femeilor române în societatea românească a Vechiului Regat.
De-a lungul timpului, în domeniul educaţiei s-a făcut întotdeauna o
diferenţă între sexe. Acesta s-a întâmplat în ceea ce priveşte instituţiile de
educaţie: şcolile, cursurile din universităţi, ca şi regulamentele de admitere în
aceste instituţii, proiectarea programelor şcolare şi elaborarea materialelor
didactice. Şcoala constituia o etapă importantă pe drumul pregătirii tinerilor
pentru a-şi îndeplini cu cinste rolurile în familie. În instituţiile de educaţie,
fetele şi băieţii au fost încurajaţi sau, respectiv, descurajaţi deseori să joace
unele roluri, care îi identifica apoi în postura de femeie şi bărbat.
Primele şcoli superioare destinate educării fetelor erau pensioanele,
şcoli particulare, organizate după sistemul instituţiilor de educaţie pentru fete
din Occidentul Europei şi, în special, din Franţa. Apariţia lor a fost determinată
de răspândirea ideilor iluministe. Un rol deosebit a jucat concepţia pedagogului
elveţian Pestalozzi, care a studiat legătura dintre familie şi viaţa socială şi a
subliniat faptul că mama avea un rol decisiv în calitate de educator. Aceasta a
reliefat rolul femeii în cadrul sistemului de educaţie, plasând-o într-un context
social mult mai larg, definit, mai ales, prin reliefarea rolului femeii în cadrul
familiei. Din păcate, de cele mai multe ori lucrările în domeniu accentuează
doar laturile educaţiei masculine, percepute ca verigi importante în sistemul
formării elitei şi neglijează rolul educaţiei jumătăţii feminine a societăţii. Fetele
elitelor muntene şi moldovene din prima jumătate a veacului al XIX-lea erau
trimise pentru a-şi completa educaţia fie în pensioanele particulare din
Principate, fie în cele din străinătate.
Câteva exemple merită a fi arătate. În Bârlad un astfel de pension a
funcţionat sub denumirea de “Externatul de fete Drouhet”. Pentru fete,
înscrierea lor la pensioane era determinată de dorinţa mamelor de a avea fiice
care să se comporte ireproşabil în societate. Însă nu trebuie ignorată nici în
cazul fetelor din elita românească importanţa dată cunoaşterii limbii franceze la
perfecţie. Voi cita în acest sens observaţia sarcastică a lui Constantin
Bacalbaşa, la adresa acestor membre ale societăţii anului 1883:
„Femeile din aristocraţie nici nu prea ştiau româneşte, toată educaţia lor,
tot sufletul lor era străin. Ochii şi mintea şi inima lor erau pironite asupra
Parisului. Această elită, înstrăinată de neamul ei, vorbea, scria, citea, cânta şi
petrecerea franţuzeşte. O greşeală de limba franceză în această societate era
descalificarea şi ridicolul pentru veşnicie. O greşeală de limba română, o
delicioasă glumă”159.
Din nefericire, carierele către care puteau opta tinerele românce de la
sfârşitul secolului al XIX-lea erau deosebit de restrictive, iar feministele
timpului au sesizat această discrepanţă: ,,Şcolile noastre pentru fete sunt, cum

159
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată (1878–1884), Bucureşti, Editura Eminescu,
1993, p. 159.

148
se ştie, de două feluri, şcoli secundare şi licee, în care se grămădesc cele ce
năzuiesc la carierele intelectuale, spre universitate, viitoarele profesoare şi
profesioniste libere, sau funcţionarele de la bănci, poştă, telegraf, telefon şi
şcoli profesionale din care ies: croitorese, cusătorese, modiste, lenjerese,
brodeuse. Se observă însă că şcolile secundare-liceale dau o pleiadă de fete în
majoritate sărace, care când isprăvesc şcoala ar avea nevoie să câştige şi nu
găsesc posibilitatea: câte o meditaţie e greu de găsit şi e foarte prost plătită; iar
până să ajungă profesoare profesioniste ori funcţionare mai e o cale lungă,
lungă şi spinoasă”160.[[
De asemenea, este foarte limpede că pentru perioada 1878-1914 ideea
dominantă era aceea a educaţiei pentru viitoare soţii şi mame bune. În mod
surprinzător, chiar şi pionierele mişcării feministe susţineau această idee. O
revistă apărută în această perioadă, în 1908, numită “Gazeta feminină” şi care
se considera ,,organ al mişcărei feministe în literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială
şi economică, modă şi sport” propunea ca subiect de dezbatere pentru
următorul număr următoarea problemă: ,,Cum ar trebui făcută educaţia fetelor
din ziua de azi, spre a corespunde adevăratei lor meniri de viitoare soţii şi
mame”161.]Aşa cum se poate observa şi din paragrafele anterioare, educaţia
fetelor în Vechiul Regat urmărea atingerea a două scopuri majore: primul, să
le asigure “o partidă bună” pentru căsătorie,[iar cel de-al doilea să le întărească
identitatea socială prin intermediul unor cariere personale.
În România problema instrucţiei fetelor, deşi prevăzută prin Legea
instrucţiunii publice din 1864, a fost pusă cu greutate în practică, datorită
dificultăţilor financiare şi, mai ales, mentalităţii epocii, după care femeia
trebuia să cunoască mai ales îndeletniciri legate de viaţa casnică şi nu de
activitatea publică. Dacă în învăţământul primar problema s-a rezolvat în mod
satisfăcător, în învăţământul secundar greutăţile au fost aproape
insurmontabile, ceea ce a permis menţinerea multă vreme a pensioanelor de
fete. Întreţinerea şi taxele mult prea mari făceau ca doar fetele din rândul
familiilor mai înstărite să poată accede în asemenea instituţii de educaţie,
marea majoritate rămânând cu cunoştinţe minime dobândite în cele patru clase
primare.
Baza învăţământului consta, după cum am precizat, în însuşirea
limbilor străine (franceză, germană, italiană), pe planul al doilea aflându-se
discipline ca geografia, matematica şi chimia.
Pensionul ,,Clotilda Dimitriu” a luat fiinţă în 1895, după desfiinţarea
Institutului Drouhet, cuprinzând cursurile şcolii primare şi gimnaziale, şcolii
secundare inferioare. Cea care a preluat vechiul pension a fost Clotilda
Weunrich, venită din Sighişoara. Prin căsătoria ei cu şeful de gară Constantin

160
Şt. Mihailescu, Pro-Femina. Documente Istorice. Condiţii ale muncii feminine, în
“AnaLize” 10/2001, p. 52.
161
“Gazeta femenină”, 1/1908, p. 6.25]

149
Dimitriu în anul 1896, îşi schimbă denumirea în ,,Institutul Clotilda Dimitriu”.
Acest institut a devenit în 1901 ,,Institutul de profesori asociaţi” la care au
predat şi profesori de la Liceul Codreanu şi funcţionează până în 1903, când se
închide. Redeschizându-se în 1906, pensionul activează pe rând în mai multe
imobile de pe strada 1 Decembrie şi Republicii, precum şi în clădirea ce
adăposteşte Protopiatul. Anterior primului război mondial, a funcţionat în
fostele Case Deciu, actualmente Palatul copiilor.
În secolul al XIX-lea pe întinsul ţării aceste pensioane erau destul de
răspândite. Pentru întreţinerea acestui externat care necesita cheltuieli prea
mari, Charles Drouhet a intervenit pe lângă Titu Maiorescu, ministrul
instrucţiunii, ca acest externat să fie preluat de stat. Cererea lui Drouhet a fost
respinsă, deoarece Titu Maiorescu considera aceste pensioane ca nişte şcoli
iezuite cu un import de culturi care se cereau desfiinţate de la sine.
Planul de reorganizare a învăţământului din 1898, propus de Spiru
Haret, marchează lovitura dată pensioanelor particulare. Această reformă
inaugurează epoca înfiinţării gimnaziilor, liceelor şi a altor categorii de şcoli
secundare, care după anul 1900 iau o mare extindere în întreaga ţară. Înainte de
anul 1921, anul înfiinţării liceului de fete, în oraşul Bârlad existau pentru băieţi
5 şcoli primare, o şcoală inferioară de meserii de băieţi, o şcoală normală de
învăţători cu o vechime de 50 de ani şi un liceu de băieţi cu o vechime de 70 de
ani. Toate aceste şcoli aveau localuri proprii, funcţionând în condiţii normale.
Pentru fete, situaţia era mai grea. În oraş existau 5 şcoli primare de fete
şi o şcoală de gospodărie, numită Şcoala profesională ,,N. Roşca Codreanu”.
Nu exista nicio şcoală secundară, gimnaziu sau liceu pentru fete. Fetele dornice
de cultură se pregăteau pe cale particulară prezentându-se la examen la şcolile
de stat, examene care se ţineau la sfârşitul anului pentru fiecare clasă.
Un pas înainte în folosul fetelor care doreau să facă liceul, se face prin
înfiinţarea a două institute particulare şi anume: “Institutul Elena St. Dimitriu”
care funcţiona în localul şcolii israelite din str. Republicii şi “Institutul
Profesorilor Asociaţi” care funcţiona în casele Clotildei Dimitriu tot pe strada
Republicii. Ambele angajau profesori cu ora dintre profesorii de la liceul de
băieţi. Pregătirea fetelor la aceste institute era destul de costisitoare deoarece
profesorii angajaţi era plătiţi din taxele percepute de la elevi. Numărul crescând
al fetelor dornice de învăţătură, promoţiile noi date de cele 5 şcoli primare de
fete, cu posibilităţi materiale reduse, impuneau necesitatea înfiinţării unui liceu
de fete.
Printre susţinătorii întemeierii liceului de fete, o contribuţie însemnată
au adus-o profesorii Cezar Ursu, N. D. Neştian, scriitorul G. Tutoveanu,
avocatul Vasile Georgescu şi numeroşi părinţi. La propunerea acestora, la 10
iulie 1921 s-a ţinut o consfătuire publică în localul “Liceului Codreanu” de
băieţi, unde au participat oameni de seamă din oraşul Bârlad, precum şi mulţi
părinţi. La această consfătuire s-a luat iniţiativa înfiinţării liceului de fete. De
asemenea, s-au proiectat primele măsuri în vederea asigurării condiţiilor de

150
funcţionare a noii şcoli. Directorul liceului de băieţi de atunci, dl. Cezar Ursu,
oferă ca local de funcţionare pentru jumătate de zi, după-amiaza, clădirea
liceului de băieţi cu tot materialul didactic. S-a mai hotărât să se ceară
aprobarea de la Ministerul Instrucţiunii ca să fie trecut sub egida statului cursul
inferior, iar cursul superior să funcţioneze sub îngrijirea unui comitet şcolar.
Cadrele didactice pentru noua şcoală au fost recrutate dintre profesorii liceului
de băieţi, iar pentru funcţia de director al noului aşezământ educaţional i s-a dat
delegaţie profesoarei Amalia Mironescu. Un liceu de fete s-a înfiinţat abia după
primul război mondial, la 11 octombrie 1921, actuala Şcoală nr.1 „Iorgu
Radu”, punând astfel capăt discriminării privind instrucţia fetelor162.
În secolul XIX, statutul social al femeii era influenţat exclusiv de pătura
sociala din care acestea proveneau. Sub influenţa Occidentului, femeile de la
oraş au început să se modernizeze şi să iasă din condiţia de casnică. Femeile
bine văzute erau boieroaicele, care mai erau numite şi cucoane. Pentru o
femeie, o mare greutate în statutul ei o dădea zestrea. Cu cât avea mai multă
zestre, cu atât era mai bine văzută şi mai dorită, precum un obiect preţios.
Saloanele aveau o mare influenţă în epocă şi sunt menţionate în diverse scrieri
mai multe “dame răpitoare care aveau intimităţi cu boierii”. Este perioada în
care Miţa Biciclista şi-a făcut curaj să iasă cu bicicleta pe stradă, situaţie
inedită pentru o femeie. Ea se plimba cu bicicleta, îmbrăcată în pantaloni de
catifea mulaţi, cu bluze înflorate şi era considerată o frumuseţe a vremii, dar şi
o “materialistă”. Femeile încep să se îmbrace ca la Viena şi Paris, poartă
mănuşi, evantaie, peruci sau mese, pantaloni, pălării şi tot felul de umbrele
dichisite. Nu le lipsea nici căţelul, cu care ieşeau la plimbare. Era important să
știe să cânte la un instrument muzical, să danseze şi, în general, să aibă cultura
muzicală pentru că era semn de mare rafinament. Latura estetică era foarte
cultivată, în timp ce latura etică era lăsată în umbră.
În această epocă, femeile primesc o educaţie riguroasă la internat, ferită
de tentaţiile sexuale, drept pentru care exista o teamă de a nu fi privite ca fiind
necuviincioase. Se spune în diverse scrieri ca încă din secolul al XVIII-lea
româncele “aveau mare plăcere la amor” (I. L. Caragiale) în ciuda educaţiei pe
care o primeau. Prostituţia era văzută ca un mare păcat, iar cele care se culcau
cu turcii, erau aruncate în Dâmboviţa cu un bolovan de gât sau, ca să evite să
fie aruncate, se aruncau singure.
Adulterul era destul de frecvent printre femeile românce în secolul XIX,
mai ales printre femeile emancipate. Cu cât făceau parte dintr-o clasă socială
mai înaltă, cu atât adulterul era mai ascuns, pentru a nu cădea în gura lumii,
însă devenea și mai incitant. Cu o seară înainte moșierul Horațiu Giurumia
venind pe neașteptate acasă de la Epureni și-a găsit consoarta în pat cu vecinul
de moșie, conu Mihai Barry „un bărbat pirpiriu dar frumos, elegant și cu

Marcel Proca (coord.), File de monografie. Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1 „IORGU RADU”,
162

Editura Sfera, Bârlad, 2010, p. 9.

151
țăcălie”. Ce a urmat a stârnit distracția întregului oraș și a alimentat întâlnirile
de „socializare” ale bârlădenilor – adică bârfa – pentru o lungă perioadă...„Nu
l-a bătut prea tare, nu l-a înjurat, nu l-a castrat, doamne ferește! ....dar după ce
i-a tras două palme zdravene din acelea cu corespondență la Giurgiu, şi sub
amenințarea revolverului, i-a dat drumul afară în zăpadă, cam pe la ora 5 după
amiază, complet în pielea goală”. După ce consoarta a jurat pe icoană că nu
mai face, s-au împăcat și drept răsplată au plecat într-un voiaj163.
Interesant este că după o perioadă Maggy și-a surprins bărbatul în pat
cu slujnica, Marghioala, pe care o căsătorise cu vizitiul din curte și o
înzestrase pentru că era „fată bună, săracă și cuminte... mai ales”164.
Că femeile aveau piper în sânge o dovedește un episod semnalat de
Romulus Boteanu și care oferă celebritate unei Elvire, fiica lui Toma
Dascălașu, proprietarul crâșmei cu același nume. Sus-numita, o fetișcană
mărunțică de numai 16 ani, rotofeie și voinicuță, mergea legănându-se pe
stradă spre disperarea elevilor codreniști care nu avea niciun succes la
farmecele demoazelei. Idealurile domnișoarei se opreau la tinerii ofițeri care îi
intrau în grații intonând sub ferestre „aria căsătoriei”. Elvirica noastră, atentă
pe după perdea, recepționa mesajul: „mâine, în același loc și la aceeași oră”165.
Poziția femeii într-o societate aflată în schimbare, evoluția imaginarului
feminin în epoca premodernă și în cea modernă sunt în ultima vreme teme de
interes pentru numeroși cercetători, eternul feminin fiind un fenomen de mister
și senzație indiferent de epocă166.
La sfârșitul secolului al XIX-lea comentariile legate de căsătoriile la
români scot în evidență „starea de anarhie morală în care ne zbatem”, ce mai
„suntem un popor fără moravuri”. Făcând apel la Sf. Grigore putem afirma că
„întâia căsătorie este legală, a doua este învoită, a treia este suferită, iar
celelalte, viață animală”. Concluzia care se desprinde de aici este că în perioada
la care facem referire instituția căsătoriei era într-o continuă degradare:
„intimitatea dorită, când nu se transformă în angoasă, devine o mare iluzie”167.
O mare problemă erau căsătoriile de conveniență, de paradă, care aveau
un impact devastator pentru stabilitatea cuplurilor. Schimbarea statutului
femeii în societate, ca urmare a faptului că acestea nu se mai limitau doar la a
se ocupa de gospodărie, ci aveau o slujbă și o zestre ce le asigura independența
aduce noi transformări în plan marital. La cea mai mică neînțelegere cu
partenerul, era proferată amenințarea cu divorțul, și aceasta, deoarece femeia
nu mai depindea material de soț. Pentru a descuraja divorțurile, societatea
încearcă să fie mai permisivă, acceptându-se situația „femeii amante”, femeia

163
Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, Bârlad, p. 853.
164
Ibidem, p. 854.
165
Ibidem, p. 846.
166
C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, Editura pentru
literatură, București, 1996, p. 145.
167
Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, p.168.

152
care își înșeală soțul, cunoscută fiind afirmația că „este ridicol să intentezi
divorț când îți surprinzi soția în adulter”168. Orgoliul masculin se limita la a
depune divorțul dar nu pentru că a fost înșelat, ci pentru faptul că a fost
comparat cu cineva net inferior (dacă era cazul).
Dincolo de aventurile mai mult sau mai puţin pasagere exista şi un alt
fenomen ce trebuie luat în discuţie - cel al prostituţiei. Milenară ca profesie,
percepţia asupra ei a oscilat în timp, uneori sacră şi cultivată dar cel mai adesea
stigmatizată, iar persoanele care o practicau marginalizate în societate.
Indiferent de cauze, considerată imorală ori un rău necesar, în toate epocile a
reprezentat un adevărat flagel, nu atât prin prisma numărului deloc neglijabil al
podăreselor, cât mai ales al răspândirii necontrolate a bolilor venerice ce
duceau uneori la adevărate epidemii.
Prima încercare de monitorizare și reglementare a prostituției s-a
realizat în 1859, după ce din 1853 damele erau obligate să țină o „condicuță”.
Practicantele celei mai vechi meserii din lume au fost apoi catagrafiate pentru
ca lista cu pricina să fie trimisă medicului, care avea sarcina de a efectua
controale regulate.
Potrivit raportului primăriei Bârlad din 1878, „medicii primăriei... vor
inspecta casele de prostituție, prescriind măsurile igienice și sanitare de
îndeplinit, conformându-se regulamentului”169. Controalele erau absolut
necesare pentru a lua măsuri „contra lățirii bolilor venerice” care, raportându-
ne la urbea noastră erau, potrivit surselor vremii, foarte numeroase.
Reglementarea prostituției s-a făcut după model occidental, mai exact
belgian, în 1887, iar din 1895 a fost impus un regulament prin care „agentul
comunal” avea obligația de a veghea la aplicarea celor 8 articole privind
organizarea „prostituțiunii”.
Departe de fi un “oraș al felinarelor roșii” existau și aici, pe alocuri,
case de rende-vous cunoscute și tolerate, dar la proporțiile unui târg de
provincia. Prostituția se practica însă mai curând pe stradă, în apropierea
hanurilor și a cârciumilor, constituind așa-zisa „prostituție clandestină”. Exista
o înțelegere nescrisă între proprietarii de hanuri, hoteluri și birjari. Camerele
fără clienți ori rezervate strategic erau ocupate târziu, când “peștii”, “patronii”
ori diferiții ocrotitori puteau să își plaseze marfa vie. O proliferare a
fenomenului s-a înregistrat între 1916-1918, în mai toate orașele moldave, ca
urmare a retragerii armatei române și a unei bune părți din populația civilă, a
condițiilor de război și a pauperizării. Apropierea frontului, numărul mare de
soldați staționați aici, existența Comandamentului Armatei a 2-a române au
constituit tot atâtea motive pentru a determina o mărire a concentrației de femei
de moravuri ușoare în zonă.

Dumitru Velicu, Despre emanciparea femeii, Tipografia Viitorul, București 1907, p. 52.
168
169
Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria
Basarabia, 1878, p. 7.

153
În spațiul mahalalelor „lumea deocheată” a damelor de consumație
„controla toate mișcările orientate spre satisfacerea simțurilor”170. Orice
bârlădean cu vârstă venerabilă îşi amintește locurile unde damele își practicau
meseria, mai supraviețuind și astăzi nostalgici capabili să le menționeze pe cele
mai cunoscute.
În mare măsură, istoria femeilor din secolul al XIX-lea şi următorul este
istoria modernizării societăţii româneşti şi, implicit, al emancipării acestora.
Indiferent de formele în care au făcut-o, femeile şi-au jucat rolul modernizator.

170
Adrian Majuru , Bucureștii mahalalelor..., p. 183.

154
II. 2. 5. Sărbătorile religioase

Fie că ești bârlădean sau de aiurea, fie că ești creștin sau nu, fie că
mergi sau nu la biserică, viața cotidiană se desfășoară ținând seama de
calendarul creștin. Anul se deapănă după ritmul sărbătorilor bisericești, de la
Crăciun la Paște, de la nașterea Domnului până la sărbătoarea morților.
Aceste sărbători, „treceri de o însemnătate deosebită ale anului” 171
devin deseori ocazii pentru „reuniuni” familiale sau ale comunității. Obiceiurile
legate de acestea sunt deosebite de cele moderne, când „împrumuturile”
occidentale le-au schimbat în mare măsură. Astăzi mințile copiilor sunt
”împănate” cu sărbători precum Valentines Day sau Hallowen, cu valoare strict
comercială, doar și kitch-urile trebuie cumpărate de cineva, dar care nu au
rădăcini, substanță în mentalul colectiv. Scenariul, simbolistica sărbătorilor de
altădată s-au păstrat doar în memoriile contemporanilor sau în amintirile
bunicilor.
În nopțile de Sf. Andrei fetele își ungeau porțile cu usturoi, apoi își
căutau ursitul stând despletite între sfeșnice aprinse și privind în ceaune cu apă
în care puneau oglinzi și stingeau cărbuni172.
Sf. Nicolae era și este așteptat cu mare emoție de cei mici, care își
așezau la ușă pantofii lustruiți în așteptarea dulciurilor sau după caz, (a se citi
merit) a nuielușei.
Cu câteva zile înaintea Anului nou, de sărbătoarea Crăciunului orașul
prindea viață fiind dominat de o forfotă generală, bârlădenii de ieri și de azi
obișnuind să pregătească cu mare atenție „chiolhanurile”, de-a dreptul
pantagruelice, specifice marilor sărbători. Noroc că astăzi avem serviciul de
urgențe care ”ne perfuzează„ după fiecare exces alimentar, promițându-ne (fără
succes) că e ultima dată când o mai comitem.
Anul începea cu ziua de Sf. Vasile, o zi importantă pentru creștinii de
oriunde, sărbătorită cum se cuvine, așa cum descoperim și în memoriile lui Gh.
Silion care ne oferă câteva informații în acest sens: „înainte de răsăritul
soarelui, cu toate că nu dormisem toată noaptea după datină și credință, am
mers la semănat cu grâu, urând mulți ani cu sănătate și viață îndestulată , se
primea după datină, miere de albine cu nuci, colaci și o „băncuță” de argint de
50 de bani”173.
Boboteaza, sărbătoarea botezului Domnului, care simboliza purificarea
de păcatul originar, avea drept ritual fundamental „sfințirea apelor”.
Deosebirea cu zilele noastre constă în respectul acordat evenimentului, în lipsa
îmbulzelii generale datorate dorinței de a „mai prinde” ceva agheasmă.
Ritualul era respectat cu sfințenie de comunitate: „se fac trei cruci de gheață și

171
Philippe Aries și Georges Duby, op. cit., p. 188.
172
Romulus Boteanu, Flori, tradiții, iarmaroc, în B. O. A., vol. I, p. 555.
173
Gheorghe Silion, op. cit., în mss..

155
multe ciubere, căldări cu apă umplute în dimineața sărbătorii, în fața mesei
altar unde preotul săvârșește slujba religioasă pentru sfințirea apei. La ultima
strigare a sfântului duh pentru sfințirea apei, puștile oamenilor au trăsnit, iar
femeile, fetele și băieții se înbulzeau să culeagă „fultuiala” puștilor care au fost
încărcate cu câlți, petice, hârtie... fără gloanțe. Acest obicei mistic, vrăjitoresc
se menținea din credința că aceste resturi se foloseau în descântece și dezlegări.
De asemenea, băieții și fetele de măritat care le purtau credeau că „sunt cele
mai bune talismane pentru grăbirea celui ursit”.
Sărbătoarea Învierii Domnului – Paștele, era și este așteptată cu
nerăbdare de tot norodul fie creștin, fie iudaic sau de alte confesiuni. Ea
reprezenta certitudinea salvării. Pregătirile începeau cu „săptămâna mare” când
însăși viața de zi cu zi era schimbată: în vorbă, în ocupații, purtare, cu vitele și
oamenii. Asemeni în casă: scuturat, măturat, păturit și așezat, văruit și târnuit
ograda, uneltele curățate, ocoalele rânite, vitele țesălate și cu cățuia cu tămâie
aprinsă înconjurate (obicei vechi pentru alungarea duhurilor rele din bătătură și
din jurul casei).
Vasele de bucătărie sunt fierte ca să nu rămâie în ele vreo urmă de
„frupt” (carne, ouă, unt, brânză, lapte). Se înlătură aruncându-se toate obiectele
ce au produs nenorociri, dureri, căderi, tăieri și altele ca “necurate”. Aceste
obiecte și locuri erau ferite și ocolite cu semnul crucii repetat pentru apărare de
“ceasuri rele”. Locuri de acestea erau multe.... Vasele în care se gătiseră
alimente de frupt erau păstrate cu grijă la locuri ferite în pod, cămară sau
“chimniță”.
În aceste zile “fruptul” vitelor se prelucrează și se depozitează la rece
(cu mare strășnicie păzindu-se și de copii, vorba ceea, „tae popa limba”). Doar
copiii mici, sugarii și cei până la trei ani mai sunt tolerați pentru puțin lapte cu
mămăliguță ca ființe “iertate de păcat” de preot și de Dumnezeu174.
Cap sau pajură?

174
Ibidem.

156
Conform calendarului popular, ziua de Constantin și Elena corespunde
sărbătorii numite Constandinu Puilor sau Constantin Graur (patronul păsărilor
din păduri). Se crede ca în această zi păsările își învață puii să zboare, iar
recoltele vor fi mâncate de păsări, dacă se muncește la câmp. De asemenea, se
considera ca este ultima zi în care se mai poate semăna porumb, ovăz și mei,
altfel acestea se vor usca. Este ziua în care păstorii își aleg baciul și locul
stânelor, femeile alungă duhurile rele cu tămâie și agheasma, iar bărbații aprind
Focul Viu, în jurul căruia stau și se afumă împreună cu oile, ca să fie ferite de
rele cât timp vor sta la stână, în timp ce, prin zgomote și strigăte, alungau
vrajitoarele care furau sporul laptelui.
La Bârlad însă, în secolul al XIX-lea în mediul citadin și chiar periferic
acestuia, boierii deschideau grădinile lor particulare mulţimii, indiferent de
starea socială, ba chiar încurajau frecventarea acestor spaţii pentru a întreţine,
în acest mod, dimensiunea festivă a petrecerilor desfăşurate acolo. Pe de o
parte, petrecerea trebuia să fie colectivă pentru a se împărtăşi acele valori, trăiri
şi plăceri comune, care transcend ierarhia socială. Pe de altă parte, orice
acţiune de creare sau gestionare a unui capital simbolic, cum este, de exemplu,
imaginea publică, nu se poate realiza decât în prezenţa publicului. O
interesantă şi inedită prezentare a unui asemenea mod de a sărbători în urbea
noastră această zi o avem datorită memoriilor lui Ioan Vasiliu (cca. 1830-1850,
n. ns.): Moşia Simila, ce este astăzi proprietatea oraşului, era pe atunci
proprietatea lui Nicolae Greceanu (ca și actuala clădire a Protopopiatului): „La
Sfinţii Împăraţi, Constantin şi Elena, ce cad la 21 mai, grădina era dichisită şi
deschisă publicului. Era obiceiul ca, în acea zi, să plece din oraş familii întregi
cu miei fripţi, cu clondiruri de vin, cu fel de fel de mezelicuri şi zimbele pline
de jemne. După ce se sfârşea slujba bisericească, ieşea toată lumea din biserică
şi mergeau de se aşezau pe iarbă, întinzând mese mari şi apoi începea gustarea
şi cheful, asezonat de taraful de lăutari al boierului Greceanu”175.
Datorită amintirilor unui orăşean, surprindem astfel un moment de viaţă
şi de mentalitate românească. Putem astfel generaliza că spaţiul vegetal
amenajat sau natural a fost altfel perceput şi conceput de români faţă de

175
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 249. Din spațiul urban cele mai întinse grădini
pariculare erau cele aparținând familiei Greceanu (actualul sediu al Protopiatului) cel al
familiei Sturza. “Casa Sturdza era înconjurată, ca toate casele boiereşti, de o suprafaţă
considerabilă unde se aflau grajdurile, grădina, livada şi locuinţele servitorilor ”. Elena
Diaconu, Case şi locuri, în Bârladul de odinioară şi astăzi, Bucureşti, 1980, vol. I, p. 165.
Demonstrativ, în sensul existenţei unor asemenea grădini particulare boiereşti, o reprezintă,
dacă mai era nevoie, un plan din 1851, ce ne indică două spaţii vegetale amenajate, una
aparţinând familiei Iamandi şi alta de două ori mai mare, aflată în apropiere, dar fără a putea
identifica proprietarul. Din observarea planimetriei acestora se pot constata numeroase alei
drepte, circulare, ovale, ronduri de flori şi numeroşi copaci. Partea arsă a târgului Bârladul,
1851, Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, nr. inventar 7980. Întinse grădini nu se regăseau doar
pe moşiile boierilor (cum era cea de la Epureni) și în jurul caselor boierești ci şi pe lângă
mânăstiri, după cum se poate observa pe o hartă a Mânăstirei Floreşti din 1848.

157
occidentali, acest fapt nefiind valabil doar în cazul unor importante concentrări
urbane, cum era Iașul sau Bucureştiul, ci şi în cazul unor mici târguri
moldoveneşti, cum era Bârladul. Comparând paradigma civilizatoare a
Occidentului cu cea autohtonă, constatăm la noi o vocaţie de socializare
populară, de estompare a diferenţelor sociale în spaţiul grădinilor înflorite,
amintind de negura vremurilor, când pentru toţi, “de la vlădică la opincă,
codrul era frate cu românul”.
Un alt loc extrem de popular, în care sărbătorile indiferent de gen și
inclusiv cele religioase erau percepute și resimțite in corpore, era Grădina
publică. La jumătatea secolului al XIX-lea, parcul public era o adevărată
pădure176, cu arbori bătrâni şi tineri, cu pajişti frumoase şi cu mult tufiş, care de
la an la an era mai des şi mai mare. Având în vecinătate şi “marele iaz” de la
Simila, se înţelege că acesta era foarte căutat în zilele călduroase. Aglomeraţia
era mare de: Dragobete, Paşti, Sf. Gheorghe, 1 Mai (Arminden), Sfinţii
Împăraţi, Constantin şi Elena şi alte sărbători, populaţia oraşului şi a
mahalalelor venind să se răcorească şi să petreacă. Unii veneau cu mâncarea şi
băutură de acasă, dar mulţi o cumpărau de aici, de la neguţători, care în aceste
zile făceau un bun “alişveriş”.
Sărbătorile ca Sf. Gheorghe, Mihail și Gavril, Petru și Pavel „erau
manifestări ale cultului sfinților protectori”177 și importante prilejuri de
socializare sau/și de petrecere.

II. 2. 6. Cele trei laturi ale existenței umane:


nașterea, căsătoria, moartea

Spațiul privat ca „spațiu particular al societății civile (piața, familia) și a


unui spațiu particular al subiectivității intelectuale” 178, presupune, simplist,
ceea ce are loc dincolo de poarta sau ușa casei unei familii. Nevoia de
independență, intimitate se simte tot mai mult în această perioadă. Deseori însă,
acest spațiu tinde să se extindă și dincolo de aceste delimitări, spectacolul dat
de „locatari” fiind urmărit și de vecini sau de simpli trecători, prilej de
comentarii cu corespondență de bârfă, - ai auzit dragă ce... -, sau chiar
intervenții directe dacă situația se solda cu artificii.

176
Iacov Antonovici, op. cit., p. 267.
177
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I-III, Editura “Grai și suflet” - Cultura
Națională, București, 2001, p. 256.
178
Raymond Boudon, Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996,
p. 216.

158
Durata vieții unei persoane era împărțită în două perioade, inegale de
altfel, de un eveniment central: căsătoria. Timpul privat se raporta la „înainte”
și „după” marele moment179.
Biserica era omniprezentă toate marile evenimente din existența
românilor fiind legate de ea. Momente esențiale ale existenței – nașterea,
botezul, logodna, căsătoria, moartea se desfășurau în interiorul unui cadru
prestabilit, în care dogmele bisericii au un rol esențial.
Ca și astăzi, venirea pe lume a copiilor constituia cea mai mare bucurie
a unei familii, un mare eveniment, „un dar ceresc”, care era sărbătorit ca atare.
Momentul nașterii (parcă puteai să-l alegi) era foarte important deoarece
de el putea depinde viitorul copilului abia născut. Dacă aveai nenorocul să te
naști în „vinerea seacă”, spre exemplu, „evenimentul era comentat cu mare
interes și curiozitate, dominat de preziceri fantastice, cu stihii fataliste.
Reacțiile erau facerea semnului crucii, „scuipare și suflare în direcția celor
patru vânturi pentru alungarea relelor”180. Astăzi, fițele de casă bună au
reintrodus obiceiul ursitoarelor care să hărăzească micuțului câte în lună și în
stele.
La câteva zile după naștere avea loc botezul. Acest act – cu profunde
semnificații – era oficiat de către preot, împreună cu dascălul, în biserică, de
obicei sâmbăta după vecernie, cu toate celea – îmbăiere cu apă sfințită în
cristelniță, miruire etc. După botez avea loc masa, luată acasă împreună cu
nașii și rudele apropiate, prilej cu care se ofereau daruri copilului. În familiile
cu stare, preotul era chemat acasă, iar masa era servită la restaurant.
Mama, căci ea era cea care se ocupa de copii, „alăpta,... creștea pe copii
în frica lui Dumnezeu și le inspira sentimente de cinste și hărnicie: „Cât am
fost mic, mama avea mare grijă de mine. În afară de curățenia corpului, punea
mare bază pe sănătate și hrana curată și bine gătită. Când era vorba de suferința
mea , atunci recurgea la toate doftoroaele satului pentru a mă vindeca”181.
Copiii erau de mare ajutor părinților, astfel băieții „secondau pe tații lor
la plugărie și la cărături”, iar fetele trebăluiau pe lângă mamele lor în
gospodărie ajutându-le la țesut, la mulsul vacilor, deprinzând toate câte erau
necesare pentru viitoarea viață de familie.
Perioada copilăriei, considerată cea mai „frumoasă” etapă a vieții, era
împărţită între procopseala învăţăturii, ajutorul acordat părinților şi evadări cu
prietenii şi amicii la scaldă, (că doar Bârladul e colea), la joacă, la o „miuță”, la
căscat gura prin târg.
Spre deosebire de copiii de astăzi a căror joacă începe și se încheie, în
cea mai mare parte, în fața computerului, copiii de acum un veac, pentru care

179
Philippe Aries și Georges Duby, op. cit., p. 206.
180
Gheorghe Silion, op. cit., în mss.
181
Ibidem.

159
cea mai înaltă tehnologie era lumina electrică sau telefonul, se jucau de-a
mingea cucu, poarca, cu bătaie la mijloc (cadrilu), de-a războiul.
Având în faţă un model bun, al părinților, copiii îl imită şi se supun
acestora, a căror priveghere trebuie să fie foarte activă pentru că „răul“ ascuns
în fiecare la naştere îi îmboldeşte la „cele rele de stricăciunea lor”. Părinţii au
obligaţia de a fi tot timpul „cu ochii în patru”, de a-i îndrepta, uneori şi cu
măsuri punitive, cum ar fi privarea de hrană sau „sfânta bătaie”, îmbrăcarea în
haine simple, dar curate, care n-ar fi „înnoite“ decât cu dovada „silinţei
înaintării învăţăturii“, fără a li se da „parale pân’ mâini spre a nu afla
întrebuinţarea lor”. În plus, „nu se vor slobozi a vorbi neîntrebaţi şi
întrebându-se a răspunde în duhul şi cazul întrebării fără abatere de cuvinte mai
multe”; un mijloc eficace pentru a şti să păstreze o „taină”, dar şi pentru
dezvoltarea gândirii. Singurătatea este de evitat pentru că implică
„stricăciunea” provocată de „imboldurile” tentaţiilor de tot felul”182.
Adolescența era vârsta tuturor visurilor, speranţelor, pasiunilor,
nebuniilor, aventurilor de tot felul… . Dar dacă pentru un adolescent de astăzi,
decada este promiţătoare şi covorul roşu pare să se deschidă spre libertate,
pentru adolescentul de ieri, aceeaşi decadă putea să fie sfârşitul copilăriei şi
începutul maturităţii precoce. La 20 de ani, o fată era deja soţie, mamă,
gospodină, în cel mai fericit caz, sau în uliţă – la mijlocul unei cariere de
„curvă”. Să ne aducem aminte că la pe la 1800, măritişul se învârte în jurul
vârstei de 15-16 ani, că primul an de căsătorie aduce şi primul copil, că al
doilea an de căsătorie ar putea aduce o altă sarcină şi tot aşa… Cu alte cuvinte,
ritmul şi riturile de trecere parcurg un alt timp, ascultă de un alt calendar. Cât
despre lumea bărbaţilor, şi ea are un ritm diferit de cel de astăzi. Căsătoria,
survenită deseori spre 20 de ani, nu-i închide pe soţi între pereţii rigizi ai
căminului conjugal, căci slujba şi treburile politiceşti cer spaţii de
desfăşurare183.
Începând cu 1864, prin promulgarea Codului Civil, a apărut
obligativitatea căsătoriei civile, biserica pierzând competența de a încheia
căsătorii. Asta nu înseamnă că ea și-a pierdut importanța pentru comunitate.
Mentalul colectiv acorda o importanță esențială căsătoriei religioase,
considerând „căsătoria civilă fără împlinirea ritualului religios fiind ca și
concubinajul”184.
În ceea ce privește marea ceremonie de intrare „în rândul lumii”,
obiceiurile de nuntă se deosebeau de la o zonă la alta, vorba ceea „câte bordeie
atâtea obiceie”, noroc cu femeile trecute de prima tinerețe, mai cu „experiență”
care știau a le duce la îndeplinire. În ritualul de nuntă, pe lângă gătitul miresei,

182
Constanța Vintilă Ghițulescu, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010.
183
Idem, Despre vârstnici și nevârstnici, în “Dilema Veche”, nr. 350, 2010.
184
Luminița Moscalu, op. cit., p. 114.

160
bărbieritul mirelui, jucatul găinii, cununia la biserică, și altele celea, zestrea
miresei, mai exact defilarea ei, era un moment important al ceremoniei.
Nici o fată nu se poate mărita fără zestre sau dotă dacă e vorba de
ofiţeri. Sarcina agoniselii acesteia cădea pe seama părinților care, în funcție de
stare încearcă să se achite de obligație, că doar piatra din casă (adică fata) nu-i
ușor și ieftin de dat. Foaia de zestre împarte obiectele în funcție de valoarea și
utilitatea lor. Folclorul românesc plin de înţelepciune a pus în cântec mândria
miresei în a-şi etala „bunurile” absolut necesare pentru începutul vieţii în doi:
”Mi-o zâs mama că mi-o da ,Văleleu, văleleu, Zăstre când m-oi mărita... Două
rațe crăcănate... Astea cică-s vaci cu lapte...”.
Ce cuprindea zestrea unei bârlădence la căsătorie ne relatează Iacov
Antonovici: ”Zestrea era formată din „două care mari, fiecare car cu câte cu
șase boi de mărime uriașă,... o căruță cu doi cai, două vaci cu viței, teancuri
de covoare, valuri de dimie, boccele pline cu scule de mătase galbenă și albă,
valuri de pânzeturi, scroafe cu purcei, cusce cu păsări, într-un cuvânt o
bogăție, totul complet pentru o nouă gospodărie”. Când își căsătoreau copiii,
părinții le spuneau: „iată mijloace, muncește și trăiește bine și cinstit”. În ce
privește cuplul nou format, el constituia bucuria și mândria părinților, mai ales
dacă se dovedeau a fi harnici și înmulțeau ceea ce primiseră „măi, da harnicu-i
Gheorghe! Așa om se cuvine să-l strângi în brațe”185.
Prilej de mare bucurie și sărbătoare, căsătoria deschidea o nouă etapă
în viață, a amorului conjugal, în care trebuia să încapă de toate: viață sexuală,
voroave, socri, fraţi, cumnaţi, griji şi nevoi, patimi şi boli, petreceri şi întîlniri,
iconomii şi economii, vecini şi amici, lipsuri şi bunăstări, ziua de mîine şi ziua
de ieri, afecţiuni şi ciorovăieli, cicăleli şi tăceri, singurătăţi şi filotimii... cîte şi
mai cîte,... și toate astea până când ... moartea ne va despărți. Uff... amărâta
viață în doi.
În casă, fiecare primeşte îndatoriri şi drepturi. Datoriile bărbatului se
răsfrâng asupra întregii familii. El trebuie să aibă „casă de păstrarea agoniselii
şi de lăcuit, a agonisi pe cale dreaptă, cinstită atât trebuincioasele din toate
zilele, cât şi de peste tot anul, a îmbrăca şi a căuta nevasta şi copiii în patimă de
boală şi a se pune şi răspunde pentru dânşii la orice nevoie”. Pentru asta
primeşte „drepturi” depline asupra familiei sale: „a stăpâni şi a cârmui nevasta
şi copiii, şi a le arăta treaba şi orânduiala îndatoririlor pe care sînt datori a le
cinsti”. Soţia are datoria de a „iconomisi agoniseala, a ţinea şi a păzi curăţenia
casei bărbatului şi a creşte copiii la pieptul ei”. Asta justifică drepturi
„împreunate cu ale bărbatului”. Traiul bun constituie miezul modelului oferit
copiilor ce-şi vor „imita” părinţii în toate. Or, pentru a imita, ei trebuie să aibă
modele bune de urmat. Femeia, mamă şi soţie, este pionul central al menajului;

185
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 238.

161
ea trebuie să aibă calităţile unei stăpâne, dar şi supunerea unei roabe, respect şi
consideraţie pentru stăpânul casei, dar şi hărnicie şi dăruire”186.
Ultima taină a vieții, „dulcea și delicata moarte”, își avea și ea locul în
mentalul colectiv, dând naștere unor credințe și ritualuri, unele făcând un salt în
timp până în zilele noastre.
Potrivit unei ziceri a zilelor noastre, singurele lucruri sigure în viață
sunt moartea și taxele. Cum taxele nu constituie obiectul discuției de față, ne
vom apleca preț de câteva rânduri, asupra subiectului care bântuie orice individ
posesor de conștiință, fie el și bârlădean, și anume – moartea. De remarcat unul
din epitafurile din cimitir care îți amintește că … nu ești veșnic: „Trecătorule,
Eu ca tine am fost, Tu ca mine vei fi”.
În vremuri de demult moartea era mai prezentă decât astăzi. Sărăcia
norodului o făcea mult prea vizibilă, căci de murit nu-i mare „chestie”,
îngropăciunea îi miza şi sărindarele, şi riturile alea funerare, şi… Uliţele,
maidanele, şanţurile orașului ascundeau deseori cadavrele celor rătăciţi în
viaţă; cerşetori, vagabonzi sau doar calici care „adormeau“ pentru vecie uneori
pe câmpuri, sub poduri (vezi cazul lui Ghiță Hraștină care și-a dat obștescul
sfârșit sub Podul Pescăriei), alteori pe la porţile unora187.
În spațiul românesc, atitudinea în fața morții era de acceptare, de
resemnare chiar: „liniștea în fața morții nu era doar o simplă imagine poetică,
ea era chiar în firea țăranului și cum ar fi putut să nu fie într-o societate unde,
chiar fără să socotim calamitățile occidentale, dar, din păcate, endemice-
mortalitatea era atât de mare la orice vârstă. La apropierea morții, omul se
resemna: „Așa i-a fost scris”; iar despre o ființă dragă, moartă prea devreme se
spunea: „N-a avut zile, zilele date de soartă se isprăviseră”188.
Punerea în scenă a propriei morţi este o adevărată artă, fie că vorbim de
ieri sau de azi, care presupune un pic de interes, delicateţe şi ceva efort de
organizare. „Disperați” să trăim cât mai mult şi să experimentăm cât mai multe,
moartea nu este, pentru mulţi dintre noi, decât o imagine sinistră, îndepărtată,
ce mai! „mie nu mi se va întâmpla”. Aşa că lăsăm pe mâna altora delicatul
moment de trecere, „trezindu-ne“ din somnul veşnic cu claxoane, fanfare,
manele, mirosuri, bocete, vânzoleală, şi mult, mult... tărăboi189.
Nu acelaşi lucru se întâmpla în timpuri mai vechi, căci moartea făcea
parte din lucrurile importante ale vieţii. Dacă este să facem apel la testamentele
lăsate, riguros întocmite, observăm că moartea este unul din personajele
principale. „Ea” nu este apăsătoare, înfiorătoare sau urâtă, ci doar o etapă
inevitabilă către tărâmul veşniciei şi al fericirii eterne. Este, în acelaşi timp, şi
prilej de reglare, cu conştiinciozitate şi calm, a tuturor afacerilor pământeşti, de

186
Constanța Vintilă Ghițulescu, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010.
187
Idem, Despre „delicata moarte”, în op. cit. , nr. 370, 2011.
188
Neagu Djuvara, op. cit., p. 272.
189
Constanța Vintilă Ghițulescu, Despre „delicata moarte”, în op. cit..

162
împăcare obligatorie cu toţi cei din jur. Interesante rămân instrucţiunile cu
privire la grija pentru „cadavrul“ ce trebuie să cucerească eternitatea. Mai întâi
de toate, trupul trebuie să fie decent şi curat, fără zorzoane şi împopoţonări
inutile că doar nu are nevoie de ele acolo unde va merge.
În testamentul pe care l-a lăsat, Elena Maior C. Pruncu își regiza cu
multă atenție la detalii propria îngropăciune. Astfel ea cerea avocatului Alex.
Atanasiu ca funeraliile să fie foarte simple ” Mă vor îmbrăca cu una din
rochiile negre ce am, îl rog să dea ordine să nu lasă să mă facă caricatură,
gătindu-mă altfel ca de obiceiul meu; să suprime toate cheltuielile nefolositoare
mie, un preot va fi deajuns, carul funebru cu doi cai fără draperii și accesoriile
sinistre și ridicole.190”
Un document similar a lăsat și Stroe Belloescu el cerând ca: ”Îndată ce
corpul meu va fi scăldat, să fiu așezat la Casa Națională, de unde într-un car cu
doi boi să fiu dus și îngropat în biserica din comuna Grivița și carul cu boi să
fie dați unor însurăței săteni.191”
Cum moartea nu poate fi un spectacol plăcut pentru ochii şi nasurile
celor din jur, unii mai aveau inspirația de a cere să fie acoperit sicriul pe toată
perioada priveghiului ca să nu aducă vreo atingere celor care au venit să-l
petreacă pe ultimul drum. Trecerea mortului prin mahala este văzut drept
evenimentul special al zilei, el atrage priviri, gospodinele își lasă ocupațiile
„importante” pentru a ieși la porți și a îndosaria cazul numărând preoți,
ștergare, coșuri, covrigi, neamuri, calicii orașului profită de așa ocazie și
urmează îndeaproape alaiul cu speranţa unei pomeni. Această mulţime,
permanent în căutare de ceva, sperie şi tulbură slujbele religioase, liniştea din
biserică, „petrecerea rudelor”. Spectacolul conducerii până la locul de odihnă
era mai mult sau mai puțin „fastuos”, în funcție de posibilități, că doar și
moartea are importanța ei.
După depunerea trupului în locul cu verdeață unde nu este nici o
apăsare, adică la cimitir, urma pomenirea ritualică unde participau toți cei ce
l-au condus pe răposat.
Dacă este să ne referim spațiile unde erau depuși morții, trebuie să
facem o deosebire între diferitele epoci istorice. Așa cum se obișnuia, în
perioada medievală, morții eru înhumați în cimitirele aflate pe lângă biserici. O
mărturie în acest sens se păstrează de la doctorul I. Codrescu care, într-un
memoriu răspuns adresat Ministerului Instrucțiunii Publice, remarcă starea
dezastruoasă a cimitirului de la biserica Domneasca „la miazăzi are deoparte
cimitirul bisericii, prăbușit în multe locuri de ape stătătoare și cu un pământ
saponificat prin mulțimea cadavrelor ce sunt îngropate” 192. De altfel, la fiecare

190
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V. p. 144.
191
Ibidem, p. 203.
192
Traian Nicola,Colegiul național „Gh. Roșca Codreanu”, Bârlad, 1996, p. 84

163
lucrare care se desfășoară în preajma vechilor lăcașuri de cult sunt descoperite
oseminte ale celor înhumați odinioară acolo.
Epidemiile care aveau loc în oraș, numărul mare de victime,
mortalitatea ridicată ca urmare a lipsei de igienă și a unor tratamente eficiente,
precum și sursa de infecție pe care o reprezentau vechile cimitire au determinat
administrația orașului să găsească noi spații destinate înhumării cadavrelor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Bârlad funcționau două
cimitire, respectiv, Trei Erarhi și Eternitatea, care serveau atât pentru
îngroparea ortodocşilor cât și pentru alte culte. Cimitirul Eternitatea a fost
înființat în 1875 la inițiativa primarului Andrei V. Vasiliu. Planul cimitirului a
fost făcut la Paris după modelul vestitului cimitir Pere Lachaise. În același timp
a fost construită o capelă unde erau depuși morții și un spațiu pentru lucrătorii
care se ocupau cu administrația cimitirului 193. Câțiva ani mai târziu, în 1890,
cimitirul a fost completat prin ridicarea unui cavou unde erau depuse
osemintele din mormintele care au împlinit șapte ani194.
Pentru administrația și întreținerea cimitirelor primăria aloca anual o
sumă, care, în 1890 spre exemplu, era de 4650 lei.
Începând cu anul 1845, comunitatea israelită din Bârlad primește
acordul autorităților pentru înființarea unui cimitir evreiesc. Cimitirul, situat pe
strada Tutovei, a fost inaugurat în anul 1899. Astăzi acest cimitir este în ruină,
și constituie doar o mărturie a ceea ce a fost odinioară comunitatea evreiască
din orașul Bârlad.
Cu toate eforturile depuse, edilitatea nu reușea întotdeauna să mențină
„liniștea și ordinea” în spațiul sacru, având în vedere că din lipsa fondurilor nu
aveau suficient personal, așa cum ne prezintă ziarul “Bârladul”, din 15
februarie 1911. Articolul purtând titlul sugestiv de „Petiția morților din
cimitirul Trei Erarhi” scris pe un ton ironic, demonstrează nepăsarea
autorităților și a unor localnici care vandalizează cimitirul bârlădean:

„Cinstite d-le Primar,

Sunt zeci de anișori și poate și sute or fi de când pașnicile noastre


locuințe n-au fost turburate și de când în liniște ne ducem traiul. Câte odată
doar, vre-unul din noi era sculat din somnul veșnic, spre a fi adus să vă dea
sprijinul sau să rămâneți la putere mergând să voteze pentru domnia voastră.
Dar ceia ce ni se întâmplă astăzi este mai revoltător decât se poate
închipui! Dușmanul nostru neîmpăcat Petrache Dinu și-a mutat 800 de copii
– oile sale – pe deasupra locuințelor noastre. Pasc, sbiară, rup iarba și bietele
floricele, ce împodobeau grădina locuințelor noastre imaculate, zgomotul

193
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V. p. 267.
194
Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George Cațafany, 1890, p.
21

164
turbură liniștea noastră sepulcrală și d-stră care sunteți paznicul, în loc să vă
îndepliniți însărcinarea ce v-am dat o călcați.
Ca să vă convingeți de adevăr vă rugăm să stați numai o zi și o noapte
între noi și veți vedea ce profanare este.
Vă salutăm cu mortuar respect și vă așteptăm la noul imaș comunal.
Toți morții din Trei Erarhi”195.
Cei care au răbdare să parcurgă textul, vor constata că situația nu s-a
schimbat prea mult de atunci, e drept nu mai sunt turme care să pască iarba, dar
mormintele încă se profanează, morții votează cu succes „catindații” la diverse
„foncții”, iar bocetele au fost înlocuite cu grătar și manele la „monumentalele”
cavouri țigănești.

II. 3. Stabilimentele publice

II. 3. 1. Hanuri - istoria evoluţiei de la han la hotel

Nu se cunoaşte numărul total al hanurilor ridicate de-a lungul timpului


în Bârlad, dar din cercetarea diferitelor surse (studiile mai consistente fiind
realizate de Constantin Botez, Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii
româneşti. Prin hanurile Iaşilor196, precum şi cel aparţinând profesorului
Gh. Clapa, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul Tutovei
(I),197, Ibidem,198 (II) şi ulterior republicat sub o formă prescurtată în revista
,,Baadul literar”199, se poate trage concluzia că au fost numeroase hanuri,
raportat la importanţa comercială a oraşului şi a rolului de spaţiu de tranzit al
mărfurilor. Pentru perioada secolului al XIX-lea şi început de secol XX cred că
ne putem referi la un număr impresionant de asemenea stabilimente. Ajungem
la această concluzie nu doar prin coroborarea unor surse diverse, dar mai ales
ca urmare a luării în consideraţie a importanţei economico-sociale a oraşului
Bârlad şi a situării sale, din punct de vedere geografic pe importanta axă
comercială, de tranziţie spre partea nordică a Moldovei.
A fost odată ca niciodată, că altfel nu s-ar povesti - HANUL. Fie că
este vorba de mai mult decât celebrele: “Hanul Ancuței”, “La hanul lui
Mânjoală”, „Hanul cu tei”, “Hanul lui Manuc”, Hanul “La trei sarmale” şi alte
hanuri mai mult ori mai puţin vestite, încetăţenite în tradiţia populară şi literară

195
“Bârladul”, nr. 5, 1909.
196
Constantin Botez, Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti. Prin hanurile Iaşilor,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989.
197
Gh. Clapa, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul Tutovei (I), în “Păreri
tutovene’’, Nr. 602, 19-21 martie 2002, p. 6.
198
Ibidem, (II), Nr. 603, 22-25 martie 2002, p. 6.
199
Ibidem, în “Baadul literar”, anul I, nr. 3, noiembrie 2007, pg. 76-78.

165
ele se constituie în o parte intrinsecă a mitologiei actuale româneşti.
Diferenţierea se produce la nivelul celor ce sunt simple creaţii literare ori cele
ancorate în realitatea istorică.
Prilej de voroave la o cană de vin bun, aburind de rece, din pivniţă cu
ziduri groase şi adâncă, asezonate cu pui fript în frigare şi cu sfaturi parcă
nesfârşite, mitice şi iniţiatice, pe un fundal sonor inconfundabil al lăutarilor.
Drumeţii ce se adăpostesc aici şi le frecventează, devin pe rând oratori şi
ascultători într-un adevărat ritual, aşa cum apare în creaţia sadoveniană, lăsând
peste timp un aer de legendă şi stârnind interesul pentru întoarcerea la origini și
istorie. Tipologia persoanelor ce pot fi întâlnite în aceste locaţii, din punct de
vedere social şi al profilului psihologic, este extrem de divers, după cum este şi
întâlnirea, la Hanul lui Talpău din Bârlad, cu fostul haiduc Nicolae Moacă (“cel
ce primise 100 de lovituri la cele 4 răspântii”), relatată în memoriile
institutorului I. Vasiliu - din secolul al XIX-lea,200 comercianţi, ţărani, diferite
categorii de călători. În hanuri şi ratoşe, locuri de întâlnire a cărăuşilor veniţi
din ţinuturile cele mai diferite, se desfăşura un schimb activ de informaţii
privind starea drumurilor, posibilitatea de trecere peste râuri, cerinţele pieţii
dintr-o anumită zonă, sistemul de vămuire, schimbările politice petrecute,
locurile unde lotrii erau mai activi ş.a.
Etimologia cuvântului han, astăzi termen arhaic, este fără tăgadă de
origine orientală şi în speţă – persană – venit la noi prin filieră turcească.
Clădirea denumită de aceştia caravanserai (provenit din termenul persan –
karawanserai), caracteriza o curte vastă înconjurată de clădiri, unde poposeau
caravanele şi loc frecventat, îndeobşte, de străini având diverse provenienţe
etnice şi teritoriale. Astfel, hanul reprezintă un local de ospătărie la marginea
drumurilor de ţară sau în oraşe, unde se puteau adăposti peste noapte drumeţii
(cu caii şi căruţele lor), iar persoanele care-l aveau în grijă erau hangiul şi
hangiţa. Potrivit lui Ulysse de Marillac, un han era un fel de vizuină, speluncă,
caravanserai, posadă, cloacă….201. Neagu Djuvara afirma că numărul
cârciumilor şi al pivniţelor unde se vindeau băuturi era necrezut de mare.
Femeile uşoare mişunau în aceste cârciumi şi prin preajma lor. Bucureştenii le
porecliseră podărese, de la cuvântul pod care… ,,desemna străzile pardosite cu
bârne groase”202.
Clădirea era în aşa fel compartimentată, încât să poată rezolva cerinţele
variate pentru oameni, animale, atelaje, fiind de obicei de formă patrulateră ori
de U pentru a lăsa în mijloc loc de întorcere şi staţionare a carelor. În general
ansamblul de imobile ale unui han era structurat astfel: parterul, unde se aflau
prăvălii cu tot felul de mărfuri; etajul, cu încăperile de închiriat și anexele, care
cuprindeau: odăi unde erau găzduiţi vizitii şi cărăuşii, bucătăria unde se prepara

200
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V. p. 256.
201
Mircea Balan, Istoria beţiei la români, Editura Eurostampa, Timişoara, 2004, p. 191.
202
Ibidem, pg. 161-162.

166
mâncarea, depozite de mărfuri, grajduri, magazii de furaje, beciuri mari şi
încăpătoare etc. Modul de structurare al acestora rezultă şi din următorul anunţ
din presa vremii: „de vânzare Hanul din str. Dunării, nr. 586, lângă abatorul
cel mic compus 1 prăvălie cu 4 odăi, beciu cu gura în prăvălie, 2 ogrăzi, una
grădină, un hambar cu 3 ochiuri construcţie de stejar, una magazie învelită cu
tablă şi alte atenanse - a se adresa dl. V. P. Cerbu”203.
Când locul de odihnă sub forma hanurilor sau a ratoşelor nu era încă
generalizat, găzduirea călătorilor se făcea la orice locuinţă, mai avută sau mai
modestă, şi în mod deosebit la mânăstirile situate în preajma rutelor
comerciale.
Asemenea locuri de odihnă au apărut la noi în strânsă legătură şi pe
parcursul dezvoltării economice, în principal a comerţului şi, intrinsec, al căilor
comerciale. Popasurile concentrau, prin serviciile lor, funcţii complexe,
devenind la nevoie centre de reparaţii pentru atelajele de transport şi locuri de
siguranţă pentru mărfuri şi chiar de comercializare a acestora. Ratoşele, care
erau mai izolate de aşezări, căpătau aspectul unor mici fortăreţe în scopul
satisfacerii siguranţei călătorilor. Orice ratoş sau han trebuia să beneficieze de
o sursă de apă. Ratoşele din zonele unde lipsea piatra, ca material de
construcţie, erau împrejmuite cu trunchiuri de copaci ciopliţi.
Ca însemn de recunoaştere a ratoşului sau a hanului, în locul cel mai
vizibil, pe o prăjină solid ancorată, se agăţa o roată, care semnala drumeţului că
acolo se putea poposi. În prima jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar şi în
perioada următoare mărfurile erau transportate prin intermediul carelor,
cărăuşii fiind în general, eternii ţărani. Viteza mică de transport şi costul ridicat
îngreuna mult circulaţia mărfurilor şi, implicit, obliga transportatorul la opriri
permanente în locaţii specifice.
Astfel de denumiri (gen: han, ratoş, rateş, ratiş, cerdac, cârciumă-han,
ospeţie) au ieşit treptat din uz nemaifiind cunoscute decât specialiştilor ori
celor ce se familiarizează cu savuroasele creaţii sadoveniene. Doar
documentele de arhivă şi pe alocuri memoria colectivă mai consemnează
existenţa lor pe raza oraşului Bârlad.
La începutul secolului al XIX-lea există o sursă, o adevărată statistică
intitulată - “Tabla măsoroştii târgului de la 1815 pe toate mahalale şi vatra
veche”.
În această condică extrem de utilă şi de importantă, pentru informaţiile
pe care ni le oferă, sunt trecute numele târgoveţilor care locuiau în vatra veche
a târgului şi în mahalale mărginaşe, fiind indicate în stânjeni şi palme liniare,
periferia fiecărui loc de locuit.
Pentru acest studiu redăm din text hanurile şi ratoşele pomenite, în
funcţie de situarea lor în spaţiul urban:

203
“Bârladul”, 12 februarie, 1912.

167
Nr. Uliţe şi mahalale Nr. Stânjeni
crt. dughene
Uliţa Veche
1. Hanul domniei sale spătăresii Saftei Sturdza 1 62
2. Constantin Gălăţanul, han, 2 dugheni şi locuinţa sa 3 40
3. Ratoşul domniei sale stolnicesei Tarsiţa Vardala 86
Uliţa Mare
4. Hanul lui Vasâli Neculeevici (Talpău) 1 48
5. Hanul d-lui vornicului Hrisoverghii, unde şăd 4 68
jâdovi
6. Uliţa Nouă 2
Sandu Râşcăniţii, han şi locuinţă
7. Uliţa Strâmbă 1 59
8. Hanul şătrăresei Zmarandi
Locul unde a fost hanul jăc. Strătilă
9. Mahalaua din jos de Cacaina, pe vatra veche 90
Ratoşul domniei sale spătarul Constantin Sturdza
10. de lângă gospod
Gheorghi Goiul, han şi locuinţa sa
Mahalaua din vatra veche, din jos de podul
11. gospod 103
12. Hanul spătarului Cerchez, a Bisericii Gospod
Hanul domniei sale aga Alecu Beldiman, de la 59
Bostan
13. Dughenele de pe moşie, în afară de vatra veche 59
14. Hanul domniei sale vornicului Hrisoverghi 5 71
15. Dascalu Gheorghi Ariţanosu, han 70
16. Preotul Tudoranu, han 77
17. Hanul cu 5 dughene a domniei sale Alecu Beldiman 61
18. Ştefanachi Scântei, han ot ocolu 63
Hanul domniei sale spătar Mihalachi Racoviţă
MAHALALE DE PRINPREJUR
19. Mahalaua Podeni 57
Hanul lui Hagi Chiriac cu o băcănie, pe locul 51
20. mânăstirii Grăjdeni, ce îl are cu bezmen
21. Iancul Eşanul, han şi băcănie şi o pitărie 98
22. Hanul, pitărie şi alte dughene a domniei sale 98
23. spătăresii Zmaranda Costandachi 69
24. Hanul lui Dobre Abăgerul cu o dugheană 44
25. Hanul lui Ion Petcul cu o dugheană 45
26. Hanul lui Toader Moraru 72
Hanul lui Ivan Chitariul

168
27. Mahalaua din sus de Cacaina 55
Hanul comisului Bălaşii
28. Mahalaua din jos de Cacaina
Hanul d-lui căminar Costachi Cerchez la ocolul de 62
29. vite 69
30. Hanul dascălului Dămian
Ratoşul de la Sturza a protopopului
31. Mahalaua din jos de Ocolul de vite 112
32. Hanul lui Grigori sân Vătavu 99
33. Ratoşul d-lui banului Petrachi Negre
34. Ştefanachi Scântei, loc de han la ocol 78
Ratoşul d-lui vornicului Hrisoverghii

35. Mahalaua din jos spre Pocită 131


36. Ratoşul căpitanului Iancul Chirul 81
Hanul domniei sale spătăresii Sturzoai la ocol

Documentul ne indică un număr important, pentru epoca respectivă, de


hanuri şi ratoşe (similare hanurilor) şi confirmă încă odată, dacă mai era
nevoie, rolul de punct nodal de tranzit între principalele drumuri comerciale
moldave. Mulţi boieri cu cinuri (ranguri) erau proprietari de hanuri în marile
centre ale Moldovei inclusiv la Bârlad unde întâlnim pe: spătăreasa Safta
Sturdza, spătăreasa Smaranda N. Costandache, spătarul Mihalachi Racoviţă,
spătarul Costachi Cerchez, spătarul Constantin Sturdza, spătarul Mihalachi
Racoviţă, stolniceasa Tarsiţa Vardala, vornicul Hrisoverghi, banul Petrachi
Negre, aga Alecu Beldiman, logofătul Vasile Conta, comisul Bălaşa; dar marea
majoritate aparţineau unor alte categorii sociale (preoţi, negustori, ofiţeri
etc.)204. Procesul respectiv este interesant întrucât evidenţiază unele căi de
atracţie a capitalului acumulat, din diferite surse, prin investiţii în acest
domeniu. Ilustrativ în acest sens este şi faptul că Manolache Costache
Epureanu a înfiinţat un han în apropiere de Scânteia, pe drumul spre Iaşi, de la
Vaslui.
Pe lângă unele hanuri, proprietarii deţineau aparte şi una sau mai multe
dughene, aşa cum este cazul lui: Gheorghe Goiu, care pe lângă han, mai apare
şi pomenit în text şi cu o dugheană; vornicul Hrisoverghi, cel ce deţinea patru
dughene. Chiar dacă circa o parte dintre ele se repetă, unul este un fost han şi
unul este pomenit ca spaţiu, pentru un probabil viitor han, numărul de circa 25-
27 de asemenea stabilimente, cu diferite funcţii asociate (cârciumi,
dughene/prăvălii, băcănii, pitării, “raiuri”- case de toleranţă etc.) nu poate să nu

204
I. Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 343-389.

169
ne impresioneze raportat la numărul de locuitori (potrivit datelor statistice -
3630 în anul 1803 şi 5327 în anul 1832)205.
Despre un alt han bârlădean se vorbeşte la 10 martie 1820, cu ocazia
unui schimb de proprietăţi între Iancul Chiorul din ţinutul Covurluiului, care
ceda părţile sale din moşia Iteşti, primind în schimb de la Duca Onofrei un han,
ce apare şi sub numele de Hanul lui Onofrei206.
Între persoanele ce apar în relaţii pecuniare cu hangii, depistăm pentru
Bîrlad cererea logofătului cărturar Costache Conachi, care solicita cu insistenţă
Divanului Apelativ al Ţării de Jos să scoată la mezat Hanul căminarului
Enăcache Dragoş, care nu-şi onorase vechea datorie de 7 000 lei, plus dobânda
aferentă.
În august 1838, în târgul Bârladului este consemnat şi Hanul de piatră,
care avea „pivniţă de cărămidă şi alte heiuri”. La începutul deceniului al
cincilea era cunoscut şi aşa-numitul Han roşu, zidit din cărămidă, al lui
Oprişan. Privitor la contractul de zidire al hanului, „de cărămidă” şi o hrubă de
piatră, în 1841, aminteşte şi N. Iorga. În februarie 1843, inventarul averii
răposatului sărdar Ilie Peiu includea şi un „han aflătoriu în Târgul Bârladului,
cu trei odăi cu pivniţă şi grajduri şi ogradă”. De asemeni, în septembrie 1848,
Catinca Neculau a vândut un han din mijlocul târgului în favoarea pitarului
Costache Dimitriu207.
Dispunerea lor în planimetria urbană este diversă fiind situate atât în
zona vetrei vechi a târgului, în cartiere ori mai bine zis mahalale noi, dar şi în
zonele periferice de la intrarea/ieşirea din oraş. În orice caz, factorul
predominant în alegerea locului l-a constituit apropierea pieţelor, de-a lungul
arterelor comerciale şi de tranzit. Hanul vornicului Hrisoverghi se afla pe Uliţa
Mare, unde locuiau mulţi negustori de origine evreiască, a spătăresei Smaranda
Costandachi pe Uliţa Strâmbă. Spătăreasa Safta Sturdza deţinea 11 dughene şi
un han pe Uliţa Veche în Mahalaua din sus de Cacaina. În Mahalaua Podeni se
aflau 7 hanuri, adică aproximativ acelaşi număr ca în zona centrală (Hagi
Chiriac, Iancu Ieşeanu, spătăreasa Smaranda Costandache, Dobre Abăgerul,
Ion Petcu, Toader Moraru, Ivan Chetraru).
Hanurile, la începutul secolului al XX-lea, erau în general „hanuri-
crâşme” în marea lor majoritate şi la sume modice ofereau mâncare, băutură şi
cazare, cât de cât confortabilă, preţul fiind de 10 bani pe noapte208. Hanurile au
cunoscut şi atacuri banditeşti, incendii, dar numai furia demolărilor le-a învins.
Dacă Tabla măsoriştii târgului, din 1815 menţionează nu mai puţin de
37 de asemenea stabilimente dintre care se remarcă ca urmare al impozitului
mai mare pe care îl plăteau: ratoşul căpitanului Iancul Chirul din mahalaua de

205
Oltea Rășcanu Gramaticu, op.cit., vol. I, p. 203.
206
Constantin Botez, Adrian Pricop, op.cit., p. 108.
207
Ibidem.
208
Luminița Moscalu, op. cit.. p. 99.

170
jos, hanul lui Vasile Neculaeevici (fost Talpău), hanul vornicului Hrisoverghi,
ratoşul spătarului Constantin Sturza din mahalaua din gios, hanul lui Sandu
Răşcăniţii, hanul lui Gheorghe Goiu, din mahalaua din jos, ratoşul stolnicesei
Tarsiţa Vardala pe uliţa veche, hanul spătăresei Safta Sturza, pe Uliţa veche,
hanul şătrăresei Smaranda, pe Uliţa strâmbă etc.), fapt firesc dealtfel în
contextul importanţei de nod comercial al acestuia.
În 1837 călătorul rus Demidov ajuns la Bârlad nu pomeneşte de
existenţa hanurilor (aproximativ 30 la 1815 ) şi mai ales a unui hotel fiind
nevoit să se mulţumească în clădirea isprăvniciei cu două divane, iar tovărăşii
săi de călătorie cu duşumeaua unei camere, ce a devenit într-o desăvârşită
curăţenie cel mai desăvârşit pat209, dar... treptat lucrurile au început să se
schimbe. Odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hanurile au început
să dispară, lovite repetat, de incendii - cum a fost cel devastatator din 1826 şi
cel din 1851 – şi de cutremure (1802, 1813, 1814, 1838, 1864, 1934, 1940),
inundaţii (1805, 1817, 1825, 1865, 1933, 1934). Dincolo de aspectele
economice un alt cuvânt important l-a avut de spus vechimea, adică uzura
fizică, dar şi morală determinată de noile cerinţe ale timpului care le-a făcut să
cadă treptat dar sigur în desuetitudine, fenomen evident la sfârşitul secolului.
În mijlocul târgului au mai funcţionat Hanul Talpău şi Hanul Vâlcovici,
din Piaţa Domnească. În sursele referitoare la Bârlad, mai apare Hanul
Ştefanachi, „situat în ocolul de vite”, care a fost, în final, donat spitalului din
localitate. De altfel, diferite hanuri au constituit locaţii pentru funcţionarea
spitalul „Bârlad şi Elena Beldiman” la începuturi, după cum aflăm din
următorul text: “La 24 octombrie 1840, sameşul Casei Sf. Spiridon Iaşi, C.
Gheorghiade, raportează Epitropiei necesitatea unui nou local pentru spital,
deoarece clădirile în care funcţiona, nu mai puteau fi reparate.
Din această cauză, Generala Epitropie a fost nevoită să cumpere un alt
local cu 15.000 lei. Curând însă şi acest nou local ruinându-se, se cumpără un
altul, la 8 iunie 1843, casa dr. Lafari, cu 1000 de galbeni la blanchi, situată pe
uliţa Cacaina, cu tot locul, grădina şi via, şi acesta impropriu, în care a
funcţionat spitalul până în 1872, “când fiind ruinat până aproape să cadă de la
pământ, s-a închiriat un han la marginea oraşului, unde a funcţionat spitalul în
condiţiile cele mai mizerabile până în anul 1881, când bolnavii au fost

209
Anatol Demidov, O călătorie în Principatele Române, Alcalay, f. a., p. 82. Nu erau
singurele lucruri lipsă semnalate, de alfel, dacă continuăm lectura notelor de călătorie: “Sosirea
noastră pe scara din faţa Isprăvniciei fu o adevărată debarcare. Ordinele privitoare la sosirea
noastră veniseră în lipsa Ispravnicului, aşa că unul din inferiorii săi a fost acela care, cu o
politeţe vrednică chiar de stăpân, făcu primirea în casa acestuia, ospitalitate de care aveam
mare nevoie, pentru că până atunci ne lipsise odihna şi somnul. Cu toate acestea, locuinţa
ispravnicului nu avea alte paturi decât două canapele lungi, şi duşumeaua unei camere în care
domnea ce-a mai perfectă curăţenie s-a transformat pentru noi într-un pat foarte comod”. Vezi
şi Marcel Proca, Bârladul în descrierea unui călător străin, în “Academia bârlădeană”, nr. 12-
13, trim. III-IV, 2003, p. 13.

171
transferaţi în clădirea nouă, ce poartă numele de „Spitalul Bârlad şi Elena
Beldiman”210.
Ulterior numărul lor a scăzut simţitor în strânsă legătură cu evoluţia
mijloacelor de transport şi modernizării spaţiilor de cazare şi, bineînţeles, a
pretenţiilor în creştere a călătorilor prin apariţia hotelurilor.
Deşi de mult dispărute din peisajul urbanistic al oraşului acestea se mai
păstrează în amintirea citadinilor de o anumită vârstă. Apelând la mărturii orale
şi documentare putem identifica în oraşul actual asemenea locaţii. Unul dintre
aceste hanuri apărut târziu şi reprezentând o formă incipientă de tranziţie spre
hotel era un stabiliment ce se afla vizavi de actuala Policlinică stomatologică şi
care oferea la timpul respectiv mai multe servicii: cârciumă, posibilitatea de a
servi masa, locuri de cazare şi spaţii adiacente pentru cai, trăsuri şi căruţe, aşa
cum rezultă din următorul anunţ din presa vremii: „Locantă economică –
Strada Calea Tutova (actuala Str. 1 Decembrie). Cu onoare aduc la cunoştinţă
Onor Public că terminând construcţia noului meu local din calea Tutova, am
deschis un stabiliment de băuturi spirtoase, precum şi o locantă economică,
asortată cu toate cele necesare, mobilând zece camere, în care primesc pasageri
cu preţuri mai reduse decât oriunde şi se servesc prompt şi conştiincios,
precum un grajd pentru cai şi bucătării pentru trăsuri. Semnat George
Botez”211. În perioada comunistă aici a mai funcţionat un chioşc de vânzare al
pâinii şi de tutun. Din impresionantul han, casa proprietarilor – aşa-zis
boierească – şi poarta de fier forjat de atunci (actuala proprietate Genete) nu a
mai rămas aproape nimic, ori poate pe alocuri, doar amintirea. Câteva clădiri şi
ele modificate de trecerea vremii, beciul, şi un spaţiu ocupat aleatoriu de
diferite firme se mai află pe un teritoriu plin altă dată de pulsul vieţii cotidiene.
Hanul lui Epure de la bariera Tecuciului a fost un alt han vestit.
Gh. Silion aminteşte în memoriile sale de un han aflat după rateş. Este
posibil să se refere la acesta ori să fie vorba de un altul premergător. Din
studierea denumirilor huidiţelor din Bârlad şi a hărţii ,,Partea arsă a târgului
Bârlad din 1851” rezultă existenţa unui ,,han spre uliţa jidovească” ce deservea
conaţionalii. Această stradă ducea spre obor demonstrând încă o dată că cele
mai multe hanuri erau concentrate în zone centrale în apropierea pieţelor, şi
aici am putea reaminti: Hanul lui Talpău (lângă piaţa carelor – Sf. Ilie), Hanul
din strada Dunării, Hanul Vâlcovici (Piaţa Domnească), Hanul Ştefanachi
(obor) etc. Acestea sunt doar câteva din cele identificate de noi, fără să le mai
punem la socoteală pe cele pomenite în “Tabla măsoroştii târgului de la 1815
pe toate mahalale şi vatra veche”. Desigur că numărul lor a fost mult mai mare
şi cercetările pentru identificarea lor pot continua, mai ales în arhive.

210
I. Graur, N. Botezatu, Istoricul spitalului din Bârlad (1838-1944). Organizarea sanitară în
Moldova (sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea), în B. O. A., vol. II, p. 541.
211
“Paloda”, 27 octombrie, 1898. Vis-a-vis pe locul actualei Policlinici Stomatologice a
funcționat un altul despre care nu avem, însă, suficiente informații.

172
Alte zone cu rezonanţe în mentalul colectiv şi care au funcţionat în
dualitatea han-cârciumă au fost „La Cerbul de Aur” (astăzi demolat) şi încă
actualul… „ La Toma Dăscălaşu”- ce dispunea de câteva camere pentru cazare
şi spaţiu de staţionare a carelor. Proprietarul mai avea în dotare şi o fetişcană
zburdalnică cu mare trecere la ofiţerii din garnizoana Bârlad.
Dacă încercăm o clasificare a hanurilor în funcţie de locul construcţiei
constatăm că o asemenea tipologie nu este uşor de realizat, deoarece pot exista
multiple criterii de identificare: în funcţie de aşezare – la margine de drum, la
periferia oraşului, în centrul acestuia, formă, mărime, construcţie, proprietar,
rol economic etc. Sarcina noastră este cu atât mai dificilă cu cât informaţiile de
care dispunem sunt disparate pentru Bârlad, neexistând abundenţa de surse
documentare ca în cazul oraşelor mari, cum este cazul Bucureştiului şi al
Iaşilor.
Se mai ştie oare?... de un fost rateş numit popular „La Puica” în zona
barierei Puiești spre “Cișmeaua lui Bogdan”, de Hanul „La Moisuleasa” (ce
dispunea de un impozant imobil cu etaj, lucru destul de rar în Bârladul acelor
vremi – cu un triplu rol de: han, crâşmă şi cuib de plăceri) de pe strada Al.
Vlahuță şi tot aici, în cartierul Podeni, Hanul Teacă, Hanul La Măceanca - din
cartierul Munteni212, de numeroasele hanuri de pe fosta stradă Mocăneasa
(actuala Vasile Pârvan), de cele de pe dealul Morilor de vânt cum era cel al lui
Iamandi (unde se adunau geambaşii suspecţi şi ,,păsările de noapte”), ori de
multe altele pierdute treptat în negura vremii.

II. 3. 2. Hotelul

Această societate în plin efort de modificare politică, economică şi


socială nu mai are nevoie de hanuri, astfel că ele vor dispărea. Unele, cele mai
mici, devin locuinţe, altele îşi modifică cel puţin titulatura, adoptând denumirea
de “hotel”, iar altele pur şi simplu dispar, adică sunt demolate ca urmare a
pierderii importanţei economice şi sociale. Treptat, în secolul al XIX-lea apare
un nou tip de clădiri pentru călători – hotelul213.
Din păcate sursele istorice ne oferă informaţii mult prea sumare pentru
a ne face o imagine pertinentă asupra modului în care arătau în epoca
respectivă şi a modului în care îşi fac apariţia în urbea noastră. În orice caz la
1878 funcţionau 10 hoteluri (?) trei mai importante şi şapte încadrate în

212
Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, p. 850.
213
Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea XXI, Bucureşti,
2004, p. 51.

173
categoria a doua214. Unele dintre ele, ca mod de organizare a hanurilor ori din
punct de vedere al planimetriei, nu au fost foarte diferite de tipologia prăvăliei
- locuinţă: având spaţii comerciale şi restaurant la parter şi camere de închiriat
la etaj.
Dacă hanurile au reprezentat necesităţi economice, fiind în acelaşi timp
şi apariţii încărcate de istorie şi pitoresc, hotelurile, clădiri moderne şi
monumentale care le-au luat locul, s-au impus cu uşurinţă, nu numai prin
arhitectură şi design, dar şi prin servicii cu un grad sporit de calitate215.
O stradă cu reverberaţii adânci în mentalul colectiv al populaţiei urbei
şi mai ales prin rolul său economic, o adevărată inimă a cetății, a fost şi Ion
Iacomi, ce făcea legătura între Piaţa Sf. Ilie şi strada Ştefan cel Mare,
întretăiată pe parcurs de strada Fagului (fostă Strâmba), pe care puteam întâlni
trei din hotelurile de atunci ale oraşului. Apariţia lor aici nu este deloc
întâmplătoare, fiind centrul negustoresc al oraşului ce cuprindea în perimetrul
său cele trei străzi amintite anterior şi piaţa dezvoltată pe un loc mai vechi de
adunare a carelor. Bârladul apare ca un oraş al hilarului şi al paradoxurilor.
Pospăiala occidentală reprezentată de aceste hoteluri, insule de Europă, care
constituiau buricul oraşului, se prezintă cel mai adesea sub un aspect pitoresc:
Hotelul Europa, având proprietar pe un anume Brandes, era situat pe
fosta stradă amintită anterior la nr. 39. Datând din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, primul de care avem cunoştinţă în urbea noastră, a fost construit pe
locul mai vechiului Han “Talpău”, unde funcţiona renumitul restaurant – la
acea vreme - “Venţel”. Din punctul nostru de vedere este interesant să
remarcăm această continuitate han - hotel pe acelaşi spaţiu fizic şi într-o zonă
cu preponderente valenţe comerciale. Dorinţa de modernizare şi racordare la
noile realităţi o constatăm dincolo de acest fapt, pe de o parte prin recurgerea
la publicitate şi pe de altă parte prin elemente distincte ce diferenţiază hanul de
hotel. În 1919 aflăm, spre exemplu, din reclame că este “de prim rang” !!!,
“complet renovat”, dispune de “confort modern”, lumină electrică şi totul la
“preţuri moderate”216. Însăşi denumirea de Hotel Europa indică un trend
frecvent utilizat în epocă, în sensul de a se folosi pentru brand-uri de firmă,
denumiri considerate de rezonanţă. Hoteluri purtând aceeaşi denumire, mai
mari ori mai mici, apăruseră peste tot în Vechiul Regat de parcă numele în sine
era sinonim cu condiţiile moderne aparţinând celor corespondente din
Occident. Primul de acest gen şi aparţinând unei lungi serii apăruse la
Bucureşti, Hotel d’Europe, “bine mobilat şi înzestrat cu toate cele necesare” 217.

214
Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878 ,
Imprimeria Basarabia, 1878, p. 16.
215
Lelia Zamani, op. cit, p. 31.
216
“Calendarul Tutovei pe 1919”, Bârlad, 1919, p. 69.
217
Cezara Mucenic, op. cit., p. 51.

174
În perioada comunistă a fost naţionalizat (1952) şi odată cu înfiinţarea
Teatrului “Victor Ion Popa” (1955), clădirea a primit o nouă destinaţie fiind
repartizat ca spaţiu locativ pentru actori. Faptul că nu era atât de modern şi
corespunzător denumirii ce o purta şi incuba călătorului condiţii cu adevărat
europene, o demonstrează o descriere a acestuia când a devenit „Casa
Artiştilor”, o denumire în stil comunist și mult prea “pompoasă” pentru
condițiile minime asigurate, după cum aflăm din mărturiile orale ale foştilor
locatari: „Și aici, prima impresie m-a cam dezolat, deoarece, clădirea nu era
prea arătoasă; o construcţie veche cu faţada înnegrită de vreme, cu un singur
etaj. În interior, de-a lungul unui hol cu pardoseala de scânduri - vopsite maro,
care scârțiau, o scară de lemn ducea la etaj, unde, ca și la parter, erau înșirate
camerele ce aveau să găzduiască artiştii. Existau camere mai mici de câte un
pat și două paturi, dar existau și apartamente de două și trei camere, unde
urmau să se instaleze actorii familişti. În interior, paturi de lemn, mobilier
vechi, fără apă curentă în camere și fără grupuri sanitare. Exista o toaletă în
curtea interioara cu 4 cabine, câte două pentru bărbaţi și femei precum și o
pompă de apă în curte. Camerele aveau pe masă căni de apă, cu pahare și pe
lângă dulapuri câte un lighean cu suport pentru igiena locatarilor”218.
Clădirea, fiind avariată la cutremurul din 4 martie 1977, a fost demolată
potrivit politicii vremii în anul 1979. Terenul, rămas disponibil, situat în partea
sud-vestică a pieţii centrale, dispune în acest moment de construcţii finalizate.
Hotelul Bristol, cu o denumire la fel de europenizantă, mult mai modest
şi lipsit de pretenţii, şi-a pierdut în era comunistă funcţionalitatea. Clădirea
hotelului, cu un singur nivel, era parte integrantă a unei străzi cu imobile
construite începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima
jumătate a secolului XX, şi, implicit, aparţinând din punct de vedere
arhitectonic şi funcţional acestei perioade. Camerele erau înalte cu uşi masive
din lemn, balcoane şi ferestre cu ornamente metalice, gratii din fier forjat la
intrările principale. Din interiorul unui hol îngust situat la intrarea în hotel
accesul spre etaj, unde erau camerele, se făcea pe o scară spiralată din lemn,
străjuită de un grilaj metalic. Confortul sonic nu era foarte bine asigurat, fiecare
pas pe scară, hol, ori în interiorul camerelor fiind însoţit de scârţieli apreciabile,
după cum îşi amintesc temporarii locuitori.
După naţionalizarea sa, în 1952, a avut destinaţii diverse servind în
1957, pentru o scurtă perioadă şi ca internat pentru o parte din elevii codrenişti.
Aceştia încă mai au nostalgia: “duşumelelor vechi şi neîngrijite pe care se
remarca cu uşurinţă mersul milităresc al pedagogului, profesorul pensionar de
geografie Ursoiu, încălţat în cea mai mare parte a anului cu cizme, a căror
ascuţime şi duritate a vârfului aproape că nu a rămas elev din internat să nu le
cunoască. Purtând monoclu, specific unei perioade de mult apuse, cobora de
fiecare dată scările atunci când se întorcea din oraş vreun elev care, tot prin

397
Vasile Mălinescu, mărturie orală.

175
bunăvoinţa sa fusese învoit, verificând cu acribie dacă nu cumva depăşise cu
vreun minut ora prevăzută în biletul de voie. Semnalul de întoarcere a celui
învoit era dat de clopotul acţionat de un mâner situat pe partea exterioară a uşii
de la intrare, într-un loc cunoscut doar de internişti”219. Imobilul fiind într-o
stare avansată de deteriorare, etajul a devenit în scurt timp impracticabil, la
parter menţinându-se până în momentul demolării (1982) câteva unităţi ale
Cooperaţiei Meşteşugăreşti: un magazin pentru prezentarea şi desfacerea
produselor acesteia, un atelier de cojocărie şi unul de marochinărie.
Cel mai important şi cel mai mare dintre toate a fost însă celebrul hotel
Traian, cu o clădire masivă – pe atunci – ce dispunea la parter şi de un
restaurant “La Mielul alb”, ce a decăzut considerabil ca aspect în perioada
comunistă.
La parterul hotelului, de la ceaprăzăria lui Varlam, elevii îşi cumpărau
chipiuri de uniformă privindu-se cu admiraţie, în faţa unei mari oglinzi. Tot de
aici îşi procurau şi ofiţerii chipiurile lor, iar alături se afla în perioada
interbelică frizeria lui Călin, denumit pentru convingerile sale politice de
stânga comunistul. Aflat la intersecţia străzii Ştefan cel Mare (nr. 54) cu strada
Ion Iacomi în faţa farmaciei Silvestru, la începutul sec. XX, a fost distrus de un
puternic incendiu în 1944. După o reparaţie de faţadă şi repus în circuitul
hotelier, a fost demolat nejustificat, dar în conformitate cu comandamentele
vremii, în anul 1984. Desigur, într-un oraş cu iz balcanic dar şi cu veleităţi
Occidentale, aveai şi alte posibilităţi de cazare, eventual la Singer pe Strada
Regală, ori la hotelul Splendid (proprietar Iosif Abţug), distrus de marele
cutremur din 1940220.

II. 3. 3. Cârciumi, moravuri şi figuri pitoreşti

“Dintre omul bețiv și omul prost,eu prefer pe cel bețiv...


căci bețivul tot se mai trezește, pe când prostul niciodată ! ...”
( Din presa vremii)

Pătrunzând în Bârladul din prima jumătate a secolului al XIX-lea puteai


să observi încă de la început mişcarea pe străzi şi aspectul de târguşor ce
păstrează, cum îl descrie mai târziu N. Iorga, “icoana satului românesc”. Spre
periferie, zonă predilectă a mahalalelor, casele sunt modeste şi ascunse de
verdeaţa abundentă, dar pe măsură ce te apropiai de inima oraşului, acesta
începe să se schimbe.

219
Virgil Giușcă, mărturie orală.
220
George D., Dumitru Stoica, ş.a., Strada Mare a oraşului Bârlad la sfârşitul secolului XIX şi
începutul secolului XX, în B.O.A., p. 307.

176
La fel de numeroase ca şi islazurile erau viile, ultimele o prezenţă
constantă în peisajul urbanistic al oraşelor moldave. Primele menţiuni (datând
din 1646) aparţin călătorului străin, arhiepiscopul romano-catolic Marcus
Bandinus, care pomeneşte existenţa culturii viţei-de-vie, cu precizarea că
bârlădenii sunt inferiori la acest capitol huşenilor, fiind mai preocupaţi de
comerţ221.
Deasemeni, interesul pentru astfel de culturi în zonă, rezultă şi din
“perigrafia” ţinutului Tutova (1830) în care apare la toate ocoalele tendinţa de
diversificare a culturilor şi, mai ales, în afara agriculturii. Predominante în
acest sens sunt cele viticole şi pomicole. Semnificativă din acest punct de
vedere este descrierea acestei situaţii la ocolul Corodului: “sunt în acest ocol şi
puţine vii, cu toate că anul acesta puţin vin au ieşit, dar prisosul l-au vândut
vadra de pe loc, 3 şi până la 4 lei vadra, iar unele sate, precum Cotoroae,
Cerţeştii, Căueştii, Cărăpăceştii, sunt şi cu îndestule livezi de pomi”. La ocolul
Similei “mai mult reazimă nădejdea lor că ar avea folos la vie decât la
plugărie”222. “Tabla măsoroştii târgului de la 1815 pe toate mahalale şi vatra
veche” înregistrează cu acurateţe numărul de cârciumi, prăvălii şi hanuri, aflate
în posesia reprezentanţilor bisericilor, a boierilor şi negustorilor:

Nr. Uliţe şi mahalale


crt.
Uliţa Mare
1. Stoian sân Dima Băcal cu cârciuma de din dos
2. Tij protopopul Ioan, crâşmă
3. Mihalache sân Toader Şlicar, crâşmă
Uliţa Armenească
4. Neculai Leon cârciumă şi rachierie
5. Crâşma (Bisericii) Sfântului Neculai ot Maftei Ariton
6. Maftei Ariton, cârciumă şi pitărie
7. Cârciuma postelnicului Constantin Bou ce zic şi
Brăescu
Uliţa Strâmbă
8. Dumitrachi Tiriachiul, crâşmă şi o dugheniţă
9. Cârciuma protopopului Grigore
10. Cârciuma logofătului Panainte Năstase
Mahalaua din jos de Cacaina, pe vatra veche
11. Crâşma lui Panainti Păun
12. Feredeu d-lui sluger Vasili Popa şi cârciuma alăture

Monografia oraşului Bârlad, 1968, (în mss.).


221
222
Emanoil Darie, Dezvoltarea economică și socială a fostului ținut Tutova în prima jumătate
a secolului al XIX-lea, (lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I), Iași,
1980, p. 9.

177
13. Cârciuma dascălului Verga
14. Cârciuma d-sali Dumitrachi Duca
15. Cârciuma d-sali slugerului Pavel Duca
16. Cârciuma Cârste Pârţul
17. Nistor Popa, două crâşme, căsăpie şi bărbierie
18. Mile Brânză, două crâşme şi căsăpie
19. Gheorghe Balmoş, cârciumă şi locuinţă şi băcălie
20. Marin Chirănuş, cârciumă, dugheană şi locuinţa sa
21. Postelnicul Constantin Brânză, cârciumă ot podul Cănănăului
22. Cârciuma lui Mândrilă
23. Cârciuma protopopului ot podu Cănănăului
24. Mile Dumitru, cârciumă şi două dugheni
25. Crâşma d-sali hatmanul Bogdan, ce şade Gherghina
26. Neculai Andrei, cârciuma de lângă
Mahalaua din vatra veche, din jos de podul gospod
27. Cârciuma lui Toader a Chihăiţii, a Sfântului Gheorghe
28. Toma Braşoveanu, crâşmă
29. Iani Bungean cârciumă, dugheni sau şoproane, lângă Protopop
Dughenele de pe moşie, în afară de vatra veche
30. Pascal Gane, crâşma Caşului

MAHALALE DE PRINPREJUR
Mahalaua Podeni
31. Nistor Popa, cârciuma, dugheană, rachierie
32. Ion Rezmeriţă, locul crâşmei ce a fost mai înainte
33. Feciorii Toceneanului, cârciuma şi locuinţa lor
34. Stoian Sârbul, crîşmarul
35. George Blănarul, cârciumă
36. Drăgan Căldăraru, cârciuma de la Toader Antohi
37. Vasile Resmeriţă, loc sterp de crîşmă cu fraţii săi
38. Constantin zăt Mihalachi Cioplitul, crâşma de la Ivan Varneolu,
socrul său
39. Preotul Ion Praja, crâşmă
40. Logofătul Panaiti, crâşmă
41. Năstasă Rotariul, cârciumă
42. Ioniţă Tufă, cârciumă şi locuinţă
43. Stere Grecul, cârciumă
44. Tij Dumitru, crâşmă
45. Vasile Ciobotarul, cârciumă
Mahalaua din sus de Cacaina
46. Iani Muntenul, locuinţă şi cârciumă
47. Ştefănachi Scântei, crâşma ot Maftei Gherghescu

178
48. Vătaful Gheorghe Daghie, pitărie şi cârciumă
49. Crâşma lui Vasile Lupaşc
50. Cârciuma lui Pascal Gane
51. Cârciuma lui Şerban Lambrino
52. Cârciuma plătită de domnul med. Constantin Panainte
53. Cârciuma spătăresei Smaranda, la poarta dumneaei
54. Mihali Grecul, cârciumă şi locuinţă
Mahalaua din jos de Cacaina
55. Ştefanachi Scântei, cârciumă
56. Constantin a Stănculesăi, cârciumă şi locuinţa sa
57. Ion vătaful d-sali spătar Cerchez, cârciumă
57. Cârciuma lui Dobre Abăgerul
58. Cârciuma preotului Constantin Cocul
Mahalaua din jos, spre Ocolul de vite
59. Ştefan Băcalul, cârciumă
60. Dascălul Gavril, loc de cârciumă
61. Postelnicul Gheorghe Purcel, cârciumă
Mahalaua din jos de Ocolul de vite
62. Stan Pitarul, cârciumă,pitărie şi locuinţa sa
Mahalaua din jos spre Pocită
63. Preotul Vasile Grosul, cârciumă
64. Vasile Borş, cârciumă ot Pocita şi locuinţa sa (la Hiliuţi sunt trecuţi)
65. Manoli Chire, cârciumă
66. Manoli Chire (de meserie cojocar n. ns.), dugheană şi cârciumă

C. C. Giurescu a studiat o hartă rusească din 1835 a Principatelor,


foarte amănunţită şi precisă - ruşii doar se pregăteau să anexeze Ţările Române
-, din care rezultă numărul extrem de mare al cârciumilor. Nu sunt însă trecute
decât „cele care constituiau unităţi izolate, în afara satelor şi târgurilor, nu şi
cele cuprinse în însăși aceste aşezări”. Multe cârciumi sunt însemnate după
numele proprietarului sau al arendaşului, cum ar fi cârciuma lui Dumitrache
lângă Bârlad, a lui Paladi între Bârlad şi Tecuci. Numărul cel mai mare de
cârciumi îl găsim în ţinutul Covurlui, 26. Aici se bea, după cât se pare,
puternic, gospodăreşte. Numai de la Galaţi la Oancea se aflau 10 cârciumi, una
după alta. Dacă totuşi ocoleai şi te reţineai la primele 9, într-a 10-a era cu
neputinţă să nu intri şi să bei ceva223.
Potrivit Almanahului Gotha, în 1906, populaţia României se cifra la
6.585.534 locuitori. Numărul satelor se ridica la 9478 şi al comunelor la 2904.
Dacă în sate se găseau 3825 de şcoli şi 66061 de biserici, crâşme funcţionau cel
puţin una, în fiecare sat sau comună. Prin urmare, se puteau număra cel puţin
vreo 15.000 de cârciumari, pe când, după socoteala lui Vasile Lascăr, nu erau

223
Mircea Bălan, op. cit., p. 191.

179
decât 140 de medici de plasă, adică un medic de plasă pentru 36.000 de
locuitori şi 61 de spitale rurale224.
Neagu Djuvara afirma că numărul “cârciumilor şi al pivniţelor unde se
vindea băuturi era necrezut de mare. Femeile uşoare mişunau în aceste
cârciumi şi prin preajma lor. Bucureştenii le porecliseră podărese, de la
cuvântul pod care... desemna străzile pardosite cu bârne groase” 225. Englezul
Robert Walsh, care a vizitat Bucurştiul în 1825, scria că oraşul “este plin de
cârciumi şi ca să ademenească muşterii, fiecare ţine un număr oarecare de
femei, gata oricând să joace şi să cânte la cel mai mic semn al clienţilor. Boierii
pleacă de acasă ca să vină aici, şi-şi petrec serile cu cele mai nerușinate femei
ce-şi pot face tagma de ocară”226. Curvele erau mai toate alcoolice şi aduceau
un venit destul de mare visteriei, deşi insuficient faţă de numărul acestora.
Extrapolând putem considera că şi la Bârlad exista o situaţie
asemănătoare, exceptând dimensiunile oraşului şi numărul de stabilimente
unde se comercializa băutură.
Ulterior, un plan al oraşului din 1851 precizează pe dealul Ţuguieta o
uliţă a Vinului, iar altul, de la 1895, ne indică nu mai puţin de cinci vii, una
dintre ele pe dealul menţionat fiind aproximativ de două ori mai mare decât
suprafaţa Grădinei Publice. Informaţii mai precise ne oferă un dicţionar
geografic al judeţului Tutova din 1887 ce arăta pe cuprinsul comunei Bârlad,
suprafaţa cultivată cu vii cuprindea în total 143 de hectare. Consumul nu era
limitat doar la producţia locală şi zonală, fiind aduse şi comercializate vinuri
aparţinând celor mai vestite podgorii: Nicoreşti, Panciu, Odobeşti, Cotnari etc.
Pe piaţa orăşenească se găseau în mare cantitate produse industriale, din
care foarte frecvente erau cele ale industriei alcoolului. Menţionăm că în
Bârlad, în anul 1845 se găseau 233 crâşmari şi 34 calfe, 11 rachieri, 4
brăhari227, iar în 1878 sunt atestate 280 de cârciumi la o populaţie ce totaliza
25.000 de suflete228.
Alcoolul nu este omniprezent şi nu se constituie ca paleativ al foamei
zilnice. Acest flagel constituie doar un tratament pentru anumite stări de
nervozitate, lehamite şi de ce nu - melancolie cotidiană.
Se spune adesea că românul bea la necaz sau la bucurie. Dar cum viaţa
este jalonată invariabil de cele două extreme, înseamnă că românul bea mereu.
Se mai bea şi din plictiseală, din lipsa unei preocupări şi a face altceva, ceva
mai bun. Crâşma nu oferă nu doar un adăpost celui care nu îl are, dar chiar şi
un surogat de familie. Când propria casă devine anostă, plictisitoare,
neatractivă, salonul restaurantului e un decor mult mai cald şi primitor. Dacă

224
Ibidem, p. 249.
225
Ibidem, p.162.
226
Ibidem, p. 163.
227
Emanoil Darie, op. cit., p. 17.
228
Ibidem.

180
băutura nu aduce de obicei mari revelaţii ori idei geniale, în schimb poate
aduce uitare ori să predispună la visare.
Drogul, care este alcoolul, acţionează asupra sistemului nervos, al
auzului şi văzului. Anturajul crâşmei creează un cadru favorabil schimbului de
idei, băutura stimulează vorbirea, comunicarea dezinhibă. Cineva care nu are
niciun cuvânt de spus acasă sau la locul de muncă, poate da, la un pahar, lecţii
şi soluţii absolut geniale. Cel căruia i se oferă de băut, de obicei ascultă,
cuminte, cele mai tâmpite tirade verbale. La un pahar de băutură se fac şi cele
mai ciudate confidenţe, se leagă amiciţii, se încheie afaceri şi se rezolvă diferite
probleme aparent dificile, dar nu şi în prezenţa muzei Bachus. Tot sub influența
alcoolului la crâşmă, se mai reglau vechi conturi ori izbucneau bătăi spontane
și... generalizate.
Numărul mare al fabricilor de spirt, contrabanda cu alcool, denotă un
consum exagerat, ceea ce automat duce la concluzia existenţei unui număr
foarte mare de alcoolici, raportat la mia de locuitori. Pe lângă băutorii
ocazionali, de zile festive, au fost şi sunt cei care beau zilnic o anumită
cantitate, în timpul mesei sau independent de ea. Cantitatea zilnică, dorobanţul,
ţoiul, cinzeaca, suta de grame, halba de bere, cana de vin mică, relativ
rezonabilă, cu timpul va creşte fiind apreciată mai mult cantitatea şi nu
calitatea şi savoarea băuturii. Corpul se obişnuieşte şi va cere din ce în ce mai
mult pentru a ajunge la stare de bine. Cinzeaca devine sfert, sfertul o jumate şi
de aici la litru şi dependenţa de alcool nu este mare. Din mulţimea celor care au
trecut pragul unui birt, doar un număr infim au scăpat de dependenţa de
alcool229.
Oraşul nostru, ca şi atâtea altele din Moldova, dispunea de o toponimie
cu unele din cele mai pitoreşti şi insolite denumiri. Cu timpul, multe din
acestea au păstrat doar în memoria înclinată spre legende, transmise însă cu
nestinsă fervoare de la o generaţie la alta în chip din ce în ce mai fabulos.
Străzi, poduri, mahalale, hanuri, cârciumi, restaurante, grădini de vară, bodegi,
birturi cu denumiri curioase pentru urechea bârlădeanului de azi, au alcătuit şi
continuă să alcătuiască harta unei stări şi spiritualităţi specific urbane. Podul
Roşu, al lui Căcănău (Verde), Nastea, Pânzăreasca, strada Strâmbă-Jidoveasca,
Mungeriei, Căsăpiei, Silitrei, Pocita, Speranţei, Aurita etc.; cârciumi: La
Morile de vânt, Dranga, Cruceanu, Iamandi, Stavăr, Blank, Macovei, Palaloga,
Macovei, Roşu, Adrian Boeriu, Petrea Atanase, reprezintă doar câteva
exemple. Cele mai vestite şi mai cunoscute au rămas, dincolo de trecerea
vremii, cunoscutele restaurante: Plevna (cu dansatoare exotice aduse de la Paris
ori de la Viena), Manzavinatos, Renaşterea, La Mielul Alb, La Băieţii Veseli,
Bicaz, La Cerbul de Aur vis-a-vis de Cerbul de Argint, Mioriţa ori eternul şi
actualul La Toma Dăscălaşu.

229
Mircea Bălan, op. cit., p. 235.

181
Cele mai numeroase şi căutate erau pe strada Gării, astfel încât în
miticul urban a rămas încetăţenită ideea că aici mai întâi a apărut bodega şi
birtul şi mai apoi strada. De altfel, această stradă constituia un mediu propice
de scandaluri şi beţii deoarece era plină de cârciumi care: „începeau de la
frizeria lui Vasile Constantinescu şi se înşirau la fiecare pas ca ciupercile după
ploaie. Pe atunci „mitilicul” înfierbânta creierii şi provoca nenumărate
victime.[…] Parcă văd şi acum cu ochii copilăriei puzderia de acari, frânari şi
tot felul de manevranţi de vagoane cum, la ieşirea din schimb cu lădiţele în
mână şi felinar atârnat, istoviţi de muncă, intrau direct în cârciumi de unde
ieşeau fără bani şi istoviţi de băutură. Duceau o viaţă de neagră mizerie şi era o
mare sărbătoare atunci când ajungeau acasă la neveste şi copii măcar cu câte o
pâine neagră subsuoară. Pe mulţi la ieşirea din schimb şi mai ales atunci când
se lua chenzina îi aşteptau nevestele ca să-i împiedice să cheltuiască toţi banii,
ocazie în care asistai la scenele din cele mai triste, când acestea îşi trăgeau
bărbaţii de mânecă ca să nu intre în cârciumi în timp ce jupânul de la de la
tejghea îi striga în gura mare Domnu Gheorghe! am o ţuică pe cinste care o
să-ţi întărească mădularele. De obicei câştigau negustorii, iar nevestele cu
copiii plângând şi atârnaţi de şorţuri plecau acasă de unde reveneau după o oră-
două pentru a-şi ridica de la mese bărbaţii chercheliţi, rămaşi fără bani în
buzunare, consumaţi sau furaţi de vecinii ocazionali de la masă”230.
Crâşmele, dimineaţă până seara vor avea mereu clienţi, din diferite
categorii sociale. Sistemul de consum de băuturi pe credit, aşa numitul cont
deschis, la un anumit local, dădea multora posibilitatea, ca până să devină
solvabili, să poată bea câte ceva. Când acest lucru nu mai era posibil se apela la
serviciile cămătarilor.
Nu trebuie să ne mirăm, pentru că statistic vorbind, la o populaţie de
25.288 de locuitori în 1912, avem nu mai puţin de 118 cârciumi, cu alte cuvinte
una la… 213 locuitori. Trist record, mai ales dacă ne gândim, că o statistică din
1904, aproximativă evident, consemna că se găseau în România 20.367
cârciumi, adică una la 315 locuitori. Cu alte cuvinte, depăşeam cu mult media
pe ţară.

Un altfel de Take şi Ianke!!!!

Pentru a încerca să redăm ceva din atmosfera epocii, de la începutul


secolului XX, aducem pe scenă una din figurile pitoreşti ce populau cârciumile
vremii. Şi cum nu dispunem de suficiente informaţii, apelăm la memoriilor
bârlădeanului Gh. Silion, ce ne descrie, parcă, în maniera lui Victor Ion Popa şi
a lui I. L. Cragiale un astfel de personaj:
„Moşu Alecu Nour făcea mereu serviciul de noapte cu hainele date de
poliţie. Din cauza bătrâneţii se ducea cu haine albastre de uniformă, făcute din

230
Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B.O.A., vol. I , 1980, pg. 629- 632.

182
lână curată de oaie şi groase ca să fie călduroase ! Apoi alte elemente
specifice, curcanilor, acelor timpuri, cizme de iuft rusesc bun care erau destul
de grele – dar… călduroase. Moş Alecu, ca să nu sufere noaptea de frig în
cizme cumpăra la o lună de zile sau două, câte un metru de molton şi-şi făcea
obiele la picioare. Şi tare mândru le aşeza pe picior ca pe un bandaj
doftoricesc.
După ce se necăjea puţin cu ele, până le băga în cizme se ridica cu greu
îndreptându-şi spatele, după care îşi aşeza tacticos brâul alb de aba în jurul
şalelor cu multă atenţie. Apoi, peste cămaşă şi flanelă îşi punea mundiru de la
uniformă încheiat bine la gât, apoi punea baideru (fular de lână), lăudându-se
că îi ţine cald ca un cojoc şi că i l-a făcut Zoiţa (soţia n. ns.) când a născut pe
Gică - deci îl avea de vre-o 16 ani. Pe deasupra mundiru - ului punea mantaua
grea şi lungă până aproape de pământ în care se învelea ca într-o plapumă. O
încingea cu un centiron cu pafta mare cât o palmă, de care, la şoldul stâng
atârna un toc de revolver mare care ajungea aproape de genunchi. Eu n-am
văzut revolverul lui moş Alecu, dar am văzut în schimb că îndesa tare în el
legătura cu mâncare, pe care i-o dădea mătuşa Zoiţa seara la plecare în pont,
făcând tocul să stea plin ca şi cum avea în el un veridic şi înspăimântător
revolver. Astfel echipat îşi aşeza capelu blănit pe cap şi cu toată povara, pleca
încet purtând greu, mâinile înmănuşate, în ritm, cu paşi greoi şi zgomotoşi din
cauza potcoavelor groase de fer ce atârnau de călcâiul cizmelor de iuft, cu
turetcile bătrâneşti până deasupra genunchilor.
Moşneagul era mândru de situaţia lui şi voia să îşi ţie ifosul – cum zicea
el- de orăşean, că de !!! de aceia era şi sergent de stradă (paznic de noapte
n.ns.).
Leafa lui moş Alecu Nour era cheltuită înainte de sfârşitul lunii. Lua tot
ce îi trebuie de la un băcan şi de la cârciumarul evreu din vale de cimitir, mai
târziu cârciuma lui Ionescu, căruia îi dădea poliţe în alb de 30 de bani bucata.
Acestea acopereau suma salarului de pe întreaga lună şi apoi în contul ei lua
zilnic ce îi era de trebuinţă. În casă avea din poliţe ieşite la scadenţă şi achitate,
un teanc gros de o palmă, strâns legat cu o sfoară groasă.....
Îmi spunea mie - că laudă cu şi încredere de care se bucură la evreu,
fără să înţeleagă în neştiinţa lui câte sume plătea în plus, celui în cauză, la
socoteala de sfârşit de lună, că acesta e cel mai cinstit om şi tot aşa îl şi crede,
ba mai mult îl ascultă şi la poliţie - servici. În aceeaşi ladă în care ţinea
pachetul cu poliţe avea şi note, un fel de ţidule mici de hârtie scrise de marfa ce
o lua zilnic, cu preţul pe ele şi multe din ele conţineau şi rachiul ce îl lua
moşul Alec când era obosit tare de serviciul de noapte. Aceste ţidule erau în
dublu exemplar. Un exemplar era la evreu. Socoteala o făcea după ţidulelele de
la jidanul negustor. Cum moş Alecu uita mai întotdeauna să-şi aducă ţidulele
lui la confruntare cu ale negustorului, rămânea socoteala bună după cele scoase
de cârciumar - baza era jurământul acestuia: Aşa să am eu parte de bine cât te-
am înşelat. Să n-am parte de clienţii răi, dacă n-am avut măcar în gând treaba

183
asta… şi alte jurăminte de om cinstit. El ştia să le spună potrivite întotdeauna
cu clientul ce îl avea în faţă. Dar în cazul de faţă situaţia era cu atât mai simplă
cu cât de bine cunoştea năravurile lui conul Alecu, care nu ştia decât să
semneze hârtiile, iar de citit ştia să cheme în ajutor oamenii de treabă şi care îi
spuneau repede unde a fost încărcat la plată. Şi, unde mai pui că după fiecare
socoteală cârciumarul cel cumsecade, avea pusă deoparte sângeaca – sfertul de
rachiu - şi un covrig subţire. Oricum era cunoscut faptul că domnul paznic era
obosit de la serviciul de noapte, a raportului de dimineaţă de la poliţie …unde
era ţinut în picioare, şi mai ales odată cu luarea lefei. Pe de altă parte era
mulţumit comerciantul ce primise banii pe poliţa veche şi că a primit una nouă,
în luna ce abia începe, dar tot cu semnătura în alb şi pentru o sumă dublă. Nu
de alta…dar aşa era treaba negustorească pe atunci, să nu iasă nimeni în
pierdere”231. Alt caz, tot pe linia modificării aspectului spaţiilor comerciale,
sunt restaurantele. Desigur, hanuri, cârciumi ori alte stabilimente cu rol
asemănător au existat întotdeauna şi chiar într-un număr destul de consistent. În
orice caz aşa ne indică sursele istorice. Dar acestea nu se deosebeau ca tip de
construcţie de celelalte prăvălii. Abia specializarea de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi modificarea percepţiei clienţilor privind aspectul spaţiilor cu valenţe
socializante, au impus inerent proprietarilor o schimbare de design şi de calitate
a acestora.
O altă fostă bârlădeancă ne împărtăşeşte o serie de amintiri savuroase,
ce fac referire la o epocă subscrisă perioadei interbelice: „Ţin minte câteva
restaurante ca de exemplu, Restaurantul “Pintilie”, “Mielul Alb” de fapt o
bodegă, şi poate Manzavinatos. “Pintilie” (viitor lacto-bar), care se afla la
capătul apropiat de oraş al podului de lângă Cacaina (Podul Roşu, n. ns.) şi de
lângă Cinematograf (Victoria, n. ns.): „era extra în mititei şi în alte specialităţi
de carne. Conţinea o clădire foarte frumoasă, înăuntru căptuşită cu mult
lemn, care crea o atmosfera intimă. Curtea care se utiliza în sezonul cald
era acoperită cu o pergolă şi cu multă vegetaţie.
“Mielul Alb” care se afla vis-a-vis de noi era în proprietatea Domnului
Hîncu. Părinţii mei erau în relaţii foarte prieteneşti cu ei. Soţii Hîncu aveau un
băiat, poate Emil, unul singur, mare, solid, prezentabil şi cam răsfăţat. Pe
peretele din spatele tejghelei, drept în faţa ochilor când intrai, era atârnat un
tablou somptuos pe care figura un cucoş îngâmfat. Sub el scria: Când acest
cucoş va cânta, creditul se va aproba!
Despre Manzavinatos nu ţin minte prea multe. Probabil erau greci,
aveau nişte fete cam întîrziate, lungi şi fardate strident; dar nu prea le ajuta.
Intrarea la restaurant era acoperită de o pergolă bogată cu plante care se căţărau
pe ea. Dinafară, de pe trotuar, impresia era de semi-obscuritate cu puncte

231
Gheorghe Silion, în mss.

184
luminoase discrete şi misterioase; cel puţin după impresia mea de adolescentă
predispusă la fantezii şi frustrată de a nu aparţine lumii celor mari”232.
Dincolo de farmecul povestirii să ne amintim de Bârladul de
odinioară….dar mai ales cu nostalgie şi umor.

II. 3. 4. Restaurante şi viaţă de noapte


Un vestit restaurant din Bârladul secolului XX - era cel intitulat “La
Vasile Pascaru” de pe Strada Lirei – în locaţia denumită popular – Casele
Bordei Verde. Lăudându-se promoțional cu un serviciu conştiincios şi preţuri
convenabile, oferea diverșilor consumatori: mâncăruri calde şi reci, cu
“renumite” vinuri (ce proveneau, bineînţeles, din mai puțin cunoscutele, dar
mai profitabile după “aghezmuire”, podgorii locale) şi diferite băuturi spirtoase
– în speţă ţuica de cazan vândută la ţoi, celebra pe atunci sângeacă233.
Pe Strada Ştefan cel Mare nu prea existau cârciumi, care, în alte zone
(cum ar fi Strada Gării) abundau. În schimb, bârlădenii şi cei care vizitau târgul
aveau la dispoziţie un restaurant foarte căutat. Lumea îi zicea „Restaurantul
Budăi”, după numele patronului. Aici venea zilnic să servească dejunul destul
de multă lume. Printre clienţii fideli se număra şi trio-ul Toto Negură, renumit
profesor de matematică, pictorul Constantinescu-Lungu şi Iosif Vexler, cel mai
renumit fotograf al Bârladului.
Cu o locaţie centrală era restaurantul lui Vasile Dragomir, lângă hotelul
Traian şi celebrul restaurant „La Mielul Alb”, unde doritorii, funcţionari obosiţi
de cifre şi doritori de relaxare, găseau chifteluţe calde şi fripturi la grătar,
preparate de vestitul Vasile – bucătarul234. Alături era bodega Gheorghe, unde
indiferent de oră puteai întâlni personaje pitorești: „O intrare îngustă, suiai
câteva trepte, dădeai într-o cameră lungă şi îngustă, unde te întâmpina un miros
apetisant de coloniale, brânzeturi, mezeluri, afumături şi vinuri. Înainte de
prânz şi cină, era plină ochi de muşteriii veniţi la un aperitiv la ieşirea de la
serviciu şi în drumul lor spre casă. Aici cerealistul Gogu Alexandrescu era
nelipsit cu farsele lui. Dar mai avea obiceiul să ciugulească câte ceva din
farfuriile tuturor comesenilor în loc să plătescă până când i s-a făcut o farsă cu
felii de săpun așezate frumos pe farfurie în loc de cașcaval. Amicii au făcut
mare haz, iar el a făcut spume la gură.” În oricare dintre acestea, cu doar ceva
mărunţiş, puteai mânca pe săturate un borş de tăiţei şi o „limbă de vită cu mult,
mult sos”235.

232
Helen Sheinfeld, mărturie orală.
233
“Vocea Tutovei”, februarie 1908.
234
Neculai Dragomir, Strada Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului XIX, în B. O. A., p. 614.
235
George D., Dumitru Stoica, Strada mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX și
începutul secolului XX, în B. O. A., p. 310.

185
Desigur că lista poate continua şi cu alte stabilimente având acelaşi
profil precum restaurantul “ La Carpaţi”, situat pe strada Regală ori cum
aflăm tot din reclame de altele cu oferte mai diversificate:
“Mâncaţi numai la Restaurantul
Stănică Cojocaru
-Fost Gabor-
Fripturi mai bune, săli de consumaţie mai curate şi mai încălzite ca la
acest restaurant nu se mai găseşte. La orice oră din zi şi noapte mâncăruri
calde şi reci. Vinuri gustoase – bucătărie aleasă - preţuri moderate.
În fiecare seară CINEMATOGRAF”
Nici următorul nu dispunea de dotări mai reduse:
„Restaurantul “Plevna”
Local de noapte
SITUAT ÎN CENTRUL ORAŞULUI
După ieşirea de la spectacole aici pot fi găsite mâncăruri calde şi reci,
vinuri alese.
Camere separate”236.
Dincolo de aspectul decent al textelor de reclamă ele ne indică existenţa
unui alt gen de localuri, inerente spaţiului urban și anume - cabaretele. În
Franţa, cuvântul “Cabaret”, exprima în mod iniţial orice restaurant care servea
băuturi alcoolice. Cu toate acestea, istoria culturii gen cabaret a început în
1881 odată cu deschiderea primului local de acest gen “Le Chat Noir”, în
districtul Montmartre din Paris. Pe parcurs, în funcție de trecerea timpului,
multe dintre acestea se remacau prin programe de divertisment complexe,
variind în durată și modalitate de întreținere a publicului. Cabaretele au
introdus inovator, de unde și succesul, un nou grad de intimitate în modalitatea
de distracție și socializare. Auditoriul aşezat la mese confortabile consuma
alimente şi băuturi în timp ce “artiştii” se manifestau pe scenă ori în mijlocul
lor. Inevitabil, membrii audienţei au devenit inerent parte a spectacolului,
interacţionând cu artiştii interpreţi sau executanţi - şi chiar reciproc.
Pe strada Ştefan cel Mare s-a aflat la începutul secolului al XX-lea o
luxoasă frizerie aparţinând lui Iordache Tătaru dotată, de o opulenţă excesivă,
cu oglinzi şi candelabre de cristal. După schimbarea proprietarului îşi va
modifica radical şi profilul. Stănică Cojocaru a transformat-o în cârciumă pe
parcursul diurn al zilei, iar la căderea nopţii se aprindeau felinarele roşii, pentru
doritorii de plăceri exotice. Dar nici concurenţa nu se lăsa mai prejos.
Nu foarte departe în colţul de alături, exista renumitul cabaret Plevna,
care, ca şi la cel menţionat anterior se foloseau pentru atragerea clientelei,
programe artistice cu diferite vedete aduse din Franţa, Austria sau Budapesta.
Protagonistele ce se produceau în separeuri erau de origine neoaşă românească

236
“Calendarul Tutovei pe 1919”.

186
având la bază cursuri de formare prin diferitele case de toleranţă ale vremii.
Dealtfel nu erau singulare, un altul, Pintilie, îşi organizase un cabaret iarna, iar
vara avea o grădină cu două scene. Şi cum inventivitatea românului în anumite
cazuri nu are margini, încerca să satisfacă gusturile cele mai diverse. În timp ce
pe o scenă era prezentă cea mai renumită orchestră a oraşului coordonată de
maestrul Şerbănescu într-o manieră decentă, pe cealaltă, în momentele de
respiro, apăreau artişti şi artiste cu scenete deocheate, spre delectarea
mahalagiilor prezenţi dincolo de garduri şi spre disperararea vardiştilor. De o
factură nu foarte diferită era şi cafeneaua Bursa – preferata “păsărilor de
noapte”.
Desigur, existau şi alte asemenea stabilimente dubioase. Pe strada N.
Iorga se afla un restaurant a cărui denumire a fost uitată în decursul timpului,
rămânând însă în miticul urban cu denumirea încetăţenită de “La patru curve”
şi asta nu neapărat datorită clientelei ce îl frecventa, ci mai ales unui tablou mai
deocheat ce prezenta patru domniţe în posturi indecente. Doritorii de aventuri
erotice puteau frecventa şi numeroasele hanuri ale vremii, ce ofereau servicii
multiple şi care reprezentau un punct de atracţie pentru reprezentantele acestei
“faune”, aflate în căutare de muşterii. Reprezentative în acest sens erau cele,
rămase în miticul urban, precum celebrul “La Moisuleasa” din cartierul Podeni,
ori cel amintit anterior al lui Iamandi de pe dealul Morilor şi, desigur, altele (se
pare din mărturiile orale – trei în cartierul Munteni237 şi un alt stabiliment pe
strada Ion Iacomi, în apropiere de Hotelul Bristol, Hotelul Traian etc.) pe care
documentele şi memoria colectivă nu le-a mai reţinut. Din sursele indicate
rezultă că acest fenomen era destul de răspândit.
Inerent în Bârlad apăreau şi boli specifice. Putem afla astfel din Analele
Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman pe anul 1892” că sifilisul: „este boala
care a dat cel mai mare contingent de bolnavi din toate bolile care au fost
tratate în spital. Ea este mai numeroasă chiar decât pellagra şi paludismul;
având consecinţe mult mai rele chiar, decât acestea două, asupra generaţiilor
viitoare, contribuind după cum se ştie foarte mult la descreşterea
populaţiei.[….] Numărul bolnavilor suferind de sifilis a fost de 218 adică: 134
bărbaţi, 83 de femei şi o fată”238. Proporțional rata de îmbolnăviri era mare în
rândul categoriilor mai expuse, cum erau de exemplu militarii cantonaţi la
garnizoana Bârlad, astfel între 1922 şi 1928 au fost înregistrate potrivit surselor
vremii 758 de asemenea cazuri “venero - sifilitice”239.

237
Una din casele de toleranţă ale vremii era situată pe actuala stradă Ion Popescu, iar o alta
extrem de populară în epocă „La nea Aurel” pe strada Stroe Belloescu. Mărturie transmisă de -
prof. V. Cârcotă.
238
Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, p. 41.
239
Dare de seamă științifică asupra Activităţii Spitalalului Militar şi a Serviciului Sanitar din
Garnizoana Bârlad, de la 1 ianuarie 1922 la 31 decembrie 1928,Tipografia N. Peiu, Bârlad,
1929, p. 5.

187
Fiecare dintre toate aceste restaurante, indiferent de calitatea clientelei
şi a ofertei, nu ştia cum să, mai atragă concurenţa. Modalitaţile erau dintre cele
mai intersante, de la meniuri la ,,faună/prostituţie”. Una de pe strada gării era
mai inovativă având ca decoraţie şapte draci ce zâmbeau călătorilor în drum
spre gară.
Vremuri de demult pe care cei care le-au trăit consideră că rămân cele
mai frumoase, în ciuda atracţiilor din ziua de astăzi, la care ei nici nu au gândit
vreodată.

II. 3. 5. Berării, grădini de vară, birturi, cabarete

Românii au fost, în general, consumatori de vin şi de ţuică, fără a putea


fi consideraţi, ca nemţii ori ca ruşii, nişte împătimiţi ai băuturii. Se consideră că
atracţia cârciumii asupra românului era determinată mai mult de nevoia de
comunicare şi socializare decât de patima băuturii. Berea a pătruns mai
târziu la noi şi a început a avea căutare, pe scară largă şi în cantităţi industriale,
după 1880, dar asta nu înseamnă că nu exista şi anterior, mai ales pentru
consumul casnic ori de mică amploare. Fabricarea şi consumul berii în
Bucureşti sunt atestate documentar, ca şi la Bârlad - dar aici în cantităţi
insignifiante, doar la începutul secolului al XIX-lea, când Johann, neamţul, are
meritul de a deschide prima fabrică de bere în Valahia. Andrei Kube, care va
moşteni afacere, îi va cere lui Grigore Ghica-vodă prelungirea privilegiului. În
perioada regulamentară sunt pomeniţi în oraş un număr de 7 berari, iar anterior,
la 1816, existau de asemeni câţiva în oraş fără a putea preciza cu exactitate
numărul acestora. Tabla măsoriştii târgului de la 1815 - pomeneşte existenţa în
premieră unui berar -, ceea ce confirmă răspândirea treptată în zonă a
consumului acestei noi băuturi.
În secolul al XIX-lea, berea venită din Occident a constituit un lux, ca
mai toate produsele importante. De altfel, nici nu avea prea mare căutare,
vinurile noastre româneşti, atât de bune, satisfăcând toate gusturile. Ziarul
“Progresul”, nr. 16, din 21 aprilie 1885 ne indică şi cele care erau cele mai
căutate de consumatorii oraşului aşa cum deducem din următoarea reclamă:

“Desfacere de vinuri vechi la hotel Europe


Vinuri albe vechi din Odobescu şi roşii din Nicorescu de pe renumitele
vii Piscul Corbului. Desfacerea acestor vinuri fiind din vestita recoltă a anului
1882, oferă publicului amator şi cumpărător o ocaziune rară, preţurile fiind cele
mai favorabile.”
Treptat, însă, au apărut fabricile de bere (încă de la începutul secolului
al XIX-lea), mai apoi şi localurile specializate. Şi chiar dacă românilor le-a
trebuit ceva timp pentru a aprecia calităţile acestui produs, berea, odată ajunsă

188
pe piaţă, a început să concureze vinul şi să ducă la apariţia localurilor de acest
gen. Sorturi de bere precum: Luther, Opler, Azuga şi Bragadiru încep să devină
cunoscute şi apreciate240. În 1860, numărul fabricilor de bere de pe Dâmboviţa
va ajunge la 6. Bucureşteanul şi, dealtfel tot românul, începuse să simtă gustul
halbei şi al ţapului. Nu va trece mult timp până îşi va revendica şi paternitatea
berii şi o va declara băutură naţională. Tot mai des se va auzi expresia ,,hai la
o bere” şi tot mai rar ,,hai la un vin”. Ca o mostră de prost gust, se va spune tot
mai mult, ,,hai la un şpriţ”.
Prima berărie de care avem cunoştinţă în oraşul nostru este a
restaurantului Plevna şi mai apoi noua modă a fost preluată şi de celelalte
restaurante mai cunoscute ori mai puţin cunoscute din oraş ca a lui
Manzavinatos şi Majestic, întâlnind în paginile de publicitate a ziarelor chiar
existenţa unei ,,Hale cu bere” pe strada Principală. Modul de apariţie şi de
organizare e surprins de obicei foarte bine chiar din anunţuri publicitare din
ziare ca acesta:
“Berăria familiară Luther
Sala Plevna (restaurantul).
Aduc la cunoştinţă ONOR PUBLIC, că am deschis în salonul
restaurantului Plevna din acest oraş o Berărie cu adevărat familiară unde
familiile vor fi distrate în fiecare seară de o Orchestră naţională şi vor fi bine
şi frumos serviţi cu delicioasa bere specială Luther care se găseşte numai în
localul meu cu: 40 bani halba, 25 de bani ţapul. Diferite specialităţi de vinuri
cu preţuri moderate.
Cu stimă Gheorghe Mihăilescu”241.

240
Lelia Zamani, op. cit., p.134.
241
“Bârladul”, nr. 16, 2 mai 1914.

189
Remarcăm deasemenea că obişnuitele tarafuri de lăutari fuseseră
înlocuite cu o orchestră după moda vieneză, a nu se înţelege, însă, că
repertoriul muzical putea avea aceaşi sursă elevată. Muzica se asculta în genere
asortată “cu bere proaspătă, cu crenvurşti, cu şuncă, unt şi ridichi” 242. Însuşi I.
L. Caragiale a fost sedus de această nouă îndeletnicire, destul de prozaică în
raport cu talentul scriitorului, dar fără a avea dealtfel prea mult succes, după
cum o recunoaşte cu autoironie:

“Iancu Luca Caragiale


Vinde berea cu măsură,
Face şi literatură,
Însă nu face parale”243.

Complementar se consuma în grădinile de vară aferente acestora şi în


birturi. Alături de restaurante şi grădini se aflau birturile, şi ele tot un fel de
restaurante, dar de o mai mică anvergură, care au ajuns să capete o pondere tot
mai mare odată cu începuturile industrializării. Birturile sau micile restaurante
făceau obiectul amatorilor de bucătărie românească, în general bârlădeni săraci
provenind din clasa muncitorilor, în care grătarul sub forma micilor, cârnaţilor
şi a momiţelor avea un rol de căpetenie, cu precădere în anumite zile. Mai puţin
pretenţioase decât restaurantele şi cu preţuri acceptabile, masa de prânz variind
în funcţie de meniul ales între 20 şi 90 de bani244, birturile adunau la mesele lor

242
George Costescu, Bucureştii vechiului regat, Editura Capitel, Bucureşti, 2004, p. 394.
243
Lelia Zamani, op. cit., p. 144.
244
Luminița Moscalu, op. cit., p. 197

190
de sărbători, de târg ori de iarmaroc, o diversitate de oameni dornici să
mănânce şi să bea ieftin, dar şi bine. Nici ţăranii mai înstăriţi nu le ocoleau în
trecerea lor prin localitate. La 1878 existau un număr neprecizat de birturi şi 6
locante245. Pe lângă aceste categorii sociale întâlnim un cu totul alt gen de
consumatori ce frecventau restaurantele din cadrul hotelurilor şi cele de sine
stătătoare, unele mai mari, altele mai mici, în funcţie de posibilităţile
patronilor.
Dacă în vremurile trecute, viaţă publică bârlădeană era prea puţin
evidentă (şi nu vorbim aici de evenimentele majore ale vieţii unui om: nuntă,
botez, înmormântare), totul desfăşurându-se mai mult în familie, cu timpul
mentalitatea se schimbă, luarea mesei în oraş cu prietenii ori cunoştinţele
devenind o obişnuinţă, cu precădere pentru cei cu stare. Acest lucru a fost,
multă vreme, mai degrabă apanajul bărbaţilor, femeile dominând în interior, în
căminul lor şi în petrecerile organizate acolo. Desele ieşiri în oraş au început să
devină o obişnuinţă pentru unii membri ai elitei. În acest mod se stabileau mai
repede relaţiile, ideile circulau mai repede, impregnarea cu ceea ce era perceput
ca nou la fel, iar modul de viaţă începe să capete o nouă perspectivă.
Restaurantele aveau proprietari, atât români, cât şi străini246.
Diferite date consemnează că românii consumau, cu predilecţie, alcool
în două ocazii: la încheierea unei înţelegeri legate de o tranzacţie, când
adălmaşul era obligatoriu, în zilele de sărbători şi, mai ales, când era luată
leafa. Vinul şi rachiul erau consumate de obicei de bărbaţi, dar şi de femei:
„Odată când am venit de la şcoală după amiază, mama Profira era plină de
draci la culme, din cauza sângecilor de rachiu bun adus proaspăt de la ţară la
crâşma lui Iamandei de lângă rai (casă de toleranţă, n. ns.)”247.
O tradiţie în unele sate legată de trecerea adolescentului în rândurile
bărbaţilor, a fost cheful care ducea inevitabil la îmbătare, preluat pe alocuri şi
în mediul urban. Pe când flăcăul, proaspătul bărbat, se întorcea împleticindu-se
spre casă, vecinii de pe garduri îl priveau meditativ, spunându-şi unul altuia, că
în sfârşit şi ăsta a ajuns bărbat. Acest procedeu iniţiatic ca şi mediul
înconjurător putea să îl marcheze pe tânăr, pervertidu-l spre alcoolism248.
Femeile tinere considerau că alcoolul este un medicament, care odată
administrat ar combate anemia249. A existat şi un obicei, bizar, acela de a oferi
alcool copiilor pentru a nu plânge: ,,Un colţ de ştergar este umezit cu rachiu şi
ştergarul este pus în gura celui mic”250. Uneori alcoolul era înlocuit şi cu alte
produse profilactice în acelaşi scop: ,,Catinca - fiica mamei Profira - avea un

245
Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul 1878, Imprimeria
Basarabia, 1878.
246
Lelia Zamani, op. cit., p. 125.
247
Gheorghe Silion, op. cit..
248
Mircea Bălan, op. cit., 236.
249
Luminița Moscalu, op. cit., p. 196.
250
Mircea Bălan, op.cit., 236. vezi şi L. Moscalu, op.cit., p.197.

191
copil mic de ţâţă pe care îl hrănea mereu cu ceai de mac ca să doarmă şi să tacă
să nu supere pe mama Profira bolnavă de nervi (,,iuţeală la cap”)”251. În aceste
condiţii, sănătatea şi vigoarea locuitorilor erau serios ameninţate de acest regim
alimentar ce tindea să devină obişnuit. Acest lucru poate fi remarcat cu
uşurinţă şi din statisticile spitalalului, doctorul Th. C. Cerchez făcând
următoarea remarcă: ,,Abuzul băuturilor alcolice este foarte răspândit la
poporul nostru şi dacă numărul bolnavilor cu simptome de intoxicaţie
cronică, consecutivă acestui viciu este mic la spital, cauza este că aceşti
nenorociţi nu se prezintă decât atunci când unul din aparatele mai principale
se îmbolnăvesc încât nu mai poate funcţiona”252.
De regulă, locuitorii mahalalelor nu se prea îndepărtau de casele lor, aşa
încât, pentru ei preferate erau cârciumile de cartier – cele mai apropiate ca şi
locaţie – unde grătarul, momiţele şi vinul bun nu lipseau. În acestea apăreau
ocazional şi clienţi din centru, sau în trecere, dar obişnuiţii localului erau
oamenii din mahala, care veneau acolo nu pentru a lua masa în oraş, ci ca să
tragă un pui de chef.

II. 3. 6. Mentalităţi cotidiene-cluburile şi cafenelele


În diferitele arhive personale, la colecţionari, ori oameni obişnuiţi există
numeroase vederi de străzi şi instantanee fotografice, ce surprind infim ceva
din farmecul vechiului oraş. Imaginile sunt doar o părticică a vieţii citadine de
mult apuse şi trecute. Obiectivul aparatului foto nu a prins, şi nu putea altfel,
decât foarte palid ceva din pulsul oraşului. Orice aşezare umană îşi are o trăire
proprie ce cuprinde atât evenimente cotidiene, dar şi spectaculoase precum
parăzile de 10 mai sau 23 august, baluri, recepţii, alegeri cu peripeţii,
scandaluri gazetăreşti.
Ici şi colo câte un pictor (Mihai Adamiu, Corneliu Vasilescu, Antonio-
Romeo Pălie, Georgel Pascu, Eugen Iftene etc.) cu talent, imaginaţie şi, mai
ales inspiraţie, surprind, încă, ceva din această cronică nescrisă. Şi, dincolo de
asta, dacă din întâmplare întâlneşti o persoană cu imagini vii încă în memorie,
colbuite, parcă de trecerea vremii, greşeşti amarnic -,,Berladul” RENAŞTE,
respiră, parcă se mişcă, uimeşte ochiul prin amestecul de vechi şi nou, de
balcanism şi civilizaţie, dar cel mai interesant vezi o părticică din viaţa
oamenilor săi, a oraşului de dincolo de oraş. Toate acestea ne oferă, dincolo de
o simplă înfăţişare urbanistică, o altă imagine a Bârladului, cu aspecte privind
istoria, economia, personalităţi născute aici sau care au trecut prin oraş.

251
Gh. Silion, op.cit.
252
Analele Spitalului “Bârlad şi Elena Beldiman”pe anul 1892, p. 35.

192
Peste tot puteai să vezi o multitudine de prăvălii care îşi prezentau
marfa direct în stradă, în saci, în butoaie sau lăzi, din care răzbăteau un amestec
de mirosuri ameţitoare: dulciuri, cafea, mirodenii, afumături şi sărături. Un
furnicar de lume de tot felul: meşteşugari cu şorţuri lungi până aproape de
călcâie şi mânecile suflecate; vânzători care te trăgeau de mână sau te asurzeau
îmbiindu-te cu tot ce se poate imagina; ţărani desculţi, dar cu căciulă, cucoane
şi slujnice, ţărănci cu frumoase catrinţe, toate plecate la târguit şi care în trecere
vorbeau de divorţul Doamnei cutare, de copilul Domnişoarei cutare sau de
flirturi romantice.
Informaţiile istorice pot fi completate de apelul la imaginaţie.
Pătrunzând în Bârladul începutului de sec. al XX-lea puteai să observi încă de
la început mişcarea pe străzi şi aspectul de târguşor. Spre periferie, casele sunt
modeste şi ascunse de verdeaţa abundentă, dar pe măsură ce te apropiai de
inima oraşului, acesta începe să se schimbe. Trăsuri săltând pe caldarâmul plin
de gropi, case mari cu etaj şi frumoase, magazine evreieşti, amestec de culoare
şi cenuşiu la poarta Orientului. Dacă te nimereai dimineaţa, înainte de ora 8,
puteai să vezi cum fiecare gospodar şi negustor îşi mătură partea de stradă din
faţa magazinului sau casei, iar cei care nu făceau acest lucru erau amendaţi.
Gunoiul era adunat de un car cu boi care cutreiera străzile şi, foarte curând era
urmat de care cu butoaie pline cu apă. Pe timp de noapte, străzile erau în
penumbră, felinarele abia reuşind pe ici pe colo să descâlcească întunericul. Pe
lângă biserici, şcoli sau librării, mai erau şi cofetării, restaurante şi grădini,
renumitele cabarete etc.
Pieţele - spaţii, prin excelenţă socializante-, au fost desigur scena şi
altor activităţi decât cele comerciale. Numeroasele mitinguri electorale
desfăşurate aici au stârnit indignarea doamnelor bârlădene, pentru că în acest
mod îşi pierdeau ,,servantele şi chiusinierele”- după cum consemnează un
ironic şi amuzat ziarist, în “Bârladul”, datat 1899, atrase probabil mai mult de
farmecul amploaiaţilor prezenţi decât de charisma politicienilor locali şi a
invariabilelor lor discursuri electorale. Dar politică nu se făcea doar la
mitinguri şi întruniri electorale, în presă, pe stradă, în pieţe ori la sediile de
partid. Discuţiile pe teme politice îşi aveau savoarea lor în restaurante, cafenele
ori chiar în cluburi. Ziarul „Bârladul” din 1912, întreba retoric, ca urmare a
supărării exprimate de poetul George Tutoveanu: „- De ce-i vinovată „Liga
culturală”, dacă intelectualii Bârladului nu frecventează seratele sale literare şi
că în oraş au mai multă trecere cluburile şi cafenelele”253.
Toate aceste dispute politicheşti, la o ceaşcă de cafea ...sau altceva
(pentru că licoarea aburindă era servită împreună cu vinul şi rachiul) au fost
bineînţeles, cu accente mai mult ori mai puțin pamfletare, reflectate şi în mass-
media, după cum putem afla spicuind din presa vremii:
,,Clubul Tachist,

253
“Bârladul”, 1907.

193
De câteva zile, firmele de pe pereţii d-lui Adolf Broder s-au înmulţit. Pe
lângă cele de până acum, care anunţau pluguri, grape, sape etc., sau mai
adaougat unele cu inscripţia: Clubul conservator democrat.
Cercetând îndeaproape am aflat că în adevar într-o cameră din etajul al
doilea, s-a înfiinţat clubul Tachist sau mai bine zis Emandist. Acolo se adună
aceşti amici politici, spre a bate apa în piuă, ca să scoată unt. În faţa unui
auditor compus din bărbaţi ca: Ioan Scântee, Toma Berescu, Ştefan Furnescu,
Ioan Ghinescu, Tănasă Negrescu şi alţii, toţi alungaţi de prin slujbe şi bine
pregătiţi pentru puşcărie, se urcă la tribuna dl. Th. Emandi, ori fostul inspector
şcolar Patriciu. Începând de la invazia popoarelor barbare în ţara noastră,
numiţii oratori sbiară şi se sluţesc de ţi se pare ca i-a apucat ceva. Toate acestea
însă în faţa menționatului auditor înseamnă, un fel de ,,tobă la urechea
surdului”. Altceva doresc ei să audă; bunăoară voiesc să audă pe domnul Th.
Emandi zicând: ,,Băieţi! Fiindcă voi bateţi pietrele din cauza mea, iar unii o să
staţi la puşcărie, pentru ca v-am lăsat frâu liber când aţi fost în funcţii, iată vă
dau din punga mea câte ceva de cheltuială, spre a întâmpina nevoile de care
suferiţi, mai ales acum în timpul iernii. Se cuvine să facă aceasta dl. Th.
Emandi, cu atât mai mult, cu cât n-a muncit pentru banii cu care şi-a făcut
averea. Procesul verbal de inspecţia primariei Urbei Barlad, făcut de dl.
inspector financiar Culcer, este proaspăt în memoria cetăţenilor bârlădeni.
Acest proces-verbal, bine făcut şi bine documentat arată hoţii, care de
care mai revoltătoare, săvârşite sub primariatul de tristă amintire a domnului
Th. Emandi. Prin urmare, a vorbi la club sau chiar în altă parte, pe sama altora
fără să se fi justificat de pungăşiile cu care sunt acuzaţi, înseamnă că sunt groşi
de obraz”254.
Şi aici dacă ne permiteţi am dori să facem o mică paranteză: denumirea
de cafenea (cahvenea) vine din cuvântul turcesc kahvehane, kave-hané, ceea ce
înseamnă local public în care se poate bea cafea în schimbul unui preţ relativ
mic, după moda turcească, unde oamenii puteau să joace zaruri, table sau
ghiordum (un joc de cărţi) şi să fumeze tutun, dar mai ales să discute politică,
făcând și desfăcând guverne. Îndeletnicirea de-a ţine cafenea a fost
împrumutată şi de români, cu toate că în decursul timpului, în marea lor
majoritate au fost ţinute de străini. După cum dovedeşte şi numele, cafeaua
deţinea ponderea în cererea consumatorilor, dar, pe lângă ea, îşi face loc şi
ceaiul după moda englezească, care ajunge treptat să egaleze acest produs atât
de apreciat, dacă nu chiar să-l întreacă255.
Cafeneaua, un fel de academie populară a cetăţenilor, era, în secolul al
XIX-lea, un loc de întâlnire pentru cei care căutau prietenie şi interacţiune
socială. Prin intermediul ei se făcea socializarea a tot felul de oameni, bogaţi şi
săraci, învăţaţi sau cei fără carte. Înainte de apariţia cluburilor, hanurile,

254
“Bârladul”, Anul 27, nr. 46, 20 noiembrie 1908.
255
Lelia Zamani, op. cit., p.145.

194
cârciumile, birturile şi cafenelele ţineau locul acestor instituţii. Între distinsele
saloane şi ordinarele bodegi, cafenelele cu aromele lor de cafea şi tutun ocupau
o poziţie intermediară. Acestea adunau oaspeţi mult mai diverşi, în comparaţie
cu primele, dar mai triaţi faţă de ultima categorie. În cafenele, cafeaua era
elixirul specific, iar ziarele indiferent de coloratura politică (“Progresul”,
“Bârladul”, “Paloda”, “Vocea Tutovei” etc.), sursa nenumăratelor discuţii. Pe
lângă jocurile consacrate se discuta politică şi ultimele noutăţi din oraş. Pentru
că obişnuiţii localurilor de acest tip erau la curent întotdeauna cu tot ce se
întâmpla, adeseori politicieni şi jurnalişti le frecventau pentru a colecta noutăţi
şi opinii.
Un spaţiu aparte în această lucrare a fost rezervat cafenelelelor, datorită
rolului mai special pe care l-au avut în viaţa socială şi de ce nu chiar spirituală
a urbei după modelul celor din marile oraşe, chiar dacă ele au apărut, de fapt,
din premise economice. În Moldova consumul de cafea, acest elixir al epocii
moderne, a fost introdus în secolul al XVIII-lea. Este greu de spus când au
apărut primele cafenele la noi, dar prima menţiune a unei cafine datează din 14
ianuarie 1787, într-un act de vânzare a unor locuri de dughene pe Uliţa Mare şi
se repetă în alt act din 16 ianuarie 1792 256. În 1845 apare menţionată breasla
cafegiilor împreună cu cea a cavafilor. Separată de cea a crâşmarilor, existenţa
ei ne indică că obiceiul de a consuma acest produs era deja încetăţenit în
localitate257. Acest fapt ne este confirmat şi de relatarea institutorului I. Vasiliu
despre obiceiurile boierilor bârlădeni, datând cu aproximaţie din aceaşi
perioadă: „Cam la vremea toacei, toată familia Greceanu cu toţi invitaţii, ieşeau
şi se plimbau pe toate aleile (situate în gradina moşiei de la Simila n. ns.), apoi
se aşezau pe la diferite mese, ce erau întocmite de mai înainte, iar robii, unii
aduceau tablale cu dulceaţă, alţii tablale cu cafele, alţii narghilele de fumat” 258.
Analizând documentele epocii referitoare la oraşul Bârlad cât şi datele
onomastice, putem aprecia că negustorii erau autohtoni dar şi de altă origine:
saşi, unguri, armeni, greci, evrei, sârbi, bulgari ş.a.
Uneori, ca şi meşteşugarii, apar grupaţi pe anumite uliţe, cum ar fi Uliţa
Armenească (strada Paloda), Uliţa Jidovească (strada Fagului), Cojocarilor
etc259. În orice caz, primele cafenele au aparţinut negustorilor armeni, evrei şi
turci, pe la 1878 funcţionând deja 9 asemenea stabilimente publice260. Dintre
cafenelele celebre din oraş putem aminti pe cea a lui Manzavinatos, Cafeneaua
BURSA deschisă nonstop şi sediul neoficial al P.N.Ţ., pe strada Vidra nr.
146, ori mai puţin cunoscutele Cafenele-biliard – a lui Sârbu pe Cojocăreasca
sau cele ale lui Raicu şi Sava pe strada Paloda. Tendinţa spre socializare şi

256
Iacov Antonovici, op. cit., vol. IV, p. 242. vezi şi Oltea Răşcanu - Gramaticu, op. cit., vol.
I, p. 108
257
Emanoil Darie, op. cit., p.18
258
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 249.
259
Oltea Răşcanu - Gramaticu, op. cit., vol. I, p. 108.
260
Raport asupra administraţiunii şi trebilor urbei Bârlad pe anul 1878.

195
creşterea interesului pentru divertisment au determinat o anumită specializare a
cafenelelor. Unele dintre acestea erau cu predilecţie locuri ale protipendadei.
Aceste cafenele mari şi frumoase au fost ridicate cu deosebire în centru şi care
s-au impus repede şi nu numai prin luxul afişat, dar şi prin calitatea şi
diversitatea produselor oferite spre consum: cafea, ceai, băuturi alcoolice de
genul şampaniei şi coniacului261 şi răcoritoare, dulciuri, produse de patiserie şi
cofetărie. La periferie, au rămas să se comercializeze cafea în prăvălii cum era
cea a personajului Cadîr de dincolo de Podul Pescăriei.

II. 3. 7. Cofetării

Știința modernă asociază zahărul și consumul dulciurilor cu o moarte


lentă dar sigură. De altfel suntem bombardați zilnic cu tot soiul de „amenințări”
cum că e mai bine să renunțăm la dulcele viciu al dulciurilor că altfel... Dar
cine se poate lăsa. Că nu s-a inventat încă o ciocolată electronică care să ne
scape de pericol.
Dacă este să coborâm la o adâncime de câteva secole, nu avem prea
multe a vă spune despre ce și cât consumau românii în materie de cofetăreli.
Sigur este că preferințele în materie de desert situau pe primul loc fructele care
se consumau în funcție de momentul zilei, unele la începutul mesei, altele la
sfârșit.
Poziția socială își spunea cuvântul și în acest domeniu. Dacă oamenii de
rând se mulțumeau cu magiun, boierimea se înfrupta cu dulcețuri, șerbeturi fine
de fructe și gem. De altfel fiecare din noi are imaginea farfuriuței de sticlă sau
porțelan fin pe care trona sclipitor o lingură sau două de dulceață de cireșe
ama- re sau nuci asezonată cu un pahar cu apă rece de la „țuțuroi”. Din
nefericire obiceiul mătușilor sau bunicilor tinde să fie uitat pentru că astăzi nu
mai suntem impresionați de „banala” dulceață. Vrem cofeturi rafinate arome
care mai de care dar, din nefericire, ne mulțumim cu extract din petrol pe post
de cremă de unt sau frișcă și cu aromă de vanilie făcută din cine știe ce
substanțe chimice.
Apropierea de Orient a făcut ca românii să „importe” și să adapteze
numeroase rețete dulci precum: cataiful, sarailia, ciubucul, baclavaua, rahatul,
șerbetul și bineînțeles minunata, cremoasa, dulcea și aromata înghețată,... uff...
de plăcere uitai să spui răcoroasa.

Povestea preferințelor bârlădenilor pentru tot ceea ce ține de desert este


destul de greu de însăilat datorită zgârceniei surselor istorice, și nu pentru că
mai vechii noștri concitadini nu ar fi fost amatori de dulce. Undeva pe la 1831,

261
Luminița Moscalu, op. cit., p. 99.

196
în orașul Bârlad, alături de Dorohoi, Botoșani, Hârlău, Fălticeni, Bacău, Tg.
Ocna, Focșani etc., statisticile vremii menționau existența a 41 de plăcintari și
21 de cofetari. Prezența lor demonstrează nu numai o diversficare a
alimentației, dar și o treptată rafinare a gusturilor.

Meniuri consistente şi desigur savuroase se puteau servi la numeroasele


restaurante şi cofetării din oraş, precum Compotecas (str. Ştefan cel Mare),
Guguianu - tatăl vestitului sculptor Marcel Guguianu-, ori la pretenţioasa
Confesirie Parisienne - Theodor Passini (pe strada Principală, în localul lui P.
V. Neacşu - asortată cu articolele cele mai noi şi proaspete de bomboane,
dulceţuri diferite, îngheţată...), cea luxoasă a lui Handoca (cu mobilier de
culoare neagră, unde se mâncau delicioase „pricomigdale”), a grecului
Luverdis, a lui Manzavinatos (ce nu era ocolită de amatorii de dulciuri
orientale cu siropuri şi arome dintre cele mai îmbietoare), Cofetăria Carmen
Silva, Cofetăria Spiratos (situată pe strada Regele Carol la nr. 206), a lui Iani
sau a lui Petpenic (cu o îngheţată ce era vestită în toată ţara), cofetăria lui
Velea Stoica, a armeanului Manuc Asfadurian - ce vindea cea mai bună cafea
etc.
Pe trotuar se aliniau, în dreptul cofetăriilor, mesele la care se bea cafea
sau se mâncau prăjituri; cei care nu aveau suficienți bani stăteau de vorbă la un
pahar de apă ori de sifon pe masă. Nelipsiți erau negustorii ambulanți, care
vindeau înghețată, halviță, limonadă, bragă, covrigi, roșcove, figurine de zahăr
etc. Chemările lor zgomotoase la marfa dulce și aromată puteau fi auzite de
orice școlar sau copil, care aștepta cu poftă ora când știa că aceștia își făceau
apariția.
- A sosit Capșaaa!! Covrigi, chifle, turtă dulce caldăăă!!!

197
II. 3. 8. Magazine, prăvălii, comerţul cu amănuntul

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se accentuează funcţia comercială a


orașului, dispunând în anul 1898, de nu mai puţin de 976 stabilimente
comerciale262. Dintre acestea se detaşau ca număr cele care comercializau:
coloniale, articole de manufactură, măcelării, de băuturi spirtoase, articole de
fierărie, lemn, cherestea, de galanterie, pielărie etc. Majoritatea mărfurilor, cu
excepţia cerealelor şi vitelor, se vindeau în cadrul prăvăliilor şi depozitelor,
pieţele nedispunând de amenajări specifice, cu excepţia celei de lângă biserica
Sf. Ilie.
Potrivit documentelor statistice în oraşul Bârlad se găseau în 1815, 452
de dughene (prăvălii). Oraşul devine astfel nu numai o placă turnantă a
comerţului zonal, dar şi unul din centrele de desfacere a produselor din şi
pentru mediul rural de pe raza judeţului Tutova. Numai în anul 1845 sunt
menţionate 89 de băcănii-indicând volumul mare de mărfuri comercializate
prin intermediul acestora. Existenţa breslelor specializate, numărul lor mare
indica şi o clientelă pe măsură. Astfel, în 1845, sunt menţionate 7 bresle
negustoreşti:a băcalilor, a abăgerilor, a precupeţilor, breasla bogasierilor,
croitorilor, a cojocarilor, cavafilor şi cafegiilor, breasla blănarilor şi a
cojocarilor, breasla crâşmarilor, a surucciilor; şi 10 bresle meşteşugăreşti: a
ciubotarilor, a mungiilor şi săpunarilor, a chiţarilor, a dulgherilor şi chetrarilor,
a argintarilor şi lăcătuşerilor, a bărbierilor, a brăharilor şi trăistarilor, a
tăbăcarilor, a olarilor, a săhăidecarilor şi boiangiilor263.
O descriere sugestivă a principalelor străzi din oraşul Bârlad (Strada
Mare, Strada Gării, Strada Ştefan cel Mare, Strada Dimitrie Cantemir), făcută
în volumele II şi III din Bârladul de odinioară şi astăzi ne oferă informaţii
valoroase privind statistica meseriilor. Astfel, pe Strada Principală sunt
menţionate: 4 cârciumi (Dranga, Cruceanu, Iamandi, Stavăr), 6 bodegi şi
restaurante, două depozite de „vinuri alese”, 7 băcănii, 3 plăcintarii, 3 brutării,
7 cofetării, două cafenele, 1 lăptărie, 1 bragagerie, 1 măcelărie, 1 magazin de
mezeluri, 4 farmacii (din 5 câte existau la Bârlad), 3 drogherii, 3 de coloniale, 3
ceasornicării, 1 curăţătorie de pălării, 1 atelier de pălării, 1 mercerie, două
croitorii, 6 cizmării, 6 frizerii şi un coafor, două ceaprăzării, 3 magazine de
încălţăminte, 3 curelării, două tinichigerii, 1 atelier mecanic, 4 fierării, un
magazin de fierărie, 1 magazin sticlărie, 1 magazin de mobilă, 1 magazin de
parfumerie, 1 magazin de jucării, 6 tutungerii, 3 librării, două florării, 1 depozit
de lemne, 1 atelier de vânzări auto. Pe Strada Gării se înregistrează 9 cârciumi,
două frizerii, 1 cofetărie, 1 brutărie, 1 băcănie, 3 fabrici de sifoane, 3 depozite
de cherestea. Pe Strada Dimitrie Cantemir erau: trei cârciumi (a lui Ionică
262
I. Lahovari, op. cit., p. 449.
263
Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, pg. 343-389; vezi și Emanoil Darie, op. cit., p. 17-18.

198
Berbeci, N. Doba şi a lui Vasiliu), două magazine de pescărie, 1 potcovărie, un
atelier de lumânări, 1 atelier de fierărie, 1 întreprindere de dubit piei, 1 atelier
de caretăsărie, abatorul264.
Aşadar în scurt, imaginea nu poate scăpa de influenţa micilor negustori
ai târgului de vite şi de cereale, a iarmarocului anual, precum şi a puzderiei de
cârciumi, a uliţelor înguste, slinoase şi mohorâte prin mijlocul cărora cu desagii
în spinare, cu un pumn de unt şi câteva ouă, treceau ţăranii nevoiţi să-şi
acopere nevoile şi lipsurile cele mai stringente. Comerţul cu produse
alimentare şi băuturi a continuat să fie practicat în spaţiile hanurilor şi a
cârciumilor, care dispuneau pe lângă amenajările necesare profilului şi de o
serie de dughene. În asemenea prăvălii mizere nu găseai decât opinci din piele
de porc năpârlit, sticle de lampă, hamuri, gaz, roşcove, hăţuri şi sare vânătă
pentru vite, în unele mai erau: sineală, săpun de rufe, mături, burlane şi făraşe,
care toate la un loc nu se puteau cumpăra decât decât cu preţul unei vaci
vândute la târg.
În partea de jos a străzii, între Paloda şi Podul Pescăriei, în mai multe
dughene cu mărunţişuri, comercianţii invitau clienţii să facă cumpărături de
dulciuri, mături, frânghii, gaz, borş, stambe şi altele265.
Prăvălie lângă prăvălie, lipite una de alta, cu un etaj, cel mult două, cu
intrarea direct de pe trotuar, cu vitrine şi uşi, astupate noaptea de obloane
metalice, rulate de sus în jos şi invers. Bârladul era plin de prăvălii cu tot felul
de mărfuri alimentare sau industriale. Puteai să intri în magazinul de băcănii şi
coloniale “La Carol” aflat în piaţa mare de lângă Biserica Sf. Ilie - considerată
Catedrala oraşului -, iar pe stradă treceai printre saci, desfăcuţi la gură şi cu
scafa corespunzătoare, plini cu orez de la Deta Banat, Glasse de Rangoom sau
de India, saci de zahăr, făină trei sau patru zerouri, butoaie cu măsline,
untdelemn, roşcove, banane, smochine şi alte fructe şi mirodenii cu iz african
sau sud-american. În magazin, te servea patronul şi familia lui. Apoi te
conduceau până la ieşire şi te pofteau aplecat şi politicos să le mai vizitezi
„prăvălia”, chiar dacă nu vei cumpăra nimic. Maniera de abordare a clientului
se potrivea cu sloganul scris cu litere uriaşe pe magazinul “Sora” de lângă Gara
de Nord din Bucureşti: „Clientul nostru, Stăpânul nostru”! Sunt alte zeci şi zeci
de prăvălii, în care puteai să găseşti tot ce îţi doreşte inima şi... ieftine, datorită
resortului din mecanismul economiei de piaţă - concurenţa!266 .
Pentru cei cu posibilităţi financiare mai reduse ori mai consistente existau,
de altfel, numeroase prăvălii şi dughene înşirate de-a lungul străzilor (Strâmba,
Ştefan cel Mare, Paloda, ori Regală) ce ofereau produse din cele mai gustoase

264
Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p. 609;
Neculai Dragomir, Strada Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului XIX, în B. O. A., vol. II, p.
615; vezi şi S. Găbureac, Bârladul odinioară și în zilele noastre: monografie-album, Editura
Biblioteca Bucureștilor, București, 2008.
265
Gheorghe Gheorghe, Amintire, în B. O. A., vol I , p. 649.
266
Dumitru Leonte, Iarmarocul de la Bârlad, în loc. cit., p. 6.

199
şi variate, necesare traiului zilnic. Aşa erau–băcănia lui Carusi (vestită pentru
mezelurile şi pastrama de producţie proprie), băcănia lui Roşca (de unde se
puteau cumpăra “ţâri”, nişte scrumbii uscate, foarte gustoase...), cea de lux a lui
Băcăoanu (în colţul străzii Regală cu Strâmba), brutăriile lui Ghiorgatus şi a lui
Pisspiris, bragageria-plăcintărie a lui Menciu (refugiul liceenilor), Franzelăria-
Iohan Scrzetowsky (strada Paloda, nr. 119) - ce oferea potrivit reclamelor
apărute în ziare, produse de profil: „ ...În toate zilele franzele de lux, pâine de
secară, chifle de diferite feluri, cozonaci, prăjituri, pesmeţi, bomboane,
dulceaţă de nuci, trandafir, zarzăre etc., etc. Drojdie de Viena proaspătă în
toate zilele. Preţuri moderate”267.
Din scrierile vremii aflăm că de la Podul Pescăriei, pornind spre strada
Dimitrie Cantemir, „după două case mici, pe partea stângă a străzii Anastase
Panu, astăzi Al. Vlahuţă, se afla o casă mare cu etaj, în care a funcţionat
Şcoala Normală, apoi Primăria”#.
În partea dreaptă, se afla cel mai mare magazin de pescărie aparținând
lui B. Wasserman, rămas în analele negoțului cu pește deorece ajunsese să
dețină monopolul și să practice prețuri exorbitante. Invidia și supărarea
confraților nu au modificat starea de lucruri deoarece o baracă modernizată și o
rigolă asigurau îndeplinirea normelor igienico-sanitare, deh... de nivel
european. Dar mai important decât toate, era prietenia cu primarul Grimberg.
Pe partea stângă se afla o băcănie şi pescăria lui Ilie Petrof. În colţul
opus, pe dreapta, se afla un magazin de coloniale, proprietatea unor greci. Vis-
a-vis de aceasta din urmă, era o brăgărie a unor bulgari sau turci”. Pe aici
trecea zilnic şi dramaturgul Victor Ion Popa caracterizat de contemporani
astfel: „Era de statură mijlocie și păşea drept şi apăsat. Purta lavalieră şi pălărie
cu boruri semilargi. Ţinea capul sus”268. Între aceste prăvălii se găsea, pe partea
dreaptă, dugheana lui Bizim, cel cu frumoasele fete, cu ochi verzi, personaj
care devine turcul Cadîr din celebra sa comedie ,,Take, Ianke şi Cadîr”.
Tot în cartierul Podeni locuiau o parte din persoanele importante ale
orasului, iar mahalaua era plină de prăvălii. Cei mai buni afacerişti erau evreii,
armenii şi turcii, pe care nimeni nu-i putea întrece. Cartierul era foarte curat,
străzile erau pavate cu piatră de râu, iar unele dintre ele erau încadrate cu
lespezi de bazalt269.
Comerţ mărunt se desfăşura şi în alte cartiere, Gh. Silion povesteşte
despre un asemenea „comersant”, episod ce ne-a adus aminte de - halvița.....`a
la Sotea:
„Peste drum de Școala Nr. 2 a lui Robu din Munteni, era moș Matei,
care într-o mică încăpere a casei vindea tot felul de fabricate dulci: „pârtie”-
un fel de magiun de perje tras în foi groase, nohot muiet, stafide, miez de

267
Neculai Dragomir, op. cit., p. 615.
268
Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p. 601.
269
Ibidem.

200
nucă pe pistil, bomboane tari colorate, roșcove, turtă dulce și alte dulciuri pe
care nu le mai țin minte.
Pe la Crăciun aducea felii subțiri de bostan turcesc copt pe care le
cumpărau băieții bârlădeni cu mare plăcere.
Dulciurile erau păstrate în ulcele de lut smălțuit așezate pe raft în
funcție de însemnătatea și cererea mărfii. La geam erau păhărele de un sfert
de litru de „cristal” cu marginile mai groase de un deget.
Mai la deal - pe stradă - lângă podul de lângă biserica Tuchiloaiei era
covrigarul State. Sfărmături de covrigi din cauza căruței ... căra în tot
județul”.
Pe lângă comerţul desfăşurat într-o largă varietate de: prăvălii, băcănii,
cofetării, brutării etc., un alt element l-a reprezentat comerţul ambulant
desfăşurat pe stradă. Şi aici dispunem de o largă varietate de produse
comercializate. De la bragă şi covrigi până la banala apă potabilă vândută de
celebrii sacagii.
Tot din memoriile lui Gh. Silion putem extrage câteva exemple
sugestive: „Bulgarul alvițar și bragagiu, ginerele mamei Profira locuia aproape,
pe aceeași ogradă, într-o casă cu o odaie și o tindă. Se ocupa după sezon cu
vânzarea de bomboane de toate culorile și formele alături de o cofă de bragă
sau limonadă- după împrejurări- toate lucrate de el și apoi purtate pe străzile
orașului Bârlad cu mîinile și spatele - mai rar cu cobilița - în strigătele: „bragă
rece”, „alvițe dulci și bune”, „înghețată”.
Cum dădea copilul 5 bani, bulgarul le și număra 4-5 alvițe sau acadele
mari cât buricul degetului, lăudându-le mereu că tare sunt bune și dulci și apoi
„ ca la mine nimeni nu are acadele dulci și bune”270.
Când făcea întâi înghețată, chema pe băieții de la gazda mamei Profira
să-i facă prima saftea cu cinci bani fiecare. După ce ne da porțiile de cinci bani
ca la orice client de pe stradă, apoi ne umplea câte un pahar mic cu pereții groși
din vremurile lui Caragea și ni-l da gratuit pentru „bodaproste” și „mulțam la
noi”. Cum venea vara, bulgarul făcea înghețată, după ce avea grijă să strângă
ghiață într-o groapă făcută de el. În zilele geroase ale iernii arunca apa în
groapă mereu, care, înghețând se umplea groapa, iar deasupra gropii punea
pământ.”
Un alt episod de comerţ ambulant este cel al covrigarului Capșa: „Un
lucru era cert. Nu știu cum se făcea că niciodată nu ieșeam sătui de la masă (de
la Şcola Normală, n.ns.) și trebuia, bineînțeles, cei care aveam gologani să ne
suplimentăm cu câte o chiflă de 10 bani de la Capșa de ½ kg. Capșa era
covrigarul nostru favorit care, pe orice fel de vreme el era nedespărțit de gardul
din spatele școlii și a pătratului - fosta stradă Epureanu (şi de fapt şi actuala
stradă Epureanu, n. ns.) - în stradă cu căruciorul lui cu două roate pe care se

270
Gh. Silion, op. cit..

201
vedea o mică gheretă în formă de ladă, hambar cu rafturi și cutii pline cu toate
bunătățile de cofetărie.
Și când era cald și când ploua, și când gerul spulbera înghețând
urechile, Capșa își anunța prezența în stradă, aproape în dosul latrinei cu vocea
lui de trâmbiță stridentă și repetată: „a sosit Capșa !!!, Covrigi, chifle, turtă
dulce caldă”. Tot aici toamna veneau căruțele cu mere”271.
Un omolog al său peste ani era evreul Papană, care pentru a-şi asigura
cele necesare traiului zilnic, patrula strada Strâmbă de dimineaţă până seara,
dintr-o parte în alta. Din platforma atârnată de gât apăreau ca prin minune tot
felul de produse mărunte, de la ace de siguranţă, butoni, panglici și chiar
cravate şi toate bineînţeles la fabuloase ,,preţuri de chilipir”272.
Piaţa Sf. Ilie era un loc foarte pitoresc, aici puteai întâlni oamenii cei mai
diferiţi, negustori ambulanţi şi ale căror reclame au rămas întipărite în
mentalul colectiv: „dă-te-aproape neamule” sau „vin şi cumpără la mine, ace,
brice şi carice”. Erau aceia care vindeau dulciuri, alviţa era tăiată în cubuleţe
de diferite mărimi şi aşezată în rânduri, iar bomboanele cu forme şi dimensiuni
variate aşezate în borcane, apoi era susanul, bomboanele pe băţ şi câte alte
minunăţii pentru copiii vremii. Vânzătorii se apropiau de copii şi, ca să îi
atragă, le dădea câte o bombonică: „ţine una în guriţă şi apoi ia o alviţă” sau
„una mie, una ţie, una în gură la Ilie”. Nu lipseau nici „turcii”, îmbrăcaţi cu un
model de costum naţional turcesc, cu fes pe cap, şi care transportau în spate o
instalaţie din alamă strălucitoare, formată din câteva recipiente sferice, de
dimensiuni diferite, care descreşteau de jos în sus, lipite între ele, la cea
inferioară aveând un tub din care atunci când vânzătorul se apleca în faţă,
curgea băutura. De obicei aceştia vindeau sirop, dar alţii vindeau bragă: „ia
braga rece şi bună” îi auzeai strigând în limba lor românească273.
Aşa cum am precizat pe lângă produse alimentare şi de mică producţie pe
stăzile oraşului era comercializată şi apa oricât de nefiresc ni s-ar părea
raportându-ne la nivelul de civilizaţie urbană din zilele noastre: „Nevoile
populației erau asigurate cu ajutorul sacagiilor. Cele trei sacale ale oraşului,
care aveau forma unor trunchiuri de con, conduse de doi bărbaţi şi o femeie
străbăteau, două din ele Strada Dimitrie Cantemir şi una Strada Cuza Vodă,
ducând apa spre centrul comercial al oraşului, trecând prin acest punct comun,

271
Ibidem.
272
Sergiu Brandea, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010, p. 143.
273
Ibidem, pg. 194-195. În piaţă nu lipseau nici „scamatorii” care înşelau ţăranii invitându-i să
găsească, contra unui rămăşag, care dintre cele trei cărţi de joc aşezate cu faţa în jos este
„popa”, de aici şi reclama lor „uite popa, nu e popa”. Ca să-i îmbrobodească, aveau asociaţii
lor, care puneau rămăşag şi care întotdeauna câştigau, ceea ce nu se întâmpla cu bietul ţăran.
Majoritatea locuitorilor de la sate veneau la târg îmbrăcaţi în costume naţionale, în carele lor
trase de boi, pe care le lăsau pe la hanuri, după ce-şi descărcau marfa în piaţă. Ziua de târguit se
termina după amiaza, când carele se întorceau spre vetrele lor şi piaţa îşi căpăta pauza meritată,
pentru câteva ore, până a doua zi, în zori.

202
Podul Pescăriei: „Venea sacaua acasă, cumpărai două, trei găleți cu apă” iar
pentru alte necesități se folosea apa de ploaie strânsă în butoaie așezate sub
streșini. La W. C.-ul din fundul curţii, nu se folosea apă. Pe lângă apă erau
transportate şi comercializate gaz lampant, ghiață etc.274.
Cartierul nostru, în exclusivitate, era aprovizionat cu apă de moş
Gheorghe, care, cu două cofe, o ducea de la casă la casă”275.

274
Ibidem, p. 168.
275
Neculai Costăchescu, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II, p. 609. Vezi
şi Silvia Buzescu-Voiculeţ, Bârladul de ieri şi de azi, în B. O. A. , vol. I, Bucureşti, 1980, p.
696.

203
II. 4. Politica, spiritul civic, diverse

II. 4. 1. Politica

Motto: „Cum ai găsit discursul meu coane Petrache?


Vezi, Porumbiță, i-a răspuns Carp, tu ai
avut
două pasiuni în viață: femeile și politica.
La femei n-ai avut p…, în politică nu ai
c…!”
(Constantin Argetoianu)

Dacă nu ştii să râzi, sau mai bine zis, dacă nu ştii să găseşti motive de
râs în politică, mai bine nu te aventura. În politică, râsul e terapia supremă. Te
ajută să vezi exact dimensiunile lucrurilor şi oamenilor. Politicienii, în general,
sunt purtătorii unui mesaj tragic. Dacă îi iei pe de-a-ntregul în serios, te
sminteşti276.
Drept urmare rândurile pe care le veți găsi mai jos, dacă aveți
curiozitatea sau interesul de a le parcurge, nu au pretenția de a fi un text
„istoric” clasic, ci doar să surprindă câteva elemente ale manifestărilor politice
bârlădene, notate într-o manieră care să nu „smintească”.
În articolul Stat şi literatură, din ziarul “Epoca”, din 25 octombrie
1896, Caragiale afirma: „O aşa societate, în urma prefacerilor politice din
Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de
lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă”. Și scriitorul
continua critic: „această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în
fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate
avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de
simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele societate aşezată.
Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul
trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace
şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai
rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat”277. Încă de la
„facerea” lor, românii au fost poeți și cunoscători într-ale politikiei. De altfel,
în fiecare cârciumă, colț de stradă, club, găsim câte o „poiană a lui Iocan”,
unde toți își dau cu părerea despre oricine și orice. În vremea la care facem
referire, „dezmățul” politic era în floare ca și demagogia partidelor. Dacă se

276
Adrian Cioroianu, în “Dilema veche”, nr. 378, 2011.
277
Ion Cristoiu, Gazetarul Caragiale despre scena politică de azi, în “Jurnalul”, 6 decembrie
2009.

204
găsesc asemănări între ceea ce vom spune mai jos și situația contemporană,
ținem să precizăm că acestea sunt pur întâmplătoare.
Scena politică românească a sfârșitului de secol XIX și început de secol
XX, a fost marcată de activitatea a doar două partide, respectiv conservatorii și
liberalii. Un partid era al boierilor și bogătașilor a căror reputație era stabilită
de stirpea din care se trăgeau, iar celălalt era alcătuit de ceea ce numim clasa
de mijloc- funcționari, meșteșugari, negustori - al cărei rol era „să
precumpănească echilibrul politic al maselor alegătoare” 278. Restul formau
„prostimea”, așa cum erau (și sunt), numiți cei fără avere și știință de carte și
al căror rol era „să țină, în operațiunile electorale rolul lichidului din experiența
fizică a vaselor comunicante”279.
Potrivit legii fundamentale în vigoare, respectiv Constituției din 1866,
electoratul românesc era împărțit în trei colegii cenzitare. Dintre acestea, pentru
Senat votau doar primele două, din care făceau parte cei cu dare de mână. Al
treilea colegiu era al celor cu „dare din mâini” care trebuiau să primească ceva
în schimbul votului. Procedeul de remunerare era relativ simplu, cu nimic
deosebit de zilele noastre. Onor alegătorul, primea pentru votul ’mnealui o
„bumașcă” (vezi o bancnotă, „șlapi”, găleată, mobil etc.) și un „adălmaș” la
cârciumă. „Catagrafia” era ținută de celebrii „pristandăi”, organele
responsabile cu ordinea, în civil, care se ocupau și cu „animarea” maselor.
„Însuflețirea” poporului alegător, se făcea „in corpore și...cu vadra,
individual”280.
Onest în societate ca și în cercul restrâns al familiei, trăind pe lângă
micile interese și realități politice, individul se asociază și promite sincer, mai
ales când împărtășește și înțelege minciunile și poftele prestidigitatorului
politic al mahalalei care-l captivează și îl înflăcărează momentan: „E flacăra
focului de paie care fâlfâie cât e întreținut, apoi se stinge și iarăși fâlfâie dacă-l
aprinzi”281. Parcă îi și vezi pe „respectabilii” domni bârlădeni, cu pălărie și
baston, mergând seara la club, că doar aveam și noi „iacobinii” noștri, pentru a
se pune la curent cu ultimele noutăți. Și mergeau ei la Clubul tachist sau
iamandist, situat deasupra magazinului lui Adolf Broder, la Manzavinatos, sau
Bursa unde în fum de țigare, la o bere, o brânză și o măslină, politica se vedea
și se făcea altfel. Din când în când la aceste întruniri își făceau apariția și
reprezentanții de la centru, însuși marele Tache Ionescu vizitând urbea noastră
cu prilejul alegerilor. Conu Tache, supranumit „gură de aur” pentru retorica sa,
trăiește în micul orășel de provincie „agonia și extazul”, fiecare vizită oferindu-
i surprize diverse, de la succes deplin la dezamăgire. Cu prilejul unei astfel de
vizite, conu Tăchiță se trezește că este așteptat la gară doar de câțiva

278
George Costescu, Bucureștii vechiului regat, Editura Capitel, 2004, p. 313.
279
Ibidem.
280
Ibidem.
281
“Bârladul”, nr. 9, 1898.

205
„onorabili” , restul pierzându-se pe drum amețiți de întâlnirea - „de-a dreptul”
electorală (sic!) - cu Bachus de la Manzavinatos. Dar ce mai... „era frumos,
era splendid să fi văzut animația în centrul orașului.... Lumea se aduna în
stabilimente și pe trotuare spre a comenta, lăuda cu entuziasm impozanta
manifestație și primire ce avusese loc”282.

„Campaniile electorale” se realizau cu


ajutorul gazetelor, că doar fiecare partid care se
respectă are gazeta sa, și cu implicarea „profundă” a
autorităților care aveau astfel șansa să „convingă”,
prostimea să-i voteze și astfel să ajungă la osul mult
visat. „Bandele colectiviste au început să opereze și
în orașul nostru. Ele terorizeză mahalalele
amenințând lumea.Vânzătorul ziarului nostru a fost
bătut crunt și umplut de sânge de comandantul de
sergenți dl. Darie. Am reclamat parchetului”283.
Pierdut câine. Ofer recompensă. Aşa ar suna un anunţ al unei persoane
disperate că şi-a pierdut animalul de companie. Întorcându-ne la subiectul
nostru constatăm că afişele electorale sunt oarecum similare. Votaţi pe X.
Recompensa la paştele cailor. Mecasnismul „afacerii afişelor” nu suportă
deosebiri esenţiale, bârlădenii de secol XIX fiind la fel de inventivi ca şi cei de
astăzi. Astfel, cu prilejul alegerilor a fost înfiinţată o societate sportivă cu
scopul de a rupe afişele de pe zidurile şi gardurile oraşului care anunţau
victoria opoziţiei (întotdeauna există una) în alegeri. Din societate făceau parte
poliţaiul Palade „sportman reputat, care nici nu uza de scară, căci prefectul
Vasiliu făcea piedestal; iar Hoţandache, meşter potlogar, făcea strajă, împreună
cu vreo doi agenţi”284. Rămâne să vă închipuiţi surmenajul cu care s-au ales
prefectul şi poliţaiul oraşului şi care au necesitat câteva zile de binemeritată
odihnă.
Unii candidaţi mai îndrăzneţi, sau mai bine zis siguri pe „carisma” din
dotare, mergeau personal să-şi convingă votanţii. Astfel domnul
Grimbergoriade „ a păţit-o rău în Cotul-Negru. Întrând în casa unui
concetăţean, a fost întâmpinat de soţia acestuia, care recunoscându-l şi
amintindu-şi că fusese înşelată acum câţiva ani de acest individ în farmacie,
când i s-a dat cretă în loc de chinină, a început să-l apostrofeze285. Iar
apostrofările la adresa bietului Grimberg au continuat, tabăra adversă
compunându-i o ghicitoare plină de tâlc: „ Ghici ghicitoarea mea:
E perciunat şi e spiţer,

282
“Bârladul”, nr. 2, 1902.
283
“Bârladul”, nr. 8, 1898.
284
“Bârladul”, nr. 2, 1909.
285
“Bârladul”, nr. 4, 1911.

206
Deja el s-a făcut boier,
Să fie deputat ar vrea,
Această satara belea,
Dar lumea-i zice:
Hai şecspir (sictir)
Spiţerule clistir.”286 (a se citi, mai bine zis traduce irigator pentru
clismă).
Alegătorii „de ocazie”, convinși în ultimul moment, („hic!
Neicusorule, eu cu ține votez?”)287 erau supravegheați cu mare atenție. Când
plecau să-și exercite „drepturile”, primeau o jumătate de „bumașcă” (un pantof,
o jumătate de bancnotă... etc.), urmând ca cealaltă parte să o primească după ce
își exprimau votul așa cum se cuvine. În cazul în care umblau cu „cioara
vopsită” și ieșeau de la vot însemnați cu „crucea de tibișir” pe haină, era
recompensat după merit și „ dus la braț sau cu targa la domițiliul „respectiv”288.
Toate fiind bine stabilite și organizate, mai rămânea votul, care se desfășura
într-o liniște și seninătate mai ceva decât a răposaților, care, fie vorba între noi,
își dădeau și ei obolul pentru victoria... știm noi cui, că doar votul îi secret.
Sărbătorirea victoriei „alor noștri” reprezenta un moment important al
alegerilor. Nici urbea bârlădeană nu se lăsa mai prejos în a-și demonstra
apartenența la „poporul” lui Caragiale. Despre modul cum își sărbătoreau
bârlădenii aleșii, exprimându-și bucuria sau, din contră, „nefericirea”
înfrângerii, avem câteva imagini sugestive surprinse de presa vremii.
Sfântul Sisoe, conul Nae, așa cum era numit șeful organizației liberale,
a dat poruncă „brutăriilor liberale” să fabrice urgent ”gogoși mari, rumene,
dulci dar și cu doze puternice de sare amară” (sic!)289. Astfel, cu o oră înainte
de sosirea trenului zeci de vânzători ambulanți strigau în mijlocul mulțimilor
„i-a gogoașa național țărănistă -50 de bani bucata” ! Urmarea, au năvălit
țăranii veniți la manifestație pe gogoșile „care se ieftiniseră de cum veniseră la
putere” și bucuroși nevoie mare au înfulecat până la venirea trenului290.
La intrarea în gară a trenului care-l aducea pe Conu Vasile „cu
numirile„ o mare de torțe, mii de partizani, urale, sârbe, steaguri albe - ce mai ,
sărbătoare pentru câștigarea alegerilor. Coloana înainta mărșăluind spre centrul
orașului condusă de Conu Vasile încadrat de Conu Ghiță noul prefect.
În fruntea coloanei se afla Ghiță Hraștină, care mărșăluia ca la defilare
cu pantalonii rupți prin care i se vedeau toate celea, în uralele partizanilor și
huiduielile adversarilor adresate celor care cu sutele, cu pantalonii în mână,
năvăleau prin curți în căutare de closete sau care își făceau nevoile apărute

286
Ibidem.
287
I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Editura Minerva, București, 1971.
288
George Costescu, op. cit., p. 315.
289
Romulus Boteanu, Ghiță Hraștină, în B. O. A., vol. I, p. 567.
290
Ibidem, p. 568.

207
instantaneu chiar la marginea trotuarelor împuțind aerul. Ghiță Hraștină care nu
a vut onoarea de a consuma celebrele gogoși pentru că pur și simplu nu i s-au
oferit, striga cât îl țineau puterile „să ne trăiești prefectule”, „la așa partid așa
prefect !”291.
A doua zi bârlădenii au avut a se împiedica de izmenele aruncate
pretutindeni. Ghiță Hraștină al nostru, a fost găsit mort sub Podul Pescăriei
după ce se „magnetizase cu jamaică” toată noaptea, nebun de fericire că doar
venise la putere. Avea figura radioasă. Era fericit și țeapăn... ca un adevărat
prefect292.
Puterea corupe, dacă este să ne raportăm la afirmațiile lordului Atkins.
A ajunge la putere este scopul oricărui partid politic indiferent de modalitățile
pe care le utilizează pentru a-și atinge scopul. De altfel, în dragoste și în război
totul este permis. Și că este așa, o dovedesc acțiunile reprezentanților politicii
bârlădene, surprinse de presa vremii. Astfel, vezi alianțe pe care ieri le credeai
imposibile, „scrisori pierdute”, Cațavenci, răsturnări de situație, comploturi,
„prințipii”, Agamiță Dandanache, trădări și trădători „care va să zică”, pupat
Piața Independenței”. Totul în isteria generalizată a maselor. „Masa
inconștientă, gata să aclame, să restorne, ori să distrugă, gloata se electrizează
și se lasă fascinată de trucurile senzaționale murmurând, vociferând sau
amenințând și comentând părțile ce nu-i convin, cărora le dă forma
imperativului de: vox populi, vox dei!”293.
Investit cu ciomagul puterii în localitate, dl. Nicorescu a căutat să
încheie alianțe spre a-și asigura reușita la alegerile comunale și, spre marea
scandalizare a județului întreg s-a aliat cu dl. Iancu Codrescu dușmanul său de
moarte în 1884.
Ca să ne putem face o idee de monstruozitatea acestei alianțe, ne
permitem să facem un scurt istoric, o pagină din moravurile politice ale
colectivității: „Până la 1884 dl. Iancu a fost un fel de pașă al Tutovei. Dl.
Nicorescu, membru al opoziției unite, cu concursul d-lui Palade și al întregii
opoziții locale, a trântit cu mare glorie la alegeri pe dl. Iancu Codrescu.
Triumful a fost așa de mare și de neașteptat, încât dl. Nicorescu a făcut o
demonstrație unică în felul ei înaintea caselor d-lui Codrescu.
A adunat sute de oameni cu muzică în frunte și a înscenat un fel de
prohod cântând psalmi de înmormântare. Și ca tortul să nu rămână fără cireașă,
a săpat o groapă înaintea porții d-lui Codrescu și împrejurul acelei gropi s-au
făcut slujbele obișnuite de înmormântare.
- Veșnica lui pomenire! – acesta a fost strigătul, repetat în cor de trei ori
de către demonstranți.

291
Ibidem.
292
Ibidem.
293
“Bârladul”, nr. 9, 1898.

208
A doua zi dimineață, când dl. Codrescu a ieșit cu trăsura, a căzut în
groapă frângându-și coasta (sic!). De atunci dușmănie de moarte.
Și astăzi, ce să vezi, acești doi dușmani nu numai că s-au împăcat dar
au devenit și aliați. Nicorescu aliat cu Iancu Codrescu în contra amicilor săi de
până ieri, și Iancu Codrescu contra dl. Toader Ioan amicul său de până acum.
Dar mai frumos e, că nefiind prefect, o adevărată republică anarhică a
luat ființă în localitate; astfel primarul Vidra e „în contra” lui Nicorescu,
polițaiul orașului ascultă ordinele d-lui prefect, dl. Toader Ioan, iar directorul
prefecturii e zăpăcit de toți și neștiind de cine să asculte, face după cum îl taie
capul”294.
Presa bârlădeană, a reflectat în bună parte, frământările acestui oraş, dar
şi pe cele cu caracter general, subliniind, de fapt, la un nivel local impulsurile
macro-sociale. Deşi unele publicaţii ale vremii încercau să pară detaşate de
luptele politice care se tranşau în întreaga ţară, acest lucru nu este susţinut şi
conţinutul articolelor de fond: „Tot vârtejul politic concentrat fiind la noi în
Bucureşti, noi fiind departe de centru, nu putem intra în hora cea pasionată a
politicii. Politica fiind mai puţin en vogue pe aici, nu ne vom arunca cu acea
furie în discuţiunea unei idei, ca ziarele din capitală. Nu, ci fără ură şi părtinire
vom privi lucrurile… Presa din provincie nefiind decât ca un mic izvoraş, ce
iese din crăpăturile munţilor spre a se coborî în vale, în curentul cel mare –
presa din capitală – trebuie să tindă a avea o apă lină, limpede, dulce, pentru ca
şi şuvoiul din vale să conţină în el elemente bune. La aceasta şi tindem” 295. Şi
în continuare se adaugă: „Ca doritori de progres, vom fi alături şi susţinători a
celor care tind la dânsul; şi fiind ca grupele politice care şi-au însuşit
progresele sociale de astăzi sunt numai cele liberale, apoi toată aprobarea
noastră va fi numai acolo. Principiile liberale în chestiunile sociale ne vor
călăuzi totdeauna în modul de a privi lucrurile, iar nicidecum pasiunea, care
încă nu avem”296.

294
“Bârladul”, nr. 8, 1898.
295
“Bârladul”, nr. 11, 1887.
296
Ibidem.

209
II. 4. 2. Presa locală și modul de reflectare al spiritului național

Motto: „Toate neamurile din preajma noastră și-au


determinat viitorul prin rezoluții în conformitate
cu sufletul național. E rândul nostru acum.”

(Ziarul “Românul”, 21 noiembrie 1918)

Răsfoind presa bârlădeană descoperi cu emoţie evenimente și


personalităţi și, implicit, modul lor de reflectare în mentalitatea colectivă
locală, despre care generaţiile mai vârstnice ori mai tinere au auzit întâmplător
- din istoria orală-, fie din manualele şcolare, fie din bibliografii, ori cel mai
adesea prin intermediul arhivelor și a pasionaților de istoria națională (din
păcate din ce în ce mai puțini). Dar din noianul informaţiilor aflăm cu uimire şi
satisfacţie totodată despre existenţa unei numeroase elite româneşti existentă
între anii 1877 şi 1946, trecută apoi prin sabia nemiloasă a comunismului
proletar care a decapitat-o şi la propriu şi la figurat. Poporul român avea o clasă
mijlocie, urbană şi rurală, pe care se baza întregul eşafod al statului şi care a
fost capabilă să mute graniţele ţării pe vechile ei albii.
Nici ziarelor din a doua jumătate a secolui al XIX-lea ori de la
începutul secolului al XX-lea, nu le era indiferentă soarta românilor din
provinciile aflate sub ocupație străină, problema națională fiind reflectată
deseori în cotidienele locale. Astfel, în “Semănătorul”, cel mai vechi ziar
bârlădean, într-un emoționant articol, se scria: „Colo peste Carpați trei milioane
de români sunt amenințați din moment în moment de a fi despuiați de limba lor
natală, de legea lor străbună”297. Ioan Popescu (Popovici - originar din
Transilvania ca și alți dascăli bârlădeni), își exprima crezul politic în aceeași
direcție dorită de toți românii: „România să devină unită cu toate părțile ei,
cultă și civilizată de la o margine la alta, mare tare, fericită, spre a recupera cu
o oră mai devreme, cuvenitul ei loc între națiunile valoroase ale Europei” 298.
Deși în Bucovina procesul de deznaționalizare forțată era mai puțin intens ca în
Transilvania, s-a acordat atenție acelor instituții românești care puteau servi
lupta națională, s-a militat pentru întărirea școlii românești, a Bisericii române.
Expresie înaltă a dorinței de unitate a tuturor românilor, au fost marile serbări
naționale, printre care amintim pe cea de la Putna din august 1871, la care au
participat 3000 de patrioți veniți din toate provinciile românești. La mormântul
lui Ștefan cel Mare și-au exprimat credința și voința de a-și făuri un viitor
comun. Consiliul comunal Bârlad a trimis suma de 500 lei în ajutorul
Comitetului serbării de la Putna, delegând și un membru al Consiliului la
297
“Semănătorul”, an. II, nr. 9, 1871.
298
Ibidem, an. I, nr. 11, decembrie 1870.

210
această serbare din august 1871. Ziarul “Semănătorul”, informează starea de
spirit a bârlădenilor. Elevii Liceului “Gh. Roșca Codreanu” cereau
oficialităților bârlădene să organizeze unele serbări în oraș „astfel cum o
simțise în inimile lor românii adunați la sacrul mormânt de la Putna, cum poate
fi manifestată și în sufletul bârlădenilor prin o serbare românească locală”299.
Primăria aprobă ca la Biserica Domnească să se oficieze o slujbă religioasă în
memoria lui Ștefan. În numărul următor, cititorii erau informați despre modul
de desfășurare a serbărilor de la Putna300. „În problema unității naționale și
ziarul local “Paloda” face propagandă în vederea susținerii “Ligii culturale a
românilor”301. „Evenimentele din Transilvania, indiferent de alianța
temporară... și necunoscută de masele largi cu Tripla Alianță, erau pe larg
comentate în presa locală. Astfel, în același cotidian “Paloda”, între 1894 și
1895, regăsim mai multe articole având conținuturi incendiare despre procesul
„Memorandiștilor” și arestarea lui Ion Rațiu: „În temnițele ungurești” („În
sfârșit ungurii și-au atins scopul lor criminal. Românii din Ardeal sunt
batjocoriți, persecutați și aruncați în temniță ca niște criminali. Prigonirile și
fărădelegile ungurilor față de frații noștri de peste munți n-au încetat și nici nu
vor înceta, continuând pe o scară mult mai extinsă, pentru că protestele
unanime ale presei și ale românilor n-au găsit nici un ecou înaintea Europei
civilizate”), „Din Ardeal”, „Rațiu arestat”, etc.
În anii 1879 și 1882 (iulie - august) - 82 și, respectiv, 80 de elevi ai
“Școlii normale” au efectuat excursii în Transilvania însoțiți de directorul
acesteia, Ion Popescu, având ca scop formarea sentimentelor patriotice și de
cunoaștere a întregului spațiu al românismului, reflectate deasemeni în presa
locală302. Ziarul “Paloda” din 28 august 1898 sublinia calitățile omului
muncitor, inteligent, exigent, sobru, de o mare voință, conchidea: „Ion Popescu
a insuflat elevilor iubirea de patrie, iubirea de limba lor strămoșească,
încrederea în puterea și vitalitatea Românilor”303. Tot la Bârlad apare în 1917
un ziar intitulat “România Mare” la Tipografia C. D. Lupașcu - Bârlad,
conținutul articolelor fiind centrate pe promovarea idealurilor naționale.
Cotidianul și-a continuat apariția și după 1918 dar fiind tipărit la București și
abordând o tematică mult mai diversă304. Pe plan local ziarul “Viitorul” reapare
la 23 noiembrie 1918, când Grigore D. Vasiliu, președintele P.N.L. Tutova,
făcea public Manifestul Partidului Național Liberal pentru ca în paginile lui

299
Ibidem, an. II, nr. 32, august 1871.
300
Ibidem, an. II, nr. 34, 25 august 1871.
301
“Paloda”, 1 noiembrie 1892.
302
Traian Nicola, Fragmente de cronică bârlădeană, în B. O. A. , București, vol. I, 1980, pg.
537- 538.
303
Ion Oprea, op.cit, p. 163; despre personalitatea acestuia vezi și Gh. Vrabie, Bârladul
cultural, Bârlad, 1938.
304
Ion N. Oprea, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene.1870-
2008, Editura Pim, Iași, 2008, p. 158.

211
liberalii să-și precizeze pozițiile asupra problemelor majore ale societății:
realizarea unității („România Mare”) și reformele ce trebuiau îndeplinite
(„Partidul liberal și reformele”)305.

Episodul „Ligii Culturale”

În cancelaria Liceului “Gh. Roșca Codreanu” s-au pus bazele secţiei


Bârlad a “Ligii Culturale” de Sfântul Dumitru, la 26 octombrie 1909. Cu acest
prilej, profesorul Neculai D. Neştian a fost desemnat în funcţia de casier, iar
fratele său, directorul liceului, a devenit membru al secţiei Bârlad a “Ligii”306.
În „Chemarea către bârlădeni” se scria, și cităm în continuare: „Împrejurările
din ce în ce mai grele cu care trebuind să se lupte fraţii noştri de peste hotare și
starea înapoiată în care se află populaţia României au făcut pe o seamă de
bârlădeni să se întrunească în ziua de Sfântul Dumitru, 26 octombrie 1909 în
cancelaria liceului şi să întemeieze o secție a “Ligii Culturale”. [...] Să nu uităm
că solidaritatea a făcut în toate vremurile tăria popoarelor; prin urmare numai
sprijinindu-ne unii pe alţii vom putea să înlăturăm orice primejdie și să
contribuim la buna stare a tuturor. [... ] în curând toţi bunii români din orașul
nostru se vor înscrie în această Societate, menită să lucreze pentru întărirea şi
înălțarea neamului românesc de pretutindeni.”
Comitetul secţiei Bârlad cuprindea, aproape în totalitate, profesori sau
foşti elevi, nume dealtfel extrem de cunoscute în rândul oamenilor de cultură
și politici bârlădeni: Stroe S. Belloescu (preşedinte), Ştefan Drăgănescu, Paul
Constantintescu (vicepreşedinţi), Dimitrie Vasiliu-Bacău (secretar), Gh. D.
Neștian, George Tutoveanu, Tudor Pamfile (membri), Theodor Ioan, Lupu
Kostachi, Teodor Emandi (membri onorifici).
Dintre membrii secţiei Bârlad a “Ligii” se pot identifica următorii
profesori ai liceului: Gheorghe Alexandrescu, preotul Iacov Antonovici, D.
Bănceanu, Eugen Chiriceanu, Ştefan Dobrescu, Vasile Gheţu, Dimitrie
Ghimuş, Dimitrie Mironescu, N. Nazarie, Nicolae Negru, Grigore Negură, G.
D. Neştian, Enache Pocletaru, George Constantinescu-Râmniceanu, C. D.
Stamboliu, C. Ştefănescu, Vasile Triandaf.
Din 1910 filiala locală a editat, trimestrial, “Liga Culturală. Buletinul
Secţiei” având în general 16 pagini, format 23x15,5 cm, la Tipografia Nouă
Toriceli Slobozeanu, iar mai târziu la Tipografia Neculai P. Peiu. Sediul
“Ligii” era la “Casa Naţională’’. În 1911 erau recenzați 105 membri cotizanți
ai “Ligii” (dintre care 22 ai profesorii Liceul “Gh. Roșca – Codreanu”, iar doi
profesau la “Şcoala Normală”). Tot în acel an scriitorul Haralamb Lecca a

305
“Viitorul”, din 23 noiembrie, 1911.
Traian Nicola, Colegiul național “Gh. Roșca Codreanu” la 150 de ani, Bârlad, 1996, p.
306

123.

212
conferenţiat în cadrul “Ligii” despre „Noi, românii”, după care şi-au dat
concursul corul şi orchestra “Şcolii Normale”. “Liga” a mai organizat și alte
activități ce au cuprins o paletă largă de manifestări de genul: lecturi,
declamații, muzică vocală şi instrumentală 307. Buletinul din aprilie-iunie 1912
este dedicat centenarului Răpirii Basarabiei - cu proză și versuri, din care
putem reține titluri de articole: „Cum ni s-a răpit Basarabia” semnat de C. C.
Stamboliu, profesor, dar și îndemnul „Sus inimile” de G. Alexandrescu,
deasemeni profesor308. Odată cu apariţia “Academiei bârlădene” (1915) rolul
“Ligii” începuse să îşi piardă din importanță, dar problema națională nu și-a
pierdut pentru bârlădeni însemnătatea. Publicațiile acesteia, gen “Buletinul
Ligii Culturale” din Bârlad și ulterior “Foaia Ligii Culturale” (al cărei număr 1
a apărut în anul 1916, luna Ianuarie, anul VI) conțin deseori și semnătura
profesorului Neculai D. Neştian309.
La 20 noiembrie 1913 conferențiază la Bârlad istoricul A. D. Xenopol,
despre „Politica austriacă față de noi”, în cadrul “Ligii Culturale” (,,lume multă
-pentru că nu se știa...- și însuflețire multă, fiindcă nu se putea altfel”)310.
Anterior, în 1906 în cadrul aceleiași instituții mai avusese o intervenție
în scopul strângerii de fonduri pentru ridicarea unei statui a domnitorului unirii
- Al. I. Cuza la Iași.

II. 4. 3. Zilele naţionale - mod de impregnare a spiritului civic în


mentalulul colectiv

În Vechiul Regat sărbătoarea naţională era fixată la 10 mai, în amintirea


zilei când Principele Carol, viitorul rege Carol I al Romaniei, a sosit pe pământ
românesc. Nu era singura sărbatoare oficială, dintre cele laice, pentru ca
existau şi altele, mai vechi - ca 24 ianuarie - sau mai noi, apărute odată cu
România modernă, care tocmai se năştea şi se dezvolta. Toate aceste sărbători
oficiale erau marcate prin slujbe religioase, semn că primul gând era îndreptat
către Dumnezeu, cu mulţumire şi rugă pentru cei care nu mai erau. Abia apoi
veneau gesturile oamenilor politici, defilarile şi alte momente.
La asemenea evenimente solemne erau invitate oficialităţile locale,
personalităţi ale oraşului şi mai ales tinerii din şcoli cu scopul declarat de a le
insufla sentimente patriotice văzând direct oameni care reprezentau societatea.
Primăria şi Consiliul Comunal organizau ceremonia oficială iar diverse
asociaţii, fundaţii, asigurau partea de spectacol şi distracţie care predomina în
cele două, trei zile de sărbătoare. Faptul ca în această zi a ţării era primăvară,

307
Ibidem.
308
Ion N. Oprea, op.cit, p. 368.
309
Gh. Clapa, N. D. Neștian, în mss.
310
Traian Nicola, op. cit., 1980, p. 541.

213
ba mai mult, în luna florilor, sporea sentimentul de sărbătoare înlesnind
participarea oamenilor într-o proporţie semnificativă încât totul se transforma
într-o petrecere populară de proporţii. Dimineaţa începea defilarea
regimentelor din oraș, în uniforme de sărbătoare, prin faţa tribunelor, în decorul
festiv, în preajma reperelor istoriei gloriase a înaintașilor. Partea oficială a
manifestarii cuprindea desigur cuvântări ale personalităţilor marcante din oras
dar succesul era asigurat în principal de măiestria şi strălucirea armatei, greul
ducându-l fanfarele, căci muzica militară răsuna peste tot. Dimensiunile acestei
manifestaţii îngăduiau prezenţa masivă a bârladenilor la plimbare, la picnic,
sau alte feluri de spectacole desfăşurate în locul predilect de petrecere, Grădina
publică.
În mintea oamenilor a rămas amintirea unor “mobilizări exemplare” sau
a unui festivism desuet, care a murit odată cu Ceauşescu. Fosta mare Zi
Naţională mai traieşte doar din mirosul de mici, ultima amintire a celei mai
mari sărbători comuniste alături de 1 Mai muncitoresc, ,,consumat” de toată
lumea la iarbă verde și în propaganda electorală.
,,Istoria e mereu contemporană”, spunea cunoscutul filosof italian
Benedetto Croce. A căzut comunismul, a căzut şi 23 august. Post-revoluţia nu a
mai adus ca simbol 10 mai (teama de conotaţii cu monarhia a fost evidentă). A
adus o alta dată, 1 Decembrie. Simbolul unităţii de neam şi destin istoric unitar.
Toţi au acceptat. E un reper fundamental în drumul României spre modernitate.
Dar într-o societate care se revendică mai puțin din simboluri şi mai preocupată
de un prezent într-o continuă tranziţie. E şi un alt început, dar într-o istorie
încărcată de începuturi, în care, mereu şi mereu, lucrurile se iau de la capăt.
Relativismul nu este al istoricului, ci al vieţii istorice a popoarelor.
Realizarea României Mari a reprezentat şi pentru bârlădeni un ideal şi
un deziderat naţional la care aucontribuit. Membri ai unei comunităţi naţionale
marcată de destinul românilor aflaţi sub dominaţie străină şi de sacrificiile
participării României la Primul război mondial Marea Unire a pătruns în
mentalul colectiv ca un eveniment ce marchează destinele unei naţii. Imediat ce
s-a aflat de rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia conexată cu
intrarea regelui Ferdinand şi a autorităţilor româneşti în Bucureşti, duminică,
pe 2 decembrie, s-a iniţiat o manifestaţie organizată de Liga Culturală şi
Societatea ortodoxă naţională a femeilor române - secţia Bârlad. La această
manifestaţie au participat mii de bârlădeni, care au parcurs străzile Regală
(actuală Republici), Epureanu şi Dobranici oprindu-se lângă Podul Roşu unde
au luat cuvântul mai mulţi reprezentanţi ai Ligii Culturale, politicieni locali,
reprezentanţi ai autorităţilor şi, în entuziasmul existent mulţimea adunată s-a
prins într-o horă românească.
Sărbătorirea Marii Uniri a continuat în aceeaşi zi, până în seară, printr-o
festivitate organizată la Cafeneua Manzavinatos, reunind în acelaşi loc
persoane din diferite categorii sociale şi orientări politice. Sentimentul patriotic

214
în timp de pace se recunoaşte uşor în asemenea aspecte aparent minore, dar
profund umane.

II. 4. 4. O scurtă incursiune în istoria transporturilor


bârlădene.
De la trăsură... la automobil

Mână birjar... la bulivard ! Obrazul subţire cu cheltuială se ţine ...

Spre deosebire de alte domenii societatea românească nu a fost


niciodată separată de societatea europeană în ce privește evoluția mijloacelor
de transport. Mijloacele de deplasare, indiferent de tipul acestora, a reprezentat
chiar şi pentru o societate mai puţin dezvoltată, cum era cea română şi în speţă
cea bârlădeană, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a celui
următor, un element subsidiar, dar nu mai puţin important al vieţii citadine.
Înainte de apariţia căilor ferate şi a automobilelor, transportul se realiza
cu: butci, rădvane, calești, carete, droști, poştalioane, căruţe, bihunce, trăsuri, şi
birje-, mijloace ce poartă denumiri arhaice şi care pot stârni oricând mirarea şi
nedumerirea unui cititor contemporan. Până la 1823 mijloacele de transport
gen caleașcă aveau un statut exclusivist, fiind rezervate domnului, boierilor și
fețelor bisericești. Termenul de birjă a fost adus în Principatele Române de
către ofiţerii ruşi în 1828311, iar mai târziu, sub influenţa eternului Paris, s-a
făcut translaţia semantică de la birjar la cel de vizitiu, având ca sursă de
provenienţă franţuzescul visiter, ,,a vizita”.
Primele mijloace de transport publice individuale au apărut sub
influenţă rusească la Bucureşti în 1828, iar la Bârlad se pare că au apărut în
anii '70 ai secolului al XIX-lea, sub forma trăsurilor denumite generic de piaţă
(deoarece în această zonă staţionau cel mai adesea), ca urmare a faptului că pe
data de 13 septembrie 1872 a avut loc racordarea oraşului la reţeaua feroviară
prin construirea căii ferate Tecuci – Bârlad şi a staţiei C.F.R. S-a simţit atunci
nevoia asigurării transportului călătorilor care mergeau sau se întorceau de la
gară. Importanţa acestora a crescut simţitor şi cuantificabil în timp, mai ales că
după 1878, Bârladul devine şi nod de cale ferată, prin construirea liniilor
Bârlad-Galaţi şi Bârlad-Fălciu. Acest fapt, ca şi construirea Şoselei Naţionale
Iaşi-Bucureşti care străbătea localitatea de la Nord la Sud, a adus modificări în

Alexandru Lancuzov, București. De la tramvaiul cu cai la automobil, Editura Paralela 45,


311

București, 2007, p. 12-14; pentru considerații generale vezi în acest sens și Adrian Majuru,
Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011, pg. 208-213.

215
structura internă a oraşului şi a contribuit la sporirea tranzitului de persoane şi
mărfuri312.
Acest lucru a produs și importante modificări de mentalitate în rîndul
populației bârlădene prin regândirea transportului la distanță și prin apariția
unei noi categorii de muncitori – cei angajați la căile ferate. Munca prestată de
aceștia nu era deloc simplă și ușoară, ca dealtfel pentru toți angajații din
România acelei vremi. La începutul secolului al XX-lea durata programului
pentru angajaţii C.F.R. putea să dureze şi 24 de ore şi chiar uneori putea fi
depăşit, dacă distanţa ori mijloacele precare nu puteau asigura o înlocuire
absolut firească. Aceasta mai ales în timpul iernii, datorită zăpezilor abundente
şi a tehnologiei vremii (că de …şi atunci era perfect valabil principiul că iarna
nu-i ca vara !!!): ,,când îţi era lumea mai dragă, atunci rămâneai în câmp să
faci presiune la locomotivă, sau te opreai la vre-un canton să completezi apa la
tenderul locomotivei”, muncă la care îşi ofereau concursul în mod benevol şi
călătorii numai în speranţa că se va ajunge la destinaţie. Combustibilul
întrebuinţat era lemnul de foc, nici măcar un cărbune cu o valoare scăzută
caloric, aşa se explică şi presiunea de la cazanul locomotivei ce nu era
constantă şi de lungă durată313.
Călătoria pe linia Bârlad-Fălciu sau Crasna-Huşi (cu linie îngustă) pe
timp de vară era în schimb o adevărată plăcere, dacă făceai abstracţie de viteza
de mers, fiindcă aveai posibilitatea de a admira pe îndelete peisajul ba chiar
mai mult puteai să cobori din tren, culegeai flori din pădurile de la Dobrina şi
Horga şi erai înaintea trenului la pasaj, de unde te urcai înapoi, pentru că
atunci trenurile la urcarea în rampă nu reușeau să depăşească o persoană
mergând la pas normal. Trenurile de marfă, ce tranzitau sau se formau din
Bârlad nu ajungeau decât la 30 - 40 de vagoane, care erau în general de un
tonaj mic de 10-15 tone şi cu mărfuri ce nu ocupau capacitatea sau tonajul de
încărcare al vagoanelor. Lungimea liniei de servici era de 400 de metri,
ştrangulată şi cu o diagonală, insuficientă pentru cele 20 de vagoane ce se
încărcau sau descărcau pe zi314.
Birjele sau trăsurile se foloseau la transportul orăşenesc, promenadă sau
pentru agrementul persoanelor cu o anumită stare socială. Până la apariţia lor,

312
Monografia Municipiului Bârlad, 1968, în mss., p. 68.
313
Ibidem, p. 69.
314
Din ziarul bârlădean “Paloda”, Anul XIII, nr. 18, 11 august 1894, p. 5, putem afla spre
exemplu și reperele orare ale venirilor şi plecărilor din gara locală:
„Mersul trenurilor:
- Tecuci- Bârlad, accelerat soseşte la orele 4.31 dimineaţă şi pleacă spre Iaşi la orele 4.39;
- Tecuci- Bârlad, de persoane soseşte la orele 10.31 pleacă spre Iaşi la orele 10.41;
- Iaşi- Bârlad, de persoane soseşte la orele 11.39 pleacă spre Tecuci orele 11.49;
- Tecuci- Bârlad, de persoane soseşte la orele 5.14 pleacă spre Iaşi la orele 5.24;
- Iaşi- Bârlad, mixt, soseşte la orele 5.50 pleacă spre Tecuci orele 6.50- seara;”
- Iaşi- Bârlad, accelerat soseşte la orele 12.28 pleacă spre Tecuci orele 12.35- noaptea”.

216
deplasarea persoanelor ce nu aparţineau protipendadei se făcea aplicând
dictonul ,,încet dar sigur”, adică pedestru. Domnii îşi doreau să satisfacă
dorinţele cucoanelor, iar dacă o plimbare le încânta, nu era mare lucru pentru
cineva, mai ales cu prinţipii şi onoare. Ieşirile la aer liber constituiau o
modalitate de evadare din cotidian, dar şi una de câştig a proprietarilor care
răspundeau cererii de transport. În plus, cei ce aveau moşii în apropierea
oraşului şi făceau destul de des drumul, mai ales vara, erau obligaţi să deţină
astfel de trăsuri.
Trăsurile nu erau doar un moft, ori etalon social, ci şi o necesitate
determinată de gloderia aproape omniprezentă şi de starea pavajului plin de
gropi, pe care îşi scâlcia ghetele trecătorul obişnuit. Un acid articol din ziarul
“Progresul”, datat 17 aprilie 1885, intitulat - Soarta mahalalei Munteni -
confirma o crudă realitate: „De câţiva ani oraşul nostru a căpătat reale
îmbunătăţiri în privinţa regulării şi pavării strazilor. În orice parte îţi arunci
ochii vezi cu oarecare satisfacţie străzi bine pavate, cum nu se găsesc în multe
alte oraşe, şi aceasta nu numai pe la centru, dar şi prin mahalale precum:
Podenii, Cotul-Negru, Mahalua Poştei. Singurul păcat ce îl au este că nu sunt
bine întreţinute adică curăţite şi reparate la timp încât pe unele locuri având
pretenţia a merge de parcă eşti expus când eşti în trăsură să te ţii cu mâna de
stomac ca să nu-ţi iasă maţele pe buric. Nu face nimic, şi aceasta se poate
socoti o distracţie, hodorogeala având avantajul de a deştepta măcar pe acei
puţini deştepţi, adică pe cei proşti. O singură mahala însă n-a avut norocul să se
bucure şi ea de favorurile părinţilor noştri de la Primărie, aceasta este
mahalaua Munteni şi cu toate acestea locuitorii acestei mahalale nu sunt nici
turci nici tătari, sunt şi ei români, contribuiesc la toate sarcinile ţării ca toţi
ceilalţi, plătesc de se spetesc biruri la Primărie pentru drumuri şi şosele, dar
când vine vremea să se împărţescă bunătăţile vedem că numai unele mahalale
se plimbă pe uscat, iar bieţii Munteni înoată prin glod şi prin spurcăciuni ca do-
bitoacele, trebuie să facă târg cu birjarii ca să-i decidă şi să-i ducă în
Munteni”315.
La început de secol al XX - lea, când ieşeai din gară şi o porneai spre
oraş aflai drept în faţă o mică piaţetă în care călătorii găseau ziua şi noaptea
câteva trăsuri, dar numai la orele de sosire a trenurilor. Zona era nepavată, iar
gropile erau astupate, inerent dată fiind destinaţia locului, cu multă balegă de
cal şi bălţi de urină. La trăsuri, în dreapta şi în stânga caprei pe care se afla
vizitiul, clipeau felinare adormite ca şi birjarul, iluminate cu petrol şi geam de
sticlă ori de cristal şlefuit, pe care era scris numărul de ordine. Studiind
mărturiile contemporanilor găsim şi alte informaţii privind mijloacele de
transport ce tresăltau pe caldarâmul plin de gropi al Bârladului şi care, la prima
aversă de ploaie, se transforma într-o mare de bălţi noroiose: „Copil, priveam
de multe ori şirul nesfârşit de care cu boi scârţiind pe stradă căutând ieşirea

315
“Progresul”, Anul III, nr. 10,17 aprilie 1885, p. 8.

217
Tutovei, a Dealului Mare sau a Bereştilor, ocolind trăsurile cu câte unul sau doi
cai care purtau spre gară tot felul de pasageri în dorinţa de a nu pierde trenul. Şi
astăzi mi se pare o poveste nespus de frumoasă când meditez la acele clipe ale
copilăriei mele, când urmăream mersul agale al boilor sub greutatea
încărcăturii din saci pe care-l pot compara cu un fluviu de imagini de care mi-
aduc pe val întreaga barcă a copilăriei plină de farmecul ei îndepărtat” 316.
În general, trăsurile se prezentau bine, erau prevăzute cu poclit pentru
ploaie şi strapontină (scaun pentru a treia persoană), unele dintre ele erau
capitonate cu pluş roşu sau albastru, cu o pernă la spate, eventual în funcţie de
condiţiile climatice, cu o învelitoare care se punea pe picioare, brodată cu
monograma proprietarului. Roţile cu spiţe, vopsite cel mai obişnuit în alb
atrăgeau atenţia, iar birjarul era îmbrăcat într-un fel de caftan având la oiştea de
la trăsură doi cai înhămaţi. Fiecare proprietar se îngrijea ca trăsura sa să fie cât
mai elegantă şi mai atrăgătoare, pentru „a lua faţa concurenţei”. Când se pleca
în cursă, era obligatoriu ca birjele să arate cât mai bine şi mai agreabile. Cu
timpul cercurile de fier de la roţi au fost înlocuite cu cele de cauciuc veritabil,
astfel ca drumul să fie cât mai lin şi să nu fie prea zgomotoase; au fost adăugate
aripi care protejau clienţii de stropii de apă murdară sau noroi, iar birjarii au
ajuns să poarte giubele cu nasturi metalici şi ceaprazuri. Aveau, ca peste tot,
coşuri sau burdufuri de piele, care graţie unui mecanism indispensabil se
puteau ridica ori coborî după necesitate, în funcţie de vânt, ploaie sau soare. Pe
atunci bârlădenii se mândreau cu aceste trăsuri deoarece erau mai mari decât
birjele Iaşului, care erau trase de un singur cal. Pe timpul iernii, când zăpada
acoperea străzile, acestea erau substituite de sănii trase de cai cu zurgălăi, care
le anunţau prezenţa de la depărtare, şi care se închiriau în aceleaşi condiţii ca şi
birjele317. Săniile aveau un aspect asemănător cu cel al unor cutii puse pe patine
lungi şi subţiri şi se acopereau cu covoare de lână sau cu blană.
Un alt loc de parcare era în apropierea Podului Roşu sau a Pieţei Sf. Ilie
(„unde ceainăriile adăposteau birjarii de noapte întârziaţi, care îşi plimbau între
dânşii ceainicele aburinde”318), iar seara, lângă cafenelele mai frecventate, cum
era cea a lui Manzavinatos ori Bursa, pentru a veni în ajutorul chefliilor 319.
Distracţia copiilor era de a se atârna de ele şi de a ajunge, spre supărarea
birjarilor, pe nepusă masă în diferite colţuri ale oraşului, sau de a lovi caii în
locuri sensibile spre disperarea vizitiului nevoit să facă pe nepusă - masă curse
neplanificate320.

316
Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B. O. A, pg. 629 - 632.
317
Idem, Strada gării la începutul veacului XX, în B. O. A, vol. III, București, 1984, pg. 318-
319.
318
Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în B. O. A., vol. II, București, 1982, p. 842.
319
George D., Dumitru Stoica și alții, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX
și începutul secolului XX, în B. O. A, vol. II, p. 310.
320
Ibidem.

218
Pentru amortizarea şocurilor de la gropile de pe străzi, erau prevăzute
cu arcuri elastice din oţel, ce erau reparate în atelierul lui Ludovic Teodorescu
de pe Strada Principală321. Totodată în oraş existau mai multe ateliere de
curelărie şi hamuri. Aceste produse erau extrem de căutate, având în vedere că
orăşenii deţineau un număr considerabil de cai folosiţi la o mare varietate de
vehicule cu denumiri din cele mai bizare pentru bârlădeanul contemporan:
birje, trăsuri, tramcare, ghiociuri, gabriolete, bihunce, şarete, căruţe de ţară etc.
Din ziarul “Bârladul”, datat 6 decembrie 1909 cu un articol intitulat
Take Ionescu la Bârlad avem indicii despre cum trebuie să fi arătat o
desfăşurare în forţă a acestor numeroase şi diverse mijloace de transport: ,,La
plecarea de la gară T. Ionescu a fost luat în echipajul lui T. G. Emandi, iar
ceilalţi fruntaşi precum şi o parte din cetăţeni în echipajele şi trăsurile de piaţă,
prea puţine de altfel pentru numeroasa mulţime adunată”322. Relatarea ne
indică dincolo de evenimentul politic în sine o posibilă aproximare a numărului
de trăsuri, de peste 50 ce existau în acel moment în oraş. Desigur, numărul era
mult mai ridicat deoarece se referă la cele aparţinând simpatizanţilor Partidului
Conservator Democrat, plus birjele de piaţă, dar nu avem suficiente informaţii
pentru a lua în calcul şi celelalte trăsuri existente, aparţinând protipendadei
bârlădene. Acelaşi jurnal semnala abuzurile făcute cu trăsurile Primăriei, care
au într-o stare jalnică deoarece „erau vânturate zi şi noapte de către agenţii
guvernului pe la alegători şi chefuri”323.
Interesantă este şi petiţia profesorilor de la Şcoală Normală “Principele
Ferdinand”. Aceştia au solicitat celui mai înalt for, ministrului însuşi o trăsură
care să-i transporte la şcoală sub pretextul că că drumurile în oraş sunt atât de
proaste încât parcurgerea lor le pricinuieşte o mare atingere şi „nu mai sunt
capabili să satisfacă cerinţele pedagogice cele mai elementare”324.
După anul 1930, tarifele s-au modificat, raportându-se la distanţă, dar şi
la greutatea bagajului şi a persoanei transportate.
Nostime vremuri, bizari oameni... precum un fost primar rămas în
analele oraşului: „Pe conu Vasile Manta îl înjurau toţi birjarii din centru şi nici
unul nu mai voia să-l aducă acasă deoarece pe vremea cînd fusese primar sub
averescani nu plătea nici-o dată birja. Acum era în opoziţie şi de... îşi plătea
lăcomia. Ieşea de la primărie, hop în birjă! venea de acasă la primărie, hop în
birjă ! De !! acuma plăteşte-ţi boieria” 325. Curios este faptul că apela la acestea

321
Ibidem, p. 301.
322
“Bârladul”, anul XXIX, nr. 24, 6 decembrie 1909, p. 4.
323
“Bârladul”, anul XII, nr. 4, 3 februarie, 1911.
324
Apud, Ramona –Elena Chiţiga, Învăţământul secundar bârladean în a doua jumătate a sec.
al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea gradului
didactic I, în mss. ), pg. 196-197, Anexa nr. 16: Cerere catre Minister pentru dotarea Scolii
Normale cu o trasura pentru profesori (D. N. A. B., fond Ministerul Instructiunii Publice, dosar
74/1900, f. 200).
325
Romulus Boteanu, Iarnă grea la Bârlad, în Bârladul.. , p. 856.

219
din moment ce Primăria dispunea de propriile trăsuri şi vizitii. Pe statele de
plată ale acesteia găsim în aprilie 1920 doi vizitii Cosma Constantin şi pe
Amăricăi Vasile. Dacă primul era plătit cu suma de 76 de lei, celălalt nu primea
decât 66,50 lei. După o vreme în luna mai al aceluiaşi an lista este mult mai
consistentă sub raport numeric: Gh. Ionescu (ce purta titlul pompos de prim-
vătaf şi era remunerat cu importanta sumă de 126 de lei), Constantin Cosma
(vizitiu la trăsura 1 cu un salar de 92,5 lei), Vasile Amăricăi (vizitiu la trăsura 2
cu un salar de 76 lei), Th. Jidvoriu (vizitiu la trăsura 3 cu un salar de 66,50
lei)326.
Dintr-o ordonanţă a Primăriei aflăm şi care erau taxele pentru drumuri
în 1934, ce se plăteau la intrarea în oraş: 3 lei pentru o căruţă cu un cal, 6 lei
pentru o căruţă cu două vite şi tot aşa şi pentru una cu trei vite. Proprietarii de
camioane cu un tonaj de până în 3000 de kg plăteau 38 de lei şi suplimentar
câte 5 lei la fiecare 1000 de kg ce depăşea această limită327.

Şi Bârladul de pe vremea trăsurii îşi avea poezia lui…

Dar timpurile, moda şi, mai ales... gusturile, se schimbă. După apariţia
automobilului acest mijloc de transport şi-a făcut apariţia în urbe. La început
timid, în trecerea oficialităţilor, cum îl întâlnim la o paradă, din mai 1912,
prilejuită de venirea regelui Carol I în oraş: „Convoiul oficial s-a format apoi
din faţa Şcolii Normale cu Regele, un ministru şi prefectul judeţului într-o
maşină care mergea încet către Palatul Administrativ (astăzi Teatrul “Victor
Ion Popa”) - urmat de alte maşini oficiale şi de trăsuri cu cai frumoşi; iar în
frunte moş Stroe S. Belloescu, moşneguţ alături de bătrânica lui într-o trăsurică
de două persoane trasă de un cal mic (ponei) nu tocmai gras şi mânat de el
mergea la pas, parcă în măreţia simplităţii, mai mândru decât toţi cei ce
compuneau solemnitatea”328. Ulterior devine apanajul protipendadei şi a celor
câtorva taximetrişti ce şi-au făcut din posesia lor, o mică afacere spre supărarea
proprietarilor de trăsuri speriaţi de noul tip de concurenţă, dar trăind cu
speranţa unei coexistenţe.
O fostă bârlădeancă (Helen Sheinfeld – cca. anii `30, n. ns.) îşi
aminteşte şi ea de aceste începuturi : „...pe vremea mea (???) singura maşină
din Bârlad era a familiei Spiratos, şi ca din entuziasm, intrau pe nepusă masă
cu ea în curte şi speriau pe Maria, femeia lor de casă. Cu trăsura se plimbau
într-o măsură egală persoane de ambele genuri. Ghiocerul, era în mod unanim,
de gen masculin”329.

326
D.J.N.A.V., Fond Primăria Bârlad, dosar 7/1920, f. 21.
327
Ibidem, fond. cit., dosar 6/1934, f. 34.
328
Gh. Silion, Amintiri, în mss.
329
Mărturie transmisă de Helen Sheinfeld.

220
Apariţia noilor mijloace de transport a fost semnalată, cum de altfel era
şi firesc, şi în presă: „Monitorul judeţului Tutova”, datat 1 august 1926,
menţiona că instituţia Prefecturii achiziţionase în luna mai un automobil marca
Fiat. Consilierii locali intervin şi solicită ca un altul, dobândit anterior, să fie
reparat şi utilizat în mod secundar pentru serviciile sanitare. Ziarul “Brazda
Nouă”330, făcea şi el o serie de comentarii: „Chestiunea automobilelor ce merg
cu viteză mare în oraşul nostru a ajuns o adevărată batjocură. Mitocani
îmbogăţiţi peste noapte se lăfăiesc în limuzine ce împroaşcă praf şi noroi.
Poliţia şi autorităţile stau şi cască gura în loc să intervină. Propunem înfiinţarea
„Ligii Pietonilor” care să pună ordine în circulaţia acestor vehicul. Acelaşi
cotidian, din 20 mai 1929, solicita Primăriei întocmirea unui regulament de
circulaţie având în vedere că: „Mersul automobilelor, pe străzile nemăturate ale
târgului, determină bieţii pietoni să înghită praful azvârlit cu putere de roatele a
peste 150 de automobile, câte număra oraşul nostru”. Dar culmea ridicolului a
fost atins de celebrul primar Grimberg cu ale sale ordonanţe privind:
interzicerea motocicletelor pe străzi (de fapt era vorba de o dispută personală
cu un proprietar de motocicletă, pe care a și confiscat-o temporar) sub
pretextul hilar de a nu speria caii și mâţele331.

330
“Brazda Nouă”, nr. 4, 15 iunie 1928.
331
“Bârladul”, Anul XII, nr. 2, 3 februarie 1911, p. 7. O altă ordonanță celebră era cea cea prin
care interzicea scuipatul pe stradă. Element civilizator desigur... dar motivaţia era ca populaţia
să nu alunece pe stradă, pe motiv că alunecă (???).

221
În 1935 apar taximetrele, model Ford - 1929, ce variază ca număr, dar
cu aproximaţie putem întâlni în Bârladul interbelic şase-şapte asemenea
automobile. În Bucureşti erau vopsite în verde şi roşu, dar pentru Bârlad nu
avem informaţii în acest sens, deşi este foarte probabil să fi purtat semne
distinctive. Deși la începuturi nimeni nu acorda vreo șansă automobilului de la
primele apariții în public datorită costului și dificultății întreținerii, moda...
eterna modă a produs rapide modificări de mentalitate. Automobilul dincolo de
aplicațiile sale practice este perceput mai mult în sfera ludicului și loisirului.
Preferințele din ce în ce mai vădite ale publicului va face ca în anii 1939-1940,
plimbarea cu trăsura să devină un obicei mai degrabă romantic.
Printre cei mai cunoscuţi proprietari îi putem enumera pe: Ion Perianu,
Scarlat Paiu, Iordache Berbeci, Costică Parfene, Gh. Berechet, Saul şi alţii.
Locul de parcare era lângă Cinematograful Victoria unde se afla şi staţia de
alimentare cu benzină şi uleiuri. Acestea erau solicitate pentru deplasări în
exteriorul oraşului, pe ruta Puieşti de către angrosiştii de cereale. O statistică a
anilor 1934-1936, deşi incompletă, ne oferă informaţii preţioase, indicându-ne
că în Bârladul acelor vremi existau cca. 14 autoturisme aparţinând familiilor cu

222
stare, 11 motociclete, 9 camioane şi un număr neprecizat de biciclete 332. Pentru
cei care nu aveau suficiente posiibilităţi financiare dar dornici de plimbări mai
mult ori mai puţin romantice, cu acest ultim mijloc de transport, se puteau găsi
soluţii, împrumutarea lor cu ora de la atelierul lui Leizer Manole, situat pe
Strada Regală nr. 91333.
După modificările politice şi mai ales economice din 1948 vor mai fi
întâlnite doar câţiva ani (1957), după care dispar pentru totdeauna, fiind
considerate o reminescență burgheză și înlocuite cu Zilluri şi mai ales
Moskviciuri - model 203 - de stat. Surprinzător, peisajul citadin va fi populat în
continuare de eternele birje ale bunicilor, ce vor fermeca prin aducere aminte şi
utilitate bârlădenii încă un deceniu.
În 1949 se înfiinţează Întreprinderea Comunală Bârlad care, pe lângă
alte activităţi, se ocupa începând cu luna mai a anului 1952 şi cu transportul în
comun, sub denumirea generică de E.T.A.C.S.. Începuturile au fost determinate
de existenţa a două autobuze model Chevrolet. Antice şi… de demult, datând
din perioada interbelică, recuperate probabil dintr-un parc de vechituri, şi-au
făcut cu stoicism datoria pe traseul de la cazarma militară şi până la noua şi
măreaţa F.R.B. (Fabrica de Rulmenţi Bârlad)334. În anul 1953 parcul auto
suferă transformări radicale. Din păcate… mentalităţile mai greu. Noii citadini,
denumiţi generic tovarăşi, se uitau nedumeriţi şi au început să se urce în ele
abia după câteva zile. A dispărut astfel o epocă de care bărlădenii își aduc încă
aminte, cu nostalgie.

II. 4. 5. Fotograful - martor invariabil al vieţii citadine


-oraşul şi fotografia-

Plimbarea zilnică, promenada ocazională de la sfârşit de săptămână şi


de sărbători, era indubitabil modul cel mai ieftin pentru orice citadin de a-şi
petrece timpul liber. Fotograful era în aceste momente ceva indispensabil
pentru a surprinde un moment idilic, al crâmpeielor vieţii reale, de zi cu zi a
oraşului.
Prima femeie fotograf din Bârlad şi se pare din ţară, oare de ce să ne
mirăm, a fost Josefina Popovici (înainte de căsătorie – Ceaikovski - de origine
poloneză) care în anul 1874 s-a stabilit în oraş, venind din Iaşi, la aproape patru
decenii de la inventarea şi patentarea aparatului de fotografiat. Alţi fotografi
renumiţi au fost Aron (menţionat începând cu anul 1892) de pe strada
Principală şi mai apoi Iosif Vecsler. Acesta din urmă ca însoţitor al diferitelor

332
Monografia Municipiului Bârlad.
333
George D., Dumitru Stoica și alții, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului XIX
și începutul secolului XX, în B. O. A , p. 307.
334
Monografia Municipiului Bârlad.

223
trupe de teatru a trecut de mai multe ori prin Bârlad înainte de primul război
mondial. Fermecat de frumuseţea răpitoare a unei bârlădence, Ana Sortz, cu
care se va şi căsători un an mai târziu, se stabileşte în 1912 aici şi va deschide
un atelier foto la parterul farmaciei Droc de pe strada Principală335. Fotograf de
excepţie îl regăsim în timpul războiului ca reporter de front şi specialist al
laboratoarelor armatei. Spirit inventiv şi cu talent la improvizaţie, cum este de
altfel tot românul la nevoie, şi făcând o paranteză nu mă pot pronunţa dacă este
o calitate ori un defect, după conflagraţia mondială, datorită penuriei de
materiale ajunsese să îşi realizeze singur hârtia fotografică necesară.
Dezvoltarea acestei arte în vechiul oraş este demonstrată şi de numărul
mare de vederi produse şi comercializate de fraţii librari Petroff, Nicolaie şi
Sava, de pe strada Ştefan cel Mare care având un acut simţ al posterităţii şi de
ce nu al publicităţii au ţinut să se imortalizeze în propriile instantanee.
Persoane simpatice, conştiincioşi şi respectaţi în meseria lor, îmbrăcaţi corect,
chiar cu o oarecare eleganţă, cu statură impunătoare şi cu barbă recomandau şi
îşi serveau politicos clienţii.
Toţi aceştia, ca proprietari de atelier, trebuiau să fie la curent cu
subiectele de actualitate, să aibă cu alte cuvinte permanent subiecte de
conversaţie (a se înţelege în limbajul popular – de bârfă). Lumea care venea să
se pozeze, se instala confortabil în fotolii de pluş, răsfoia pe îndelete albume
puse la vedere pe mescioare şi alegea tacticos şi sporovăind neîncetat, fundalul
ce i se părea mai potrivit pe gusturile sale: o pergolă de trandafiri, o ruină
romantică de cetate cu un ciob de lună deasupra, faţada unei gări cu trenul gata
de plecare sau interiorul unui salon mobilat în stil imperial. Un contemporan
face câteva notaţii interesante: „Meseria deşi se bucura de oarecare căutare în
rândurile burghezilor care îşi etalau opulenţa în toate formele posibile, avea
legile ei cu nimic mai blânde decât ale oricărei alte meserii. Neobişnuiţi cu
imaginea fixată pe obiectivul aparatului, al cărui mecanism se declanşa prin un
adevărat ritual, azi din cale afară de comic, la apăsarea unei mingi de cauciuc şi
după ce fotograful se ascundea minute întregi sub faldurile de stambă neagră
care îi permiteau să prindă cât mai precis în focarul obiectivului modelul,
oamenii trebuiau convinşi că fotografia corespunde realităţii naturale. Mai mult
decât atât, trebuia înfrântă cerbicia orăşeanului zgârcit, a cărui atitudine faţă de
noul mijloc de a cheltui banii a fost exprimată plastic de Ion Creangă în
răspunsul la invitaţia ce i se făcea de a se fotografia”.
„- La ce bun să dau un frăncuşor ca să mă văd lat pe tinichea? mai bine
cumpăr cu el un coşuleţ cu brânză sau de păstrăvi şi mi-ar prii mai bine decât
tinicheaua”336.

335
G. D. Ciortoloman, Tehnica fotografierii la finele secolului XIX. La Bârlad, prima femeie
fotograf din ţară, în B.O. A., Miscellaneum, vol. II, Bucureşti, 1983, pg. 371-374.
336
Ibidem, p. 372.

224
Mai puţin cunoscuţi, dar nu neapărat mai puţin utili în surprinderea
cotidianului au fost şi alţi fotografi precum Fănică Torneli (pe strada Vărăriei),
Saveliuc (care a avut mai întâi atelierul în piaţa Sf. Ilie într-o baracă şi mai apoi
pe strada Principală), Saulea (de pe strada Strâmbă) şi desigur mulţi alţii.
Cercetând presa vremii nu am descoperit reclame ale atelierelor acestora ceea
ce ne duce la concluzia că fiind puţini, ori extrem de cunoscuţi nu au simţit
nevoia de a recurge la acest mijloc de publicitate.
Exceptând modul de abordare şi atragere a elitelor, pentru cei din clasa
mijlocie, în cadrul iarmarocului anual existau studiouri de moment, dar asta nu
înseamnă că aveau un succes mai redus. În magherniţe numite pompos
ateliere fotografice, cu pereţi şi acoperiş de pânză, gen: “Mireasa”, “Foto-lux”
sau “La Grăniceru” – se imortalizau imediat pentru amintiri la anii bătrâneţii
ori pentru impresionarea rudelor şi cunoscuţilor orice dorea clientul, dar pe
fundaluri prestabilite, şi mai ales cu banii luaţi dinainte337. Fotogramele erau
color sau simplu - sepia-, executate la alegere cu poziţii aparent teatrale-
“aşezat, din picioare sau cu mâna în şold”, dar în care abia dacă în final
recunoşteai personajele, mai ales că la cererea clientului se mai practicau şi
operaţii estetice de înfrumuseţare.
Gh. Silion, amintind despre un asemenea fenomen, îşi aminteşte despre
o fotografie făcută surorii lui la bâlciul din august 1908: „Fotograful o ia de
mână alături de mama şi o aşează pe o măsuţă - piedestal- în picioare. Mama
stătea lângă ea să nu se sperie sau să fugă îndemnând-o să stea puţin şi să nu se
uite la aparatul învelit în mantie neagră. După ce fotograful a prins momentul şi
a făcut clişeul a spus „gata !”, şi mama a voit s-o ia pe Lenuţa de pe mesuţă.
Dar ea, văzând atitudinile binevoitoare ale tuturor şi veseli pentru că a fost
fetiţă cuminte, revenindu-şi cu bucurie, îi spune mamei că: „eu mai stau aşa !”.
De aici, am trecut pe lângă grămezi mari de harbuji. Şi eu şi mama ne-am
bucurat. Dar în tot timpul ca să-i fie luată atenţia de la harbuji îi arăta în
permanenţă fotografile. Şi aşa am scăpat de scandal cu ea, şi de iarmaroc fără
să ne fi bucurat deplin”338.
De remarcat este faptul că acele fotografii erau de calitate fapt dovedit
că ele s-au păstrat în condiţii excelente, vechimea lor fiind dovedită doar de
nuanţele de sepia ce nu mai sunt actuale şi ieşite de mult din uz. Privindu-le
peste timp descoperi în aceste mici fragmente de hârtie ceva din trăirile
trecutului şi ale vieţii citadine de atunci.

337
Romulus Boteanu, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., Miscellaneum, vol I, 1980, p. 558.
338
Gh. Silion, în mss..

225
II. 4. 6. Structuri etnice şi confesionale

„Avuţia culturală a omenirii constă


în diversitatea dialogului său”.
Koihiro Matsuura

„Vezi înaintea ochilor un şir de case ca şi cum le-ai privi din stradă.
Sunt acolo trei prăvălii modeste, de târguşor provincial. Întâia este a lui
Take, a doua este a lui Ianke şi cea din urmă şi micuţă de tot a lui Cadîr.
Casa lui Take şi a lui Ianke sunt construite absolut la fel, numai că sunt
altfel zugrăvite. De pildă, zidurile casei lui Take sunt roşii iar tabla de pe
acoperiş albă, pe când casa lui Ianke are zidurile albastre şi tabla de pe
acoperiş roşie. Firma lui Take, pe care-i scris doar: “La Take” e neagră cu
litere galbene, iar a lui Ianke e galbenă cu litere negre. Căsuţa micuţă a lui
Cadîr şi firma lui au luat de la fiecare câte o culoare. Aşa de pildă, zidurile
sunt roşii, tabla neagră, firma galbenă cu litere albe. Take şi Ianke ţin
mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie şi mărunţişuri de marchitănie.
Numai Cadîr are specialitatea naţiei lui: cafea, rahat şi tot felul de dulciuri.
Toate cele trei prăvălii au perdele în faţă, cât ţine micul trotuar provincial-
fireşte şi ele deosebit colorate”339.
V. I. Popa învie o lume care nu mai există - lumea târguşorului de
provincie interbelic unde convieţuiesc în bună pace “turcul, ovreiul şi
creştinul”; unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea („În mahalaua asta nu
avem prăvălie decât noi doi. De la el cumpără creştinii şi de la mine ovreii.
Cine nu-i nici creştin, nici ovrei, ceară de unde poate”), respectul faţă de părinţi
e obligatoriu (măcar de ochii lumii), iar micile drame sunt rezolvate cu umor,
astfel încât gura lumii să nu aibă ce toca, dar nici protagoniştii să nu sufere.
Așa cum ne idică și textul celebrului dramaturg, Bârladul a fost un oraș
multietnic și cu un spirit de toleranță ce nu se îndepărtează de specificul
național al românilor din acest punct de vedere. Cercetând documentele epocii
cât şi datele onomastice, putem aprecia că aici dispunem de o largă paletă
etnică: saşi, unguri, armeni, greci, evrei, sârbi, bulgari, turci, italieni, francezi,
lipoveni, eternii ţigani ş.a Neputând să realizăm o analiză pertinentă, și dealfel
nici un ne propunem acest lucru, facem doar o scurtă trecere în revistă a
câtorva din categoriile etnice ce au dat farmec și culoare micului târg moldav.
Supușii străini, în marea lor majoritate, practicau negoțul și
meșteșugurile, având un rol deosebit în economia târgului. Pentru a scăpa de
restricțiile generate de sistemul de impunere și percepere a taxelor și mai ales
de corupția aparatului administrativ, numeroși locuitori ai orașului au preferat

339
V. I. Popa, Take, Ianke și Cadîr, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1958, p.
199.

226
să se pună sub protecția unor puteri străine, cum este cazul Austriei. Drept
mărturie stau memoriile primarului Ioan Vasiliu care arată că „toată
negustorimea, ca să scape de avalele ce le se impunea, când treceau armatele
străine, erau nevoiți să se facă supuși și, mulți, cu adevărat, s-au făcut supuși,
mai ales austrieci. Pe cea mai mare parte a prăvăliilor fruntașilor negustori
vedeai țintuită o placă de fer, cam de trei decimetri pătrați, pe care se vedea
pajura austriacă, vulturul cu două capete, semnul că el este scutit de bir și de
toate avalele”340. Comunităţile etnice, dispuneau fiecare de o structură
individualizată: afectivă, profesională, confesională şi psiho-patologică. Au
existat, astfel, în funcţie de numărul membrilor comunităţilor o serie de
Bârladuri etnice asemeni unor cercuri concentrice, sisteme de culturi,
comportamente, obiceiuri, tradiţii, cutume, mecanism care polarizează un
întreg corpus urban în care nu vom face decât o scurtă și selectivă incursiune.

Italienii
Prezenţa lor se datorează numeroaselor familii de constructori veniţi
aici în mare exod în timpul regelui Carol I de Hohenzollern între anii 1887-
1897. Italienii pot fi astfel întâlniţi în aglomerările urbane mai ales ca
antreprenori, unde au participat la construirea unor mari şi impunătoare edificii.
Ei se ocupau cu zidăria şi erau apreciaţi pentru grija pe care o puneau în munca
lor, în comparaţie cu ţiganii şi ungurii, implicaţi şi ei în aceaşi meserie: ,,Pe
strada Gării locuia antreprenorul de construcţii Robusti. Acesta era unul din
zidarii italieni care emigraseră în România. Atunci au venit la Bârlad şi
familiile Giota, Griandana, Franceschini, Madotto... Copiii lor erau complet
românizaţi; nici unul nu ştia italieneşte. Dealtfel, nici părinţii lor nu vorbeau
italiana literară, folosind în mod curent dialecte locale. Din simpli zidari săraci,
cu toţii au ajuns constructori cunoscuţi şi antreprenori înstăriţi”341. Una din cele
mai reprezentative clădiri ale oraşului - Palatul administrativ - actualul Muzeu
“Vasile Pârvan”- a fost proiectat de arhitectul Baldorossi şi construită de
muncitori italieni ce au populat zona din imediata vecinătate. Îi întâlnim
practicând şi diverse alte meserii: profesori (Benedeto di Lucca şi Frederic
Pagano- Liceul ,,Gh. Roşca Codreanu”), în administraţia publică, măcelari, alte
meserii (erau celebri în perioada interbelică fraţii Madotto ce dispuneau de un
atelier numit pompos laborator de tocilărie - extrem de popular şi renumit
având clientelă din întreaga ţară şi chiar din Bulgaria şi Serbia) etc.

340
Iacov Antonovici, op. cit., vol. V, p. 239.
341
Mielu Moldoveanu, Strada Gării la începutul veacului XX, în B. O. A. , vol. II, p. 320.

227
Ţiganii (Romii)
Începând cu ultimii ani ai veacului al XIX-lea, în Ţările Române apare
încă o categorie de locuitori şi mai defavorizaţi, lipsiţi de proprietate, de
pământ ori de case, dar şi de libertatea de mişcare, cu un cuvânt, robi: ţiganii
(atzigan - a nu se atinge). O duceau mai rău decât ţăranii, total neinstruiţi,
umiliţi, dezbrăcaţi, bătuţi, vânduţi, abuzaţi sexual. Chiar şi datoriile puteau fi
plătite în ţigani. Sensibili la frumuseţea ţigăncilor, stăpînii profitau adesea de
statutul lor, abuzînd de cele tinere. Nu aveau drept de viaţă şi de moarte asupra
robilor lor, dar îi puteau bate şi întemniţa, ceea ce nu se dădeau în lături să
facă.
Faptul că de cum găseau ceva de băut îl şi dădeau pe gât, fără a pierde
vremea, părea un lucru normal, chiar dacă urma după aceea o cruntă bătaie la
scară, la tălpi. Cu toate acestea, educaţia copiilor de boieri se încredinţa robilor
şi toate doicile erau ţigănci roabe.
Una din primele menţiuni scrise a existenţei lor aici, deşi îi putem
localiza încă din evul mediu, datează din 5 iunie 1801 când spătarul Mihalache
Sturdza menţionează într-un răvaş că a închiriat o casă a lui Iuraşcu, în târgul
Bârladului unui ţigan din 1791342. Relatările contemporanilor ne pot lămuri

342
Iacov Antonovici, op. cit., vol. II, p. 97; De la același autor putem afla de altfel și alte
informații relevante: “Protitependada, mai exact, clasa boierilor celor mari, aveau în stăpânire
sute de robi. Aceştia erau aduși, de obicei, în piaţa ocolului de vite şi se vindeau la un preț bun.
Între familile ce locuiau în oraş şi care aveau nenumărate cete de ţigani, fiecare ceată era pusă
sub supravegherea atentă a unui bulibaşă, se vor cita: Alecu Sturdza, casele unde este
Administraţia Financiară; Gheorghe Diamandi, casele unde este Palatul Administrativ; Nicolae
Greceanul; casele unde este avocatul Mihail Cristescu; Scarlat Miclescu, casele din Munteni;
Nedelc Oprişan, casele: unde este şcoala profesională N. Roşca Codreanu; Giurgea, casele de
lângă doctorul Cerchez; Scântei, casele unde este căpitanul Udrea; Andronache Donicu, casele
unde este inginerul Lăzărescu. Pe urmă veneau boierii cu ranguri de boieri mai mici, ce aveau
câte un număr mai mic de robi.
Stăpânii aveau dreptul de viaţă şi de moarte asupra robilor. Aveau posibilitatea de a-i
vinde sau de a-i da ca zestre, familii întregi sau separaţi. Ei erau întrebuinţaţi la muncile
câmpului, la lucrarea fierului, la construirea a diferite tipuri de clădiri, ca bucătari şi mai ales
ca lăutari, rămânând din acest din punct de vedere o permanentă prezență în societatea
românească. Robii nu aveau voie să se strămute dintr-un loc în altul, decât cu învoirea
stăpânului. Ei erau împrumutaţi pentru munci şi în cazul acasta, erau puși în mişcare, mânaţi de
vătafi boiereşti, cum se mânau vitele şi, la cea mai mică nesupunere, erau loviţi cu biciul
plumbuit până la sânge.
În acea epocă pedepsele robilor erau înfiorătoare, făcând abstracție de normele
actuale de civilizație. Cea mai mică greşeală a unui rob se pedepsea chiar de către stăpâni sau
invitaţi cu pumni în faţă, sau cu coada ciubucului peste corp, sau dacă aveau la îndemână vreun
bici plumbuit, începea al lovi până ce îi ţâşnea sângele. Cu venirea de a doua oară la domnie a
lui Grigore-Ghica, s-a hotărât dezrobirea. Decretul domnesc de dezrobire s-a citit în tot oraşul
prin sunete de tobă. Zile întregi, dezrobiţii umblau prin oraş, cântând şi jucând, şi strigau: „ura,
să trăiască Vodă”. Familiile de ţigani, ce se mai văd astăzi prin oraş, sunt descendenţi ai

228
îndeajuns asupra statului robilor şi modul în care aceştia erau trataţi, în funcţie
de mentalitatea epocii şi capriciile boierilor.

Hai să-ţi ghicesc ... dă noroc şî sănătate...

Indiferent de epocă sunt nelipsiţi din peisajul urbanistic bârlădean,


menţinînd şi după emancipare aceleaşi ocupaţii, dar şi obiceiuri neortodoxe ce
stârneau indignarea comunităţii. În continuare spicuim câteva referiri apărute în
presă şi memorialistică:
Mulţi dintre ei erau nomazi, iar staţionarea lor chiar şi temporară putea
să bulverseze tihnitul trai moldovenesc: „În spatele gării deseori se întâmpla să
își așeze corturile țiganii care împânzeau orașul cu spoitul tingirilor, iar femeile
cu ghicitul în palmă, în cărți sau în ghioc, extorcând banii naivilor care credeau
în cine ce știe ce fel de semne sau de baliverne. De cum apăreau șatrele toată
lumea își ascundea în magazii, în beci, sau chiar în pod găinile care, lăsate
libere, dispăreau din ochi în ceaunele șătrarilor. De obicei aceștia se instalau
lângă balta plină de broaște, locul unde câmpul era mereu verde lăsând
posibilitatea cailor să pască pe îndelete și fără opreliște din partea autorităților
cu care aranjau de câte ori era nevoie. De cum venea seara toți câinii erau
slobozi în curte ca un mod oarecare de siguranță, dar de obicei aceste șatre
dispăreau pe neașteptate într-o noapte lăsând cotețele goale, câinii otrăviți, iar
de prin curți tot ce se putea lua era luat și pe degeaba reclamații, degeaba
plângeri, răspunsul pentru toți era invariabil „de ce nu v-ați apărat avutul? și cu
asta basta”343.
Ziarul “Paloda”, din 1895, în articolul „Ţiganii nomazi”, critică
obişnuinţele acestora: ,,de obicei acești musafiri nepoftiți intră cu țigăncile lor
prin locuințele oamenilor, cu câte un clește sau vătrai de vânzare”344.

robilor. Ei păstrează încă aceleaşi profesiuni, fierari, lăutari, bucătari etc.”. Ibidem, vol. V, p.
156.
343
Mielu Moldoveanu, Pagină vie, în B.O.A., vol. I, pg. 630-631.
344
“Paloda”, 1895.

229
Dacă se refuză cumpărarea, atunci țiganul recurge la alt mijloc,
adresându-se țigăncii, care imediat strigă: „să-ți dea baba cu ghiocul, să-ți
ghicească norocul, că doar avem și noi copii mulți:
Două la oi,
Două la boi,
Două la țâțe la cimpoi,
Două în car,
Două sub car,
Două în chilna carului,
Iar Ciurilă,
Și Burilă,
Și Frățilă,
Și Mândrilă,
Și Mafteiu,
Și Dorofteiu,
Șed la foc că-s mititei.
În acest interval țiganul cotrobăiește și șterge ceva de prin casă. Poliția
ar trebui să-i c-am cărăbănească de pe aici, să dea cu ghiocul în altă parte sau la
răcoare”345. După cum se poate observa, din textul anterior, obiceiurile
neortodoxe ale acestora stârneau reacţii negative în sânul comunităţii locale,
dar autorităţile, ca şi astăzi, nu s-au dovedit capabile să rezolve o problemă atât
de spinoasă. Mult mai târziu, dar în contexte similare, îi regăsim și în perioada
interbelică, în ziarul “Veacul Nostru” (15 iulie 1934), criticându-se cerșetoria
din Bârlad cu țigănci și copii jegoși peste tot.
Desigur că aveau şi alte ocupaţii pentru care priceperea lor era apreciată
şi utilizată în diverse prilejuri, neavând conotaţii peiorative şi constituind o
dovadă a stabilirii de relaţii inter-etnice: ,,O grijă deosebită se acorda tigăilor”.
În faţa casei, pe strada noastră, se plasau ţiganii. Cu prilejul diferitelor sărbători

345
Ibidem. Nu sunt singurele măsuri preconizate pentru înlăturarea acestora din peisajul
urbanistic cotidian. Lecturând “Buletinul oficial al prefecturii județului Tutova”, An II, 1-31
august 1942, se găsește o scrisoare a ministrului de interne (generalul D. I. Popescu) către
prefectul județului (colonel I. C. Zănescu). Ca urmare a difetelor rapoartele primite mareșalul
I. Antonescu reținea, în stilul concis și caracteristic, următoarele aspecte negative privitoare la
urbe: „1. Piețe murdare; 2. Străzile și curțile murdare, gardurile rupte; 3. Case cu proptele
rămase așa de la cutremurul din 1940; 4. Foarte mulți țigani și țigănci, unii fără nici-un rost,
altele vânzătoare de flori și porumb fiert femei cu bidinele pe umeri, cerșetori, copii văcsuitori
de ghete cu picioarele goale și murdari”. În aceste condiții Mareșalul ordonă să se recurgă la
următoarele măsuri: „ A. Igienizare și amenzi; B. Să se refacă gardurile rupte; C. Să se repare
casele; D. Țiganii nomazi, cei care nu-și pot justifica existența și cei cu condamnări, vor fi
adunați prin grija jandarmeriei și trimiși în Transnistria; E. Casele fără autorizație să fie
dărmate iar noi autorizații să se dea după ce se face planul de sistematizare; F. Standardizarea
firmelor pentru magazine”. Vezi și Romeo Chelaru, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948),
(lucrare metodico-științifică pentru obținerea gradului didacic I în învățământ), în mss., Iași,
2008, p. 76.

230
evreieşti se găteau tot felul de alimente specifice acestei naţii, prilej cu care se
apela la ţigani spoitori care executau cu măiestrie „spoirea” acestora cu cositor,
transformându-le în obiecte „cuşer” pentru Paşte”346. Într-un oraş cu o mare
diversitate etnică, cum era Bârladul, toleranţa şi coabitarea în condiţii normale
erau ceva firesc.
Evreii
Vechimea comunității evreiești – „cazul Bârlad” nu ține de domeniul
legendei sau al colportării de zvonuri, ci de adevărul indubitabil al
documentelor. Desigur, nu de la începutul efectiv al dăinuirii lor pe aceste
locuri, dar, totuși, mult îndărăt în istorie. Și ce altă confirmare mai
convingătoare și-ar fi dorit evreii bârlădeni, decât aceea a marelui istoric
Nicolae Iorga, care în vol. VI din Studii și documente, consemna că, în 1738, la
Bârlad, ,,este numit staroste Marcu al lui Lazăr” ca să fie ,,purtător de grijă la
toate nevoile și la colibele voastre și să fie el cu doi-trei dintre voi pe care l-ați
ales”347. Atestarea - purtând pecetea Domnului Moldovei, Grigore Ghica - este
reluată de Enciclopedia Iudaică. Din document rezultă, așadar, că la Bârlad se
constituise o obște ca prezență cantitativ și calitativ structurată, aptă să-și
aleagă conducerea și deci, evident, mai veche ca existență - probabil peste trei
secole.
În Jurnal de călătorie de la Constantinopol până în Polonia..., din
1772, Joseph Boscowich, poposind la Bârlad, remarca locuințele bune ale
evreilor: ,,Sunt mulți dintre acești evrei”, care ,,se îmbracă, ca în Polonia, în
haine lungi (caftane) negre, cu tichii de piele sau de stofă asemenea celei din
care se fac hainele noastre din Italia”348. În 1832 numărul evreilor a fost într-o
continuă creștere, de la 335 (cifrele diferă în funcţie de cercetător, sursele
evreieşti indică un număr de 401 în 1832) în acel an se ajunge în 1845 la 800.

346
Sergiu Brandea, Strada Strâmbă, Editura Pim, Iaşi, p. 117.
347
Nicolae Iorga, Studii și documente, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.
348
Idem, Istoria românilor prin călători, Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, București,
1981, p. 357; Desigur că prin localitate au trecut și alți călători ce au consemnat informații
despre această comunitate. În 1839 doi călători scoțieni Andrew A. Bonas și Robert Mc
Cheyene, sosiți ca misionari ai Consiliului pentru Convertirea evreilor creștini, au străbătut mai
multe orașe din Moldova, inclusiv Bârladul. Relatărea lor despre evrei este destul de
pitorească: “La Bârlad viețuiau atunci 130 familii de evrei sosite din Rusia, Austria şi
Germania; familiile de evrei trăiau liniştite, fără să sufere vreo persecuție. La sinagogi au
discutat în nemțeşte cu doi bărbați despre Sfânta Scriptură şi despre Talmud (Cuvântul
oamenilor). Le-a arătat cât de deosebiți erau creştinii din Anglia şi Scoția față de cei din
Bârlad. Întrebați dacă poartă Filacterii, ei au răspuns negativ, motivând că aceasta nu este o
poruncă a Cuvântului lui Dumnezeu, ci numai o Tradiție… De la alți evrei au aflat că ei cred în
autoritatea Chasidimilor din Rusia ‐ mistici care aveau ca bază a credinței şi stării lor
sufleteşti – optimismul”. Apud, Ion N. Oprea, Lumânărică. Sfântul de la Tutova pacea în care
a trăit, Editura Pim, Iași, 2009, p. 195.

231
Anul Număr Procentaj %
1803 120
1820 204
1831 401
1859 2.001 17.9%
1899 5.883 24.2%
1910 5.000
1930 3.727 14.2%
1941 3.063
1942 3.224
1947 3.100

232
În fiecare din spațiile unde s-au așezat, evreii și-au creat un sistem de
instituții, incluzând tot ceea ce le caracteriza personalitatea: sinagogi și case de
rugăciuni, cimitire, școli, casa de studii, tipografii. Forma de organizare pe
criterii etnice era breasla în fruntea căreia se afla hahambașia, forul suprem de
conducere civilă și religioasă349.
De la înființarea în anul 1896 și până astăzi Comunitatea evreiască
există în mod neîntrerupt, fiind condusă de președinți precum: 1896-1898 - S.
Cremnitzer; 1899-1901 - M. Herscovici; 1902 - I. M. Sternlicht; 1905 - Dr.
Schonsal; 1906 - I. Perlman; 1907 - L. Zissu; 1908 - Simon Cohn; 1909- 1910 -
M. Fraenkel; 1911-1912 - M. Roder; 1913-1916 - A. Broder; 1917-1919, 1923-
1924 - H. Kamiel;1919-1920 - Dr. Fridman; 1921-1923; 1930-1931. Dintre
aceștia, cel care și-a lăsat cea mai vie amprentă în viața comunității este rabinul
Aizic Taubes. Născut în 1837, a fost un apreciat talmudist, consultat de rabini
europeni, coborâtor dintr-o ,,familie istorică, al cărei arbore genealogic se zice
că merge până la celebrul Rasi...”, rabin în Bârlad timp de peste trei decenii. S-
a bucurat de aprecierea lui Anton Bacalbașa, care, în 1897, a publicat în ziarul
“Dreptatea” interviul - ,,La rabinul Taubes”. El afirma: ,,...asupra mea rabinul
Taubes a propus o impresie profundă de savant biblic”350. Tânăr încă, a primit
povara rabinatului din Bârlad și a județului Tutova, funcție în care a fost
confirmat de Cuza Vodă printr-un Decret Domnesc în anul 1862. Cunoscător
al limbii și literaturii ebraice, el a tradus, în limba lui Solomon, Cântul gintei
latine, de Vasile Alecsandri. În 1891, publică Este evreul periculos națiunii în
mijlocul căreia trăiește?, un răspuns dat lui N. Ceaur Asian și agitațiilor sale
antisemite. Alături de B. F. Peixotto, a propagat ideea emigrării. În 1872, a luat
parte la Congresul Israelit de la Bruxelles, pentru a ,,delibera despre chestiunea
evreilor români”, invitat de însuși Cremieux.
Că în Bârlad era o comunitate numeroasă o dovedește și numărul mare
de sinagogi grupate în așa numita stradă a Templelor: Templul cel Mare
(fondat in 1787); Templul Poalei Țedek - Croitorilor (1844), Lazar
Mendelovici a fost epitropul sinagogii; între 1920-1922, este refăcută cu
modificări şi îmbunătăţiri; Templul Pescarilor; Sinagoga Stolerilor; Singagoga
Cizmarilor; Sinagoga Tălpuitorilor -Tălpălari; Sinagoga Rabin Liberman
(datand din 1860 - demolată); Sinagoga Beit - Hamidras; Sinagoga Alesker-
Ruf; Sinagoga Ceauşilor; Sinagoga din Spitalul Evreiesc; Sinagoga Moara
Zeilic - Şaraga.
Sinagoga Croitorilor înființată în anul 1844 și refăcută în 1922 se afla în
apropierea Sinagogii de pe strada Sf. Ilie, în spatele Bisericii cu același nume,
ridicată în anul 1887. De altfel este singurul monument care se încăpățânează

349
Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Editura Amarcord, Timișoara, 1996, p. 33.
350
Anton Bacalbașa, La rabinul taubes, “Dreptatea”, București, 1897.

233
să supraviețuiască în Bârladul contemporan în ciuda stării de degradare
avansată.
Sinagoga Rabin Liberman care datează din 1860, funcționa într-o
clădire reamenajată, însă cu spațiu insuficient. Din acest motiv, cu prilejul
sărbătorilor importante, era împrumutată o cameră de la vecini care devevenea
loc de rugăciune pentru femei351.
Sinagoga Stolerilor era una din cele mai mari și frumoase din oraș.
Clădirea avea două etaje care erau împărțite, potrivit tradiției iudaice, în locuri
de rugăciune pentru femei și bărbați. La parter era sala mare cu scaune și
pupitre unde se rugau enoriașii, iar la etajul ce era amenajat asemenea unei
loje de teatru era spațiul destinat rugăciunii femeilor. Pereții erau decorați cu
picturi ce reprezentau scene biblice, iar candelabrele din sticlă de Murano
asigurau iluminarea edificiului. Pentru păstrarea Torei existau tot felul de
„odăjdii” din argint executate cu măiestrie, iar altarul era acoperit de cortine
brodate cu fir de aur donate de-a lungul timpului de enoriași352.
Sinagoga Cizmarilor, sau a Tălpălarilor avea dimensiuni reduse însă
acest fapt nu-i răpea din frumusețe. Deși nu avea etaj, interiorul era elegant,
sala principală fiind despărțită de un zid ridicat doar pe jumătate încât dădea
impresia unei loje. Din acest balcon femeile puteau urmări slujba în condiții
mult mai bune.
La o mică distanță de acestea se afla Sinagoga „Beit - Hamigdaș”, care
funcționa ca școală unde se organizau cursuride învățare a Torei. Potrivit
tradiției, numele sinagogilor era dat în funcție breslele care le edificau și le
foloseau.
Cea mai veche sinagogă era “Alesker-Ruf”alături de care era Sinagoga
Ceaușilor unde veneau la rugăciune, cu precădere, enoriași în vârstă mai
habotnici. Ultima era Sinagoga Pescarilor care era folosită în special iarna fiind
mai ușor de încălzit, sau cu prilejul sărbătorilor când celelalte erau ocupate
până la ultimul loc353.
Viața religioasă a obștii a fost slujită de cel putin 15 rabini, numeroși
efori şi hahami (al căror rol era de a pregăti carnea kușer). Dintre sacerdoții
evreilor bârlădeni îi amintim pe rabinul Aizic Taubes alături de care s-au
remarcat Moise Rabinovici, Herman Brener, Iancu Rocach și atâția alții, ca
Isac M. Eigeles, președintele comitetului Templului Gaster, sau Lazăr
Mendelovici, epitrop al Sinagogii Croitorilor.
Societatea Filantropică Israelito-Comercială “Aurora”, a fost fondată
pe 10 iunie 1878, preşedinte fiind H. Schwartz: ,,...în această zi razele
umanităţii au pătruns în inimile noastre, în această zi am început a lucra pentru

351
Sergiu Brandea, op. cit., p. 109.
352
Ibidem, p. 110.
353
Ibidem, p. 111.

234
omenire, pentru clasa suferindă, pentru progres.... ,,uniune, fraternitate,
umanitate şi progres”354.
Câţiva ani mai târziu, pe 2 martie 1889, a luat ființă la Bârlad,
Societatea rezerviștilor “Ostașul”, de ajutorare a rezerviștilor concentrați,
urmată în1896 de Societatea culturală de emigrare “B'nai Zion”.
Acte oficiale din 1814 şi 1816 acordă breslei din Bârlad un teren ,,lângă
școala evreiască”, certifică o ,,mărturie hotarnică” privindu-i pe evrei și
confirmă înființarea spitalului evreiesc. Spitalul a fost construit între 1898-
1899, și a fost inaugurat de rabinul Dr. Meer Beck (1845-1923) cu participarea
reprezentanților Casei regale și ai autorităților locale. Pentru întreținerea
spitalului a luat ființă Societatea “Bikur Choilem”. În perioada 1902-1904 se
construieşte “Azilul de bătrâni şi infirmi” care dispunea de 30 de locuri, la
propunerea făcută de Lazăr Mendelovici, Iacob Zaidman, Herman Grunberg şi
Mayer Solomon. Serviciile medicale erau asigurate de o serie de doctori
precum Vainfeld, Zissu, Brill, etc.
În vecinătatea spitalului evreiesc se afla cimitirul aferent comunității,
vorba aceea „de la bal la spital”, în contextul de față la cimitir. În Bârlad au
funcționat trei cimitire evreiești, cel mai vechi fiind menționat în 1815 în Tabla
măsoriștii târgului Bârlad de la 1815 pe toate mahalalile și vatra veche. Cel
mai important dinte acestea este înființat între 1845-1850 și a fost inaugurat în
1899. Ruinele cimitirului se află pe actuala strada Tutovei. Spațiul este
deosebit de cimitirele ortodoxe prin simbolurile specifice credinței iudaice,
pietre tombale, rozete cu opt petale, soarele, coroane (Ketar), motive viticole,
ramura de palmier etc., simbolizând viața. Societatea sacră „Chewra-Kedoșa”
avea ca sarcină administrarea cimitirului și a celorlalte instituții ale obștii. Aici
s-au amplasat mormintele eroilor evrei căzuți în războiul din 1914-1918. Un
monument special a fost ridicat pe locul unde sunt îngropate sulurile sfinte
profanate în sinagogi de către nazişti... aduse din Basarabia.
Tratamentele prescrise de către doctori își găseau finalitatea la farmacie
de unde se achiziționau leacurile. Farmaciștii evrei au apărut în secolul al XIX-
lea, celebre fiind farmaciile: Droc, Frenkel, și Perlmutter, drogheria Rapaport,
Rabinovici, Perlmann.
Farmacia lui Droc, al cărui proprietar avea o chelie „strălucitoare și
deasă”, a inspirat un poet local să scrie o epigramă:

„Dacă vrei să-ți crească părul


Cum crește în grădină mărul,
Mergi și ia o alifie
De la Droc din farmacie !”355

354
Bilanțul anual al Societății Filantropice Israelito-Comerciale “Aurora“ din Bârlad,
Tipografia Basarabia, George Cațafany, 1879.
355
Pompiliu Voiculeț Lemeny, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I, p. 717.

235
În ceea ce privește farmacia Perlmutter ea a funcționat într-o clădire
elegantă până la naționalizare, când proprietarul împreună cu întreaga familie a
emigrat în Israel.
Drogheria-parfumerie a lui Hugo Perlmann era situată pe strada Regală
la colț cu Strâmba. Proprietarul, care trecuse prin două mariaje eșuate avea
faima unui bărbat care aprecia „aventurile galante” și în schimbul cărora oferea
„damelor” cele mai fine parfumuri din drogheria sa.
Educația era o componentă esenţială în viaţa fiecărei familii evreieşti
dovadă fiind atenţia ce a fost acordată instituţiilor de învăţământ cel puţin
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX lea. La început școlile evreiești
funcționau lângă sinagogi, numeroase documente amintind existenţa „şcolilor
evreieşti de învăţătură”. Faptul arată că activitatea a rabinilor nu se limita doar
la ritualurile religioase, ci se implicau activ în viaţa comunităţii. Pentru a învăța
să vorbească idiș și să citească în cărțile de rugăciune, băieții, începând cu
vârsta de trei ani, erau trimiși să învețe la un fel de grădiniță numită
„heidăr”356. Ulterior, documentele confirmă liberul acces al copiilor evrei în
școlile românești.
Prin stăruința “Lojei Sion”, în anul 1873 s-a deschis prima școală
israelită, unde funcționau trei clase cu 90 de elevi. Un an mai târziu școala avea
patru clase și un număr de 128 de elevi, fapt care ne arată importanța pe care
comunitatea o acorda educației noilor generații. Cu toate acestea, din lipsă de
fonduri școala se va închide până în 1882 când ea este redată elevilor, de
această dată veniți în număr dublu. Cursurile școlii au fost completate prin
înființarea unui curs de seară de două ore.
În 1896-1897 este inaugurată Școala israelită de fete ,,Baroneasa de
Hirsch”, unde învățau 70 de eleve. Câțiva ani mai târziu, (1900-1901), în
școală funcționau trei clase cu 160 de eleve. Începând cu 1916, școala primește
numele de ,,Leizer şi Ghisela Kaufman” al cărei director onorific era Dr.
Alebert Flachs pentru ca în 1923, școala să treacă sub conducerea comuntății,
iar cursurile să fie predate în română și ebraică. În anul 1906 cu prilejul
,,Congresului corpului didactic al școlilor israelite din țară”, care a avut loc la
Brăila, în perioada 23-24 aprilie, a participat din partea comunității evreiești
bârlădene Dr. L. Rabinovici.
La 1900 populaţia Bârladului era de 20.448 locuitori din care circa o
treime o reprezentau evreii. Acest număr impresionant şi-a pus amprenta
asupra ,,structurilor” cotidiene ale urbei, pornind de la mental, mod de
convieţuire interetnic, economic şi reacţii politice. Străzile (pentru că nu putem
vorbi de cartiere) au fiecare câte un rol dominant: de rezidenţă (Bulevardul
Elisabeta), comercial (Strâmba, Ştefan cel Mare şi parţial Regală) etc.
Dinamica socială şi profesională este o adaptare la legile concurenţei şi din

356
Sergiu Brandea, op. cit., p. 106.

236
principiu emigrantul este o categorie economică activă care aduce beneficii în
timp statului gazdă (aduce noi mentalităţi, îşi doreşte integrarea şi reuşita
economică). Ideile pe care le propagă israeliţii sunt mai ales liberale (inspirate
de ,,Declarația drepturilor omului şi cetăţeanului”- 1789). În perioada abordată,
avem de a face cu o populaţie israelită care are libertate de mişcare (teritorială,
comercială), poate rezida în spaţii mixte (străzi şi chiar case), nu cunoaşte
bariere fizice (ziduri, porţi păzite – ghetto). Străzile locuite preponderent de
evrei (pentru că întâlnim şi alte categorii etnice) este departe de a lua forma
ghetto-ului occidental sau a stelt-ul oriental.
Nu li se impun restricţii de rezidenţă şi evreii pamânteni pot achiziţiona
terenuri la preţul pieţei, dar evreii nu puteau locui lângă bisericile ortodoxe
(legiuire medievală, formulată de marile soboare bisericeşti şi acceptată ca
obicei al pământului în ambele Principate). Sinagogile trebuie să respecte o
anumită distanţă faţă de bisericile creştine şi, de asemenea, să nu fie mai înalte
sau mai bogat ornamentate (de obicei, arată modest în exterior şi abia în
interior se află elementele de valoare).
La începutul secolului al XIX-lea, evreii se stabileau în centrul orașului,
în apropierea zonei de târg, unde-şi puteau exercita cu uşurinţă negustoria sau
meşteşugurile. Primul cartier evreiesc se poate considera zona bisericilor Sf.
Gheorghe, Sf. Ilie şi împrejurimile. Aici erau principalele zone de schimb şi
locul de unde se vor raspândi pe toata suprafaţa oraşului.
Această răspândire, precum şi faptul ca îşi cumpără case (cei
pamânteni) constituie dovada ca în Bârlad nu a existat vreodată un ,,ghetto” sau
o zonă a marginalizaţilor. Se poate spune ca aceste zone, unde evreii locuiau
alături de alte etnii, şi diferenţele erau doar de natură financiară şi ocupaţională,
sunt o formă diferita şi de ghetto-ul urban înconjurat de ziduri şi restricţii, şi de
stelt, unde între locuinţele evreiești şi restul populaţiei exista un spaţiu liber,
necultivat.
Un rol important l-au avut evreii şi în Obor, care avea trei părţi: oborul
de vite, oborul de manufactură şi târgul anual. Ei nu se ocupau de comerţul cu
vite în general, dar în oborul de manufactură: cu magazine şi standuri de pânze,
stofe, iţari, opinci, cojoace, fierarie, vase de bucătărie etc.
În ciuda deosebirilor religioase, de tradiții, obiceiuri, mentalitate,
legăturile evreilor cu localnicii erau destul de strânse. Sărbătorile, fie creștine,
fie iudaice se celebrau împreună. Evreii plecați în Țara Sfântă își amintesc cu
plăcere și nostalgie în același timp de celebra pască moldovenească mirosind
îmbietător pe masa din sufragerie: „când urmau sărbătorile paștelui, mama ne
trimetea ...să le duc cozonac cu ouă roșii vecinilor noștri. Dar când venea
Purimul, ...bucuria noastră, mâncam gogăle... cu miere, cu nucă, cu rahat”357.
Și pentru că ne referim la evreii bârlădeni, obiceiurile lor cu prilejul
sărbătorilor importante sunt descrise amănunțit de către Sergiu Brandea (pe

357
Alexandrina Bizim Romanescu, Un adevăr trăit, în B. O. A., vol. I, p.714.

237
numele său real Șmil Hellembrand) în cartea sa Strâmba. Pentru sărbătoarea de
Paște , a „eliberării” pregătirile durau cel puțin zece zile. Era cumpărată de la
comunitatea evreilor azima „mața”, făina de pască și vinul din care se făcea
„chidușul” pentru binecuvântare la masa festivă 358.
Femeile se ocupau de curățenia casei pentru a se asigura de lipsa
„hamețului, ,,alimentele și băuturile interzise de paști”. Vasele de gătit erau
spoite de țigani pentru a deveni cușer. Ritualurile de „Seder” erau fastuoase și
realizate cu multă atenție359.
Tradițiile trebuiau și erau respectate cu sfințenie însă, se întâmpla
uneori, din diferite motive, ca ele să fie pentru un moment „uitate”, iar
consecințele să fie… fatale. Un astfel de episod este relatat în ziarul “Prutul”
din 20 octombrie 1887: „Mai alaltăieri seară s-a găsit un evreu mort pe stradă,
pe cât se scrie moartea e provenită din beție. Poate acesta este primul caz când
unul din neamul lui Iasrael și-a ars gâtul cu rachiu”360.
Printre personalitățile care au dat şi dau stralucire culturii şi artei
bârladene îi amintim printre alţii pe: Siegfried Volfingher, desenator, peisagist,
portretist, pictor, scenograf de recunoscută valoare care a contribuit la
realizarea unor spectacole de referinţă. Îşi aminteşte domnul Gorun -
colaborator apreciat al revistei noastre: în oraşul Bârlad existau, trei Schwartz:
Ilie lucra la un depozit de cherestea şi avea o singura pasiune, lectura. Era o
enciclopedie în probleme de istorie. Se spune ca la o conferinţa publică l-a
corectat chiar pe marele Nicolae Iorga. Marcu era contabil, librar, publicist şi
mai ales era cunoscut pentru faimoasa bibliotecă ,,Mina şi Marcu Schwartz”.
Ziarul “Păreri” era cunoscut ca fiind printre cele mai bune din Moldova. La
libraria lui se ţineau şedinţe literare şi se recitau versuri.
În 1889, pe 2 martie, a luat ființă la Bârlad, Societatea rezerviștilor
“Ostașul”, de ajutorare a rezerviștilor concentrați. Câțiva ani mai târziu, 1896,
este fondată Societatea culturală de emigrare ,,B'nai Zion”. Organizații
Sioniste: Uniunea Sioniștilor Revizioniști - Betar, Hanoar Hationi - clal-
sioniști-, Hasomer Hatair Gordonia. Aceste organizații au fost conduse de către
Sapsa Gutermaher, Grisa Gutermaher; Michel Gutermaher; Ozias Blanc; Zigu
Avram; Juju Epstein (Iehuda Epstein); Ionas Leibovici; Benedict Goldsfarb etc.
Presa a constituit un factor de informare și de unitate pentru
comunitate. În 1899 apare „Aurora Sionistă”, săptămânal din care au aparut
doar 16 numere aflat sub conducerea lui Sigismund Gross. Ziarul bârlădean
tinde ,,să ridice prestigiul poporului evreu față de el insuși și față de poporul în
mijlocul căruia trăiește”361 (Procesul Dreyfus a ocupat un loc special în această
gazetă. Aici debutează A. Axelrad cu poezia ,,În șanț” (1917), apel pentru

358
Sergiu Brandea, op. cit., p. 116.
359
Ibidem, p. 117.
360
“Prutul”, 20 octombrie 1887.
361
S. Podoleanu, Istoria presei evreiești din România, București, 1938, p. 167.

238
,,împământenire”. În paginile revistei s-a promovat ideea reîntoarcerii în Eretz
Israel, chiar prin ,,emigrarea pe jos”. Colaboratori: Efraim Cohen, A. Axelrad,
M. Kisineff (s-a bucurat de prietenia lui Sadoveanu), M. Botoşăneanu, Iehuda
Maerson-Severin (expulzat, stabilit la Geneva).
În perioda 1913 - 1915, 1919 apare revista “Bar Kochba” (“Fiul
Stelei”), “Revista național - evreiască”, cu apariție lunară, în 16 pagini,
condusă de Achile M. Finkelstein. În cuvântul de deschidere se afirma că
orientarea revistei este ,,în sensul ideilor sionismului modern”.
La 16 Iulie 1900 este editată revista feministă, “Bas Ami” al cărei
redactor a fost Dr. Herscu Fridman. Din nefericire a fost publicat doar un
singur număr cu sprijinul emigrantelor. Pe 18 mai 1900 apare “Jidovul
rătăcitor”, care avea patru pagini, alcătuite de ,,emigranții evrei pedeștri’’. Tot
în acest an sunt publicate operele: “Drumeții” la Tipografia Gross,
“Emigranții”, “Lacrimi de despărțire”. Presa sau alte lucrări și informări ale
comunității erau tipărite în tipografii aflate în proprietatea evreilor precum
“Progresul” (1894-1900), aparținând lui Sigmund Gross, ,,Moderna
Gutenberg” (1896-1903), a lui Sam Segall şi German Stein, “Tiparul Tutovei”
- Iosif Grunberg (tatăl fraților Gorun; librar, publicist, cunoscut pentru
faimoasa sa bibliotecă ,,Mina şi Marcu Schwartz”).
Impresionantă, dramatică, scăderea demografică a acestei comunităţi:
de la 3737 în 1930 (14,2% din întreaga populaţie) şi 3244 în 1942 (13%),
statistica înregistrează doar 100 de familii în 1969. Iar azi sunt doar 34 de
suflete. Au şi alte localităţi din România meritele timpurii în Alia, fie direct, fie
şi pe drum ocolit, prin alte ţări şi locuri de popas. Dacă Bârladul se înscrie şi el
în acest curent, are totuşi o particularitate - cronologic vorbind - fiind primul
oraș de unde au pornit emigranţii pe jos. Animați de visători, ca Axelrad sau
Dr. H. Fridman-Sigfrid, de litera celor nu mai puţin şase gazete bârlădene ale
emigrantilor, ei şi alţi evrei din Romania au intrat în rândul pedestraşilor, idee
născută într-o ceainărie din Bârlad a lui Herman Sercus, care-şi însufleţea de pe
o scenă coreligionarii.
Orașul Bârlad a dat în decursul timpului, mari personalități care au
avut rezultate marcante în toate domenile: medici, farmaciști, filologi, ziariști,
scriitori, matematicieni, fizicieni, aparținând comunității evreiești. În perioada
interbelică în Bârlad erau recenzați 4500 de evrei și 12 sinagogi mai mari sau
mai mici, majoritatea situate pe strada Templelor din spatele C.E.C.-ului de
astăzi. Acum în Bârlad mai sunt doar 34 de evrei care merg cu prilejul
rugăciunilor în singurul templu rămas lângă Motelul Occident362.
După Marea Unire oraşul Bârlad (străveche aşezare medievală situată
în spaţiul Moldovei meridionale) şi judeţul Tutova şi-au adus o contribuţie
deosebită la dezvoltarea materială şi spirituală a acestei zone. Ascensiunea
economică şi socială a burgheziei bârlădene a determinat o complexă activitate

362
Bârladul- pământ de conviețuire pentru diferite culte, Editura Opera Magna, f. a., p. 56.

239
urbanistico-edilitară de modernizare. Oraşul îşi extinde perimetrul,
modificându-şi treptat înfăţişarea prin construirea de edificii noi, sistematizarea
unor străzi, aprovizionarea cu apă, iluminat public. Statisticile consemnează
creşteri şi descreşteri ale populaţiei oraşului Bârlad datorită condiţiilor
economice şi sociale. Astfel, în 1916 existau 25338 locuitori, pentru ca după o
curbă ascendentă până în 1930 (32321) populaţia să scadă lent, atingând cota
cea mai scăzută după război (24035 locuitori). Românii erau elementul etnic
predominant cu 94,5% în mediul rural şi 82,5% în mediul urban. Cea mai
importantă minoritate era cea evreiască cu 11,7% din populaţia Bârladului şi
2,1% din cea a judeţului.

240
CONCLUZII

Întrerupând aici demersul nostru, nu pentru că ar fi încheiat, și apoi cine


se poate lăuda că și-a încheiat o lucrare și nu se mai găsește nimic de adăugat,
ne oprim special asupra unor realități cu altă înfățișare, punând astfel o
delimitare provizorie, fragilă desigur și subiectivă, între istoria pozitivistă și
științele sociale. În această manieră de abordare am reușit să surprindem
radiografie a imaginii orașului, în diferite cadențe temporale și segmente, din
perspectiva studiului mentalităților și a imaginarului colectiv.
Diversitatea tematicii, pe care am încercat să o abordăm în această
lucrare a impus nevoia coagulării unor modalități de lucru convergente, puse
sub semnul pluridisciplinarităţii şi al spiritualizării frontierelor dintre ştiinţe.
Problematica antropologiei istorice este, poate fi, una din modalităţile prin care
istoriografia românească se poate insera în marile curente ale istoriografiei
europene şi mondiale, adaptându-se, în acelaşi timp, la o paradigmă actuală de
cunoaştere. Tocmai de aceea, încercarea noatră nu se doreşte altceva decât o
pledoarie pentru o nouă istorie, pentru un aggiornamento al problematicilor şi
metodelor de cercetare, pentru o lărgire a câmpurilor şi metodelor de
investigaţie, pentru o istorie care să răspundă mai bine la exigenţele
epistemiologice ale timpului nostru.
Investigațiile întreprinse, privind dezvoltarea urbană, evoluțiile
edilitare, cotidianul și mentalitățile în Bârladul aflat la confluența unor multiple
tranziții și intersectări: de la medieval la modenitate, de la Orient la Occident și
de la rural la urban, ne-au putut permite formularea unor considerații privind
procesualitatea acestora pe parcursul perioadei supusă analizei.
Orașul, așa cum reiese din statistici, se afla în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea în plin proces de dezvoltare, fiind din punct de vedere
economic și social printre primele orașe din Moldova. Târgul intersectat de râul
cu același nume, a constituit de-a lungul vremii un important vad comercial. La
baza dezvoltării sale au stat negustorii și meșteșugarii, fapt care a dat orașului
un caracter cu precădere comercial - meșteșugăresc.
Evoluția orașului este evidentă nu doar din punct de vedere economic,
demografic, ci în toate domeniile vieții publice, începând cu administrația,
justiția, activitatea polițienească și continuând cu serviciile publice precum
salubritatea, serviciul sanitar și veterinar etc.. Transformările în ceea ce
privește arhitectura, în aspectul său urbanistic ofereau o nouă imagine orașului
care începea să corespundă tot mai pronunțat accepțiunii și imaginii generale
despre o astfel de așezare. Însăși concepția despre urbanistică a devenit mai

241
modernă, lucru vizibil în forma rectangulară a rețelei stradale, în lărgimea
„bulevardelor” și, nu în ultimul rând, în înfățișarea arhitectonică a clădirilor.
Marile „sistematizări” pe care le-a suferit Bârladul în a doua jumătate a
secolului trecut au condus la distrugeri ireparabile ale țesutului urban și la
dispariția unor clădiri care constituiau personalitatea distinctă a orașului.
Multe din moravurile de odinioară au dispărut, altele au supraviețuit cu
succes. Reconstituirea cât mai apropiată de realitate a imaginii orașului din
diferite epoci istorice este un demers interesant, pasionant chiar, dar care se
realizează cu oarecare dificultate ca urmare a surselor insuficiente sau destul
de greu de găsit.
Este evident că aprofundarea elementelor de viaţă cotidiană pentru
perioada de sfârșit de secol XIX și început de secol XX, nu poate decât să
surprindă prin paradoxurile sale, prin diferenţele faţă de civilizaţia actuală. Dar
ce epocă nu este astfel? Cert este că oraşul intră în modernitate cu o oarecare
rapiditate, dar rămâne în egală măsură tributar mentalităţilor şi moravurilor din
epocă.
Scandalurile provocate de orgolii masculine, de „concursurile” politice,
de aventurile şi poveştile sentimentale, de exagerările pudicităţii vestimentare,
nu pot decât să stârnească amuzamentul atât al cercetătorului acestei perioade,
cât și al celui care parcurge lucrarea, cu atât mai mult cu cât amestecul
interetnic, de limbi, de religii, prejudecăți şi obiceiuri determină o multiplicare
a acestor componente pentru fiecare segment de populaţie în parte.
Mozaicul etnic a reprezentat o trăsătură caracteristică Bârladului, acesta
fiind constituit, în secolul al XIX-lea, din proporții diferite de români, evrei,
țigani, greci, italieni, turci, armeni, slavi şi alte etnii. Acest fapt a marcat atât
mentalul colectiv, cât şi imaginea despre oraş, impresia de cosmopolitism fiind
pregnantă. Dublarea acestei structuri etnice de una socio-economică la fel de
diversă, a completat tabloul unei societăţi originale. Structurile cotidianului, ca
să ne exprimăm cu o sintagmă deja consacrată, au fost profund marcate de o
atare diversitate. Diferenţele etnice şi confesionale au generat obiceiuri de
nuntă, de mariaj, de statut social, de înmormântare diferite, spre satisfacţia
cercetătorului pe tărâm etnografic. Viaţa religioasă, alimentaţia, vestimentaţia,
raporturile interfamiliale exprimă şi ele această diversitate.
Familia și toate evenimentele care marchează și delimitează existența
umană, precum: nașterea, căsătoria și moartea sunt elemente incluse în ceea ce
noi numim spațiul privat.
Locuința constituie una din cele mai grăitoare expresii a modului de
viață a locuitorilor, a gustului lor, a posibilităților materiale, a unei tradiții
etnice și culturale. Aici se desfașoară cele mai multe dintre activități, se
transmite experiența de viață, se însușesc moduri de viață. După cum am
încercat să demonstrăm orăşeanul sau mai bine zis târgoveţul s-a aflat situat
permanent într-un sistem complex de relaţii cu urbea, având ca centru social
familia sa. Locuinţele au jucat şi continuă să joace unul dintre cele mai

242
relevante roluri în evoluţia urbanistică a oraşelor şi în determinarea caracterului
acestora, având în vedere nu numai contribuţia lor cantitativă şi calitativă la
definirea cadrului construit, dar şi calitatea lor de martori ai vieţii cotidiene,
trecute, prezente şi viitoare.
În ceea ce privește alimentația aceasta era variată, dar sărăcăcioasă; se
mânca aproape orice, dar puțin, după criteriul ,,burta plină”, în funcție de sezon
(cel mai greu era spre începutul primăverii), în condiții modeste de asigurare a
alimentelor de primă necesitate. Regulile cultului ortodox fiind stricte, cu
posturi periodice, cutume refractare la nou, i-au păstrat pe români în cadrele
grijii față de ziua de mâine și i-au mulțumit cu puțin. Marile sărbători
religioase, nunțile, botezurile, pomana de la unele înmormântări erau adevărate
ospețe.
Ponderea cea mai mare în prevenirea îmbolnăvirilor și tratarea bolnavilor
o avea „mama-natură”, ,,vrerea Domnului” și ,,practicile băbești”, nu lipsite de
aspecte mistice și magice. Așa se explică faptul că mortalitatea, îndeosebi cea
infantilă, era extrem de mare, iar durata medie a vieții era scăzută.
Despre un serviciu sanitar și veterinar eficient și adoptarea unor măsuri
igienico-sanitare profilactice, măcar având nu caracter adminstrativ, nu se
poate vorbi decât în a doua jumătate a secolul al XIX-lea. Din acest motiv
diverse molime: ciuma, ftizia, holera, sifilisul, pelagra etc. erau frecvente și
lăsau în urmă numeroase victime.
Nu trebuie uitată lumea săracilor, marginalii şi lumea interlopă, cu toate
problemele lor, generatoare de tensiuni, marginalizare şi delincvenţă. O
imagine veridică a vieţii cotidiene nu ar fi completă fără a înţelege temerile
colective, zbaterile, contradicţiile, divorțurile, scandalurile, accidentele sau
aspecte mai întunecate ale comportamentului uman, precum sinuciderea,
violenţa, criminalitatea. Deşi aceste aspecte nu lipsesc, trebuie remarcat că ele
nu au marcat negativ evoluţia oraşului, delincvenţa şi contradicţiile fiind
minime în raport cu alte societăţi sau oraşe.
Cu toate că mica urbe nu se putea compara, sub diferite aspecte, ca:
dimensiuni, populație, activitate economică, viață social - culturală cu alte
orașe mari, precum: București, Iași, Piatra-Neamț, Constanța etc., el surprinde
printr-o viață plină de efervescență. Astfel, nu-i lipsesc loisirul/distracţiile,
lucru de care a profitat din plin, stimulând constituirea de localuri de agrement
precum: Grădina publică, grădinile de vară, berăriile, restaurantele, cafenelele,
sălile de spectacole, teatrul, cinematograful ca să amintim numai de câteva
dintre stabilimentele ce au marcat evoluţia şi percepţia despre aceste locuri.
Viaţa în oraş însă este ritmată de curgerea anotimpurilor. Vara explodează
dorinţa de viaţă, prin diferite modalități de a petrece timpul liber: balurile,
banchetele, concertele, festivităţile de tot felul, serbările câmpeneşti, balurile și
seratele dansate. Iarna, oraşul intră în aparentă hibernare, iar activităţile
cotidiene se reduc, dar implicând alte modalități de petrecere a timpului liber.

243
Puţinele sărbători oficiale, naţionale sau religioase, marchează numai pentru
moment societatea locală, retrasă din calea condițiilor neprielnice de afară.
Bârladul vechi sau de odinioară, cu tot farmecul său de târg de
provincie, nu mai trăiește decât în memoria celor care au trăit în acea vreme,
amintiri care se pierd odată cu dispariția fizică a proprietarilor lor. Sunt și vor fi
în continuare aspecte de cercetat, cu atât mai mult cu cât demersul nostru nu a
acoperit decât parțial domeniile ce pot fi investigate. Nu avem pretenția ca
lucrarea de față să fie una de istorie care să respecte neapărat regulile, rigorile
domeniului ci mai mult o scriere de evocare, bazată în parte pe memorialistică
și istorie orală. Este istoria pe care orice nepot o așteaptă de la bunicul său,
povestea vremurilor de odinioară spusă cu nostalgie și care în același timp face
legătura cu prezentul și viitorul.
Este inutil să scriem cărți despre Bârladul la întâlnirea cu mileniul al
treilea. Este posibil ca generațiile viitoare să nu fie de acord cu noi și să
considere activitatea de astăzi o calamitate pentru viitorul orașului. Rămâne de
văzut cum va evolua și cum vor descrie vremurile de azi cei de mâine.
Noi, cei care am făcut demersul de mai sus, nu am făcut decât să scriem
faptele așa cum au fost, cu subiectivismul de rigoare, fără a avea pretenția de a
fi pe placul tuturor.
Piesa-i gata.
Trag oblonul.
Dacă v-a plăcut refrenul?
Mai citiți și altă dată?

244
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Colecţii şi publicaţii de documente

I. Izvoare

1. Documente inedite

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Vaslui, Fondul Primăria Municipiului


Bârlad.
Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Iași.
Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, Bârlad.
Fondul Casei Naționale “Stroe S. Belloescu”.
Monografia municipiului Bârlad, în mss.(colecţie particulară), 1968.
Silion, Gheorghe, Amintiri, în mss.(colecţie particulară).

2. Documente edite

Analele Spitalului “Bârlad și Elena Beldiman”, Tipografia George Cațafany,


1898.
Antonovici I., Documente bârlădene, vol. I, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad,
1911.
Idem, op. cit., vol. II, Tipografia Neculai P. Peiu, Bârlad, 1912.
Idem, op. cit., vol. III, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu,
Bârlad, 1915.
Idem, op. cit., vol. IV, Tipografia și legătoria de cărți Constantin D. Lupașcu,
Bârlad, 1924.
Idem, op. cit., vol. V, Atelierele Zanet Corlăteanu, Huşi, 1926.
Bilanțul anual al Societății Filantropice Israelito-Comerciale „Aurora” din
Bârlad, Tipografia Basarabia George Cațafany, 1879.
Calendarul Tutovei pe 1919, Bârlad, 1919.
Expunerea situaţiei Judeţului Tutova pe anul 1907. Raport prezentat
consiliului general în şedinţa de la 15 Octombrie 1907 la deschiderea sesiunii
ordinare, Bârlad, Tipografia Comercială C. S. Leţcae, 1907.
Dare de seamă științifică asupra spitalului militar și a serviciului sanitar din
Garnizoana Bârlad, Tipografia N. Peiu, Bârlad, 1929.
Dare de seamă a Epitropiei spitalului Bârlad și Elena Beldiman, Tipografia și
legătoria de cărți Const. D. Lupașcu, Bârlad, 1911.
Evreii din România în texte istoriografice, Editura Hasefer, București, 2002.
Expunerea Administrațiunei Comunei Urbei Bârlad, Tipografia George
Cațafany, 1890.

245
Expunerea situațiunei județului Tutova pe anul 1907, Tipografia „Comercială”
C. S. Lețcae, Bârlad, 1907.
Modul cum s-au administrat interesele Comunei Urbei Bârlad de către fostul
primar A. V. Ionescu, Tipografia George Cațafany, Bârlad, 1884.
Raport asupra administrațiunei și trebilor Comunei Urbei Bârlad pe anul
1878, Imprimeria Basarabia, 1878.
Regulament al Azilului de infirmi, Tipografia N. P. Peiu, 1915.
Regulament pentru întocmirea și organizarea Orfelinatului Agricol
„Ferdinand”, de pe moșia regală Zorleni-Tutova, Institutul de Arte Grafice
Carol Göbl, 1906.
Regulament pentru organizarea serviciului comunei urbei Bârlad, Tipografia
George Cațafany, Bârlad, 1899.
Regulamentul și caetul de sarcini, Tipografia Nicolae Peiu, Bârlad, 1927.
Sama Generală a Epitropiei Spitalului Bârladu şi Elena Beldimanu,
Tipografia Asociaţiunii “Unirea”, Bârlad, 1886.
Sturdza D. A. şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României,
Bucureşti, vol. III, 1889.

2. Memorii, însemnări şi scrieri contemporane

Iorga, Nicolae, Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I,


Bucureşti, 2000.
Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, Vol. III, Editura
Erc Press, 2011.
Rosetti, Radu, Amintiri, vol. I, Ce-am auzit de la alţii, Iaşi, 1921.
Sturdza, D., A. şi alţii, Acte şi documente relative la renaşterea României,
Bucureşti, vol. III, 1889.
Suţu, Nicolae, Memoriile Principelui Nicolae Suţu, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1997.
3. Periodice

“Academia Bârlădeană”, 2000 (nr. 7), 2003 (nr. 12, 13), 2004 (nr. 16).
“Acta Moldaviae Meridionalis”, nr. 7-8, 1995-1996.
“Bârladul”, Bârlad, 1887 (nr. 2, 11, 16, 18, 19), 1888 (nr. 3, 24, 25, 32, 33, 37),
1898 (nr. 2, 5, 7, 8, 9, 21), 1899 (nr. 20, 23), 1902 (nr. 2, 3), 1903 (nr. 1, 3, 5,
13), 1905 (nr. 12), 1908 (nr. 2, 3, 13), 1909 (nr. 5, 13), 1911 (nr. 5, 8, 9), 1912
(nr. 20).
“Bârladul”, Bârlad, (serie nouă), 2000 (nr.7), 2006 (nr. 109, 116).
“Brazdă Nouă”, nr. 4, 1928.
“Buletinul oficial al prefecturii județului Tutova”, An II, 1942.
“Cercetări istorice”, (serie nouă), Bârlad, 2000 (nr. 3, 4).
“Dilema Veche”, București, 2010 (nr. 322, 342), 2011(nr. 370, 378).
“Gazeta femenină”, 1908 (nr. 1).2

246
“Jurnalul”, București, 6 decembrie 2009.
“Magazin istoric”, august 2005.
“Pagini medicale bârlădene”, 1998 (nr. 8).
“Paloda”, Bârlad, 1892 (nr. 6), 1894 (nr. 2, 3, 7), 1895 (nr. 41).
“Păstorul Tutovei”, 1944, (nr. 1, 2, 3, 4).
“Progresul”, 1883 (nr.3), 1885, (nr. 7, 9).
“Prutul”, 1912.
“Răzeşul”, Bârlad, 1926 (nr. 2).
“Studii și articole de istorie”, tom LXXVI, 2010.
“Semănătorul”, 1871 (nr. 7).
“Veacul Nostru”, 15 iulie 1934.
“Vocea Tutovei”, Bârlad, 1897 (nr. 6).
“Păreri tutovene”, 2002 (nr. 606, 607).

4. Instrumente de lucru (literatură auxiliară)

Gugiuman I., Cârcotă V., Băican V., Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui,
Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, 1988.
Harta judeţului Tutova, Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, nr. inv. E 10395,
1895.
Lahovary, Al., Dicţionarul statistic al României, Bucureşti, 1912.
Negrutzi, T. George, Planul oraşului Bârlad. 1900-1906, Fondul Muzeului
“Vasile Pârvan”, Bârlad.
Partea arsă a târgului Bârlad, (hartă), Editura Socec, Bucureşti, 1851, Fondul
Muzeului “Vasile Pârvan”.

5. Lucrări generale

Achim, Mihu, Antropologia culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.


Apăvăloae, Mihail, Piatra-Neamţ – Studiu monografic, Editura Cetatea
Doamnei, Piatra-Neamţ, 2005.
Aries, Philippe şi Duby, Georges, Istoria vieţii private, vol. VIII, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1997.
Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,
vol. III, Editura Humanitas, București, 1991.
Bacalbaşa, Constantin, Bucureştii de altădată (1878-1884), Editura Eminescu,
Bucureşti, vol. I-II, 1993.
Bălan, Mircea, Beția la români, Editura Eurostampa, Timișoara, 2004.
Barbu, N., Ungureanu Al. (coord.), Geografia municipiului Iaşi, Iaşi, 1987.
Bărbulescu, Constantin, Popovici Vlad, Modernizarea lumii rurale din
România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, București, 2005.
Benevolo, L., Oraşul în istoria Europei, Iaşi, Polirom, 2003.

247
Berindei, Dan, Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire (1857-1859), în
“Studii şi cercetări ştiinţifice”, seria Istorie, Iaşi, nr.1-2, 1959.
Idem, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura
Militară, Bucureşti, 1992.
Bîlciurescu, Victor, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia,
Bucureşti, 2003.
Boia, Lucian, România. Ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti,
2002.
Boorstin, Daniel J., Descoperitorii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996.
Botez, Constantin, Pricop, Adrian, Tradiții ale ospitalității românești.Prin
hanurile Iașilor, Editura Sport - Turism, București, 1989.
Braudel, Fernand, Timpul lumii, vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1989.
Idem, Structurile cotidianului: posibilul și imposibilul, vol. I-II, Editura
Meridiane, București, 1984.
Bulei, Ion, Atunci când veacul se năștea..., Editura Eminescu, București, 1990.
Idem, Românii în scolele XIX-XX. Europenizarea, Editura Litera, București,
2011.
Buruiană, Ovidiu, Incursiune în cotidianul Iaşului interbelic. Despre Iaşi şi
ieşeni între cele două războaie mondiale, în Iaşi-memoria unei capitale, (Gh.
Iacob coord.), Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2008.
Caragiale, Ion, Luca, O scrisoare pierdută, Editura Minerva, București, 1971.
Căzan, Ileana, Imaginea celuilalt – societatea românească între exotic şi
modernitate, văzută de călătorii străini din secolele XVIII-XIX, în “Revista de
Politica Ştiinţei şi Scientometrie”, Număr Special, 2005.
Chaunu, Pierre, Istorie şi decadenţă, Editura ,,Clusium”, Cluj-Napoca, 1995.
Chiriac, Laurenţiu, Timpul în viziunea creştină a Occidentului medieval, în
revista “Elanul”, Anul XII, nr. 100, iunie 2010.
Ciupală, Alin (editor), Despre femei și istoria lor în România, București, 2004.
Cliveti, Gheorghe, România şi crizele internaţionale. 1853-1913, Editura
Fundaţiei ,,Axis”, Iaşi, 1997.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
Corivan, N., Turcu C., Comerţul între anii 1848 şi 1864, în Dezvoltarea
economiei Moldovei 1848-1864, Editura Academiei, Iaşi, 1963.
Coroamă, Radu, Piese din patrimoniul cultural naţional referitoare la viaţa şi
activitatea generalului vasluian Gheorghe Negrescu, în “Acta Moldaviae
Meridionalis” .
Costescu, George, Bucureștii vechiului regat, Editura Capitel, București, 2004.
Crăiniceanu, Gheorghe, Igiena țăranului român, București, 1895.
Cucu, Vasile, Oraşele României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Demidov, Anatol, O călătorie în Principatele Rpmâne, Editura Alcalay, f. a..
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident.Ţările Române la începutul epocii
moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

248
Dobranici, M., Geografia judeţului Tutova, Bârlad, 1936.
Dominte, Paul, Viaţa cotidiană în Constanţa (1878-1918), (teză de doctorat), în
mss., București, 2010.
Duțu, Alexandru, Dimensiunea umană a istoriei, Editura Meridiane, Bucureşti,
1986.
Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, Humanitas, Bucureşti, 1997.
Gonţa, I., Alexandru, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în
secolele XII-XVII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
Ifrim, Alexandru, Bucureştii de azi, Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a,
2011.
Ionescu, Adrian-Silvan, Modă şi societate urbană în România epocii moderne,
Editura Paideea, 2006.
Iorga, Nicolae, Istoria Românilor prin călători, ediţie adăugită, vol. III-V,
Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1929; ediţie nouă, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981.
Ladurie, Emmanuel, Le Roy, Montaillou, sat Occitan de la 1294 până la 1324,
vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1992.
Lemny, Ştefan, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1990.
Majuru, Adrian, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă,
Editura Compania, Bucureşti, 2003.
Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delicvenţă, vagabondaj,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.
Idem (coord.), Bucureştiul subteran. Sinuciderea, Editura Paralela 45, Piteşti,
2006.
Idem, Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi,
Editura Compania, Bucureşti, 2006.
Idem, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Editura Institutului Cultural
Român, Bucureşti, 2007.
Idem (coord.), Prostituţia. Între cuceritori şi plătitori, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2007.
Idem, Cum se distrau românii odinioară, Editura Adevărul, București, 2011.
Idem, Șapte variațiuni pentru flautul fermecat, Editura “Oscar Print”,
București, 2011.
Mihail, Ciprian (coord.), Artă, tehnolgie şi spaţiu public, Paideea, Bucureşti,
2003. [[
Mihăilescu, Ștefan, Pro-Femina. Documente Istorice. Condiţii ale muncii
feminine, în “AnaLize”, nr. 10/2001.
Moscalu, Luminița, Cotidian şi mentalităţi în Piatra – Neamţ (1864-1914).
Studiu de antropologie istorică, Editura Timpul, Iaşi, 2009.
Mucenic, Cezara, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea,
Bucureşti, 2004.
Oprea, Ion, N., Scurte medalioane, Editura Pim, Iași, 2010.

249
Panea, Nicolae, Antropologie culturală şi socială, Editura Omniscop, Craiova,
2000.
Papazoglu, Dimitrie, Istoria fondărei orașului București, Editura Curtea
Veche, București, 2005.
Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic (eseu), Editura
Humanitas, București, 2003.
Idem, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005.
Platon, Florin, Al., Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere
în antropologia istorică, Editura Universităţii ,,AL. I. CUZA”, Iaşi, 2000.
Popova, Kristina, Vodencearov, Petar, Dmitrova, Snejana, Familia în istorie.
Secolele XIX-XX. Material didactic auxiliar, Seminarul Internaţional pentru
Studii Balcanice, Universitatea de Sud-Vest, Blagoevrad, 2002.
Potra, George, Din Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.
Idem, Bucureştii văzuţi de călători străini (secolele XVI- XIX), Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
Rădvan, Laurențiu (editor), Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi
Occident. Tranziţia de la medievalitate la modernitate, Editura Universităţii
,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
Scurtu, Ioan, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Tipo
Moldova, Iași, 2010.
Şuta, Alina, Ioana, Tămaş, Oana, Mihaela, Ciupală, Alin, Bărbulescu,
Constantin, Popovici, Vlad, Legislaţia sanitară în România modernă (1874-
1910), Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2010.
Theodorescu, Răzvan, Civilizația românilor între medieval și modern.
Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, vol. I-II,1992.
Ungureanu, Al., Oraşe din Moldova, Bucureşti, 1980.
Ţighiliu, Iolanda, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova
secolele XV – XVI, Editura Paideea, 1997.
Vintilă-Ghițulescu, Constanța, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate,
căsătorie și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas,
2004.
Idem, Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească
(1750-1830), Humanitas, 2006.
Idem, Evgheniții, Humanitas, 2006.
Idem, Despre delicata moarte, în “Dilema veche”, nr. 370, 2011.
Idem, Nevoia de igienă și legislații sanitare în România modernă, în “Dilema
veche”, nr. 378, 2011.
Idem, Cu mortu prin mahala, în “Dilema veche”, nr. 342, 2010.
Idem, Tirania menajului, în “Dilema veche”, nr. 322, 2010.
Zamani, Lelia, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea,
București, 2007.

250
Zănescu, I., Osândiţi şi osânde în Bucureştii de odinioară, în “Magazin
istoric”, august, 2005.

6. Lucrări speciale

Antonovici, I., În slujba bisericii şi a şcoalei, 1880-1923, Huşi, 1926.


Antonovici, I., Nicolae, Cel mai vechi monument istoric al Bârladului: Cetatea
de pământ, Bucureşti, 1938.
Idem, Ioniţă Titinaş, Bucureşti, 1943.
Bârladul de odinioară şi astăzi, Bârlad, Vol. I-III, 1980-1984.
Boteanu, Romulus, Flori, tradiţii, iarmaroc, în B. O. A., Miscellaneum, vol I,
1980.
Brandea, Sergiu, Strâmba, Editura Pim, Iași, 2010.
Cană, Alecsandru, Monografia grupului judeţean de pompieri Vaslui, în mss.,
Bârlad, 1995.
Cârcotă, Vasile, Premisele apariţiei şi evoluţiei municipiului Bârlad, în
“Şcoala bârlădeană ”, 1971.
Chelaru, Romeo, Aspecte culturale bârlădene (1900-1948), (lucrare metodico-
științifică pentru obținerea gradului didacic I în învățământ), în mss., Iași, 2008.
Chiper, Constantin, Personalităţi militare bârlădene, Primăria Municipiului
Bârlad, 2001.
Chiţiga, Elena-Ramona, Învăţământul secundar bârladean în a doua jumatate
a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, (lucrare metodico-științifică pentru
obținerea gradului didacic I în învățământ), în mss., Iași, 2011.
Ciortoloman, G. D., Tehnica fotografierii la finele secolului XIX. La Bârlad,
prima femeie fotograf din ţară, în B.O. A., Miscellaneum, vol. II, Bucureşti,
1983.
Clapa, Gheorghe, Hanurile, ratoşele şi ospeţiile - vetre de popas din ţinutul
Tutovei (I), în “Păreri tutovene’’, nr. 602, 19-21 martie, 2002.
Ibidem, (II), nr. 603, 22-25 martie 2002, p. 6.
Ibidem, în “Baadul literar”,anul I, nr. 3, noiembrie 2007, pg. 76-78.
Idem, Iorga Nicolae – note de călătorie, în “Păreri tutovene”, nr. 607/5-8
aprilie, 2002.
Idem, Evoluţia, structura şi fizionomia oraşului Bârlad, în “Bârladul”, 2-8
martie, 2006.
Idem, Caracteristicile şi înfăţişarea râului Bârlad, în “Bârladul”, 23-29 martie,
2006.
Clit, Costin, Mihail Kogălniceanu în vizită de lucru la Bârlad (1860) –
Document inedit, în “Academia Bârlădeană”, nr. 14, trim. I, 2004.
Codrescu C. Constantin, Liceul din Urbea Bârlad. Cum este şi cum trebuie să
fie, Bârlad, Unirea, 1881.

251
Idem, Studiu asupra Spitalului Bârlad şi Elena Beldiman, Editura SOCEC,
Bucureşti, 1886.
Idem, Microbii morbigeni, Tipografia Asociațiunei Unirea, Bârlad, 1886.
Costăchescu, Neculai, Strada Dimitrie Cantemir pe la 1900, în B. O. A., vol. II.
Darie Emanoil, Dezvoltarea economică şi socială a fostului ţinut Tutova în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru
obţinerea gradului didactic I), în mss., Iaşi, 1980.
Idem, Unele aspecte ale dezvoltării economiei fostului ţinut Tutova în prima
jumătate a secolului XIX, în “Acta Moldavie Meridionalis”, nr. VII-VIII, 1995-
1996.
Dragomir Neculai, Strada Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului XIX, în B. O.
A., vol. II.
Găbureac, Sergiu, Bârladul odinioară și în zilele noastre: monografie-album,
Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2008.
Ghidul Bârladului, Editura Opera Magna, 2007.
Georgescu, M., Urbanizarea şi sistematizarea, în Monografia municipiului
Bârlad, 1974.
Gheorghe, Gheorghe, Amintire, în B. O. A., vol I. 1980.
Gohoreanu, Gheorghe, Alexandru Vlahuţă, în B.O. A., vol. II, 1983.
Grădina publică din Bârlad. 165 de ani de existență (1843-2008), Editura
Opera Magna, Iași, 2008.
Istoricul garnizoanei militare din Bârlad, în mss.
Leonte, Dumitru, Iarmarocul de la Bârlad, în “Academia Bârlădeană”, nr. 6,
trim. III, 2004.
Mangu, Gheorghe, Amintiri despre Bârlad, în B. O. A., vol. I, 1980.
Moldoveanu, Mielu, Pagină vie, în B. O. A., vol. I, 1980.
Monografia municipiului Bârlad, Bârlad, 1974.
Monu, Elena, Casa Greceanu - Actualul sediu al Protopiatului Bârlad, în
“Păstorul Tutovei”, serie nouă, nr. 2, 2009.
Idem, Familia Costache. Istorie și genealogie, Editura Sfera, Bârlad, 2011.
Nicola, Traian, Liceul “Gh. Roşca Codreanu”, Iași, 1971.
Idem, Colegiul naţional “Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad, 1996.
Idem, Valori spirituale tutovene. Biobibliografii, Primăria Municipiului Bârlad,
vol. I-VI, 1999-2004.
Oprea, Ion, N., Bârladul în presa vremurilor. De la revista “Păreri” la
“Steagul roșu” -1932-1942, Editura Pim, Iași, 2007.
Idem, Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene
(1870-2008), Editura Pim, Iași, 2008.
Idem, Lumânărică. Sfântul de la Tutova și pacea în care a trăit, Editura Pim,
Iași, 2009.
Idem, Campanie electorală. Fostul domnitor Mihai Sturza, la Bârlad, în
“Academia Bârlădeană”, Anul XVI, 3 (36), Trim. III, 2009.
Idem, Bârlad. Istorie, cultură, amintiri, Editura Pim, Iași, 2010..

252
Idem, Ioan Antonovici depozitarul. Opere, vol. I-II, Editura Pim, Iaşi, 2011.
Oprișanu, George, Casa Obștiei din Bârlad, Tipografia Nouă Toriceli
Slobozeanu, Bârlad, 1928.
Palatul Comunal Bârlad – 75 ani (1934-2009), Editura Dacri, 2009.
Pascaru, Costel, Eugen, Iacov Antonovici. Reperele vieţii şi ale carierii
ecleziastice, (lucrare ştiinţifico-metodică pentru obţinerea gradului didactic I),
în mss., Iaşi, 2008.
Popa, V. I., Take, Ianke și Cadîr, Editura de stat pentru literatură și artă,
București, 1958.
Proca, Marcel, Bârladul de odinioară şi astăzi, Soft educaţional (omologat ca
mijloc didactic auxiliar de M.E.C.T.), Bârlad, 2002.
Idem, Grădini şi spaţii publice în Bârladul de odinioară (I), în săptămânalul
“Bârladul”, nr. 79/ 14-20 iulie, 2005.
Ibidem, (II), nr. 80/ 21-27 iulie, 2005.
Idem, Străzile din Bârladul de altădată - strada Strâmbă, în “Cercetări
istorice. Revista profesorilor de istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul I,
nr. 4.
Idem, Oraşul Bârlad. Evoluţie urbanistică din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Sfera, Bârlad, 2009.
Idem (coord.), File de monografie. Şcoala Nr. 1 Iorgu Radu, Bârlad, Editura
Sfera, 2009.
Idem, Evoluția urbanistică a zonei centrale a orașului Bârlad. Piața civică, în
“Studii şi Articole de Istorie”, Tom LXXVI, 2010.
Idem, Mână Birjar... La Bulivard, în “Cercetări istorice. Revista profesorilor de
istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul IV, nr. 1 (7), iulie 2010, pg. 41-43.
Idem, Balul-sau visul de o noapte, în “Elanul”, nr. 106, decembrie 2010, pg.14-
16.
Idem, Dezvoltarea urbanistică a orașului Bârlad la mijlocul secolului al XIX-
lea, în Alexandru Ioan Cuza și demnitatea națională (coord. Oltea Rășcanu-
Gramaticu), Editura Sfera, Bârlad, 2011.
Idem, Bârladul: Oameni, case şi locuri. Zone încărcate de istorie, în “Studii şi
Articole de Istorie”, tom LXXVIII, 2011, pg. 327-333.
Idem, Hanurile din Bârlad, în “Cercetări istorice. Revista profesorilor de
istorie din județul Vaslui”, Serie nouă, Anul V, nr. 5 (11), 2011, pg. 42-46.
Proca, Paula-Mirela, Cotidian urban şi mentalităţi în Bârlad (sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea), (lucrare ştiinţifico-
metodică pentru obţinerea gradului didactic I), în mss., Iaşi, 2011.
Răşcanu-Gramaticu Oltea, Istoria Bârladului, vol. I-II, Editura Sfera, 2002.
Selbinschi, Ionel, Statuia lui George Enescu la Bârlad, în B.O.A.
Miscellaneum, vol. III, Bucureşti, 1984.
Stoica, Dumitru, Strada Mare a orașului Bârlad la sfârșitul secolului al XIX-
lea și începutul secolului al XX-lea, în B. O. A., vol. I, 1980.

253
Stroe S. Belloescu: ctitor de cultură și filantrop, Editura Dacri, Bârlad, 2009.
Vasiliu, Gheorghe, Bârladul de altădată, Editura Sherpa, Târgu-Mureş, 2000.
Voiculeț Lemeny, Pompiliu, Primele amintiri, în B. O. A., vol. I., 1980.
Vrabie, Gheorghe, Bârladul cultural, Bârlad, 1937.
Zeletin, C. D., Principesa Elena Bibescu, marea pianistă, cronică, ed. a 2-a,
Editura Vitruviu, Bucureşti, 2008.

254
ABREVIERI

- D.J.N.A.I. = Direcția Județeană Națională a Arhivelelor Iaşi.


- D.J.N.A.V. = Direcția Județeană Națională a Arhivelelor Vaslui.
- B.O.A. = Bârladul de odinioară şi astăzi.
- “S.A.I.” = “Studii şi articole de istorie”.

255
256
ANEXE

257
258
Anexa nr. 1

Partea arsă a târgului Bârlad,1851


Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, Bârlad.

259
Anexa nr. 2

Planul oraşului Bârlad. 1900-1906


Fondul Muzeului “Vasile Pârvan”, Bârlad.

260
Anexa nr. 3

Planul oraşului Bârlad. 1900-1906


Detalii - Grădina Publică

261
Anexa nr. 4

Planul oraşului Bârlad - 1936

262
Anexa nr. 5

Farmacia Perlmutter
(arhiva personală)

263
Anexa nr. 6

Instantanee fotografice de pe Strada Strâmbă în anii ’40 şi zona pieţii.


În prima imagine apare G. Pruteanu din satul Popeni, viitor deputat în
Adunarea Naţională
(arhiva personală)

264
Anexa nr. 7

Instantanee fotografice din piața Sf. Ilie – anii `40


(arhiva personală)

265
Anexa nr. 8

Bulevardul ,,Principele Ferdinand”

Parcul Domneasca

(arhiva personală)

266
Anexa nr. 9
253

Bârlad vedere generală

(Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)


Anexa 10
254

Bârlad vedere generală

(Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)


Anexa nr. 11

Invitație la bal
(arhiva personală)

269
Anexa nr. 12

Invitație la nuntă
(arhiva personală)

270
Anexa nr.13

Familia Silion
(arhiva familiei)

271
Anexa nr.14

Familia lui V. I. Popa


(Fond Muzeul ,,Vasile Pârvan”- Bârlad)

272
Anexa nr. 15

Palatul Administrativ
(Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)

Orfelinatul agricol „Ferdinand”

273
Anexa nr. 16

Articol din revista “Albina” în care se anunța înființarea


Orfelinatului agricol „Ferdinand”

274
Anexa nr. 17

Ziarul ,,Bârladul”, 18 august 1894

275
Anexa nr. 18

Ziarul ,,Bârladul”, octombrie 1902

276
Anexa nr. 19

Ziarul ,,Paloda”, 18 august 1894

277
Anexa nr. 20

Planul unui imobil naționalizat

DJNAV, Fond Primăria orașului Bârlad

278
Anexa nr. 21

Planul unui imobil naționalizat

DJNAV, Fond Primăria orașului Bârlad

279
Anexa nr. 22

Fotografii de epocă

(Fond Biblioteca ,,Casa Națională-Stroe S. Belloescu”)

280
Anexa nr. 23

Fotografii de epocă

(Arhiva personală)

281
Anexa nr. 24

Fotografii de epocă

(Arhiva personală)

282
Acest volum a apărut cu sprijinul
Primăriei şi Consiliului Local Bârlad

283
Tipărit la S.C. IRIMPEX S.R.L.
Bârlad – str. C. Hamangiu nr. 15

284