Sunteți pe pagina 1din 11

GARANȚIILE PERSONALE ÎN NOUL COD CIVIL

Rodica – Irina BITA 1

Abstrasct:
Dintre cele două fațete ale obligației: un drept al creditorului și o datorie a debitorului, a
existat întodeauna preocuparea pentru îndeplinirea ei.
Pentru acestea, romanii au conceptut instituția juridică a garanției – sponsio fidepromissio
fideiussio – prin care o altă persoană este responsabil pentru îndeplinirea obligației, pentru cazul în
care debitorul nu ar fi făcut-o. Această responsabilitate poate fi personală sau reală.
În cazul profesioniștilor comercianți, garantarea obligațiilor prin garanțiile personale, aduce,
în ipoteza în care debitorul nu și-a respectat obligația asumată, posibilitatea de a îl urmari pe
fideiusor, în vederea realizarii creanței, iar acesta raspunde cu toate activele sale.
O lunga perioadă de timp, dreptul privat român a reglementat o singură forma de garanţie
personală, şi anume fideiusiunea, iar celelale forme de garanţii autonome au fost asimilate acesteia.
Acest lucrul s-a schimbat cu intrarea ȋn vigoare a Noului Cod Civil, care reglementează
distinct scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort.
Prin această lucrare vom analiza progresele facute în materia garantiilor personale in
principal, ale fidejusiunii prin încercarea de a stabili regimul lor juridic, astfel cum îl regasim în Noul
Cod Civil.

Cuvinte cheie: obligații, garanții personale, fideiusiunea, garanții autonome, scrisoare de


garanție.

1. Introducere

Garanţiile sunt acele mijloace care sunt menite să apere pe creditori contra
insolvabilităţii debitorilor lor2.
În fapt, scopul final al unei obligaţii il constituie executarea ei, iar în acest caz,
creditorul ȋşi ia toate măsurile corespunzatoare pentru a preȋntampina orice insolvabilitate a
debitorului.
Instituţia garanţiilor a fost creată ȋn interesul creditorilor pentru a avea siguranţa ca ȋşi
vor valorifica drepturile de creanţă la scadenţă.
Garanția personala reprezintă garantarea creditului contractat cu toate bunurile
prezente și viitoare, mobile si imobile. În cazul în care titularul creditului nu mai platește,
banca poate să execute silit orice bun din proprietatea acestuia.
Când acel vinculum juris pe care ȋl reprezintă raportul de obligaţie nu oferă
creditorului siguranţa suficientă ca va fi satisfăcut, legea permite acestui creditor să-şi adauge
o a doua obligaţie care o va ȋnlocui pe cea dintâi ȋn cazul imposibilităţii de executare.
Această a doua obligaţie este o obligaţie subsidiară, deoarece nu acţionează decât ȋn
cazul ȋn care obligaţia principală nu poate fi executată. 3
Cele mai vechi sunt garanţiile personale şi prezentau un caracter formalist, de unde şi
denumirea de garanţii personale formale.
Creditorii, ȋn scopul de a fi ocrotiţi de o insolvabilitate eventuală a debitorilor au
întrebuinţat 3 forme verbale după cum urmează: sponsio, fidepromissio, fideiussio.4

1
Studenta în anul III, Facultatea de Drept, Universitatea Româno-Americană din București,
coordonatorul lucrării este lector univ.dr. Luminița Tuleașcă.
2
Gh. Nedelschi, Curs de drept civil, 1955, p 228.
3
N. Anghel, Garantarea obligațiilor, Ed. Lumina Lex, 2001, p 73.
4
Șt. Cocoș, Drept roman, Ed. Pro Universitaria, ediția a IV-a, 2006, p. 254.
Această instituţie, a garanţiilor, care formează materia obligaţiilor civile, este una
dintre cele mai importante, fiind mijlocul prin care se asigură executarea acestora5.
Trebuie mentionat că, garanţiile sunt de doua feluri: garanţii personale, care constau în
obligaţia asumată de o persoană, alta decât debitorul său de mai multe asemenea persoane, de
a executa obligaţia principală, adică a debitorului, în cazul în care acesta nu va plăti.
Obligaţia de garanţie este subsidiară şi accesorie obligaţiei debitorului. Acestă garanţie
se numește fideiusiune sau cauţiune.
Garanţiile reale constau ȋn afectarea specială a unui bun pentru garantarea obligaţiei.
Cu privire la acest bun, există un drept real accesoriu, de garanţie, din care decurge
pentru creditor dreptul de preferinţă si dreptul de urmărire. Sunt garanţii reale gajul, ipoteca si
privilegiile. Dreptul de gaj si cel de ipotecă se instituie de către debitorul principal asupra
propriilor bunuri, care ȋn acest fel nu mai sunt supuse concursului creditorilor, deoarece la
scadenţă, creditorul garantat va putea, în caz de neplată, sa se despagubească din vânzarea
bunului grevat de garanţie, fiind preferat celorlalţi creditori. O forma de garanţie reală
imperfectă este dreptul de garanţie6.
În unele ramuri de drept există forme specifice de garantare a obligaţiilor, de exemplu
ȋn dreptul comerţului internaţional, dreptul comercial, dreptul aerian, dreptul maritim.
Conform Legii nr.287/2009 privind Codul Civil român, Noul Cod Civil a modificat
radical concepţia de ansamblu asupra materiei, optând, dupa modelul codului civil italian,
codului civil elveţian şi al codului civil olandez, pentru o concepţie monistă de reglementare a
raporturilor de drept privat.
Totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relaţiile de familie si relaţiile
comerciale au fost încorporate în Codul Civil, diviziunea tradiţională în raporturi civile şi
raporturi comerciale nu a mai fost menţinută, și au fost consacrate diferenţieri de regim juridic
în funcţie de calitatea de profesonist, respectiv non-profesionist a celor implicaţi în raportul
juridic obligaţional7.
De-a lungul timpului, am avut o viziune clară, dat fiind faptul că s-a menţinut ȋn
vigoare sistemul obligaţional instituit de Codul Civil de la 1864.
Această instituţie s-a bucurat de stabilitate, fară să sufere modificări de esenţă, ci doar
a evoluat, ȋn concepţia Noului Cod Civil, dar mai ales datorită interpretărilor date de doctrina
si de practica judecatorească.
În mod tradițional, dreptul privat român regulamentar cunoște o singura formă de
garanție personală: fidejusiunea, motiv pentru care, uneori, garantiile autonome condiționate
au fost asimilate acestui tip de garanții8.
Era inevitabilă si necesară completarea categoriei garanțiilor personale și cu alte forme
existente în alte reglementări naționale și în practica comercială respectiv, reglementarea
expresă a garanțiilor autonome și indicarea generală a oricăror altor tipuri de garanții
personale ce ar fi prevazute de lege, fără ca, până în acest moment, să existe alte asemenea
garanții reglementate de legea română9.
5
Al. Ilie, Teză de doctorat, Garanții reale, Bucuresti, 2009, p. 18.
6
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, 2008,
p. 416.
7
Manuela Tavaraş, Madalina Constantin, scurt expozeu asupra legii codului civil cu referire la conceptia
monistă statuată în Cartea a III-a –Despre bunuri. Titlul Vii –Cartea Funciară, în C. Jud. nr.12/2009
8
Abordari clasice ale garantiilor autonome in: Octavian Capatina, Brandusa Stefanescu, Tratat de drept
al comertului international, Vol.II, Partea Speciala, Ed.Academiei, Bucuresti, 1987, p.113; Ion Turcu , Liviu
Pop, Contractele comerciale.Formare si Executare.Introducere in teoria si practica dreptului contractelor
comerciale speciale, Vol.I, Ed.Lumina Lex., Bucuresti, 1997, p.202; I.Rucareanu, Victor Babiuc, Regimul
juridic al garantiilor bancare, Institutul de Economie Mondiala, Bucuresti, 1980;
9
Gh. Piperea, Drept comercial, Vol. II, Editura C.H. BECK, Bucuresti, 2009, p.157; L.Tuleasca, The
Letter of Guarantee from the perspective of the New Civil Code, in Challenges of the Knowledge Society 2011,
Astfel, conform art. 2279 din Noul Cod Civil: Garanţiile personale sunt fideiusiunea,
garanţiile autonome, precum și alte garanţii anume prevăzute de lege.

2. Fideiusiunea

Conform art. 2279 c.civ., garanţiile personale sunt fideiusiunea, garanţiile autonome,
precum şi alte garanţii prevăzute de lege.
Reglementarea unitară a raporturilor de drept privat reprezintă dreptul comun în
materia garanțiilor personale, însă legiuitorul face trimitere și alte acte normative.
Noutatea adusă, o data cu intrarea în vigoare a noului cod civil la 1.10.2011, este
recunoașterea şi reglementarea garanţiilor autonome: scrisoarea de garanţie în art. 2321 c.civ.
şi scrisoarea de confort în art. 2322 c.civ.
Fideiusiunea este tratată de noul cod civil român în Capitolul al II-lea al Titlului al X-
lea, în cuprinsul articolelor 2280-2330.
Potrivit legii, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă
de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu
titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o
execută, potrivit art. 2280 c.civ.
Asadar, fideiusiunea este un contract și o formă de garantare a obligațiilor insa, în noul
cod civil, este reglementată nu numai fidejusiunea conventională, ci și cea legala și, mai ales,
cea judiciară.
Parțile contractului de fideiusiune sunt creditorul si fideiusorul.
Debitorul obligației garantate nu este parte a contractului de fideiusiune. În acest sens,
încheirea contractului de fideiusiune se poate face fără știința și chiar împotriva voinței
debitorului, în temeiul art.2283 c.civ.
Întalnim situația, în care fideiusorul își asigură realizarea dreptului de regres împotriva
debitorului prin constituirea unei fideiusiuni, in temeiul art.2284 c.civ., fideiusorul se obligă
faţă de creditorul obligaţiei principale să achite datoria unui alt fideiusor al acestuia.
Asadar, obligaţia garantată poate aparţine fie debitorului principal, fie unui fideiusor al
acestuia.
Fideiusiunea, fiind un contract, se realizează prin acordul de voinţă a parţilor. Însă, ea
poate fi impusă de lege sau dispusă de către instanţa de judecată, conform art. 2281 c.civ.
Astfel, fideiusiunea poate fi de trei feluri:
a) conventională, când parțile, optează pentru aducerea unui garant sau când
fideiusorul stabilește garantarea obligației asumată de debitor, cu creditorul;
b) legală, atunci când prin lege debitorului îi este impus să aducă un fideiusor, în
vederea garantării obligației;
c) judiciară, când instanța de judecată dispune în sarcina debitorului obligația de a
aduce un fideiusor care să-i garanteze executarea obligației unei persoane10.
Când debitorul este obligat la constituirea unei fideiusiuni, conform art. 2285 alin.1
c.civ., fideiusorul trebuie să fie o persoană capabilă de a se obliga respectiv, sa aibă capacitate
deplină de exerecitiu, să fie solvabil, să aibă domiciliul în România și obligația de a menține
în România bunuri suficiente pentru a satisface creanța.
Aceste condiții se cer a fi împlinite de către fideiusor, numai în cazul fideiusiunii
legale și judiciare.
În cazul art. 2285 alin.2 c.civ., când creditorul a cerut o anumită persoană ca fideiusor,
alin.1 al art.2285 c.civ., nu mai are aplicabilitate.

Ed. Pro Universitaria, 2011, p.454.


10
Liviu Pop, Stelian Ioan Vidu, Reglementarea fideiusiunii în textile noului cod civil, Ed. Univ. Juridic,
Revista Română de Drept Privat, nr 2/2011, p. 195
Pe lângă cele trei forme ale fideiusiunii se mai adaugă și fideiusiunea asimilată,
conform art. 2292 c.civ.: în cazul în care o parte se angajează față de o altă parte să acorde un
împrumut unui terț, creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligației de
restituire a împrumutului.
Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris,
autentic sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute, înțelegem că este vorba
de un contract solem, forma scrisă este cerută ad probationem, solemnitatea formei autentice
este menită să protejeze interesele fideiusorului. Atât în reglementarea veche cât și cea actuală
fidesiunea trebuie sa fie expresă.
"În opinia Curții de Casație Franceze, Secția Comercială prin decizia din 17 februarie
1997, a hotărât că: „tacita relocațiune nu antrenează o prorogare a contractului primitiv, ci dă
naștere unui nou contract. Fideiusiunea trebuie să fie expresă și nu poate fi întinsă dincolo de
limitele în care a fost contractată’’. Cu această motivare, a fost respinsă cererea unei banci
îndreptată împotriva unei societăți căreia i-a fost consimțită o deschidere de credit în cont
curent, într-o durată de 12 luni, ce a fost reînnoită pentru aceași durată, în aceleași condiții,
instanța constatând, pe de o parte că nu a avut loc o prorogare a termenului deschiderii de
credit, ci o tacită reconducționare a acesteia la scadența sa, și pe de altă parte, că fideiusiunea
accesorie contractului inițial nu a fost, în ceea ce o privește, reînnoită"11.
Astfel, se renunță la caracterul consensual al contractului de fideiusiune, consacrat de
art. 1655 din Vechiul Cod Civil.
Un element de noutate îl constituie caracterul oneros al fideiusiunii care va coexista cu
fideiusiunea cu titlu gratuit.
Deoarece, s-au exprimat, în privința acestui caracter, diferite opinii, unii autori au
propus caracterizarea fideiusiunii ca fiind un contract cu un profil neutru, ce nu ar putea fi
calificat nici cu titlu oneros, dar nici cu titlu gratuit.
În opinia legiuitorului, conform prevederilor noului cod civil, privind din perspectiva
raporturilor creditor-fideiusor poate fi vorba de un contract oneros iar, din perspectiva
raporturilor dintre debitor și fideiusor, fideiusiunea este un contract cu titlu gratuit.
Este un contract unilateral pentru că numai o parte se obliga, și anume fideiusorul.
Însă poate deveni sinalagmatic când se prevăd obligații și în sarcina creditorului.
Avem de-a face cu un contract accesoriu, deoarece fideiusiunea este o obligație
accesorie la o obligație principală, căreia îi asigură executarea.
Prin acest caracter, care ține de esența sa, fideiusiunea se diferențiază de solidaritate,
de garanțiile autonome, de asigurarea-credit și alte instituții juridice asemănătoare.
Doctrina subliniază faptul că nu trebuie uniformizate sub imperiul confuziei
conceptele juridice de „accesorialitate și subsidiaritate’’.
Accesorialitate înseamna că obligația subsidiară nu poate fi angajată decât în
subsidiar, după principală: ideea de subsidiaritate comportă ideea ordinii în urmărire,
principiul întâietate și apoi secundarul.
În acest sens, fideiusiunea nu este întotdeauna subsidiară, deoarece creditorul îl poate
urmări pe fideiusor înaintea sau în același timp cu debitorul principal, dacă s-a pierdut
beneficiul de discuțiune prin stipularea clauzei de solidaritate vor fi obligați subsidiar, și nu
accesoriu.
Se susține în această opinie, asociații dintr-o societate în nume colectiv sau asociații
unei societății civile de vreme ce creditorii sunt obligați să urmărească mai întâi societatea
debitoare și numai în subsidiar pe asociați, în măsura în care nu se vor îndestula din
patrimoniul societății.
Dar, chiar atunci când fideiusorul s-a obligat, renuntând la beneficiul de discuțiune
(obligat solidar), el va ramâne tot un obligat subsidiar, deoarece fideiusiunea cu clauză de
11
M.D. Bocșan, Jurisprudența franceză, în Revista de Drept Comercial nr.12/1999, p. 47.
solidaritate nu se confundă cu solidaritatea, atenuându-se caracterul subsidiar al fideiusiunii,
iar fideiusorul ramâne totuși un obligat accesoriu, astfel cum se stabileste prin art.2293
c.civ.12
În ceea ce privește existența contractului de fideiusiune, aceasta este condiționată de
nașterea obligației principale.
Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligație valabilă, în vechiul cod civil fiind
reglementată asemănător celor stabilite prin actualul art.2288 alin.1 c.civ.
Astfel, dacă obligația principală este atinsă de o cauză de nulitate absolută sau de o
cauză de nulitate relativă, fideiusorul se va putea prevala de această nulitate, chiar dacă
debitorul principal va fi ratificat obligația sa atinsă de nulitatea relativă.
În sens contrar, atunci când nulitatea este parțială, rămânând valabilă o parte din
creanță, fideiusorul rămâne în continuare obligat. Orice altă cauză de ineficacitate a obligației
principale (rezoluțiunea sau rezilierea) are efect identic asupra fideiusiunii.
Conform art. 2289 alin.2 c.civ.: fideiusiunea care depășeste ceea ce este datorat de
debitorul principal sau este contractată în situații mai oneroase, nu este valabilă decât în limita
obligației principale. Însă, în art. 2291 c.civ. se consacră faptul că fideiusiunea poate fi
contractată pentru o parte din obligația principală sau în condiții mai puțin oneroase.
Asemănător acestui articol se pronunță si art. 1654 din vechiul cod civil.
Dacă nu avem o stipulație contrară, fideiusiunea garantează atât obligația principală,
accesoriile acesteia, cât și cheltuielile ulteriore notificării făcute fideiusorului și la cheltuielile
aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
De asemenea, dacă pentru garantarea unui împrumut contractat de o societate
comercială s-a încheiat un contract de ipoteca, având clauza renunțarii la beneficiul de
discuțiune și diviziune, iar nu contract de fideiusiune, și garanții ipotecari care au semnat
contractul de ipotecă sunt persoane fizice și nu fideiusori, și sunt aplicabile art.42 alin.3
c.com. care înlatura prezumția de solidaritate a codebitorilor în cazul necomercinților, iar nu
art.1657 din vechiul cod civil potrivit căreia se extinde fideiusiunea nedeteminată a unei
obligații principale la toate accesoriile unei datorii deci și la dobânzi și penalități, întrucât
solidaritatea garnților ipotecari cu persoana juridică care a facut împrumutul, există numai în
limitele garanției pentru suma împrumutată13.
În același sens cu art.1684 din vechiul cod civil se pronunță și art.2301 c.civ. în ceea
ce privește prorogarea termenului și decăderea din termen. În consecința decăderii, creanța
devine exigibilă, iar, în vederea valorificării ei, creditorul poate lua orice măsura împotriva
debitorului principal.
Stingerea obligațiile principale atrage și încetarea fideiusiunii.
Efectele fideiusiuni sunt stabilite de noul cod civil astfel: efecte care se creaza între
creditor și fideiusor in art. 2293-art.2304 c.civ.; efecte create între debitor și fideiusor in
art.2305- art. 2312 c.civ.; efecte ale fideiusiunii între mai mulți fideiusori in art.2313 c.civ..
În ceea ce privește efectele fideiusiuni în raporturile dintre creditor și fideiusor,
conform art. 2239 c.civ., fideiusorul nu este ținut să îndeplinească obligația debitorului decât
dacă acesta nu a executat.
În situația în care debitorul nu își achită datoria, creditorul poate cere plata datoriei
direct de la fideiusor, fără să fie obligat să-l urmareasca în prealabil pe debitor14.
În aceasta situație intervin regulile beneficiului de discuțiune și al celui de diviziune.

12
Floriana Popa, Garanțiile personale ale execuării obligațiilor în viziunea noului cod ciliv roman, in
Noile Coduri ale Romaniei, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2011, p. 302.
13
Cas., S. Com., dec. nr.3264 din 2 iulie 2003, în Revista română de Drept al Afacerilor nr.7/8, 2004,
p.185.
14
Liviu Pop, Stelian Ioan Vidu, Reglementarea fideiusiunii în textile noului cod civil, Ed. Univ. Juridic,
Revista Română de Drept Privat, nr 2/2011, p. 197.
În prezenta reglementare, fideiusori legali si cei convenționali au la dispoziție aceste
beneficii, conform art.2294 alin. 1 c.civ.: Fideiusorul convențional sau legal are facultatea de
a cere creditorului să urmarească mai întai bunurile debitorului principal, dacă nu a renunțat la
acest beneficiu în mod expres.
În alin.2 al aceluiași articol, se precizează că: Fideiusorul judiciar nu poate cere
urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor.
Prin exceptie, avem art. 2300 care face referire la fideiusiunea solidară, iar în aceasta
situație fideiusorul solidar „nu mai poate invoca beneficiile de discuțiune si de diviziune’’.
Pentru a invoca beneficiul de discuțiune, art. 2295 c.civ. ne impune urmatoarele
condiții: fideiusorul trebuie să invoce beneficiul de discuțiune înainte de judecarea fondului
procesului, să indice bunurile urmăribile ale debitorului principal și să avanseze acestuia
sumele necesare urmăririi bunurilor.
Invocarea beneficiului de discuțiune are ca efect suspendarea urmăririi fideiusorului
până la momentul în care se cunosc rezultatele urmăririi debitorului. Consecința caracterului
accesoriu al fideiusiunii se reflectă atunci când creanța este realizată, se stinge astfel și
obligația fideiusorului.
Beneficiul de diviziune este facultatea recunoscuta cofideiusorului, în ipoteza
rezistenței mai multor fideiusori ai aceluiași debitor, pentru aceiași datorie să-și dividă
acțiunea și să o reducă la partea fiecaruia15.
Au dreptul la beneficiul de diviziune fideiusori care s-au obligat fie concomitent, fie
ulterior.
Înalta Curte de Casație si Justiție sectia I, decizia 276 din 14 iunie 1878, a stabilit că:
„beneficiul de diviziune poate fi propus de unul dintre garanți chiar cu ocazia executarii de
condamnare a garanțiilor când din partea sa nu a existat nicio renunțare la drept”.
Beneficiul de divizune nu înlătura în totalitate aplicarea reguli răspunderii fiecarui
cofideiusor pentru întreaga datorie. Astfel, dacă unul dintre cofideiusori „era insolvabil atunci
când unul dintre ei a obținut diviziunea, acesta din urmă rămâne obligat proporțional pentru
aceasta insolvabilitate’’.
În alți termeni, riscul insolvabilițati unuia dintre cofideiusori survenit înainte de
invocarea beneficiului de diviziune, este suportat de către ceilalti în mod proporțional. Situația
este alta dacă insolvabilitatea intervine ulterior invocării beneficiului de diviune. De aceasta
data, riscul insolvabilitații cofideiusorului este suportat de către creditor16.
În privinta efectelor produse de fidesiune între debitor si fideiusor, legea îi consacră
fideiusorului drept de regres împotriva debitorului dacă acesta a plătit obligația principală.
El își poate exercita acest drept potrivit art. 2305 c.civ. respectiv, fideiusorul care a
plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva
debitorului.
Potrivit art. 2306 alin. 1 din c.civ., fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului
poate cere acestuia ceea ce i-a platit, și anume capitalul, dobânzile si cheltuielile, precum si
daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza
fideiusiunii.
El poate, de asemenea să ceară dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să
platească creditorului, chiar dacă datoria principala nu producea dobânzi.
Însa, dacă fideiusorul s-a obligat fără consințământul debitorului, el nu poate recupera
de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ținut să platească, inclusiv daune-interese, dacă
fideiusiunea nu ar fi avut loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plații care sunt în
sarcina debitorului.

15
Ibidem, p. 203.
16
Ibidem, p. 204.
Fideiusorul are la îndemana doua acțiuni: o acțiune personala, întemeiată pe mandat
sau gestiune de afaceri și acțiunea subrogatorie, în locul creditorului plătit.
În temeiul art. 2310 alin. 1 c.civ., fideiusorul pierde dreptul de regres atunci când
platește datoria fără a-i aduce la cunoștință debitorului, iar acesta plăteste a doua oară și atunci
când fideiusorul platește datoria fără a-l înștiința pe debitor iar, acesta face dovada că la
momentul plații avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria, în masura în care debitorul
poate dovedi că la momentul plații deținea mijloace de aparare prin care s-ar fi obținut
reducerea datoriei, fideiusorul are acțiunea în regres numai pentru sumele pe care debitorul ar
fi fost obligat să le plătească.
Un element de noutate este inserat în art. 2311 c.civ., cu privire la înștiințarea
fideiusorului de către debitorul care platește creditorului. Dacă acest lucru nu se întâmplă, și
fidejusorul plătește creditorului, fideiusorului are drept la acțiune în restituire și împotriva
debitorului.
Dacă, regresul fideiusorului s-a făcut înainte de efectuarea plații (ante plata) este vorba
de un regres anticipat reglementat de art. 2312 c.civ.; instituția regresului anticipat nu
reprezinta o noutate pentru sistemul legislativ românesc, deoarece era reglementat și de art.
1673 din vechiul cod civil dar, această acțiune de regres are caracter excepțional.
Efectele fideiusiunii între cofideiusori sunt reglementate în art. 2313 c.civ. .
Cofideiusorul care a plătit singur întreaga datorie, are la îndemnă împotriva celorlalți
cofideiusori drept de regres, și anume, acțiunea personală și acțiunea subrogatorie : subrogația
se produce de drept în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are
interes să stingă datoria.
Interesul recurgerii la acțiunea subrogatorie se reduce la posibilitatea fideiusorului
subrogat în drepturile creditorului de a beneficia de eventualele garanții suplimentare pe care
acestea le deținea în raport cu ceilalți cofideiusori. Pentru situația în care cofideiusori s-au
obligat în solidar la plata datoriei, fideiusorul care i-a achitat creanța nu îi poate acționa pe
ceilalți invocând beneficiul subrogației, decât pentru partea ce-i revine fiecaruiă, și nu pentru
întreaga datorie17.
Fideiusiunea inceteaza prin confuziune, compensație, remitere de datorie, dare în
plata; liberarea prin fapta creditorului: dacă subrogația nu mai profită fideiusorului, în limita
sumei care nu se poate recupera de la debitor; stingerea creanței principale.
Cazurile nou reglementate de încetare a fideiusiunii au in vedere încetarea acesteia
după 3 ani de la nasterea ei, prin notificarea facută debitorului, creditorului si celorlalți
fideiusori, dacă între timp creanța nu a devenit exigibilă (caz neaplicabil în cazul fideiusiunii
judiciare, nedeterminate și datoriilor viitoare); prin decesul fideiusorului; la încetarea funcției
deținute de fideiusor, dacă fideiusiunea a fost încheiată în considererea acestei funcții.

3. Garanțiile autonome din perspectiva Noului Cod Civil

Garantiile autonome sunt reglementate in Noul Cod Civil in Capitolul al III-lea al


Titlului al X-lea. În art. 2321 legiuitorul ne vorbește despre scrisoarea de garanție, iar în art.
2322 este reglementată scrisoarea de confort.
Garanțiile anutonome sunt forme moderne de garantare a obligațiilor comerciale,
inclusiv a obligațiilor bancare.
Garanțiile autonome se diferențiază de fideiusiune prin aceea că nu prevăd
posibilitatea garantului de a se subroga în drepturile creditorului.
17
Liviu Pop, Stelian Ioan Vidu, op.cit., p. 206.
Cu privire la natura juridică a garanțiilor autonome există opinii diferite, unii susțin că
este un contract unilateral iar alții că este un act unilateral, deoarece în practică este un înscris
care emană unilateral de la emitent.
Garanția autonomă respinge de plano accesorialitatea față de obligația principală. De
asemenea, garanțiile autonome îl lipsesc pe garant de excepțiile inerente datoriei principale:
neexecutarea obligației de catre creditor, prescripția, plata deja efectuată de catre debitor.
Aceasta particularilate explică dezvoltarea garanțiilor independente în comerțul internațional:
se evita termenele lungi si lentoarea desfășurarii operațiunilor intrenaționale18.

4. Scrisoarea de garanție

Scrisoarea de garanție este frecvent utilizată în activitatea comercială internă și


internațională în primul rând, pentru siguranța oferită în garantarea executării obligațiilor
contractuale fără blocarea de fonduri bănești și, în al doilea rând, datorită existenței unor
reglementări uniforme internaționale ce corespund necesităților ce au justificat apariția acestor
tipuri de garanții autonome19.
Cel care se obligă este numai garantul (banca, creditorul), beneficiarul neavând nicio
obligaţie faţă de garant, de asemenea este realizat cu titlu gratuit.
În practica comerţului internaţional, este frecventă utilizarea garanţiilor autonome ca şi
modalitate de plată a obligaţiilor contractuale, dar mai ales ca modalitate de garantare a
obligaţiilor contractuale, motiv pentru care există reglementări uniforme privind acest tip de
garanţii contractuale20.
Garanţia la cerere a apărut în relaţiile de afaceri internaţionale în anul 1970 şi a fost
extrem de rapid recunoscută de jurisprudenţă21.
Ca şi în situaţia altor domenii ale comerţului internaţional, Camera de Comerţ
Internaţional de la Paris s-a preocupat constant de aceste garanţii contractuale şi a elaborat
Regulile Uniforme privind garanţiile contractuale – Publicaţia nr. 325 a ICC 22), iar ulterior
Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere – Publicaţia nr. 458 a ICC Paris23).
În 4 decembrie 2009, Camera de Comerţ Internaţional de la Paris a anunţat adoptarea
revizuirii Regulilor Uniforme privind garanţiile la cerere 758 (URDG 758), intrate în vigoare
la 1 iulie 2010.
Avem în vedere garanțiile bancare la cerere - The ICC Uniform Rules for Demand
Guarantees (URDG) adoptate in 1992, revizuite succesiv ajungându-se la ultima formă intrată
în vigoare la 1 iulie 2010 - URDG 758 și garanțiile contractuale - The ICC Uniform Rules for
Contract Guarantees - ICC Publication No. 325, nerevizuite din 1978, aproape intrate în
desuetudine după aproape un deceniu de neutilizare în practica bancară24.
În noul cod civil român, scrisoarea de garanție este definita de art. 2321 c.civ. ca
reprezentând angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumit emitent
se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport

18
F. Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor. Garanțiile personale si garanțiile reale, Ed. Themis
Cart, Slatina, 2006, p. 340
19
L. Tuleasca, The Letter of Guarantee from the perspective of the New Civil Code, op.cit., p.453.
20
L. Tuleasca, Dreptul comertului international, Editia a II-a revazuta si adaugita, Ed.Universul Juridic,
Bucuresti, 2011, p.169.
21
J.-M. Jacquet, P. Delebecque, Droit du commerce international, 2e ed., Dalloz, 2000, p. 243.
22
În continuare menţionate ca: Publicaţia 325 CCI Paris; avem în vedere aici conţinutul acesteia, astfel
cum apare în International Commercial Law, Source Materials, Selected by Willem J. H. Wiggers, Kluwer Law
International, Hague, 2001 şi în Mariana Negruş, Plăţi şi Garanţii Internaţionale, Ed. All, 1998.
23
Pentru o analiză recentă, v. A.-M. Lupulescu, Garanţiile bancare autonome, în RRDP nr. 6/2008, pp.
125-141.
24
L.Tuleasca, Dreptul Comertului International, op.cit., p.170.
obligațional preexistent, dar independent de acesta, să platească o sumă de bani unei terțe
persoane, denumită beneficiar, in conformitate cu termenii angajamentului asumat.
Asadar, din perspectiva Noului Cod Civil scrisoarea de garanție este o garanție autonomă,
independentă de raportul juridic preexistent ce a generat emiterea garanției, independență
întărită prin caracterul necondiționat al acesteia. 25.
Conform alin 2 din art. 2321 c.civ., emitentul se angajează irevocabil să restituie la
prima și simpla cerere a beneficiarului, fără a ţine seama de valabilitatea şi efectele
contractului şi renunţă la toate drepturile de obiecţiune şi de apărare ce decurg din contract.
Acceptarea posibilității derogării prin textul scrisorii de garanție de la regula executării
acesteia la prima si simpla cerere a beneficiarului prevazuta de art.2.321 alin.2 din noul cod
civil, va putea fi înțeleasă fie în sensul impunerii prin convenție a condiției formale ce are ca
obiect declarația de justificare mai sus prezentată fie, în sensul impunerii unei adevarate
condiții ce poate avea legătură inclusiv cu modalitatea de executare a obligațiilor din raportul
juridic preexistent ce a justificat emiterea scrisorii de garantie26.
Doctrina, și mai rar jurisprudența română, au admis ca și cauze ale refuzului de
executare a scrisorii de garanție, abuzul sau frauda beneficiarului chiar în lipsa unei definiții
legale a acestor manifestări27.
Prevederile alin 4 al art. 2321 c.civ. asigură emitentului care a efectuat plata, dreptul
de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanție.
Scrisoarea de garanție încetează de drept la expirarea termenului stipulat, independent
de remiterea originalului și produce efecte de la data emiterii ei, dacă in textul scrisorii nu se
prevede altceva; întelegem asta din alin 7 din art. 2321 c.civ.
În măsura în care art.10 alin.2 din Noul Cod Civil se vor interpreta corect, în sensul
aplicării uzanțelor, aspectelor iar nu materiilor nereglementate de lege, putem avea o atitudine
mult mai favorabilă opțiunii legiuitorului de reglementare a scrisorii de garanție într-o maniera
minimalistă cu o conturare simplistă a regimului juridic al acestor garanții.28

5. Scrisoarea de confort

Conform art. 2322 c.civ., scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil și
autonom prin care emitentul își asumă o obligație de a face sau de a nu face, în scopul
susținerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligațiilor acesteia față
de un creditor al său. Emitentul nu va putea opune creditorului nicio apărare sau excepție
devrivând din raportul obligațional dintre creditor și debitor.
Scrisoarea de confort este un document justificat de garantare a capacității financiare a
beneficiarului de a implementa un proiect.
Scopul celor care redactează scrisoarea de confort este de a oferi beneficiarului acestei
scrisori unele asigurari privind solvabilitatea debitorului principal, fără a fi vorba de o
obligație de tip fideiusiune sau o obligație asemănatoare garanției la prima cerere29.
Este emisă, de regulă, de către bănci, societații de asigurare ori de autorități publice.
În cazul în care debitorul nu-și execută obligația, emitentul scrisorii de confort poate fi
obligat la plata de daune-interese, dacă se face dovada că emitentul nu și-a îndeplinit obligația
asumată prin scrisoarea de confort.

25
Gh.Piperea, op.cit., p.158; L. Tuleasca, The Letter of Guarantee from the perspective of the New Civil
Code, op.cit, p.454.
26
L. Tuleasca, The Letter of Guarantee from the perspective of the New Civil Code, op.cit, p.457-p.458.
27
Gh. Piperea, op.cit., p.158; L. Tuleasca, Dreptul Comertului International, op.cit., p.177.
28
L. Tuleasca, Dreptul Comertului International, op.cit., p.179.
29
Floriana Popa, op.cit., p.305.
Potrivit alin 3 din art. 2322 c.civ., emitentul scrisorii de confort care a căzut în
pretenții față de creditor are drept de regres împotriva debitorului.
De regula, încetează odata cu încheierea contractului comercial sau tranzacția pentru
care a fost solicitată.
Riscurile pe care le implică sunt: deținerea unei garanții personale conferă calitatea de
creditor chirografar, nu conferă dreptul prerogativelor de preferință și urmărire ca în cazul
garanțiilor reale.
Riscul de insolvabilitate al debitorului/fideiusorului mai ridicat, urmărirea mai atentă a
actelor de către creditor.
Garanțiile personale nu fac obiectul înregistrarii în sistemele de publicitate, iar
debitorul poate contracta și alte garanții cu ușurință, creând astfel concurs între creditorii săi.
Executarea silita a garanțiilor personale se face dupa procedura de drept comun
prevazută de codul de procedură civilă.
Beneficiile obținute în urma folosirii unei astfel de garanții autonome sunt
urmatoarele: flexibilitatea în modalitatea de constiturie a garanțiilor, evitarea unor proceduri
birocratice de înscrisuri în sisteme de publicitate, adaptabilitatea la nou si cerințele mediului
de afaceri, caracterul irevocabil si necondiționat.
Obligația de a face sau de a nu face se manifestă prin urmatoarele modalități: obligația
de menținere a acțiunilor ( părților sociale sau parților de interes ), obligația de a nu ceda
acțiunile etc., obligația de a controla gestiunea filialei în așa maniera încât aaceasra să dispuna
de rezerve financiare care să-i faciliteze restituirea împrumutului, obligația de a acorda filialei
mijloace financiare necesare să restituie datoria30.
În opinia mea, fideiusiunea însoțită de restricții conventionale vis-a-vis de actele de
dispoziție ale fideiusorului si/sau garanții reale ale acestuia poate fi un mijloc mai eficient de
protecție.

6. Concluzii

Garantiile personale stimulează și asigură respectarea disciplinei contractuale prin


executarea în mod corespunzator și la termen a obligațiilor asumate de către debitor, asigură
securitatea creditului prin faptul că, garanția poate fi valorificată în vederea indestularii
creantei si, atunci cand imbraca forma garantiilor autonome, asigură acordarea de garantii
fara indisponibilizarea de lichiditați.
În opinia mea, reglementarea actuală a garanțiilor autonome, acoperă numai parțial
lacuna legislativă ce a existat in aceasta materie insa, in ceea ce priveste fideiusiunea,
legiuitorul a reglementat-o complet si extrem de detaliat datorită aplicabilitații de care se
bucură atât în raporturile de drept civil, cât mai ales în cele profesionale, comerciale.
Actualul regim juridic al garantiilor personale, stabilit prin dispozitiile noul cod civil,
reprezinta un progres important in materie, menit sa asigure securitatea operatiunilor juridice
ce intervin intre particulari si intre profesionistii comercianti.

7. Bibliografie

N. Anghel, Garantarea obligațiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001.


M.D. Bocșan, Jurisprudența franceză, în Revista de Drept Comercial nr.12/1999.
Octavian Capatina, Brandusa Stefanescu, Tratat de drept al comertului international, Vol.II,
Partea Speciala, Ed.Academiei, Bucuresti, 1987.
F. Ciutacu, Garanțiile de executare a obligațiilor. Garanțiile personale si garanțiile reale, Ed.
Themis Cart, Slatina, 2006.

30
Floriana Popa, op.cit.,p.306.
Șt. Cocoș, Drept roman, Ed. Pro Universitaria, ediția a IV-a, 2006.
J.-M. Jacquet, P. Delebecque, Droit du commerce international, 2e ed., Dalloz, 2000.
A.-M. Lupulescu, Garanţiile bancare autonome, în RRDP nr. 6/2008.
Mariana Negruş, Plăţi şi Garanţii Internaţionale, Ed. All, 1998.
Gh. Piperea, Drept comercial, Vol. II, Editura C.H. BECK, Bucuresti, 2009.
Liviu Pop, Stelian Ioan Vidu, Reglementarea fideiusiunii în textile noului cod civil, Ed. Univ.
Juridic, Revista Română de Drept Privat, nr 2/2011.
Floriana Popa, Garanțiile personale ale execuării obligațiilor în viziunea noului cod ciliv
roman, in Noile Coduri ale Romaniei, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2011.
I.Rucareanu, Victor Babiuc, Regimul juridic al garantiilor bancare, Institutul de Economie
Mondiala, Bucuresti, 1980.
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed.
Hamangiu, 2008.
Manuela Tavaraş, Madalina Constantin, scurt expozeu asupra legii codului civil cu referire la
conceptia monistă statuată în Cartea a III-a –Despre bunuri. Titlul VII –Cartea Funciară, în C. Jud.
nr.12/2009.
L.Tuleasca, The Letter of Guarantee from the perspective of the New Civil Code, in
Challenges of the Knowledge Society 2011, Ed.Pro Universitaria, 2011.
L. Tuleasca, Dreptul comertului international, Editia a II-a revazuta si adaugita, Ed.Universul
Juridic, Bucuresti, 2011.
Ion Turcu , Liviu Pop, Contractele comerciale.Formare si Executare.Introducere in teoria si
practica dreptului contractelor comerciale speciale, Vol.I, Ed.Lumina Lex., Bucuresti, 1997.